Maria Diana Popescu – cronică de carte 16 Ianuarie 2019
Emilia Ţuţuianu - „Pentru tine, când vei veni…” Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea - de atîtea ori dureroasă şi dramatică sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come ...” (traducere în limba engleză - Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…” O poezie cu sonorităţi delicate, aşa cum este şi existenţa poetei, într-o teză de sorginte confesivă, ce nu exclude realitatea cu aspecte, cînd plăcute, cînd implacabile, o teză lirică extrem de sensibilă, ce operează cu un fel de megarealitate, de fapt, cu predilecţia pentru simbolistica realităţii, pentru că Emlia Ţuţuianu este o poetă a sufletului. Lui i se adresează egal-inegal cu versuri tinereşti şi mature: „Desprinsă din sufletul tău,/ o stea va rătăci mereu…/ Va veni o clipă,/ cu zile fără de dureri,/ când ne vom privi tăcut…/ În ectenii sacre”. Emilia Ţuţuianu, prudentă visătoare-poetă-femeie deféră cititorului spre lectură un volum ce reclamă fragilitate, zvîrcolire şi sensibilitate, un volum în care eşti urmărit de sentimentul că ai în faţă poetul care suferă de sete între izvoare, în propria formulă lirică, cu propriile cadre şi reguli de scriere, de unde şi tendinţa, uşor sesizabilă, a versului scurt, exprimat cu naturaleţe, dar şi cu o anume suveranitate: „Cuprind în braţe căldura verii/ şi-n suflet vreau s-o strâng /pentru tine, când vei veni.../ Singurătatea, vicleană vietate,/ sfidându-mă duşmănos, mă privea…/ Mă ghemuiesc în mine, obosită./ Şi adun, în braţele ce-mi flutură în vânt,/ amintirile rămase, din alt timp”. De unde vine această atitudine a poetei? Din puternicul sentiment de iubire. Panorama poemelor pare pictată în tuşele subţiri ale sentimentelor, dublate de spovedania sufletului său, asediat de dorinţe, reţineri, iluzii fragile, visuri ascuţite sau plăpînde, de scîncete coborîte în fîntînile inimii, de singurătatea sticloasă de la masa tăcerii, de
neliniştile şi zbaterile eului, de rana nepansată a însingurării, de intuirea întregului, pornind de la punct, de cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii, cosmosului, divinului: „Ca Persefona am străbătut labirintul/ şi am simţit, în ceafă, răsuflarea-i rece./ Cu fiecare pas cutezat, se deschidea,/ adânc, rana de sub pleoape…”. Abandonînduse condeiului, Emilia Ţuţuianu încifrează în vers iubirea şi fiinţa iubită, supuse implacabilului treacăt al timpului, etern în mersul lui. Abia şoptită, iubirea în poezia sa este iubirea poetei-căutătoare de certitudini, este „taina unui alt răsărit”, este „joc, dorinţă, nostalgie, acceptare, destin, revenire, vis” sau poate mecanismul superior al unui joc alăturat altor motive, precum: „labirintul, florile de mac, salcia, zefirul, petalele de trandafir, bobul de dor cu amintiri”, circumscrise în spaţiul imaginarului, ca relief al meditaţiei, ca univers ocrotitor. Lipind versurile unele de altele cu fragilitate şi seninătate, poeta reuşeşte exerciţii de expresivitate şi sinceritate, unde cititorul poate observa cît de frumos şi delicat suprapune viaţa sa peste scrisul său: „Gândurile melealeargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă,/ aşteptându-te să vii”. Context în care, iubirea se profilează ca fiind categorie structurală a registrului liric, prin care dorinţa, chemarea suferinţa, aşteptarea şi speranţa pot deveni transparente. Prin poezie, psihologul Emilia Ţuţuianu devine interlocutor în planul imaginaţiei, mediu propice de exteriorizare a fiorului subtil care se degajă din vers şi, spre care, cititorul este intens focalizat. Recuzita cuprinde antidotul unei disperate solitudini şi emisii sufleteşti, prin firescul înot în iubire, discursul poetic fiind un edulcorat poem de dragoste, într-o exprimare de bun gust şi romantism: „Şi – m-am pierdut în tine Eu/ şi – te-ai pierdut în mine Tu/ sorbind, din aurore flori,/ iubirea.../ Plimbatu-ne-am de mână/ printre aştri,/ doi visători...”.Deşi, uneori, de la fereastra poemelor se întrevede o implacabilă înfrîngere, în acelaşi timp, în labirintul lor se configurează o veritabila geografie a iubirii imaginare şi a singurătăţii: iubirea ca purgatoriu necesar şi singurătatea ca fond al existenţei sale: Mai vine o noapte-/ şi afară plouă./ Des şi mărunt,/ din empireul de plumb./ Nesfârşită singurătate,/ mereu ne-ntâlnim,/ în noaptea cenuşie...”. Fiecare poem are propria identitate muzicală: a singurătăţii, iubirii inaccesibile, deznădejdii, amintirii, căutării, chemării, poeta stă de vorbă pe rînd cu toate simţurile, stă de vorbă în versuri salvatoare, care par a veni din sferele romantismului să se privească în oglinda sufletului ei, unde imaginea lor este întipărită pe vecie, printr-un secret asemănător dagherotipiei: parcă au mai fost scrise cîndva, poate într-o existenţă anterioară („De ce?”, „ Un alt răsărit”, „Taina”, „joc” etc). În prefaţa cărţii, Eugen Dorcescu afirmă că „tema poemelor - Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii”. Emilia Ţuţuianu a reuşit să ascundă sub mantia versului, un principiu ordonator de sentimente, astfel ca linia trăirilor, constrînsă de decenţă şi rigori, să se înalţe spre subtilitatea semnificaţiei. Cu privirea pierdută în depărtări, poeta priveşte, parcă din oniric, printre dinţi de stîncă, chipul iubirii de o realitate atît de pură, atît de senină, încît pare a coborî din lumina albastră a orizontului, către versul fermecător prin puritate, suavitate expresivă în acel amestec de feminitate şi frumos. Emilia Ţuţuian nu caută iubirea spre a exprima frumosul, ci caută frumosul pentru a se înalţa către iubire. Despre acest lucru
vorbeşte în întreg, volumul, acum cînd atinge acest prag, îl simţim vibrînd de o muzicalitate sensibilă, de fiorul iubirii ce se manifestă în noi prin iubire. Poemele vorbesc de la sine şi, prin ele, Emilia Ţuţuianu se poate legitima ca poet. Emilia Ţuţuianu - Joc De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,/ s-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,/ să simt răcoare-i la picioare,/ să simt că-ntregul corp mă doare.// Şi într-o zi…/ priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau/ şi pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau/ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** M-am aplecat şi-am strâns şi eu…/ Le-am aşezat chiar la uscat,/ le-am ridicat şi m-am jucat/ zvârlind în sus pe rând, mereu,/ una, două, trei, patru…dar au picat/ din nou în praf. S-au murdărit! Game Şi-atunci iarăşi am pornit/ pe prundul aspru să găsesc/ doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…/ *** Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii/ eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi/ mergeam încet, călcând uşor,/ nisipul ridicând în zbor./ Dar, deodată, am simţit intrând în tălpi/ prundişul galben-cenuşiu/ şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam/ în apa în care mă scăldam;/ înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?// ... Le-am strâns apoi pe toate-n mâini/ albe şi negre, maro şi cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam/ plin de fiori şi de durere…/ Dar nu ţipam; ci iar strângeam,/ mai tare, tot mai tare vream…// *** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,/ ceream ceva şi nu ştiam/ că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,/ şi pietrele-mi intrau în piele iar/ sângele curgea şuvoi…/ Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi/ se desfăcură încet, pe rând,/ ca şi o vorbă dintr-un gând./ Pe degete, sângele-mi făcuse inele/ iar ele, sfintele pietricele,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere,/ nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,/ ci roşu aprins, cu pete aurii/ şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.// *** Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ/ şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt:/ „Ce-amarnică-i truda!”…/ Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat/ pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii/ să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii….
Revista Art-EMIS
