Planeta intoxicata site by seneca

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi. Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura. Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează. Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției. Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă! Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

GIANCARLO STURLONI

PLANETA INTOXICATĂ Ne vom supraviețui nouă înșine?

Traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin

Editura Seneca

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Coperta: Editura Seneca Machetare: Mariana Răbîncă Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STURLONI, GIANCARLO PLANETA INTOXICATĂ. Ne vom supraviețui nouă înșine? / Giancarlo Sturloni; traducere din limba italiană de Marina Elena Loghin;

ISBN 978-606-8847-03-0

I. Loghin, Marina Elena (trad.) 502/504 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

PARTEA I.

ABISUL DE SUB NOI În care se povestește geneza crizei ecologice

Istoria tuturor civilizațiilor galactice importante

tinde să parcurgă trei faze distincte și ușor de recunoscut, respectiv faza de Supraviețuire, faza de Reflexiune și cea de Decadență, altfel spus, fazele

despre Cum, De ce și Unde. De exemplu, prima fază este caracterizată de întrebarea „Cum ne procurăm mâncarea?“, a doua de întrebarea „De ce mâncăm?“ și a treia de întrebarea „În ce restaurant mâncăm azi?“

DOUGLAS ADAMS,

Ghidul autostopistului galactici

Afară pe geam Uitați-vă afară pe geam. Parcele pătrate. Aglomerări urbane tentaculare. Fâșii de asfalt care se intersectează în unghi drept. Acolo jos, nimic nu are un aspect natural. Formele fractale mor în fața geometriei euclidiene, cu figurile ei atât de familiare, de regulate, de măsurabile. O ordine artificială domină peisajul domesticind haosul. Amprenta umană asupra mediului este sub ochii voștri. Iar acum relaxați-vă: zburăm. Puteți alege un film atingând ecranul cu cristale lichide încastrat în spătarul micului fotoliu pe care îl aveți în față. Imediat după ce atingeți viteza de croazieră, iată, va veni la voi o stewardesă să vă ofere o gustare. Suntem la zece mii de metri altitudine. Călătorim cu nouă sute de kilometri pe oră arzând un litru de kerosen pe secundă, pe un itinerar invizibil trasat deasupra norilor. În realitate, înaintăm în șir indian: mereu există un avion la mică distanță în fața noastră și unul care ne urmărește din spate. În fiecare zi și în fiecare noapte a anului. Pe orice vreme. Mereu. Zburăm, ce naiba. Un privilegiu care, acum o sută de ani era rezervat numai păsărilor. Sau vreunuia care, destul de nebun, imitându-l pe Icar, se lansa în vreo râpă cu o pereche de aripi de carton legate în talie. Pe cerul Europei Occidentale, singurul moment în care nu veți zări urme umane va fi în timp ce zburați deasupra

A bis u l d e s ub noi

Munților Alpi, cu piscurile lor ascuțite care se înalță ca dinții de rechin din ghețarii ce se retrag. Mii de ani, aceste culmi au reprezentat o barieră de netrecut chiar și pentru cei mai cutezători exploratori. Mă uit la ele cum dispar în câteva minute pe sub o aripă ezitantă ce pare asamblată din cutii de băuturi hipercalorice. – Gustare dulce ori sărată? întreabă stewardesa. Îngaim câteva cuvinte într-o engleză de aeroport ca să mă văicăresc de porțiile îndoielnice oferite de companiile low-cost. Turista coreeană care stă lângă mine zâmbește prefăcându-se că înțelege. Acum survolăm oceanul. Altă barieră naturală rămasă neviolată milenii întregi, până când un marinar genovez aflat la timonă în fruntea a patru caravele cu nume improbabile a ancorat pe o insuliță din Caraibe crezând că a ajuns în China. (Așa se zice, dar e fals. Columb căuta și credea că a ajuns în India, de aia le și zice Caraibelor Indiile de Vest. Asta între noi fie vorba.) Totuși, chiar și acolo jos, pe acea întindere incomen surabilă de albastru, puteți zări siajul unui cargobot de o sută de mii de tone plin ochi cu containere. Sau sclipirea unui vas de croazieră mare cât un zgârie-nori, pe care călătoresc câteva mii de turiști nehotărâți dacă să-și piardă după-amiaza la autoservirea all-inclusive sau la escaladarea peretelui artificial amenajat pe puntea principală. Aceasta este lumea noastră. Și e pe sfârșite. Bucurați-vă de călătorie.

Partea I - În care se povestește geneza crizei ecologice

Lumea nouă Mă uit pe geam și mă întreb: când au început toate astea? Când am început să schimbăm fața Pământului cu prezența noastră împovărătoare? Istoricii ecologiști nu au îndoieli: trebuie să înfășurăm panglica până în urmă cu zece mii de ani. Când cineva, poate obosit de o viață nomadă, s-a hotărât să se oprească într-o vale, să planteze o sămânță în pământ și să aștepte cu răbdare ca din sămânța aceea să crească fructele unei plante comestibile. Gata cu vagabondarea în căutare de bace și de rădăcini. Gata cu nomadismul. O bucată de teren fertil de apărat, o mână de semințe de cultivat, clima blândă și stabilă din Holocen. Și iată: agricultura. Și, odată cu agricultura, înflorirea primelor civilizații sedentare. Satele. Orașele. Imperiile. Scrierea. Subdiviziunea muncii. Sur plusul alimentar. Ce mai tura-vura, lumea pe care o cunoaștem. Cea în care deciziile se iau așezați la o masă, nu cu fundul pe pământ. Iar ca să se facă masa, era nevoie de o sămânță. Poezioara zice că e nevoie și de o pădure. Iar pe vremea aceea erau păduri cât vedeai cu ochii. Se povestește că o maimuță putea traversa Spania sărind din cracă în cracă fără să coboare vreodată. E posibil. Noi, maimuțe supersapiens, am preferat să tăiem copacii ca să facem spațiu culturilor și pășunilor. Și ca să avem lemne de foc, cu care să ne pregătim hrana, să ne încălzim iarna, să ne forjăm arme din metal. Pădurile s-au împuținat în fața expansiunii așezărilor omenești. A înflorit comerțul, iar negustorilor le erau

A bis u l d e s ub noi

necesare drumuri, nu poteci năpădite de briganzi sau de crăci bune pentru maimuțe. Astfel, în multe regiuni, peisajul a început să se transforme ca să ne satisfacă nevoia de spațiu, de energie, de materii prime și de transport. Văzută de păsări, planeta n-ar mai fi fost aceeași. Însă Lumea Nouă, lumea noastră, a fost descoperită mult mai târziu, din întâmplare, de Cristofor Columb. El este eroul globalizării. Odată cu neașteptata reușită a maladivei lui acțiuni, oceanele au încetat să mai fie considerate o limită naturală de netrecut. Așa, planeta a devenit o piață unică, uriașă, de stors ca pe o lămâie. Epoca navelor cu pânze a transformat mările în autostrăzi transoceanice pentru schimbul de plante, de animale, de microbi, de persoane și de tehnologie*. Pădurile tropicale au fost tăiate pentru lemn prețios și plantații de ceai, de cafea, de cacao, zahăr și tutun. Sub efectul amețitor al acestor noi droguri exotice, Europa a devenit centrul lumii. Orașele comerciale s-au mărit, parazitând resursele coloniilor de peste ocean. Costurile umane ale primei globalizări se numesc genocid și sclavie. Costurile de mediu sunt mai puțin cunoscute, dar, în opinia istoricului englez Stephen Mosley, ne împovărează și astăzi. Pădurile tropicale, plămânii planetei și habitat pentru două treimi din speciile terestre, riscă să dispară sub dubla amenințare a traficului cu lemn prețios și a terenurilor cultivate cu monoculturi de export care degradează solurile și îi înfometează pe locuitorii fostelor colonii. Din ziua în care Santa Maria s-a împotmolit în bariera de corali și Columb și-a cufundat cizmele în nisipurile insulei Hispaniola, nu există niciun ecosistem terestru care să nu * Stephen Mosley, Storia globale dell’ambiente (Istoria globală a mediului), Il Mulino, Bologna, 2013

Partea I - În care se povestește geneza crizei ecologice

fi fost treptat alterat ca să ne satisfacă lăcomia insațiabilă. Se întâmpla pe 25 decembrie 1492. Crăciun fericit.

Lumea așa cum o cunoaștem Cu toate acestea, adevăratul punct de cotitură a sosit la jumătatea secolului al XVIII-lea, odată cu revoluția industrială alimentată de mașinile care funcționau cu abur. Și odată cu ideea iluministă a unei noi dezvoltări tehnologice și științifice de neoprit care avea să garanteze îmbunătățirea progresivă a condițiilor socioeconomice ale societăților industriale. Ne aflam mai aproape decât se putea imagina de promisiunea laică a paradisului pe Pământ. Acea dorință prometeică de cunoaștere, plătită cu izgonirea din rai, oferea acum strănepoților lui Adam și ai Evei biletul de întoarcere. Însă, între timp, raiul nu mai părea același. Deja la începutul secolului al XIX-lea, pădurile englezești practic dispăruseră, expunând solul la eroziune și agravând daunele provocate de inundații. Pe câmpurile Europei industriale mai multe specii de animale și plante dispăruseră din cauza activităților omenești. Nici locuitorii orașelor nu o duceau mai bine, asediați fiind de gunoaie și învăluiți de o perdea de fum toxic care întuneca soarele și cauza bronșite și alte tulburări respiratorii letale. „Pământul devine un loc neos pitalier pentru cel mai nobil dintre locuitorii săi“, avertiza în 1864 George Perkins Marsh, pionier al ecologiei*. * George Perkins Marsh, Man and Nature; or, phydical geography as modified by human action, Charles Scribner, New York, 1864

A bis u l d e s ub noi

Totuși, promisiunile progresului se bucurau încă de o nelimitată încredere. Prevala convingerea că tehnica ar fi știut să remedieze efectele adverse ale industrializării și același Marsh era încrezător în știința care va putea feri natura de degradare. Până și smogul, care la sfârșitul secolului al XIX-lea făcuse din Londra cel mai insalubru oraș din lume, se număra printre multele excentricități englezești. Pentru majoritatea oamenilor, fumul coșurilor însemna muncă, dezvoltare și bunăstare. Combustibilii fosili au fost cei care ne-au dăruit lumea pe care o cunoaștem. Rezerve de energie nemăsurate, care se formaseră în măruntaiele Pământului în sute de milioane de ani prin compresia subterană a materiei organice, au ajuns, pe neașteptate, la îndemâna noastră. Mai mult, erau și la un preț convenabil. Cărbunele și, mai târziu, petrolul au luat locul lemnului și al mușchilor. Aburii mașinilor au revoluționat industria, au saturat atmosfera cu gaz de seră și aerul orașelor cu fumuri toxice. Însă umanitatea se putea elibera, în sfârșit, de limitele vechiului regim biologic. Putea visa să lase în urmă tortura foametei. Se putea gândi doar cum să facă să crească, să se îmbogățească, să se înmulțească. În 1815, după 200 000 de ani de evoluție umană, populația mondială a atins pentru prima oară cifra de un miliard de persoane. După niciun secol, în 1930, deja se dublase. Astăzi suntem mai mult de șapte miliarde.

Partea I - În care se povestește geneza crizei ecologice

Grădina toxică Când ne gândim la un paradis nu ne imaginăm un loc aglomerat. Nici o grădină poluată. Dar așa este. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, amprenta umană asupra mediului era de-acum tangibilă. Atunci, elitele intelectuale ale țărilor industrializate au început să se preocupe să păstreze câteva colțuri de natură sălbatică. Yellowstone, primul parc natural, a fost înființat în Statele Unite în 1872. În Europa, o nouă sensibilizare către natură a influențat mulți artiști și literați. Și abia se fondase statul italian când, în 1863, s-a înființat Clubul Alpin Italian. Câțiva ani mai târziu, în 1871, Giuseppe Garibaldi a contribuit la fondarea Uniunii de Zoofilie din Piemonte (astăzi Oficiul Național pentru Protecția Animalelor), al cărui președinte onorific a fost ales. Amprenta umană asupra mediului terestru era mult mai serioasă decât se credea pe vremea aceea. Odată cu exploatarea combustibililor fosili, capacitatea noastră de a distruge echilibrele ecologice se extinsese la scară planetară. Primul indiciu concret l-a furnizat în 1896 Svante Arrhenius cu teoria sa despre „sera caldă“. Chimistul suedez înțelesese că dioxidul de carbon eliberat prin combustia surselor fosile se acumula în atmosferă, provocând o încălzire treptată a globului pământesc. Dioxidul de carbon are prostul obicei de a reține căldura emisă de planetă. Practic era ca și cum cineva ar fi învelit în celofan Pământul, chiar dacă încă nu se inventase celofanul.