SENECA Lucius Annaeus
LiNiştE, vă rog
Despre liniştea spiritului Despre tihnă
traducere din limba latină de ioana Costa, vichi-Eugenia Dumitru şi ştefania Ferchedău
Editura Seneca Lucius Annaeus
Descrierea CiP a Bibliotecii Naţionale a româniei SENECA, LUCiUS ANNAEUS
Linişte, vă rog: Despre liniştea spiritului = De tranqvillitate animi Despre tihnă = De otio / Seneca L.A;
trad.: ioana Costa, vichi-Eugenia Dumitru şi ştefania Ferchedău; desene: Andrei-Florin Măceşanu; coord.: Anastasia Staicu. Editura Seneca Lucius Annaeus, 2014, Bucureşti iSBN 978-606-93594-6-4
i. Costa, ioana (trad.) ii. Dumitru, vichi Eugenia (trad.) iii. Ferchedău, ştefania (trad.) iv. Măceşanu, Andrei-Florin (il.) v. Staicu, Anastasia (coord.) 821.124-96=135.1
machetare: Dragoş tudor
tipărit la Monitorul oficial r.A.
toate drepturile prezentei ediţii sunt rezervate autorilor. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al autorilor.
CUPriNS
Cuvânt înainte ..................................................... 7
Dialoguri
Despre liniştea spiritului, De tranqvillitate animi ......... 11 Despre tihnă, De otio ............................................. 83
Cuvânt după
Autor (Seneca) .................................................... 111 Biografie Destinatar (Serenus) ........................................... 115 Contextul (Note, indice) .................................... 117 Curente filozofice ............................................... 126 Stoicii Epicureii Cinicii
Însemnările tale ................................................. 128
CUvâNt ÎNAiNtE. Înainte de imagini:
“Virtutea trebuie… să pună mână si să aducă la realitate lucrurile pe care le a gândit”.
Seneca
imaginile din această colecţie au fost gândite de ştefan Procopie, Sasha Staicu şi Andrei-Florin Maceşanu, elevi la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti.
DESPrE CoLECŢiE
volumul „Linişte, vă rog“ continuă colecţia „În Doi“. „În Doi“ – pentru că sunt Dialoguri. „În Doi“– pentru că seria este făcută de doi. Primul este filozoful roman Seneca, cu textele scrise acum 2000 de ani. Al doilea este un tânăr student român de la Arte, cu desenele concepute după text. „În Doi“ – pentru că în faţa cărţii rămân doi – Autorul şi Cititorul. Cartea începe să trăiască doar atunci când începe să interacţioneze cu cel care o ţine în mână. Atunci când Cititorul regăseşte în ea pe el însuşi.
8
DESPrE voLUM
„Linişte, vă rog“
volumul include două dialoguri: Despre liniştea spiritului şi Despre tihnă. Cautăm linişte, dar ea se află în noi – în spiritualitatea noastră. Asemenea unui muşchi, calităţile sufletului se dezvoltă doar prin exerciţii permanente. Suntem înzestraţi cu aceleaşi grupe de muşchi, dar fiecare dintre noi le folosim la un potenţial diferit. Lectura Dialogurilor este un astfel exerciţiu, un efort cu ajutorul căruia se formează un spaţiu spiritual interior, capabil să transmită posesorului său linişte şi tărie. Dialogurile sunt adresate omului care toată viaţa învaţă să trăiască.
“Multe persoane ar fi putut ajunge la întelepciune, dacă nu ar , fi crezut că au atins-o deja”.
9
Despre liniştea spiritului De tranqvillitate animi
Despre liniştea spiritului
capitolul 1.
1. „Când mă cercetam pe dinăuntru, anumite defecte îmi apăreau, Seneca, descoperite, puse la vedere, aşa încât le-aş fi putut prinde cu mâna – unele prea întunecate şi retrase într-un ungher, altele nu totdeauna prezente, ci revenind din când în când. Pe acestea le-aş numi de departe drept cele mai primejdioase, întocmai ca duşmanii rătăcitori care atacă atunci când li se iveşte ocazia şi din cauza cărora nu este posibil nici să fii pregătit ca la război, nici să fii fără grijă, ca în timp de pace. 2. totuşi surprind la mine de cele mai multe ori acea stare (de ce oare nu ţi-aş mărturisi adevărul ca unui doctor?) de a nu fi nici cu totul eliberat de acele defecte de care mă temeam şi pe care le uram, nici, pe de altă parte, supus lor; sunt pus într-o situaţie care, deşi nu este cea mai rea, mă face totuşi să mă plâng foarte mult şi să fiu morocănos: nu sunt nici bolnav, nici sănătos. 3. Nu este cazul să-mi spui că toate virtuţile sunt plăpânde la început, iar cu timpul li se adaugă tărie şi forţă; nu îmi este necunoscut nici faptul că virtuţile care se luptă să se arate (mă refer la poziţia socială, la faima adusă de elocinţă şi la orice intră sub judecata celorlalţi) se întăresc odată cu trecerea timpului, iar cele care antrenează adevărata forţă, precum şi ele care se vopsesc
13
cap 1.
14
Despre liniştea spiritului
cumva ca să se facă plăcute, aşteaptă ani de zile până ce lunga durată a timpului îndepărtează culoarea. Numai că eu mă tem ca nu cumva obişnuinţa, care conferă statornicie lucrurilor, să înrădăcineze şi mai adânc acest defect. Convieţuirea îndelungată, atât cu lucrurile rele, cât şi cu cele bune, îmbracă forma iubirii. 4. Natura acestei slăbiciuni a sufletului, de a ezita între cele două tendinţe, de a nu înclina cu forţă nici către lucrurile corecte, nici către cele greşite, nu ţi-o pot demonstra dintr-o dată, ci mai degrabă pe bucăţi; îţi voi spune ce mi se întâmplă mie: tu vei găsi numele bolii. 5. Mă caracterizează o imensă dragoste de moderaţie, trebuie să mărturisesc: nu îmi place un pat aranjat spre a fi etalat cu fast, nici o îmbrăcăminte scoasă din cufăr sau presată cu greutăţi şi mii de maşinării care o fac să strălucească, ci una făcută în casă şi ieftină, care nu este nici păstrată, nici îmbrăcată cu multă grijă. 6. Îmi place mâncarea care nu a fost pregătită şi vegheată de toţi sclavii din casă, care nu este comandată cu multe zile înainte şi servită cu mâinile multora, ci mâncarea uşor de procurat şi de pregătit, care nu are nimic forţat sau preţios, care nu va lipsi de niciunde, nu este grea nici pentru buzunar, nici pentru corp, nici nu se va întoarce pe unde a intrat. 7. Îmi place un servitor născut în casă, needucat şi nepriceput, argintăria masivă a tatălui de la ţară, fără vreun însemn al numelui meşterului, o masă care nu
Despre liniştea spiritului
atrage privirile prin varietatea nodurilor şi nici nu e cunoscută în oraş trecând adesea de la un stăpân la altul, cu gusturi rafinate, ci una pusă în folosinţă, care nu face ca ochii vreunui oaspete să stăruie asupra ei de plăcere, nici să se aprindă de invidie. 8. Cu toate că acestea îmi sunt pe plac, îmi iau ochii fastul vreunei şcoli, sclavii împodobiţi cu aur şi îmbrăcaţi cu mai multă grijă decât într-o procesiune solemnă, şi o coloană de sclavi strălucitori, o casă în care chiar se calcă pe pietre preţioase şi pe bogăţii împrăştiate în toate colţurile, în care până şi acoperişul străluceşte, iar mulţimea se ţine scai şi însoţeşte nişte averi care duc la pierzanie. Ce să mai zic de apele transparente până la fund, care curg chiar în jurul invitaţilor la banchet, ce să mai zic de ospeţele care ar merita să fie puse în scenă? 9. venind după o îndelungă amorţire într-o viaţă modestă, luxul m-a răscolit şi a răsunat pretutindeni în jurul meu cu strălucirea-i: privirea îmi tremură un pic, îmi ridic mai uşor înspre el sufletul decât ochii; şi astfel dau îndărăt – nu mai rău, ci mai trist, ajungând iar între lucrurile mele modeste. Nu păşesc cu capul sus şi apare la suprafaţă o împunsătură tăcută şi o îndoială, întrebându-mă dacă nu cumva celelalte lucruri sunt mai bune: niciunul dintre acestea nu mă schimbă, şi totuşi nu este niciunul care să nu mă zdruncine. 10. vreau să urmez calea preceptelor şi să pătrund în viaţa publică. vreau să obţin funcţii publice şi fascii,
cap 1.
15
cap 1.
16
Despre liniştea spiritului
atras, desigur, nu de purpură şi de însemne, ci ca să fiu mai binevoitor şi mai de folos pentru prieteni, rude şi pentru toţi concetăţenii, apoi pentru toţi oamenii. Hotărât şi bine pregătit, îi urmez pe Zenon, Cleanthes, Chrisip, dintre care niciunul nu a intrat totuşi în viaţa publică, numai că toţi au recomandat-o. 11. ori de câte ori ceva mi-a izbit sufletul, care nu este obişnuit să fie lovit pe la spate, ori de câte ori fie că se întâmplă ceva nemeritat, aşa cum sunt multe lucruri în vieţile tuturor oamenilor, fie că nu decurge prea uşor, fie că nişte lucruri care nu sunt de mare valoare cer mult timp, mă întorc la viaţa de om particular. Aşa cum fac şi vitele obosite, pasul spre casă îmi este mai grabnic. Sunt hotărât să îmi închid viaţa între pereţii casei: 12. «Să nu îmi fure nimeni vreo zi, dacă nu îmi va da înapoi ceva pe măsura unei pagube atât de mari; spiritul meu să se concentreze asupra sie însuşi, să se cultive, să nu se ocupe de nimic exterior, nimic care să aibă nevoie de un judecător; să iubească liniştea care nu are de-a face cu o preocupare publică sau privată.» Dar ori de câte ori o lectură mai elevată mi-a înălţat spiritul şi nişte exemple nobile m-au împins de la spate, vreau să mă reped în for, să îmi pun glasul la dispoziţia unui om, străduinţa la dispoziţia altuia (chiar dacă nu va folosi la nimic, va merita totuşi încercarea), să îi înfrânez trufia în for altuia, care s-a îngâmfat nepotrivit cu succesele lui.
Despre liniştea spiritului
13. În studiile literare consider că este cu siguranţă mai bine să observi lucrurile în sine şi să vorbeşti despre cauzele lor, iar în rest să treci cu vederea cuvintele în favoarea faptelor, astfel încât un discurs neprelucrat să le urmeze oriîncotro conduc: «De ce este nevoie să compunem lucrări care să dureze veacuri? La ce bun să vrei să acţionezi în aşa fel încât posteritatea să nu te treacă sub tăcere? te-ai născut pentru moarte, o înmormântare tăcută este mai puţin neplăcută. şi astfel, pentru a-ţi ocupa timpul, scrie ceva într-un stil simplu, în folosul tău, nu pentru public: au nevoie de mai puţin efort cei care studiază pentru ziua de azi». 14. Apoi din nou, când spiritul s-a înălţat prin măreţia gândurilor, devine mai ambiţios în căutarea cuvintelor şi doreşte să se exprime la fel de adânc pe cât simte, iar discursul iese în întâmpinarea demnităţii subiectului. Uit atunci de reguli şi de judecata mai strânsă, mă las purtat spre înalt «de o gură care nu mai este a mea». 15. Ca să nu stărui mai mult asupra fiecărui detaliu, în toate mă urmăreşte această slăbiciune a bunei intenţii. Ba chiar mă tem să nu alunec încetul cu încetul sau, ce este mai îngrijorător, să nu atârn mereu ca şi cum ar urma să cad şi ca acest lucru să nu fie poate mai serios decât cuprind eu cu gândul; pentru că privim cu prietenie lucrurile personale, iar simpatia stă mereu în calea judecăţii. 16. Cred că multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja, dacă
cap 1.
17
cap 1.
18
Despre liniştea spiritului
nu s-ar fi prefăcut a nu vedea în ei anumite trăsături, sau dacă nu ar fi trecut peste unele cu ochii închişi. Nu trebuie să crezi că ne duce mai degrabă la pierzanie adulaţia pentru alţii decât pentru noi înşine: cine a îndrăznit să îşi spună adevărul? Cine, înconjurat de hoarde de indivizi care îl laudă şi îl măgulesc, nu se complimentează cu toate acestea singur? 17. te rog, aşadar, dacă ai vreun leac, prin care să îmi opreşti această oscilaţie, consideră-mă vrednic să îţi datorez ţie liniştea mea. Că nu sunt nişte tulburări sufleteşti grave şi că nu sunt aducătoare de furtuni, o ştiu; ca să exprim lucrurile de care mă plâng printr-o metaforă potrivită, sunt tulburat nu de o furtună, ci de un rău de mare. Smulge-mă prin urmare din acest rău, oricare ar fi el, şi vino în ajutorul meu, care mă chinui la vederea pământului.”
Multe persoane ar fi putut ajunge la întelepciune, dacă nu ar fi crezut , că au atins-o deja.”
Despre liniştea spiritului
20
capitolul 2.
1. Pe Hercule!, Serenus, eu însumi mă întreb de multă vreme în tăcere, cu ce fel de stare sufletească aş putea-o asemăna pe aceasta a ta, şi nu găsesc nimic mai apropiat decât situaţia celor care, eliberaţi de o boală lungă şi grea, sunt uneori loviţi de accese uşoare de febră şi de indispoziţii şi, îndată ce au scăpat de ultimele semne ale acestora, rămân totuşi neliniştiţi de bănuieli şi, însănătoşiţi, întind totuşi mâna către doctori şi se plâng de orice semn de căldură din corpul lor. Corpul nu le este, Serenus, lipsit de sănătate, ci lipsit de obişnuinţa cu starea de bine: tot aşa, chiar pe o mare liniştită rămâne un tremur, după ce s-a potolit în urma furtunii. 2. De aceea este nevoie nu de leacuri mai tari (peste care am trecut repede, anume ca tu să te opui în unele situaţii ţie însuţi, în altele să te mânii, în altele să stărui cu gravitate), ci de acel leac care apare ultimul, anume să ai încredere în tine şi să crezi că mergi pe drumul bun, nefiind deloc abătut de urmele întretăiate ale multora care aleargă în toate direcţiile, ale unora care rătăcesc tocmai lângă drumul bun. 3. Ceea ce doreşti, însă, este ceva important, foarte înalt şi apropiat divinităţii: a nu fi zdruncinat. grecii numesc acest echilibru al spiritului euthymia, despre care există
Despre liniştea spiritului
un tratat aparte al lui Democrit; eu o numesc linişte: pentru că nu este nevoie să copiem şi să reproducem cuvintele după forma lor în greacă; este nevoie să desemnăm în sine lucrul despre care discutăm, cu un nume, care trebuie să aibă forţa, şi nu forma denumirii greceşti. 4. Prin urmare, căutăm să aflăm cum poate urma spiritul mereu un curs uniform şi favorabil, cum poate fi binevoitor cu sine însuşi şi cum îşi poate privi cu bucurie condiţia şi să nu întrerupă această bucurie, ci să rămână într-o stare de calm, fără a se îndepărta de la ea şi fără a se afunda vreodată: aceasta va fi liniştea. vom cerceta în general cum se poate ajunge la ea; din leacul disponibil pentru toţi tu vei lua cât vei dori. 5. Între timp trebuie să scoatem afară defectul în întregul lui, iar din acesta fiecare îşi va recunoaşte partea sa. În acelaşi timp, tu vei înţelege cu cât mai puţin ai de lucru în dispreţul de sine în comparaţie cu cei care, legaţi fiind de profesiunea lor strălucită şi chinuindu-se sub povara unui titlu uriaş, stăruie în prefăcătoria lor mai mult de ruşine decât din dorinţă. 6. toţi sunt în aceeaşi situaţie, şi cei afectaţi de uşurătate şi de plictiseală şi de o continuă schimbare a planului, cărora le place mereu ceea ce au lăsat în urmă, şi cei fără vlagă şi plictisiţi. Adaugă-i şi pe cei care, întocmai ca cei care adorm greu, se întorc şi se pun ba pe o parte, ba pe alta, până când îşi găsesc liniştea din cauza oboselii: schimbându-şi în mod repetat condiţia
cap 2.
21
cap 2.
22
Despre liniştea spiritului
de viaţă, rămân în cele din urmă în starea în care îi surprinde nu neplăcerea schimbării, ci bătrâneţea, căreia îi este silă de noutate; adaugă-i şi pe cei care sunt prea puţin schimbători, nu dintr-o slăbiciune de caracter, ci din inerţie, şi trăiesc nu cum doresc, ci cum au început. 7. Una după alta, nenumărate sunt caracteristicile, dar numai unul efectul cusurului de a fi nemulţumit de sine. Acesta apare dintr-un dezechilibru al sufletului şi din dorinţe timide sau prea puţin fericite, când oamenii fie nu îndrăznesc, fie nu obţin atât cât doresc, şi se întind cu totul înspre speranţă: sunt mereu instabili şi schimbători, ceea ce este inevitabil să li se întâmple celor ce trăiesc pe muchie. Încearcă să-şi împlinească dorinţele pe orice cale şi se învaţă şi se obligă să facă lucruri necinstite şi grele, iar când efortul le este lipsit de răsplată, îi chinuie o ruşine zadarnică, şi nu suferă pentru că au dorit lucruri rele, ci pentru că le-au dorit degeaba. 8. Atunci îi reţine şi regretul pentru ceea ce au început şi teama de a începe din nou şi se strecoară acea agitaţie sufletească care nu-şi găseşte ieşire, pentru că nu sunt capabili nici de a-şi stăpâni dorinţele, nici de a li se supune lor, apoi şovăiala unei vieţi în care a rămas puţină libertate şi mucegaiul unui suflet care zace amorţit între dorinţe înşelate. 9. toate aceste tendinţe se agravează atunci când, din ură pentru insuccesul vieţii lor active, oamenii s-au retras la o viaţă liniştită, la studiile în singurătate, pe care nu le poate suporta un spirit aplecat asupra activi-
Despre liniştea spiritului
tăţilor publice, doritor de acţiune şi neliniştit din fire, pentru că de bună seamă are în sine prea puţine mângâieri; prin urmare, atunci când i-au fost luate plăcerile pe care tocmai ocupaţiile le oferă celor care aleargă de colo-colo, sufletul acestora nu mai suportă casa, singurătatea, pereţii şi vede că, împotriva voinţei sale, a fost lăsat doar cu sine însuşi. 10. De aici apare acea plictiseală, nemulţumire de sine şi agitaţie a unui suflet care nu îşi găseşte liniştea nicăieri, şi o îndurare tristă şi chinuită a propriului său timp liber, mai ales atunci când individului îi este ruşine să-şi mărturisească motivele, iar pudoarea îi îndreaptă chinurile înspre interior; dorinţele închise într-un loc strâmt, de unde nu există ieşire, se sufocă unele pe celelalte; de aici apar tristeţea, lâncezeala şi acele valuri ale unei minţi nesigure, pe care speranţele începute o ţin în suspensie, iar cele înşelate în tristeţe; de aici apare acea stare sufletească care îi face pe oameni să îşi deteste timpul liber şi să se plângă că nu au nimic de făcut, precum şi invidia cea mai cumplită pentru progresele altora: pentru că trândăvia lor nefructuoasă le hrăneşte invidia şi, pentru că ei nu au fost în stare să înainteze în rang, doresc ca toţi să fie distruşi. 11. Apoi, din acest refuz al succeselor altora şi din disperare faţă de ale lor, spiritul li se aprinde împotriva sorţii, se plânge de timpuri, se retrage prin colţuri şi se apleacă asupra propriei sale suferinţe, până ce se plictiseşte şi îi e silă de sine însuşi. De fapt, spiritul omenesc
cap 2.
23
cap 2.
24
Despre liniştea spiritului
este prin natură activ şi înclinat spre mişcare. Îi este binevenită orice ocazie de a se pune în mişcare şi de a se elibera de griji, şi este binevenită chiar pentru firile cele mai rele, care se uzează de bunăvoie prin ocupaţiile lor. Aşa cum anumite răni caută mâinile cărora le vor face rău şi se bucură să fie atinse şi aşa cum râia respingătoare a corpului e încântată de orice o irită, tot aşa aş spune că pentru aceste minţi, în care dorinţele ies la suprafaţă ca nişte bube rele, chinul şi suferinţa sunt motiv de plăcere. 12. Există chiar lucruri care ne încântă trupul cu o anumită durere, cum ar fi răsucirea şi schimbarea poziţiei unei părţi care nu este încă obosită, şi întoarcerea dintr-o poziţie în alta: Ahile1 , eroul lui Homer, aşa este înfăţişat, stând ba pe burtă, ba pe spate, aşezându-se în poziţii diferite şi, ca un om bolnav, nesuportând nimic pentru multă vreme şi folosind schimbările ca leacuri. 13. Din acest motiv oamenii pornesc în călătorii la întâmplare, rătăcesc pe ţărmuri îndepărtate şi nestatornicia lor, mereu nemulţumită de starea prezentă, se manifestă ba pe pământ, ba pe mare. „Acum ne îndreptăm spre Campania”: lucrurile rafinate deja ne plictisesc; „Să mergem să vedem locuri sălbatice, să ne îndreptăm spre trecătorile din Bruttium şi Lucania”. totuşi în regiunile pustii se caută ceva plăcut, în care ochii doritori de plăceri să se elibereze de îndelungata asprime a acelor locuri îngrozitoare: „Să mergem la tarent, în faimosul lui 1
Homer, Iliada, 24.10; Odiseea, 21.24.
Despre liniştea spiritului
port, cu clima lui blândă de iarnă, într-o regiune destul de bogată pentru o mulţime de oameni chiar în vremurile de demult”; „Ne întoarcem acum cursul către roma. Prea mult timp au urechile la adăpost de strigăte şi de zgomot, le încântă acum să se bucure de sânge omenesc”. 14. Pornesc călătorie după călătorie şi schimbă spectacol după spectacol. Cum spune Lucreţiu: „în acest fel fiecare fuge mereu de sine însuşi.”1 Dar la ce îi foloseşte, dacă nu scapă de sine însuşi? El însuşi se urmăreşte şi stă în urma sa ca un tovarăş foarte greoi. 15. şi astfel trebuie să ştim că ne confruntăm nu cu un defect al locurilor, ci al nostru: suntem slabi în a suporta orice lucru, nu îndurăm nici efortul, nici plăcerea, nici pe noi, nici orice alt lucru pentru multă vreme. Asta i-a condus pe unii la moarte, pentru că, schimbându-şi deseori scopurile, se întorceau la aceleaşi lucruri fără să-şi lase loc pentru nimic nou: au început să fie plictisiţi de viaţă şi chiar de lume, şi s-a insinuat gândul celor topiţi de plăcerile vieţii: „Până când vom îndura aceleaşi lucruri?”.
1
Să ai încredere în tine ,si să crezi că mergi pe drumul bun.
De rerum natura 3.1068.
cap 2.
25