„Orientalul din mine” Eminescu și lecțiile sale de limbă arabă
Titlul acestui studiu este inspirat dintr-o scrisoare trimisă de poet, în vara anului 1885, la Iași, lui Vasile Burlă, latinist și elenist cu studii la Viena și Graz, profesorul lui N. Iorga și M. Sadoveanu, epistolă adresată din stabilimentul de sănătate de pe țărmul nordic al Mării Negre, de la Balta Liman, unde Mihai Eminescu se afla la tratament.
Liman, 12 august 1885 Draga Burlă, „Au trecut peste două săpămâni de când sunt aici si mă coc zilnic în băi de glod cald de 30 grade Raumur. Nu pot zice că vremea aceasta a trecut fără să-mi facă bine. Durerile necontenite pe cari le aveam în Iasi nu le mai simt aici, însă încă nu toate ranele s-a închis și mă tem ca, de s-ar închide chiar, vindecarea să nu fie timporară si să nu apară din nou cînd mă voi întoarce în tară. La Odesa n-am fost în timpul acesta decât de vro două ori, ca să-mi iau medicamente și tutun. Cel din urmă e și scump și rău, încât în privirea aceasta orientalul din mine (s.n.) o duce greu. ”
„Oriental din mine” este, desigur, o figură de stil, fără nici o trimitere la originea etnică a familiei sale, mai degrabă o aluzie evidentă la obișnuința de a ”fuma ca un turc”. Fumător înrăit, Eminescu obișnuia să-și procure tutunul trebuincios, pe care îl cumpăra chiar din „străinătate” din Bulgaria. Într–o scrisoare, datată 4 iunie 1882, Eminescu îi scrie iubitei sale următoarele: “Am fost de marți seara până astăzi la Giurgiu“. A doua zi, miercuri, Eminescu trece Dunărea pentru a vizita orașul Rusciuc, plimbându-se două ore. De aici cumpără o carte și faimosul tutun bulgăresc. Acesta avea să fie, la trecerea punctului de vamă, un motiv de gâlceavă cu vameșii, care susțineau că acele 1 000 gr. de tutun depășeau cantitatea permisă de lege.
Chiar dacă în corespondența cu Veronica Micle, Mihai Eminescu semna „ Turc cinstit și amorezat Emin Aga”, precum în epistola din 15 decembrie 1879, sau mai simplu „Emin” ori „Al tău Emin Aga” (1882), „pseudonim” întâlnit în cinci scrisori adresate Veronicăi,
acesta este pur și simplu expresia unui
convențional joc de cuvinte, exprimând o duioasă și tandră iubire, din categoria epitetelor „exotice”, cu care se alintau cei doi îndrăgostiți. Cognomenul turcesc nu îi era străin Poetului. Fiind student la Viena, prietenul său, Ioan Slavici, îl tachina pe Mihai Eminescu, mai în glumă, mai în serios, cu porecla „turcule”, aluzie la sonoritățile orientale ale numelui ! Unii, însă, au acceptat ca adevărată originea orientală a numelui de familie Eminovici, care ar proveni din rădăcina de origine turcă Emin, supoziție ce nu se poate accepta ca verosimilă. Adepți ai acestei ipoteze sunt criticul Nicolae Petrașcu (1892), care afirmă expressis verbis că strămoșul lui Eminescu ar fi fost Emin-Efendi, un negustor
turc, stabilit undeva în zona Bucovinei, precum și filologul Lazăr Șăineanu („Influența orientală asupra limbei și culturei române”, Socec, 1900), susținând că Eminescu poartă un nume oriental (Emin însemnând „intendent”). Alții se mulțumesc doar să evoce această ipoteză. Iacob Negruzzi, abordând perioada prezenței lui Mihai Eminescu la ”Junimea”, scrie în amintirile sale: ”După unii, bunul sau străbunul lui Eminescu ar fi fost turcul Emin”. Strădania unora de a-l face pe Poet ca fiind străin de neam (armean, rutean, bulgar, sârb, suedez, rus etc), exploatând nepermis simple similitudini sonore ale numelui, sau invocând notații fugare, cu caracter biografic, reprezintă interpretări abuzive. În acest sens, nu putem să acceptăm nici ipoteza potrivit căreia familia Poetului ar fi de origine poloneză, în ciuda faptului că numele Eminowicz este destul de răspândit în Polonia. Unii autori, răscolind printre manuscrisele poetului, au luat de bună o curioasă însemnare, un arbore genealogic imaginar, din care rezultă că tatăl său era „George Cavaler de Eminovici, Castelan ereditar al Regnului Poloniei”. (Mss. 2292, f. 33). Aceștia cad în eroare, desigur, ignorând pronunțatul simț al umorului, al autoironiei, dovedit în atâtea ocazii de către Poet. Potrivit amintirilor semnate de Mite Kremnitz, Mihai Eminescu avea plăcerea să povestească glume din viaţa ţărănească, în timp ce Stefanelli mărturisește că a rămas impresionat de râsul molipsitor al prietenului său: „Și râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă”.
”........Castelan ereditar al Regnului Poloniei”
Dar să revenim, totuși, la tâlcul expresiei „Orientalul din mine”. Pentru aceasta, dorim să analizăm sensul cuvântului Oriental. În limba latină „Oriens” înseamnă „Est”, de unde avem cuvântul „Orient”, termen folosit pentru a desemna un punct cardinal, prin extensie „Țările de la Răsărit”. În sens metafizic, termenul desemnează locul de unde ne vine Lumina (Ex Oriente Lux). În mod similar, din etimonul „Occident-ntis” avem Apus, respectiv „Țările Apusului”. În timpul Imperiului Roman, marginile lumii (lat. plagae mundi) purtau denumiri specifice, precum „Plaga Orientalis” (Est), „Plaga Meridiana” (Sud),
„Plaga Occidentalis” (Vest) și „Plaga Septentrionalis” (Nord, după Constelația Ursei Mari, cu cele 7 stele, dintre care cea mai strălucitoare este Steaua Polară). Estul - „Plaga orientalis” -, în grecește „Anatole” (în românește Anatolia), iar în italiană „Levante” (în românește Levant). Ce îl atrăgea totuși pe Poetul din această lume de la Răsărit, din acest Orient fabulos, invocat de către unii biografi ? Încă din vremea studenției, Mihai Eminescu a manifestat o adevărată pasiune pentru cunoașterea istoriei Orientului, îndeosebi aceea a Orientului Antic (Egiptul, Babilonul), „Memento mori” fiind o elocventă demonstrație de erudiție, talent și imaginație. Dar această sete de cunoaștere l-a urmărit pe Poet toată viața. D. Teleor (”Eminescu intim”) ale cărui amintiri privind viața Luceafărului dau impresia unei frivolități ostentative și a unei lipse de discernământ critic, situate totuși la limita verosimilului, ne-a lăsat ca moștenire literară o serie de „legende urbane” privitoare la întâmplări din viața Poetului. În aceste compuneri livrești găsim câteva scene ce ilustrează aspirația lui Mihai Eminescu spre orizonturile culturii Orientului, din care se deduce în special atracția sa constantă față de literele asiriene și caldeene, față de gramatica sanscrită, chiar și pentru scrierea arabă. Aflăm din relatările celor ce l-au cunoscut pe Eminescu plăcerea Poetului de a desena litere neobișnuite ori de câte ori se întâlnea cu prietenii săi apropiați, în special atunci când venea în redacția de ziar din Pasajul Român. Din păcate, D. Teleor, dar și nume de prestigiu, precum G. Călinescu, sugerează cititorilor faptul că aceste stranii desene ar fi reprezentat încă o dovadă a dereglării scripetelui minții geniale a Luceafărului. Cu toate interpretările malițioase sau de o tendențiozitate ce lasă din păcate amprente subliminale mai presus de adevăr, toți acești clevetitori de ocazie se
află totuși în mare eroare, neavând habar de eforturile sistematice și temeinice ale nefericitului însetat de cunoaștere, care își propusese să învețe nu doar limba albaneză ci și tainele limbii arabe ! Este o continuitate comportamental-cognitivă firească, legând etape diferite din viața lui Mihai Eminescu, acest polihistor autohton, pe care Noica îl numea pe bună dreptate „omul deplin al culturii noastre”, îmbinând programa universităților europene, a căror coloană vertebrală era parcurgerea celor 7 arte liberale (filosofie, economie, istorie, drept, ştiinţe politice, științe exacte, medicină)
cu
studiul
individual,
caracteristic
unui
autodidact.
Desigur, în setea sa de cunoaștere, Eminescu a audiat la facultate și cursuri de lingvistică, astfel încât domeniul acesta nu îi era deloc străin, dovadă fiind articolele sale în care abordează diverse chestiuni din domeniul filologiei. Nu putem spune că a fost un poliglot în adevăratul sens al cuvântului, dar nici un ignorant, ba dimpotrivă, potrivit documentelor, acesta se iniția în studiul limbilor arabă, turcă, albaneză, greacă, spaniolă, ca un veritabil autodidact. Prezentăm mai jos facsimile din manuscrisele poetului, care demonstrează elocvent strădania acestuia de a cunoaște, cel puțin la nivel de începător, gramatica, fonetica și vocabularul unor limbi străine, cum ar fi limba turcă sau limba arabă. Evident, pentru aceste limbi ale Orientului (sanscrita, araba, turca), primul pas constă în a cunoaște alfabetul, sistem de notare a sunetelor total diferit de cel latin. În aceleași documente întâlnim și eșantioane de scriere slavonă, citate scrise cu literele alfabetului grecesc, ceea ce arată în persoana lui Eminescu un erudit, un împătimit de cunoaștere, încât nu e de mirare să aflăm că avea preocupări serioase de învățare a unor limbi rare în România (araba sau sanscrita). De altfel, acesta mărturisește: „ Cumpăr Biblia în toate limbile pe cari vreau să le învăț. Toate cele europene.
Sanscrita. Iudaica. Araba.
Persana”. (Mihai Eminescu. Opere Vol. XV, Fragmentarium, Editura Academiei Române, București, 1993, p. 102).
Avem, prin urmare, o altă dimensiune a cunoștințelor lingvistice ale lui Eminescu, încât incriminanta constatare din Jurnalul lui Maiorescu, potrivit căreia Eminescu ar fi dorit să învețe limba albaneză (considerată dovadă a începutului de avarie a rațiunii poetului), își pierde valoarea. Dacă Titu Maiorescu ar fi aflat de preocupările de sanscrită sau de arabă ale lui Mihai Eminescu, probabil că părerea sa despre Poet ar fi fost alta. In continuare, prezentăm câteva exemple dovedind elocvent preocupările poetului de învățare a alfabetului arab/turc/persan, inclusiv a cifrelor. De remarcat în tabelul următor metoda tabelelor sinoptice, prezentând în manieră comparativă pronunția (dar și scrierea) numeralelor în limbile turcă, greacă, arabă și bulgară !
În Tabelul următor avem descrierea Alfabetului arab: pe prima coloană fiind trecută denumirea literelor (Alef, Ba, Ta etc), în coloana a doua forma grafică a fiecărei litere (în limbile arabă/turcă/persană), iar în coloana a treia corespondența fonetică a acestor litere.
Mai jos vedem ce conținea una dintre lecțiile de scriere a alfabetului, Eminescu desenând forma literelor arabe, aflate în poziție inițială, mediană sau finală, respectiv ligaturile specifice acestor litere.
În continuarea Tabelului precedent, o altă schemă sinoptică prezintă ligaturile de literă, funcție de poziția ocupată în cuvânt (la capătul cuvântului, la mijloc, la început, sau literă singură).
Aceste manuscrise dovedesc preocupările lui Mihai Eminescu pentru cunoașterea inclusiv a limbii arabe, ceea ce nu este puțin lucru ! Dan Toma Dulciu Viena 08.01.2021
Viaţa lui Eminescu n-a fost prea bine documentată. Din materialele biografice se află că el a citit ceva despre istoria şi mitologia indiană, despre buddhism, unele noţiuni ale filozofiei Upanisadelor, fragmente din eposurile indiene, şi traducerea germană a piesei Sakuntala a lui Kalidasa. Opera sa relevă o cunoaştere mult mai amplă şi mai profundă a literaturii şi filozofiei indiene. Din materialele bibliografice ale textelor indologice şi indiene, vehiculate în Europa pe atunci, am reconstituit o sferă mai largă a cunoaşterii lui Eminescu în acest domeniu. Astfel, sunt de părere că el a citit mai multe traduceri ale imnurilor din Rgveda, unele imnuri şi în versiunea originară sanscrită, unele Upanişade în traduceri, scriptura buddhistă Dhammapada, unele opere ale lui Kalidasa şi a învăţat limba sanscrită. A mai citit şi tratatele cunoscute indologice, de exemplu, tratatul buddhismului indian al lui Burnouf şi Istoria literaturii indiene a lui Weber. ([Amita Bhose:"Mihai Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa", http://amitabhose.net/Articol.asp?ID=101]
Joi 23 Iunie 83. Foarte cald. Alergătură pentru declaratia ceruta de Hormuzachi de la Ministerul de Externe. Seara Th. Rosetti cu doamna și tânărul Beldimano
la noi la masă. Eminescu, care devine, din ce in ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalitritii exagerat (să invete acum albaneza!), vrea să se călugărească dar să rămână in București.
Numit subdirector la biblioteca din Îaşi, îşi reia cât de curând preocupările, privind studiul limbii sanscrite şi în acest context traduce Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite şi Glosar comparative al limbii sanscrite, ambele de Fr. Bopp. În Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, A. Bhose (4), cunoscătoare a limbii sanscrite ajunge la concluzii ce ar trebui să ne atragă de-acum atenţia. Şi anume, studiind manuscrisela poetului din anii 1874-1876 şi unul datat de Perpessicius cu 1883, A. Bhose arată că însemnările respective aparţin unui amator al limbii sanscrite, de bună seamă anterioare momentului 1884-1886 când Eminescu, traducând din Bopp, şi-a însuşit între timp systematic scrierea devangari. Manuscrisul din Îaşi cuprinde trei caiete şi a fost depus de Ioan Nădejde, datat cu 1886, bibliotecii din Îaşi, anul când poetul a fost internat la Mănăstirea Neamţului şi probabil i-a lăsat caietele. Combate opinia lui Ioan Chiţu, care, conform “marei întunecimi” a poetului, plasa data conceperii caietelor în 1874-1875, când Eminescu era dornic să înveţe sanscrita, nivelul său fiind de începător. Astfel A. Bhose ajunge la următoarea conclusie, în totală concordanţă cu viziunea nostră patografică: “În totalitatea sa acest manuscris (din 1884-1886 – n.n.) reprezintă opera unei minţi lucide, inteligente, analitice şi atente, care s-a angajat la o muncă serioasă cu toată siguranţa şi concentrarea necesară. Oare Eminescu recăpătase o atare luciditate şi putere de muncă în anii 1884-1885? Datele biografice în ultima vreme (se referă la studiul introductiv al lui Al. Opera – 35 – n.n.) par să confirme acest lucru uluitor. Faptul că poetul a devenit capabil de acest efort într-o perioadă când nu mai era în stare de producţie literară originală, dovedeşte că e vorba de aptitudini intelectuale distincte.
“Forţa mentală care iradiază din traducerea lui Bopp este aceea a unui om în întregime intact”. Analiza respectivă a Anitei Bhose demonstrează starea intelectuală, lucidă, cât şi puterea creatoare a lui Eminescu. În ce priveşte producţia sa literară, cercetătoarea confirmă părerile celor ce-l condamnau pe poet la “marea întunecime”, dar fără să-şi dea seama, poate ne deschide nouă urmaşilor dansei o perspectivă
ştiinţifică, unică. Nu-i adevărat
că odată cu boala, Eminescu şi-a pierdut capacităţile creatoare poetice. Chiar în timpul crizei maniacale din 1883-1884, compunea ca dintr-un subconştient profound, pentametre şi hexametre întrebuinţând, pentru cei din jur, cuvinte fără legătură ele, păcat că nu au fost recepţionate şi puse pe hârtie fiindcă astfel Eminescu ar fi devenit primul mare poet hermetic al lumii.
DESPRE BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU Studiu patografic - Dezvăluiri - Material integral Docent dr. medic neuropatolog Ovidiu VUIA (18.3.1929 - 29.9.2002)
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTAAGERO/CULTURA/Despre%20boala%20si%20moarte%20lui%20Mihai%2 0Eminescu%20%20de%20Ovidiu%20Vuia.htm