Portretele lui Mihai Eminescu și Veronicăi Micle, realizate de pictorul Curții Imperiale de la Viena !
Eminescu, Geniul, ne apare astăzi sub chipul unui diamant cu infinite ape. Perfecțiunea sa este asemenea unui poliedru a cărui arhitectură este dincolo de puterea minții. Precum în univers există doar câteva1 minuni de o simetrie absolută, numite ”solide platonice”, tot astfel și în cultura română personalitatea și anvergura spiritului eminescian reprezintă un fenomen unic. Această imagine sacralizată a Luceafărului poeziei românești, tutelând suveran panteonul mitic al poporului nostru, acoperă cu razele sale portretul său real, de om printre oameni. Din paginile memorialistice, semnate de cei ce l-au cunoscut pe Eminescu, guvernate pe alocuri de abordări subiective, putem să înțelegem modul în care a fost receptată această imagine în conștiința contemporanilor săi: o personalitate emergentă, depășind limitele înguste ale epocii. În acest eseu vom încerca să arătăm însă cum l-au zugrăvit artiștii epocii, cum l-au redat ei în registru grafic și nu în cuvinte. Cu excepția acelora care îi erau prieteni sau cunoscuți2, ori a cititorilor care îi cumpăraseră primul volum de versuri, tipărit de Socec în trei ediții, de câte o mie de exemplare, cât încă poetul era în viață, și unde apare fotografia autorului, imaginea lui Eminescu lipsea din peisajul public. De la acest gând am pornit atunci când ne-am propus să abordăm acest subiect: modelul ideal al astrului Eminescu este construit în mentalul colectiv
1
Tetraedru, cub sau hexaedru, octaedru, dodecaedru, icosaedru....... Jurnaliști, colegi de școală sau facultate, mai ales membrii Societății ”Junimea”, dar și ai cercurilor literare, politice, frecventate de Eminescu. 2
1
doar pe seama imaginației bogate a cititorilor români ori străini, sau are un fundament solid: imaginea grafică și fotografică, răspândită în ziare și reviste ? Exceptând chestiunea celor patru fotografii canonice ale lui Eminescu, ne vom îndrepta atenția îndeosebi asupra imaginii sale reale, propagate în conștiința europeană prin intermediul gravurilor și
litografiilor realizate în țară și
străinătate, pornind de la imaginea fotografică a poetului, aflată la îndemâna editorilor. De la bun început, vrem să precizăm un fapt important: în deceniul 80-90 al veacului al XIX-lea, chipul acestuia este prezent mai mult în reviste literare de peste munți (în mod special revista”Familia”, iar după moartea poetului, ”Romänische Revue”) și nu în publicații similare din Vechiul Regat. În timp ce Eminescu peregrina dintr-un spital în altul, chipul său este prezent la loc de cinste în spațiul românesc al Transilvaniei. În
ordine
cronologică,
prima
creație
grafică
înfățișând
chipul
Luceafărului, apărută într-o revistă literară românească, este tipărită peste Carpați, pe prima pagină a
”Familiei”, datată 13/25 ianuarie 1885, sub
semnătura unui renumit grafician austriac, Theodor Mayerhofer. Este vorba de un portret în creion, o litografie, reproducând cea de-a doua fotografie oficială a lui Eminescu (atelierul Duschek)3. În partea stângă a imaginii apare numele casei de editură (tipografiei) vieneze care a pus în circulație această gravură: C. Angerer & Göschl4. De aici, o primă concluzie tulburătoare:
încă în timpul vieții sale,
personalitatea lui M. Eminescu era cunoscută în Austria, încât o celebră editură a vremii găsește de cuvință să tipărească în condiții grafice de înaltă calitate
3
Tangențial, subiectul acesta va fi evocat în ”Viața Românească”, 1964, nr. 4–5, apr.–mai, p. 371, fiind menționat și în: ”Convorbiri Literare”, 1987, nr. 1, ian., p. 11 (Dialogul artelor). 4 Casa de editură C. Angerer & Göschl, din Viena (pentru litografii), alături de stabilimentul grafic F. Brockhaus din Lipsca ( pentru editarea hărților), au contribuit, în condiții grafice excepționale, la realizarea celor trei volume ale primei lucrări enciclopedice din țara noastră - ”Enciclopedia Română” – (1898-1904), tipărită la Sibiu, de tipografia W. Krafft. Este meritul lui C. Diaconovici și al ASTREI pentru nașterea acestui monument al spiritualității românești, dovedind unitatea culturală a neamului nostru și prefigurând Marea Unire de la 1918.
2
chipul poetului, creație de excepție a graficianului Curții Imperiale, Th. Mayerhofer, operă artistică pe care Iosif Vulcan o va folosi în paginile revistei sale. Această editură (tipografie) vieneză obișnuia să reproducă portrete ale unor scriitori sau politicieni români ai vremii, pe care apoi presa din Ardeal, în special revista ”Familia” le prelua, publicându-le în paginile lor. Prezentăm mai jos câteva litografii, tipărite la Viena de stabilimentul grafic C. Angerer & Göschl, toate sub semnătura celebrului artist austriac, Th. Mayerhofer, păstrate pentru generațiile viitoare doar prin reproducerea lor în paginile unor reviste din Austria sau din România.
Semnătura graficianului Th. Mayerhofer5, vizibilă pe gravura tipărită în revista ”Familia”.
Celebru grafician austriac (1855-1941), prezent în presa vremii cu numeroase litogravuri ale unor personalități remarcabile: oameni politici, membri ai familiei imperiale, scriitori, personalități ale timpului, din diverse țări ale Europei (Louis Pasteur, Charles Darwin, Nathaniel și Bettina Rotschild, Agatha Bârsescu, etc) A urmat cursurile Academiei de Arte din Viena, fiind elevul pictorului Eduard von Engerth. A debutat în "Wiener Salon Jurnal" (1870), în pagnile căruia a tipărit în mod constant. Gravurile sale sunt reproduse în reviste de dincolo de munți: ”Familia”, ”Amicul Familiei”, ” Romänische Revue”, ”Luceafărul”, ”Cosânzeana” etc 5
3
Portretul lui Eminescu, sub semnătura lui T. Mayerhofer (”Familia”, nr. 13/25 ianuarie 1885), apărut în timpul vieții poetului.
Același portret este tipărit și în revista” Literatură și artă română: idei, simțire, formă”, anul III, 1898 (Partea a 2-a)”, p. 618
4
Acest portret tipărit în anul 1885 s-a republicat ulterior, la moartea poetului, în numărul din luna Iunie al Revistei ”Familia”6 (în chenar de doliu), precum și în Revista”Romänische Revue”, însoțind traducerea lui Emanuel Grigorovitza7 – ”Gedichte von der Michael Eminescu”, ”Fragment das dem Gedichte Die Epigonen”, tipărit în luna Iulie 1890 (An VI, Wien, 1890, Herasgeber dr. Cornelius Diaconovich). Amintim că, tot în ”Romänische Revue, s-a publicat în 1887 poezia eminesciană”Dorința”, tradusă de M. Kremnitz. La moartea poetului, revista lui Diaconovici a publicat, de asemenea, o biografie a lui Eminescu8 .
Mihai Eminescu, gravură de Th. Mayerhofer, în ”Romänische Revue” (1890)
6
”Familia”, nr. 26, an XXV, 25 iunie/7 iulie 1889. Gravura va fi reprodusă, de asemenea, în numărul revistei ”Familia” din 27 iunie (9 iulie) 1899, p. 305, la comemorarea unui deceniu de la moartea lui Eminescu. 7 În anul 1890, Em. Grigorovitza a publicat un serial de traduceri în ”Rumanische Revue”: Fragment aus Epigonen, Ode, Schläfrige Vögelein, Wiedersehen: ”Rom. Rev.” nr. 6, 1890, p.312 – 317 (übersetzt von Emanuel Grigorovitza); - Sehnsucht. Reminiszenz. Sonett. Melancholie: ”Rom. Rev.” nr. 6, 1890, p. 233 – 236 (übersetzt von Emanuel Grigorovitza); - Gedichte: Letztes Sonett, Der Schutzengel: ”Rom. Rev.” nr. 7, 1891, p.53 (Emanuel Grigorovitza). 8 Michael Eminescu. Biographische Skizze: ”Rom. Revue” nr. 6, 1890, p. 226 – 232.
5
În monografia intitulată ”Mihai Eminescu la Botoșani” 9, ing. N. Iosub precizează existența unui portret semnat de A. Reitz, datat 188710. ”Revista Olteană”11 (nr.3/iunie 1889) publică, la rândul său, o litografie realizată de pictorul Nicolae Rădulescu (1855 – 1916), prelucrând chipul lui Eminescu, prezent în celebra fotografie realizată de Duschek. Această gravură este expusă în Casa Memorială ”Traian Demetrescu” din Craiova, ca o dovadă că litografia a fost tipărită și separat de revistă. Lucru de înțeles, fiindcă Tr. Demetrescu (”Tradem”) a fost redactorul revistei din capitala Olteniei și unul dintre admiratorii lui Eminescu
12
. Acest autor, trecut în eternitate în 1896, la
doar 30 de ani, lansează primul său volum de poezii în anul 1884. Gravura lui Nicolae Rădulescu este prezentată cititorilor români în anul centenarului Eminescu (1989), într-un articol sub semnătura lui G. Crăciunoiu13, litografia fiind reprodusă, independent, de către bibliofilul Ion C. Rogojanu, fiind inclusă într-un set de ilustrate, prezentând cele patru portrete oficiale ale poetului. Din lucrarea citată mai sus a domnului N. Iosub aflăm că portretul lui Eminescu, reproducând cea de a doua fotografie canonică, realizat de pictorul craiovean pe hârtie din pastă de lemn, avea dimensiunile 152/105 mm, fiind cașerat pe carton cretat alb, încadrat într-un chenar, având inscripționate numele editurii și tipografiei deținute de Ralian și Ignat Samitca.
N. Iosub, ”Mihai Eminescu la Botoșani”, Ediția a II-a, Editura Axa, Botoșani, 2016, cap. ”Iconografie eminsciană”, p. 272-287. 10 Idem, p. 277 11 ”Revista Olteană”, Literară – ştiinţifică, apare la 15 martie 1888 la Craiova. În perioada 15 mai 1888 - 15 martie 1890 se tipărește sub direcţia unui comitet. Prim redactor: Carol Scrob. Directori: Traian Demetrescu (devenit prim-redactor în perioada 1/13 mai - 15 iulie 1892) şi G.D. Pencioiu. Tip. "Naţionala, Ralian şi Ignat Samitca". În perioada aprilie 1889 – martie 1890, se adaugă la subtitul, pe copertă, cuvântul "ilustrată". Începând cu 1/13 mai 1892, apare ca supliment literar al ziarului "Economistul". Format: 24x16 cm. 12 Traian Demetrescu: ”Lui Eminescu” poezie dedicată marelui nostru poet, la moartea acestuia 13 Revista ”Ramuri”, nr.6, din iunie 1989, p. 13 9
6
Fotografia publicată în ”Revista olteană literară-științifică”, anul II, nr. 3, (1889), Craiova, Tipo-Lit. R și I. Samitca, aflată în colecția I.C.Rogojanu, căruia îi aducem calde mulțumiri.
În continuare, prezentăm o veche carte postală, aflată în colecția regretatului prof. Corneliu Beda, ilustrată de pictorul Leonard Salmen ( Editura Șaraga București), o prelucrare a fotografiei lui Eminescu, realizate de atelierul lui Nestor Heck (Iași, 10 iulie 1884), la câteva luni de după venirea acestuia de la tratamentul urmat la Oberdöbling.
7
Întrucât portretul lui Eminescu, cunoscut din fotografia lui Duschek, este prezent și în prima Ediție Maiorescu a poeziilor lui Eminescu (1884), așadar cu puțin timp înainte de data apariției gravurii în ”Familia” (1885), sub 8
semnătura vizibilă a lui Th. Mayerhofer, avem de răspuns la două întrebări esențiale: ce imagine se folosește în prima carte de poezii a lui Eminescu, tipărită la Socec, pentru a reda poza autorului: o fotografie retușată sau o gravură ? și, dacă este vorba de o gravură, cui aparține aceasta ? Cercetătorul N. Iosub susține că este vorba de fotografia retușată, realizată de Bernhard Brand 14, dar avem argumente să ne îndoim. Tabloul ”Junimii” este realizat într-adevăr de fotograful-pictor ieșean B. Brandt, dar volumul de poezii este tipărit la București, de Socec, și nu la Iași. Or, așa cum se știe, în anul 1883, I. Slavici, la care Eminescu locuia, se afla în posesia fotografiei originale a lui Eminescu, ieșită din atelierul lui Fr. Duschek, fotografia aceasta fiind oferită Academiei Române de col. Alexandru Struțeanu, nepotul lui Salvici. Ar fi fost un procedeu lipsit de logică ca o tipografie din București să utilizeze o fotografie retușată la Iași, după un original aflat tot la București ! Era mult mai simplu să fie retușată fotografia sau chiar clișeul creat de Fr. Duschek, fiindcă, așa cum știm, meșterii fotografi ai vremii obișnuiau să păstreze clișeele pentru comenzi ulterioare.
14
N. Iosub, op. cit. p. 274.
9
Gravură pe prima pagină a volumului de poezii Eminescu, tipărit la Socec Prezența unei semnături în partea dreapta-jos a portretului prezent în Ediția Maiorescu ne determină să conchidem că avem de-a face cu opera unui grafician și nu cu o reproducere retușată a unei fotografii. Chestiunea devine de interes, în ipoteza că gravura este creația unui artist, fiindcă observăm
că, începând cu ediția a V-a, editorul nu mai reproduce
portretul litografiat al poetului, ceea ce înseamnă că au intervenit, probabil, anumite probleme legate de dreptul de autor. Dealtfel, chiar și în ipoteza că avem de-a face cu o fotografie retușată, autorul acesteia ar fi putut revendica oarece pretenții, în virtutea dreptului său de autor, dar nu Duschek, el murind chiar în anul 1884. Deși greu lizibilă, se observă că înșiruirea de litere, redând numele gravorului, nu seamănă nicidecum cu semnătura lui Bernhard Brand și nici cu aceea a lui Th. Mayerhofer. 10
Este, vorba, probabil, de un artist autohton, un obișnuit cu cărțile editate de Soccec. O analiză a unor gravuri similare, din aceeași epocă, ar putea elucida chesiunea paternității acestui artist român, care a transfigurat în gravură chipul lui Eminescu. Aceeași chestiune a identificării numelui artistului autor o întâlnim și în cazul gravurii tipărite în Revista ”Luceafărul”, care apărea la Sibiu (nr. 13, din 1 iulie 1909, p. 298), unde este prezentată cititorilor o altă litografie, creație grafică după fotografia lui Eminescu, realizată în atelierul de la Botoșani al fotografului Jean Bielig (noiembrie 1887). Înclinăm să credem că este vorba de marca aceleași case de editură austriece C. Angerer & Göschl, dar postată în partea dreaptă a imaginii, lipsind însă numele artistului. După stil, putem să presupunem că este același Th. Mayerhofer15.
15
După redactarea acestui studiu, domnul N. Ioniță ne confirmă că portretul în chestiune este fără dubii creația
lui Th. Mayerhofer.
11
Carte postală editată de Șaraga, prelucrată după cea de-a patra fotografie canonică a lui Eminescu (Atelierul Jean Bielig, din Botoșani 1887-1888), din colecția familiei Beda. Este vorba de o gravură aparținând aceluiași Th. Mayerhofer.
12
Portretul lui Eminescu, sub semnătura lui Th. Mayerhofer (mulțumiri d-lui N. Ioniță pentru confirmarea acestei fotografii ca fiind a lui Th. Mayerhofer)
13
Gravură Eminescu (”Luceafărul”nr. 13, din 1 iulie 1909, p. 298) Revista ”Cosânzeana”16, care apărea la Orăștie, redactor șef dr. Sebastian Bornemisa, publică poza litografiată a lui Eminescu, identică cu aceea tipărită la 1 iulie 1909 în revista ”Luceafărul” de la Sibiu. Această gravură este tipărită și în numărul festiv, dedicat lui Eminescu, nr. 26 din 5 iulie 1914 (p.387) al aceleași reviste ”Cosânzeana”, sub titlul ” O fotografie a lui Eminescu din anii din urmă”. În cunoscuta ediție Perpessicius, editată de Academia Română, volumul XVII, Bibliografie, Partea a II-a (1939-1989), conținând referințe despre 16
”Cosânzeana”, Anul I, nr. 3, din 15 noiembrie 1911, p. 30
14
Eminescu apărute în periodice, precum și manifestări omagiale, Addenda, Indice, (Editura Academiei Române, București, 2008), la p. 602 este prezentă o listă consistentă cu opere artistice inspirate din fotografiile oficiale ale lui Eminescu17, având autori neidentificați.
Din acest sumar de materiale
documentare ne reține atenția articolul publicat la împlinirea a 75 de ani de la moartea lui Eminescu în ”Viața Românească”, 1964, nr.4-5, apr-mai, p.24, în care este reprodus un desen, apărut pe coperta revistei ”Universul literar săptămânal”18 (1889), reprezentând
portretul lui Eminescu, realizat după
fotografia de la Praga de către un grafician anonim. Considerăm că realizările grafice (mai ales cele semnate de graficianul austriac Th. Mayerhofer) sunt o contribuție remarcabilă la crearea unei reprezentări corecte a portretului fizic al lui Eminescu. În sensul celor prezentate mai sus, adăugăm în rândul creațiilor timpurii o lucrare de tinerețe a lui Ștefan Luchian, un alt botoșănean de marcă, alături de Eminescu, Iorga, Enescu, prezentându-l pe geniul poeziei românești într-o ipostază cutremurătoare. 17
Opere, Vol XVII, Portrete (cu autor neprecizat): [INDESCIFRABIL]: [Desen inspirat de F. 2]. VA-CR, 1939, nr. 7, 15 iun., p. [1]. [Interpretare plastică după F. 1]. BUK, 1942, nr. 5, 11 oct., p. 10. În articolul lui Maximilian Schroff: Mihai Eminescu und seine Werk. Mihai Eminescu, 1850–1889. [Desen după F. 1]. PLT, 1943, nr. 6–7, sept.–oct., p. [5]. Un portret al poetului, din prima tinereţe. A, 1950, nr. 17 669, 14 ian., p. [1]. Desen după F. 1. Portretul lui…, 1889, pe coperta revistei „Universul literar săptămânal”. VR-B, 1964, nr. 4–5, apr.–mai, p. 24. După F. 2. [Desen]. VR-B, 1969, nr. 6, iun., cop. I. [Portret – desen după F. 1]. VK, 1970, nr. 1, ian., cop. II. [Portret]. [Desen inspirat de F. 1 – detaliu]. CL-B, 1972, iul.–sept. (supliment), p. 31 (Memento). Înveşmântat în togă. M. Eminescu. (Silhuetă). F-O(2), 1975, nr. 1, ian., p. [1]. Desen inspirat de F. 3 (reproducere după un ziar de epocă, nenominalizat). Portret în ulei. [După F. 3]. MN, 1975, nr. 1, cop. I. „Portretul este executat după o fotografie de epocă şi se află expus în Aula Academiei Române” (cop. II). Reproducere color. [Portret inspirat de F. 1]. CVL, 1978, nr. 8, aug., p. 13 (Eminescu). [Portret (lucrare plastică) inspirat de F. 1]. TO-C, 1979, nr. 2, iun., p. 9. [Eminescu tânăr]. LUC-B(2), 1981, nr. 3, 17 ian., p. [8] (Mapamond). Desen după F. 1. [2 portrete: după F. 1 şi F. 3]. OZ-T, 1983, nr. 2, 14 ian., p. [1]. [Poetul]. Desen din colecţia Vladimir Streinu. MN, 1983, nr. 1, p. 21 („…eternii noştri păzitori ai solului veşnic…”). [Portret inspirat de F. 1 – detaliu]. [Pictură?]. ATN-B, 1986, nr. 6, iun., p. [I] („Caiete botoşă nene”). [Grafică inpirată de F. 2]. F-O(2), 1989, nr. 2, febr., p. 9 (Lumina stelei ce-a murit...) Eminescu – Creangă. [Ilustr. alb-negru]. ASTR, 1989, nr. 10, oct., p. 10 (Centenar). 18 Apare la București (19 sept.1888-28 ian.1891) sub numele ”UNIVERSUL literar: săptămânal”, București, Ed. ”Universul”.
15
Plecat la Munchen, în 1889, pentru a studia pictura, Ștefan Luchian cunoștea desigur soarta tristă a lui Eminescu. În anul 1890, artistul român, marcat de vestea tragică a morții Luceafărului, realizează o elaborată compoziție, pe care i-o trimite în copie fotografică lui Titu Maiorescu, reprezentând o impresionantă creație grafică, printre primele de acest fel din pictura românească, având ca subiect geniul lui Eminescu.
Contemporan cu Eminescu, Mișu Popp (1827-1892), pictor școlit la Viena, la Academia de Artă ”Sf. Ana”, ca elev al maestrului Karl Gsellhofer, reprezentant de frunte al picturii academice din țara noastră, excelând în portrete de tip Biedermeier, a realizat unul dintre cele dintâi picturi dedicate lui Eminescu. 16
Mișu Popp - Eminescu
Chestiunea operelor grafice inspirate din fotografiile lui Eminescu, deși pare minoră, are totuși însemnătatea ei. Fotografiile care s-au păstrat până în zilele noastre, incluse ca atare în Catalogul patrimoniului cultural național (CIMEC), deși au o certă valoare culturală și istorică, unele dintre ele se prezintă ca o realizare tehnică discutabilă. În plus, starea lor fizică actuală pare a le diminua, din punct de vedere estetic, impactul asupra memoriei colective în ceea ce privește pe Eminescu. În schimb, gravurile de epocă, mai ales cele timpurii, realizate după aceste fotografii, înnobilează chipul Luceafărului, sporesc atractivitatea imaginii sale.
17
Semnalăm însă o curiozitate, legată de prezența celor patru fotografii, recunoscute fără dubii ca reprezentând chipul poetului nostru național, pe care am observat-o în
”Repertoriul obiectelor de patrimoniu național mobil”.
Aici, la capitolul fotografii Eminescu, sunt reținute ca atare doar trei fotografii ale marelui nostru poet, la pozițiile 18,19,20, toate deținute de Centrul Național de Studii ”Mihai Eminescu” – Botoșani, Memorialul Ipotești, lipsind tocmai fotografia atribuită Atelierului fotografic al lui Franz Duschek. De asemenea, observăm faptul că, în grupul celor trei fotografii de patrimoniu, nu figurează poza atribuită lui Jan Tomas (Praga) ci duplicatul realizat de Bernhard Brand (Iași), aflat în inventarul Memorialului Ipotești. Or, știm că, încă din anul 1962, fotografia pragheză era menționată ca făcând parte din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române19 ? Pe de altă parte, Arhivele Statului din Iași dețin fotografia originală a lui Brand, inclusă
în colecția
Stampe și fotografii, sub nr.132,5. Înainte de a ajunge aici, poza a fost în proprietatea ”Asociației Generale a Studenților Universitari – secția Iași”. Despre ultimul portret fotografic realizat în atelierul lui Jean Bielig de la Botoșani (1887), care prezintă chipul prematur îmbătrânit al lui Eminescu, semnalăm o altă curiozitate: G. Călinescu afirmă că fotografia aceasta ar fi fost ruptă de Titu Maiorescu, însă ar fi rămas totuşi o copie fidelă, sub forma unei litografii purtând semnătura lui Th. Mayerhofer. (”Viaţa lui Mihai Eminescu”, 1945). Această informație, deși repetată la nesfârșit de unii comentatori ai subiectului intitulat ”fotografiile lui Eminescu”, nu mai figurează în edițiile ulterioare ale mult citatei lucrări a divinului critic. De altfel, nu este prima oară când acesta își revizuie teoriile. Astfel, G. Călinescu susținea într-un articol din tinerețe o aberație evidentă: poetul nu ar
19
”Prima fotografie a lui Mihai Eminescu (Foto J. Tomas, Praga, 1869, după exemplarul Bibl. Acad. R.P.R.) în Augustin Z.N. Pop, ” Contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”, București, 1962, Editura Academiei, p. 178
18
fi fost fotografiat la Praga, în atelierul lui Jan Tomas, această poveste fiind inventată, chipurile, de plastograful Octav Minar ! Divinul critic chiar credea că fotografia nu există, cerând imperios acestuia să o prezinte. Ulterior a abandonat acest subiect ! Despre creația graficianului Th. Mayerhofer se știu puține detalii biografice. Din păcate, specialiștii străini nu menționează prezența portretului lui Eminescu în portofoliul de lucrări ale prolificului artist austriac. Cu excepția criticului de artă arădean Dan Lăzărescu din Arad, care a evocat recent20, într-o comunicare dedicată Luceafărului (ianuarie 2016), existența acestor producții grafice, exegeza eminesciană nu s-a oprit asupra acestui subiect. Domnia sa prezintă o gravură reprezentând chipul lui Eminescu, cu dimensiunea hârtiei de 34/23,5 cm, iar a portretului propriu-zis de 26,5/20 cm, aflată în colecția V. Miuțescu din Arad, pe care o atribuie
artistului Th.
Mayerhofer. Este de fapt fotografia reprodusă în revista”Luceafărul”, nr. 13, din 1 iulie 1909, p. 298, despre care am vorbit mai sus (p.8). Din punctul nostru de vedere, apreciem că în bogatul repertoriu de opere grafice al artistului vienez trebuie adăugate și gravurile aparținând unor personalități culturale și politice românești, printre care amintim și muza lui Eminescu. Chipul Veronicăi Micle, creație a aceluiași gravor austriac, Th. Mayerhofer, este reprodus pe prima pagină, în chenar de doliu, în numărul revistei ”Familia” din data de 20 august (1 septembrie) 1889. Atunci, revista anunța decesul regretatei poete, ale cărei creații au fost frecvent prezente în paginile acestei reviste. Gravura semnată de T. Mayerhofer este o copie după fotografia realizată în atelierul fotografului Nestor Heck, din Iași, în anul 1886. Dan Lăzărescu, ”Amintiri eminesciene între Viena și Oradea D-lui ing. Victor Miuțescu, important colecționar eminescian” , în ” Buletinul Informativ”, editat de Gruparea Colecționarilor ”Mihai Eminescu” Botoșani, nr. 42-ianuarie 2016, p. 34-35. (n.a. Mulțumim călduros domnului I. Novac, cercetător asiduu al vieții și operei eminesciene, care ne-a pus la dispoziție copia acestuia studiu semnat de domnul Dan Lăzărescu). 20
19
Se știe că în atelierul acestui renumit fotograf ieșean s-au fotografiat și alte personalități ale vremii: Eminescu, (în costum de vară -1884), I.L.Caragiale, Ion Creangă, Vasile Alecsandri ș.a. Din imaginile publicate de către revista ”Familia” observăm că aceasta folosea vederi tipărite de către renumita companie tipografică vieneză ”C. Angerer & Goschl”.
20
Ultimul portret al Veronicăi Micle ( IaČ™i, foto: Nestor Heck)
21
Gravură semnată Th. Mayerhofer (1889) după fotografia Veronicăi Micle
Așadar, personalitatea poetului român Mihai Eminescu era cunoscută în 1885 în cercurile artistice europene, interesat de el fiind și reputatul artist al vremii, austriacul Theodor Mayerhofer, cel care, în aceeași epocă, era pictorul favorit al Curții Imperiale de la Viena. Ca urmare, acesta reușește să transfigureze, după fotografii originale, desigur, portretele lui Eminescu și Veronica. Aceasta ne face să credem că, în cazul celor doi, originalele fotografiilor lor au ajuns și la Viena, în atelierul pictorului și graficianului mai sus amintit.
22
Legătura dintre tipografia
lui C. Angerer (1838-1916)21 și cultura
română poate fi explicată și prin aceea că fratele său, Ludwig Angerer, cunoștea realitatea din țara noastră destul de bine: a activat la Sibiu, mai întâi, apoi la București, unde a realizat primele fotografii (cele mai vechi) ale capitalei, în timpul Războiului Crimeii. Reîntors în Austria, a înființat un atelier la Viena, inventând fotografia format Carte de Visite (CDV) în 1857, precum și aplicând procedee inovatoare în arta fotografică. Acesta a fost artistul - fotograf oficial al Curții Imperiale de la Viena, până la moartea sa, în 1879. Firma ”Angerer & Göschl · K. uk Hof-Photochemigraphen”, Wien, XVI/1, Ottakringerstraße 49, specializată în editarea de cărți, folosind o metodă revoluționară în acea vreme ( clișee de zinc, cupru, alamă și oțel; zincografia a schimbat destinul litografiiilor clasice), putându-se reda imagini în alb/negru sau patru culori. Firma a fost fondată în 1870 de Carl Angerer. El este fratele lui Ludwig Angerer, primul fotograf austriac al Bucureștilor, din vremea Războiului Crimeei. Ludwig Angerer, de meserie chimist, a practicat mai întâi meseria de farmacist la Viena și Sibiu, apoi la București. 21
23
Nu numai fotografiile Veronicăi Micle sau Eminescu au fost transfigurate artistic de acest pictor și grafician austriac, ci chiar și imaginea unor personalități mai puțin cunoscute astăzi, cum ar fi aceea a dr. Nicolau Pop (”Familia”, nr. 37 din 11/23 sept.1888, p.1.), Episcopul Mihail Pavel (”Amicul Familiei”, nr. 3, anul XII, din 1 februarie, 1888, p. 41), I.F. Negruțiu (”Amicul Familiei”, nr.1 anul XIII, din 1 ianuarie, 1889, p. 5), dr. Aurel Muresianu (”Amicul Familiei”, nr. 13, anul XIII, din 1 iulie, 1889, p.165)22, sau a altora, mai cunoscute, precum Constantin Morariu Andrievici (”Amicul Familiei”, nr. 15, an XIII, din 1 august, 1889, p.193), S. Bărnuțiu (”Amicul Familiei”, nr.1 an XIV, din 1 ianuarie, 1890 p.5). Mai jos avem o imagine foarte sugestivă, reprezentându-l pe clericul greco-catolic I. Popasu, aparținând renumitului grafician austriac, tipărită de data aceasta în ”Romänische Revue”, (An V, martie 1889).
I.Popasu (1808 -1889) 22
În acest număr de revistă se publică poezia ”Mai am un singur dor” ( ”Iar când voi fi pământ”) , cu tittlul ”Ultimul dor al poetului Mihail Eminescu” (p. 170), și următorul necrolog: ”Mihai Eminescu, illustrul poet și savantul publicist român, a încetat din viață la București 28 l. tr. după lungi și grele suferințe. — Statul i-a făcut o înmormântare demnă; iar amicii și admiratorii lui făcu colecte pentru de-ai ridica două monumente pompoase — unul în București și altul în orașul său natal Botoșsni. Fie-i țărâna ușoară și amintirea eternă!”
24
Impresionează, fără îndoială, selecția de personalități românești, făcută de graficianul austriac, începând cu tânăra stea a scenei lirice românești, contemporană cu Eminescu, soprana Agatha Bârsescu, care este prezentă în presa austriacă, în anul 1884, portretul artistei purtând aceeași ilustră semnătură. La 1884, Agatha Bârsescu prezenta concerte pe scenele marilor teatre vieneze, astfel încât fotografia acesteia putea fi înmânată pictorului chiar de către celebra artistă româncă.
25
Agatha Bârsescu
26
Agatha Bârsescu ( ”Der Humorist”, 20 noiembrie 1884, Biblioteca Națională a Austriei )
27
Vasile Boerescu
28
Matilda Poni
29
Fiindcă am amintit de fotografiile lui Eminescu și Veronica, adaug aici descrierea unei alte fotografii înfățișându-i pe cei doi, de data aceasta împreună.
Fiind prezent la Centrul cultural-spiritual Văratic, la prima aniversare a înființării sale, am dăruit cu această ocazie o fotografie înfățișându-l pe Eminescu, alături de Veronica Micle, Al. Vlahuță, I.L.Caragiale și un grup de actori. Iată povestea acestei fotografii, datând din anul 1888. Înainte de a prezenta identitatea personajelor din acest tablou, subliniem o serie de elemente de decor, care pot contribui la localizarea şi datarea fotografiei: în fundal se observă o clădire cu parter şi etaj, iar în partea dreaptă – turla unei biserici. În extremitatea dreaptă a fotografiei se poate distinge un personaj care ţine în mână un pachet, învelit într-un ziar, şi un steag având pe el o emblemă. Interesant este grupul de personaje, bărbaţi, femei, tineri, copii şi maturi, majoritatea având la piept o cocardă. În prim-plan, se desfăşoară un duel simbolic, arbitrat de un personaj aflat în poziţie aşezat. Totul se desfăşoară în spatele unui parapet metalic. Analizând detaliile fotografice, se observă pe peretele clădirii din fundal o firmă 30
având următorul text: „Dumitru Ionescu”. Pe steag se poate descifra: „Artă Muncă”, probabil, un stindard al sindicatului artiştilor din Teatrul Naţional. Titlul ziarului – „Universul” – este un indiciu important, care poate conduce la dezlegarea unor necunoscute. În sfârşit, judecând după detaliile vestimentare – îmbrăcămintea şi pălăriile celor fotografiaţi – se poate deduce că vremea este călduroasă, probabil miezul verii. Coroborând detaliile de mai sus, se poate localiza şi data/ scena acestei fotografii: Bucureşti, în zona Pieţei Unirii, pe malul Dâmboviţei, post 1884. Clădirea din fundal poate fi recunoscută cu uşurinţă: „Hanul lui Manuc”. După cum aminteşte C. Bacalbaşa, „Piaţa de flori şi hala din faţă nu existau” în vremea lui Eminescu. Cei ce ştiu cum arăta Dâmboviţa prin anii ’70 ai secolului XX, înainte de sistematizare, pot recunoaşte cu uşurinţă parapetul metalic ce străjuia
malurile
râului.
În
dreapta
se
află
Biserica
Sf.
Ion.
Urmează să răspundem la următoarea întrebare: ce semnificaţie are numele Dumitru Ionescu – redat pe peretele frontal al clădirii din imagine? Se ştie că vechiul „Hotel Dacia” („Hanul lui Manuc”, de azi) găzduia în vremea lui Eminescu o sală de spectacole, în care se prezentau canţonetele cu iz politic ale lui I. D. Ionescu. În spaţiul de la parter, artistul punea în scenă diverse reprezentaţii. La 1 mai 1879, la „Hotel Dacia” s-a deschis noul „Teatru de Vară”, directorul său fiind chiar I. D. Ionescu. Clebrul cupletist se instala pe timpul vacanțelor de vară și la Iași, unde încânta spectatorii cu piese bulevardiere mult gustate în epocă, dar cutreiera și orașele din provincie. La București, la Grădina Union sau la Hotel Dacia, acesta amenajase o scenă,
înconjurată de scaune și loji, cu intrări separate, locuri la stal
numerotate, precum şi scaune împrejurul meselor. Pentru iluminaţie erau
31
folosite peste 2000 de becuri cu gaz. Astfel se explică prezenţa firmei cu numele I.D. Ionescu pe faţada clădirii din Piața Unirii. Dar el avea o relație specială cu Eminescu. Știindu-l pe poet bolnav, la Botoșani, trupa Fany Tardini –Vlădicescu prezintă în sala Teatrului Petrache Cristea, în luna decembrie 1887, o reprezentaţie în folosul poetului, acesta neputând fi prezent la eveniment. Spectacolul a fost inițiat de Sofia Frank, soţia primarului, pe scenă fiind prezent artistul I.D. Ionescu. S-au strâns 646 de lei, fiind destinați îngrijirii medicale a lui Eminescu. O legendă transmisă pe cale orală, timp de trei generaţii, ne oferă un posibil răspuns asupra felului în care s-a păstrat această fotografie document. Se ştie că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului XIX, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare) a fost dăruită de Nicolae Teodorescu. Ea a rămas în
Nicolae Soreanu ucenicului tipograf
familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre. Teodorescu N. Pantelimon a fost cadru didactic la Liceul Gh. Şincai din Bucureşti. O interesantă fotografie, făcută în anul 1928, în vechiul sediu al Liceului Şincai, ni-l prezintă pe profesorul Teodorescu N. Pantelimon aşezat în rândul al II-lea, pe poziţia a doua, de la stânga la dreapta. În primul rând pot fi văzuţi, printre alţii, directorul liceului, Gh. Nedioglu, şi George Călinescu (penultimul din rând), în vârstă de 29 de ani, pe vremea când preda limba italiană la acest liceu.
32
Conform explicaţiilor oferite inițial de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX, personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888, poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai 1889), succedând lui C.I. Stăncescu. În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi. Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. Locuia pe atunci într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului, unde se afla redacţia şi tipografia gazetei „Lupta”, a lui Panu. În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză, cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului se găseşte Al. Vlahuţă. Veronica Micle se mutase încă din 1887 la Bucureşti şi frecventa cu plăcere spectacolelel Teatrului Naţional. Era o admiratoare sinceră a talentului Aristizzei Romanescu, căreia îi dedică poezii şi chiar cronici teatrale laudative. Astfel se explică prezenţa ei, alături de Eminescu, Caragiale şi Vlahuţă, în mijlocul actorilor, în faţa clădirii teatrului găzduit de „Hotelul Dacia”. Existenţa cocardelor şi a steagului dovedeşte faptul că grupul din fotografie luase parte la o întrunire cu caracter sindical, cum se desfăşurau multe în acea perioadă, în sala de la „Hotelul Dacia”. În prim-plan, în rândul întâi, se află I. L. Caragiale, având capul descoperit, duelându-se cu bastonul cu Ştefan Iulian, actor al Teatrului Naţional din Bucureşti.
33
Acest Ştefan Iulian, care ţine în mână o sabie, jucase pe scena Teatrului Naţional rolul lui Ipingescu, ipistatul, în piesa de debut a lui Caragiale, „O noapte furtunoasă.” Între ei, în rol de arbitru, este studentul Iancu Brezeanu (1869 – 1940), căruia i se vede numai capul. Acesta a fost un interpret memorabil al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută” şi al lui Ion, din „Năpasta”, de I.L. Caragiale. Potrivit celor spuse de Soreanu, în fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu (1854 – 1918), interpreta în travesti a rolului lui Spiridon, „băiat de procopseală” în casa lui Titircă Inimă Rea. În sfârşit, în rândul doi apar şi câţiva copii, probabil eroi ai schiţelor lui Caragiale: Dl Goe, Vizita etc. Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni. Întâlnirea dintre cei doi avusese loc în tinerețe. Veronica Micle, împreună cu soțul ei, rector al Universității din Iași, sosesc la Viena, la data de 01.03.1872. Peste aproape o săptămână, la 9 martie 1872, are loc balul ”României June”, desfășurat în sala restaurantului hotelului ”La calul alb”, de pe strada Tabor, nr. 8, din Leopoldstadt, la care este invitat, printre alți oaspeți de seamă, și prof. Anton Josef Hye de Glunek, rector al Universității Viena (1871-1872), fost ministru de justiție (1867). Soția acestuia era românca Maria Filișanu. Până aici, nimic spectaculos, faptele pot fi dovedite documentar. De aici încolo, intervine legenda. Se spune că, aici, la acest bal, Ștefan Micle (care studiase la Viena în perioada 18501855), acompaniat de Veronica, s-a întâlnit cu omologul său vienez, aflat la brațul încântătoarei sale soții, o femeie de o frumusețe orbitoare, originară din
34
România. Eminescu, unul dintre liderii cunoscuți ai studenților, nu putea lipsi. Astfel, legenda conform căreia cei doi îndrăgostiți s-ar fi întâlnit, nu se știe când și nici în ce împrejurări, la pensionul ținut de doamna Löwenbach, se infirmă, locul acesteia fiind luat de o altă legendă, ce concretizează nevoia de fabulos și mit a celor ce iubesc istoria vieneză a Luceafărului. În aprilie 1888, la Botoşani, ea se fotografiază cu Eminescu, după cum spune Slavici. Pe una din fotografiile mai vechi ale poetului, iubita sa îi aşternea o sublimă poezie, care începea astfel: ,,Mă pierd uitându-mă la tine; Cuprinsă ca de-un farmec sfânt….” („La un portret”). În acelaşi an, 1888, Harieta, sora poetului, cerea lui Eminescu să se pozeze la Bucureşti, mărturisind că, neprimind portretul cerut, i-a dăruit Corneliei Emilian chiar fotografia luciferiană a lui Eminescu, făcută la 19 ani. În acest fel, poetul încerca să suplinească lipsa pozelor, atât de mult clamată de sora rămasă singură la Botoşani. Aceasta este, în câteva cuvinte, legenda ţesută pe marginea fotografiei. Ea este un document excepţional, din care se înţelege că, în vara-toamna anului 1888, Eminescu şi Veronica se aflau în compania artiştilor Teatrului Naţional, fotografiindu-se alături de ei, erau solidari cu necazurile şi suferinţele acestora. În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal. Dan Toma Dulciu
35
36