INDOPATI SI INFOMETATI- Raj Patel

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi.

Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura.

Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează.

Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.imprimvert.fr

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției.

Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în parteneriat cu ONG-uri de profil.

Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

RAJ PATEL

ÎNDOPAȚI ȘI ÎNFOMETAȚI De pe câmp în farfurie Lupta nevăzută pentru sistemul alimentar mondial

Traducere din limba engleză de Daniela Pandichi

Titlu original: STUFFED AND STARVED. FROM FARM TO FORK. THE HIDDEN BATTLE FOR THE WORLD FOOD SYSTEM de Raj Patel Copyright © Raj Patel 2007, 2012 First edition published in Great Britain by Portobello Books 2007 The right of Raj Patel to be identified as the author of this work has been asserted by him in accordance with the Copyright, Designs and Patents Act 1988.

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2019, pentru ediția în limba română Redactor: Mihail-Valentin Cernea Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PATEL, RAJ ÎNDOPAȚI ȘI ÎNFOMETAȚI. De pe câmp în farfurie: lupta nevăzută pentru sistemul alimentar mondial / Raj Patel; traducere din limba engleză de Daniela Pandichi.

ISBN 978-606-8847-10-8 I. Pandichi, Daniela (trad.)

338.439 Tipar: ART GROUP PUBLISHING © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

Dedicată eroinelor și eroilor de azi și dintotdeauna.

PREFAȚĂ LA CEA DE-A DOUA EDIȚIE Cu ocazia revizuirii primei ediții a acestei cărți, în 2006, puteai fi îngrozit de vestea că 800 de milioane de oameni erau subnutriți și un miliard supraponderali la vremea respectivă. Funcționarii publici la nivel internațional susțineau că, dacă până în 2015 nu aveam să reușim să reducem numărul celor care sufereau de foame la 412 milioane, vom fi izbutit în schimb să decepționăm o întreagă generație1. Cinci ani mai târziu, un miliard de cetățeni sunt subnutriți2 și 1,5 miliarde supraponderali. Puțini mai sunt cei care mai pot întrevedea o îmbunătățire drastică a situației în viitor.

Sistemul alimentar global pe care îl descriu în această carte a fost conceput pentru a crea o lume a foametei și a obezității în creștere. Marea recesiune din 2008 a accelerat puternic sistemul respectiv, însă mai există și alte motive pentru care trecutul recent se dovedește a fi un prolog pentru problemele viitorului. În primul rând, clima. O serie de furtuni, inundații și secete neobișnuite și neobișnuit de puternice a echivalat cu o producție alimentară 3 . per cap de locuitor cu aproximativ 1% mai scăzută în anul 2008 față de 2007 ​​ Deși nu există vreun eveniment me­teorologic singular care să poată fi atribuit încălzirii globale, modelele de evenimente meteorologice multiplicate și extreme sunt cu siguranță consistente cu tot ceea ce cunoaștem despre schimbările climatice. Schimbarea climei a redus deja recoltele globale de grâu cu 5% în ultimii 30 de ani și niciun om de știință serios activând în domeniul schimbărilor climatice nu se așteaptă ca respectiva tendință să ia altă traiectorie decât una nefastă4.

Prețul petrolului a avut și el consecințe evidente pentru situația foametei de la nivelul anului 2008. Când prețul petrolului crește, economia încetinește, iar atunci când economia încetinește, cei aflați chiar deasupra nivelului sărăciei sunt constrânși să coboare sub el. Foametea se întețește în timpul recesiunilor și, întrucât cea actuală are mari șanse să continue, la fel se va întâmpla și cu subnutriția și insecuritatea alimentară care îi sunt asociate.

10

Înd op a ț i ș i î n f o m e ta ț i

Prețul petrolului are, de asemenea, o importanță directă pentru agricultori.

Atunci când petrolul se scumpește, la fel se întâmplă și cu motorina – astfel că transporturile, mașinile agricole și infrastructura ajung să coste mai mult.

Prețul gazelor naturale sporește și el și, de vreme ce îngrășămintele sunt produse în principal pe bază de gaze naturale, la fel se întâmplă și cu cel al îngrășămintelor. În timpul Marii creșteri a prețurilor din 2008, unul dintre produsele agricole având cel mai ridicat cost a fost îngrășământul, cost care a depășit nivelul dublu din august 2007 până în 20085.

Există și căi mai subtile prin care prețul ridicat al petrolului a ajuns să aibă însemnătate pentru sistemul alimentar. Printre ultimele legi semnate de Președintele SUA Bill Clinton s-a nu­mărat și Commodity Futures Modernization Act (Legea modernizării contractelor futures de mărfuri), din anul 2000, care i-a eliberat pe comercianții cu instrumente financiare derivate extrabursiere de sub incidența regulamentelor guvernamentale6. Agenția din SUA responsabilă cu reglementarea acestui tip de schimburi – Commodity Futures Trading Commission – nu mai era res­ponsabilă cu monitorizarea schimburilor prin care erau tranzacționate contractele futures. Aceasta a dat naștere unui Vest sălbatic al întreprinderilor financiare, în care miliarde de dolari erau investite în orice putea fi comodificat. Inclusiv pariurile legate de prețul alimentelor.

Contractele futures privind produsele alimentare nu au fost numai tranzacționate în mod viguros – ci și incluse de-a dreptul în portofoliile de mărfuri futures, de pildă în Indicele de mărfuri Goldman Sachs. Prin mijloace de inginerie financiară care nu au nimic de-a face cu alimentele în sine, acești indici au corelat prețul produselor alimentare cu cel al petrolului7. În 2008, comercianții au ridicat prețul produselor alimentare fără a ține seama de fondurile legate de indicii privind mărfurile de bază. Atunci când bula prețului petrolului s-a spart la mijlocul anului, fluxurile de capital au abandonat mirajul petrolului și au luat drumul singurului lucru de care aveau nevoie oamenii chiar și în mijlocul unei recesiuni – și anume pe cel al hranei de toate zilele.

Au loc dezbateri aprinse între economiști legate de ipoteza conform căreia speculatorii sunt cei care ridică prețurile. Modelele economice insistă că nu ar trebui să existe profituri anormale în contextul speculațiilor, ci mai degrabă că fiecare schimb câștigător își are propriul omolog perdant. Pentru fiecare comerciant care conduce un Bugatti un altul și-a pierdut și hainele de pe el, mă rog, cel puțin teoretic. Realitatea stă puțin altfel. La rândul lor, comercianții recunosc că pentru ei sistemul este un joc de noroc8. Un studiu major al Conferinței Organizației Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare sugerează faptul că piețele de mărfuri de bază nu funcționează așa cum ar

Prefață la cea de-a doua ediție

trebui9. Și nu ar fi pentru prima dată în ultimii doi ani când realitatea nu a reușit să se ridice la înălțimea așteptărilor economiștilor.

O altă forță aflată în spatele majorării prețului la alimente a fost o politică promovată în rândul publicului ca soluția renunțării la petrol: biocarburanții.

Mai corect denumiți „agrocombustibili“ („bio“, însemnând „dătător de viață“, este considerat un nume inadecvat pentru o industrie care provoacă atâta nefericire), aceștia formează o industrie în care culturile nu sunt crescute în scop alimentar, ci pentru a fi puse pe foc. Porumbul, trestia-de -zahăr, jatropha și alte câteva culturi sunt crescute pentru a fi prelucrate în etanol. Cu scopul de a stimula piața, guvernele UE și SUA au legiferat și au subvenționat obiectivele de achiziție a agrocombustibililor. Acest lucru i-a încurajat pe fermierii din întreaga lume să crească culturi – în special de porumb – ce puteau fi transformate în etanol, destinat umplerii rezervoarelor de benzină ale celor mai bogați consumatori din lume.

Pe o piață restrânsă, terenurile îndreptate în direcția combustibililor au condus la creșterea prețului altor tipuri de porumb și cereale. Există puține motive plauzibile legate de mediu pentru a încuraja industria transformării porumbului în etanol. Deși porumbul este regenerabil, acesta nu este și durabil. Este nevoie de mai multă energie pentru a-l produce decât ar putea fi economisită prin simpla ardere a motorinei. Însă în plin an electoral în SUA în 2008, a fost considerată prielnică arderea porumbului american în detrimentul petrolului saudit. Astfel că prețurile au crescut. Președintele american George Bush a sugerat că aportul agrocombustibililor la inflația prețurilor la produsele alimentare a fost de 15%10. Banca Mondială a propus posibilitatea procentului de 75%11. Cele mai multe estimări rezonabile se situează undeva între cele două extreme.

Acum, când aștern acest rânduri, locuitorul cu numărul șapte miliarde al acestei planete s-a născut deja, probabil undeva într-un oraș din Asia de Sud. Creșterea populației a fost consi­derată unul dintre motivele care au condus la majorarea prețului ali­mentelor12. George Bush însuși a afirmat următoarele, poate într-una dintre cele mai controversate explicații ale crizei prețurilor la alimente: … cu cât lumea este mai prosperă, cu atât se nasc mai multe posibilități.

Dar și cererea crește. Deci, de exemplu, vi s-ar putea părea interesant să știți că 350 de milioane de locuitori ai Indiei sunt considerați ca aparținând clasei de mijloc, un număr mai mare decât cel valabil pentru America. Clasa lor de mijloc este mai mare decât întreaga noastră populație. Iar atunci când începi să

11

12

Înd op a ț i ș i î n f o m e ta ț i

te îmbogățești, începi să ai pretenții la o alimentație tot mai bună și cererea crește, ceea ce face ca prețul să sporească13.

Președintele a supraestimat întru câtva rândurile clasei mijlocii indiene – McKinsey Global Institute a aproximat cifra respectivă la aproape 50 de milioane14. Și nu este ca și cum o mare parte a populației indiene a hotărât să renunțe la hinduism și să înceapă să se îndoape cu burgeri. Consumul de carne per cap de locuitor în India este în continuare de 20 de ori mai mic decât în​​ SUA și crește relativ încet15. India a fost, de asemenea, un importator relativ neînsemnat de alimente, cauzând efecte mult mai reduse în economia inter­ națională decât cele presupuse de președinte. Singurul punct rezonabil de vedere care poate reieși de aici este următorul: dieta occidentală provoacă o „tranziție nutrițională“ și, cu aceasta, o cerere mai mare de carne16. Acesta este, cu siguranță, unul dintre promotorii pe termen lung ai inechității în sistemul alimentar și, prin urmare, o cauză mai mult cronică decât acută de îngrijorare.

Nu oamenii sunt problema, ci modul în care consumăm în cadrul sistemului alimentar, care le permite câtorva să se hrănească sănătos, multora să mănânce nesănătos și mult mai multora să rămână înfometați.

În încercarea de a elimina cele mai grave efecte ale crizei, unele guverne au reacționat rapid pentru a-și proteja cetățenii. Problema este că, în economia globală, acțiunile unui singur guvern pe piața internațională au consecințe pentru oricine altcineva de oriunde altundeva din lume. India și Thailanda, doi dintre cei mai mari exportatori de orez din lume, au anunțat că își vor reduce contribuțiile pe piața mondială începând cu octombrie 2007.

Ca răspuns la creșterea prețurilor la orez, cel mai mare im­portator de orez din lume, Filipine, a încercat să achiziționeze 500 000 de tone de orez pe piața deschisă la jumătatea lunii aprilie. Niciun furnizor nu a răspuns cererii.

Astfel că guvernul a încercat să cumpere 650 000 în luna mai17, influențând creșterea prețului până la 900 dolari pe tonă (comparativ cu prețul de sub 400 dolari/tonă în luna ianuarie)18. În mod asemănător, ca răspuns la incendiile record înregistrate la nivelul propriilor câmpii de cereale, guvernul rus a anunțat un moratoriu asupra exportului de grâu – o politică benefică pentru producătorii și consumatorii ruși19 – dar ca rezultat au avut loc revolte legate de produsele alimentare în Mozambic20.

Cu toate acestea, orice criză agricolă este o oportunitate, un context în care sunt propuse diverse soluții. Prima este un nou impuls adus culturilor modificate genetic. Într-o declarație din noiembrie 2009 realizată în cadrul Summitului mondial privind securitatea alimentară, în care liderii mondiali

Prefață la cea de-a doua ediție

s-au declarat „alarmați“ de extinderea foametei, guvernul Statelor Unite a făcut exact ceea ce a solicitat Monsanto, inserând în declarație formulări ce insistau asupra faptului că „va căuta să mobilizeze resursele necesare pentru creșterea productivității, inclusiv revizuirea, aprobarea și adoptarea biotehnologiei“21. Chiar dacă un număr tot mai mare de studii nu indică o perfecționare a culturilor modificate genetic în comparație cu cele conven­ ționale22, corpo­rațiile din spatele acestei tehnologii au prieteni în locuri sus-puse din guvern și din societatea civilă. Fundațiile filantropice, inclusiv cea mai mare din lume – Fundația Gates, care are o zestre de 36,3 miliarde de dolari – sunt pline-ochi cu acoliți ai culturilor modificate genetic și, într-adevăr, unii investesc în Monsanto23.

Țările și guvernele și-au dat de asemenea seama că au nevoie de terenuri pe care să planteze culturi pentru propriii clienți și populații. Odată cu această realizare a avut loc un boom în prețul terenurilor agricole din întreaga lume.

Cele mai ieftine pământuri cu acces la apă se află în Africa și, din nou, se duce o luptă înverșunată pentru acapararea continentului. Statele Unite au înființat un comandament militar – AFRICOM – pentru a-și proteja interesele privind resursele de pe continent. Corporațiile private din Asia au încercat să-și lase și ele amprenta. Societatea sud-coreeană Daewoo a încheiat un acord cu Madagascar pentru a obține 1,3 milioane de hectare de teren în vederea cultivării de alimente pentru piața sud-coreeană. Pământurile i-ar fi fost oferite corporației gratis, în schimbul lor corporația urmând să angajeze localnici din Madagascar drept muncitori la fermă. În parte din cauza inechității respectivei înțelegeri, guvernul din Madagascar a fost înlăturat de la putere imediat după anunțul în acest sens. Însă nu numai capitaliștii sud-coreeni sunt interesați de însușirea terenurilor. Companii și guverne din India, China, Arabia Saudită și Statele Unite și-au investit toate resursele financiare în zone mai sărace ale lumii, unde un acru* de pământ și, cel mai important, apele subterane aferente puteau fi deținute în schimbul a câțiva dolari. Cea mai mare parte dintre cele 56 de milioane de hectare, o zonă de mărimea Franței, adjudecate de străini în anul 2009, se regăseau în Africa24. Iar aici nu sunt nici măcar luate în calcul mult mai multe terenuri confiscate de la sărmani de către elitele locale. Această nouă luptă nu numai pentru pământul african, ci și pentru resursele săracilor ne-a pus pe traiectoria unui secol de conflicte pentru resurse așa cum nu ne-a mai fost dat să trăim vreodată.

Tragedia, desigur, este că soluțiile durabile la foamete zac chiar sub nasul nostru. Dacă suntem preocupați de combaterea schimbărilor climatice, de * 1 acru = aproximativ 4 000 m2 (n.trad.).

13

14

Înd op a ț i ș i î n f o m e ta ț i

exemplu, atunci ar trebui să luăm aminte la anunțul Institutului Rodale din SUA referitor la faptul că 40% din emisiile de dioxid de carbon din întreaga lume ar putea fi sechestrate dacă am acorda atenție îmbunătățirii sănătății solului și agriculturii ecologice25. Consiliile interesate de politici alimentare încep să răsară în orașele și orășelele din America de Nord. Ecuador, Mali și Nepal au adoptat toate obiectivele politice naționale ale suveranității alimentare26.

Localnicii se organizează și ei pentru a face față nivelu­rilor ridicate de supraponderabilitate și obezitate. Organizația Mondială a Sănătății prezice că, până în 2015, 2,3 miliarde de adulți vor fi devenit supraponderali27. Cu toate acestea, în întreaga lume, consumatorii încep să prindă gustul alimentelor locale și de sezon, forțând retragerea industriei alimentare și, cel mai im­ portant, realizând faptul că sunt mai mult decât consumatori. Aici, în San Francisco, guvernul local a fost de acord să interzică includerea jucăriilor în pachetele Happy Meal, pentru a-i ajuta astfel pe părinți să-și îndepărteze copiii de complexul de mar­keting al industriei fast-food. Măsura este una puțin semnificativă, însă chiar și așa constrânge industria fast-food să caute modalități de a împiedica promovarea legislațiilor asemănătoare și în alte state, întrucât poate întrevedea în această dovadă de acțiune cetățenească începutul sfârșitului monopolului său destul de îndelungat.

La nivel național, este foarte puțin probabil ca liderii care ne conduc să asigure schimbarea sistemului alimentar pe care mulți dintre noi o solicită, însă criza economică actuală oferă o opor­tunitate de organizare în vederea schimbării respective. În timp ce agricultura industrială se bazează pe lucruri care vor deveni tot mai rare în secolul XXI – resurse fiabile de apă, combustibili fosili ieftini, vreme previzibilă –, știm că tehnicile agroecologice sunt mai robuste în fața schimbărilor climatice28 și au randamente superioare29. Mișcările agricole de tipul La Via Campesina se află în fruntea acestor inovații, subliniind faptul că „micii fermieri răcoresc planeta“. Într-adevăr, aceste concluzii au fost adoptate de un studiu internațional la nivel înalt, finanțat în parte de Banca Mondială – Evaluarea internațională a științei și tehnologiei agricole pentru dezvoltare (IAASTD). Analiza în sistem „peer-review“ din raport a fost, totuși, ulterior respinsă de Statele Unite, Australia și Canada în baza lipsei sale de entuziasm în ceea ce privește culturile modificate genetic și agricultura industrială.

Au avut loc proteste răspândite împotriva prețului ridicat al alimentelor.

Primăvara arabă a urmat protestelor de la începutul anului 2008 față de inflația prețurilor agricole. În unele cazuri, protestele au reușit să modifice politica

Prefață la cea de-a doua ediție

guvernamentală. În Mozambic, de exemplu, guvernul a renunțat în anul 2010 la creșterea cu 30% a prețului la pâine, o dovadă a faptului că zilele „revoltelor față de FMI“ sunt departe de a se fi încheiat, dar și a faptului că rebeliunile organizate pot funcționa30.

Sper că o ediție ulterioară a cărții Îndopați și înfometați va putea analiza prima decadă a secolului XXI ca sfârșitul erei neoliberale și începutul unei economii globale mai echitabile. Vestea bună pe care îndrăznesc să v-o împărtășesc, scriind pe fondul izbucnirii Protestelor #Occupy și al consolidării neîntrerupte a mișcării pentru suveranitatea produselor alimentare desfășurate pe o perioadă de 10 ani, este că multe dintre populațiile planetei încep să se considere nu martori ai istoriei, ci autorii ei.

San Francisco, octombrie 2011

15

1. INTRODUCERE O contradicție accentuată În ziua de astăzi, când producem mai multă mâncare decât oricând altcândva, mai mult de unul din ​​șapte oameni de pe Pământ suferă de foame.

Foametea care încearcă peste un miliard de locuitori1 are loc concomitent cu o altă premieră istorică: aceștia sunt depășiți în număr de cei un miliard și jumătate2 de oameni de pe această planetă care sunt supraponderali.

Foametea și obezitatea globale sunt simptome ale aceleiași probleme. Mai mult, drumul spre eradicarea foametei din în­treaga lume este o altă cale de a preveni epidemiile globale de diabet și boli de inimă și de a aborda o serie de deficite în ceea ce privește mediul și societatea. Obezitatea și foametea devin, din ce în ce mai pregnant, două puncte de referință pe axa continuă a sărăciei. Însă cei sătui și cei înfometați sunt relaționați și prin lanțurile de producție care ne aduc alimentele de pe câmp direct în farfurie. Ghidate de motivul profiturilor, corporațiile ali­mentare stabilesc și constrâng regulile consumului, respectiv ale atitudinii consumatorilor față de alimente. Limitările sunt cele mai clare în localurile de tip fast-food, unde umbrela opțiunilor cuprinde exclusiv produse de la McMuffin la McNugget. Dar există constrângeri ascunse și sistemice chiar și atunci când simțim că am depășit influența lui Ronald McDonald.

Chiar și atunci când ne dorim să achiziționăm ceva sănătos, prin care să putem evita vizitele la medic, suntem prinși în același sistem care ne-a creat „Națiunile fast-food“. Încercați, de pildă, să mergeți la cumpărături de mere. În supermarketurile din America de Nord și Europa, opțiunile sunt limitate la o jumătate de duzină de soiuri: Fuji, Braeburn, Granny Smith, Golden Delicious și, probabil, alte câteva. De ce acestea? Pentru că arată bine – ne place coaja lustruită și fără cusur. Deoarece marea majoritate nu are nimic de obiectat în ceea ce privește gustul lor. Dar și pentru că pot rezista la transport pe distanțe lungi. Coaja nu se va rupe ori păta dacă se întâmplă să mai fie scuturate pe drumul de la livadă la rafturile magazinelor. Fructele rezistă

18

Int ro d u c ere

bine la tehnologiile și compușii de ceruire care fac transportul posibil și le păstrează aspectul ireproșabil la raft, sunt ușor de recoltat, răspund bine la pesticide și la mijloacele de producție industrială. Acestea sunt motivele pentru care nu regăsim și soiurile Calville Blanc, Black Oxford, Zabergau Reinette, Kandil Sinap sau vechiul și venerabilul Rambo pe rafturile supermarketurilor. Alegerile pe care le facem nu ne aparțin în totalitate pentru că, până și în supermarketuri, meniul nu este creat în baza propriilor opțiuni și anotimpuri, a zonei de trai, a întregii game de mere disponibile ori a întregului spectru de substanțe nutritive și gusturi disponibile, ci prin puterea corporațiilor alimentare.

Preocupările companiilor de producție alimentară au rami­ficații care se întind până dincolo de ceea ce apare pe rafturile supermarketurilor. Grijile lor formează putregaiul din miezul sistemului alimentar modern. Evidențierea abilității sistemice a câtorva entități de a afecta sănătatea marii majorități ar implica o anchetă globală, care să pornească din „deșerturile verzi“ ale Braziliei și să ajungă la arhitectura orașului modern, străbătând istoria de la primele plante domesticite la Bătălia de la Seattle. Cercetarea dezvăluie motivele reale ale foametei din Asia și Africa, ale epidemiei mondiale de sinucideri în rândul agricultorilor, ale imposibilității de a cunoaște cu exactitate ceea ce ajungem să consumăm, ale probabilității mai ridicate de obezitate în rândul locuitorilor de culoare din Statele Unite, ale existenței cowboy-ilor în Los Angeles-ul central-sudic și modul în care cea mai de amploare mișcare socială din lume descoperă căi, unele mai semnificative decât altele, de a aprecia și conviețui în mod diferit cu alimentele.

Alternativa la consumul actual promite să pună capăt foametei și dereglărilor legate de dietă prin propunerea unui mod de a consuma și crește alimentele durabil din punct de vedere ecologic și echitabil din punct de vedere social. Înțelegerea neajunsurilor legate de modul în care sunt cultivate și consumate alimentele oferă în același timp cheia către o mai mare libertate și o modalitate de a recupera bucuria hranei. Sarcina este la fel de urgentă pe cât este de important câștigul final. În fiecare țară, contradicțiile legate de obezitate, foamete, sărăcie și bogăție devin din ce în ce mai acute. India a distrus, de exemplu, milioane de tone de cereale, permițând putrezirea alimentelor în silozuri, în timp ce calitatea alimentelor consumate de cei mai săraci locuitori ai statului începe să se înrăutățească, pentru prima dată de la Independența câștigată în anul 19473. În 1992, în aceleași orașe și sate în care malnutriția a început să se cuibărească în sânul celor mai sărace familii, guvernul indian a permis pătrunderea pro­ ducătorilor de băuturi răcoritoare și a multinaționalelor străine producătoare

O contradicție accentuată

de alimente în economia protejată anterior. În decurs de un deceniu, India a ajuns să găzduiască cel mai mare număr de diabetici din lume4.

India nu este singurul loc în care apar astfel de contraste. Ele sunt globale și prezente chiar și în cea mai bogată țară din lume. În Statele Unite, la nivelul anului 2009, 50,2 milioane de locuitori nu știu cum vor face rost de hrana din ziua de mâine 5. În același timp, în SUA există tot mai multe cazuri de afecțiuni legate de dietă, precum diabetul zaharat și volume tot mai mari de alimente decât oricând înainte.

Contradicția poate fi trecută cu vederea cu ușurință. Versiunea sa zilnică nu provoacă decât un ușor disconfort, trecând peste semnalele „fără adăpost și înfometat“ de pe drumul către supermarketurile care mustesc de alimente. Există emolienți morali care calmează conștiința tulburată: săracii suferă de foame pentru că sunt leneși sau, probabil, bogații sunt grași pentru că mănâncă prea mult. Acest filon al înțelepciunii folclorice are o genealogie îndepărtată în timp.

Fiecare cultură a înțeles, într-o formă sau alta, trupul uman ca pe un registru public în care ne sunt catalogate viciile personale. Dar limba tradițională a condamnării nu ne ajută să înțelegem de ce foametea, abundența și obezitatea sunt mai compatibile pe planeta noastră acum decât au fost vreodată.

Condamnarea morală funcționează numai în cazul în care condamnații ar fi putut acționa în mod diferit, dacă ar fi avut posibilitatea de a alege. Cu toate acestea, prevalența foametei și a obezității afectează populațiile cu mult prea multă regularitate, în mult prea multe locuri diferite, pentru ca acestea să fie rezultatul unor cusururi personale. O parte din motivul pentru care judecata noastră este atât de deficitară este faptul că felul în care citim corpurile nu a ținut pasul cu vremurile. Deși probabil odată era adevărată, ipoteza care echivalează supraponderabilitatea cu bogăția nu mai este valabilă. Obezitatea nu mai poate fi explicată exclusiv ca un blestem al afluenței individuale. Există trăsături sistemice care fac diferența. Iată un exemplu: mulți adolescenți din Mexic, o țară în curs de dezvoltare cu venituri anuale de 9 3306 USD, sunt mai grași decât înainte, chiar dacă rândurile săracilor mexicani încep încă o dată să se îngroașe7. Bunăstarea individuală nu explică de ce copiii anumitor familii sunt mai obezi decât alții: factorul crucial nu se dovedește a fi venitul, ci proximitatea față de granița cu SUA. Omițând Mexico City, unde ratele de obezitate sunt cele mai înalte din țară, cu cât familia mexicană trăiește mai aproape de vecinii săi nordici și de obiceiurile lor alimentare bogate în zahăr și grăsimi, cu atât cresc șansele ca descendenții săi să fie supraponderali8. Faptul că geografia are o importanță atât de ridicată anulează ideea conform căreia alegerea personală constituie cheia prevenirii obezității sau, în același mod, a prevenirii foametei. Și ajută la întărirea regretului lui Porfirio Diaz, unul dintre

19

20

Int ro d u c ere

președinții și autocrații din a doua jumătate a secolului al XIX-lea din Mexic, acum trecut în neființă: „Bietul Mexic: atât de departe de Dumnezeu și atât de aproape de Statele Unite“.

O perversitate a modului în care hrana pe care o consumăm ajunge la noi este că acum este posibil ca oamenii care nu își pot permite să mănânce suficient să devină obezi. Copiii care cresc subnutriți în favelele din São Paulo, de exemplu, sunt expuși unui risc mai mare de obezitate atunci când devin adulți. Corpurile lor, atacate de sărăcia prin care au trecut în timpul copilăriei, metabolizează și depozitează hrana în mod deficitar. Prin urmare, aceștia sunt mai predispuși să depoziteze alimentele (de calitate slabă) la care au acces sub formă de grăsimi9.

Pe tot cuprinsul planetei, populațiile sărace nu își pot permite să se alimenteze corespunzător. Din nou, acest lucru este valabil chiar și în cea mai bogată țară din lume; și în SUA, copiii sunt cei care plătesc prețul acestei stări de fapt. O echipă de cercetători a sugerat recent că, în cazul în care modelele de consum rămân aceleași ca în prezent, copiii de astăzi din SUA vor ajunge să trăiască cu cinci ani mai puțin din cauza bolilor legate de regimul alimentar la care sunt expuși de-a lungul vieții10. O altă echipă de cercetare a indicat că, luând în calcul tendințele actuale, numărul de copii supraponderali din SUA se va dubla până în anul 203011. Unii au sugerat că jumătate din totalul adulților din SUA ar putea ajunge să fie obezi până în 2030 (la orizont întrevăzându-se rate asemănătoare de sporire pentru fiecare altă țară din lume, fie ea cu venituri mari ori medii)12. În calitate de consumatori, suntem încurajați să credem că un sistem economic bazat pe alegerea individuală ne va salva de la necazurile colective de tipul foametei și al obezității. Cu toate acestea, tocmai „libertatea de alegere“ a incubat nenorocirile despre care vorbim. Aceia dintre noi care putem merge la cumpărături la un supermarket ne putem minuna că avem posibilitatea să alegem dintr-un număr de 50 de mărci de cereale cu zahăr, de o jumătate de duzină de tipuri de lapte, toate cu gust de cretă, de pe rafturi cu produse de panificație atât de îndestulate cu substanțe chimice încât nu vor ajunge să se strice niciodată, de pe raioane de produse al căror principal ingredient este zahărul. De pildă, dintre nenumăratele soiuri de cereale pentru micul dejun comercializate direct către copiii din Marea Britanie, aproximativ 88% au un conținut bogat în zahăr, 13% în sare și 10% în grăsimi saturate. Unele cereale conțin aceeași cantitate de zahăr ca o tabletă întreagă de ciocolată, iar altele au zahăr în cantitate de peste 50% din întreaga lor greutate13. Mai mult, aceste informații le sunt ascunse în mod deliberat consumatorilor și părinților. Există 23 de nume alternative pentru zahărul adăugat în alimente, specificate pe etichetele cuprinzând ingredientele, pe care companiile le pot folosi pentru a evita menționarea cuvântului „zahăr“ ca ingredient principal și cel mai important de pe întreaga listă14. Nu este deloc

Arcadia pierdută

surprinzător, prin urmare, faptul că unul din trei copii cu vârsta cuprinsă între 2 și 15 ani din Regatul Unit este obez sau supraponderal15. Povestea cerealelor pentru micul dejun este un semn al unei caracteristici mai cuprinzătoare a sistemului: există extrem de multe stimulente care împing cor­porațiile pro­ ducătoare de alimente să vândă produse alimentare supuse unei procesări care le transformă în bunuri mai profitabile, chiar cu prețul unui aport nutritiv mai scăzut. De altfel, acest lucru explică, de asemenea, de ce se vând mai multe soiuri de cereale pentru micul dejun decât feluri de mere.

Alegerile proprii au limite naturale. Avem la dispoziție, de exemplu, atât de multe tipuri de fructe, legume și animale care cresc în mod natural pe cât suntem pregătiți să consumăm. Dar chiar și în acest caz, o campanie publicitară nevinovată ne poate convinge să ne mărim umbrela opțiunilor proprii.

Luați aminte la fructul kiwi, cunoscut odinioară sub denumirea de „agrișă chinezească“, însă „rebotezat“ în timpul Războiului Rece pentru a evita prejudecățile din partea societății alimentare din Noua Zeelandă care îl vindea lumii întregi la sfârșitul anilor 1950. Kiwi-ul are un gust pe care nu-l mai cunoscuse nimeni până atunci, dar care în prezent pare că a existat pe piețe dintotdeauna. Și, în timp ce alte alimente naturale noi își câștigă loc, lent, pe masa de zi cu zi, industria alimentară adaugă zeci de mii de produse noi pe rafturi în fiecare an, dintre care unele devin indispensabile, iar după o generație, fac viața inimaginabilă în absența lor. Acesta este un semn al limitării imaginației noastre gastronomice și al faptului că nu suntem siguri cum și de unde sau de ce ajung anumite alimente direct în propria farfurie.

Arcadia pierdută Bunicul meu o fermă-avea, tra la la la la, Un porcușor el îngrijea, tra la la la la El GUIȚ spunea, el GUIȚ cânta, GUIȚ, GUIȚ, GUIȚ prin toată curtea sa Bunicul meu o fermă-avea, tra la la la la.

Cântec tradițional

Povestea producției alimentare pe care majoritatea dintre noi, aproape ca un reflex, o recunoaștem se inspiră mai mult din poveștile cu zâne și din programele de televiziune pentru copii decât din orice altceva. Fără a avea vreun motiv să analizăm miturile legate de producția hranei pe care le-am învățat atunci când am fost tineri, tărăgănăm după noi cu toții păreri

21

22

Int ro d u c ere

necontestate despre beatitudinea pastorală a fermierilor care cultivă semințele, le udă și speră la căldura soarelui pentru ca plantele să crească înalte și viguroase. Aceasta este, desigur, una dintre descrierile modului în care se cultivă hrana noastră cea de toate zilele. Doar că una care scapă din vedere aspectele cele mai importante. Poveștile pe care le proliferăm despre agricultură astupă gurile săracilor din întreaga lume care trăiesc la sate.

Atunci când proveniența alimentelor este redusă la o singură linie înscrisă pe o etichetă, multe lucruri ne rămân neînțelese, la fel ca posibilitatea de a întreba despre ele.

Cine este, de pildă, personajul principal din povestea despre hrană – fermierul? Ce fel de viață are acesta? Ce își poate permite să consume? Dacă am întreba, am afla răspunsul la întrebările de acest gen: majoritatea fermierilor din întreaga lume suferă. Unii își vând terenurile pentru a deveni muncitori pe parcelele care le aparțineau odată propriilor familii. Alții migrează la oraș sau chiar peste mări. Câțiva, poate prea mulți, recurg la acte de sinucidere. Întrebările continuă. Ce cultivă, de exemplu, un fermier? Opțiunile majorității agricultorilor sunt strict limitate de tipul de terenuri pe care îl dețin, de climă, de accesul la piețe, de credite și de o serie de ingrediente vizibile și invizibile din producția alimentară. Nu este absolut deloc vorba despre a hotărî ce ar fi drăguț să consumăm în anul următor în funcție de direcția din care bate vântul. Dacă își doresc câtuși de puțin să își vândă producția agricolă pe bani în loc să o consume ei înșiși, majoritatea fermie­ rilor au la dispoziție prea puține opțiuni, și în special cei din Sudul global (termenul pe care îl folosesc în această carte pentru a mă referi la statele mai sărace ale lumii)16. Agricultorii cresc culturile pe care le solicită piața.

Activitatea agricolă devine, la sfârșitul zilei, constrânsă de terenul de joc al pieței. Ceea ce se ascunde în această formulare este, însă, că domeniul piețelor nu este atât de mult un teren de joc cât marginea unei lame. Dacă există loc pentru a face vreun fel de alegeri legate de semănat, acestea vor fi decizii greu de luat pe baza optimizării mai multor parametri, marja de eroare fiind infimă.

Piața pedepsește opțiunile greșite prin penurie. Pentru agricultorii deja îndatorați până peste poate, asta înseamnă faliment. Băncile și distribuitorii de cereale au dezvoltat modalități noi de abordare a insolvabilității ulterioare.

Acordurile de contractare a suprafețelor agricole ori de închiriere a terenurilor, de exemplu, le mai acordă agricultorilor numai posibilitatea de muncă brută pe ceea ce odinioară fuseseră propriile pământuri. Bunicul din cântec își închiriază acum ferma. Cu toate acestea, fermierii sunt dispuși să se supună noilor acorduri agricole, deoarece le mai rămân prea puține posibilități la îndemână.