Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi. Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura. Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează. Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/
Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției. Pentru compensarea emisiilor de CO2, plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă! Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.
TIM FLANNERY
The Weather Makers STĂPÂNII CLIMEI istoricul și impactul viitor al schimbărilor climatice
Traducere din limba engleză de Daniela Pandichi
Editura Seneca Lucius Annaeus
Titlu original: THE WEATHER MAKERS: HOW MAN IS CHANGING THE CLIMATE AND WHAT IT MEANS FOR LIFE ON EARTH de Tim Flannery First published by The Text Publishing Company, Melbourne, Australia, 2005 © Tim Flannery, 2008 © Editura Seneca Lucius Annaeus, 2016, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Machetare: Mariana Răbîncă Coperta: Rich Gemmell Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FLANNERY, TIM The Weather Makers - Stăpânii climei / Tim Flannery; traducere din limba engleză: Daniela Pandichi ISBN 978-973-87702-6-3 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.
Dedicată lui David și Emmei, lui Tim și Nick, Noriko și Naomi, Puffin și Galen, Will, Alice, Juliei și Anei și, desigur, lui Kris, cu dragoste și speranță, precum și tuturor celor din generația lor, care vor trebui să trăiască cu urmările deciziilor noastre.
CUPRINS
Introducere................................................................................... 11 Trezirea lentă................................................................................ 17
I. UNELTELE GEEI Geea .............................................................................................29 Marele ocean aerian ......................................................................37 Sera gazoasă .................................................................................45 Înțelepții și coaja de ceapă ............................................................55 Porțile timpului ............................................................................65 Născuți între înghețuri .................................................................75 Biruirea verii îndelungate .............................................................85 Dezgroparea morților ...................................................................92 II. UNU LA ZECE MII
Lumea dezlănțuită ......................................................................107 Pericol la poli ..............................................................................121 2050: Marele recif bondoc? ........................................................132 Avertismentul broscoiului de aur ................................................143 Aur lichid: modificarea ploilor ...................................................153 Coaja de ceapă dinamică ............................................................166 Joaca de-a knut ...........................................................................174
III. ȘTIINȚA PROGNOZĂRII
Modelul „Lumilor“ .....................................................................187 Angajamentul și abordarea pericolului extrem ............................202
10
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
Nivelarea munților ......................................................................207 Cum pot să meargă mai departe?................................................215 Încingând adâncurile ..................................................................222 Pachetul de jocheri .....................................................................227 Civilizația: scâncește? .................................................................243
IV. OAMENI ÎN SERE
La limită......................................................................................253 Drumul către Kyoto ...................................................................262 Costuri, costuri, costuri ...............................................................274 Oamenii din sere nu ar trebui să mintă ......................................282 Soluții de inginerie? ....................................................................294 Ultimele trepte pe scara către rai? ...............................................304
V. SOLUȚIA
Luminos ca soarele, ușor ca vântul .............................................315 „Lazăr“ nuclear? ..........................................................................321 Despre hibrizi, minicat și dâre de condensare ............................328 Ultimul act divin? .......................................................................334 2084: Dictatuta carbonului? .......................................................340 A expirat timpul .........................................................................346 Înapoi la tine...............................................................................353
Post-scriptum .............................................................................359 Listă de verificare privind schimbările climatice..........................360 Mulțumiri ...................................................................................361 Ilustrații ......................................................................................362 Bibliografie .................................................................................363 Index ..........................................................................................367
INTRODUCERE
P
rivind înapoi la ultimii ani, am fost norocos că am început să scriu Stăpânii climei în 2004–2005. Până atunci, știința schimbărilor climatice se dezvoltase până în punctul în care erau deja recunoscute domeniile largi de interes, ceea ce mi-a permis să redau o imagine de ansamblu cuprinzătoare. În cei trei ani care s-au scurs de atunci nu au mai fost identificate alte sfere de interes majore, cu toate acestea s-au întâmplat multe. Penuria de alimente și țiței s-a accentuat mult mai rapid decât era de așteptat, iar climatul nostru s-a destabilizat într-un ritm mult mai accelerat decât se anticipase. Veștile proaste de pe frontul climatic au început să se înmulțească în anul 2007, când oamenii de știință au reexaminat previziunile climatice ale IPCC din anul 2001. Pe baza datelor reale disponibile referitoare la ultimii cinci-șase ani, aceștia au descoperit că scenariul cel mai nefavorabil proiectat pe baza predicțiilor fusese optimist. Creșterea temperaturii, a nivelului mării și acumularea de CO2 (indicatorii-cheie de răspuns la schimbările climatice) se aflau la limita superioară a respectivelor predicții sau le depășiseră deja. Până în acel moment devenise clar și faptul că schimbările din regiunea arctică aveau loc cu o rapiditate care depășea toate estimările. Fracturile majore din Arctica au început la mijlocul anului 2005 (pe măsură ce îi aduceam ultimele retușuri acestei cărți), atunci când ritmul topirii ghețurilor a crescut de patru ori. De atunci, acesta a rămas ridicat. Vara anului 2007 a spart toate recordurile și, pe măsură ce continui să aștern rânduri pe hârtie în luna august 2008, modificările par numai să prindă viteză. În acest an gheața arctică a pierdut un volum mediu de 6 000 km2 pe săptămână, și anume mai mult decât cantitatea pierdută în aceeași perioadă a anului anterior. În cazul în care cursul pe care l-a luat topirea gheții în această vară este tipic
12
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
pentru ultimii zeci de ani, calotele glaciare arctice își vor fi pierdut aproape jumătate din întindere până în septembrie 2008 – scăzând de la 4,2 milioane la 2,2 milioane km2. Topirea gheții se află într-un stadiu atât de avansat încât Neil Hamilton*, directorul Programului Arctic Internațional al WWF, a recunoscut că „noi [WWF] nu mai încercăm să protejăm Arctica“: este pur și simplu prea târziu. Pe 31 martie 2008 James Hansen, împreună cu alți opt experți fruntași din domeniul climatic, a publicat o lucrare științifică care explica în parte de ce schimbările reale au depășit într-un mod atât de dramatic modelele climatice.** Aceștia au ajuns la concluzia că, urmărit pe termen lung, sistemul climatic al Pământului se dovedește a fi de aproape două ori mai sensibil la poluarea cu CO2 decât este specificat în previziunile pe durata întregului secol din partea IPCC și că a avut deja loc o poluare a atmosferei în urma emisiilor gazelor cu efect de seră suficientă pentru a produce o încălzire a temperaturii cu 2°C, ce a avut ca urmare crearea unor condiții nemaivăzute pe Pământ de două-trei milioane de ani. Oamenii de știință au pus într-o nouă lumină înțelegerea duratei de timp de care este nevoie pentru a simți toate consecințele încălzirii din cauza unei anumite cantități de gaze cu efect de seră. Dacă se ia în calcul numai întârzierea încălzirii planetare cauzată de oceane, atunci ne putem aștepta să simțim o treime din gradul de încălzire produs de o anumită cantitate de gaze cu efect de seră în primii câțiva ani după ce are loc poluarea. Trei sferturi din efectul total al încălzirii ar fi resimțit în 250 de ani și întregul efect într-un mileniu. Aceste noi informații au permis reevaluarea „punctului critic“ al condițiilor climatice (punctul în care concentrația gazelor cu efect de seră ajunge la un nivel suficient pentru a provoca schimbări climatice catastrofale) și a „punctului fără întoarcere“ (în care concentrația * Hamilton, N., 2008, „Dangerous Climate Change: Is it inevitable?“, studiu pre-
zentat la Academia de Științe din Australia, la Canberra, pe 9 mai 2008. ** Hansen, J., Sato, M., Kharecha, P., Beerling, D., Masson-Delmotte, V., Pagani, M., Raymo, M., Royer, D., Zachos, J., 2008, „Target Atmospheric CO2: Where should humanity aim?“, www.columbia.edu/~jeh1/2008/TargetCO2_20080407.pdf
Introducere
gazelor cu efect de seră a fost suficient de constantă pentru a demara un proces ireversibil). Hansen și colegii săi au stabilit că am trecut deja de punctul critic și că mai avem doar câteva zeci de ani până să atingem punctul fără întoarcere. Rezumându-și concluziile, cercetătorii spun că, „dacă omenirea va vrea să nu piardă planeta pe care s-a dezvoltat civilizația și la care este adaptată viața pe Pământ, dovezile paleoclimatice și schimbările climatice neîntrerupte sugerează că volumul de CO2 va trebui să fie redus de la nivelul actual de 385 de părți per milion până la cel mult 350 de părți per milion“. Acest an a marcat și diseminarea noutăților conform cărora renunțarea la nevoile de combustibili fosili trebuie să fie mai consistentă și mai rapidă decât se preconizase anterior. Previziunile IPCC dirijează opiniile actuale cu privire la cât de mult trebuie reduse emisiile de gaze cu efect de seră pentru a îndeplini anumite obiective viitoare referitoare la concentrațiile de gaze cu efect de seră de la nivelul atmosferei. La 3 aprilie 2008, cercetătorii Roger Pielke, Tom Wigley și Christopher Green au publicat un studiu care supune aceste previziuni expertizei. Aceștia au descoperit un fapt șocant, și anume că urgența demersului menționat este cu două treimi mai mare decât preconizările IPCC. Motivul pentru care lucrurile stau astfel este faptul că partea leului din reducerea necesară a emisiilor în viitor a fost deja presupusă de la sine în scenariile IPCC. Cu alte cuvinte, IPCC presupune că aceste reduceri vor avea loc oricum, chiar și în absența unor politici specifice menite să propună schimbarea în discuție. În timp ce o astfel de ipoteză poate părea remarcabilă, ea s-a bazat pe observația că îmbunătățirea tehnologiilor și, în special, eficiența acestora, au loc în timp. Astfel, motoarele cu ardere internă au devenit mai eficiente, după cum au devenit și frigiderele și nenumărate alte aparate electrice. Dar ne-am putea aștepta ca această eficiență să conducă la încetinirea globală a ratei poluării prin emisii de gaze cu efect de seră, indiferent de politicile guvernelor? Răspunsul a venit atunci când cercetătorii au analizat schimbările relevante din lumea reală, care au avut loc în primii opt ani din secolul XXI. În mod consternant, ei au descoperit că nu avea loc nicio reducere a emisiilor presupusă de la sine. De fapt, se întâmpla exact inversul: eficiența utilizării energiei la nivel mondial
13
14
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
(măsurată ca intensitate energetică) și intensitatea carbonului (poluarea) au crescut deopotrivă. În mod clar, sarcina de combatere a crizei climatice este mult mai împovărătoare decât a presupus înțelepciunea convențională. Pentru a stabili cât e de împovărătoare, cercetătorii au derulat previziunile IPCC fără a subînțelege reducerea vreunui volum de emisii. Rezultatul a arătat că sarcina reală este de patru ori mai dificilă decât indicau previziunile IPCC (presupunând că ne dorim să stabilizăm cantitatea de CO2 din atmosferă la 500 de părți per milion în comparație cu propunerea lui Hansen de 350 de părți per milion). Pentru a se ridica la înălțimea acestei provocări, omenirea va trebui să implementeze tehnologii energetice nepoluante de până la 10 ori mai rapid decât prevedea cel mai ambițios scenariu al IPCC. Pielke* și colegii săi au concluzionat că „lumea se află pe o traiectorie de dezvoltare și energetică care va aduce cu sine creșterea emisiilor de dioxid de carbon – ce se va încheia doar cu transformarea sistemelor energetice globale“. Într-adevăr, ținând cont de economia chineză și cea indiană în curs de dezvoltare, aceștia consideră că, dacă efortul nu este conjugat, creșterea reală a emisiilor de CO2 este abia la început. Deteriorarea rapidă a sistemului climatic i-a îndemnat pe unii oameni de știință să exploreze măsuri de urgență pentru răcirea climei. O opțiune, sugerată de laureatul premiului Nobel Paul Crutzen, ar fi aceea de a amesteca sulf în carburantul pentru motoarele cu reacție. Sulful eliberat în stratosferă pe această cale va avea un efect de răcire similar cu cel observat după o erupție vulcanică de proporții. Numai timpul va decide dacă omenirea va trebui să recurgă la măsuri de combatere a poluării cu o poluare de acest gen sau dacă eforturile îndreptate spre reducerea fluxurilor poluării vor fi suficiente pentru a preveni schimbările climatice viitoare. Recent s-a născut o nouă speranță, conform căreia nu vom fi nevoiți să recurgem la astfel de măsuri extreme. Soluția ia forma unei înțelegeri profunde a modului în care plantele purifică atmosfera în * Nature 452, 2008, „Dangerous Assumptions“, Pielke, R., Wigley, T. și Green, C.,
pp. 531–532
Introducere
mod eficient. În fiecare an, plantele absorb 8% din cantitatea de CO2 din atmosferă. Dacă am putea păstra constant doar o mică parte din acest câștig, vom fi contribuit semnificativ la rezolvarea problemei. Cele mai importante în această privință sunt pădurile tropicale și sunt implementate în prezent noi măsuri pentru a le feri de exploatarea forestieră, precum și pentru regenerarea pădurilor pierdute sau degradate. Agricultura poate juca un rol important și ea. Tehnologiile care ne permit să creăm cărbune de lemn din deșeuri agricole sunt destul de avansate, iar studiile recente sugerează că, până în anul 2030, numai aceste tehnologii vor putea absorbi aproximativ 5% din poluarea cu CO2 acumulată în atmosferă. Ultima șansă a omenirii de a combate problema climei, care a devenit în prezent copleșitoare, ar putea veni în decembrie 2009 la Copenhaga, când cele 192 de națiuni ale lumii se vor aduna pentru a mijloci un nou tratat privind schimbările climatice globale care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto. Măsurile inspirate reprezintă principalul instrument pe care îl avem la îndemână pentru a limita schimbările climatice. În calitate de cetățean îngrijorat, cel mai important lucru pe care îl puteți face acum este să le scrieți reprezentanților dumneavoastră politici și să le faceți cunoscute consecințele extrem de grave ale neagreării unui tratat eficient în luna decembrie 2009.
15
TREZIREA LENTĂ
Î
n anul 1981, când aveam aproximativ vârsta de 25 de ani, am urcat muntele Albert Edward, unul dintre cele mai înalte vârfuri de pe insula verde Noua Guinee. Cu toate că se afla la numai 120 de kilometri de capitala țării Papua Noua Guinee, Port Moresby, regiunea din jurul muntelui Albert Edward este atât de accidentată, încât ultimele studii biologice semnificative realizate în regiune au avut loc în timpul unei expediții organizate de Muzeul American de Istorie Naturală la începutul anilor 1930. Pajiștile prăjite de soare intrau în contrast puternic cu jungla verde dimprejur, iar printre smocuri creșteau crânguri de arboriferigă ale căror frunze dantelate se legănau deasupra capului meu. Potecile create de canguri se întindeau de la marginea pădurii înspre pajiștile cu ierburi înflorite în depresiuni umede, iar vizuinile scrijelite de șobolani lungi de un metru și urmele lăsate de echidnele cu cioc lung în căutarea viermilor se vedeau la tot pasul. Așa cum am descoperit mai târziu, multe dintre aceste creaturi erau specifice respectivelor regiuni alpine. Coborând panta, pajiștea presărată cu smocuri de iarbă se oprea brusc într-o pădure pipernicită, plină de mușchi. Printr-un singur pas te puteai refugia din lumina soarelui în bezna rece și umedă, unde puieții subțiri cât un creion de pe margini erau atât de îngrămădiți de mușchi, licheni și ferigi subțiri încât coroana le creștea numai până la nivelul taliei mele. În căptușeala de frunziș de pe pământul pădurii am fost surprins să găsesc trunchiuri moarte de arbori-ferigă. Arborii-ferigă creșteau numai în pășuni, așa că aceasta era dovada clară a faptului că pădurea coloniza panta inferioară. Judecând după distribuția trunchiurilor arborilor-ferigă, pădurea înghițise cel puțin 30 de metri de pășune, în mai puțin timp decât îi
18
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
ia unui arbore-ferigă să putrezească pe pământul pădurii umede – cel mult un deceniu sau două. De ce se extindea pădurea? Pe când reflectam asupra trunchiurilor putrezite mi-am amintit că citisem cum că ghețarii din Noua Guinee erau în proces de topire. Crescuse temperatura de pe muntele Albert Edward într-atât încât să le permită copacilor să crească acolo unde înainte numai ierburile puteau prinde rădăcini? Și, dacă da, era aceasta o dovadă a schimbărilor climatice? Îmi făcusem studiile de doctorat în paleontologie, așa că știam cât de importante erau schimbările climatice în stabilirea sorții speciilor. Dar aceasta era prima dovadă pe care o aveam că ele puteau afecta Pământul în timpul vieții mele. Experiența mi-a lăsat un gust amar. Știam că ceva era în neregulă, dar nu înțelegeam ce anume. În ciuda poziției favorabile de care mă bucuram pentru a înțelege semnificația acestor observații, am uitat curând de ele, în parte pentru că, pe măsură ce studiam diverse ecosisteme pe care le moștenise generația noastră din erele anterioare, alte probleme aparent mai semnificative și mai urgente aveau să îmi capteze atenția. Iar unele dintre crize păreau într-adevăr cumplite: pădurile tropicale pe care le studiam erau tăiate pentru lemn și pentru crearea de terenuri agricole, iar speciile de animale mai mari care trăiau în acele areale erau vânate până dispăreau. În propria mea țară de baștină, Australia, conținutul ridicat de sare din soluri amenința să le distrugă pe cele mai fertile, în timp ce pășunatul excesiv, degra darea căilor de apă navigabile și exploatarea forestieră amenințau laolaltă ecosistemele prețioase și biodiversitatea. Pentru mine, acestea erau problemele cu adevărat presante. Fie că traversăm drumul sau că ne plătim facturile, aspectele importante care se schimbă rapid sunt cele care ne acaparează atenția. Dar problemele aparent notabile se dovedesc uneori de o importanță secundară. De exemplu bug-ul Y2K. Multe guverne și companii din întreaga lume au cheltuit miliarde pentru a se pregăti împotriva amenințării acestuia, în timp ce altele nu au cheltuit nimic. Și totuși anul 2000 a venit fără nici cea mai mică primejdie, să nu mai vorbim despre vreo apocalipsă. Gândirea sceptică este cel mai bun aliat în gestionarea acestui tip de „probleme“. Iar scepticismul profund joacă
Trezirea lentă
un rol definitoriu în știință, întrucât o teorie este valabilă doar atâta timp cât nu este infirmată. Oamenii de știință sunt, de fapt, sceptici instruiți, iar interogarea perpetuă a propriei lor munci și a muncii altora vă poate lăsa impresia că puteți găsi întotdeauna un expert care va apăra orice punct de vedere imaginabil. În timp ce scepticismul este seva științei, acesta poate avea dezavantaje atunci când societatea trebuie să lupte împotriva pericolelor reale. Timp de câteva decenii, oamenii de știință fuseseră pregătiți să își exprime public îndoiala legată de anumite descoperiri care legau produsele industriei tutunului și pe cele ale industriei azbestului de dezvoltarea cancerului. O persoană nespecializată în aceste domenii nu poate ști dacă punctul de vedere prezentat este împărtășit de o fracțiune mică a populației sau dacă este o gândire de masă, astfel că putem ajunge să credem că există o adevărată sciziune în comunitatea științifică cu privire la aceste aspecte. În cazul produselor din azbest și tutun, situația a fost agravată de faptul că declanșarea cancerului are loc, de multe ori, după câțiva ani de expunere la produsele cancerigene și nimeni nu poate spune cu certitudine cine, dintre cei mulți expuși la acestea, va fi afectat. Semănând îndoieli cu privire la legătura dintre produsele lor și cancer, companiile de tutun și de azbest s-au bucurat zeci de ani de profituri substanțiale, în timp ce milioane de oameni mureau în condiții teribile. Și multe persoane au reacționat, cu prudență justificată, la noutățile legate de schimbările climatice. La urma urmei, am perceput extrem de greșit unele lucruri în trecut. În publicația Limitele creșterii din anul 1972 Clubul de la Roma ne povestea despre faptul că lumea era în criză de resurse și a prezis o catastrofă ce avea să aibă loc în câteva decenii. Într-o eră a con sumului excesiv, această secetă de materii prime imaginată a cuprins fanteziile publicului, chiar dacă nimeni nu știa cu siguranță ce volum de resurse erau încă ascunse pe pământ. Explorările geologice ulterioare au scos la iveală cât de diferite erau estimările noastre de resurse minerale în acel moment și nici măcar astăzi nu poate fi prezis cu exactitate volumul de țiței, aur și alte materiale îngropat sub picioarele noastre.
19
20
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
Chestiunea schimbărilor climatice este diferită. Ea rezultă din poluarea aerului, iar dimensiunile atmosferei și volumul de poluanți pe care îi eliberăm în atmosferă sunt bine cunoscute. Dezbaterea în acest moment și povestea pe care doresc să o explorez în această lucrare se referă la impactul unora dintre aceste poluanți (cunoscuți sub de numirea de gaze cu efect de seră) asupra întregii vieți de pe Pământ. Reprezintă schimbarea climatică o amenințare teribilă sau un obstacol pe care îl putem depăși? Se manifestă aceasta printr-o izbitură puternică sau printr-un biet scâncet? Poate că adevărul se află undeva la mijloc – o problemă căreia omenirea trebuie să îi facă față la un moment dat, dar nu încă. Mass-media din întreaga lume abundă în dovezi care sprijină oricare dintre aceste puncte de vedere. Cu toate acestea, studierea acestor surse de informații clarifică un anumit lucru: și anume faptul că schimbările climatice nu pot fi evaluate fără înflăcărare, deoarece acestea atrag după ele implicații politice și industriale profunde și pentru că se nasc din procesele de bază ale succesului civilizației noastre. Acest lucru înseamnă că, pe măsură ce căutăm să rezolvăm problema, se vor distinge de-a lungul procesului învingători și învinși. Mizele sunt mari, iar acest lucru a dus la proliferarea povestirilor înșelătoare, în timp ce grupurile de interese particulare își susțin cauza. Mai mult, schimbările climatice spun povestea unei scindări. Cu puțin peste 30 de ani în urmă experții erau în dezacord privind încălzirea ori răcirea Pământului – și se aflau în imposibilitatea de a se hotărî dacă viitorul stătea sub semnul unei împărății a ghețurilor sau al unei sere. Până în anul 1975, însă, primele modele de computere sofisticate sugerau că dublarea cantității de dioxid de carbon (CO2) din atmosferă ar duce la creșterea temperaturii globale cu aproximativ 3°C. Cu toate acestea, îngrijorările în rândul oamenilor de știință și al comunității acestora nu erau semnificative. A existat chiar și o perioadă de optimism, când unii cercetători credeau că CO2-ul excesiv din atmosferă ar fertiliza ogoarele lumii, transformându-le într-o mină de aur pentru agricultori. Dar până în 1988 experții pe probleme climatice deveniseră suficient de îngrijorați cu privire la CO2 pentru a înființa o comisie formată din experți din întreaga lume, care să raporteze date în acest
Trezirea lentă
sens de două ori în fiecare deceniu. Al treilea raport al comisiei, realizat în anul 2001, a declanșat o alarmă serioasă – totuși, multe guverne și lideri din sectorul industrial s-au arătat slab interesați de acest lucru. Pentru că îngrijorarea cu privire la schimbările climatice este atât de nouă, iar problema atât de multidisciplinară, există puțini experți în adevăratul sens al cuvântului în domeniu și chiar și mai puțini care pot explica ce ar putea însemna problema pentru publicul larg și ce ar trebui să facem în această privință. Ani de zile am rezistat tentației de a-mi dedica timpul cercetării schimbărilor climatice. Am fost ocupat cu alte lucruri și am vrut să aștept și să văd cum evoluează lucrurile, în speranța că o problemă atât de presantă s-ar rezolva de la sine. Mă gândeam că poate ar fi fost nevoie de câteva secole pentru a putea analiza intens această chestiune. Dar până în 2001 articolele din revistele științifice indicau că mediile alpine ale lumii erau grav amenințate. Pe când le citeam mi-am adus aminte de acele trunchiuri de arbori-ferigă putrezite în pădurea de pe muntele Albert Edward și am știut atunci că trebuia să aflu mai multe. Acest lucru a însemnat să mă informez cu privire la gazele cu efect de seră, la structura atmosferei noastre și la modul în care lumea industrializată își pune în mișcare motoarele propriei creșteri. În ultimii 10 000 de ani termostatul Pământului a fost setat la o temperatură medie la suprafață de aproximativ 14°C. Per ansamblu, aceasta i-a priit de minune speciei noastre și ne-am putut organiza în mod impresionant – semănând culturi, domesticind animale și construind orașe. În cele din urmă ne-am creat pe parcursul ultimului secol o civilizație cu adevărat globală. Având în vedere faptul că, în toată istoria Pământului, singurele creaturi capabile să se organizeze într-un mod asemănător au fost furnicile, albinele și termitele – care sunt minuscule în comparație cu omul și, în același timp, au nevoie de puține resurse – acest lucru este o realizare de soi. Termostatul Pământului este un mecanism complex și delicat, angrenat de dioxidul de carbon, un gaz incolor și inodor. CO2-ul joacă un rol esențial în menținerea echilibrului necesar vieții de orice fel. Acesta este, de asemenea, un deșeu eliminat de combustibilii
21
22
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
fosili, pe care aproape fiecare persoană de pe planetă îi folosește pentru a produce energie termică, în transporturi și pentru alte nevoi energetice. Pe planetele moarte cum sunt Venus și Marte, CO2-ul formează cea mai mare parte din atmosferă și la fel s-ar întâmpla și pe Pământ dacă vietățile și procesele planetei nu l-ar menține între anumite limite. Rocile și apele planetei noastre sunt îmbibate cu carbon care abia așteaptă să se degajeze în aer și să se oxideze. În realitate, conținutul de CO2 din atmosfera Pământului este de trei părți la 10 000. Cantitatea este una modestă, dar are o influență disproporționată asupra temperaturii planetei. Pentru că producem CO2 de fiecare dată când conducem o mașină, gătim sau aprindem lumina și pentru că gazul persistă în jur de un secol în atmosferă, cantitatea de CO2 din aerul pe care îl respirăm crește rapid. Instituțiile care conduc cercetările în domeniul schimbărilor climatice sunt situate în cealaltă jumătate a globului față de locuința mea din Adelaide, astfel că am fost nevoit să zbor o perioadă de timp, destul de des, către celălalt capăt al lumii. Într-o noapte, pe drumul dintre Singapore și Londra, pe când traversam marea întindere de pământ care formează Eurasia, m-am uitat afară pe hublou la un oraș iluminat, care se întrezărea jos. Rețeaua sa de lumini se întindea de la un orizont la altul, iar luminile erau atât de strălucitoare, atât de vii, încât m-au speriat. De la înălțimea de 10 000 m, atmosfera părea atât de subțire și fragilă – partea respirabilă se întindea la 5 000 m sub aeronava noastră. L-am întrebat pe supraveghetorul companiei aeriene unde ne aflam. Mi-a menționat numele unui oraș de care nu auzisem. Tresărind, am realizat că lumea era plină de astfel de orașe, ale căror lumini alimentate de combustibilii fosili transformau planeta noastră într-o minge de foc pe cerul nopții. Până la sfârșitul anului 2004 interesul meu se transformase în anxietate. Revistele științifice de renume mondial erau pline de rapoarte conform cărora ghețarii se topeau de 10 ori mai rapid decât se crezuse anterior, că gazele cu efect de seră din atmosferă ajunseseră la niveluri nemaiîntâlnite de milioane de ani și că speciile dispăreau ca urmare a schimbărilor climatice. Erau emise și reportaje privind evenimente meteorologice extreme, secete pe termen lung și creșterea nivelului mărilor.
Trezirea lentă
Timp de câteva luni de zile am încercat să găsesc erori în noile descoperiri în urma cercetărilor și le discutam îndelung împreună cu prietenii și colegii mei. Numai câțiva dintre ei păreau conștienți de schimbările majore care aveau loc în atmosfera noastră. Iar unii oameni pe care îi iubeam și îi respectam continuau să facă lucruri pe care acum le consider, într-adevăr, cumplite, cum ar fi achiziționarea mașinilor puternice și a aparatelor de aer condiționat. Cu toate acestea, până la sfârșitul anului începeau să apară sclipiri de speranță, pe măsură ce șefii de guverne din lumea dezvoltată deveneau conștienți de această problemă. Dar nu putem aștepta ca problema să fie rezolvată pentru noi. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl realizăm este că putem schimba cu toții starea lucrurilor și contribui la combaterea schimbărilor climatice fără aproape niciun cost pentru stilul nostru de viață. Și, în acest sens, schimbările climatice sunt foarte diferite de alte probleme legate de mediu, cum este pierderea biodiversității sau gaura din stratul de ozon. Cele mai competente dovezi indică faptul că trebuie să reducem emisiile de CO2 cu 70% până în anul 2050. Dacă dețineți un vehicul pe patru roți și îl înlocuiți cu o mașină hibridă, puteți obține o reducere de o asemenea amploare într-o zi, mai degrabă decât într-o jumătate de secol. Dacă furnizorul dumneavoastră de energie electrică vă oferă o opțiune ecologică la prețul unei cești de cafea pe zi, veți putea reduce emisiile dumneavoastră casnice într-un mod la fel de semnificativ. Și dacă votați cu un politician care și-a asumat un angajament clar de a reduce emisiile de CO2, ați putea schimba lumea. Dacă puteți realiza atât de multe pe cont propriu, la fel va putea orice alt individ și, în timp, fiecare industrie și guvern de pe Pământ. Tranziția către o economie fără emisii de carbon este eminamente realizabilă pentru că toți dispunem de tehnologia de care avem nevoie pentru a face acest lucru. Numai lipsa înțelegerii, pesimismul și confuzia generate de anumite grupuri de interese ne împiedică să facem avansuri în acest sens. Un lucru pe care îl aud foarte des când aduc în discuție schimbările climatice la reuniunile cu prietenii, familia și colegii este că acestea ar putea afecta omenirea în deceniile care vor urma, dar nu
23
24
S TĂ PÂ N I I C LI M EI
reprezintă o amenințare imediată pentru noi. Sunt departe de a fi sigur că acest lucru este adevărat și nu cred neapărat că este relevant. Dacă schimbările cruciale sau efectele schimbărilor profunde sunt la zeci de ani distanță, aceasta înseamnă că ele vor avea loc într-o zi de mâine mai îndelungată. Ori de câte ori familia mea se reunește cu ocazia unui eveniment special, amploarea reală pe care au luat-o schimbările climatice este întotdeauna prezentă în mintea mea. Mama, care s-a născut în timpul Marii Depresii – atunci când vehiculele cu motor și lumina electrică erau încă inovații – radiază în compania nepoților ei, unii chiar mai mici de 10 ani. Îi văd împreună și sunt martorul unui lanț format din cea mai profundă dragoste, care se întinde pe o durată de 150 de ani, pentru că nepoții vor ajunge la vârsta mamei abia la sfârșitul acestui secol. Pentru mine, pentru ea și pentru părinții lor, bunăstarea copiilor este la fel de importantă ca și bunăstarea noastră. La scară mai largă, 70% din oamenii care trăiesc astăzi vor fi în viață și în anul 2050, astfel că schimbările climatice afectează aproape orice familie de pe această planetă. Un ultim aspect care răzbate în cadrul discuțiilor este cel referitor la certitudine. Patru state încă nu au semnat Protocolul de la Kyoto, care limitează emisiile de CO2: respectiv SUA, Australia, Monaco și Liechtenstein. Președintele George W. Bush a spus că dorește să aibă o „mai mare siguranță“ înainte de a acționa în direcția schimbărilor climatice, dar știința se referă la ipoteze, nu la adevăruri și nimeni nu poate cunoaște cu desăvârșire viitorul. Iar acest lucru nu ne împiedică să elaborăm prognoze și să ne modificăm comportamentul în mod corespunzător. Dacă, de exemplu, așteptăm să vedem dacă o boală este într-adevăr fatală, nu vom face nimic până când vom muri. În schimb, putem lua medicamente sau orice altceva ne recomandă medicul, chiar dacă avem șanse să supraviețuim oricum. Iar când vine vorba de lucruri mai lumești, incertitudinea ne împiedică rareori cu greu: cheltuim sume mari de bani pe educația copiilor noștri, fără a avea vreo garanție a unui rezultat satisfăcător și cumpărăm acțiuni fără a avea convingerea vreunui câștig. Cu excepția trecerii în neființă și a taxelor, certitudinea pur și simplu nu există în lumea noastră și, totuși, ne gestionăm de multe ori viața în cel mai
Trezirea lentă
eficient mod cu putință. Nu văd de ce răspunsul nostru la schimbările climatice ar trebui să fie diferit. Unul dintre cele mai mari obstacole în calea întreprinderii unor demersuri legate de schimbările climatice este faptul că acestea au devenit un clișeu înainte de a fi fost înțelese pe deplin. În acest moment avem nevoie de o bună informare și de o gândire atentă, pentru că, în următorii ani, această problemă va fi mai importantă decât toate celelalte luate laolaltă. Schimbarea climatică va deveni singura problemă arzătoare. Trebuie să o reexaminăm într-un mod cu adevărat sceptic – să vedem cât este de importantă și cât de repede ia amploare – astfel încât să ne putem gestiona eforturile în funcție de prioritate și de resursele proprii, într-un mod care să conteze. Pe baza lucrărilor realizate de mii de colegi în domeniu, cele ce urmează subliniază efortul propriu susținut de a sublinia istoricul schimbărilor climatice, modul în care acestea vor avea loc în secolul următor și ceea ce putem face în această privință. În timp ce în fiecare lună au loc progrese științifice extraordinare, cartea de față rămâne în mod necesar incompletă. Acest lucru nu ar trebui, însă, să reprezinte o scuză pentru refuzul de a acționa. Cunoaștem suficiente lucruri pentru a putea lua măsuri cu înțelepciune.
25
I UNELTELE GEEI
GEEA Trebuie, de asemenea, să existe un sistem de siguranță complex care să aibă grijă ca specii exotice nelegiuite să nu se poată transforma în sindicate criminale dezlănțuite... Când, printr-un accident al ingineriei genetice, o specie începe brusc să producă o substanță otrăvitoare, este foarte posibil să se sinucidă. Însă, dacă otrava este mai ucigătoare pentru concurenții săi, ar putea reuși să supraviețuiască și cu timpul să se adapteze la propria toxicitate și chiar să producă forme și mai letale ale poluantului, pe măsură ce selecția darwiniană își urmează cursul.
JAMES LOVELOCK*
Mulți dintre noi nu suntem conștienți de atmosfera care ne înconjoară până când aceasta nu e cuprinsă de o stare de spirit mohorâtă și începe să se dezlănțuie deasupra noastră. „Atmosfera“ – ce nume plictisitor pentru un lucru atât de minunat. Și îi este foarte puțin specific. Îmi amintesc cum pe vremea copilăriei mele sora bunicii stătea cu mama la masa din bucătărie, cu o ceașcă de ceai în mână, și spunea cu subînțeles: „Ai fi putut să tai atmosfera cu un cuțit“. Dacă am aplica aceeași abordare lingvistică în limbaj maritim am folosi cuvântul atotcuprinzător „apă“ pentru a înlocui „marea“ și „oceanul“, fără a putea indica cu exactitate dacă ne-am referit la un păhărel sau la oxidul de hidrogen de pe jumătate din planetă, așa cum este cunoscută în termeni corecți H2O. Alfred Russel Wallace, cel care a lansat teoria evoluției prin selecție naturală alături de Charles Darwin, a inventat expresia * Gaia: O nouă perspectivă asupra vieții pe Pământ, Editura Devadata, București, 2006
30
U nelt ele G e e i
„marele ocean aerian“ pentru a descrie atmosfera. Aceasta este o denumire mult mai potrivită, pentru că imaginează curenții, vârtejurile și straturile care creează vremea mult deasupra noastră și care este tot ceea ce stă între noi și imensitatea spațiului. Expresia lui Wallace s-a născut într-o epocă romantică a descoperirilor științifice, atunci când atât amatorii cât și profesioniștii contribuiau semnificativ la înțelegerea furiei cicloanelor în anumite regiuni ale globului și a modului în care „acidul carbonic“, după cum era uneori descris dioxidul de carbon, afectează distribuția plantelor și a animalelor. După parcurgerea unor astfel de lucrări ai senzația că descoperirile lor au născut atât de mult entuziasm cum ar fi putut naște ademenirea monștrilor din adâncuri în trecut sau, revenind la zilele noastre, imaginile transmise de pe Marte. Savanții serioși scriau cu extaz despre praful atmosferic: ce uimitor este, cugeta Wallace, faptul că fără acest praf apusurile ar fi la fel de plictisitoare ca spălatul vaselor, cerul nostru albastru glorios ar fi la fel de negru și uniform ca cerneala, iar umbrele ar fi atât de întunecate și de tăioase încât ar deveni impenetrabile pentru privire, așa cum este betonul. Astăzi, minunile atmosferei sunt adesea reduse la aspecte seci, care, chiar și când devin cunoscute măcar într-o mică măsură, sunt învățate pe dinafară de elevii plictisiți. În ciuda faptului că am fost forțat să mi le însușesc în timpul studiilor, eu găsesc în continuare fascinant modul în care funcționează atmosfera. Aceasta conectează totul și realizează, astfel, multe funcții pe care noi le luăm de bune. În plămânii noștri ne conectăm la mare flux sangvin aerian al Pământului și în felul acesta atmosfera ne ghidează de la prima inspirație până la ultima. Vechiul obicei de plesnire ușoară a nou-născutului peste funduleț pentru a-l face să tragă aer în piept și cel de apropiere a oglinzii de buzele muribunzilor sunt însemnele existenței noastre. Iar oxigenul din atmosferă produce scânteia focului nostru interior, care ne permite să ne mișcăm, să mâncăm și să ne reproducem – să trăim în adevăratul sens al cuvântului. Aerul curat, proaspăt, sorbit direct din marele ocean aerian nu este doar un tonic de modă veche pentru sănătatea umană, ci viața însăși, iar fiecare adult are nevoie de 13,5 kilograme de aer în fiecare zi a vieții sale.
Geea
Marele ocean aerian, indivizibil și omniprezent, a reglat tem peratura planetei noastre într-atât încât, timp de aproximativ patru miliarde în ani, Pământul a rămas singurul leagăn cunoscut al vieții într-o infinitate de gaze moarte, roci și praf. Acest triumf este la fel de improbabil ca dezvoltarea vieții în sine, dar cele două nu pot fi separate, întrucât marele ocean aerian este revărsarea cumulativă a tot ceea ce a fost respirat, crescut și putrezit vreodată. Poate că este mijlocul prin care viața perpetuează condițiile necesare existenței sale. În acest caz, se ivesc pe cale logică două întrebări profunde: cum pot componentele individuale care formează viața să își coordoneze eforturile și (mult mai relevantă pentru noi înșine) ce se poate spune despre speciile care amenință acest echilibru? În anul 1979 matematicianul James Lovelock a publicat cartea Gaia, care s-a cufundat adânc în aceste întrebări. Lovelock susținea că Pământul este un organism de sine stătător, de dimensiunea unei planete, pe care l-a numit Gaia, după numele zeiței pământului din Grecia antică. Oricine a trăit aproape de natură va recunoaște descrierea lui Lovelock, dar pentru că argumentele sale păreau mis tice, acestea au deconcertat mulți oameni de știință. Atmosfera, a concluzionat Lovelock, este marele organ al Geei de interconectare și de reglare a temperaturii. El o descrie ca fiind „nu doar un produs biologic, ci mai degrabă o construcție biologică: nu vie, dar asemănătoare blănii unei pisici, penelor unei păsări ori cuibului de hârtie al unei viespi, o extensie a unui sistem viu menită să susțină un mediu ales“.* Mulți au considerat această noțiune eretică și lucrarea ar fi putut prea bine să rămână nepublicată, până când Carl Sagan a acceptat manuscrisul lui Lovelock pentru revista Icarus. În realitate, Lovelock a avut la îndemână puține exemple care să explice modul în care viața ar putea acționa pentru a regla temperatura Pământului. În cel mai bun caz putea oferi explicația unor microorganisme care populau mlaștinile sărăturate, pe care cristalele de sare le mențineau reci prin reflectarea luminii înapoi în spațiu. Aceste microorganisme devin negre pe măsură ce se apropie iarna, absorbind astfel căldura și încălzind Pământul. * Lovelock, J., Gaia: O nouă perspectivă..., op. cit.
31