Fratu Hana‑Luana
Amintiri din pomul vieţii
Editor: Robert Şerban Coperta: Cindrel Lupe Paginare: Camelia Dogioiu Tipar: BrumaR Editura BrumaR 300050 Timişoara, str. A. Popovici 6 tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441 e‑mail: office@brumar.ro www.brumar.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FRATU, HANA-LUANA Amintiri din pomul vieţii / Fratu Hana-Luana. – Timişoara : Brumar, 2012 ISBN 978-973-602-820-5 821.135.1-1
Fratu Hana‑Luana
Amintiri din pomul vieţii
„Românca din Mossad”
Ioana Scoruş Enigmatica „Românca din Mossad”, cum este numită într‑un articol publicat în revista „Playboy”, este o femeie cât se poate de reală. Ne‑am cunoscut înaintea căpătării oricărei notorietăţi, cu totul întâmplător, şi ne‑am plăcut din prima clipă. Astăzi, cartea sa, Jurnalul Ozanei, apătură la Editura Tritonic în 2006 şi semnată Carola Arbel, întreţine misterul unei autoare de nevoie şi nicidecum din vocaţie, cum singură spune. Imaginea publică, pe care a construit‑o sârguincios vreme îndelungată, este mai degrabă a unei tipe sărite de pe fix, care îţi trage nu una, ci trei... dungi mov în fix cinci minute, asta aşa, ca să pună lucrurile la punct, în lumina şi ordinea lor firească. Umorul ei realist ai impresia că trece dincolo de limitele realului însuşi şi puţini sunt cei care cred că lumea în care trăieşte, viaţa ei de zi cu zi sunt chiar cele care i‑au dat dimensiuni ale realului pe care puţini le cunoaştem. Viaţa ei, biografia ei şi‑ar găsi locul mai degrabă într‑un film. De aceea nici nu crede că vor fi prea multe persoane care să admită cele spuse în interviul care urmează. Chiar şi cartea ei este considerată o ficţiune. Însă în spatele acestei măşti publice se ascunde cu înverşunare o fiinţă cât se poate de gingaşă şi de fragilă, care suferă ca orice femeie, care ştie să
fie şi fericită, care‑şi iubeşte copilul ca pe ochii din cap, care e în stare să meargă până la capătul lumii pentru o cauză pe care o consideră dreaptă. Nu în cele din urmă, este o prietenă autentică pentru cei foarte puţini de care s‑a ataşat. O prietenă care nu te va dezamăgi şi care nu te va vinde odată ce‑aţi semnat, simbolic, pactul prieteniei autentice. Că o cheamă Carola Arbel, Luana Zosmer sau Hana Fratu, asta are cea mai mică importanţă. Ioana Scoruş: Care este scopul întreţinutului mister asupra identităţii tale? A fost ideea ta sau strategia editurii? Luana Zosmer: Nu este o strategie, ci, hai să zicem, o necesitate vitală. Indiferent de condiţii, indiferent de activităţi, personalitatea mea reală rămâne dincolo de reportaje, interviuri etc. Ideea este că atâta vreme cât nu mă cunoşti exact şi ştii despre mine puţin, ne e bine amândurora. Balamucul începe după ce ştii prea multe. I.S.: În ce sens ne e bine amândurora? Care ar putea fi pericolele? Există aşa ceva? L.Z.: Câteva. Pericolele. Nu multe. Două, trei. În anume meserii până şi familia nu ştie mai mult decât ştie vecinul. Asta ca să nu fie expusă. Familia. Şi fiindcă ce nu ştii, într‑un fel nu te doare. În ce priveşte reporterul sau cel care ia interviul, „cineva” s‑ar putea întreba, la un moment dat, cât ştie. Şi cât a scris din ce ştie. Şi‑n final, am dispoziţie să‑mi ţin gura închisă. Mai am câţiva oameni de apărat, asta plecând de la premisa că de mine nu‑mi pasă, ceea ce‑ar fi o minciună. Îmi pasă. De la ultimul glonte‑n burtă,‑mi pasă, chiar mai mult decît credeam eu însămi. I.S.: Glonte‑n burtă, spui tu. Realizezi că majoritatea celor care vor citi nu ar putea crede aşa ceva? Ar spune că vorbeşti din filme sau din cărţi. Iar dacă te‑ar şi vedea
– minionă, blondă, cu aparenţe suave, fragile – ar spune că inventezi ca să devii interesantă. L.Z.: Normal că asta ar crede, dar e problema lor. Întâmplător, lumea‑i plină de blonde mignone care se ocupă de treburi grele. Nu‑i musai să arăţi ca Brunhilda, adică e de preferat să nu arăţi ca Brunhilda. Slăbănoagă şi nesemnificativă e şablonul cel mai bun pentru anume meserii. Dacă te‑apuci să atragi atenţia, primeşti mai multe gloanţe‑n burtă, finale cred. N‑am încercat. Prefer să nu ştiu. Ce crede lumea? Iacă asta‑i o chestie care mă lasă rece. Dacă ţi‑aş spune că la mine‑n familie fiecare are cel puţin doi bodyguarzi cu mutre de cimpanzeu şi difuzoare‑n toate găurile, m‑ai crede? A, neee... Dar aşa este. Şi căţeaua are babysitter, cine m‑ar crede? Noră‑mea a primit cadou o piatră‑n strada aia celebră din Moscova de ziua ei, o piatră cu numele ei care‑o să stea acolo 90 de ani. Printre altele. Şi ţi‑aş putea spune o grămadă de chestii surprinzătoare, de‑alea de par din filme, da’‑s absolut reale. Sunt o grămadă de feluri de viaţă, când nu le cunoşti, nu le crezi şi e greu de demonstrat că sunt adevarate. În cazul meu în special. I.S.: Ce ecouri ai primit în urma publicării Jurnalului? Pe bloguri şi forumuri văd că eşti prezentă... L.Z.: Ce fel de ecouri? Bune, în măsura‑n care m‑ar interesa oarecum ecourile. Cartea, scrisul mai degrabă, e, pentru mine, un fel de one night stuff, scot ce am de scos, ca la psihiatru şi plec liniştită mai departe. Fără scris aş fi la nebuni, nu ca să‑i tratez, ci ca să fiu tratată. Nu mint în scris tocmai fiindcă încerc să mă eliberez, nu să fug după o minciună. I.S.: Ai o viaţă extrem de stresantă şi obositoare, din câte ştiu. Mereu pe fugă, mereu pe drumuri. Cum arată, de fapt, o zi din viaţa ta?
L.Z.: Interesantă. Mă trezesc pe la 5 dimineaţa şi fac 20 de minute yoga, asta ca să‑mi păstrez creierul întreg cât mai e de întreg, cu semn de întrebare. Plec la nişte treburi, aduc câteva dosare sau patologesc pe careva‑n viteză. La 10 am prima pacientă. La 11 a doua şi tot aşa. Pe la 14, iar plec cu treburi. Revin în jur de cum dă Dumnezeu şi am iar paciente, uneori ultima pe la 21. După aia vine rândul dosarelor pe care le întind în salon pe podea şi lucrez la ele până pe la 1‑2 din noapte. Apoi dorm. Programul nu e aşa definitiv. Uneori plec undeva câteva zile. Ce mă înnebunesc sunt şedinţele. Pierdere de timp imensă. Toată lumea care n‑are ceva de spus o spune. Viaţa mea arată, slavă Domnului, ca o goană şi‑s mulţumită, fiindcă, dacă fac mai puţin, mă simt moartă. I.S.: Timp de tine mai ai? Ce faci în timpul ăsta de tine? În afară de scris, desigur... L.Z.: Ce‑i ăla, timp pentru mine? Timp de citit? Hm, simt c‑am citit toate cărţile şi tot ce se scrie seamănă cu ceva ce s‑a mai scris. Poate e scuza mea inconştientă fiindcă n‑am timp să mai pun mâna pe‑o carte nelegată de meserie. Timp de filme? N‑am, viaţa bate filmul. Timp de gândit? Asta da, gândesc, am dezvoltat o modalitate de‑a mă gândi în timp ce fac altceva. Normal că nu ceva deosebit de important, dar cum lucrurile importante cu adevărat pe care le facem în viaţă‑s puţine, am timp destul de gândire. Timp de cosmetică, etc.? Păi, mă duc la un atelier de‑ăsta de reparat femeile, o dată la două săptămâni, şi‑mi fac alea totul. Eu numai zac şi meditez. Ăsta‑i timpul meu pentru mine, cel când am posibilitatea să stau ca bolovanul să meditez. Dar, în mare, tot timpul meu e pentru mine fiindcă fac ce‑mi place. Altfel, n‑aş face. M‑am cărat de la nebuni fiindcă nu‑mi mai plăcea. Am înlocuit timpul de‑acolo cu tratamentele de‑acasă. Alt fel de nebuneală. Dar măcar una optimistă.
I.S.: Multă lume se întreabă dacă Jurnalul este ficţiune sau autobiografie. Ai un răspuns sau preferi să laşi fiecăruia libertatea de a crede ce vrea? L.Z.: Nu, jurnalul nu este ficţiune, personajele nu sunt ficţiune, acţiunile nu sunt ficţiune şi ca să fiu sinceră, am îndulcit puţin faptele, altfel suna de‑a dreptul morbid (nu că‑i lipseşte doza de morbiditate). I.S.: Se pare că scrii cum gândeşti. Nu eşti adepta camuflării, a introducerii bemolului, a domolirii licenţiozităţilor. Mulţi strâmbă din nas, alţii mizează tocmai pe efectul tare pe care îl produce modul tău de adresare. Care crezi că este publicul care agreează scrisul tău? L.Z.: Habar n‑am. Cui îi place‑i place, cui nu, apoi nu. Probabil e publicul deschis la minte cel căruia‑i place, oameni care ştiu c‑aşa‑i viaţa, ceva mai dură mereu, în sensul că viaţa nu e în erecţie şi‑i trece, ci e dură mereu, iar noi trecem. Cine vrea o baie de viaţă reală, citeşte, cine vrea să stea‑n cada cu iluzii, lumânări roz şi parfum de iasomie, nu citeşte. Scriu ceva mai reţinut decât gândesc, în ultima vreme a trebuit să gândesc mai paşnic, asta de când am constatat că am darul, hm, puterea, nu ştiu cum să‑i zic, de‑a transmite un fel de energie, fie că‑i bună, fie că‑i rea. Cu gânduri rele fac tâmpenii. Aşa că mă abţin să gândesc rău. Asta nu exclude înjurăturile de mamă. N‑am reuşit încă să‑l fac pe niciunul suficient de mic... I.S.: Şi dacă ai fi pe cale să devii un soi de vedetă? Ce te‑ai face? Ce‑ai vrea să ţi se întâmple pozitiv în viaţă? Ţi‑e teamă de ceva? L.Z.: Sunt un soi de vedetă, nu prin scris. Pentru pacientele mele sunt un fel de guru, mă iubesc şi le iubesc. Mi se propun tot felul de afaceri, tot felul de tâmpenii care să
mă facă celebră. Câhhhh, nu simt nicio nevoie să fiu celebră, numai bătaie de cap celebritatea asta şi ca să fie şi mai clar, celebritatea înseamnă expunere, or, mde, nu prea pot să mă expun. Tot ce vreau să mi se întâmple‑n viaţă mi se întâmplă, depinde de mine, mă rog, în oarece măsură, dar dacă vreau cu adevărat ceva, apoi acel ceva se realizează fiindcă îl chem la mine şi vine, chem la mine oamenii potriviţi, cei care au nevoie de mine şi eu am nevoie de ei, cam aşa merge‑n viaţă. Sigur că mi‑e frică. Mi‑e frică de neputinţă. De situaţiile‑n care n‑ai ce face. În care nu poţi face nimic. E o senzaţie care mă înnebuneşte, neputinţa. Nu mi‑e frică de şoareci, gândaci, şerpi, nu sar pe masă când trece unul din ăştia pe lângă mine. Detest şobolanii. Căţeaua mea are prostul obicei să‑i vâneze şi să mi‑i care‑n salon, ca trofeu. Sunt greţoşi cu coada aia roz şi cheală. Bleah. I.S.: Te aştepţi la ceva anume în urma publicării acestui interviu? L.Z.: Sigur, mă aştept să nu mă creadă nimeni.
10