Stapanii hranei site

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi.

Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura.

Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează.

Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției.

Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă!

Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

STEFANO LIBERTI

STĂPÂNII HRANEI călătorie în industria alimentară care distruge planeta

Traducere din limba italiană de Elena Marina Loghin

Editura Seneca

Titlu original: I SIGNORI DEL CIBO. VIAGGIO NELL’INDUSTRIA ALIMENTARE CHE STA DISTRUGGENDO IL PIANETA de Stefano Liberti First published by minimum fax, Roma, 2016 © Stefano Liberti, 2016 © minimum fax, 2016 Tutti i diritti riservati

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Coperta: Sasha Staicu Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României LIBERTI, STEFANO STĂPÂNII HRANEI. Călătorie în industria alimentară care distruge planeta / Stefano Liberti; traducere din limba italiană de Elena Marina Loghin Conține bibliografie.

ISBN 978-606-8847-19-1

I. Loghin, Elena Maria 330

Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

Iar înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți de război. Și aveau pe capete cununi ca de aur; și fețele lor erau ca niște fețe de oameni.

Apocalipsa, 9:7

I’m all lost in the supermarket, I can not longer shop happily.

The Clash

INTRODUCERE Mai acum câtăva vreme eram în Albany, capitala statului New York, într-un restaurant regional elegant din Louisiana. Parcurgând meniul, un fel de mâncare mi-a atras atenția: o porție de „Bucăți de aligator prăjit“ era propusă la modicul preț de treisprezece dolari. Când a venit picolița, am întrebat-o: – De unde vine carnea asta?

Fata s-a uitat la mine, s-a încruntat și mi-a răspuns: – De la o firmă. O luăm de la o firmă.

Episodul, întâmplat când tocmai încheiam manuscrisul cărții, este reprezentativ pentru ceea ce tocmai vă pregătiți să citiți. Această cercetare încearcă să reconstituie procesul care a făcut din hrană o marfă, plasată pe piețele internaționale de firme care îi controlează producția, transformarea și comercializarea.

Mare parte din sectorul alimentar este de-acum monopolul câtorva grupuri mari, care îi gestionează mecanismele și modalitatea de producție, impunând propriile strategii industriale și definind în ultimă instanță gustul a ceea ce mâncăm. Este vorba deseori de întreprinderi gigantice, capabile să-și răspândească produsele de la un capăt la altul al planetei, exploatând zonele unde mâna de lucru este mai ieftină, pământurile sunt mai fertile și controalele – mai puțin severe.

Procesul de concentrare a producției de hrană a început cu câteva decenii în urmă în Statele Unite și s-a răspândit în toată lumea spre sfârșitul secolului trecut. Începând cu 2007, s-a produs o ulterioară accelerare ca urmare a invaziei marii finanțe. Pârliți de criza din sectorul acționar clasic

10

S t ă p â nii h r a nei

și de explozia imobiliară urmată de implozia împrumuturilor subprime* în Statele Unite, mulți gestionari de fonduri de investiții și bănci de afaceri au început să se axeze pe producția și comercializarea bunurilor alimentare.

Ideea de bază a acestei schimbări era simplă: populația mondială e în creștere; în unele țări dezvoltate și foarte populate cum este China sunt în curs de schimbare dietele, cu o creștere exponențială a consumului de carne; suprafețele terenurilor pe care se produc alimentele destinate hranei oamenilor și furajele pentru animale nu sunt infinite. Totalitatea acestor factori face ca investiția în sector să fie extrem de tentantă: în perioadele de penurie, cine deține pârghia producției își poate garanta venituri cu mai multe zerouri. Hrana a devenit noul teren de cucerire a capitalului speculativ.

Alianța inedită dintre marile grupuri alimentare și fondurile financiare a dus la dezvoltarea așa-numitelor companii-lăcustă: grupuri interesate să producă pe scară largă la cele mai mici costuri posibile, care stabilesc cu mediul și cu mijloacele de producție – pământ, apă, animale de crescătorie – un raport exclusiv extractiv. Asemenea întreprinderi au drept unic scop profitul, în cel mai scurt timp posibil. Ele exploatează intensiv resursele, până la epuizarea lor totală: odată dispărute capacitățile unui anumit loc, trec la altul, exact ca un roi de lăcuste.

Această carte este urmarea ideală a muncii mele anterioare pe land grabbing (acapararea terenurilor), valul masiv de achiziție de pământuri în tot sudul planetei, început la rândul lui imediat după criza din 2007. În timpul investigațiilor făcute pentru această carte și după apariția ei, am observat cum interesul grupurilor financiare nu se limita la terenurile arabile, ci lua în considerare tot sectorul alimentației. Astfel, am elaborat acest proiect, care acum are ambiția de a reconstrui și explica sistemul alimentar global.

Pentru a face asta m-am hotărât să urmez filiera de producție și de comercializare a patru produse specifice: carnea de porc, soia, tonul la conservă și bulionul. Este vorba despre cel mai consumat tip de carne în * Creditele subprime sunt acordate persoanelor care ori au un istoric prost de rambursare, ori au potențiale financiare slabe din punctul de vedere al băncilor clasice, cu rata dobânzii mult mai mare decât ratele corespunzătoare unor credite similare în condiții normale, http://financiarul. ro/2008/09/14/ce-sunt-creditele-subprime/ (n.red.)

Introducere

lume, despre leguminoasa care înregistrează cea mai spectaculoasă creștere de producție, despre al doilea cel mai comercializat produs de mare (după creveți) și despre cel mai răspândit fruct* de pe planetă. Este vorba mai cu seamă despre elemente pe care se bazează dieta unei mari părți din populația mondială.

Aș fi putut alege alte produse, poate chiar acea carne de aligator despre care ospătărița din Albany habar nu avea de unde provine. Le-am ales însă pe acestea pentru că mi s-au părut reprezentative pentru lumea în care trăim, o lume în continuă schimbare. Toate patru reunesc, în forme și moduri diferite, principalele caracteristici ale noului sistem global al hranei: concentrare masivă în mâinile unui grup restrâns, imixtiunea finanțelor și distanța mare dintre locul de producție și cel de consum.

Obiectivul cărții de față este de a imortaliza această tendință, ținând cont de fenomenul globalizării care se derulează sub ochii noștri. Însă și de a lansa un avertisment. Pentru că actualul sistem alimentar globalizat nu este sustenabil. Resursele disponibile pe planetă nu sunt suficiente.

Astfel, sunt necesare mai multe condiții: schimbarea obiceiurilor, modificarea deprinderilor alimentare și o meditație responsabilă privind absurditatea filierelor lungi de zeci de mii de kilometri și hrana vândută la costuri infime.

Să ne gândim la bilanțul energetic al dietelor bazate pe consumul de carne industrială a cărei producție necesită milioane de hectare cultivate doar pentru a hrăni animale ținute închise în hangare uriașe. Să ne întrebăm cum e posibil ca un pește prădător și care nu poate fi crescut în captivitate, cum este tonul, să fie vândut la prețuri derizorii de marile lanțuri de distribuție. Să ne întrebăm unde, cum și de către cine este produsă hrana noastră. Această carte nu vrea să propună soluții, ci să contribuie la o dezbatere despre suprapopulare și schimbări climatice.

Pe parcursul călătoriilor mele prin lume, am întâlnit tot felul de oameni: de la cultivatori mărunți de soia în Manciuria, eliminați de pe piață de importurile din Brazilia, la cel mai mare producător de carne de porc din lume, de la pescari senegalezi aflați în criză la președinți ai unor mari fabrici de conserve de ton, de la gestionari ai antreprizei chineze care produce pastă de roșii pe disputatele pământuri din regiunea Xinjiang la țărani * Prin Directiva 2001/113/EC Uniunea Europeană consideră roșia ca fiind un fruct (n.red.).

11

12

S t ă p â nii h r a nei

ghanezi rămași fără loc de muncă tocmai din cauza acestei paste venite de departe, asta doar ca să dau câteva exemple. Le sunt îndatorat tuturor celor citați în carte pentru timpul pe care mi l-au acordat și încrederea cu care m-au onorat. Îi mai sunt deosebit de recunoscător fundației Charlemagne, care a susținut acest proiect finanțând călătoriile lungi și costisitoare. Precum și Carey Institute for Global Good din Rensselaerville, New York, care mi-a garantat șase săptămâni de liniște într-un peisaj idilic unde am putut să mă concentrez să scriu și unde responsabilii locului – Josh Friedman, Carol Ash, Gareth Crawford și Tim Weiner – m-au făcut să mă simt ca acasă.

Această carte nu este doar urmarea ideală a fenomenului land grabbing, ci și o etapă fundamentală a unui parcurs care, în ultimii ani, m-a implicat în tema comerțului global cu hrană și a disfuncțiilor sale. Parte din anumite capitole – cele despre ton și roșii – au la origine două site-uri documentare (Fish for Cheap și The Dark Side of the Italian Tomato, publicate în diverse limbi pe mai multe canale mediatice internaționale) pe care le-am realizat mulțumită sprijinului unui program de jurnalism al European Journalism Centre finanțat de Bill și Melinda Gates Foundation. Aceste site-uri documentare reprezintă eforturile colective ale unei echipe de excepție: Isacco Chiaf, Jacopo Ottaviani, Mario Poeta și, pentru roșii, Mathilde Auvillain (care a avut ideea inițială ce a stat la baza acelei munci asidue). În primul rând, mulțumirile merg și către prietenul și tovarășul meu Enrico Parenti, care m-a însoțit în unele călătorii de-a lungul filierelor alimentare descrise în carte cu ideea de a realiza un film documentar care sperăm că se va finaliza anul viitor. Pe urmă, aleatoriu: Haijing Wang, fără de care m-aș fi pierdut practic în China, Lamia Oualalou și Pier Morel pentru contactele în Brazilia, Raul Garcia de la WWF* din Madrid, Emiliano Bos pentru ospitalitatea oferită la Washington și Alberto D’Argenzio pentru cea de la Bruxelles, Gaia Perini pentru intermedierea cu profesorul Wen Tiejun, Darren Byler pentru drumurile la Ürümqi, Waterkeepers din New Bern în Carolina de Nord (mai cu seamă lui Rick Dove și lui Chris Breen) pentru zborul pasionant pe care mi l-au înlesnit deasupra lagunelor de excremente de porc, Mindi Schneider pentru informațiile despre industria prelucrării cărnii de porc în China, Don * https://www.worldwildlife.org/ (n.red.)

Introducere

Hosokawa pentru privirea lui de insider asupra industriei tonului, Davide Ghilotti de la Food News* pentru cifrele furnizate despre comerțul cu pastă de roșii. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, Sara Farolfi, pentru lectura răbdătoare, pentru prețioasele sfaturi și suportul moral și nu numai, nelimitat și esențial, din timpul fazelor de cercetare și scriere.

Lui Beatrice Mautino îi datorez o recunoștință deosebită pentru că a citit manuscrisul și mi-a semnalat punctele obscure, impreciziile și superficialitatea.

O mențiune specială merită fiul meu Tiago, care a suportat absențele mele îndelungate, precum și mama lui, Giulia, care m-a suportat cu generozitate. A-l vedea pe Tiago cum ascultă cu interes și curiozitate (și cu o fărâmă de îngrijorare pentru schimbările obiceiurilor noastre alimentare!) povestirile mele despre alimentație a fost cel mai puternic imbold să duc la bun sfârșit această lucrare.

Cartea este scrisă cu speranța că planeta pe care o vom lăsa generațiilor viitoare va fi mai bună decât cea pe care am sleit-o în acești ani.

Rensselaerville, New York, martie 2016

* http://foodnewsinternational.com/about/ (n.red.)

13

1 IMPERIUL PORCULUI

Cel mai mare abator din lume Mișcările sunt ritmate, mecanice, repetitive. Porcii sunt agățați de câte un cârlig care alunecă de-a lungul unei benzi cu viteză constantă. Oamenii sunt înșirați pe lângă bandă la distanță fixă unul de celălalt. Poartă salopete albe, cizme de cauciuc, mănuși, măști și au părul acoperit. Nu se disting între ei: dacă nu ar fi diferențele de înălțime, ai putea spune că sunt o armată de roboți. Țin în mână uneltele de lucru: unii – un cuțit, alții – un satâr, alții – un cârlig. Fiecare are rolul lui, fiecare face gestul care i s-a încredințat, mic angrenaj al unui mecanism standardizat: unul spintecă abdomenul animalului, altul lărgește tăietura, următorul scoate măruntaiele, cel de după el spintecă iar. Conținutul se pune în vane speciale; între o tăietură și alta, cuțitele și lamele se cufundă într-un lichid cu funcție de sterilizare. Și animalele sunt identice, unul clona celuilalt: aceeași mărime, aceeași înălțime, aceeași culoare. Par – și, de fapt, sunt – rodul unui experiment genetic care vizează crearea unui animal perfect pentru sacrificare și consum.

Scena are ceva hipnotic. De dincolo de geam mă surprind privind, mai degrabă decât la porcii reduși treptat în bucăți, la oamenii aceștia care se mișcă sacadat, siguri de ei și hotărâți, și care tratează trupul animalelor din fața lor cu un amestec de dexteritate și indiferență. Nu se înverșunează asupra acelui corp: își fac munca mecanic, ca și cum ar trebui să asambleze piesele unui automobil. Taie, lărgesc, extrag, taie din nou. Mă aflu în fața unui lanț de montaj nici prea, prea, nici foarte, foarte: fabrica de carne industrializată modernă.

Camera următoare e mai încăpătoare, scena încă și mai sugestivă. Alți oameni în uniformă descompun părțile deja secționate și reduc carnea fără formă la bucăți definite. Față de spațiul precedent, pare că te uiți printr-un caleidoscop, cu efectul lui multiplicator. Nu există o singură bandă. Sunt mai multe care se derulează în diagonală de-a lungul întregului spațiu.

Muncitorii sunt mult mai mulți; o întindere de halate albe, toate la aceeași

18

Im p er iu l p orc u lu i

distanță unele de altele, toate oprite pe locul lor, imobile, dacă nu ar fi acea singură mișcare pe care fiecare o repetă necontenit. Aici, bucățile sunt una după alta selecționate și împachetate, apoi trimise la camera frigorifică.

Privesc aici la o precizie și o ordine geometrică ce scârțâie cu brutalitatea morții. Tot procesul se desfășoară rece, funcțional, curat: nicio picătură de sânge, nicio bucată de carne nelalocul ei. În spatele geamurilor, care împiedică orice contact cu lumea exterioară, nu se aude nimic. Abatorul modern este o fabrică perfectă și sincronizată. În realitate, nu tot procesul este atât de pacific. Fazele anterioare sunt mai crude: ca să fie trimis la tăiere, animalul este mai întâi amețit cu gaze sau cu o descărcare electrică, apoi înjunghiat cu o lovitură în dreptul jugularei, după care cufundat într-o vană cu apă fierbinte ca să fie curățat de sânge. Trupul fără viață și jupuit e pe urmă spălat prin introducerea lui într-o mașinărie specială. I se taie capul, iar trupul mare este agățat de cârlig și trimis la faza succesivă, cea de unde am început vizita. Și aceste pasaje sunt standardizate, executate de bărbați care repetă gesturi mereu identice: unul amețește, altul taie jugulara, altul pune în mișcare banda transportoare care aruncă animalul în vană. Însă momentul morții nu reușește să fie aseptic: deseori animalul se agită și se răzvrătește împotriva destinului său – câteodată nu este suficient de amețit de gaz sau nu moare prin tăiere și zbiară de durere când este opărit de viu în bazinul cel mare.

Nu-i permis să se asiste la aceste scene. Viitorul consumator nu trebuie să le vadă, fiindcă nu trebuie să asocieze ce are în farfurie cu durerea unei ființe simțitoare. Vizitatorilor li se arată doar animale inerte, gata pregătite pentru consum. Mai mult decât animale, carne. „Abatorul nostru se mândrește cu cele mai avansate tehnologii. Respectă sută la sută normele de igienă, precum și standardele de măcelărire impuse să reducă la minimum suferințele dobitoacelor“, îmi spune ofițerul de presă care mă însoțește în turul destinat vizitatorilor.

Sunt la Shuanghui, „cel mai mare procesator de carne al Chinei“, după cum proclamă cu litere mari inscripția în engleză de deasupra clădirii care îi găzduiește sediul. În realitate, inscripția e veche: fiindcă de-acum, Shuanghui este cel mai mare procesator de carne de porc din lume. De când, în 2013, a achiziționat compania americană Smithfield Food – cel mai mare producător și procesator de porci din America de Nord –

Cel mai mare abator din lume

nu are concurență. Deține bună parte din piața planetară a cărnii de porc. Și controlează toată filiera: de la creștere la sacrificare, de la procesarea cărnii la comercializarea ei. O afacere de câteva zeci de miliarde de dolari.

Bărbatul care mă însoțește este un tânăr în jur de treizeci de ani, îndrăzneț, care și-a petrecut toată viața profesională în această întreprindere. În timp ce ne mișcăm prin galerii de sticlă deasupra abatorului și observăm armata de bărbați în alb care se îndeletnicesc cu mărunțirea, el descrie procese, flutură cifre, dă formă și substanță inscripțiilor pe care le vezi la tot pasul prin întreprindere și semnalează vizitatorului că întreprinderea este pe primul loc în China, că are o strategie globală, că e lider de piață.

– Suntem pe primul loc în lume, repetă cu mândrie de mult mai multe ori decât ar trebui. În toată China, Shuanghui deține zeci de fabrici de procesare a cărnii identice cu cea pe care tocmai o vizitez, în afară de hale industriale de crescătorie pe care le gestionează în parte direct, în parte prin intermediul unor întreprinderi subsidiare. Din păcate, „acestea nu pot fi vizitate pentru că e nevoie de carantină timp de o săptămână ca să se evite transmiterea de boli“, îmi spune bărbatul etalând o oarecare morgă de circumstanță. După ce terminăm turul încăperilor unde are loc măcelărirea, sunt introdus întrun fel de showroom. Este o cameră mare, unde diversele produse Shuanghui sunt expuse în lădițe, fiecare cu eticheta ei bilingvă, în engleză și mandarină.

Sunt aici Pizza Hut Spare Ribs, respectiv coastele de porc care se vând la Pizza Hut, Spare Ribs with Gristle, cele cărora li s-au lăsat cartilajele, plus o varietate de cârnați de toate formele și gusturile, ca Hot Dog with Corn, Spicy Crispy Sausage și Luncheon Square Sausage. Cutiile au un design de basm, cu personaje din desenele animate: aici un leu, aici un peștișor, dincolo un cocean de porumb antropomorf, ceva mai încolo un pinguin. Pe un pachet e stilizat drapelul Statelor Unite cu un șirag de cârnați în locul stelelor. Pe niciunul dintre produse nu apare porcul. Acest lucru nu mă surprinde: pentru nimic în lume carnea nu trebuie să fie asociată cu animalul din care provine, până și cea mai mică referire trebuie eliminată. În sala alăturată, câteva însoțitoare au înjghebat un comitet de primire în cinstea mea: într-un mic cuptor electric se pregătesc cârnați, pătrățele de șunculiță, würstel cu porumb și alte delicii derivate din carne de porc pe care mă trezesc că le înfulec la prima oră cu prilejul unui mic dejun neprevăzut.

19

20

Im p er iu l p orc u lu i

Toate produsele expuse aici sunt destinate pieței interne chineze. O piață uriașă ce valorează miliarde de dolari.

Un porc la fiecare doi locuitori În China porcul nu-i puțin lucru: jumătate dintre porcii care populează planeta trăiesc aici. La apel, în urma celor mai prudente estimări, răspund circa 700 de milioane de suflete care, calculate la o populație de 1,3 miliarde de locuitori, înseamnă mai mult de un porc la fiecare doi locuitori.* Porcul se află în centrul culturii chinezești. Ultimul dintre cele douăsprezece semne zodiacale, este simbol de soartă bună. Cine se naște în anul porcului, în general, e considerat om onest și curajos. Expresia populară „un porc gras la poartă“ asociază animalul cu sosirea norocului și a abundenței. Iar caracterul chinezesc jia (casă) este suma componentelor (acoperiș) și (porc): ceea ce ne face să credem că, în vremuri străvechi, o casă nu era considerată astfel fără un porc în ea. Deoarece, tradițional, fiecare familie avea cel puțin unul în curte.

Aceea era China de odinioară, țara preponderent rurală unde familiile mâncau carne de două ori pe an și își foloseau porcul casei mai mult ca transformator al gunoiului în fertilizant pentru lanuri. Astăzi, animalul rămâne un simbol al prosperității, dar în alt sens: pentru din ce în ce mai numeroasa și mai urbanizata clasă de mijloc chinezească, este brand – să mănânci carne este semnul cel mai edificator al ascensiunii sociale, al depășirii nivelului de sărăcie și de subzistență. Astfel, consumul de carne de porc a explodat, atingând culmea. Dacă în 1970 un chinez consuma în medie 8 kilograme de carne pe an, azi mănâncă 39, de cinci ori mai mult.

Iar pentru a furniza 39 de kilograme de carne la 1,3 miliarde de persoane, e nevoie de foarte mulți porci. Producția nu mai poate fi gestionată doar cu mici crescătorii de familie. Trebuie organizată pe scară industrială: în ultimii ani, porcii au dispărut din curțile fermelor unde grohăiau veseli și * China’s Pork Miracle? Agribusiness and Developement in China’s Pork Industry, Mindi Schneider, Shefali Sharma, raport, Institute for Agriculture and Trade Policy, febr. 2014, http:// www.iatp.org/files/2014_03_26_porkreport_f_web.pdf. Multe dintre informațiile din acest paragraf sunt luate din acel raport și din conversații personale avute cu autoarea la Haga, în oct.

2015.

Un porc la fiecare doi locuitori

sunt adunați cu miile în hale imense, închiși, legați și cu mișcări limitate, îndopați cu concentrate și antibiotice. Este reproducerea a ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite începând cu anii 1980: dezvoltarea CAFO (Concentrated Animal Feeding Operations), crescătorii pe scară industrială care își propun să producă cea mai mare cantitate de carne în cel mai scurt timp posibil.

Trecerea de la creșterea animalelor în familie la industria reprezentată de CAFO a fost treptată și încă nu s-a încheiat: dacă în Statele Unite comercializarea cărnii de porc e gestionată aproape complet de patru mărci mari, în China încă mai sunt crescătorii de familie. Însă treptat ele dispar: în 2001, 74% din producția de carne de porc provenea de la aceste mici crescătorii; acum această cifră a scăzut la 37%. Doar în 2008 s-a înjumătățit.* Deși, de dată recentă, procesul pare de neoprit.

De-acum, grosul producției este în mâna unor grupuri mari sau de dimensiuni mijlocii care lucrează mai mult în regim de contract farming, respectiv de exclusivitate, cu câte o întreprindere mare: micul agricultorcrescător de porci e destinat să devină o amintire a trecutului, într-o Chină ce crește vertiginos și pare nerăbdătoare să reproducă modele îndatorate sistemului agroalimentar al Statelor Unite.

Această dezvoltare nu este rodul întâmplării sau al mâinii invizibile a pieței, ci a fost determinată de politici publice precise: guvernul central a făcut o alegere clară și a decis să favorizeze concentrarea întreprinderilor de creștere intensivă, de abatorizare și de comercializare. Cuvântul de ordine este „integrare verticală“ (chanyehua): marile grupuri sunt invitate prin intermediul unui sistem de subvenții și de scutiri de taxe să preia controlul tuturor operațiunilor. De la jumătatea anilor 1990 această tendință este considerată prioritate de către conducătorii chinezi, nu numai în sectorul creșterii porcilor, ci și în toate celelalte sectoare agroalimentare: atunci a fost deschis pe lângă Ministerul Agriculturii un „birou pentru integrare verticală“, cu sucursale în toate provinciile, menite să înlesnească acest tip de dezvoltare. În 2008, biroul a publicat un raport în care arăta cum, încă din 2005, jumătate din pământul cultivat în China și 37% din populația rurală erau * Industrialisation of China’s Pork Supply Chain. Finding the Best Business Model, raport, Rabobank nr. 329, sept. 2012, https://www.farminguk.com/content/knowledge/20120919_ China%20Pork__Revised%20FINAL%20Approved_WS.PDF

21

22

Im p er iu l p orc u lu i

„vertical integrate“.* Nu sunt disponibile estimări oficiale mai recente, însă, cu siguranță, procentele au crescut. Fenomenul a avut consecințe sociale majore. Procesul de concentrare și raționalizare a producției agricole ghidat de sus a lovit mare parte din populația rurală a Chinei, împinsă mai mult sau mai puțin forțat spre orașe: în ultimii douăzeci de ani, 250 de milioane de țărani și-au părăsit gospodăriile de la țară ca să se îndrepte spre centrele urbane, un exod rural gigantic nu întotdeauna pașnic care a distrus echilibrele sociale ale orașelor.

Cheile acestei dezvoltări au fost încredințate câtorva megaîntreprinderi care în lexicul Beijingului sunt numite „capete de dragon“ (longtou qiye).

Capul dragonului este o antrepriză lider, care conduce procesul încadrând actori de diferite naturi. În sine, metafora se trage de la un dans foarte popular, în care primul din rând poartă o mască de dragon, iar ceilalți dansatori compun trupul așezându-se în șir indian în urma lui. Dincolo de metaforă, întreprinderea cap de dragon reprezintă capul de rând al multor inele ale procesului de producție compuse al rândul lor din actori mai mici care sunt însă integrați în antrepriză.

După definiția oficială, antreprizele capete de dragon nu sunt „întreprinderi comerciale normale, ci trebuie să fie apte să deschidă piețe noi, să producă inovație în știință și tehnologie, să conducă la restructurarea economiei satelor și a agriculturii, să promoveze lărgirea producțiilor, să crească eficiența și veniturile agricultorilor“. În schimb, obțin diverse tipuri de ajutoare, scutiri de taxe, facilități de creditare și multe altele. Nu trebuie să aibă o configurație juridică specială: pot fi publice, private, rezultat al unui partnership public-privat sau chiar antreprize comerciale joint venture** cu grupuri străine. Important este să-și îndeplinească rolul care le-a fost atribuit de guvernul central: adică să ducă mai departe industrializarea producției alimentare. Procesul este condus cu strictețe de la centru: guvernul hotărăște ce întreprinderi sunt capete de dragon, ce sectoare sunt prioritare, ce deschidere pot avea față de interesele străine. * China’s Pork Miracle?..., loc. cit. ** Joint venture (companie mixtă) ‒ înțelegere între companii, prin care părțile formează (pentru o perioadă limitată) o entitate economică (n.red.).

Un porc la fiecare doi locuitori

Din acest punct de vedere, domeniul cărnii de porc este pe deplin avangardist. Estimări oficiale vorbesc despre 70% din producție vertical integrată*, monopolizată de câteva grupuri uriașe care controlează direct faze întregi ale procesului, cu crescătorii de milioane de capete, cu abatoare colosale și fabrici de procesare a cărnii și cu o rețea de distribuție mare. În acest sector, o accelerare importantă a fost impusă începând cu 2006–2007. Pe atunci, dezvoltarea unei maladii epidemice cunoscute sub numele de „sindrom respirator și reproductiv porcin“ sau, mai pe înțelesul tuturor, „febra urechii albastre“, a decimat practic porcii chinezești: după anumite estimări, niciodată confirmate de un guvern central care a încercat din răsputeri să minimalizeze anvergura dezastrului, ar fi murit atunci patruzeci și cinci de milioane de capete. Un adevărat masacru a lovit crescătoriile: porcii se îmbolnăveau, refuzau hrana și se stingeau măcinați de virus. În final rămânea din ei ceva mai mult decât un schelet și câteva pete albastre pe urechi. Ca urmare a răspândirii pandemiei, panica a pus stăpânire pe micii producători: unii au fost ruinați, alții și-au vândut tot stocul în cea mai mare grabă. Penuria și teama de a nu găsi carne de porc au generat un efect de domino în rândurile consumatorilor: în unele supermarketuri au existat adevărate scene de asalt la cuptoare, prețurile au explodat. Și, începând din acel moment, guvernul a accelerat un proces pe care îl inițiase încă din anii anteriori: favorizarea constituirii unor mari crescătorii și dezvoltarea întreprinderilor care să controleze toată filiera potrivit unor procese precis standardizate, implicit mult mai eficient de controlat**.

Fiindcă, în China, porcul nu este un simplu element al dietei, ci o chestiune de siguranță națională. Noua putere mondială trebuie să le garanteze propriilor cetățeni posibilitatea de a mânca în fiecare zi carne la prețuri abordabile. Ține de reputația sa – este sensul procesului început în îndepărtatul 1979 de bătrânul lider Deng Xiaoping, care a îndemnat poporul să se „îmbogățească“. Astăzi, China este o țară prosperă și puternică și așa trebuie să pară în fața lumii întregi și a propriilor ei cetățeni. Porcul – și, în general, carnea – reprezintă elementul care a scos-o din sărăcie, semnul cu * Modern China, vol. 2, nr. 37, mart. 2011, pp. 107–134, „China’s New-Age Small Farms and Their Vertical Integration: Agribusiness or Co-ops?“, Philip C.C. Huang ** The New York Times, aug. 2007, „Virus Spreading Alarm and Pig Disease in China“, David Barboza, http://www.nytimes.com/2007/08/16/business/worldbusiness/16pigs.html

23

24

Im p er iu l p orc u lu i

care guvernul central demonstrează populației rolul său de supraputere.

Problema este atât de serioasă încât, tot ca urmare a crizei dintre anii 2006 și 2007, Partidul Comunist Chinez a decis să pună pe picioare o „rezervă strategică de carne de porc“, alcătuită în parte din bucăți congelate, în parte din animale vii pe care marile întreprinderi le pun la dispoziție prin rotație.

Acolo unde alte națiuni păstrează, pentru perioade de criză și lipsuri, rezerve strategice de alte materii prime considerate indispensabile, cum ar fi petrol, gaze, aur, Beijingul și-a stabilit propria bancă națională a porcului. În intenția conducătorilor chinezi, „rezerva“ este o modalitate de a stabiliza prețurile și de a reduce la minimum fluctuațiile pieții și consecințele sociale pe care acestea le pot genera: dacă prețurile cresc excesiv, guvernul scoate pe piață o parte din acest stoc. Dacă, invers, prețurile scad, cumpără porci și înmulțește rezerva în așa fel încât profiturile producătorilor să nu scadă.

Mulți se îndoiesc de eficacitatea acestui mecanism: piața este încă parțial dereglată. Aceeași integrare verticală – în stadiu foarte avansat pe hârtie – este un proces continuu, neîncheiat. Însă linia directoare este dată: guvernul vrea să facă ordine, să reducă numărul de actori implicați în sector, să raționalizeze filiera. Abatoarele care în 2006 erau în număr de 30 000 au ajuns la 10 000 în 2012 și în 2020 ar trebui să fie doar 2 000.* Obiectivul-țintă este ca, în următorii cinci ani, aproape întreaga piață să fie controlată de patru grupuri.

Firește, unul dintre acestea este Shuanghui, „cel mai mare procesator de carne din China“. După gustarea de dimineață, responsabilul de presă mă conduce să reiau vizita. Într-o altă încăpere a showroomului, printre ulterioarele produse ale liniei Shuanghui tronează trei afișe mari: unul înfățișează o hartă mare a Chinei pe care sunt indicate toate combinatele pe care le controlează concernul. Este o multitudine de puncte și semne care marchează aproape toată suprafața țării, cu excepția îndepărtatelor regiuni occidentale. Al doilea afiș reprezintă o hartă a lumii care înfățișează amănunțit strategia globală a grupului: deasupra Africii stă scris Shuanghui, deasupra Americii de Nord scrie Smithfield și deasupra Europei, Campofrio, o filială a companiei Smithfield achiziționată odată cu grupul american.** * China’s Pork Miracle?..., loc. cit. ** În iunie 2015, WH Group-Shuanghui a anunțat că vinde Campofrio. https://globenewswire. com/news-release/2015/06/03/741939/10137202/en/wh-group-announces-sale-of-campofriostake-for-us-354million.html

Un porc la fiecare doi locuitori

Sus, inscripția WH GROUP, numele pe care și l-a dat Shuanghui începând cu anul 2014, când a hotărât să-și mute sediul internațional în Hong Kong. În partea de jos sunt menționate toate întreprinderile legate de grup: este o constelație de societăți care străbate ca o rețea trei continente. Observ că în mijlocul hărții nu figurează China, ci America de Nord. Europa e în dreapta, la răsărit. Asia în stânga, la apus. Este o formă bizară de understatement, ce pare să urle prin tonalitățile lăudăroase ale responsabilului de presă și ale diverselor carteluri. Dar nu e singurul semn în acest sens: pe ambalajele diferitelor produse se găsește vizibil drapelul Statelor Unite. E ca și cum Shuanghuiul ar fi ales drept formă de marketing accentuarea maximă a alianței cu Smithfield, astfel încât americanizarea mărcii să o facă și mai credibilă, mai globală. Al treilea afiș pare să confirme această idee: reprezintă o fotografie mare cu toastul închinat între Wan Long, președintele și administratorul delegat al Shuanghui, și Larry Pope, CEO de la Smithfield, rămas în funcție după ce concernul a fost achiziționat de grupul chinez.* Sunt reprezentați ca egali, chiar dacă semnarea acelui acord din 2013 nu este o alianță între societăți, ci achiziționarea uneia de către cealaltă. Practic, Larry Pope a devenit un angajat al lui Wan. Îi cer lămuriri responsabilului de presă care îmi răspunde divagând, dar, de fapt, confirmă.

– Aceasta este strategia globală a grupului: să controleze piața mondială a cărnii de porc, să achiziționeze cele mai performante tehnologii, să vândă un produs de avangardă.

Așa și este. Cumpărarea grupurilor străine pare în principal o modalitate de a internaționaliza brandul în ochii consumatorilor chinezi, făcându-l astfel să devină mai modern și mai de încredere. Responsabilul de presă insistă asupra siguranței alimentare, a încrederii, a controlului și a igienei.

Scandalurile alimentare repetate fac tema sensibilă în China: consumatorul chinez are încredere mai mare în mărcile străine decât în cele autohtone. Și pe undeva are dreptate: opacitatea guvernului pe această temă este proverbială. După ce a minimalizat importanța epidemiei urechii albastre, nu a spus prea multe nici atunci când, în 2013, au ieșit la suprafață 16 000 de carcase de porci morți în apele unui fluviu care alimentează sursele de * Larry Pope a ieșit la pensie în decembrie 2015, cedându-i locul de administrator delegat președintelui și directorului operațiunilor comerciale Kenneth M. Sullivan.

25

26

Im p er iu l p orc u lu i

apă potabilă ale Shanghaiului.* Același grup Shuanghui, în 2011, a trebuit să se confrunte cu un scandal când s-a descoperit că în carnea lor existau urme de clenbuterol, un aditiv chimic a cărei utilizare este interzisă în China încă din 2002. Întreprinderea a cerut scuze în mod public, a rupt toate contractele cu acei crescători care furnizaseră animalele incriminate și a intensificat controalele. Premierul chinez din acea vreme, Wen Jiabao, a elogiat managementul și compania pentru eforturi și a făcut presiuni asupra mass-mediei să înceteze să se ocupe de această afacere. Însă Shuanghui a pierdut 241 de milioane de dolari și s-a ales cu o imagine nu puțin pătată.

Probabil și din acest motiv un concern cu management în întregime chineze care achiziționează o mega-întreprindere americană preferă să se prezinte public ca joint venture chinezo-american.

Dilema inventatorului Povestea WH Group-Shuanghui este una care îngemănează capacitățile antreprenoriale ale unui mic grup de pionierat, designul strategic al Partidului Comunist, interesul din ce în ce mai marcat al marii finanțe pentru hrană și febra poporului chinez pentru carnea de porc. Însă, mai întâi de toate, este povestea unei fabrici de provincie care apare pe piața globală și o cucerește cu ușurință. De fapt, cartierul general al grupului nu este la Beijing, nici la Shanghai, ci la Luohe, un orășel anonim din provincia Henan, din China centrală, la o mie de kilometri distanță de capitală cu trenul rapid. Din acest loc lipsit de importanță – 2,5 milioane de locuitori, ceva mai mult decât un sat, după standardele chinezești –, o întreprindere mică de tăiere a porcilor deja proprietate a comitetului de partid local a reușit să se impună lider planetar în sectorul porcin. Principalul merit al acestui succes se datorează unui bărbat discret, însă viclean, Wan Long, actualul președinte și administrator delegat, semnificativ poreclit de presă „prim-măcelar al Chinei“. Născut chiar în Luohe, Wan a început să lucreze în fabrică drept simplu funcționar în 1968, după câțiva ani petrecuți în armată. În 1984, pe când întreprinderea risca falimentul, a fost ales de * The Guardian, mart. 2013, „Rivers of Blood: The Dead Pigs Rotting in China’s Water Supply“, Nicola Davison http://www.theguardian.com/world/2013/mar/29/dead-pigs-china-water-supply

Dilema inventator ului

către muncitori manager și, din câteva mișcări perspicace – cum ar fi să se deschidă spre cele mai abordabile piețe străine, mai puțin supuse politicii prețurilor blocate, practicată pe vremea aceea de guvernul central –, a reușit să schimbe în bine soarta fabricii. Din anii 1990 a început expansiunea acesteia, mai întâi în China, apoi în străinătate, încoronată cu achiziționarea în 2013 a concernului Smithfield. De origini modeste, lui Wan nu îi place să se laude și nici să apară în public. Refractar întâlnirilor cu presa, se dedică trup și suflet întreprinderii lui. Despre el spune, după cum relatează un ziar local care a reușit să-l intervieveze, „munca mea e să ucid porci și să le vând carnea“.* În realitate, de-a lungul anilor a construit un adevărat imperiu, bazându-se pe propriile capacități manageriale, pe o certă abilitate de a se descurca în rețeaua financiară și pe contacte solide în mediile care contează – este prieten apropiat al premierului Li Keqiang, de care se apropiase când acesta din urmă era guvernator al provinciei Henan, iar el însuși membru al Adunării Naționale a Poporului, singura cameră legislativă chineză. „Succesul nostru e rodul unor decizii precise și subtile. Wan este un administrator echilibrat.“ Așa îl descrie Liu Jintao, director general adjunct și vocea oficială a societății. După tratative telefonice îndelungate între el și umbra mea, traducătoarea Haijing, managerul a acceptat să mă primească.

Ca orice altă persoană pe care am întâlnit-o în China, a vrut să cunoască dinainte întrebările pe care aveam să i le pun; demonstrându-mi însă, în timpul interviului, că nu le citise. La prima vedere, bărbatul are un fel de a fi grăbit, aproape brutal. La primul contact prin Weibo (Twitterul chinez) răspunsese laconic, limitându-se să lase un număr de telefon, la care nu a răspuns săptămâni întregi. În cele din urmă, insistând aproape în fiecare zi, Haijing a reușit să dea de el și la rândul lui a acceptat să ne primească, specificând însă că avea să confirme întrevederea în după-amiaza zilei dinaintea celei în care avea să se stabilească întâlnirea. Așadar, am plecat spre Luohe fără a avea certitudinea că-l vom întâlni, cu vaga senzație că într-un anume fel voia să ne pună la încercare.

Cele patru ore de tren super-rapid de la Beijing la Henan s-au dovedit a fi o călătorie în timp și în spațiu prin transformările vertiginoase din țara cea mai populată din lume. Ca în toată China, pe geam se * The Financial Times, mart. 2013, „Wan Long: Former Factory Worker Who Rose to Lead Shuanghui“, Paul Davies

27

28

Im p er iu l p orc u lu i

vedeau semnele unei dezvoltări vorace, de neoprit și cu contururi puțin neliniștitoare – centrele urbane care devorează zonele rurale, cerul plumburiu și poluat, pe alocuri solid. Însă, din când în când, se puteau zări pe ici, pe colo elemente rămase dintr-o epocă străveche: aici un măgar înhămat la o căruță, dincolo un grup de femei cufundate până la genunchi în câmpuri cultivate cu orez. Rămășițe ale unei țări cu două viteze, anacronisme ale unei Chine care a ales să o ia la goană și care, în timp ce o face, nu prea vrea să privească înapoi.

Ajunși la Luohe, Haijing l-a sunat din nou pe Liu Jintao, iar el ne-a fixat o întâlnire în biroul lui în dimineața zilei următoare, după cum stabiliserăm anterior. Trecuserăm testul: îi demonstrasem că eram serioși și că voiam cu adevărat să-l întâlnim. Deci, iată-ne aici, după ce am dat o raită prin abator, am vizitat showroomul și am luat un mic dejun neașteptat pe bază de carne de porc, în cartierul general al grupului Shuanghui, dinaintea directorului general adjunct. Liu este un bărbat cam îndesat, corpolent fără a fi obez, cu privirea cufundată în doi ochi negri, reci și distanți. Este îmbrăcat fără grijă deosebită: o cămașă albă cu mâneci scurte, un pantalon cu croială de duzină. Vrea să apară ca o persoană simplă, un om din popor care doar își face treaba, nu ca supermanagerul unei societăți cu vânzări anuale de mai multe miliarde de dolari. Și biroul lui e modest: circa cincisprezece metri pătrați, un birou cu un computer, nelipsitul drapel al Republicii Populare Chineze și un fotoliu pentru oaspeți. Fără lux inutil, fără ostentație de putere. Pe masă, la vedere, un exemplar al cărții Dilema inovatorului al americanului Clayton M. Christensen, un vademecum pentru manageri care nu vor să piardă trenul progresului.

– Dacă nu te reînnoiești, mori. Dacă o faci prea repede, tot mori, îmi spune zâmbind și rezumând într-o singură frază ceea ce pentru el este parabola Shuanghui-ului.

Alături de Wan Long, Liu este unul dintre arhitecții de succes ai antreprizei. A lucrat mai mulți ani cu el și vorbește despre întreprindere ca despre visul realizat al unui grup de vizionari care și-au imaginat întotdeauna că trec dincolo de granițele strâmte ale Henan-ului, dar care nu și-au trădat niciodată originile, legătura cu pământul: WH Group-Shuanghui este o antrepriză globală care-și păstrează puternice propriile rădăcini locale.

El, la fel ca Wan, tinde să se miște cât mai puțin posibil în afara localității Luohe, merge la Beijing și la Hong Kong doar când este neapărat necesar.