Manfred Lütz, în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt, Scandalul scandalurilor. Istoria secre

SCANDALUL SCANDALURILOR Istoria secretă a creştinismului

MANFRED LÜTZ

SCANDALUL SCANDALURILOR Istoria secretă a creştinismului în colaborare cu profesor dr. Arnold Angenendt

Traducere din limba germană de pr. dr. Lucian Farcaş

Sapientia

Iaşi 2019

Titlul original: Der Skandal der Skandale. Die geheime Geschichte des Christentums in collaboration with Arnold Angenendt © 2018 Verlag Herder GmbH, Freiburg im Breisgau Citatele pot fi găsite în toată regula în cartea lui Arnold Angenendt, Toleranz und Gewalt (Toleranţă şi putere), cu ajutorul indicelui de persoane care îi conţine şi pe autorii citaţi. Dacă citatele conţin uneori texte care lipsesc, acestea, pentru a uşura lectura, nu au fost marcate cu trei puncte. Modul obişnuit de citare se găseşte de fiecare dată în Toleranz und Gewalt. Acolo unde în Toleranz und Gewalt sunt folosite citate care nu apar ca atare, este numită de regulă şi lucrarea autorului citat. Anumite texte sunt preluate din Toleranz und Gewalt, dar redate într-un mod cu totul nou.

Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu Tehnoredactare, copertă: Iulian Gherghel Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LÜTZ, MANFRED Scandalul scandalurilor: istoria secretă a creştinismului / Manfred Lütz; în colab. cu prof. dr. Arnold Angenendt; trad. din lb. germană de pr. dr. Lucian Farcaş – Iaşi : Sapientia, 2019.

Conţine bibliografie ISBN 978-606-578-364-5 I. Angenendt, Arnold) II. Lucian Farcaş (trad.)

2 Pe copertă: François Dubois, Masacrul din Noaptea sfântului Bartolemeu (între 1572-1584) © 2019 Editura SAPIENTIA Institutul Teologic Romano-Catolic Str. Th. Văscăuţeanu, 6 RO – 700462 Iaşi Tel. 0232/225228 Fax 0232/211476 www.editurasapientia.ro e-mail: slupu@itrc.ro

CUPRINS Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9 Introducere. „Aici nu vă dau crezare!” . . . . . . . . . . . . . . . 19 I. Lasă-mă în pace cu religia!

Iudaismul, creştinismul şi islamul: monoteismul, un pericol pentru omenire? . . . . . 24 1. Adevăr şi violenţă. Distrugerea unei teorii frumoase printr-un fapt urât . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24 2. Lasă-mă în pace cu nobilimea.

Cum a fost descoperită societatea mondială . . . . . . . . 28 3. Teorie şi practică.

De ce islamul este logic cel mai tolerant . . . . . . . . . . . 34 II. Primii o mie de ani. O religie a iubirii se întâlneşte cu violenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39 1. Ce facem cu neghina?

O parabolă transformă istoria religiei . . . . . . . . . . . . .

2. Tensiuni. Nonviolenţa creştină şi puterea statală . . . .

3. Educarea barbarilor. Creştinismul şi germanii . . . . . .

4. Carol cel Mare. Măcelarul saxonilor ca model european . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

5. Un caz clamoros. Papesa Ioana şi sfârşitul lumii . . . . .

40 48 55 63 69

III. Evul Mediu şi cruciadele.

De la invenţia unui om nou până la sfârşitul unei naşteri cu malformaţii . . 74 1. Când bărbaţi fără femei nasc şi femei fără bărbaţi inventează. Cum a luat naştere Occidentul . . . . . . . .

2. Un vulpoi şiret şi un păstor ezitant. Fitilul fumegă . .

3. Pierderea controlului. Crime faţă de evrei şi o baie de sânge. A voit Dumnezeu aşa ceva cu adevărat? . . .

4. Bilanţ. Ce are de-a face Comisia Europeană cu cruciadele şi de ce trebuie iubiţi turcii . . . . . . . . . .

74 77 83 92

6

Scandalul scandalurilor

IV. Căderi în păcat. Persecuţia medievală a ereticilor şi, la sfârşit, familia Borgia . . . . . . 102 1. Sub presiune. Un rege dispune să fie arşi oameni . . .

2. O reformă fatală a justiţiei. Poezie şi adevăr despre Inchiziţia medievală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

3. Investigarea faptelor în „numele trandafirului”.

Victoria inimii şi a minţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

4. Papa Alexandru al VI-lea Borgia şi ZDF. Modul cum Germania a învins Spania . . . . . . . . . . .

103 115 122 129

V. Perioada modernă.

Probleme vechi, soluţii noi . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142 1. Teatrul lumii. Martin Luther şi indulgenţa . . . . . . . .

2. Cât de reală este realitatea? Legenda neagră şi adevărul despre Inchiziţia spaniolă (1484-1834) . .

3. Giordano Bruno şi Galileo Galilei.

Inchiziţia Romană (1542-1816) şi victimele ei . . . . .

4. Catolici şi protestanţi în competiţie.

La bine, ca şi la rău . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

142 146 152 162

VI. Cea mai mare eroare juridică din toate timpurile. Lucruri uimitoare despre vânătoarea de vrăjitoare . . . . . . . . . . . . . 169 1. Mituri aventuroase. Versiuni teologice, naţional-socialiste şi feministe ale persecuţiei vrăjitoriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2. Credinţa despre vrăjitoare în Evul Mediu.

Regino din Prüm: „Idei despre fobie” . . . . . . . . . . . .

3. Credinţa despre vrăjitorie în perioada modernă.

Moartea este un maestru din Germania . . . . . . . . . .

4. Sfârşitul. Un inchizitor îngrozit, un iezuit curajos şi preşedintele Curţii Constituţionale Federale . . . .

170 173 177 183

VII. Legende ale misiunii printre indieni – Ce se ştie şi ce ar trebui să se ştie . . . . . . . . . . . 188 1. Misiune şi forţă. Problema victimelor omeneşti . . . . 188 2. Idei eficiente. Drept natural, drept al omului, drept al popoarelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191

Cuprins

7

3. Misiunea protestantă şi misiunea catolică.

O mică diferenţă şi marile sale urmări . . . . . . . . . . . 193 4. Marea tăcere.

Apărătorii uitaţi ai indienilor (indios) . . . . . . . . . . . . 196 VIII. Iluminismul. De unde provin în realitate drepturile omului şi cine i-a eliberat pe sclavi? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201 1. Ascensiunea Europei.

Cearta confesională şi Iluminismul . . . . . . . . . . . . . .

2. Asemănarea cu Dumnezeu. Despre „Genealogia drepturilor fundamentale ale omului” . . . . . . . . . . .

3. Drama drepturilor omului. Desfiinţarea sclaviei . . . . a) Iluminişti neiluminaţi.

Nasuri turtite şi drepturile omului . . . . . . . . . . . b) Creştinii şi sclavii.

Testul cu turnesol pentru o religie a mântuirii . . c) Punct slab. Comerţul transatlantic . . . . . . . . . . . .

4. Umbrele Iluminismului. Victimele revoluţiei . . . . . .

201 207 210 210 212 218 221

IX. După baia de sânge.

Biserica în secolul al XIX-lea . . . . . . . . . . . . . . . . 224 1. Preludiul. Papii sunt şi ei oameni . . . . . . . . . . . . . . . .

2. Catolicii nu fac ceea ce spune papa.

Revoluţii catolice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

3. Infailibilitatea papei. O dogmă liberală? . . . . . . . . . . .

4. De ce Karl Marx a avut dreptate. Şi creştinii l-au urmat pe el . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

224 227 230 235

X. Secolul al XX-lea. Creştinii şi naţional-socialismul, păcatul strămoşesc şi eutanasia, Biserica şi evreii . . . . . . . . . . . . . . . 238 1. Democraţie. Creştinii pe drumuri noi . . . . . . . . . . . . . 239 2. Dictatura. Creştinii şi rezistenţa . . . . . . . . . . . . . . . . . 243 3. Eutanasia. De ce naţional-socialiştii urau păcatul strămoşesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 248 4. În faţa holocaustului. Creştinii şi evreii: timp de 2000 de ani, neamestecaţi şi nedivizaţi . 253

8

Scandalul scandalurilor

a) Cum a început. De la cearta dintre fraţi la protecţia evreilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . b) Valea de lacrimi evreiască.

Persecuţiile medievale ale evreilor . . . . . . . . . . . . c) Idei criminale. Antisemitismul rasist şi urmările lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . d) Locţiitorul.

Disputa în jurul papei Pius al XII-lea . . . . . . . . . . e) Sfârşitul unei dispute dintre fraţi.

Mărturisiri penitenţiale şi înţelegeri . . . . . . . . . .

5. După catastrofă. Începuturi noi şi „a doua revoluţie papală” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

254 260 267 271 278 282

XI. Scandaluri pe bandă rulantă.

Ceea ce aţi voit să ştiţi dintotdeauna despre creştinism, dar nu aţi avut curajul să întrebaţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286 1. Problematica emancipării femeilor şi preoţia pentru femei. Cum s-au comportat creştinii cu 50 la sută din omenire . . . . . . . . . . . . . . . 286 2. Biserica, celibatul şi sexul.

Despre o mare neînţelegere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298 3. Creştinismul şi abuzul faţă de copii. „Mai degrabă apare o sarcină de la un sărut decât ca cineva să ajungă pedofil din cauza celibatului” . . . . . . . . . . 311 XII. Secolul al XXI-lea.

Criza creştinismului şi refugiaţii . . . . . . . . . . . . 322 1. Refulări. Rezistenţe şi scalpelul raţiunii . . . . . . . . . . 322 2. Îngreunări. A oferi jertfe pentru victime . . . . . . . . . . 325 3. Sfârşitul. Puterile neputinţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 330 Despre autor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334

PREFAŢĂ Creştinismul este religia cea mai necunoscută a lumii occidentale. Aceasta nu se datorează unei lipse de informaţii, ci, din contră, unei supraabundenţe de informaţii. De altfel, aceste informaţii au de obicei un mod specific demn de remarcat: sunt grotesc de false.

Dintr-un anumit punct de vedere, lucrul acesta nu este chiar atât de rău. Se poate trăi bine având convingeri false. Multă vreme se credea că prin artere ar curge aer, iar mult timp s-a acceptat faptul că ar exista zmei şi însăşi convingerea că Pământul ar fi sub forma unui disc nu i-a împiedicat pe oameni să ducă o viaţă plină de sens.

Fake news (ştirile false) ar putea chiar să provoace plăcere. Cine ar vrea să vadă lumea de dimineaţă până seara aşa cum este ea? Şi chiar la nivel pur personal, reprimarea este o capacitate importantă de a rămâne în viaţă. Celui care încearcă să lase ca părţile întunecate ale istoriei vieţii sale să meargă alături de el îi este greu să trăiască.

Totuşi, în privinţa informaţiilor false despre creştinism nu este vorba despre nişte mici erori fără semnificaţie, falsificări făcute de un amator sau de înşelăciuni inofensive. Aceste informaţii false au zdruncinat creştinismul în inima sa şi l-au lipsit de credibilitate.

Nimeni nu contestă faptul că papa Francisc este apreciat în public şi că Maica Tereza se bucură de multă cinste. Ei sunt apreciaţi şi aplaudaţi nu pentru că, ci în ciuda faptului că sunt creştini. Dintr-un anumit punct de vedere, acest lucru nu este rău. Este apreciată, de

10

Scandalul scandalurilor

asemenea, şi angajarea caritativă a instituţiilor creştine, ba chiar şi ceea ce cu plăcere se numeşte „valori creştine”, indiferent ce pot însemna acestea ulterior.

Totuşi, credinţa creştină, istoria Bisericilor creştine, creştinismul însuşi sunt considerate în cel mai bun caz ca jenante. În dezbaterile intelectuale, o mărturisire creştină este văzută de obicei ca indiscutabilă, fără a spune deschis lucrul acesta. Cuvântul „fundamentalism” s-a încetăţenit nu numai pentru credincioşii fanatici, ci este valabil între timp pentru orice mărturisire religioasă, orice mărturisire creştină, care descrie religia nu numai la nivelul ştiinţelor religioase, ci o consideră ca atare. Aceasta constituie sfârşitul creştinismului real ca forţă care impregnează cultura.

Cineva ar putea replica faptul că Bisericile creştine arată în continuare ca instituţii demne de luat în seamă, care, de exemplu, în Germania dispun de enorme mijloace financiare. Cu toate acestea, nu se poate trece cu vederea faptul că multe forţe sunt absorbite de dezmembrarea marilor Biserici populare de altădată şi că multe mişcări noi cresc mai degrabă la marginea creştinismului instituţionalizat. Misiunea creştină se bucură de succes mai ales acolo unde oamenii sunt abordaţi direct la nivel spiritual, fac experienţa unei comunităţi de oameni convinşi şi, astfel, îşi înnoiesc viaţa personală. Dar, oricât de paradoxal ar suna aceasta, creştinismul, istoria lui, instituţiile lui, reprezentanţii lui sunt văzuţi în spaţiul nostru public mai degrabă ca obstacol, oricum, nu ca atracţie.

Aceasta se explică prin faptul că creştinismului i-a fost dată o lovitură mortală. Convingerea, devenită între timp indiscutabilă, că istoria creştinismului este o istorie a scandalurilor zguduie într-adevăr miezul credinţei creştine. Pentru că o religie care crede în întrupare,

Prefaţă

11

aşadar, în devenirea istorică a lui Dumnezeu, se expune fără nicio reţinere judecăţii critice a acestei istorii. Şi această sentinţă este nimicitoare. Der Fluch des Christentums (Blestemul creştinismului) aşa intitula renumitul filosof Herbert Schnädelbach în anul 2000 un text senzaţional care culmina în propoziţia: lucrul cel mai bun pe care l-ar putea face creştinismul pentru omenire ar fi să se autodizolve! Şi motivele pe care filosoful le aducea pentru această condamnare la moarte erau înainte de toate filosofice sau teologice. Schnädelbach n-a exprimat niciun dubiu în privinţa Sfintei Treimi sau a Întrupării lui Dumnezeu, ci argumenta aproape exclusiv la nivel istoric. Nu se raporta la anumite studii istorice, ci se sprijinea pe un larg consens social în privinţa istoriei scandaloase a creştinismului. Ceea ce enumera acolo acest filosof cu înaltă pregătire despre cruciadele revoltătoare, despre Inchiziţia brutală şi despre antisemitismul devastator, era prezentat într-un mod degajat, deci, incontestabil, la fel cum astăzi se ştie că Luna se învârte în jurul Pământului şi Everestul este punctul cel mai înalt al planetei noastre. Pentru aceasta nu este nevoie de argumente. Prin urmare, textul respectiv exprima doar mai clar ceea ce gândeau oricum cu toţii.

La zece ani după prăbuşirea comunismului, această carte era un necrolog consistent dedicat creştinismului.

Aceasta s-ar fi putut întâmpla. Ca şi în comunism, există mereu unii care nu aud semnalele şi continuă să lucreze nostalgic din pură rutină, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar, în realitate, textul lui Schnädelbach mergea la substanţa religiei creştine. Dacă Schnädelbach avea dreptate, acum, după două mii de ani de la începutul lui, creştinismul era terminat.

Dar avea el dreptate? Ceea ce s-a întâmplat după publicarea acestui text a fost spectacular şi cu totul

12

Scandalul scandalurilor

neaşteptat: un istoric renumit la nivel internaţional a acceptat provocarea şi a mers la rădăcina acuzelor lui Schnädelbach cu acribie şi la nivelul ştiinţelor de astăzi.

Ce era şi ce nu era adevărat? Acest istoric se numeşte Arnold Angenendt. El a prezentat în 2007 o lucrare cu totul deosebită: Toleranz und Gewalt – Das Christentum zwischen Bibel und Schwert (Toleranţă şi putere – Creştinismul între Biblie şi sabie). Şi de atunci este o lucrare standard pentru toţi cei care vor să se intereseze la nivel critic de creştinism şi de Biserică. Rigurozităţii ştiinţifice a lui Angenendt i-a reuşit aici ceva foarte rar. A convins printr-o iluminare sobră şi a reuşit să-l facă pe Herbert Schnädelbach să se corecteze. Acesta i-a mulţumit lui Arnold Angenendt, „care mi-a arătat unele distorsiuni optice ale retrospectivei mele”. S-a putut vedea cum unele opinii comune despre istoria creştinismului nu aveau suport în faţa cercetării ştiinţifice serioase. Însă aceste rezultate interesante n-au pătruns încă în conştiinţa generală. Aceasta, pentru că o lucrare ştiinţifică de 800 de pagini şi cu peste 3.000 de note la subsol este luată în mână doar de cel care este deosebit de legat de creştinism din diferite motive, fie chiar şi pentru faptul că îl urăşte.

De aceea s-a pus întrebarea dacă nu ar merita efortul de a face accesibile rezultatele decisive ale studiului lui Angenendt pentru un public mai larg, într-o formă mai uşor de citit. Căci ceea ce i s-a întâmplat unui om cu înaltă pregătire precum Herbert Schnädelbach, şi anume că el considera ca adevărate unele opinii generale false despre creştinism, fără îndoială, li se poate întâmpla celor mai mulţi oameni. Prin urmare, ceea ce se doreşte este pur şi simplu iluminarea în sensul cel mai bun.

Prefaţă

13

Din acest motiv, o astfel de iluminare este extrem de necesară pentru că pierderea creştinismului ca forţă de unitate a împins întreaga societate într-o criză gravă.

Lucrul acesta este recunoscut în mod deschis de la extrema stângă până la cea de dreapta. Preşedintele stângii, Gregor Gysi, a declarat în Academia Evanghelică din Tutzing că este ateu, dar că îi este frică într-o societate fără Dumnezeu, deoarece s-ar putea ca din ea să dispară solidaritatea, socialismul nefiind în cele din urmă nimic altceva decât un creştinism secularizat.

Iar la prezentarea cărţii mele Gott – Eine kleine Geschichte des Größten (Dumnezeu – o mică istorie a Celui Preaînalt), el declara sincer că, pentru problematica valorilor din societatea noastră, stânga este discreditată pentru zeci de ani. Singurele instituţii care ar mai fi relevante pentru problematica valorilor sunt Bisericile creştine. Iar dacă ateismul ar însemna să fie contra Bisericii, el nu ar fi un ateu, în cazul acesta ar fi un păgân care n-a ajuns încă la credinţă. În mod curios, şi cei de dreapta din „Pegida” ovaţionează Occidentul creştin, chiar dacă cunosc atât de puţin creştinismul, însă în timpul Adventului cântă din toată puterea cântece de Crăciun. În realitate însă se depune jurământ pentru o cochilie goală. Creştinismul, altfel decât comunismul, aparent s-a discreditat atât de mult nu în 70 de ani, ci în două mii de ani, încât şi cei care-l apără cu greu pot spune ce anume consideră că ar fi aşa de demn de păstrat din creştinism – dacă vreodată s-ar face abstracţie de anumite atitudini umaniste, pe care şi un ateu sincer le recunoaşte fără rezerve. Prin urmare, iluminarea creştinismului ar trebui să fie la inima oricui este preocupat de această societate, chiar şi a ateului raţional.

14

Scandalul scandalurilor

Jürgen Habermas, cel mai cunoscut filosof german, care s-a declarat pe sine ca fiind „afon la nivel religios”, cerea de aceea cu cuvinte dramatice cel puţin „traduceri salvatoare” ale terminologiei iudeo-creştine despre asemănarea omului cu Dumnezeu. Doar aşa, crede Habermas, s-ar putea asigura acceptarea generală a conceptului de demnitate a omului, un concept central pentru orânduirea societăţii noastre. El îşi doreşte creştini care să fie percepuţi în discursul public drept cetăţeni religioşi. Totuşi, această dorinţă pioasă din partea unui agnostic se loveşte de creştini care tind mai degrabă să treacă sub tăcere credinţa lor ca o chestiune privată. Înainte de toate, tocmai pentru că ei se ruşinează de istoria creştinismului.

Această ruşine are de-a face şi cu faptul că creştinii înşişi s-au poziţionat faţă de scandalul istoriei lor cu două metode care în realitate nu conving. Unii s-au străduit energic să spele apologetic istoria creştinismului şi să nege orice formă de dezamăgire din partea Bisericii, indiferent cât ar costa lucrul acesta. În acest caz, o istorie creştină a sfinţilor care a durat neîntrerupt două mii de ani nu ar mai fi nicicum ceea ce însuşi Isus i-a prezis Bisericii sale. Coloanele Bisericii, apostolii pe care el i-a chemat personal, aveau un caracter amestecat: de ce ar trebui să fie mai bine la urmă? Alţii s-au angajat exact pe partea contrară. Aceştia nu au negat slăbiciunile istorice ale creştinismului, ba chiar le-au venit în întâmpinare pentru ca, în faţa acestui fundal sumbru al unei scandaloase istorii creştine din trecut, să ridice un creştinism modern, actual şi deosebit de strălucitor. Totuşi, ar fi destul de naiv să se considere ca un mare eveniment faptul că, după două mii de ani în care creştinismul a tot umblat în rătăcirea sa, deodată am venit eu, sau profesorul X sau Y sau Conciliul

Prefaţă

15

al II-lea din Vatican sau altcineva. Orice ateu inteligent poate răspunde la aceasta foarte simplu: atunci să aşteptăm să vedem dacă următorii două mii de ani vor decurge cu adevărat mai bine şi după aceea ne vom pronunţa.

Aceste două moduri extrem de diferite în abordarea propriei istorii au întărit şi mai mult caricatura istoriei creştinismului. Deoarece pentru ambele atitudini istoria a fost doar material de umplutură pentru prejudecăţile proprii, care printr-o cercetare ştiinţifică autentică ar putea să se clatine.

Cu totul diferită a fost abordarea lui Arnold Angenendt. El n-a voit nicidecum să menajeze Biserica, dar nici n-a acceptat pur şi simplu istorii de scandal doar pentru că aspectul lor sinistru suna atât de plăcut sau pentru că povestea lor era mereu repetată. Omul de ştiinţă renumit la nivel internaţional s-a folosit de mintea lui şi de priceperea lui ştiinţifică şi a cercetat la rece. Cu rezultate impresionante. Această îndelungată muncă se află şi la baza cărţii de faţă.

Prin urmare, şi aici poate fi vorba doar despre o istorie a scandalului creştinismului, lipsită de prejudecăţi, la care s-a lucrat cu scalpelul ştiinţei. Este posibil ca la sfârşit scandalurile să fie efectiv scandaluri şi chiar dacă s-ar constata că faptele istorice descriu o cu totul altă imagine, nici chiar o istorie a creştinismului fără scandaluri nu ar constitui, desigur, nici pe departe un motiv de a deveni creştin. Există convingeri complet nesănătoase care produc efecte istorice deosebit de vindecătoare. Prin urmare, aici nu este vorba de o mărturisire de credinţă, ci de istorie, de istoria reală deosebit de interesantă a celei mai mari religii a omenirii din toate timpurile. Iar pentru cititorul interesat, nu în cele din urmă, de formarea occidentală şi de iluminismul european în sensul cel mai bun.

16

Scandalul scandalurilor

Eu am redactat textul, însă substanţa istorico-ştiinţifică a acestei cărţi se datorează în mare măsură profesorului dr. dr. h.c. Arnold Angenendt şi colaboratorilor săi, bărbaţi şi femei, care s-au îngrijit ca această carte să transmită dincolo de Toleranz und Gewalt (Toleranţă şi violenţă) stadiul cel mai recent al cercetării istorice. Cartea este complet reorganizată şi completată cu unele teme pentru a cuprinde pe cât posibil toate evenimentele critice ale istoriei Bisericii. Pentru ca totul să fie corect, am dat cartea spre citire profesorului de istorie modernă dr. dr. h. c. mult. Heinz Schilling, profesorului de istorie a Bisericii Evanghelice dr. dr. h. c. mult. Christoph Markschies, profesorului de istorie a Bisericii Catolice dr. mult. Hubertus Drobner, profesorului de istorie contemporană dr. Karl-Josef Hummel şi profesorului de teologie sistematică dr. Bertram Stubenrauch, cărora le mulţumesc pentru efortul lor. Şi, ca de obicei, a controlat-o frizerul meu, pentru ca totul să fie pe înţelesul tuturor, plăcut şi uşor de citit.

Dar, înainte de toate, am povestit istoria creştinismului deoarece istoria devine vie atunci când este povestită, mai ales când ea s-a desfăşurat atât de dramatic şi ne afectează pe noi toţi cei de astăzi, indiferent dacă vrem sau nu.

Astfel se poate vedea cum o mică sectă iudaică din Imperiul Roman devine o religie la nivel mondial, apoi modul în care ea va face din acest imperiu un imperiu creştin şi cum s-a ajuns, în cele din urmă, ca germanii victorioşi să devină germani creştini. Se mai poate descoperi ce au fost cu adevărat cruciadele, la ce cunoştinţe uimitoare a ajuns între timp cercetarea cea mai recentă despre Inchiziţie, persecutarea vrăjitoarelor şi misiunea în mijlocul indienilor şi ce datorăm noi Iluminismului şi ce nu. La implementarea drepturilor fundamentale

Prefaţă

17

ale omului a apăsat creştinismul pe pedala de frână sau pe cea de acceleraţie – sau pe amândouă? Ce este cu emanciparea femeilor, cu revoluţia sexuală şi, înainte de toate, cum stă creştinismul cu adevărat faţă de Holocaust? Şi aşa, la sfârşit, a devenit o carte pentru creştinii cărora nu le este teamă de adevăr şi pentru toţi ceilalţi, ca să înţeleagă mai bine de unde vin.

Bornheim, 1 ianuarie 2018 Dr. med. dipl.-teol. Manfred Lütz

INTRODUCERE „AICI NU VĂ DAU CREZARE!” Înainte totul era mai bine! De când există istoria, acesta este strigătul de luptă al reprezentanţilor teoriei epocii de aur. Pentru poetul grec Hesiod, întreaga istorie nu era altceva decât un declin lamentabil, şi au existat în toate timpurile poeţi şi gânditori care erau de aceeaşi părere. Până astăzi.

Dar deja în Antichitate au fost şi alţii care vedeau omenirea aflată pe calea unui progres veşnic. Această stare fericită de la sfârşitul istoriei, acest U-topos, această utopie, i-a fascinat înainte de toate pe mulţi gânditori ai epocii moderne, nu în cele din urmă pe comunişti şi pe socialişti până la simple spirite precum Erich Honecker, care cu puţin înainte de plecarea sa surprinzătoare, ţinând încă paharul cu şampanie în mână, a rostit cunoscuta sentinţă: „Mişcarea socialismului nu poate fi oprită nici de bou şi nici de măgar”.

Lucrurile au evoluat altfel, şi asta, nu din cauza boului sau a măgarului.

Pentru ambele puncte de vedere, istoria poate fi folosită după cum se vrea; ca istorie, ea este lipsită de valoare. Îşi are valoarea ei ori de la comorile pe care a putut să le păstreze încă din timpuri străvechi, ori de la evenimentele care o aduc aproape de marele ei sfârşit. Istoria ca atare poate fi uitată.

Cu toate acestea, nu se poate trăi aşa. Oamenii fără istorie sunt grav afectaţi pentru că nu ştiu cine sunt.

Dar şi o societate care pur şi simplu îşi dispreţuieşte

20

Scandalul scandalurilor

istoria este ameninţată de un conglomerat nesănătos de nostalgici şi utopişti care visează mereu în mod agresiv în afara prezentului.

Lucrul acesta este valabil şi pentru o instituţie veche de două mii de ani precum Biserica. Şi aici se confruntă tot felul de credincioşi tradiţionalişti cu alţii radical progresişti, pentru care istoria reală a Bisericii nu este niciodată suficient de bună.

Dacă lucrurile nu sunt luate chiar aşa de radical, ambele perspective, deşi sunt deosebite între ele, sunt necesare pentru judecarea corectă a istoriei. Evident, faptele istorice trebuie înţelese mai întâi în timpul lor şi abia apoi pot fi judecate din perspectiva actuală.

Dacă ideea actuală a drepturilor omului nu este considerată drept un rezultat întâmplător al unei istorii întâmplătoare, ci ca una valabilă peste timpuri, ar trebui să fie permis ca, în istorie, să putem evalua faptele după cum se apropie sau nu de concepţia actuală a drepturilor omului.

Pe de altă parte, istoria Bisericii trebuie luminată şi din direcţia opusă, şi anume pornind de la originea ei. În cazul acesta se pune problema dacă evoluţiile bisericeşti individuale s-au îndepărtat sau nu de ideea iniţială şi de misiunea de la început a Bisericii, aşa cum au fost ele gândite de Isus şi de primii săi adepţi. După ce vor fi clarificate aceste aspecte, vom putea să ne ocupăm şi de cele două atitudini semnalate anterior.

Este normal să se pună întrebarea fundamentală dacă creştinismul trebuie să se dezvolte neapărat istoric. La urma urmei, conform înţelegerii creştine, revelaţia definitivă a lui Dumnezeu a avut loc cu două mii de ani în urmă prin întruparea Fiului său Isus Cristos, iar cuvântul lui Dumnezeu poate fi citit în Biblie. În acest caz, tot ceea ce au produs episcopii, papii sau

Introducere. „Aici nu vă dau crezare!”

21

conciliile în cei două mii de ani care au urmat, în privinţa textelor sau faptelor, nu ar fi cumva cu totul lipsite de importanţă sau, şi mai rău, ar constitui erezie şi apostazie? Pentru aceasta unele secte au cerut energic revenirea la creştinismul original – adesea cu consecinţe mortale. Cunoscutul istoric al Bisericii Joseph Lortz s-a ocupat de această întrebare. Revelaţia, după Lortz, nu ar fi simplu un eveniment punctual ce a avut loc în urmă cu două mii de ani. Intrarea lui Dumnezeu în istorie, în care cred creştinii, s-ar fi desfăşurat mai degrabă treptat, de-a lungul secolelor istoriei Bisericii.

Astfel, de exemplu, pătrunderea în lumea spirituală greco-romană a credinţei ebraice în Mesia, prin mărturia creştinilor, la trei sute de ani după întemeierea creştinismului, nu este pentru creştini o simplă întâmplare accidentală. Dimpotrivă, acest proces istoric devine pentru ei un eveniment viu al revelaţiei. Drept rezultat, primele concilii, cu definiţiile lor despre Treimea Divină, sunt şi ele expresia revelaţiei divine. Din această perspectivă, şi alte evoluţii istorice pot dobândi pentru creştini o conotaţie de revelaţie: redescoperirea filosofiei aristotelice în Evul Mediu, dezvoltarea individului la începutul epocii moderne, Iluminismul, cunoştinţele ştiinţelor naturale moderne, toate acestea pot face mai clar pentru creştini ceea ce vrea să spună revelaţia primordială. După Joseph Lortz, revelaţia nu este, prin urmare, o literă moartă, ci o revelaţie vie în cadrul unei istorii vii. De aceea, pentru creştini revelaţia este determinantă.

Privind din afară, mai există, în special pentru creştinism şi Biserică, o problemă cu totul aparte: fake news! Cine urmăreşte ce fel de absurdităţi sunt povestite în mod repetat de un partid contra celuilalt în cazul unei campanii electorale de şase luni, câte distorsionări

22

Scandalul scandalurilor

deliberate ale celeilalte poziţii, care, pentru a spune aşa, constituie dotarea de bază a unei lupte electorale, acesta trebuie să aibă în vedere că Biserica se află, pentru a spune aşa, într-o luptă electorală de mai bine de două mii de ani.

Câte absurdităţi n-au lansat în lume catolicii despre protestanţi, şi invers, protestanţii despre catolici, timp de cinci sute de ani! Pe lângă aceasta, incredibilul gunoi ideologic pe care dictaturile de dreapta şi de stânga din secolul al XX-lea l-au vărsat peste creştinismul care în faţa atotputerniciei lor îl aşeza pe Cel Atotputernic, care nu intra absolut deloc în sistemul ce dispreţuia omul. Pentru naţional-socialişti, creştinismul era o religie „iudaizată”, iar pentru comunişti, un simplu drog blestemat, opiu pentru popor. Cu argumentele cele mai simple şi cu cele mai demagogice campanii de defăimare, se făcea totul ca creştinismul să fie prezentat ca ridicol, nemodern şi neştiinţific, unde „ştiinţa” era ceea ce considerau, de exemplu, Erich şi Margot Honecker că ar fi. În felul acesta, ambele sisteme ale puterii au dus o luptă de anihilare a creştinismului. Cu un succes uimitor! Cu toate că creştinii au marcat rezistenţa contra lui Hitler şi de la Bisericile creştine a pornit revoluţia fără violenţă din 1989, în capetele oamenilor a supravieţuit ca unică relicvă a acestor ideologii putrede ateismul lor predicat la nivel de stat, cu toate denigrările absurde la adresa creştinismului. De aceea nu e de mirare faptul că în realitate nu există nicio instituţie a cărei imagine publică să fie atât de grotesc falsificată precum cea a Bisericii Catolice, care nu-şi atribuie sieşi doar cinci sute de ani, precum protestanţii, ci întregul drum de două mii de ani de creştinism. Rezultatul înseamnă clişee fixe despre istoria creştinismului, pe care oamenii,

Introducere. „Aici nu vă dau crezare!”

23

pentru a spune aşa, le asimilează o dată cu laptele matern. „Aici nu vă dau crezare”, spunea un elev în momentul în care Arnold Angenendt a pus sub semnul întrebării unele dintre clişeele respective. Şi s-ar putea să fie la fel şi cu voi, dragi cititori, bărbaţi şi femei, cel puţin pentru început. Din acest motiv, veţi rămâne cu ceva de la această carte numai dacă vreţi nu doar să credeţi, ci şi să ştiţi cu adevărat. Cu alte cuvinte, dacă veţi pune respectivele prejudecăţi sub duşul rece al faptelor. Numai acela nu se va răci care va ajunge să cunoască istoria creştinismului şi a Bisericii fără prea multă dragoste şi fără prea multă ură. Aşadar, în această carte intenţionăm să mergem critic la rădăcina tuturor aşa-ziselor scandaluri ale Bisericii, pe baza stadiului actual al ştiinţelor istorice, pentru a ajunge la o iluminare a istoriei secrete a creştinismului. Pregătiţi-vă pentru rezultate spectaculoase! Ceea ce are de spus ştiinţa astăzi cu privire la ideile comune despre creştinism este cu adevărat de necrezut, dar este adevărat.