Regal

BÖSZÖRMÉNYI ZOLTÁN

REGAL

Editor: Gabriel Timoceanu Paginare: Cæsar Bistriceanu Tipar: BrumaR Editura BrumaR 300050 Timişoara, str. A. Popovici 6 tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441 e-mail: office@brumar.ro www.brumar.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BÖSZÖRMÉNYI, ZOLTÁN

Regal / Böszörményi Zoltán ; trad.: Ildikó Gábos-Foarţă Timişoara : Brumar, 2013

ISBN 978-973-602-854-0 I. Gábos-Foarţă, Ildiko (trad.)

821.511.141-31=135.1

BÖSZÖRMÉNYI ZOLTÁN

REGAL Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos‑Foarţă

Mă prefac că nu‑i observ cei doi dinţi din faţă, cariaţi.

Se apleacă spre mine. Îi simt răsuflarea fetidă, duhnind a usturoi.

Mă împunge cu privirea de parcă ar vrea să‑mi stingă lumina ochilor.

Nu schiţez nicio mişcare. Îi îndur vorbele biciuitoare, săgeţile otrăvite ale urii sale înfigându‑mi‑se în inimă. Suport să‑mi paralizeze voinţa, să mă golească de minimul curaj rămas, să declanşeze avalanşa fricii asupra mea.

Da, acum sunt sigur că asta‑i e intenţia. Îmi adun puterile. Îmi regăsesc curajul pierdut adineaori. Fie ce‑o fi: am să‑l înfrunt. Am să‑i arăt cine sunt. Nu, nu mă pregătesc să lupt contra încăpăţânării şi voinţei sale, ci caut să‑i descopăr blândeţea, calea spre acea fărâmă infimă de dragoste şi omenie din el.

– Auzi colo, să mă‑ntrebi cum mă cheamă! – strigă. Cu ce te ajută să‑mi ştii numele, nenorocitule?

Umbre ameninţătoare în colţul ochilor.

– Aici doar eu am dreptul să întreb şi să dau ordine!

Răsuflarea‑i cu iz de usturoi mă înnăbuşă. Nu mai simt mirosul înţepător. Nimic nu mai simt. Ba da, totuşi, simt cum mă cuprinde un sentiment de ruşine. „El îşi riscă viaţa. Dar eu? Eu ce risc?”

Gândurile mă năpădesc. Se năpustesc asupra mea ca nişte lei în turbare, înfometaţi. De parcă eu aş fi duşmanul.

5

„Chiar sunt. Dacă l‑am întrebat pe bătrân cum îl cheamă, atunci îi sunt şi lui duşman.”

Mi‑e ruşine. Însă n‑am timp acum să mă ruşinez. Trebuie să pornim la drum! Peste graniţă. „Care graniţă? Există vreo graniţă? Sau totul e numai un joc al fanteziei mele? Acel ceva, numit graniţă, e acolo, în faţa mea, învăluit în catifeaua nopţii. Peste graniţă trebuie să păşesc. Peste ea trebuie să trec. Este o graniţă specială, ea desparte lumi. O lume guvernată de o putere iraţională, de o altă lume, guvernată de o putere raţională. În cea dintâi, oamenii doar visează şi aspiră la libertate, în cealaltă au parte de ea în fiecare zi.”

Sunt cuprins de amoc, fără a fi conştient de asta, pentru că mă concentrez asupra unui singur lucru: să scap, să fug, să evadez. „De mine însumi vreau să fug?” Încet, bătrânul îşi retrage faţa dinaintea nasului meu. Distanţa dintre noi devine decentă. Nu‑l privesc.

Nu îndrăznesc să‑l privesc. Şi el e învăluit de noaptea molatică ce‑i ascunde gura, cei doi dinţi din faţă, cariaţi.

– Să mergem! – zice scurt, de parcă pe lume ar exista numai comenzi. „Aşa şi este!”

Iese primul din antreu în stradă. Mă aşteaptă să păşesc şi eu pe uşă. Cu un gest energic închide în urma mea portiţa casei. Vâră în buzunar cheia incredibil de mică, apoi o mai frământă în palmă, vrând parcă să verifice dacă a pus‑o bine, după care, oarecum dezamăgit, îşi scoate mâna din buzunar cu stângăcie. În colţul străzii, ţeava de eşapament a unei rable de maşini scoate fum.

Plouă.

Blând. Molcom.

– Ei, cred că o să avem de furcă, nu glumă! – spune fără să se întoarcă, aşezându‑se lângă şofer.

6

Trântesc portiera. Bătrânul dă din cap. De parcă mi‑ar încuviinţa gestul.

Dar semnul nu era pentru mine, ci pentru şofer care demarează brusc.

Pornim la drum. Încă nu ştiu exact încotro.

Ceilalţi din maşina care ne hurducăie pe pavajul stricat, cu siguranţă ştiu.

Până la satul de pe graniţă. Şi de acolo, înapoi. Însă fără mine!

Ei au unde şi pentru ce să se întoarcă, dar eu?...

Acum n‑are rost să răspund la întrebarea: te întorci, nu te‑ntorci?, necomplicată la prima vedere, în schimb necesitând explicaţii, presupunând că, din pură curiozitate, mi‑ar adresa‑o cineva.

Dar nimeni n‑o face.

Urmăresc drumul. Picături de ploaie, ca de plumb, lovesc cu zgomot surd parbrizul. Îngreunează vizibilitatea.

Nici eu nu văd clar, am tot mai puţine speranţe. „Plouă foarte tare. Toarnă. De‑a dreptul un potop” – mă gândesc. „Plouă cu găleata. O rupere de nori.”

Fulgere joacă pe cer. Brăzdează cerul negru ca smoala cu strălucirea lor senzuală, amprentând noaptea cu scrisul lor de nedesluşit.

Nu‑mi pasă de scrisul lor. Nu fac decât să stau pe bancheta din spate a maşinii, ascultând zarva nopţii furtunoase.

Parcă am creierul golit. Nu mă gândesc la nimic. Şi nici nu am chef să mă gândesc la ceva.

Bătrânul scoate o ţigară. La lumina palidă a bordului maşinii văd cutia de chibrituri din mâna lui, apoi aud şi o sfârâială. Aerul se umple de un fum aspru, neplăcut, care ne chinuie ochii.

Mă apucă tusea, dar mă stăpânesc. E mai bine să stau nemişcat.

Spotul prost direcţionat al farurilor maşinii luminează placid şoseaua.

7

Ne deplasăm, cu sufletele moarte, într‑o lume moartă.

Tot înainte.

– La coborâre, bagă‑ţi bine‑n cap ce‑ţi voi spune. Că nu spun de două ori. După care, dacă ai priceput, ai şi întins‑o – se întoarce spre mine bătrânul, înghiontându‑mă. Are vocea ca un glaspapir. Aspră, dură, trufaşă, supărătoare.

Bătrânul nu vede că lumina din ochi mi‑a pierit, că‑mi tremură buzele. Nu‑mi simte palmele ca de gheaţă. Nici cât mi‑e de frig.

Am frisoane.

Acum m‑a apucat. Aşa, deodată. Pe neaşteptate. Îmi încleştez fălcile, să‑mi stăpânesc tremurul.

Bătrânul habar n‑are de toate astea.

Nici de faptul că mor de frică. N‑am cui să‑i spun, sunt atât de singur în maşina asta, alături de bătrân şi celălalt, cu fumul strecurându‑mi‑se pe sub palton. Îmi vin în minte căminul meu, aşternutul cald, nevasta, copiii.

Alung imaginea. Mă dojenesc în gând pentru aceste viziuni care‑mi înmoaie sufletul, ucigându‑mi curajul. „Doamne, nu mă ispiti! Scuteşte‑mă de chinul himerelor!

Salvează‑mă de mine însumi!” – îmi şoptesc.

Chiar dacă ar avea vreun sens, sau mi s‑ar cere acest lucru, tot n‑aş putea să scot o vorbă.

Deşi cuvântul rostit mi‑ar da curaj, mi‑ar putea fi armă. Şi câte altele!

Bătrânul mă persecută, de aceea nu‑mi vorbeşte. Ori mai degrabă simte că se întâmplă ceva neobişnuit, care nu trebuie tulburat cu vorbărie inutilă, pentru a nu‑i diminua gravitatea.

Fără să‑mi dau seama, am ieşit de mult din oraş. În starea asta de înfricoşare nici nu realizezi ce ţi se întâmplă. „Stau aici, prăbuşit pe o banchetă, şi mă compătimesc.

Ce scârbos.” Da, asta cred.

8

După care nu mai cred nimic. Şi gândurile mi‑au amuţit.

– Nu te grăbi! – zice bătrânul către şofer. Vocea‑i este calmă, rezervată, monotonă. – Dacă mergi normal, nu bate la ochi – adaugă drept explicaţie. Şoferul îşi îndreaptă umerii, rotindu‑şi capul pentru a se dezmorţi.

Noaptea e atât de tăioasă încât ai putea să feliezi munţii cu ea.

Numai eu o percep astfel.

Este secretul meu.

Lângă mine, micul meu bagaj, de culoare maro. Îl pipăi cu degetele, dibui coperta cărţii dinăuntru. Am luat cu mine, în exil, o carte.

Brusc, maşina tresaltă, şoferul încetineşte, schimbă viteza, apoi dă din nou gaz.

– Drumurile astea! – bombăne, după care amuţeşte, ruşinat parcă de observaţia‑i inutilă.

Aş căsca ochii în noapte, măcar de‑aş vedea ceva. Un fulger puternic, urmat de o cumplită bubuitură. Toarnă din nou. Ploaia acoperă drumul, maşina, noaptea densă şi neagră.

Pe mine. * N‑aş putea spune că am planificat această călătorie. Mai degrabă am stat puţin pe gânduri înainte de‑a o lua spre necunoscut. Iar ofiţerului de serviciu nu pot să‑i spun pur şi simplu că m‑a cuprins amocul sau ceva de genul ăsta.

Ofiţerul se apleacă deasupra unei hărţi, urmărind cu vârful creionului liniile de pe ea.

9

– Aici? – întreabă, indicându‑mi un punct minuscul.

Mă uit şi eu. Citesc numele localităţii.

– Da – spun smerit, de parcă o piatră mi‑ar fi căzut de pe inimă, deşi nu fac decât să confirm cele petrecute. Îmi transpiră palmele. Văd picăturile strălucitoare de sudoare pe piele. Îmi şterg palma dreaptă de pantalonii lipiţi de picior.

– Asta a fost deci marea evadare? – se uită la mine ofiţerul, aşezându‑se în faţa mea.

Nu‑i răspund. Privesc harta. Iar pe hartă, punctul acela anume. * – Dacă nu mergi în direcţia luminilor, deviezi de pe drumul ce duce peste graniţă şi ajungi înapoi de unde ai pornit. Asta să ţi‑o bagi bine‑n cap. Nu‑ţi lua privirea de pe luminile alea, uite, de‑acolo – arătă bătrânul cu degetul întins în zare.

Apa‑i şiroieşte de pe mâneca paltonului. Nu o scutură, cu toate că stofa e complet îmbibată. E muiat, ca şi mine de altfel. Simt răceala ploii care mă pătrunde până la piele.

Aş vrea să mă bag înapoi în maşina în care bătrânul se pregăteşte să urce fără să‑şi ia rămas bun. Dar nu mă pot mişca. Parcă aş fi prins rădăcini.

Rămân în picioare.

Nemişcat.

La lumina palidă a bordului, mai zăresc chipul încruntat al bătrânului din maşină. Îl văd pentru ultima oară. Nu, nu mă gândesc că poate asta e ultima ocazie de a fi împreună cu acest bătrân, pe care abia acum câteva ore l‑am cunoscut, ci sunt frământat de o 10