Dan Toma Dulciu: Pandemie acum 250 de ani: istoria se repetă ?

Pandemie acum 250 de ani: istoria se repetă ?

Jurnalul medicului finlandez Gustaf von Orraeus , descriind strategia de combatere a epidemiilor din Moldova și Țara Românească, la 1770 !

Dan Toma Dulciu

Moto: „În ultimii 250 de ani au existat 10 mari epidemii sau «pandemii» și alte 20 de mai mică amploare. Cea mai devastatoare a fost pandemia care a debutat spre sfârșitul ultimului război mondial”.

Reflectând la una dintre întrebările ce se repetă în mod obsesiv în cărțile gânditorului Adam Michnik - ”cum să facem față trecutului” ? - găsesc că, pentru ființa umană, mai actuală decât oricând, este găsirea răspunsului la întrebarea presantă, care nu este nici retorică, nici filosofică: ”cum să facem față prezentului ” ? Fiindcă, așa cum se știe, de modul în care ne raportăm la trecut depinde capacitatea noastră de a înţelege ceea ce se petrece în prezent, evitarea unei inadecvări la realitate.

Celor mai mulți dintre semenii noștri, restricțiile globale, privarea de libertate, sunt percepute drept o osândă colectivă fără precedent, o provocare inacceptabilă din punctul de vedere al filosofiei drepturilor omului, un împovărător canon.

Semantic, putem spune că trăim o ”catastrofă”, în neogreacă cuvântul ϰαταστρουα însemnând „întoarcere”. O întoarcere la trecut ? Desigur, nu !

Chiar dacă, din perspectiva unor date cantitativ-statistice, năpasta abătută asupra contemporanilor nu are nici pe departe dimensiunea tragică a unor cataclisme similare, petrecute diebus illis1, din nefericire, ignorarea trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat, șters pe nedrept din memoria colectivă, ne pune în situația de a comite două păcate impardonabile: fie ispita de a aprecia știrile cutremurătoare vehiculate de mass media drept un dezastru fără precedent în istoria umanității, ceea ce nu este adevărat, fie de a retrăi cu acuitate crescută acel trecut de mult uitat.

Oricum ar fi, un fapt este cert: acum vom înțelege pe deplin că avem un destin comun, că trebuie să punem capăt indiferenței cu care o parte însemnată dintre semenii noștri priveau până mai ieri marile tragedii umanitare întâmplate în Africa, în Cornul Africii, Orientul Mijlociu sau Îndepărtat (foamete, secetă, războaie, cataclisme, pandemii). Situația actuală ne responsabilizează de data aceasta pe toți, trebuind să gestionăm conștient chestiuni ce ne privesc în mod esențial, nu doar pe guvernanți, cărora le-am delegat din responsabilități. Dar tâlcul suprem al acestor zile este următorul: nimic nu contează mai mult în viață decât sănătatea !

Pe de altă parte, într-o epocă în care mijloacele moderne de comunicații au permis câtorva miliarde de indivizi să realizeze conexiuni facile, rapide, la mare distanță, în mediul virtual, în spațiul social media, pandemia de coronavirus covid 19, producându-se cu viteza fulgerului, a obligat dintr-o dată întreaga societate să își reseteze paradigmele existențiale, astfel încât, probabil, regulile severe ale așa numitei social distance nu vor părea unora decât un corolar firesc al viitorului, al unei lumi ce va trăi mai mult în lumea virtuală.

1

In acele zile, expresie latină folosită în Evanghelii, cu semnificația ”în acele timpuri”.

1

Este însă evident faptul că distanțarea socială, izolarea, carantinarea sunt incompatibile cu stilul de viață al altor miliarde de oameni, pentru care continuitatea în tiparele tradiționale ale unei colectivități, omenirea întreagă fiind văzută ca o entitate socială unică, inseparabilă, este un sine qua non al supraviețuirii (”numai împreună vom reuși”). În mod paradoxal, consumatoare în exces a variatelor facilități oferite de rețelele sociale, în același timp clientă statornică a agențiilor de turism, hoinărind Pământul în lung și lat, ca legitimă posesoare a unui pașaport de cetățean universal al unui sat fără frontiere, deplasânduse cu jeturi supersonice, adoratoare a plimbărilor de plăcere cu omnibuzul2 Hop on- Hop off, tânăra generație percepe întunecata perspectivă a unei vieți compartimentate, izolarea, interzicerea libertății de mișcare. ca pe o sentință fără drept de apel, o condamnare lentă, prevestind o agonie existențială terifiantă.

De aceea, ne-am propus să evocăm în acest studiu câteva episoade de mult uitate, înfățișând experiențe similare, de distanțare socială, de carantină obligatorie, ca formă de apărare colectivă, cărora poporul nostru a trebuit să îi facă față în trecut.

Desigur, nu este vorba de izolarea în munți și în păduri, în locuri greu accesibile, atunci când cohorte de năvălitori cotropeau țara, puneau în pericol viața unei populații, nici de izolarea forțată a celor aflați în prizonierat sau în detenție, ci de izolarea, carantinarea și compartimentarea voluntară, conștientă, a indivizilor asaltați de un inamic perfid, neiertător, venit de peste granițe, format din altfel de agresori nevăzuți: virușii.

Sub aspectul unor procese de amploare, omenirea a cunoscut până în prezent doar mișcări sociale de natură centrifugă (migrația popoarelor, colonizarea, refugiul în masă, cauzat de război, emigrarea masivă, din motive economice etc); acum asistăm însă la un fenomen în sens invers, de natură centripetă, petrecută pe plan individual, o retragere în spații de recluziune domiciliară, iar pe plan colectiv la o încremenire în proiect, desigur nu în sensul avut în vedere de domnul Gabriel Liiceanu. Dimpotrivă, după trecerea acestei grele încercări, să abandonăm ”încremenirea”și să rostim, precum Galileo Galilei: ”Eppur si muove”3 !

Scurt istoric al pandemiilor în România Încă din vremea victoriosului creștin domnitor moldovean, Ștefan cel Mare, trupele padișahului Mahomed al II-lea, prăvălite precum o maree îngrozitoare, ca un tzunami al istoriei medievale asupra pământului roditor al acestei părți a continentului, au stârnit groaza nu doar prin copleșitorul număr de soldați, ci mai ales prin morbul ”morții negre”, răspândite în Moldova, încă de la 1476. În timpul domniei lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare și tatăl lui Alexandru Lăpușneanu, luptele neîncetate cu dușmanii aduc în țară la 1512 nu numai urgia războiului, ci mai ales un mare pustiu: „a fost boală și molimă ucigătoare mare și ce orânduială întru toate în țara Moldovei...când moarte, când foamete.”4 Petru Șchiopul, os din familia Basarabilor, urcat pe scaunul domnesc al Moldovei de nu mai puțin de patru ori, caz unic în analele domniilor pământene, suportă cu disperare tragedia În latină omnibus înseamnă pentru toți. ” Și totuși se mișcă ! ” 44 Cronica sârbo-moldovenească, în „Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI”. Publicate de Ion Bogdan. Ed. Revăzută și completată de P.P. Panaitescu, București, 1956, p. 192-193; 2 3

2

unui flagel pandemic, venit de data aceasta din vecina Transilvanie. Speriat foarte, domnitorul părăsește în mare grabă Iașul (1588), împreună cu întreaga curte – guvernul său -, la sfârșitul lunii august, încercând să se ascundă în fața prăpădului virotic, poposind la Hotin, Huși sau Fălciu, alteori în „tabere de câmp”, adică în corturi, am spune astăzi, adică locuri de campare izolate, întorcându-se din ”carantină” la Iași, abia la 15 noiembrie, când molima dă semne sigure de încetare a stării de necesitate.

Nu este însă singurul domnitor care se autoizolează, respectând protocolul nescris al distanțării sociale. Astfel, după cum vom înfășița mai jos, Constantin Brâncoveanu are trei reprize de recluziune totală îndelungată, pentru a scăpa de contaminarea cu pestă de import, retrăgându-se, fie la Târgoviște, Mogoșoaia, Potlogi, fie în altă parte, adică în palatele sale brâncovenești, aflate în localități de carantină domnească.

Să vedem însă ce ne spun cronicarii vremii. Harnic izvoditor de letopisețe, călugărul Azarie, inspirat de pana altor cărturari - Macarie, Eftimie – pune pe hârtie, la îndemnul lui Petru Șchiopul, o Cronică a Moldovei, acoperind numai două decenii de istorie, anume 1551 15745, arătând că, la 1552, ”în acea vreme și în acel an a fost multă moarte de boală în țara Moldovei”6.

Mai apoi, Grigore Ureche, erudit absolvent al unei renumite școli din Lwow, cunoscător de greacă și latină, retorică și poetică, sfetnic de prim rang al domnitorului Vasile Lupu, relatează laconic evenimentele aceluiași an de tristă amintire -1552- „într-același an fu omor mare și iarnă grea”7 La rândul său, Miron Costin, decapitat tragic de oamenii bătrânului analfabet domnitor Constantin Cantemir, în 1691, descrie în ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche – vornicul –” adică perioada 1594 -1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu, simptomatologia specifică unei maladii grave, care l-a atins chiar pe fiul mai cunoscutului domnitor Vasile Lupu - rămas însă în istorie prin cognomenul ”Papură Vodă”.8 Ne spune cronicarul că însuși Ștefăniță, domnul Moldovei, „a căzut la grea zăcere, cu herbinţeală de au stat frănitic, adică buiguit de hire” şi „i-au ieşit bilfă la o mână”9.

Ultimul mare cronicar al Moldovei, dar cel mai talentat, Ion Neculce, continuă șirul istoriei lui Miron Costin10. Ajungând la văleatul 1672-1676, adică perioada războaielor turco-polone, acesta scrie: „s-au scornit o ciumă mare în toată țara...la Veleato 7183 (1675) de în luna lui Iuni s-au ținut pân-la Ghenar. Ș-au murit oameni cât nu-i pute îngropa și-i arunca prin gropi,

5

Lucrare în limba slavonă, păstrată în Biblioteca Imperială de la Sankt Petersburg.

Emanuel Bălan, „Flagelul ciumei în istoria Moldovei. Secolele XV-XIX”, în „Carpica”, nr. 58/2019, pag. 70- 96, Complexul muzeal „Iulian Antonescu”, p.74.

7 Gr. Ureche, ”Letopisețul Țării Moldovei”, Ediția P.P. Panaitescu, București, 1958, p. 171 8 Miron Costin, Opere, București, 1958, p. 195; După ciuma ce a bântuit în Moldova, pe la 1661, a urmat o 6

cruntă foamete, agravată de secetă, încât oamenii erau obligați să mănânce papură măcinată, în loc de pâine, de aici porecla ”Papură Vodă”. ”Ţara într-aceia foamete era într-acela anu cât mâncau oamenii papură uscată în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de aceia foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă, de-i dziceau Papură vodă” (Miron Costin).

9

Bacău; Iftimovici, Radu, ”Istoria universală a medicinii şi farmaciei”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 380.

10 ”Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”

3

de-i năruia. Iară Dumitrașco Vodă (Cantacuzino), vădzîndu atâta omor, au ieșit în diial la Gălata cu boierii și acolo șede.”11 Un text relevant -”Cronica Anonimului Cantacuzin”12 se referă la molima care afectase cumplit Țara Românească, timp de 6 ani (1658-1664): „Văzând Dumnezeu atâta nebuni ce făcuse rumânii şi cum nu să mai întorc să-şi plângă păcatele şi să facă pocăinţe, nu se mai putu răbda, ce trimise judecată şi caznă, întâi, robia, a doua ciuma 3 ani, a treia foamete mare în 2 ani, a patra multeboli şi nevoi grele şi în tot chipul bube".

Aceeași pandemie (care la Londra decimează populația, în 1664-1665) este descrisă și de cronicarul Radu Popescu din Popești-Leordeni: ”pe aceea vreme fiind multe răzmiriţe de oşti, s-au făcut foamete mare în ţară şi pentru că se mâniese Dumnezeu pe rumâni de atâtea nebunii, şi morţi ce făcuse, au trimis şi ciuma de murea foarte rău"13. În continuare, același Radu Popescu, considerat ultimul mare cronicar al Țării Românești, precizează: „ Iar Dumnezeu au secerat de tot felul de oameni, iar ca la ceata dorobanţilor, nici, la unii. Ales la 2 orașă Târgoviştea şi Bucureştii, făcându-se moarte nespusă. Că, adevăr, la aceste 2 târguri era spurcăciuni multe de voe şi asemănară Sodomului şi Gomorului.”14 El ține socoteală acestor nenorociri, consemnând pentru anii 1675-1678, când însă ciuma se mai potolise în Moldova, că sfetnicii domnitorului Duca Vodă au părăsit Bucureștii, cuprinși de frică: ”aicea în ţară erau lăsaţi caimacami Stan voricul, Radul Creţulescul, Vâlcul visitier, cărei fugind den loc în loc de frica ciumii (că într-acea vară era în toată ţara), i-au găsit Hrizea vistier pă caimacamii( ... ) Iar despre toamnă viind şi Duca vodă de la oaste, necutezând să meargă la Bucureşti pentru ciumă, s-au dus la Cocorăști; acolo până la Bobotează au şezut; deci s-au dus la Bucureşti, că se potolise ciuma" 15.

După înfrângerea rușinoasă suferită la porțile Vienei, în 1683, turcii aduc din nou cu ei ucigașul morb în Țara Românească, astfel că, în ultimii ani de domnie ai lui Șerban Cantacuzino (în special în intervalul 1684-1686), dar mai ales în primii ani ai strălucitei domnii a lui Constantin Brîncoveanu (1691-1692), populația este năprasnic lovită.

11

Ion Neculce, Opere, București, 1963, p. 246.

Radu Ștefan Vergatti, ”Manifestările și efectele epidemiilor din Țara Românească în secolul al XVII-lea”, ”Argesis”, Studii și Comunicări, Istorie, Tom XII, 2003, p. 219-224.

12

13 14 15

”Radu Popescu vornicul Istoriile domnilor Ţării Românești”, publ. de Constant Grecescu. Bucureşti. 1963, p. 126.

Istoria Ţării Românești 1290-1692. Letopiseţul Cantacuzinesc, publ. de Constant Grecescu, Bucureşti. 1960, p. 147

Radu Popescu, op. cit. p.163

4

Giacomo Pylarino (1659-1718), medicul lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, primul imunolog din lume. În plină criză a pandemiei Coronavirusului întreaga lume a tresărit când medicii au anunțat că au descoperit metoda salvatoare: folosirea plasmei unei persoane care a fost atinsă de această boală mortală și injectarea ei la pacienții grav bolnavi.

Metoda aceasta nu este de loc nouă, fiind folosită de Giacomo Pylarino (1659-1718), unul dintre medicii domnitorilor români, Șerban Canatcuzino și Constantin Brâncoveanu16.

Născut în Cefalonia, la 9 Ianuarie 1659, Giacomo (Iacob) Pylarino studiază dreptul la Veneţia și medicina la Padova. A peregrinat prin Siria, Egipt. Lucrările sale, ”Variolas excitandi per transplantationem methodus” (1715) şi ”Medicina difesa” (1717), apar la Veneţia. Moare la Padova, în luna Iunie 1718.

Acesta a sosit în Țara Românească la 1684, unde stă trei ani, fiind până atunci medicul de casă al Cantacuzinilor, la Constantinopol. A călătorit în diverse locuri, trece prin Germania, apoi ajunge medicul personal al Țarului Petru cel Mare.

La câțiva ani după moartea principelui Șerban Cantacuzino, Pylarino revine la București (1695), ca doctor de casă al lui C. Brâncoveanu, acesta răsplătindu-l cu suma de 500 galbeni pe lună. Istoricii spun că ar fi fost căsătorit cu o româncă, unindu-se cu aceasta în perioada când era în solda domnitorului român (1697), pe mormântul său fiind scris un text semnificativ, din care cităm: ”…..doctor, bărbat renumit la daci, ruși și turci…..”.

Este considerat primul imunolog din medicina modernă, contribuind la eradicarea variolei. Această boală a ucis doar la Londra 200.000 de oameni, iar în orașele italiene, fiecare al 20-lea om murea de variolă.

Așadar, medicul personal al domnitorilor români este descoperitorul unei metode revoluționare de imunizare, putem spune un strămoș al vaccinului. El a susținut în studiul său că, în principiu, dacă va infecta intenționat pe cineva cu limfă de la bolnavi, îi va provoca acelui individ o formă ușoară a bolii iar pacientul astfel tratat nu va mai face variolă.

Având încredere în metoda acestui medic, însăși cea de-a doua soție a primului domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, își va inocula copii cu acest pseudo-vaccin17.

Istoricul Pompei Gh. Samarian susținea în urmă cu decenii: marea descoperire a imunizării, adoptată masiv în practica lumii medicale ”fost învățată de la noi. Așa că nouă, Românilor revine tot meritul acestei practice, făcută cunoscută lumii întregi de către doctorul Iacob Pilarino.”18 Se știe că Giacomo Pylarino a funcționat un timp la Spitalul ”Sfântul Lazăr” al Cerșetorilor19, din Veneția, de aceea proiectul spitalului venețian va fi adaptat în construcția Spitalului Colțea20, din București, ca urmare a influenței pe care o avea medicul personal al Domnului Țării Românești.

16

Iosif Ursan, ”Contribuțiuni la istoricul variolisării și vaccinării în teritoriile locuite de români”, Cluj, 1928 ; Învățătură pentru altoirea vărsatului”, chișinău, 1816.

17 Din păcate, fiii Regelui englez, George al III-lea, Albert și Octavius, nu vor putea fi salvați, ei făcând o complicație după vaccinare.

18 Samarian, P., idem, p. 99 19 San Lazzaro e Mendicanti 20 Desigur este vorba de vechea construcție, dărămată la sfârșitul veacului al XIX, pentru a face loc noului spital (1887).

5

Spitalul bucureștean, aidoma celui venețian, având inițial profil de boli infecțioase, a fost ridicat la 1697 de Spătarul Mihail Cantacuzino în incinta Mănăstirii Colțea, dispunând de 24 de paturi. Spitalul avea o spițerie „cu felurite leacuri și felurite buruieni tămăduitoare”21, locuința chirurgului, școală, camere pentru dascăli, precum și alte anexe construite ulterior.

După plecarea medicului Giacomo Pylarino din București, în anul 1686, locul său este preluat de un alt doctor, la fel de strălucit, Ioan Molidvos Comnen22, ajuns astfel medicul personal al domnitorului Constantin Brâncoveanu. În anul 1703, revenit la București, Iacob Pilarino îi salvează viața lui Constantin Brâncoveanu, care se îmbolnăvise grav de orbalț sau erizipel.

Alte metode românești de imunizare în caz de pandemii În anul 1731, în Țara Românească se practica, în plină pandemie de ciumă, un procedeu pseudo-medical, prin care sistemul imunitar era revigorat printr-o metodă originală: ”oricine putea să-și facă atunci o fântănea23 la braț sau în altă regiune, adică o ulcerație artificială, pe care o întreținea ca să supureze mereu, chip prezervativ contra ciumei. O asemenea fântănea avea și domnitorul Nicolae Mavrocordat, dar asta nu l-a scăpat de ciumă; la 3 septembrie 1731 Nicolae Mavrocordat moare de această boală24, pe când frate-său Ioan Mavrocordat a murit de febră tifoidă, în februarie 1719.” Într-un manuscris de la 1766 găsim această rețetă curioasă, despre care se afirmă că vindecă ciuma: ”pentru ciumă, de va fi om mare, dram de săricică 1 și jum. și pucioasă dramuri trei. Să-i dai să mănânce cu pâine, iar de va fi de mijloc, să le faci în două, iar de va fi copil mic, să-i dai a treia parte.”

Amintind prejudecățile întâlnite în Muntenia, Del Chiaro nu scapă ocazia de a ridiculiza o practică absurdă a femeilor din această provincie, despre care spune că, în caz de pandemie, se adună mai multe la un loc, torc și cos timp de 24 de ore o cămașă de cânepă, căreia îi dau foc în mijlocul curții, crezând că, odată cu cămașa, a ars și boala contagioasă.

Domnitorii români și consilierii lor medicali Se știe că aproape toți domnitorii aveau medici personali, majoritatea covârșitoare fiind cetățeni străini: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Matei Basarab sau Constantin Şerban ș.a.

Acești specialiști erau însă și experți în cazuri de epidemii, sfătuind pe domnitori asupra măsurilor ce trebuiau adoptate în asemenea situații.

Terminologic, cel ce oferea servicii de sănătate se numea inițial ”vraci”, cuvânt venit prin filieră slavonă, cu sensul de tămăduitor, mai târziu, cei având diplomă se numeau ”doftori25”; 21

În România, prima menţiune documentară a unei farmacii datează de la 15 august 1494, când este amintită, la Sibiu, prima farmacie publică, condusă de magistrul Johannes, după care sunt deschise cele de Ia Braşov (1512) şi Bistriţa (1516). În anul 1716, la Spițeria de la Spitalul Colțea activa doctorul Johann Stanislaus Grotovsky, originar din Orăştie.

22 Doctorul Ioan Molidvos Comnen l-a ajutat pe Stolnicul Constantin Catancuzino la întocmirea primei hărți a Țării Românești, tipărite la Padova, în 1700.

23 Ulcer artificial, derivativ, prin care se întreține o supurație.

24 În schimb, un contemporan, medicul Atanase Comnen Ipsilante afirmă că domnitorul ar fi fost otrăvit intenționat de un chirurg, la îndemnul dușmanilor domnitorului, punând otravă pe rană, în loc de alifie.

25 Termenul ”Doftor” apare pentru prima oară în ”Pravila lui Vasile Lupu” (1646).

6

cei mai slab pregătiți sunt îndeplinind funcția de ”bărbier”, în schimb, cei care operează sunt ”chirurgi”.

Un caz special, asupra căruia vreau să insist, este reprezentat de Ștefan cel Mare, considerat organizatorul sistemului de asistență medicală publică în România, angajând un medic străin, aflat la dispoziția populației din Suceava (1499-1502).

Rănit în lupte, în 1462, la asediul Chiliei, când este atins de un glonț genovez, rana sa se agravează, motiv pentru care, în anul 1475, cere dogelui venețian un medic. Piciorul îi este aproape nemișcat, încât, la 1502, Mateo Mauriano, un iscusit medic din Veneția, ajunge de grabă în Moldova pentru a-l examina pe domnitor.

Neapărând nici o îmbunătățire a bolii, spre sfârșitul anului domnitorul se adresează din nou cu o epistolă dogelui venețian, pentru a permite chirurgului Purcivi să ajungă cât mai repede în Moldova cu leacurile care să îi aline durerile, mai ales că podagra 26 îi anchilozase mâinile și picioarele.

O altă scrisoare adresată dogelui venețian cere ajutor disperat, astfel încât, la 2 ianuarie 1504, doftorul Ieronim da Cesena se pornește spre Moldova, iar din Buda este trimis un alt medic, Leonard de Massari.

O surprinzătoare solidaritate internațională îl determină pe hanul tătarilor să îi trimită ca ajutor un medic evreu, în timp ce, de la Nürenberg, sosește în același scop Ioan Klingesporn.

Consultat de acest conclav medical la data de 30 iunie 1504, se decide ca rana să fie arsă cu fierul roșu, drept ultimă soluție, o operațiune riscantă, pentru a preîntâmpina cangrena totală. Totuși, chinuit de îngrozitoare dureri, domnitorul moare la 4 iulie 1504.

Medicii curților domnești În Evul Mediu, medicii efectuau de obicei mici intervenții chirurgicale, precum luări de sânge, aplicare de lipitori, de zbanțuri (ventuze), cu și fără sânge, tot aceștia făceau hărăpsiri (sacrificări), extracții de dinți, clistire27, sau îngrijeau anumite răni, cu metode empirice. În restul timpului, asemenea tămăduitori exercitau o meserie civilă, fiind bărbieri, spițeri 28, adică puneau la dispoziția clienților lipitori vii, ceaiuri sau diverse hemostatice, precum piatra acră, scorțișoară.

Medicii personali ai domnitorilor trăiau regește, erau ținuți la mare respect, având dreptul să acorde consultații, contra cost, pentru boieri sau orășeni.

Nu aveau întotdeauna o viață ușoară, chiar am spune că era plină de pericole, fiind de ajuns să amintim soarta tragică a medicului Giuseppe Antonio Pisani care, recomandându-i Doamnei Sultana, soția domnitorului Constantin Racoviță, un tratament greșit, aceasta a murit (1753), stârnind groaznica mânie a lui Vodă, pedepsindu-l pe bietul Pisani să stea ”într-un cuptor, cu apă și pâine”, neputând fi salvat nici de către Ambasadorul Franței la Constantinopol.

26

guta Clistire: clisme.

28 Prima spiţerie particulară din București a fost deschisă în anul 1740 sau 1741 de către Johann Traugott Seuler von Seulen; în anul 1742 este menţionat George Vodopich, „apotecar ”, pentru ca la 1750 să fie amintit ca posedând o spiţerie particulară în Bucureşti, spiţerul Christian Richter, originar din Slovacia. În Moldova, prima farmacie este deschisă la Iaşi în anul 1757, la Spitalul Sfântul Spiridon, ctitorie a domnitorului Constantin Racoviţă.

27

7

La 1560, aprigul Alexandru Lăpușneanu, primind o doză de medicament prea puternică, făcându-i-se rău, poruncește ca medicul Asola di Bressano, cel ce i-a prescris medicamentul, să fie ucis, sub acuzația că ar fi încercat să îl otrăvească. Este salvat în urma intervenției Mitropolitului țării.

O soartă neprielnică a avut și Giovanni Mascellini, medic la curtea lui Matei Basarab și Constantin Șerban, care era să își piardă viața, în timpul Răscoalei seimenilor de la 1655, în cursul căreia averea i-a fost risipită.

Un alt medic domnesc, având de suportat o situație ingrată, a fost florentinul Felice Bartolozzi, expulzat la 1782 de Moruzzi Vodă al Moldovei, sub acuzația de a se fi amestecat în afaceri politice.

Domnitorul moldovean Vasile Lupu a avut însă parte de serviciile unui faimos doctor danez, Hans Andersen Skovgaard, plătit generos cu un salariu anual de 1500 -1600 reali spanioli, la care se adăugau alte venituri pasagere.

A locuit la curtea de la Iași, timp de 6 sau 7 ani, începând din 1641, după care își dă demisia din postul de medic personal al prințului moldovean.

Prințul Constantin Brâncoveanu, plătea cu mare generozitate serviciile medicilor străini, nu se uita de loc la bani29, strângând la curtea sa o pleiadă de învățați: medici, filosofi, astrologi, secretari personali, școliți mai ales la Padova 30, un recunoscut centru de pregătire medicală al Europei Medievale, în Germania sau în Constantinopole: protomedicul Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati31, Mihail Schendos32 Ioan Comnen Milibdos (Ioan Komnenos Molyvdos), Pantaleon Caliarchi, Brecht von Brechtenberg, Giorgios Hypomenas, Giorgios Hrisogonos, Stavros şi Ioannis Mulaimis, Eustatius Placicus.

Documentele vremii sunt pline de consemnări, privind prezența acestor medici la curtea domnească. Spre exemplu, în anul 1692, în Condica de venituri și cheltuieli a visteriei este amintit ”Pantaleon (Pandele) doftorul mare”, înregistrat cu titlul de ”arhiiatros” sau ”protomedicul Domnitorului”.

Mai cunoscut pentru cititorii români este Anton Maria del Chiaro, secretarul personal al domnitorului muntean, având studii de iatrofilozofie33 la Padova.

29

Del Chiaro spunea că visteria plătea câte 2000 de galbeni pe an medicului curții, hrană, cadouri etc. Exista obiceiul ca familia celui însănătoșit să facă medicului cadou un cal de ras, ca mulțumire.

30 C. Brâncoveanu trimite la Padova doi bursieri români pentru studii în medicină - Palade și Gheorghe Damian, cf. C. Dima-Drăgan, ”L’album héraldique des étudiants d’outre-mer de l’Université de Padoue (XVIIe -XVIIIe siècles) ”în RESEE, 10, 1972, nr. 2, p. 271-280.

31 Cr. Luca, ”Contributi alla biografia dei medici Jacopo Pylarino (1659-1718) e Bartolomeo Ferrati (?-1738)”, în vol. ”Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, ed. O. Cristea, Gh. Lazăr”, Brăila, 2008, p.

635-652 ; B. Ferrati era rudă cu domnitorul Brâncoveanu.

32 Mihail Schendos, cărturar grec, viitor medic al lui C. Brâncoveanu și C. Mavrocordat, secretar al lui D. Cantemir.

33 Un iatrofilosof este un erudit care a studiat medicina, filosofia, istoria, literatura, religia etc.

8

În fața unor epidemii ucigătoare, măsuri hotărâte Neîndurătoarea epidemie a morții negre, care revine în forță în Țara Românească, în 1697-1698, îl obligă pe Brâncoveanu să adopte măsuri de distanțare socială, izolare și carantinare, cum am spune azi, alegând pentru aceasta cetatea Târgoviștei, fapt consemnat și de cronicarul Radu Greceanu34.

O hotărâre promptă, fără ezitări, va fi adoptată și în 1706-1707 când, fapt nemaipomenit în analele istoriei românești, domnitorul se autoizolează timp de aproape 11 luni, fie la reședințele domeniale din apropierea Bucureșilor, fie la Târgoviște (din luna Mai 1706-până la începutul primăverii anului următor 1707) „iar pentru frica aceea a bolii, mai de timpuriu din Bucureşti s-au rădicat şi sosiră la Mogoşoaia, satul Mării Sale, mergând şi zăbovindu-se câteva zile…. a mers la Târgovişte la iunie 25 ".

Prin urmare, în situații de forță majoră, Constantin Brâncoveanu decide să se ”enclavizează” cu întregul staff domnesc între zidurile cetății voievodale Târgoviște, în speranța că molima nu îl va atinge, de unde supraveghează întreaga toamnă măsurile de combatere a focarului de ciumă, respectând riguros recomandările experților medicali.

Cunoștea grozăviile acestui flagel, fiindcă trăise o dramă teribilă, fiica sa, Maria, soția lui Constantin Duca Vodă, murind la Constantinopol, răpusă de ciumă (1697). Știind că „în Bucureşti se înmulţise boala ciumii şi împrejurul oraşului", rămâne în izolare, până la 1 martie 1707, când „ s-au curăţit de istov smolirea bolii. Abia atunci au purces ... la satele Mării Sale Potlogi, Mogoşoaia" iar „la martie 5 zile" a revenit la scaunul din Bucureşti. Așadar, un model de măsuri graduale, de prevenire a răspândirii virusului.

Dar pandemia avea să lovească din nou Țara Românească, în anul următor, 1708: Cronicarul Radu Greceanu scrie în cronica sa că, la 5 mai 1708, „întâmplându-se boala ciumii a se înmulţi în Bucureşti, nimic n-au mai zăbovit" încât domnitorul Brâncoveanu a plecat în mare grabă spre satul Mogoşoaia, de acolo la Potlogi, „apoi la scaunul Târgoviştii", unde a ajuns în 14 mai 1708.

De data aceasta, domnitorul a avut de suportat cu stoicism o perioadă de izolare totală mai îndelungată, un an și jumătate, având să revină în Bucureşti abia anul viitor, la 19 noiembrie 1709, când pericolul care ar fi putut să-l atingă pe el și pe familia sa a dispărut.

Timp de 5 ani, molima nu va mai reveni, nu va mai trimite pe domnitor și pe miniștrii săi în izolare. Brâncoveanu răsuflă ușurat, fentând cum se spune ciuma, dar nu va izbuti să scape însă de trădarea boierilor, care vor unelti în așa fel încât capul domnitorului să fie izolat de trup, pentru totdeauna, în 1714.

Destinul a făcut ca Țara Românească, Moldova, două surori, la bine și la rău, aveau să fie amenințate cu vizitele morții negre, venite întotdeauna cu oștile năvălitoare, îndeosebi la fârșitul secolului al XVII-lea (în timpul domniilor lui Constantin Duca și Antioh Cantemir), dar mai ales în tot secolul al XVIII-lea, epidemii consemnate în mai toate izvoarele vremii35 (cum ar fi aceea care a bântuit în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai Racoviță, 1717 1720, când ciuma secera cu înverșunare vieți omenești în ținuturile atinse de ea.)

34

Radu Logofătul Greceanu, ”Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714), publ. de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1970, p. 158, 160-161.

35 Letopisețul Țării Moldovei...1669-1729, atribuit lui Nicolae Muste, în „Cronicele României”, III, Ediția Mihail Kogălniceanu, București, 1874, p. 69; Cronica anonimă a Moldovei atribuită lui Alexandru Amiras, Cronica Ghiculeștilor

9

Când molima ucide de la fașă până la barbă albă, de la opincă până la vlădică Am amintit mai sus pe Ștefăniță Vodă care, atins de ucigătorul virus, are șansa să scape, dar nu este iertat de mânia dușmanilor, care îl prind și îl ucid.

Ioan Mavrocordat moare în februarie 1719, răpus de morbul adus iarăși în țară cu aport militar turcesc. Peste un deceniu, Nicolae Mavrocordat, ctitorul Mânăstirii Văcărești, este doborât de ciumă, eterna pandemie, deși sunt izvoare care susțin că ar fi fost mai degrabă otrăvit.

Al treilea domnitor ucis de ciumă este Scarlat Ghica Vodă (septembrie 1766).

Tragicele pandemii produceau victime cu duiumul; deși nu sunt statistici oficiale din acele timpuri, se spune că existau mai multe decese pe zi decât puteau fi înmormântări. În anul 1738, ciuma a secerat peste 10. 000 de oameni, numai în București, timp de 3 luni de zile, iar în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), cunoscut mai ales pentru calitatea sa de legislator, numărul victimelor a fost chiar mai mare (aproape 30 – 40.000 în București, respectiv 70 – 90.000 în întreaga țară). Țara Românească și Moldova nu au scăpat de acest flagel nici în timpul Războiului rusoturc, din 1828-1830, care a adus din noua ciuma pe pământ românesc. Epidemia a cuprins 36 de orașe, 5496 de sate, producând 35. 000 de decese în rândul civililor și militarilor36.

Un medic finlandez în Iașii secolului al XVIII De obicei, atunci când abordează chestiunea pandemiilor care au lovit nemilos țările române, istoricii fac trimitere la cronicari sau la sursele literare din secolul al XIX-lea.

Parcurgând documente privitoare la istoria celui de al treilea pătrar al veacului al XVIIIlea, am recitit cu atenție o lucrare, mai puțin amintită în istoriografie, căpătând în zilele noastre o importanță aparte. Are ca autor un medic finlandez, martor al epidemiei care a măcinat armata și populația, declanșate în urma sângerosului Război ruso-turc din 1768-1770.

Neavând un caracter exclusiv memorialistic ci și medical, lucrarea înfățișează un plan detaliat de acțiune într-o situație similară aceleia din zilele noastre, prezentând modul în care autoritățile, mobilizând toate resursele disponibile atunci, au încercat să facă față unei catastrofe de anvergura unei epidemii.

Prin intermediul paginilor acestei lucrări, autorul a lăsat posterității o mărturie a acelor timpuri, dar și un model conceptual de acțiune, remarcabil prin consecvență și fermitate, demonstrând celor de azi că aceia care uită sau nu țin cont de trecut, sunt condamnați să îl retrăiască !

Medicul militar finlandez Gustaf von Orraeus, aflat în misiune pe teritoriul Țărilor Române, în timp ce se afla în solda Țarului Rusiei, participând la combaterea flagelului, consemnează în jurnalul său aspecte medicale dar și măsurile epidemiologice întreprinse.

Din punct de vedere istoric, observațiile medicului finlandez, unul dintre primii epidemiologi ai lumii, în sensul de medic infecționist37, sunt extrem de minuțioase, bine 36

E. Hurmuzaki, ”Documente privitoare la Istoria Românilor”, Supliment 1, vol. IV, 1802-1849, Bucureşti, 1891, p. 433.

37 Medicul infecţionist se ocupă cu diagnosticarea, tratarea şi profilaxia bolilor infecţioase. Studiază detaliat apariţia, mecanismele de dezvoltare şi manifestările clinice ale bolilor infecţioase, cauzate de agenţii patogeni.

10

sistematizate, în condițiile în care nu existau în acea perioadă tratate epidemiologice, studii clinice, analize serologice sau microbiologice.

Enumerând eficacitatea unor metode de tratament, considerate drept măsuri profilactice, respectiv inutilitatea unor scheme curative empirice, conforme cunoștințelor medicale ale vremii, autorul subliniază principala metodă de prevenție: carantinarea și izolarea, valabile în linii generale și în zilele noastre.

Cartea sa înfățișează cititorului din ziua de azi un plan complex de apărare împotriva unei epidemii, pus în aplicare pentru prima dată în Moldova, surprinzător pentru acele timpuri.

Aceste observații amănunțite au fost consemnate într-o lucrare utilă nu numai medicilor ci și istoricilor, scrisă în limba latină (instrumentul de comunicare folosit de oamenii de știință din Evul Mediu), publicată în 1784 la St. Petersburg sub titlul:” Gustav Orraeus, Descrierea ciumei care a răvășit Iașii, în anul 1770 și Moscova în 1771” (”Descriptio pestis quae anno MDCCLXX in Jassia et MDCCLXXI în Moscua grassata est ”, Petropoli... MDCCLXXIV)38.

Importanța sa trebuie privită nu numai din punct de vedere istoric, ci mai ales în contextul eforturilor făcute în perioada actuală, când omenirea trebuie să facă față unei catastrofe de proporții, realizând că asemenea episoade reprezintă un come back la scară globală a unor fenomene similare, repetate periodic, despre care nu avem suficiente cunoștințe de ordin clinic sau științific, cu excepția acelora dobândite mai mult din surse sporadice, provenind din medii non medicale.

Pentru edificare, vom aminti cunoscutul episod, intitulat ”Ciuma lui Caragea”, redat în scrisorile trimise de către Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, ”locuitor de țară, retras în pașnica singurătate de la Mircești, apreciator și iubitor de roduri intelectuale”, în care expeditorul descrie un înfiorător flagel ce a afectat Țara Românească: ciuma adusă la București, în 13 decembrie 1812, de către unul dintre membrii alaiului țarigrădean, venit să îl înscăuneze pe noul domnitor Iancu Caragea.

Iată ce spune scriitorul: ”Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90 000 39. Contagiunea era așa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.”

Exceptând scenele tragice, absurde, petrecute în timpul acestei molime generalizate, neau atras atenția mai ales măsurile de izolare, distanțare socială, dezinfecție, adoptate în vremea acelui flagel etc. Iată cum se aplicau atunci obligatoriile restricții de ordin epidemiologic: ”La fiecare poartă era câte o șandrama40, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan – comisionar- pentru târguielile de pâine, de carne și de zarzavaturi. Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum și trecea prin hârdăul cu apă sau prin strachina cu oțet”.

38

O traducere a lucrării lui G. Orraeus a fost realizată de către de dr. Joan N Prelipceanu, ca teză de doctorat în medicină la Cluj. O altă traducere comentată se găsește în lucrarea colectivă a dr. Valeriu Bologa, Aurel Simplăceanu și Teodor Ghitan, ”Un document rusesc important pentru istoria ciumei de la Iași din 1770 lucrarea lui G. Orraeus”, București, 1952, p. 23-60. Traducerea apare și în lucrarea ”Călători străini despre Țările Române”, vol X, Partea I, Editura Academiei Române, București, 2000, p. 54- 82. Un exemplar original al acestei lucrări prețioase se află la BCU ”Mihai Eminescu” din Iași.

39 Cifra însemna cam jumătate din populația capitalei Țării Românești.

40 Șandrama : aici cu sensul de construcție rudimentară din scânduri.

11

Așadar, acum 200 de ani se utiliza metoda instituirii unui spațiu separator, cu rostul de filtru epidemiologic, împiedicând răspândirea agentului patogen, precum și utilizarea unor substanțe dezinfectante. Desigur, purificarea cu fum, hârdăul de apă și strachina cu oțet, pot fi considerate măsuri primitive, așa cum, probabil, în viitor, spălarea insistentă cu apă și săpun, dezinfectanții chimici, izolarea, carantinarea, purtarea de mască și mănuși de protecție, ar putea trezi aceleași zâmbete.

A doua chestiune ce se poate comenta din lectura povestirii Ciuma lui Caragea este aceea a imunizării. La începutul veacului al XIX-lea nu prea erau explicații științifice privind imunizarea și nici vaccinuri vaccinuri salvatoare, ci doar observații empirice, în baza cărora acționau cioclii, un fel de angajați ai serviciului de pompe funebre, am spune astăzi: ”Ei nu se temeau de molipsirea bolii, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de câte două-trei ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toatebolile mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lingoarea neagră, foarte periculoasă întâia oară, devine puțin violentă la acei cari au mai fost loviți de ea.”

Al treilea aspect pus în evidență de istorisirea lui Ion Ghica este modul monstruos în care unii au profitat pe urma acestei pandemii: ”Multe averi și case mari s-au ridicat în București după ciuma lui Caragea din sculele și banii bieților bolnavi.” În sfârșit, o ultimă chestiune de luat aminte este maniera în care s-a comportat societatea românească după terminarea dezastrului: ”Totdeauna după o epidemie, ca și după un război, omenirea caută a-și recăpăta nivelul; în aparență viața devine mai lesne…”

Cu alte cuvinte, în perioada post pandemie viața socială revenea în vechea matcă, se reluau petrecerile, nunțile, iar din punct de vedere economic, se aștepta o revigorare a comerțului: ”Când este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftinește pâinea, și această credință avea pe atunci oarecare temei, căci țara fiind pe atunci lipsită de export, grâul nu avea altă căutare decât pentru consumația interioară.”

Fără a avea notorietatea scrierii lui Ion Ghica, lucrarea semnată de Gustaf von Orraeus are indiscutabil importanța sa, descriind cu acribie o epidemie înfiorătoare, produsă cu aproape o jumătate de secol înainte de evenimentele dezastruoase din vremea domnitorului fanariot I. Caragea, zugrăvite cu atâta har literar, abia la 1883, de beiul de Samos, Ion Ghica, retras la conacul său de la Ghergani.

Gustav von Orraeus (1738-1811), născut în Finlanda, în localitatea Turku, pe atunci în componența Suediei, face studii la Universitatea Regală din acest oraș, înființată în anul 1640, apoi se stabilește la Moscova (1755), pentru studii în domeniul medical. A devenit primul doctor în medicină din Rusia (1768), fiind decorat de Ecaterina a II-a pentru merite în lupta cu epidemiile ucigătoare.

Epidemia catastrofală care se abătuse asupra armatei țariste de ocupație, staționate în perioada 1770-1771 în Moldova, a contaminat populația Țării Românești, Poloniei, Imperiului Habsburgic, încât molima, răspândită cu mare iuțeală, stârnise în anul următor, 1771, veritabile ravagii, decimând populația și născând groază mai ales la Moscova.

Participând la Războiul Ruso-Turc din 1768-1774, doctorul finlandez este atașat ca medic în cadrul armatei conduse de Contele Piotr Rumiantsev, supranumit Zadunaisky (Trans-Danubianul), titlu onorând victoriile obținute, reușind să traverseze Dunărea.

Studiul tipărit în anul 1784 de medicul Gustav von Orraeus, descriind cu lux de amănunte lupta cu epidemia, se evidențiază ca un document istoric autentic, fiind totodată una dintre 12

primele lucrări științifice medicale pe plan mondial, realizate în urma unor observații directe, făcute în perioada flagelului ce a lovit Țările Române.

De altfel, apreciată drept una dintre primele lucrări științifice din secolul al XVIII-lea, dedicate pandemiilor ce au răvășit Europa, și cele mai importante, studiile se bazează pe observații efectuate în Transilvania și Moldova. 41 Trebuie să menționăm că, alături de Gustaf von Orraeus, s-a aflat și medicul Johann Martin Minderer, german născut la Rostock, angajat de asemenea în solda Țarului Rusiei. El a însoțit la rândul său armata lui Rumianțev, aflată pe teritoriul românesc. În anul 1773, dr. Minderer a fost numit șef al Spitalului din Ismail, apoi al celui din Riga, ocupând peste ani chiar funcția de medic primar la Spitalul principal din Moscova.

Fructificând o bogată experiență, dobândită în combaterea bolilor infecțioase, în timpul campaniei din Moldova și Bulgaria, acesta a publicat un tratat, apărut aproape simultan în limbile germană și latină. 42 Cartea sa, prezentând detalii privind formele de manifestare, simptomatologia și unele aspecte privind propagarea maladiilor transmisibile, inclusiv alte forme de boli infecțioase,43 alcătuind Capitolul I al tomului, îi aduce totodată titlul de doctor al Facultății de Medicină din Jena, titlu recunoscut și de forurile medicale din Sankt-Petersburg. În cursul războiului ruso-turc din 1806-1812, medicul Minderer ajunge din nou în Moldova, devenind în anul 1808 medic șef al spitalelor rusești improvizate, amplasate în Iași: Conacul lui Ipsilanti, afară din oraș (330 de paturi), Mănăstirea Galata (270 de paturi), Casa lui Manu (254 de paturi), Casa lui Pline (203 de paturi), acestea toate având o capacitate totală de peste 1000 de paturi de spital, ceea ce este cu adevărat impresionant pentru acele vremuri. Doctorul Minderer a cerut în plus instalarea unui spital în Casa comisului Conachi.

Mai exista un spital improvizat și la Mănăstirea Hlincea. În studiul său, dr. Johann Martin Minderer a arătat cauzele apariției și răspândirii virusului ucigaș. Din păcate, ușurința condamnabilă în tratarea unor boli grave, care în maxim 3 sau 4 zile aveau un final tragic, lipsa de prevedere, necunoașterea, au fost atunci, ca și acum, erori cu urmări fatale, astfel încât în numai o lună și jumătate au murit la Iași, la 1770, cel puțin 800 de persoane, orașul având atunci nu mai mult de 2.000 -3.000 de locuitori. Un adevărat genocid, fără făptuitori, doar cu victime !

41

Johann Friedrich Schreiber, ”Observationes et cogitata de pestilentia, qvae annis 1738 et 1739 in Ukrainia grassata est”, St Petersburg, 1740; Berlin, 1744; Adam Chenot, ”Tractatus de peste, De origine, progressu, fatis, fine pestis in Daciæ Transilvanicæ quibusdam locis ab initio Octobris 1755, ad finem Januarii 1757”, Vienna, 1766; Charles de Mertens, ”Observationes de febribus putridis, de peste,” Vienna, 1778; tradus în franceză, sub titlul ”Traité de la peste, contenant l'histoire de celle qui a régné à Moscou en 1771”, Vienna, 1784; și în engleză ”An account of the plague which raged at Moscow, in 1771”, London, 1799; Danilo S Samoïlowitz, ”Mémoire sur la peste, qui, en 1771, ravagea l'empire de Russie et surtout Moscou,” Paris, 1781, and 1783; Gustaf Orraeus, Descriptio pestis qvae anno 1770 in Jassia, et 1771 in Moscva grassata est, St Petersburg, 1784.

42 ”Aber mal ein Beytrag zur Kenntniss und Heilung der Pest. Aerzten und Wundaerzten bey der russischkaiserlichen Armee gewidmet von Dr. Johannh Martin Minderer russischen-kaiserlichen Kollegien, Assessoren und altesten Ober-Wund-Aerzte der Armeen. Riga, bey Johann Friederich Hartknoch, 1790; ”Commentatio de peste eique medendi methodo in ratione et experientia fundata”, Ienae, 1789 in 4°. Riga eodem anno 43

În terminologia medicală a secolului al XVIII-lea, prin ”febra putredă” se înțelegeau majoritatea stărilor febrile, sub care se puteau însă ascunde manifestări ale febrei tifoide sau tifosului exantematic, iar prin ”febre inflamatorii” ar trebui să înțelegem afecțiuni catarale, febrile, precum gripa, pneumoniile, bronhopneumoniile, bronșitele etc.

13

Carantina – o instituție la ordinea zilei, în timp de pandemie Vom trece în revistă modul în care erau aplicate măsurile de izolare, în Evul Mediu. În timpul pandemiei care a cuprins Moldova, în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, octombrie 1553, drumurile erau închise, pentru a se împiedica contagiunea. Drept experți, erau consultați în special ”bărbierii”, considerați doctorii vremii.44 De asemenea, există numeroase mărturii, lăsate de călători străini, care au trecut prin Țările Române, în vreme de epidemie, care descriu în detaliu experiențele carantinării prin care au trecut.

Unul dintre ei este englezul Philip Jackson, plecat la data de 11 martie 1797 din Constantinopol, drumul trecând prin Balcani, Țara Românească, Transilvania, Ungaria, pentru a ajunge la Viena și apoi mai departe45.

Ajungând la granița dintre Țara Românească și Transilvania - 24 martie 1797 - călătorul este supus unui protocol obișnuit de carantină, la punctul de trecere Câineni/Turnu Roșu, de pe Valea Oltului, măsură obligatorie, instituită pentru toți cei care soseau dintr-o zonă roșie (Constantinopol).

Locul de carantinare purta numele lazaret46, însă în documentele de epocă, acesta se mai numea ”contumacia” sau ” contumax”. În zilele noastre, unul din satele comunei Boița, Jud. Sibiu, aflat pe malul drept al Oltului, la poalele munților Lotru, păstrează vechea denumire – Lazaret-, numele amintind că acolo era locul de carantinare obligatorie pentru călătorii aflați pe Valea Oltului, venind din zone cu epidemii.

Acest spațiu de triaj epidemiologic, aflat pe Valea Oltului, la graniță, era format din 12 case văruite, situate într-un fund de vale, înconjurate de munți, păduri și de râul Olt. La data de 3 iulie 1773, Împăratul Iosif al II-lea a vizitat personal punctul de carantină de la Turnu Roșu, fiind total nemulțumit de cele găsite acolo.

44

Pompei Gh. Samarian, ”Medicina și farmacia în trecutul românesc”, p. 32.

Eric D. Tappe și Trevor J. Hope, ”The Balkan Travel of Philip Jackson in 1797”, in ”Revue Roumaine d'Histoire", XXVI (1987), nr. 1-2 p. 101-107.

46 Lazaret sau carantină -adăpost izolat din unele localități de frontieră, destinat persoanelor, vaselor și mărfurilor provenind dintr-o regiune în care există molimă; prin extensie: Spital izolat în care se tratează persoane care suferă de o boală contagioasă.

45

14

Litografie reprezentând carantina de pe valea Oltului, Lazaret, azi Boiţa, judeţul Sibiu, document aflat în arhiva personală a protopopului Ilie Dăianu (Arh.Naț. Cluj)

În schimb, la Sibiu există un cartier denumit Lazaret, aflat aproximativ în spatele Gării, spre centura ocolitoare. În jurul anului 1718, Sfatul orașului Sibiu decide ca “dincolo de poarta Sf. Elisabeta să se ridice câteva case pentru bolnavii de ciumă, numite Lazaret”. În anul 1720 casele au fost date în folosinţă . Acestea se aflau acolo unde găsim în prezent Autogara Atlassib, cândva aici aflându-se o Mănăstire Dominicană, ce a fost apoi mutată în interiorul Cetății Sibiului, acolo unde se găsește Biserica Ursulinelor. Vechile clădiri ale mânăstirii dominicane au devenit spital de boli infecțioase: ciumă, lepră, mai cunoscute sub denumirea de Lazaret.

Carantină pentru călătorii sosiți din zonele roșii În memoriile amintitului călător englez Philip Jackson este descrisă procedura urmată într-o zonă de carantinare de pe Valea Oltului: odată ajuns la graniță, călătorul este trimis, împreună cu însoțitorul său, în spațiul de carantină, unde este dezbrăcat de haine, fiind consultat de la o distanță regulamentară de un medic, pentru a observa dacă în zona axilară există semne caracteristice ale morbului fatal.

Hainele și încăperea sunt apoi dezinfectate, prin fumigație, timp de 6 sau 7 zile la rând (este adus un vas mare, mirosind a tămâie și o altă substanță, care produc dezinfecția).

După acest prim examen, călătorii sunt izolați într-o încăpere austeră, timp de 10 zile47, din care li se permite să iasă, câte o singură oră, zilnic, pentru a se plimba în curte.

47

Călătorii care aleg ruta spre Viena prin Serbia (Belgrad), au de efectuat carantina la Semlin, drumul dintre Constantinopol și capitala Imperiului Habsburgic durând 30 de zile, în schimb cel efectuat pe Valea Oltului, prin Sibiu și de aici mai departe, durează doar 20 de zile.

15

Li se atrage atenția că nu trebuie să se aproprie de nici unul dintre călătorii nou veniți în carantină, aflați în casele alăturate, altfel perioada de carantinare se prelungește în mod corespunzător.

Ieșirea din carantină are loc la data de 3 aprilie 1797, până atunci călătorii își petrec timpul jucând șah.

Pentru hrană, primesc din partea unei persoane anume desemnate porția zilnică de mâncare. Înainte de a ajunge în Sibiu, în punctul de trecere Boița/Turnu Roșu, călătorilor le mai sunt încă o dată verificate pașapoartele, fiind obligați să arate și certificatele care atestă faptul că au efectuat perioada regulamentară de carantină.

Asemenea spații de carantinare existau și în alte puncte de trecere a frontierei, prevenția fiind la ordinea zilei, de ea nescăpând nici un călător venit dintr-o zonă roșie (atinsă de o epidemie).

Spre exemplu, la granița Transilvaniei cu Moldova exista la Oituz un punct de trecere, unde toți călătorii urmau să fie mai întâi carantinați, în case speciale, situate în proximitatea a două imobile administrative, unul pentru militari și un altul pentru vameși. Și în Basarabia găsim asemenea puncte de carantinare, cum ar fi cel aflat la Criuleni, pe malul drept al Nistrului, în fața Dubăsarilor.

La Dunăre exista un punct de carantinare la Semlin, un altul, cunoscut sub numele de Lazaret, găsindu-se în localitatea Jupalnic, situat la jumătate de oră de Orșova Veche. Aici carantina dura între 3 și 6 săptămâni, după împrejurări.

Această din urmă localitate este un punct de tranzit comercial foarte intens, din și către Turcia, încât din taxele de vamă și de carantină se obțineau câteva mii de guldeni lunar.

Regulile erau atât de stricte, încât dacă atingeai măcar și pânza unei corbii turcești, aflate pe Dunăre, sau te intersectai cu un negustor turc, pe care îl atingeai din greșeală, și dacă aveai ghinionul să fii văzut, intrai imediat în carantină.

De asemenea, exista un punct obligatoriu de carantinare, Casa Lazaretului, aflat la Vadul Diului (Calafat), în fața Vidinului.

”Historia Pestis Jassiensis” (Gustaf von Orraeus) 16

Însemnări din jurnalul medicului Gustaf von Orraeus Rezumăm în continuare câteva dintre ideile importante ale acestui studiu cu valoare istorică.

Observații de ordin medical: Debutul și manifestările maladiei -

-

În a doua jumătate a lunii ianuarie 1770, medicii au observat la pacienții internați febre, urmate după a 7-8 zile de apariția unor buboni48 în regiunea de sus a coapsei. În primă fază, după începerea supurației și întremarea ulcerelor, pacienții s-au însănătoșit iar bubonii s-au resorbit cu desăvârșire. În spitale situația începe să se agraveze: apar febre puternice, bubonii nu mai supurează, ci se transformă în carbunculi.49 Pacienții mor în maxim câteva zile.

Debutul bolii este ignorat de către autorități: ” Pe când se petreceau acestea în spital, timp de trei sau patru săptămâni, în oraș totul era bine și nu se auzea nimic despre ciumă”.

De observat similitudini în această evoluție a unei pandemii, greșelile de azi fiind aceleași precum acelea săvârșite în urmă cu sute de ani. Dar să vedem mai departe evoluția pandemiei.

- Medicii, populația și autoritățile din Iași află de numărul mare de decese produse în spitale și încep să adopte firave măsuri, care s-au dovedit ineficiente și tardive; - Spitalul devine focar de răspândire a epidemiei. A se vedea situația de la Spitalul Gerota din București, precum și de la Spitalul Județean din Suceava: ” Această boală, ivită din senin, a trezit ceva luare aminte la autoritățile din Iași, mai ales zvonul despre ciuma ivită nu numai la Galați, dar chiar și în spital începuse să se și răspândească prin popor.

S-au luat măsuri, dar ceea ce a fost nespus de regretabil, ele au fost cu totul insuficiente și nici nu au fost duse la îndeplinire cu toată rigoarea, cum ar fi trebuit într-o împrejurare atât de serioasă pentru combaterea de la început a unei primejdii atât de mari, ceea ce ar fi fost cu atât mai ușor din toate privințele, vremea fiind încă atunci friguroasă.

E drept că a fost încuiată căsuța primului ieșean decedat50, dar cu această simplă măsură nu s-a putut împiedica jefuirea ei îndată de către hoți și astfel din împrăștierea acestor lucruri infectate, iar și pe de altă parte din spitalul însuși, a cărui comunicare cu restul orașului nu fusese oprită, ci s-a răspândit pe nesimțite molima printre locuitorii și soldații ce locuiau la aici”.

Există oare vre-o asemănare cu situația actuală de la Suceava ? Desigur, o întrebare pur retorică !

Cât despre sfetnicii unor lideri politici, care dau sfaturi greșite acestora, iată că nici în secolul XXI nu am scăpat de aceste metehne. Cu alte cuvinte, sfaturile medicale ale specialiștilor au fost ignorate de indivizi cu interese meschine, după cum rezultă din fragmentul următor, și deși oamenii cădeau fulgerați pe stradă, unii luau în derâdere gravitatea epidemiei, inclusiv înaltele autorități:

”Căci unii, necunoscând simptomele adevărate, nu i-au vorbit comandantului decât despre niște decese, venite pe neașteptate și oarecum subit, oameni sănătoși mai înainte, prăbușindu-se fulgerați pe străzi, în timp ce alții dimpotrivă, judecând lucrurile mai ușor decât se cuvenea într-o chestiune atât de gravă, înfățișau această boală drept o febră malignă oarecare.

48

Bubon: Umflătură a ganglionilor limfatici din regiunea inghinală, axilară etc. caracteristică ciumei, scarlatinei, bolilor venerice.

49 Carbuncul: furuncul, buboi, bubă rea, infecție cutanată produsă de obicei de un stafilococ.

50 pacientul ZERO (O)

17

Pe pozițiile acestora din urmă stătea din marea vitregie a sorții însuși locotenentul general von Stoffeln, cantonat la Iași și având comanda trupelor rămase în Moldova și Țara Românească, altminteri foarte activ și mai presus de orice laudă.”

-

Politicienii (i.e. boierii moldoveni), în pofida sfaturilor medicilor, se opun deciziei de evacuare a orașului Iași de către efectivele militare, cazate de-a valma cu locuitorii civili, acționând din interese meschine, susținând că zvonul privind gravitatea epidemiei este unul neadevărat, fiind vorba doar de o epidemie de febră malignă molipsitoare.

Acesta, plecând urechea mai degrabă la persuasiunile boierilor moldoveni, care se temeau grozav de o evacuare a trupelor noastre după care ar fi urmat o invazie a turcilor, decât la arătările chirurgilor militari, care nu susțineau cu prea multă hotărâre părerea cu privire la o boală pe care nu o mai văzuseră până atunci, 1-a încredințat în repetate rapoarte pe preastrălucitul generalisim că zvonul despre ciumă este cu totul neadevărat și că desele morți ale soldaților și locuitorilor ar veni din felurite alte cauze, îndeosebi dintr-o febră malignă molipsitoare. Nu cred că este în căderea mea de a urmări cu amănuntul motivele acestei indolențe în legătură cu boierii moldoveni; însă pot spune cu hotărâre că oricât vor fi fost de natură politică, ele au avut, mai degrabă, în vedere folosul particular, tot astfel ca și acum, și după aceea au dus grozăvia ciumei la culmea sa cea mai înaltă.”

-

Epidemia se răspândește în intervalul sfârșitul lunii ianuarie-martie 1770, încât devine aproape generală:

” Așadar, această boală cumplită, a cărei răspândire era lăsată în voie, fără a i se pune în cale cuvenitele piedici, a crescut din zi în zi într-atâta, încât în luna Martie ajunsese aproape generală: întocmai cum izbucnește din scântei mici un incendiu ce poate fi stins ușor la început și care cu greu mai poate fi stăvilit când a dat flacăra.”

În aceste condiții, ofițerul medic Gustaf von Orraeus este trimis în misiune de recunoaștere, trebuind să inspecteze modul în care se respectă în Moldova măsurile ordonate, în special în orașul Iași, devenit focarul epidemiei, dar și în alte localități, târguri sau sate, să întocmească rapoarte cu cele constatate, să identifice simptomele principale și să sugereze leacuri, metode de tratament.

Prima constatare este faptul că numeroși bolnavi erau asimptomatici, asemenea celor din zilele noastre: -

”Ei nu au nici o febră, și deși unul era în ziua a patra a bolii și al doilea în a cincea, nu păreau să sufere de ceva. Al treilea, e drept, avea fierbințeală, dar nu în chip primejdios. această blândețe a simptomelor, pe care eu le-aș fi crezut mult mai violente la ciumă, m-a impresionat mărturisesc într-atâta încât în raportul pe care 1am trimis chiar în aceeași zi preastrălucitului generalisim, am stat la îndoială dacă să afirm categoric existenta ciumei adevărate.”

În ciuda aparențelor, medicul sugerează ca toată lumea să fie precaută: ” Până atunci nu am omis nicidecum să îndemn la cea mai mare vigilență și să atrag atenția, în virtutea însărcinării primite, asupra nevoii precauțiilor celor mai amănunțite.

Acestea le-am pus stăruitor în vedere și aici comandantului orașului și, în primul rând, chirurgilor, iar apoi m-am pregătit să-mi urmez drumul mai departe.”

Cea mai gravă situație era în nord, la Botoșani, pe care medicul îl găsește cvasi-distrus, părăsit de toți locuitorii săi, imaginea descrisă de medic este una de infern.

Ajuns la Iași, Gustaf von Orraeus convoacă pe medicii militari ai armatei țariste, precum și pe medicii civili ai orașului, punându-i să răspundă unui chestionar epidemiologic, noutate absolută în medicina acelor timpuri.

Prezentăm mai jos conținutul acestui chestionar:

18

CHESTIONAR EPIDEMIOLOGIC la 1770 ! ” Întrebare: Dacă boala această atât de periculoasă, pe care au recunoscut-o de curând a fi ciuma cea adevărata, se deosebește atât de precis de celelalte boli prin anumite semne patognomice51, încât să nu se poată strecura nici o înșelare în diagnostic?

Răspuns: La început, ea a luat masca unei febre, dar fenomenele care au urmat îndată, adică contagiunea ce se strecura pretutindeni, decesele rapide, simptomele descrise de toți autorii ca aparținând ciumei, îndeosebi bubonii, carbunculii și petele late și apoi faptul bine cunoscut că molipsirea a venit de la turci, au văzut încă de câtăva vreme încoace că e vorba de ciuma cea adevărată și au înlăturat orice îndoială că nu ar fi așa. Întrebare: Atunci, care a fost cauza întârzierii unui diagnostic categoric și de ce nu au dat de știre despre un lucru atât de grav, mai de mult, ci doar cu vreo două săptămâni mai înainte, dacă boala s-a ivit, după cum mărturisesc chiar ei, cu același aspect încă de trei luni?

Răspuns: Vina nu cade nicidecum asupra lor, ei au înaintat, în fiecare zi aproape, rapoartele verbale, ba chiar relații în scris generalului amintit și, deși nu au încetat de a-i atrage, în fiecare zi, luarea aminte asupra acestui mare pericol, n-au întâmpinat decât un refuz indignat; el nu si-a schimbat părerea ce si-o făcuse până nu și-au dat duhul sub ochii săi câțiva dintre servitorii de casă și dintre soldații care făceau de gardă,înfățișând cele mai evidente semne de ciumă. Întrebare: Ce măsuri preventive au fost luate pentru oprirea în loc a molimei?

Răspuns: Aproape nici unele sau de prea mică importanță, neatingând nicidecum scopul dorit. Soldații din garnizoană locuiesc cu orășenii și se molipsesc unit de la alții; nu s-a făcut izolarea ciumaților, ci aceștia sunt ținuți împreună cu ceilalți bolnavi în spitalul general și în infirmeriile regimentelor, dar pe cât se poate sunt scoși de ei - de medici - din mijlocul celorlalți. Când mor toți dintr-o casă mai bogată, atunci ea este încuiată, este drept, și se pun chiar santinele pentru prevenirea jafurilor, care însa până acum nu au putut nicidecum fi împiedicate. Autoritățile moldovene folosesc măsurile obișnuite în asemenea împrejurare. Căci morții sunt transportați de niște ciocli anume rânduiți în acest scop, ca și cei care se arată a fi contaminați, cei dintâi întrun cimitir special afară din oraș, cei din urmă în pădurea din apropiere. Totuși, cea mai mare parte dintre ei se ascund prin casele lor. Cealaltă măsură preventive a lor, în care se încred cel mai mult, constă doar în faptul că pretutindeni pe ulițe și prin curțile de întrare pun să ardă cu foc înăbușit grămezi de gunoi, de case și de alte rămășițe, și umplu cu fumul ăsta rău mirositor aerul și ziua și noaptea. De bolnavi nu îngrijește nimeni și nici nu se știe să se fi folosit de către aceștia vreun leac oareșicare, dacă lași deoparte amuletel, cu care sunt înarmați aproape toți cei mai avuți, și la care obișnuiesc să alerge ca la ancora mântuirii. Întrebare: Dacă în îngrijirea ciumei au aflat ceva deosebit, dacă dintre diferitele mijloace folosite au aflat că unele sunt mai folositoare decât altele, iar ca altele, dimpotrivă, sunt vătămătoare?

Răspuns: Până acum au încercat mai multe metode de îngrijire care le-au putut fi sugerate fie de citirea autorilor de lucrări medicale, fie de propria lor judecata, totuși, se plângeau că au avut puțin succes în vindecare. Ei condamnau într-un glas venesectia, nu numai că fără rost, dar ca nespus de periculoasă, după cum au aflat dintr-o experiență bogată, mai ales că la începutul ciumei, ei tratau pe orice bolnav abia molipsit ca și cum ar fi fost supus la o febra continuă. Și nici nu aveau o părere mai bună despre laxative, mai ales cele mai tari. Coaja peruviană nu a adus nici un rezultat mai deosebit. Cei ce transpirau la momentul potrivit, adică la începutul bolii, sau s-au vindecat în curând, sau ofereau mai apoi simptome mai puțin alarmante etc.

Acest chestionar este primul de acest gen în istoria medicinii, prezentând un tablou edificator al situației găsite, a deficiențelor constatate.

Violența bolii a sporit cu trecerea timpului, căci în luna Februarie încă era mai cald decât în martie, iar toata luna Aprilie molima s-a lățit nespus de mult, părând că se înrăutățește din zi în zi.

Cât privește numărul deceselor, statistica este înfiorătoare.

Numărul precis al morților, deși nu era cu putința să fie stabilit, se presupune a fi trecut acum de aproximativ jumătate din numărul total, atât al locuitorilor, cât și al soldaților. Bărbierii și îngrijitori bolnavilor în cea mai mare parte, ba chiar și foarte mulți din substituții lor au murit.

51

Patognomie, ansamblul semnelor caracteristice ale unei maladii.

19

Theriaca Veneta și Terra Sigilata –antibioticele Evului Mediu ?

Doctorul finlandez are o discuție cu doi bătrâni medici greci, aflați la Iași, pe marginea epidemiei. Aceștia s-au arătat depășiți complet de situație, declarând că nu au experiență în tratarea bolilor infecțioase, mărturisind că, dacă ar fi avut pacienți suferind de o asemenea boală gravă, la Constantinopol, ar fi fost ocoliți definitiv de alți clienți. Singurele hapuri pe care le recomandau bolnavilor erau faimoasele medicamente din import, Theriaca Veneta și Terra Sigilata.

Medicamentul Teriaca s-a bucurat de o celebritate continuă, din antichitate până în secolul XX. Utilizat în Egipt, probabil încă din secolul IV-III î.Hr., medicamentul a fost inițial un set de antidoturi. De fapt, termenul grecesc theriaké, provenind din indoeuropeanul therion, înseamnă „animal otrăvitor”, a cărui carne se credea a combate otrava injectată prin mușcătura unui animal sau administrată prin alimente.

Fiind un cocktail de ingrediente, asemenea bitterului suedez, panaceul acesta era compus din 4 până la 40 de substanțe. Printre numeroasele sale elemente amintim: trandafirul, irisul, scorțișoara, smirna, ghimbirul, șofranul, ardeiul negru, valeriana, Pământ Lemnian, vinul vechi, mierea, opiul și, bineînțeles, carnea de vipere, ș.a.

Datorită relațiilor sale comerciale intense cu Levantul și cu Europa, Republica Serenissimă era recunoscută drept locul unde se prepara cea mai bună ”teriaca”, de aceea purta numele ”Theriaca Veneta”. Producția și vânzarea acestui ”polivaccin”52 a devenit atât de importantă pentru economia venețiană, încât guvernul Republicii, prin Magistratul pentru Sănătate, îi controla permanent calitatea, limitând producția la singura spițerie aprobată special, numită „teriacanti”.

Se credea că ”Theriaca Veneta”este capabilă să combată orice boală, inclusiv cele epidemice, de aceea a apărut o piață paralelă, unde au circulat fie falsuri, fie produse de slabă calitate, accesibile tuturor buzunarelor. În mediul rural era folosită o „teriaca a săracilor”, făcută doar din usturoi. În Franța, sub numele „teriaca venețiană”, s-a vândut miere amestecată cu pulbere din rădăcini de plante, pe când în Germania s-a folosit „diatesseron”, un medicament pentru cai. ”Theriaca Veneta” era extrem de scumpă, deoarece presupunea o prelucrare complexă și minuțioasă: pe lângă diversele componente, unele importate din Levant, cel mai scump și important ingredient era carnea de vipere, acestea fiind capturate pe dealurile Euganene, vara între lunile iulie și august. Începând cu secolul al XVII-lea, din cauza cererii crescânde, trebuiau importate vipere capturate în munții Veronese și Vicenza, apoi în Treviso și Friuli și, în sfârșit, din Istria și Carnia. În perioadele cu cea mai mare cerere a pieței, nevoile lunare ale fiecărui magazin de mirodenii au fost în jur de 800 de vipere, care erau decapitate, curățate de interioare, jupuite și fierte. Înainte de pregătirea medicamentului, toate ingredientele erau expuse, inspectate, iar condimentele aprobate erau expuse timp de trei zile pentru a fi examinate de Colegiile Medicilor și Spițerilor, precum și de Magistratul pentru Sănătate, după care rămâneau la dispoziția publicului și cumpărătorilor veniți din țări străine.

52

alexiparmaceuticum (din alexeo și farmacon = alunga otravă).

20

Exista un adevărat ritual, întrucât prelucrarea începea a patra zi, 24 august a fiecărui an, de sărbătoarea Sf. Bartolomeu. Amestecul astfel prelucrat era introdus în recipiente mari de teracotă, rămănând închis și sigilat cu ștampila Sanità timp de cel puțin șase luni, înainte de vânzare. În secolul al XVIII-lea, perioada a fost redusă la doar două luni.

Referindu-se la Theriaca Veneta, Gustaf von Arraeus spune că toți moldovenii mai avuți folosesc amulete în care se găsesc leacuri, la care apelează de obicei ca la ”o ancora a mântuirii”, nefiind însă de nici un ajutor și foarte mulți din cei ce o foloseau s-au îmbolnăvit fără nici o deosebire de ceilalți.

Al doilea așa zis medicament recomandat bolnavilor de ciumă era Terra Sigilata, un fel de lut sau argilă, provenind din insula Lemnos. ”Lutul” purta denumirea „sigilat”, deoarece din el au fost obținute pastile presate și ștampilate cu capul zeiței Artemis. Așa zisul medicament era foarte mult utilizat la Constantinopol.

Mai târziu, a purtat pecetea sultanului otoman. Conținutul mineral special al acestui sol a fost folosit în timpul Renașterii împotriva otrăvirii, precum și un remediu general pentru orice afecțiuni corporale, fiind apreciat ca medicament. În anul 1580, s-a produs în Polonia un panaceu renumit, obținut dintr-o lut special, excavat de pe dealurile din afara orașului Strzegom, prelucrat în tablete mici, fiind promovat ca un medicament eficient împotriva tuturor tipurilor de otravă și a mai multor boli, inclusiv ciuma.

După terminarea convorbirii cu medicii și chirurgii militari, Gustaf von Orraeus s-a întâlnit cu comandantul armatei de ocupație, generalul von Stoffeln53, căruia îi arată gravitatea flagelului și a pericolului ce amenința pe toți cei rămași neatinși de boală.

Plan de acțiune pentru combaterea pandemiei la 1770 Gustaf von Orraeus a prezentat un plan, constând în 16 propuneri, stăruind pentru executarea lui grabnică.

Comandantul a acceptat toate măsurile propuse, cu excepția punctului nr 3, acela care se referea la retragerea armatei și scoaterea militarilor afară din oraș.

Deși era un punct esențial și capital al planului, acesta a explicat că ”nu va îndrăzni niciodată să facă acest lucru fără porunca expresă din partea generalisimului, aducând înainte un argument destul de specios: anume că boierii moldoveni, alcătuind Divanul sau Senatul suprem, i-au făcut cunoscut că îndată ce ar ridica generalul garnizoana din oraș, vor părăsi și ei imediat orașul. Acest lucru nu ar putea fi îngăduit nicidecum, din cauza pagubei enorme în venituri care ar rezulta de acolo, precum și din alte împrejurări, deoarece fără ei ar rămâne țara întreagă fără conducerea, care era lăsată în mâinile lor, prin urmare ar rămâne fără nici un folos pentru ai noștri.”54

Din lectura acestui plan, se poate lesne observa că măsurile preconizate de Orraeus sunt surprinzător de actuale: 1.Bolnavii să fie despărțiți cât mai neîntârziat de ceilalți, să se facă un spital special pentru primirea lor; 2.Să se întemeieze o infirmerie, unde să fie ținuți bolnavii suspecți, adică cei la care simptomele patognomice nu s-au manifestat încă, spre a fi trimiși, după aceea, în spitalul de ciumă, dacă s-ar ivi simptome neîndoioase de ciumă;

53

Acesta va muri, la rândul său, atins de ciumă.

Cauza acestei cereri imperative a boierilor a fost apropierea dușmanului și lipsa grosului armatei țariste, care se împotmolise din cauza ploilor grozave și nesfârșite și a drumurilor stricate. Din acea pricină, încă mai zăbovea pe lângă cetatea Hotinului, cam la 200 de leghe rusești de acolo.

54

21

3.Toată armata, întrucât mai înainte de toate trebuia avută în vedere salvarea ei, să fie scoasă urgent din locuințele orășenilor din care cea mai mare parte erau atinse de infecția bolii, fie mai dinainte, fie de acum, dusă în câmp deschis, și să fie oprit orice contact, pe cât va fi cu putință, cu acest loc atât de contaminat, precum cu locuitorii; 4. Să se poruncească autorităților orășenești măsuri mai bune decât cele care au fost folosite până acum; 5. Să fie hotărâte inspecții neîntrerupte în fiecare zi, în fiecare casă în parte; 6. Îndepărtarea grabnică a morților și bolnavilor de ceilalți neatinși de boală; 7. Însemnarea precisă zi de zi a numărului morților, bolnavilor; 8. Oprirea acelei fumigații absurde de care am vorbit mai sus; 9. Păstrarea curățeniei în case și pe ulițe; 10. Evitarea strângerii la un loc a unor mari mulțimi prin piețe și biserici; 11.Vânzarea și cumpărarea supravegheată a mărfurilor și mai ales a alimentelor 12. Orașu1 să fie condus cu mai multă rânduială decât pană acum în privința tuturor măsurilor care ar duce la îndeplinirea scopului dorit; 13. Ca să nu mai fie păstrate, date altora în folosința sau vândute hainele și mobilele morților de ciumă, 14. Ca mai înainte, fără excepție, acestea sau să fie îngropate odată ci cadavrele, sau să fie arse.

15.Ca acele lucruri de trebuință pentru îngrijirea și prevenirea ciumei, mai ales oțetul de vin, de care nu e niciodată lipsă în această regiune producătoare de vin, dar care acum din cauza tulburării oricărui negoț a ajuns la mare raritate și scumpete, să existe în cantitățile cele mai mari cu putință și să fie împărțit fără plata soldaților 16. Alimentele să nu fie puse în consum decât dacă sunt foarte proaspete.

”Sf. Spiridon” - spital destinat tratării celor atinși de pandemie Același medic finlandez ne oferă detalii privitoare la modul în care s-a organizat spitalizarea bolnavilor în spațiile Mânăstirii Sf. Spiridon din Iași. Până la construirea unui nou spital în afara Iașilor, fusese folosită, ca spital de tratament pentru victimele pandemiei, Mânăstirea Sf. Spiridon, pe atunci goală și mai potrivită decât toate celelalte pentru acest scop, deoarece avea încăperi multe, pregătite înainte pentru primirea bolnavilor din oraș. În curte erau două fântâni bogate, cu apa cea mai limpede, fiind încinsă de un zid înalt, astfel încât ieșirea nu se putea face decât printr-o singura ușă.

Exista și o mică farmacie, al cărei stăpân murise puțin înainte, împreună cu toata familia, nelăsând nici un moștenitor, astfel încât a fost trecută în folosul obștesc. Astfel, se puteau distribui medicamente, cu toata cantitatea redusă a celor aflate la vedere, de către provizorul55 trimis aici, în acest scop, de la armata cea mare și mai puteau fi preparate ușor și altele cerute.

Conform planului de acțiune, s-a organizat îngrijirea celor atinși de virus, în mare grabă, rânduindu-se ”dintre soldații sănătoși 30 de îngrijitori,punându-li-se în frunte un ofițer și doi subofițeri, cărora li s-a impus ca sarcină grija hranei, adunarea lucrurilor trebuitoare și ducerea la îndeplinirea a tuturor poruncilor.”

Personalul medical asignat acestui stabiliment de îngrijire de la Sf. Spiridon era compus din ”cei cinci chirurgi militari, doi s-au alăturat din propria lor pornire: anume Rosberg

56

si Aschelow.

Acestora li s-au dat ca să-i ajute un chirurg și 6 bărbieri.”

La data de 14 mai, toate pregătirile inițiale erau terminate, astfel încât au putut fi mutați aici 167 de bolnavi, din diferite infirmerii, număr care, în scurta vreme, a trecut de 200 și a rămas aproximativ la acest număr, deoarece contagiunea s-a micșorat mult după scoaterea armatei din oraș.

Din păcate chirurgii examinau pe bolnavi fără nici o precauție, fără mijloace de protecție, umblând cu mâinile goale pentru a lua pulsul pacienților, sau pe restul corpului, cu prilejul bandajărilor și aplicării leacurilor externe, aducând ca argument faptul că rămăseseră neatinși de boală după trei luni, imprudență ce va fi pedepsită ulterior.

55 56

Provizor: intendent, îngrijitor.

Din nefericire, acesta va cădea victimă cumplitei epidemii, în scurt timp.

22

Un bilanț înfricoșător În analiza făcută acestei perioade, medicul finlandez notează și statistica deceselor, respectiv a însănătoșirilor: ”Din 413 de pacienți intrați în spital în decursul celor șapte săptămâni cât am fost acolo, au murit 216, iar la 22 iunie, când a încetat aproape epidemia, cel puțin printre ai noștri, eu fiind rechemat la armată de preastrălucitul generalisim, mi-am luat rămas bun de la spitalul de ciumă, i-am lăsat pe ceilalți aproape toți sau cu totul vindecați, sau măcar convalescenți de pe urma ulcerelor.”

Așadar, un procent de mortalitate de circa 50%. În schimb, scrie medicul Orraeus ”foarte mulți dintre ofițeri, dintre slugile lor, dintre chirurgi, bărbieri, îngrijitori de-ai bolnavilor și alții, care au putut fi tratați la începutul bolii după metoda mea proprie, chiar în afară de spital, s-au vindecat cu cel mai mare succes.”

Repulsia față cei atinși de molimă, evitarea spitalelor de boli infecțioase Cea mai mare piedică, însă, la vindecarea celor mai mulți a fost generată, mai ales la început, de repulsia atât de îndărătnică pe care aproape toți o aveau pentru spitalul de boli molipsitoare57.

Ca și în prezent, persoanele atinse de ucigașul virus ascundeau cu cea mai mare inconștiență, cât mai puteau răbda, starea lor nespus de periculoasă, până când, frânți cu totul și lipsiți de putere, sau după alte semne, ajungeau să fie își arate vizibil semnele bolii.

Mai erau aduși și destul de mulți din provincie, mai mult ori mai puțin depărtate de Iași, care au murit chiar îndată după sosire sau scurtă vreme după aceea.

Din păcate s-au produs și erori fatale, din porunca generalului maior Cernevit, care a primit comanda armatei de ocupație, după moartea generalului locotenent von Stoffeln, spitalul de campanie fiind mutat de ici acolo, când către malul Prutului, la o depărtare de 18 leghe rusești de Iași, unde s-a stat în corturi doar trei zile, când spre munți, aflați la vreo patru leghe de oraș, în direcția București. Aici se construiau din trunchiuri de copaci umbrare mari și aerisite, atât pentru bolnavi, cât și pentru convalescenți.

Eroarea a constat în faptul că bolnavii au fost transportați cu căruțele polone, care transportau de obicei proviantul, trecând prin oraș spre munți. Această peregrinare, la vreme nepotrivită, a fost foarte vătămătoare pentru bolnavi, îndeosebi din cauza căldurii excesive.

Violența pandemiei s-a dezlănțuit până la mijlocul lunii Mai doar împotriva oamenilor celor mai necăjiți, atât moldoveni, cât și ruși.

Mai apoi însă, s-au îmbolnăvit din zi în zi foarte mulți ofițeri, chirurgi, preoți militari, nobili și negustori și molima și-a atins apogeul.

Vremea a fost destul de nestatornică în toată luna Mai, fiind o perioadă ploioasă și caldă.

Dr. Gustaf von Arraeus crede că această stare a aerului a favorizat răspândirea bolii, intensificând parcă nocivitatea miasmelor. Astfel, dacă se întâmpla o zi sau două să sufle în continuu vântul de miazănoapte, pe cer senin, atunci în acele zile și următoarele, contagiunea era mult mai slabă, dar din nou se înrăutățea, la revenirea ploilor.

La mijlocului lunii Iunie, când vremea a fost mai statornică și mai uscată, molima s-a îmblânzit din zi în zi, spre sfârșitul ei părea aproape că s-a și stins; după aceea, izbucnea sporadic ici și acolo, luând aspectul vreunei alte boli obișnuite, mai puțin de temut, din cauza unei contagiuni mai rare.

Din relațiile chirurgilor militari slujind în corpurile de trupe ce se întorceau din Focșani și București, s-a aflat că, pe cât a fost adusă la ei mai târziu molima, pe atâta a fost mult mai 57

Înlocuiți cuvântul Coronavirus cu acela de ciumă, percepția este aceeași.

23

ușoară decât cea care a bântuit la Iași, care după vârful atins în luna Mai, a dispărut cu totul, cel puțin printre soldați.

Negreșit, molima se răspândea pe nesimțite și în mai multe orașe și sate, atât din Moldova, cât și din Țara Românească, dar este sigur că nicăieri nu a adus un dezastru de mari proporții sau care să se poată asemui, într-un fel oarecare, cu cel de la Iași.

Pretutindeni se murea, în scurtă vreme, dar locuitorii, după obiceiul lor, se refugiau în munți, la câmp sau în mici proprietăți singuratice și pe toți nepoftiții îi îndepărtau cu tot dinadinsul de locuințele lor prin străji și descărcări dese de puști care se auzeau pretutindeni, îndeosebi noaptea. În timp ce la Iași se trăia între speranță și teamă, populația nefiind sigură de viață nici măcar o clipă, s-a dat de știre, prin curieri, că armata cea mare a rămas teafără și neatinsă de această grozavă molimă, ca urmare a măsurilor preventive adoptate: armata nu a fost desfășurată pe malul drept al Prutului, unde sunt sate și cătune, și nu s-ar fi putut opri contactul cu locuitorii, ci pe malul stâng, aproape pustiu, mărginind Basarabia.

De asemenea, se respectau cu cea mai mare strictețe și celelalte precauții folosite în asemenea împrejurări: astfel că nu i se îngăduia nimănui venit din locurile suspecte de ciumă întrarea în tabără, dacă nu a fost supus un timp îndestulător unei carantine, efectuate pe lângă cantonamentele cele mai depărtate ale armatei.

S-au ordonat și inspecții amănunțite, aerisiri și dezinfecții, prin stropirea cu oțet a tuturor efectelor, ce trebuiau făcute de către anume chirurgi și auxiliari, rânduiți în acest scop.

Cantonamentele, taberele erau depărtate unele de altele, și nu se îngădui nimănui contactul cu restul armatei, cu excepția doar a celor mai mari comandanți, până când nu se dovedea îndeajuns, timp de mai multe săptămâni, imunitatea de contagiune. Însă, prin ultimele zile ale lunii Septembrie, când armata se îndrepta spre Iași pentru a ierna acolo, zăbovind mai multe zile pe malul Prutului, timpul devenind mai ploios, a izbucnit molima, chiar în sânul armatei mari, contaminată de corpul de militari care atacase cu succes Cetatea Alba, aducând cu sine, împreună cu prăzile dobândite, și molima.

Pandemia ajunge în Polonia și mai departe, în Rusia, la Moscova Această molimă a bântuit grozav în multe spitale, îndeosebi la Hotin, în anul 1770, la București, în anul 1771. Pe lângă un mare număr de soldați, a răpit din sânul spitalelor și foarte mulți medici, chirurgi și subchirurgi. În timpul pandemiei care își înfigea rădăcinile adânc în Moldova, Polonia vecină, cu care existau legăturile cele mai dese, care nu au putut fi oprite în nici un chip în timpul războiului, se infectase masiv.

Această situație putea fi prevenită, dacă proviantul nu ar fi fost transportat în căruțe polone, în care au fost transportați chiar persoanele bolnave.

Căruțașii, dacă nu au murit pe drumuri, ajungând acasă, au transmis rudelor si compatrioților lor boala fatală. În primul rând, negustorii, atât de dedați oricărui câștig, cumpărând din Iași, Hotin și din alte locuri contaminate, pe un preț de nimic, diferite obiecte, multe furate din casele mai bogate ale celor pieriți de molimă, le-au vândut apoi în Polonia.

Epidemia s-a extins în Ucraina, apoi a pătruns în Rusia Mică, unde a fost adusă de armata a doua țaristă, ce se întorcea victorioasă de la Bender, în gubernia zisă Noua Rusie.

24

Observații epidemiologice A) Factori meteorologici. Germenii epidemiei au fost aduși atât la Iași, cât și la Moscova, târziu, toamna, dar nu au rezistat la frigul iernii care a urmat. Însă, îndată ce a apărut primăvara, peste măsură de umedă și călduroasă în amândouă aceste locuri, molima, care până atunci fusese ca și ascunsă, a erupt îndată, ceea ce s-a întâmplat la Iași în luna Februarie 1770, iar la Moscova la începutul lunii Martie. Uscăciunea aerului împiedică contagiunea, ploile o readuc. La sfârșitul lunii Iunie, mai înainte ca doctorul Gustaf von Arraeus să plece de la spitalul din Iași, nu se mai internau acolo, decât foarte rar, câte unul sau doi bolnavi. Frigul iernii oprește contagiunea. La începutul lui Ianuarie 1771, la Iași, molima a dispărut.

B) Periodicitate Epidemiile grave alternează cu momente de acalmie. Bolile epidemice, care bântuiau în chip obișnuit la Iași și la Moscova, înaintea declanșării molimei din 1770, au dispărut în curând în așa măsură, încât nu s-a mai auzit nimic despre ele.

Locuitorii din Moldova, invocând o lungă experiență, constantă și în Turcia, așteptau cu nerăbdare variolele atunci când bântuia ciuma, încredințați cu totul că molima va lua sfârșit îndată după apariția acesteia. Este lucru sigur că în tot timpul bântuirii ciumei la Iași, a lipsit cu totul variola la Iași și la Moscova, unde e aproape endemică.

Medicii greci din Iași spun că ciuma nu încetează niciodată definitiv la Constantinopol, manifestându-se ba într-o mahala sau regiune a orașului, ba într-alta.

Se socotește că pandemia poate fi declarată terminată, doar când puțini dintre locuitorii vor pieri de urgia ei. În Moldova, Țara Româneasca și Crimeea, pandemia nu a încetat nicicând să se manifeste, ici și colo, însă la intervale rare, îndeosebi în spitalele militare, aproape în tot cursul războiului.

C) Alimentația: Consumul de alimente alterate favorizează apariția molimei. În spitalul de ciumă de la Iași se folosea în mod obișnuit pâinea de grâu sau de secară bine dospită, coaptă chiar de soldați, însă nu erau admise ”plăcintele moldovenești”, pe care obișnuiesc aceștia să le facă din faină de grâu și din mălai, în cantități egale, fără o dospire prealabilă. Se spunea că folosirea lor, ”îngreuind stomacul”, este foarte dăunătoare.

D) Medicamentație. Se foloseau substanțe care produceau eliminarea prin transpirație a morbului periculos. Cazurile cele mai puțin virulente erau vindecate ușor prin administrarea imediata de sudorifere. Cei care au cerut ajutor medical mai târziu, luând săruri acide minerale și coaja peruviană, s-au vindecat destul de bine, deși după un mai lung proces al bolii. S-au dovedit total ineficiente medicamentele importate: Theriaca Veneta și Terra Sigilata.

E) Contaminare S-a văzut că și unele metale pot să primească contagiunea și să o comunice mai departe. Atingerea unor obiecte aparținând celor molipsiți, cum ar fi bani, haine, obiecte casnice, era considerată principalul mijloc de răspândire a virusului mortal. De aceea au fost orânduiți slujbași anume, având pe lângă ei și ajutoarele lor, care aveau porunca să umble pretutindeni să ardă pe loc, fără excepție, asemenea lucruri aruncate sau să îngroape adânc în pământ pe acelea ce nu le puteau arde, luând toate măsurile de pază pentru propria lor ferire de boală. Pacientul ZERO. La Iași și la Hotin epidemia a început mai întâi să apară în spitale, dar la Moscova a început la baia îngrijitorului spitalului și în locuințele strâmte ale lucrătorilor marilor manufacturi de postav. La Iași în vremea molimei, erau ocolite locurile publice, cum ar fi băile, locuitorii învățați îndeajuns de experiență, nu au îndrăznit nici unul din ei să le mai folosească.

F) Factori favorizanți Ciuma s-a răspândit atât de iute în lung și în lat prin Moldova, Țara Românească și marginile Poloniei, în condițiile haotice ale războiului, mai ales că a fost imposibil a se opri comerțul. Negustorii, înapoindu-se în Polonia, aducând cu ei 25

diverse mărfuri și alimente precum și caretașii (căruțașii), transportând proviantul58, au răspândit boala contractată la Iași sau în altă parte. Desigur, aceasta ar fi ajuns și mai departe, dacă trupele polone, trimise la timp pentru a întrerupe comunicațiile, nu ar fi pus stavilă continuării sale. Aglomerația urbană, lipsa de igienă: Familiile sărace trăiesc claie peste grămadă în căsuțe joase, strâmte, umede și pregătesc alimentele, băutura lor, în parte stricate, fermentate, în aceste încăperi, nu mătură resturile decât rar, aruncă neglijent felurite gunoaie oriunde, inclusiv alte necurățenii, provenind de la întreaga familie. Obișnuiți cu acest miros greu, ei nici nu se mai gândesc să împrospăteze aerul. Așa cum s-a întâmplat la Iași, tot astfel și în Polonia, unde prima incubație a molimei a fost aproape întotdeauna printre oamenii cei mai săraci, trăind în cea mai mare mizerie și murdărie. Multe epidemii au dovedit că miasmele59, chiar cele mai puțin grave, devin mai active și chiar mai virulente în pivnițe sau alte clădiri boltite, mai puțin deschise circulației aerului. Mulți negustori, atât la Iași, cât și la Moscova, ale căror prăvălii boltite fuseseră închise pe timpul cât molima era în toi, intrând mai apoi în ele, după ce se potolise furia ei, și umblând cu mâinile prin mărfuri, s-au îmbolnăvit aproape îndată. În timpul congresului de pace de la Focșani, chelarul Curții care stătea mult, în temeiul slujbei sale, prin pivnițele boltite, s-a îmbolnăvit.

F Curiozități. Molima a făcut victime numeroase printre fierari și potcovari, printre bucătari etc. Potcovarii fost mai loviți ca toți ceilalți, astfel că atunci când a încetat ciuma la Moscova, din cauza lipsei lor absolute a trebuit să fie chemați alții de aiurea. Același lucru s-a observat și în Moldova, la Kiev și în alte locuri. Despre bucătari este foarte bine știut că peste tot erau primii care mureau. Ofițerii stând în regiunile contaminate, dacă nu au pierdut alte ordonanțe și-au pierdut întâi bucătarii.

G. Imunizare Medicul finlandez a observat că sunt imuni la pandemii persoanele limfatice, leucophlegmaticii,60 bătrânii, sugarii. Cei cu râie păreau și ei că se bucură de un privilegiu deosebit, nici unul dintre ei nu a fost atins. Recidiva: La Iași, mulți dintre convalescenți, deși erau ținuți de o parte de cei ce zăceau de boală, au căzut în recidivă și a trebuit să fie din nou primiți în spațiul celor contaminați. Au fost pacienți dintre bărbieri și îngrijitori, care s-au vindecat de trei și de patru ori. A fost vrednic de observat că simptomele la aceștia care se îmbolnăvesc din nou erau din ce în ce mai ușoare, și ei, în cele din urma ajunși limfatici61, deveneau imuni. Un îngrijitor, de vârsta mai înaintată din spitalul de la Iași, care a recidivat, nu a avut decât o febră extrem de ușoară, alungată îndată de medicamente care să provoace sudația62, și fără să-i pese de neajunsul foarte mic pe care i-l pricinuia bubonul, s-a întors însă a doua zi la treaba sa obișnuită ca și cum ar fi fost sănătos.

H. Metode terapeutice Rolul terapeutic al sudației (transpirației) este bine cunoscut, încât soldații aflați în marș, care transpirau, se îmbolnăveau mai rar decât aceia care erau în cantonament. Pentru absolut aceeași rațiune, ciuma din sânul trupelor ce plecau din Țara Românească și care nu putuse fi stârpită prin nici un fel de alte măsuri, câtă vreme stăteau pe loc, ci, dimpotrivă, se răspândea zi de zi, a dispărut ca prin minune de cum s-a pus în mișcare tabăra.

I) Măsuri de profilaxie Erau cunoscute măsurile de izolare și distanțare socială. Erau 58

Proviant: Provizii, alimente destinate armatei.

Miasmă: agent patogen al unei boli infecțioase.

60 Leucoflegmatic: bolnav de leucoflegmatie, boală constând în inflamarea generalizată de un lichid seros în țesutul conjuctiv subcutanat.

61 Limfatism: Stare patologică, frecventă la copii, caracterizată prin mărirea volumului organelor limfatice, însoțită de paloare, lipsă de energie, slabă rezistență la infecții.

62 Sudație: Provocare a unei transpirații excesive, prin mijloace terapeutice, în scopuri curative.

59

26

interzise adunările, erau controlate piețele și modul cum se respectă măsurile de igienă. În Moldova, se păstrase obiceiul ca, îndată ce se ivea ciuma în vreun oraș, boierii și oamenii cei mai bogați, care aveau putința de a pleca, se duceau în Munții Carpați din vecinătate sau la moșiile lor, aceeași măsură folosită și de nobilii din Rusia și Polonia, ferindu-se cu cea mai mare grijă de străinii veniți din alte locuri, chiar amenințându-i cu moartea dacă ar îndrăzni să se apropie.

J. Despre rolul profilactic al diferitelor substanțe, oțet etc. Fumigația.

Pentru moldoveni, aproape toata paza consta în fumul sau, mai degrabă, în mirosul greu al resturilor, mai ales al gunoaielor de la vite, adică oase, coarne, piei, păr și bălegar. S-a folosit în același scop bitumul tare – păcura – care se găsește din belșug în Munții Carpați. Rolul profilactic al tutunului: În Moldova, toți oamenii cu o stare mai bună (căci mulțimea de rând, la fel ca și în Rusia, nu afla vreo plăcere în fumat), trăgeau într-una din lulea, iar la Moscova, în vremea ciumei, obiceiul acesta s-a lățit mult la oamenii mai ridicați, și în amândouă aceste locuri numai extrem de puțini dintre ei, în comparație cu oamenii săraci, s-au îmbolnăvit de ciumă. Medicii și chirurgii care se foloseau de acest mijloc profilactic nu au încercat decât foarte rar loviturile ciumei și se vindecau mai ușor decât cei care îl respingeau.  Aceste pagini și-au propus să prezinte modul cum au fost reflectate în istoriografie epidemiile ce s-au abătut asupra Țărilor Române, mai ales cum au tratat autoritățile grelele încercări prin care a trecut populația în trecut. Jertfele, tragediile nu trebuie îngropate între paginile cărților de istorie, fiindcă suferințele ce le credeam de mult uitate se pot întoarce oricând.

Viena 08.04.2020

27