Adrian G. Romila
ĂŽn drum spre sud Roman de aventură
Editor: Robert Şerban Ilustraţie copertă: p ictura lui Robert Dodd - 1790, “Revoltații de pe vasul Bounty, lăsându-i pe Bligh şi pe oamenii săi în derivă”. Coperta & paginare: Camelia Dogioiu Tipar: BrumaR Editura BrumaR 300050 Timişoara, str. A. Popovici 6 tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441 e-mail: office@brumar.ro www.brumar.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Romila, Adrian În drum spre sud: roman de aventură / Adrian G. Romila. - Timişoara : Brumar, 2012 ISBN 978-973-602-787-1 821.135.1-31
Adrian G. Romila
ĂŽn drum spre sud Roman de aventură
„ ...unii trăiesc cu dorinţa statornică de‑a merge spre sud, spre ţările soarelui...” (Julien Green, Jurnal) „La ceas de cart, de zori, plutea domoală Corabia pe marea de sineală, Şi brazdele‑adânci tăia pe‑ntinsu‑i crug, Cu chila lui, majestuosul plug; În faţă‑s luni de valuri, iar în spate A Mării Sudului ostroave toate.” (George Gordon Byron, Insula sau Christian şi tovarăşii lui) „Prin aer ud, tot mai la sud, Ea poposi pe muşchiul crud…” (Ion Barbu, Riga Crypto şi lapona Enigel) „Am navigat pe oceane şi prin biblioteci”. (Arturo Pérez‑Reverte, Harta sferică) „Chiar dacă a părăsit portul mai de mult, chiar dacă navighează cine ştie de câte zile, câtă vreme ţărmul pe care urma să‑l părăsească se mai zăreşte, în mintea marinarului vasul care pleca ieri către sud nici nu şi‑a început călătoria încă.” (Joseph Conrad, Oglinda mării)
„Cei de atunci, dimpotrivă, considerau că prin simţuri sunt ademeniţi din lumea lor, împărăţia rece a ideilor, pe o insulă primejdioasă, mai sudică, unde – se temeau ei – virtuţile lor filozofice s‑ar topi ca neaua în soare”. (Friedrich Nietzsche, Ştiinţa voioasă) „Dacă din două evenimente ale căror conţinuturi comunicabile nu sunt prea diferite, unul este perceput ca o «aventură», iar celălalt, nu — avem de a face cu o diversificare a raportului lor cu întregul vieţii noastre, datorită căreia unuia i se potriveşte acest sens, dar nu şi celuilalt”. (Georg Simmel, Cultura filozofică) „Un prieten mort tânăr, în condiţii dramatice, de parcă moartea la tinereţe nu‑i ea însăşi mult prea dramatică, îmi spunea că numai o carte de aventuri l‑ar face să‑mi înţeleagă rostul ca scriitor pe lumea aceasta...” (Radu Tudoran, Prefaţă la Toate pânzele sus!) „Aveam în somn senzaţia eliberării mele, ca şi cum Mările Sudului mi‑ar fi oferit să descopăr insule minunate.” (Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii)
bunicilor mei, Ilie Ĺ&#x;i Aglaia, care au stat atât de departe de mare
Cum am vrut să devin scriitor
În ciuda disputelor mele cu bunicul, am crezut întotdeauna că viaţa singură, fără poveştile despre ea, nu e niciodată suficientă, oricât de palpitantă ar fi. El zicea că, dimpotrivă, trebuie să ne luăm în piept anii, să trăim autentic absurdul şi bucuria, mai întâi, şi abia după aia să vorbim şi să pretindem că am şti ceva. Cât despre scris.... Cărţile, mai ales cele de literatură, filosofie şi istorie erau o gămadă inutilă de minciuni, în opinia lui, iar să faci din ele o pasiune era o boală, de‑a dreptul. N‑ar fi tolerat decât autorii de peste 60 de ani şi doar pe aceia de biografii. Eu îi vorbisem atâtea despre marile cărţi şi eram prieten cu toţi scriitorii din oraşul meu cu munţi. Cum să‑i fi spus că tot ce ştim despre viaţă ştim numai din cărţi? Că o trăim autentic numai dacă am aflat ceva despre ea dinainte, de la cei care au povestit‑o? Cum să‑i fi spus tocmai lui, fost soldat la Cotul Donului, că numai viaţa din cărţi e cea adevărată, iar nu cealaltă, la care mai nimeni nu se gândeşte când trece, mecanic, prin ea? Romanele, poezia, filosofia? O mulţime de lucruri inutile, pentru el, de laşităţi, de abandonuri. Viaţa n‑ar putea fi decât aceea necontrafăcută de magia egolatră a scrisului, de oglinzile stricate ale intrigii şi de frumuseţea înşelătoare a cuvintelor. Abia acum, în secundele când tu citeşti rândurile de faţă, am hotărât să‑l contrazic de‑a dreptul şi să intru în • •
jocul tău ticălos. O să scriu o carte, o poveste, aşa cum mi‑ai cerut, dragă prietene, aşa cum încă mai scriu toţi cei care se pricep la asta de când s‑au născut! Va fi o poveste despre tot ce mi s‑a‑ntâmplat, despre tot ce‑am crezut, la un moment dat, că a fost atât de real, încât să rămână pe pagină. Va fi aceasta prima mea carte dintr‑o viaţă pe care nu mi‑o imaginez în afara scrisului. N‑am nicio idee cum voi face, cât de des voi ieşi din istorie (sau din roman, nu ştiu exact cum să numesc ceea ce a fost şi se povesteşte, ceea ce a fost şi se scrie), ca să‑ţi spun cum se alcătuieşte, să‑ţi dau explicaţii suplimentare, să te avertizez şi să mă plâng de eşecuri. Vei vedea şi singur că n‑am ieşit din dimineaţa facerii nici la sfârşitul filelor pe care le ai acum în mâini. De aceea mi‑ar plăcea să fii îngăduitor cu mine, vechiul meu prieten! Poate că n‑am reuşit să te conving de toate calităţile mele, dar ţi‑am spus în atât de plăcutele noastre întâlniri peripatetice, înainte şi după neaşteptatul decembrie 1989, că sunt deschis oricând la dispute despre ce înseamnă TRECUT, despre cât de aproape e el de POVESTE şi de AVENTURĂ şi despre cât pot fi păstrate acestea în orice fel de documente scrise. Fie ele şi pe foile virtual‑efemere de pe ecranul unui computer cu program Word. Acum putem să vorbim şi să scriem orice, avem tot felul de libertăţi, nimeni nu ne mai îngrădeşte poveştile şi nici nu le mai defineşte pe genuri specifice. Ştii că, încă din timpul studenţiei mele, la începutul anilor ’90 ai veacului trecut, mi‑a plăcut să bat mai degrabă anticariatele Iaşiului decât marile librării. După‑amiezile moldave de sâmbătă şi duminică urlau de plictis, şi, afară de grădina botanică, de parcul Copou, de cinematografe, de filarmonică, de păduricea Sărăriei sau a Ciricului, atingerea binefăcătoare a cărţilor mi se părea singura formă de a‑l ucide. • •
Muzeele fuseseră vizitate încă din primul an, cenaclurile de la Casa Pogor şi de la Muzeul Dosoftei plictiseau cu aceleaşi figuri, filarmonica şi teatrul nu erau chiar ieftine, aşa că rămâneau plimbările şi cititul. Nu ieşisem de tot din L’Ancien Régime, senzaţiile şi imaginile lui se mai păstrau, încă. Roşiile şi hodorogitele tramvaie cehoslovace traversau cartierele cenuşii, zguduindu‑se ameninţător pe şine, cimentul şi pereţii cantinelor şi holurilor păstrau aerul colectivist, furnalele zonei industriale scoteau cu elan muncitoresc fumul negru al producţiei, iar mulţi dintre profesori nu schimbaseră foile îngălbenite de pe care ne citeau, la cursuri, istoria literaturii. Pe scândura bătută în cuie pe peretele din camera mea de cămin, în vestitul Târguşor studenţesc pitit între plopi şi verdeaţă, se adunaseră volume peste volume, unele necesare examenelor mele, dar cele mai multe pentru delectări în singurătate. Praful adunat pe ele îmi dădea o ciudată şi plăcută senzaţie de intimitate, într‑un spaţiu şi‑aşa strâmt şi plin de tot felul de lucruri domestice, ca‑n orice cămăruţă de bieţi pasageri ai perioadei universitare. Ele au alcătuit substanţa de bază pentru biblioteca măricică şi esenţializată care mă înconjoară acum, în biroul unde scriu. Aliniate pe domenii, pe autori, pe edituri, pe culoarea cotoarelor, pe preferinţe şi pe urgenţe de lectură, nici nu mai contează cum, stau unele peste altele, ameninţând să se prăbuşească şi să mă omoare livresc, onorabil. Nu doar fiindcă studiam filologia şi că aş fi fost amator de rarităţi bibliografice, nici nu prea aveam bani pentru ele, mai mult le răscoleam de pomană. Pur şi simplu îmi făcusem un obicei din a mă plimba gratuit printre rafturile anticariatelor, ca să privesc cotoarele cărţilor, în atâtea modele, dimensiuni şi titluri. Îmi plăceau mai ales cele vechi, legate în piele, în vinilin sau în carton gros, cu reliefuri, chenare şi litere sclipitoare. Adoram să le deschid, • •
să‑mi intre praful de pe file în ochi, să mă surprindă mirosurile lor mucegăite, atât de diferite pentru fiecare, să citesc la întâmplare pasaje, titluri şi cuprinsuri, să dezlipesc pagini nerăsfoite vreodată, care nu fuseseră desprinse una de alta decât de mine, ca cititor primordial. Mi se părea că rătăcesc într‑un fascinant labirint de hârtie, cu o grămadă de încăperi şi ieşiri, cu enigme, probe iniţiatice şi locuri necunoscute, ca acela descris de Borges în Biblioteca Babel. Pentru iubitorii de cărţi cu poveşti ramificate, ea poate deveni un fel de manual teoretic, de imagine‑arhetip. Ca toţi împătimiţii de hârtie tipărită, cumpăram des câteva, din cele mai accesibile la preţ. Unele mă interesau imediat, pentru seminarii şi proiecte de eseuri, pe altele le‑aş fi vrut în biblioteca mea pentru eternitate, chiar dacă nu le‑aş fi deschis prea des. Am luat odată un tratat contemporan despre construcţia şi reparaţia drumurilor urbane, numai pentru că avea coperţi frumoase şi corpul literelor cu o formă ciudată, de cronică medievală. Altădată am dat peste un catalog farmaceutic francez de pe la 1875, destul de voluminos, unde am găsit desene cu instalaţii alchimice ciudate şi, dacă‑mi amintesc bine, formula absintului. Alături de proza bună, de critica literară, de estetică şi de filozofie, ştii bine după ce mă dădeam în vânt: romanele de aventuri pe mare. Dacă se putea, din cele neauzite de mine. Pe cei mai cunoscuţi autori ai genului îi aveam, oricum, acasă şi‑i sorbisem în copilărie, înnebunit, de câte două‑trei ori. Cu ei începusem călătoriile imaginare şi cu ei mă antrenasem în asceza plăcută a lecturii: Robert Louis Stevenson, Jules Verne, Herman Melville, Joseph Conrad, Jack London, Richard Henry Dana jr., Radu Tudoran. Aveam sub pat aproape toată colecţia revistei „Modelism”, cu planuri de nave celebre, pe raftul din hol zăceau enciclopedii despre descoperirile în urma • 10 •