Valoare de nimic site

Colecția „NOI“ este despre Casă, Pământ și Om; cuprinde cărți despre mediu și despre urma pe care o lăsăm noi.

Considerăm că impactul pe care o carte îl are asupra mediului înconjurător este la fel de important ca impactul ei asupra spiritului. La editarea fiecărei cărți, minimalizăm consumul de resurse naturale și alegem procesele de producție cele mai prietenoase cu natura.

Respectăm următoarele reguli: Așezăm textul în pagină în așa fel încât producția să genereze minimum de deșeuri. Cele care apar, totuși, devin cărți poștale, carnețele sau se reciclează.

Tipărim pe carton și hârtie reciclate, certificate FSC la o tipografie cu certificări FSC și Imprim’Vert. http://www.cycluspaper.com/en/about-us/ http://www.artagrafica.ro/ro/certificari/imprimvert/

Pentru fiecare carte tipărită, calculăm amprenta de CO2 – cantitatea de dioxid de carbon emisă în atmosferă – care a rezultat în urma producției.

Pentru compensarea emisiilor de CO2 plantăm copaci în cadrul proiectului Kultivă!

Astfel, cărțile noastre nu devin copaci tăiați, ci copaci plantați.

RAJ PATEL

VALOARE DE NIMIC sau remodelarea societății de consum și redefinirea democrației

Traducere din limba engleză de Daniela Pandichi

Editura Seneca

Titlu original: THE VALUE OF NOTHING: HOW TO RESHAPE MARKET SOCIETY AND REDEFINE DEMOCRACY de Raj Patel Copyright © 2009 by Raj Patel. All rights reserved.

First Picador Edition: January 2010, 175 Fifth Avenue, New York Printed on recycled paper

© Editura Seneca Lucius Annaeus, 2017, pentru ediția în limba română Corector: Elena Bițu Coperta: Editura Seneca Machetare: Mariana Răbîncă Coordonator: Anastasia Staicu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PATEL, RAJ VALOARE DE NIMIC. Sau remodelarea societății de consum și redefinirea democrației / Raj Patel; traducere din limba engleză de Daniela Pandichi; Conține bibliografie. - Index

ISBN 978-606-8847-08-5

I. Pandichi, Daniela (trad.)

330 Tipar: Imprimeria Arta Grafică © Toate drepturile prezentei ediții sunt rezervate Editurii Seneca Lucius Annaeus.

Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă sub indiferent ce formă fără acordul prealabil scris al editurii.

În ziua de azi, lumea cunoaște preţul fiecărui lucru și valoarea niciunuia.

OSCAR WILDE, Portretul lui Dorian Gray i

PARTEA I

1. VULNERABILITATE Now I a fourfold vision see, And a fourfold vision is given to me; ’Tis fourfold in my supreme delight, And threefold in soft Beulah’s night, And twofold Always. May God us keep From Single vision, & Newton’s sleep!

WILLIAM BLAKE, Poems from Letters

Dacă războaiele reprezintă modalitatea prin care Dumnezeu îi învață pe americani geografie, prin recesiune El îi împărtășește lumii întregi un dram de economie. Îndelungata evoluție a sectorului financiar a indicat că nici cele mai inteligente minți matematice de pe planetă, susținute de câteva dintre cele mai potente forțe financiare, nu au reușit să construiască un motor elegant al prosperității permanente, ci un carusel de circ al meseriilor, schimburilor și provocărilor duble, care s-a destrămat în mod inevitabil.

Recesiunea nu s-a instalat în urma vreunui deficit de cunoștințe economice, ci ca o consecință a unui soi anume, a unui exces al spiritului capitalismului. Fascinația piețelor libere ne-a orbit să nu putem descifra alte moduri de a întrezări lumea. După cum scria Oscar Wilde acum peste

10

Vu l ne r ab il it at e

un secol, „în ziua de astăzi, oamenii cunosc preţul fiecărui lucru și valoarea niciunuia“. Prețurile s-au dovedit a fi ghiduri nestatornice: colapsul financiar din 2008 a avut loc în același an precum crizele din domeniul alimentar și petrolier, totuși se pare că nu ne putem privi sau aprecia lumea decât prin optica eronată a piețelor.

Un lucru este clar: este puțin probabil ca judecata care ne-a băgat în bucluc să ne poată și salva. Ne-am putea consola cu gândul că până și unele dintre cele mai respectate minți au fost nevoite să își pună sub semnul îndoielii propriile ipoteze greșite. Poate că cea mai dureroasă recunoaștere a ignoranței a avut loc într-o încăpere aglomerată în fața Comisiei Camerei pentru supervizare și reformă guvernamentală, atunci când, la 23 octombrie 2008, Alan Greenspan a descris eșecul concepției sale privind lumea.

Greenspan a fost unul dintre legislatorii economici recunoscuți ai lumii de-a lungul ultimilor 19 ani în calitate de președinte al Rezervei Federale. Fiind membru cu drepturi depline al brigăzii pentru piețe libere, acesta s-a format ca discipol al lui Ayn Rand, care, deși în mare parte necunoscută în afara Statelor Unite, a rămas influentă mult timp după moartea sa, survenită în 1982. Cartea ei din anul 1957, Atlas Shrugged (Revolta lui Atlas, 2014), în care mogulii afaceriști eroici țin piept flagelului provocat de funcționarii guvernamentali și organizatorii de sindicate, a luat din nou cu asalt listele de bestselleruri. În ceea ce privește altruismul ca formă de „canibalism moral“, Rand a fost adepta școlii de gândire libertariene extreme, a piețelor libere, pe care ea însăși a numit-o „obiectivism“. Atras în cercul său de această filozofie impetuoasă, Greenspan și-a câștigat porecla de „Făptuitor“ pentru că obișnuia să aibă un

VALOARE DE NIMIC

fel de a fi vesel și era deosebit de atent la veșmintele pe care le purta. Atunci când Greenspan a ales să își dezvolte o carieră în cadrul guvernului, a fost ca și când un hippie căuta să devină pușcaș marin, o scăpare pe care de altfel foștii săi prieteni nu au putut-o trece niciodată cu vederea. În ciuda acestui fapt, Greenspan a rămas în mare parte credincios filosofiei lui Rand, continuând să creadă că egoismul ar conduce la cea mai bună dintre toate lumile posibile și că orice formă de reținere ar duce la dezastru.

La sfârșitul anului 2008, Greenspan a fost convocat în Congresul SUA să depună mărturie în legătură cu criza financiară. Mandatul său în cadrul Rezervei Federale fusese îndelungat și lăudat, iar Congresul își dorea să afle unde începuseră să o ia razna lucrurile. Când s-a apucat să își citească mărturia, Greenspan a părut epuizat, fața fiindu-i căzută și flască, ca și când vigoarea care îi conferise altădată fermitate dispăruse cu totul. Însă la final a ieșit din sală vioi. În prima etapă a avut în vedere informațiile cu care obișnuise să lucreze. Dacă detaliile ar fi fost corecte, mo­ delele economice ar fi funcționat, iar predicțiile ar fi fost mai optimiste. Conform propriilor sale afirmații, „...premiul Nobel a fost acordat pentru descoperirea modelului de stabilire a prețurilor care stă la baza majorității avansurilor înregistrate în piețele instrumentelor derivate. Această paradigmă modernă a managementului riscurilor a avut o influență majoră timp de câteva decenii. Întregul edificiu intelectual s-a prăbușit însă în vara anului trecut, deoarece datele introduse în modelele de gestionare a riscurilor au acoperit în general numai ultimele două decenii, respectiv o perioadă de

11

12

Vu l ne r ab il it at e

euforie. Dacă în schimb modelele s-ar fi potrivit mai bine perioadelor istorice de stres, cerințele de capital ar fi fost mult mai mari și lumea financiară s-ar regăsi astăzi într-o formă mult mai bună, părerea mea.“ 1

Raționamentul urmează proverbialul „După faptă și răsplată“: modelul funcționa foarte bine, însă ipotezele cu privire la riscuri și date, bazate numai pe perioadele trecute favorabile, s-au dovedit a fi defectuoase, astfel încât rezultatul a fost și el, în mod corespunzător, unul eronat.

Nemesisul lui Greenspan în cadrul comisiei, Henry Waxman, l-a împins să tragă o concluzie și mai profundă, în acest schimb remarcabil de păreri: Ce doresc să vă aduc în atenție este că dumneavoastră ați avut o ideologie, o convingere liberă, competitivă – și ați declarat următoarele – „Eu chiar sunt pasionat de o ideologie. După judecata mea, piețele competitive, libere sunt, de departe, modalitatea inegalabilă de organizare a economiilor. Am încercat diverse regulamente, dar niciunul nu a funcționat în mod semnificativ“.

Așa ați afirmat. Ați avut autoritatea de a preveni practicile de creditare iresponsabile care au condus la criza creditelor ipotecare subprime. Ba chiar ați fost sfătuit de multe persoane să faceți acest lucru. Și acum întreaga noastră economie plătește prețul.

Considerați că ideologia dumneavoastră v-a împins să luați decizii pe care vă doriți să nu le fi luat?

WAXMAN:

GREENSPAN: Ei bine, haideți să ne amintim, totuși, ce

este aceea o ideologie. Ideologia este un cadru

VALOARE DE NIMIC

conceptual cu [sic] care indică modul în care oamenii se raportează la realitate. Toată lumea are una. E necesar ca lucrurile să stea așa. Pentru a exista, ai nevoie de o ideologie. Întrebarea este dacă aceasta e corectă sau nu. Ceea ce vă pot spune este, da, am identificat punctul slab. Nu știu cât de semnificativ sau permanent este, dar eu, unul, am fost foarte tulburat din cauza asta.

WAXMAN:

Ați identificat punctul slab?

Am recunoscut un viciu în model, pe care l-am perceput ca fiind structura de funcționare critică ce definește cum funcționează lumea, ca să spunem așa.

GREENSPAN:

Cu alte cuvinte, ați constatat că ideea dum­ neavoastră despre lume, ideologia proprie nu era corectă, corespunzătoare.

WAXMAN:

Exact. Chiar acesta este motivul din cauza căruia am fost șocat, pentru că timp de 40 de ani sau mai mult mă bazasem pe dovezi consistente conform cărora aceasta funcționa excepțional de bine.

GREENSPAN:

Să fim clari, viciul nu era unul minor, de soiul datelor de calitate inferioară. Dar nici de tipul problemelor mai presante precum cea din Lebăda neagră, pe care scriitorii de tagma lui Nassim Taleb le tot discută, ce țin de omiterea evenimentelor foarte puțin probabile care, dacă ar avea loc, ar avea consecințe catastrofale. Punctul slab identificat de Greenspan era unul de factură și mai fundamentală, raportându-se la modul în care era organizată lumea și la sociologia pieței. Iar Greenspan nu a fost unic în acest sens.

13

14

Vu l ne r ab il it at e

Larry Summers, consilierul prezidențial senior pe probleme economice, a trebuit să accepte o eroare similară – punctul de vedere propriu conform căruia piața avea capacitatea de autostabilizare „a primit o lovitură de grație fatală“.2 Hank Paulson, secretarul Trezoreriei în timpul mandatului lui Bush, a ridicat, asemenea, din umeri resemnat. Chiar și Jim Cramer, prezentatorul programului Mad Money de la CNBC s-a dat bătut: „Singurul individ care a spus lucrurilor pe nume a fost Karl Marx“.3 Unul după altul, partizanii pieței libere sunt corectați, să zicem așa, folosind limbajul pieței.

Mărturisirea lui Greenspan ne-a intrat pe-o ureche și ne-a ieșit pe cealaltă. Dacă parcurgeți paginile editorialelor de presă financiară, veți constata că au fost realizate o mulțime de analize care merg mână în mână cu remarca lui Greenspan, experții oferind exemple de cazuri în care riscul a fost apreciat incorect din punctul de vedere al prețului (ceea ce s-a și întâmplat), în care lipsa reglementărilor a permis instalarea panicii în sistemul financiar (ceea ce, din nou, s-a întâmplat), în care comercianții capabili de a întârzia riscul financiar au fost răsplătiți prin structuri de stimulare (ceea ce s-a întâmplat la rândul său) și în care ideologii piețelor libere au eliminat tipul de politici de întrerupere a circuitelor care s-ar fi putut dovedi de ajutor în ziua de azi (ceea ce, iarăși, s-a întâmplat). Însă toate acestea sunt instanțe de situații în care ar fi putut exista soluții dacă răspunsurile ar fi fost adecvate. Nu sunt sigur că suntem capabili să înțelegem ce ar putea însemna cu adevărat mărturisirea lui Greenspan pentru noi. Șocul dovedirii caracterului nepotrivit al bazelor politicii în mediul guvernamental și economic și inexistența alternativelor care să le înlocuiască ar fi mult prea mare.

VALOARE DE NIMIC

Este ca și cum, într-o zi, v-ați trezi și ați constata că v-ați transformat într-un gândac*. Aceasta este premisa de la care pleacă nuvela lui Franz Kafka Metamorfoza. Încă din prima frază aflăm cum un tânăr agent de vânzări pe nume Gregor Samsa se trezește, după o noapte plină de coșmaruri, și remarcă cum s-a transformat într-un cărăbuș enorm.

Reacția lui Gregor Samsa este revelatoare, descriind ceva mai mult despre noi înșine decât ne-am dori să aflăm.

Dar ce face Samsa atunci când descoperă că a devenit gândac? Nu o ia la sănătoasa afară din odaia sa, țipând sau încercând să-și dea seama cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat sau ce înseamnă transformarea respectivă și în ce s-ar mai putea preschimba în ziua următoare. Reacția sa este, în esență, aceasta: „Bietul de mine! Cum o să reușesc să-mi mai păstrez slujba acum?“ Adică aproape la fel cum am reacționat și noi la criza economică.

Chiar dacă nimeni nu s-a trezit încă preschimbat în vreo gânganie, ne-am regăsit cu toții într-o lume întoarsă cu susul în jos, în care ce ni s-a spus că avea să fie în avantajul nostru s-a dovedit a fi exact pe dos. „Punctul slab“ al lui Greenspan are urmări profunde – pentru a-l înțelege pe deplin ar trebui să ne reevaluăm complet modul în care ne ducem viața. Ar trebui nu numai să identificăm un nou mod de a ne fixa așteptările legate de societate și de * Dacă vă aduceți aminte de Metamorfoza, ea începe cu Samsa care se trezește în corpul unui cărăbuș, și asta este adevărat. Termenul original german pentru vietatea în care se transformă Samsa este Ungeziefer, care înseamnă în limba engleză „parazit“. Traducătorii și-au permis să îl interpreteze drept ceva cu șase picioare. Vladimir Nabokov a sugerat, într-un eseu renumit, că, sub propria carapace, Samsa avea aripi, dar nu și-a dat niciodată seama de asta: „Fac o observație foarte plăcută, pe care să o prețuiți toată viața. Unele persoane ce poartă numele de Gregor, Joe și Jane nu știu că au aripi“.4

15

16

Vu l ne r ab il it at e

economie, bazat pe ipoteze mai bogate despre natura umană, ci și o altă ideologie care să dirijeze schimburile de bunuri și servicii. În universul lui Greenspan, prețurile au o sarcină ideo­ logică semnificativă, oferind o modalitate de a întrevedea și cunoaște nevoile și resursele colective ale micii noastre planete. Aceasta este filozofia economică a lui Friedrich Hayek, în care prețurile sunt lujerii prin care sunt comunicate dorințele și nevoile. Fanii peliculelor științifico-fantastice trebuie să fie deja familiarizați cu transpunerea în imagine a acestei realități. În filmul The Matrix (Matricea), oamenii eliberați (și programele care îi vânează) pot vedea lumea în formă brută, precum o ploaie digitală de simboluri și semne. Aceasta este povestea SF care guvernează faptele economice. Și maeștrii universului din domeniul schim­ burilor financiare la nivel global se holbează încontinuu la date care curg pe monitoare, ochii scăpărându-le de la un ecran la altul, încercând să vadă prin lume și să profite de ea.

Tot în filmul The Matrix, semnele sunt o simulare a lumii reale, ascunzând mai multe decât dezvăluie. Problema este că această bandă digitală de informații financiare, nesigură a devenit acum un sprijin central în spectacolul comerțului modern.

Luați aminte la soarta Volkswagen, care, la sfârșitul lunii octombrie 2008, a reușit pentru scurt timp să devină cea mai valoroasă corporație din lume, fără a fi nevoită să vândă niciun autoturism. Economia aflându-se încă în cădere liberă, comercianții bursieri aveau o viziune sumbră în ceea ce privea Volkswagen. Privindu-și monitoarele, aceștia au concluzionat că, la fel ca orice alt producător auto, Volkswagen avea să înfrunte vremuri grele. Imaginați-vă că sunteți un comerciant care presimte că prețul acțiunilor

VALOARE DE NIMIC

poate merge numai în jos. O modalitate de a face totuși profit este vânzarea acțiunilor Volkswagen astăzi și răs­ cumpărarea lor atunci când prețul aferent scade. De vreme ce nu vă plimbați ziua-n amiaza mare cu acțiuni Volkswagen care să vi se reverse din buzunar, veți apela la cineva care le deține, de tipul unui investitor instituțional. Împrumutați acțiunile acestora în schimbul unui preț și promiteți să le returnați pe toate cât de curând posibil. Investitorul instituțional este mulțumit, deoarece face bani în urma împrumutului de acțiuni, pe care le va primi înapoi integral.

Iar dumneavoastră sunteți mulțumit(ă) pentru că puteți vinde respectivele acțiuni, așteptați să scadă prețul, le puteți cumpăra înapoi și, cu profitul obținut, nu numai că veți putea plăti investitorul instituțional, dar veți putea achita și următoarea rată pentru iahtul propriu din Monaco. Această practică poartă denumirea de „vânzare în lipsă“.

Problema a fost faptul că rivalul Volkswagen, Porsche, începuse să achiziționeze fără mare tam-tam acțiuni Volkswagen, cu scopul de a-și apropria 75% din companie. În momentul în care anvergura achiziției Porsche a ieșit în cele din urmă la iveală, a devenit rapid clar faptul că numai o mică parte din societate mai rămăsese de înstrăinat.

Porsche asumându-și toate acțiunile, prețul acțiunilor Volkswagen nu a scăzut. Comercianții vindeau acțiuni împrumutate către Porsche, iar când Porsche și-a anunțat intenția de a nu renunța la acțiuni, cei dintâi au intrat în panică, ceea a condus la o „presiune scurtă“, o înghesuială a investitorilor aflați în căutarea acoperirii mizelor greșit realizate, pentru care au plătit cu acțiuni pe care nu le dețineau de fapt și de drept. Ei pariaseră că prețurile Volkswagen aveau să scadă, așa cum se întâmplase în cazul oricărei alte companii auto în perioada de recesiune. Când a

17

18

Vu l ne r ab il it at e

devenit clar faptul că, deși societatea nu înregistra rezultate satisfăcătoare pe piața auto, prețul acțiunilor Volkswagen sfida gravitația, speculatorii s-au grăbit să cumpere acțiuni înainte ca prețul lor să crească și mai tare.

Achizițiile combinate ale acestora au condus la sporirea și mai accentuată a prețului acțiunilor până la nivelul la care Volkswagen a fost înregistrată în indicele DAX 30 al celor mai mari corporații cotate la bursa din Germania, ceea ce a declanșat o altă sindrofie a cumpărăturilor, determinată nu de jucătorii la burse, ci de cei de la polul opus – respectiv de investitorii instituționali conservatori. Fondurile de pensii, de pildă, investesc luând în calcul randamentele pe termen lung, preferând acumularea lentă și sigură a veniturilor, mai degrabă decât investițiile riscante. O modalitate prin care acestea își păstrează portofoliul echilibrat este achiziția de acțiuni exclusiv în corporații de mare valoare, garantate a fi foarte puțin sensibile la șocurile la care sunt supuse acțiunile, înregistrate în, să zicem, primele 30 de corporații tranzacționate pe piața deschisă. Atunci când Volkswagen a intrat în rândurile DAX 30, o serie de investitori instituționali și-au dorit în mod automat să obțină participații la societate, astfel că au cumpărat acțiuni Volkswagen la orice preț le puteau găsi. Rezultatul? Prețul per acțiune a crescut de la 200 de euro la 1 000 de euro într-o singură săptămână – echivalând cu majorarea valorii societății cu 300 de miliarde de euro (244 de miliarde de lire, 386 de miliarde de dolari).

Volkswagen a devenit, pentru scurt timp, mai importantă decât Exxon-Mobil (cu o valoare contabilă de abia 343 de miliarde de dolari). Și pentru a avea acest succes, compania nu a ridicat niciun deget. În cele din urmă, regulile legate de DAX au fost modificate, prețul s-a stabilizat și, în 2009, Volkswagen a

VALOARE DE NIMIC

achiziționat Porsche. A fost ca și când investitorii instituționali au fost surprinși cu pantalonii în vine, informațiile existente cu privire la dimensiunea pieței fuseseră imperfecte, iar regulile diverselor partide pe termen scurt și pe termen lung se amestecaseră. Însă la o privire mai atentă, subscrierea la această versiune a poveștii reprezintă o structură conceptuală care stă la baza fiecărei povești despre exces și ciocniri. Însăși noțiunea de bulă se bazează pe premisa că, atunci când bula se sparge, lucrurile se întorc la o stare normală, o situație în care prețul reflectă valoarea cu o mai mare precizie. Aceasta este povestea spusă după fiecare creștere economică și explozie, de la bula speculativă South Sea din 1720 până la catastrofa imobiliară din anul 2008. Părerea împărtășită la scară largă este că economia mondială va reveni în cele din urmă la normalitate – însă acest consens se bazează pe ipoteza în care bulele sunt excepții de la procedurile standard (și de succes) de evaluare a pieței. Dacă procedurile în cauză ar fi ele însele imperfecte, așa cum sugerează Greenspan, atunci credința noastră într-o revenire ușoară la pământ nu este bine fondată, căci pământul de sub picioarele noastre nu este și nu a fost niciodată statornic.

Există o discrepanță între prețul unui lucru și valoarea sa, una pe care economiștii nu o pot remedia, pentru că este o problemă inerentă înseși ideii de prețuri generate de profit. Față de decalajul în discuție avem o intuiție nefirească și incomodă. Incertitudinea legată de prețuri este ceea ce face ca anunțurile MasterCard să fie extrem de amuzante. Știți cum stă treaba – taxele pentru folosirea spațiilor verzi: 240 de dolari; cursuri: 50 de dolari; club de golf: 110 dolari; distracția: de neprețuit. Gluma care se ascunde sub cifrele respective este, însă, următoarea: prețul unui lucru nu îi apreciază valoarea câtuși de puțin. Această intuiție

19

20

Vu l ne r ab il it at e

înțepătoare a devenit divertisment. Un extraterestru de pe altă planetă ar considera ciudat că una dintre cele mai populare emisiuni TV din zeci de țări, Prețul corect, bate moneda pe confuzia din jurul valorii lucrurilor. În programul menționat, publicului îi sunt prezentate diverse bunuri de consum durabile, pentru ca apoi să trebuiască să ghicească prețul cu amănuntul al fiecăruia dintre ele. Esențial este că nu câștigi dacă ghicești corect cât de util este sau cât de mult costă fabricarea unui lucru – prețurile sunt indicatori deficitari și costurile reale de producție. Câștigi dacă îți dezvolți un simț intuitiv a ceea ce consideră corporațiile că ești dispus să scoți din buzunar. În lumea gestionării fondurilor, confuzia sistematică din jurul valorii unui bun i-a îmbogățit foarte tare pe câțiva indivizi. Salariile comercianților sunt corelate cu randa­ mentele ce depășesc ratele prognozate pentru riscul pe care și-l asumă, alpha-ul cu care contribuie la randament.

Gândiți-vă la un pariu făcut pe aruncarea unei monede în aer, în care probabilitatea de câștig este de doi la unu. Dacă pariez 1 dolar pe cap, de fiecare dată când moneda va pica pe cap voi câștiga 2 dolari. Pe termen lung, m-aș aștepta ca un pariu de un dolar să îmi aducă un câștig de un dolar, întrucât în aproximativ jumătate din cazuri moneda va pica pe cap. Dar dacă voi plusa la pariu până la 1,50 dolari, voi face un act de magie. Magia se va concretiza în monede pe care ajung să le păstrez, prin bonusuri și un salariu majorat.

Trucul este dificil de realizat, deoarece există foarte puține modalități prin care poți aduce valoare adăugată gestionării fondurilor – pot apela la acțiuni subevaluate care depășesc așteptările, pot susține inovații ce schimbă regulile jocului sau pot crea noi active la comandă, pe care și le-ar putea dori investitorii instituționali. Așadar, ne-am aștepta ca

VALOARE DE NIMIC

alpha-ul să fie rar, și chiar este, însă mânați de dorința de câștig, mulți au creat alpha-uri false, prin pariuri care păreau să producă în mod constant randamente bune, în ciuda posibilității minuscule, dar inerente, de pierdere catastrofală.

Dacă ar fi luată în calcul valoarea estimată a pierderii respective, alpha ar dispărea. Însă riscurile au fost ignorate și primele au debordat. Fraternitatea care a condus economia și a profitat de pe urma reglementării sale deficitare a câștigat miliarde, fiind plătite în mod curent pentru rezultatele prezise a avea loc în viitor, pe baza unui model de practică de contabilitate care le-a permis, în esență, să rezerve astăzi ceea ce au preconizat că ar avea de câștigat mâine* . Această practică a fost justificată pe motiv că „piețele știu cel mai bine cum să procedeze“.

Faptul că piețele ar trebui să știe asta cel mai bine este un articol de credință relativ recent, fiind nevoie de eforturi ideologice și politice susținute pentru a-l integra în înțelepciunea convențională a guvernelor. Ideea că piețele sunt inteligente și-a regăsit apoteoza în Ipoteza piețelor eficiente, formulată întâia dată de Eugene Fama, un doctorand de la University of Chicago Business School din anii 1960. Prin fundațiile ideologice pe care le-a furnizat experților financiari, aceasta a fost o forță puternică – gândiți-vă, de pildă, la Atlas Shrugged, dar cu mai multe ecuații.

Ipoteza afirmă că prețul unui activ financiar reflectă tot ceea ce cunoaște o piață despre perspectivele sale actuale și viitoare. Acest lucru este diferit de afirmația conform căreia prețul reflectă efectiv performanța viitoare – mai degrabă * Aceasta este o practică contabilă care, din păcate, a fost introdusă de Securities and Exchange Commission din SUA ca instrument de „protecție a investitorilor“. Tehnica contabilă a fost larg răspândită în cazul fraudei Enron și a eșecului Long-Term Capital Management.

21

22

Vu l ne r ab il it at e

prețul reflectă starea curentă a convingerilor legate de pro­ babilitatea ca performanța să fie una reușită sau nereușită.

Prețul implică stabilirea unei mize. După cum știm acum prea bine, capacitatea pieței de a ghici probabilitățile este periculos de mioapă, însă ipoteza explică de ce economiștii consideră hilară următoarea glumă: ÎNTREBARE: De cât de mulți economiști de la Chicago

School este nevoie pentru a schimba un bec?

RĂSPUNS: De niciunul. Dacă becul ar fi trebuit schimbat,

piața l-ar fi schimbat deja.

Problema cu Ipoteza piețelor eficiente este că aceasta nu funcționează. Dacă ar fi fost adevărată, atunci nu ar mai exista stimulente pentru investițiile în cercetare, deoarece, ca prin magie, piața și le-ar fi asumat deja pe toate. Economiștii Sanford Grossman și Joseph Stiglitz au demonstrat acest lucru în 1980 și sute de studii ulterioare au indicat cât de nerealistă este ipoteza, unele dintre cele mai influente fiind scrise de Eugene Fama însuși5. Piețele se pot comporta irațional – investitorii se pot comporta asemenea turmelor care urmăresc un singur tip de acțiuni, crescându-le valoarea într-un mod cu totul nerelaționat acțiunilor tranzacționate*. În ciuda dovezilor economice ample care au sugerat fal­ sitatea sa, ideea piețelor eficiente a luat cu asalt guvernele6. * Specialiștii în economie comportamentală încearcă acum să corecteze aceste modele luând în calcul faptul că investitorii pot fi iraționali. Aceasta reflectă exigența că, atunci când modelele financiare eșuează, economiștii hotărăsc că modelele ar fi fost bune, dar că lumea a fost de fapt cea imperfectă: schimbările reale care trebuie luate în considerare în aceste modele se numesc „imperfecțiuni“. Nevoile se aliniază la comportamentul oamenilor iraționali, care dețin informații imperfecte, pe piețe imperfecte.