Omul si teritoriul by Eminescu

Cuvânt de deschidere Revista… s-a născut din necesitatea de a face cunoscute rezultatele cercetărilor științifice, gândurile, opiniile, viziunile profesorilor din cadrul catedrei Om și Societate, precum și ale elevilor atrași de disciplinele care compun acestă arie curriculară (Geografie, Istorie, Științe sociale, Religie). Diversitatea subiectelor și abordarea lor interdisciplinară aduc un plus vastului tărâm al cunoșterii, iar acestea devin mai interesante cu cât fac referire la regiunea în care trăim. Sunt abordate teme precum: rolul populației gepidă în formarea poporului român (prezentă de la finele antichității și până la începutul evului mediu în centrul, nordul Transilvaniei, Crișana etc.), existența haiduciei pe meleagurile noastre, în epoca modernă, care a dat naștere multor legende (printre care și aceea a lui Pintea Viteazul). Sunt prezentate principalele evenimente care au marcat evoluția Țării Chioarului în perioada modernă și contemporană. În alte articole sunt aduse precizări asupra tipologiei așezărilor din Depresiunea Baia Mare și a “nestatornicelor” limite geografice atribuite Podișului Someșan. Este prezentată povestea “grădinilor sălăjene”, descoperite de către elevi în drumul lor spre casele memoriale ale autorilor ardeleni: Liviu Rebreanu și George Coșbuc. Rolul educației în viața tinerilor, cugetarea tinerilor (transpusă în versuri) sunt alte aspecte care suscită interes și îndeamnă la reflecție. Aflată la primul număr, urăm revistei ani mulți și rodnici. Prof. dr. COVACIU Ionuț

GEPIZII ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC prof. Bledea Adrian Triburile germanice situate la periferia nordică a Imperiului Roman, au declanşat epoca marilor migraţii care a durat circa un mileniu(secolele III-XIII), şi a influenţat decisiv, evoluţia continentului European, având ca principală consecinţă formarea popoarelor medievale europene. Gepizii reprezintă o ramură a goţilor care au rămas în zona de vărsare a Vistulei în Marea Baltică, după ce ramurile ostrogotilor şi vizigotilor au migrat spre sud coborând de-a lungul Niprului şi ajungând în spaţiul nord pontic, în a doua jumătate a secolului al II-lea. Din punct de vedere arheologic ei perpetuează cultura Wielbark. Urmându-i pe goţi, câteva decenii mai târziu, pe la mijlocul secolului al III-lea, se pun în mişcare şi gepizii spre sud ei părând să urmeze aceaşi rută inaugurată de rudele lor goţii, fapt ce explică conflictul dintre gepizi şi goţi, amintit de izvoarele istorice. Un conflict goto- gepid nu poate fi presupus decât în măsura în care gepizii îi presau pe goţi la frontiera nord- vestică, undeva în zona cursurilor superioare ale Prutului şi Nistrului. Tentativa nereuşită i-a obligat să-şi schimbe directia de migraţie la apus de Vistula, ei locuind probabil pe versantele Carpaţilor Nordici timp de peste un secol. Acest imobilism al gepizilor se poate explica prin faptul că neamurile puternice din zonă erau reprezentate de sarmaţi şi vandali, acest raport de forte menţinându-se până la sfârşitul secolului al IV-lea când se modifică în condiţiile sosirii hunilor şi plecării vandalilor în Occident. În timp ce alte neamuri germanice precum goţii se refugiază spre apus sub presiunea hunilor, gepizii rămân pe loc, devin supuşii hunilor şi chiar participă la expediţiile lor împotriva Imperiului Roman. O schimbare decisivă în istoria gepizilor, se produce după moartea lui Attila, conducătorul hunilor, în 453, fapt ce determină lupte intestine între urmaşii săi. De acest context profită regale gepid Ardaric care organizează o răscoală a popoarelor subjugate de huni. Răscoala condusă de Ardaric obţine o victorie zdrobitoare împotriva hunilor la râul Nedao în Câmpia Pannonică în anul 454. Ca urmare a acestei victorii, regatul hunilor se destramă, iar gepizii îşi însuşesc teritoriile hunilor din estul Câmpiei Pannonice şi bazinul intracarpatic. Ceva mai târziu gepizii încheie o alianţă cu Imperiul Roman de Răsărit, fapt ce asigură o perioadă de stabilitate în zonă. După anul 471 gepizii ocupă oraşul Sirmium de o mare importanţă strategică, acesta devenind reşedinţa regilor gepizi. Dar situaţia este departe de a fi stabilă. În vestul Pannoniei se aşează longobarzii germanici în jurul anului 500, vecinătatea dintre gepizi şi longobarzi evoluând treptat de la legături matrimoniale şi colaborare împotriva Bizanţului spre rivalitate şi conflict deschis. Gepizii sunt zdrobiţi în anul 567 de longobarzii aliaţi cu avarii veniţi din stepele nord pontice, cei din urmă ocupând teritoriile gepizilor, în timp ce longobarzii se vor îndrepta spre Italia.

Dispariţia regatului gepid nu a însemnat şi anihilarea lor ca grup etnic, fapt evidenţiat de izvoarele arheologice şi literare. Dovezile arheologice evidenţiază o extindere a ariei lor de locuire în interiorul arcului carpatic până la Târnava Mare şi Mureş. Informaţiile literare ne arată că după înfrângerea gepizilor, nepotul regelui lor se refugiază cu tezaurul tribului împreună cu episcopal arian la Constantinopol. Un număr mic de familii gepide îi urmează pe învingătorii longobarzi în Italia, iar majoritatea lor, neavând unde să se refugieze, rămân în ţară şi se pierd cu timpul în rândurile populaţiei autohtone. Informaţiile privind expediţiile generalului bizantin Priscus la nord de Dunăre, împotriva slavilor din Muntenia în 593 şi împotriva avarilor în 601 atestă existența unor indivizi şi sate locuite de gepizi Ultimele ştiri privitoare la gepizi le dă scriitorul bizantin Teophanes care afirmă că în oastea avară care a asediat Constantinopolul în 625 ar fi luptat şi contingente gepide. Treptat gepizii dispar ca element etnic în prima jumătate a secolului al VII-lea . Istoricul Ion A. Pop arată că din punct de vedere arheologic este confirmată prezenţa gepiziilor în perioada secolelor V –VI în Transilvania nordică şi centrală, pentru Crişana şi vestul Banatului. Asocierea tezaurelor cu mormintele fastuoase de pe valea Someşului, până spre Turda, dovedeşte existenţa unui centru de putere germanic. La Someşeni (Cluj) a fost descoperit un tezaur de podoabe, aparţinând unei femei creştine –sec. V, care cuprindea podoabe ale gâtului şi ale pieptului, de centură şi de braţe. S-au descoperit 2 morminte princiare la Apahida. Primul aparţine conducătorului germanic creştin, Omharus, din sec V: numele acestuia reiese din inscripţia de pe inelul de aur descoperit în mormânt. Alături de acesta au mai fost descoperite un alt inel,o brăţară, o fibulă, 3 catarame, pandantivi, toate din aur şi 2 oenochoe din argint cu decoraţii dionisiace. Al II-lea mormânt aparţinea tot unui membru al aristocraţiei, având un inventar de 2.5 kg. de aur: podoabe(catarame, colier), aplici pentru harnaşament.În acelaşi orizont cultural se încadrează şi mormântul unei prinţese de la Turda, descoperit în fostele terme legionare. La aceste morminte se adaugă şi cele de la : Slimnic-Sibiu, Cepari-Bistriţa Năsăud, Dindeşti-Satu Mare. Cu toate acestea pătrunderea gepidă în Transilvania în secolul V nu pare prea intensă. La Periam- Timiş a fost descoperit un mormânt cu un inventar bogat. De abia în secolul VI s-a produs o aşezare masivă a gepizilor în Transilvania, după 567, când au fost înfrânţi de avari. Acum apar aşezările nefortificate de la Moreşti-Mureş, Porumbenii MiciCovasna şi necropolele cu un număr mare de morminte : Band-Mureş, Bratei-Sibiu, NoşlacAlba. Problema prezenţei gepizilor sub aspectul culturii materiale a fost urmarită insistent și sistematic de I. Bona, care a delimitat mai demult o grupa distinctă a descoperirilor funerare din zona Tisei (Artand/Poroshat-Malajdak-Csongrad), caracterizată prin morminte de inhumație orientate cu precădere nord-sud si cu punctul de greutate in ultima treime a sec. IV - prima jumatate a sec. V (Bona 1971, 274).

Elementele principale pe baza carora a definit acest grup est-german (gepid, dupa parerea autorului) sunt date de prezenta armelor in morminte şi anumite categorii de materiale, inclusiv ceramică, acestea legate de mediul culturii Santana de Mures- Cerneahov. Cele mai invocate exemple in sprijinul acestui cerc cultural gepid timpuriu ar fi seria descoperirilor funerare de pe cotul Tisei sau ceva mai spre sud, cele de la Artand, Kisvarda, Gava, Gelenes. Asadar, delimitarea cronologica şi a continutului „cercului cultural gepid timpuriu" din bazinul Tisei superioare, care dupa I. Bona are un punct de sprijin important in bazinul inferior al Somesului, este o chestiune, insuficient lămurită. Cele mai vechi descoperiri din nord-vestul Romaniei, care, eventual, ar putea fi puse pe seama gepizilor (inventarele de la Curtuiuseni si Simleul Silvaniei) nu sunt anterioare celei de-a doua jumătăţi a sec. IV. Cum s-a aratat, prezenta vandalilor spre mijloeul deceniului 4 al sec. IV in zona Muresului inferior poate indica avansul gepizilor spre sud, încă inaintea acestei date. Este posibil ca acei piti inregistrati de Tabula Peutingeriana la nord de Porolissum să fie tocmai acesti gepizi din sec. IV, care au dislocat o parte a populatiei vandale din zona sau, dupa parerea lui I. Bona, au asimilat-o, posibil ca aceasta să fi fost şi soarta unei parţi a populatiei dacice. Este foarte probabil că descoperirile de solidi de la Theodosius II şi Valentinianus III îi indica in nord-vestul Romaniei pe gepizii acum aliati ai hunilor sau din perioada imediat urmatoare destramarii regatului hunic. Data la care aceste monede puteau ajunge in pământ este dificil de stabilit, insă cel putin la acele populatii din bazinul carpatic care erau situate in afara granitelor Imperiului Roman tarziu ele nu se datoreaza unor relatii comerciale şi n-au indeplinit functia economică a unei monede propriu-zise, explicandu-se prin stipendia şi donativa acordate de catre Imperiu între anii 430-450 (perioada in care se intemeiază şi evoluează in Campia Tisei centrul hunic de putere), având loc un aflux important al monedelor de aur in bazinul carpatic, datorat sumelor primite de huni. Este de presupus, asadar, că solidi de la Theodosius II şi Valentinianus au ajuns şi în nord-vestul Romaniei dupa anul 430. Curioasă este aparitia unor astfel de monede in vaile zonei estice, mai inalte, de unde nu cunoastem aproape deloc alte vestigii contemporane lor (Cig, Baia Mare, CopalnicManastur,Dobra Mică, Remetea Chioarului). Alte cateva descoperiri funerare din Campia Ierului pot indica prezenta gepizilor in zona de campie din nord-vestul Romaniei in perioada de sfarşit a regatului hunic sau usor dupa aceea. Este vorba despre doua morninte descoperite la Ghenci, unul apartinand unui razboinic, apoi despre mormantul unei femei de la Dindesti din inventarul caruia se rernarca o pereche de fibule de tip Smolin confectionate din tablă de argint. Data la care incep să se constituie aici asa-numitele "cimitire cu morminte in siruri" o indica binecunoscutul mormant de la Valea lui Mihai (jud. Bihor), apartinand unui reprezentat al elitei gepide, descoperirile funerare de la Oradea (probabil că este vorba aici chiar despre un cimitir mai mare)", databile in a doua jumatate a sec. V sau spre partea sa finala. Mai probabil, abia dupa plecarea ostrogotilor in Peninsula Balcanica (471 ), apoi spre vest, gepizii au preluat efectiv fostul teritoriu hunic de la est de Dunare.

Perioada dintre cca. 480 şi pană la avari este cel mai bine reprezentata prin asezari şi complexe funerare sigure (inclusiv cimitire mai mari), situate, fara exceptie, in zonele joase, de campie . Se poate constata, existenta a doua grupari regionale: cea mai insemnată se contureaza spre nord, intre cursul mijlociu al raului Crasna (respectiv marginea sudica a fostei mlastini Ecedea) si pană la sud de Crisul Repede (datarea şi incadrarea culturală a asezarii de la Sanmicolaul Roman, situata la sud de Crisul Repede, răman, totusi, sub semnul intrebarii), de unde se cunosc cele mai numeroase asezari şi descoperiri funerare sigure; cealalta, sudica, se afla intre Mures şi Crisul Alb, reprezentata fiind exclusiv prin descoperiri funerare ori descoperiri izolate. Daca gruparea sudica se leaga in mod direct de centrul lumii gepide, situat intre Criş - Mureş, la est de Tisa, descoperirile din vest/nord-vestul Romaniei par să marcheze o grupare regională distincta, situata la periferia nord-estica a regatului gepid. Pentru perioada 480-567/568 "granita" poate fi delimitata aici la sud de cursul mijlociu al Crasnei, pana la marginea sudica a fostei mlastini Ecedea. Nici spre cursul inferior al Somesului şi nici in directia segmentului mijlociu al acestui rau nu există descoperiri care pot fi legate de o prezenta gepida", mai mult, datele de pana acum indica faptul ca spre est nu a fost locuita nici zona mai înalta care începe la est de cursul raului Ier. Din pacate, dintre cele 11 asezari cunoscute acum din zona Ierului inferior a fost sondata doar cea de la Berea X-XL. 0 precizare clară există la Jordanes, care, referindu-se la infruntarea dintre vizigoti şi vandali, produsa spre mijlocul sec. IV, face precizarea ca "vandalii ocupau atunei teritoriile unde astazi locuiesc gepizii, lângă raurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Crisia" (Jordanes, Getica, 113, cf. Fontes, 425), or intreaga situatie arheologica cunoscuta acum, confirma aceasta precizare. Ligia Bârzu evidenţiază faptul că există o serie dificultăţi provocate de natura diferită a materialelor descoperite în aşezări şi a acelora din necropole în spaţiul gepid. În cazul necropolelor, ritul, ritualul şi inventarul funerar se înscriu în tradiţiile lumii germanice de secol VI-VII: cimitire plane, de înhumaţie, în şiruri, cu orientare creştinească, inventar tipic masculin(tipuri de arme, piese de centură) şi feminin(fibule,cercei,coliere diademe); la care se adaugă vasa tipice de tradiţie germanică(după tehnică, ardere, decor). În schimb cu rare excepţii inventarele locuinţelor nu se regăsesc în necropole, fiind de o cu totul altă tipologie, trebuind subliniat că nici un element nomad nu a fost surprins în aşezări, aşa cum se verifică la Moreşti, Bratei A1şi A2, Sighişoara, Cipău, Mediaş etc. Fapt ce demonstrează că barbarii şi romanicii au vieţuit alături, uneori în strictă vecinătate, dar nu au dus o existenţă comună. 1. 2. 3. 4. 5.

Bibliografie: Bernstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. II, Institutul European, Iaşi, 1998. Istoria Românilor, Academia Română, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001. Musset ,Lucien ,Invaziile, vol. I-II, Editura Corint, Bucureşti, 2002. Pop, Ion A., Istoria Transilvaniei, vol 1, p.190-191. Stanciu, Ioan, Gepizi, avari și slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr.) în spațiul vestic și nord-vestic al României, pp. 204-212. Ţiplic, Ioan, Marian, Contribuţii la Istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi Evul Mediu Timpuriu(secolele IV-XIII), Institutul European, Iaşi, 2005.

VECHIMEA

ȘI

Răscoala antihabsburgică din anii 1703-1711,condusă de Francisc Rackȍczi al II-lea constituie una dintre fazele superioare ale luptei îndelungate dusă de popoarele din bazinul carpatic împotriva dominației străine . Ponderea cauzelor revine politicii economice a Curții de la Viena a cărei vistierie aflată permanent în pragul falimentului ,urmărea să-și amelioreze situația prin exploatarea intensivă a resurselor materiale și umane din teritoriile nou cucerite și să scape de cheltuielile necesare întreținerii armatei în urma încartiruirilor forțate .O astfel de procedură atrage după sine înmulțirea dărilor și a prestațiilor ,slăbirea potențialului economic al diferitelor regiuni .Pe lângă gravitatea impozitelor ,la creșterea atmosferei antihabsburgice a contribuit și faptul că autoritățile locale și străine au introdus sistemul de responsabilitate colectivă pentru asigurarea încasării sumelor impuse . În astfel de împrejurări rezistența populației față de asupritorii străini și locali a crescut direct proporțional cu epuizarea resurselor de care dispuneau categoriile sociale de jos .Cea mai radicală formă de împotrivire a fost lupta elementelor constituite în cete armate numite de autorități ,,latrones,, , ,,praedones,, sau rebeli. Bucurându-se de sprijinul populației ele atacau grupurile mici de soldați pe funcționarii comitatelor ,precum și pe nobili .Aceste cete au alcătuit baza mișcării așa numiților haiduci ,care prin acțiunile lor de răzbunare urmăreau să ușureze într-un fel sau altul suferințele semenilor lor .În Maramureș formarea unităților de haiduci i-a aparținut lui Gligor Pintea ,supranumit ,,PinteaViteazul,,. Faptele lui Pintea Haiducul şi a celor care au acţionat împreună cu el se leagă de ceea ce obişnuit numim lotrie sau haiducie socială, un fel de brigandaj şi delicvenţă a vremurilor de altădată. Dincolo de denumirile distincte de la un popor la altul - brigandage la francezi, Răuberei la germani, brigantăggio la italieni fenomenul a fost prezent în întreaga Europă medievală şi modernă. Haiducia, în sensul de brigandaj, se poate defini drept un jaf înarmat la drumul mare de răufăcători reuniţi în cete relativ disciplinate, organizate militar şi supuse respectării anumitor reguli şi autorităţii unui şef. Pentru oficialităţile vremii haiducul era un răufacător care săvârşea fărădelegi, fiind considerat în afara legii, un veritabil Outlaw, cu toate că nu era un simplu hoţ şi nici un ucigaş de rând. Fără îndoială că în Transilvania haiducia nu a apărut la pragul secolelor XVII- XVIII, fiind cu mult mai veche decât epoca lui Pintea, şi a continuat într-un fel, pe o treaptă nouă, lotria sau tâlhăria tradiţională. Prin numele lor, haiducii sociali sau de codru trădează legătura strânsă cu o anume categorie de ostaşi plătiţi sau cel puţin scutiţi de obligaţii fiscale şi iobăgeşti în schimbul serviciului militar, aceea a mai vechilor hajdones din actele latineşti, respectiv hajdukok dm cele ungureşti, consemnaţi documentar în Transilvania încă din secolul al XVI-lea Termenul a ajuns să desemneze, la sfârşitul aceluiaşi secol, însăşi slujitorul înarmat aflat în serviciul unei instituţii sau a unui stăpân nobil. înţelesul său a rămas multă vreme unul militar, fiind folosit în asociere cu alţi termeni pentru a desemna armata de haiduci-ostaşi (hajduhad sau hajdusăg), conducătorul acestora (hajduhadnagy) sau căpitanul lor (hajdukapităny), armele lor, precum toporul de haiduc (hajduszekerce), mai apoi şi puşca (hajdupuska), nelipsind nici dansul haiducesc cu arma în mână (hajdutănc), desigur, unul fecioresc al celor numiţi în acte şi hajdulegeny. Aceeaşi relaţie strânsă rezultă şi din formele de organizare militară pe care le cunoaşte şi le promovează haiducia socială, din atragerea şi încorporarea unor militari dezertori sau concediaţi după terminarea ostilităţilor, fapt care explică, de altfel, şi posibilitatea transferului şi a diversificării semantice a unei terminologii comune la origine

DESTINUL HAIDUCIEI Prof. BOLCHIȘ Maria

Am aminti însă că, dincolo de această terminologie a oficialităţilor ostile prin natura lor haiducilor, cei care au avut de-a face cu aceştia de pe alte poziţii decât cele strict de adversitate folosesc noţiuni mult mai chibzuite şi socotite. Astfel, în ascultarea celor 52 de martori din Satu Mare în legătură cu Pintea şi oamenii săi , cu câteva excepţii, cei anchetaţi nu vorbesc în exclusivitate numai de hoţi sau tâlhari {tolvajok), ci alternativ şi de “feciori lui Pintea (Pintye legenyek)”, de “tovarăşii lui Pintea (Pintye Stmon tărsai) sau mai simplu de “haiduci (haj- duk). Cum răspunsurile celor audiaţi au fost înregistrate de oficialii comitatului, este imposibil azi de precizat gradul de fidelitate al redării termenilor. Oricum însă, strecurarea şi înregistrarea în depoziţii a unor noţiuni altele decât cele oficiale, dovedeşte că martorii le foloseau obişnuit în limbajul lor de fiecare zi. Interesant că mulţi spun haiducilor “feciori” chiar şi atunci când aceştia apar ca vânzători de bunuri jefuite. Astfel văduva Kata Kovâcs declara anchetatorilor că “a văzut la un fecior mătase de Nyitra dar nu a cumpărat- o”, în timp ce Elisabeta Kis, văduva croitorului Francisc Sziket, arăta că “unul dintre feciorii lui Pintea a îmbiat-o cu un scul cu fireturi de aur şi un altul cu galbeni turceşti, dar nu a luat”. La fel de cu reţinere sa purtat faţă de haiduci şi văduva Sara Kun, care mărturisea că “a văzut la un fecior de al lui Pintea un scul cu fireturi de aur, o bucată de postav, dar nu le-a cumpărat” . Din actele vremii ne apare deosebit de instructivă şi terminologia folosită de cei care slujeau în armata presidială imperială. Astfel, Matei Szilâgyi alias Ursu, militar însoţitor al delegaţiei de orăşeni băimăreni la tratativele de la Şurdeşti privind “graţierea” haiducilor, declara că “a auzit când Pintea a spus feciorilor săi (legenyi- nek) să coboare din munteFolosirea termenului de haiduc pentru desemnarea oamenilor lui Pintea nu era însă proprie numai angajaţilor dm armată Practica era prezentă în aceeaşi măsură şi în sânul populaţiei civile, de la meşteşugarii şi negustorii vremii la crâşmarul împărătesc dm cetate, ba chiar la unii dintre nobili. Din toate aceste exemplificări rezultă că terminologia privitoare la haiduci, desprinsă din răspunsurile date cu ocazia ascultării de martori de la Satu Mare, prezintă diferenţe mare în funcţie de interesele celor care efectuează audierea şi a celor care au fost audiaţi. în timp ce în formularea întrebărilor, funcţionarii comitatenşi îi numesc constant pe oamenii lui Pintea hoţi sau tâlhari, cei interogaţi sunt mult mai nuanţaţi în exprimări, folosind o mai mare diversitate de termeni, de la cei de feciori, tovarăşi şi haiduci la cei consacraţi oficial. Din păcate, această diversitate de terminologie lipseşte aproape cu desăvârşire în ascultarea similară de martori realizată la Baia Mare , respectiv în răspunsurile celor 14 haiduci audiaţi în iulie 1701 la Satu Mare în formularea şi înregistrarea răspunsurilor acestora, reprezentanţii oficialităţii şi-au impus puternic amprenta, expresie a atitudinii lor de ostilitate, încât a devenit regulă folosirea termenului de tolvajok (hoţi, tâlhari) în textul maghiar de la Baia Mare, respectiv praedones (prădători, jefuitori) în cel latinesc de la Satu Mare. Haiducii erau departe de a constitui o masă nediferenţiată, aşa cum rezultă şi din depoziţiile unora dintre ei, cum a fost cazul lui Nicolae Baba, iobag al lui Gheor- ghe Szirmay, respectiv Samuil Pusztai din Hideaga. Primul se referea la “mai marii tâlharilor (maiorennes prae- donesŢ iar al doilea la “cei mai puternici dintre tâlhari (potiores ex praedonibus)” şi “la cei care erau dm starea mai de jos (qui inferioris ordinis erant)” în cadrul organizării lor militare, haiducii aveau hotnogi, precum Lupu Ravasz, dar şi caporali (corporales) sau decurioni (decuriones)

O atenţie aparte mentă determinativele incriminatoare care însoţesc frecvent în actele guberniale numele lui Pintea, evidenţiind atât faima sa (hires tolvaj Jamosus praedo) şi rolul hotărâtor pe care l-a avut în haiducia vremii, cât mai ales ura şi ostilitatea cu care a fost privit şi judecat de nobilimea ţării a cărui purtător de cuvânt era Gubemiul în corespondenţa purtată de acesta în lunile august-septembrie 1699 şi în septembrie 1700 cu comandantul general al ţării Rabutin, cu Cancelaria Aulică de la Viena condusă de Samuel Kâlnoki, cu comandantul militar sătmărean Lowenburg sau cu conducerea comitatelor şi districtelor se vorbeşte constant şi cu deosebită vehemenţă despre Pintea ca “mai marele tâlharilor (archi\praedo)”, “hotnogul tâlharilor (tolvajok hadnagja)” şi Hoţii aveau tăinuitori (fautores) sau, altfel spus, sunt menţionaţi primitorii, ocrotitorii şi tăinuitorii i hoţilor (receptores, patroni et fautores praedonum). Obişnuit în acte, prada (praeda) desemnează bunurile jefuite sau tâlhărite de la cei păgubiţi iar acţiunea în sine este numită jaf sau tâlhărie (depreciativ). Răufăcătorii vorbeau între ei despre “mersul la câştig” iar atunci când aveau parte de “graţiere” nu îngăduiau celor dm jur să le mai spună hoţi sau tâlhari. Aşa s-a întâmplat cu Pintea şi câţiva români în Baia Mare sau cu “feciorii” săi şi negustorii din Viena la Mintiu, respectiv cu cei din Gyor la Satu Mare . Tâlharii întemniţati şi încătuşaţi pentru nelegiuirile lor ori de câte ori aveau prilejul nu pregetau să-şi rupă lanţurile (compedes) şi să fugă. Cu prilejul transferăm de la o temniţă la alta erau ferecaţi cu lanţuri la picioare şi închişi în colivii, aşezaţi în căruţe şi însoţiţi de paznici militari, eventual şi civili. Aşa au fost mutaţi de la Satu Mare la Carei un grup de 17 întemniţati, dintre care 12 au reuşit să-şi rupă lanţurile şi au încercat să fugă de sub escortă în apropierea podului de peste Crasna, de lângă Moftinul Mare. După jafurile reuşite hoţii îşi cumpărau adesea arme noi (arma nova). Cu toate faptele şi vinovăţiile lor hoţii arestaţi (arrestati) puteau avea parte uneon de îndurare şi iertare (gratia), acordată fie cu bună credinţă, fie cu scopul de a-i atrage şi prinde mai uşor şi pe alţi colaboratori ai lor. Pentru a-şi asigura succesul în jafurile întreprinse hoţii se asociau, având tovarăşi (asseclae). In acelaşi scop se îngrijeau să procure şi să nu le lipsească informaţia (famam) necesară, pe care diverşi curieri sau vestitori (cursores) le-o aduceau prin înţelegere, de regulă, înaintea săvârşirii unei tâlhării. Aşa s-a întâmplat şi înaintea jafului de la Hordou, din 10 iulie 1699, când negustorii greci au fost urmăriţi de asemenea iscoade pas cu pas, începând chiar din Polonia, şi divulgaţi în intenţiile şi bunurile lor lui Pintea şi oamenilor săi . Spre deosebire de autorităţile militare şi civile, de nobilimea ţării şi de patriciatul orăşenesc, oamenii de rând, ţărani mai ales şi orăşeni săraci deopotrivă, îi priveau uneori pe haiduci cu admiraţie pentru curajul şi faptele lor îndrăzneţe, se solidarizau adesea cu aceştia când atacau pe cei bogaţi şi privilegiaţi, tratându-i în asemenea situaţii de oameni cinstiţi şi capabili de sentimente şi gesturi generoase. Dacă epoca de tranziţie de la suzeranitatea otomană la înstăpânirea habsburgică în Transilvania şi în părţile dinspre Ungaria, cu tot ce a însemnat criza vechilor structuri politice şi lipsa de articulare a celor noi, a favorizat haiducia, aceasta beneficiind de slăbiciunile şi deficienţele sistemului administrativ şi militar, asta nu înseamnă că fenomenul s-a strâns odată cu consolidarea noului regim politic Dimpotrivă, haiducia a continuat să persiste şi să însoţească noile structuri politice în evoluţia lor. Prin schimbările intervenite este adevărat că au dispărut factorii săi favorizanți, dar continuau să persiste cauzele sale economico-sociale de adâncime care au generat-o, î-au dat puterea şi care o va menţine într-o lentă stingere până spre mijlocul secolului al XIX-lea..

1. 2.

Bibliografie Academia Română ,,Istoria Românilor,, vol V pag 375-376,Editura Enciclopedica ,Bucuresti 2003 Andea Susana ,Avram Andea ,,Haiducul Pintea și lumea sa ,,Editura Supergraph ,Cluj-Napoca ,2003 pag 59-71 Moldovan Iosif Florin ,,Istoria Statului și Dreptului Românesc,, Ed Cordial Lex Cluj Napoca ,2012 pag 100-103

ÎNCADRAREA PODIȘULUI SOMEȘAN ÎN DEPRESIUNEA TRANSILVANIEI. SUBDIVIZIUNI prof. dr. COVACIU Florin Ionuț

Fig. 1.

Poziţia Podişului Someşan în cadrul teritoriului României

Situat în nord, nord – vestul Depresiunii Colinare a Transilvaniei, Podişul Someşan reprezintă compartimentul cel mai extins şi cel mai complex din punct de vedere morfostructural (fig. 1.). De-a lungul timpului s-a încercat o delimitare clară a unităţii. Părerile au fost, însă, numeroase și extrem de nuanţate, lăsând subiectul deschis până azi. Din acest punct de vedere, unitatea geografică studiată rămâne extrem de controversată sub aspectul extensiunii şi a subunităţilor componente. Dacă facem o trecere în revistă a părerilor formulate asupra arealului și limitelor podișului vom începe cu studiile lui Vintilă Mihăilescu (1934). Acesta îi atribuie numele de Platforma Someșană, înglobându-i arealele din exteriorul Jugului Intracarpatic (din exteriorul Depresiunii Transilvaniei). Mai apoi, în 1963, în teza de disertație, Alexandru Savu, fixează iniţial poziţia unităţii la nord de culoarul Someşului Mic şi, parţial, al Someşului Mare. La est şi vest, podișul “se dezvoltă” deoparte și de alta a culoarului Someşului dintre Dej şi Jibou. Nu-i sunt integrate Culmea Breaza şi Depresiunea Lăpuşului (argument fundamentat prin trăsăturile genetice, evolutive şi morfologice, diferite spațiului analizat). Ulterior, în urma unei revizuiri, autorul ataşează unităţii depresiunile marginale Huedin, Almaş-Agrij şi Lăpuş, Dealurile Năsăudului, Dealurile Ciceului (cu Culmea Breaza), inclusiv Dealul Feleacului, situat la sud de culoarul Someşului Mic. O altă viziune asupra limitelor Podișului Someșan o are Alexandru Ungureanu (1993) care localizează unitatea la nordul celor două Someşe, (dar numai în interiorul Depresiunii Transilvaniei). Conform autorului, unitățile componente sunt: Dealurile Clujului şi Dejului, Depresiunea Almaş-Agrij, Dealurile Şimişna-Gârbou, Podişul Boiu-Gâlgău, Culmea Breaza, Dealurile Ciceului, Dealurile Suplaiului şi Dealurile Năsăudului.

Referitor la suprafața ocupată de către acest podiș, o opinie apropiată (autorului menționat mai sus) o are și profesorul Grigor Pop (2001). Diferența constă în neincluderea, în componența podișului, Depresiunii AlmaşAgrij şi sectorului de pe stânga Someşului Mare. Elementul de noutate îl reprezintă subunitatea Dealurile Someşului Mare (compusă din Dealurile Ciceului, Dealurile Suplaiului şi Dealurile Năsăudului). Argumentele acestei noi configurații sunt de natură: structurală, morfologică, hidrografică, climatică, biopedogeografică şi istorică. Se conturează, astfel, un tablou al subunităților Podișului Someșan: Dealurile Clujului şi Dejului, Dealurile Şimişna-Surduc, Podişul Purcăreţ-Boiu Mare, Culmea Breaza şi Dealurile Sălătrucului, Dealurile Someşului Mare. Tot în acel an 2001, Aurel Maier atinge problema spațialității Podişul Someşan. El exclude, pe baza unor argumente de ordin morfostructural şi morfometric, Dealurile Ciceului, Culmea Breaza şi Dealurile Suplaiului și fixează limita estică pe interfluviul dintre Valea Sălătrucului şi Valea Mare. În același timp, înglobează unităţii Depresiunea Almaş-Agrij, alături de dealurile: Nadăşului, Clujului şi Dejului, Şimişna-Gârbou şi Purcăreţ-Măgura. Patru ani mai tărziu Ielenicz şi Pătru oferă o nouă imagine a Podişul Someşan, în a cărei componență intră: Podişul Boiului, Dealurile Clujului, Dealurile Dejului şi Dealurile Ciceului precum şi culoarele celor trei Someşe (Someşul Mare doar din aval de Beclean). Culmea Breaza nu mai este inclusă unităţii studiate. Badea şi colab. (2006), subscriu viziunii cercetărilor anterioare, adăugând Podişului Someşan: Culmea Prisnel, Dealurile Ciceului şi Depresiunea Almaş-Agrij, iar în partea sud-vestică îi integrează o subdiviziune aparte, Podişul Huedinului. Cocean şi colab. (2009) consideră că în componența podișului intră: Dealurile Clujului şi Dejului (fotografia de mai jos), Dealurile Şimişnei, Platoul Purcăreţ-Boiu Mare şi Dealurile Sălătrucului. Autorii precizează că dealurile Şimişna și Sălătruc, au în comun o structură morfologică şi peisagistică unitară, separarea realizându-se doar prin adâncirea văii Someşului. În acelaşi studiu, Podişul Purcăreţ-Boiu Mare poartă denumirea de Platoul Purcăreţ-Boiu Mare (printre altele și ca urmare a suprafeţelor aplatizate, generate de modelarea carstică).

Fig. 2. Subunităţile Podişului Someşan

Urmărind studiile pe acestă problematică și discutând (2010) acest aspect cu profesorul Mac Ioan s-a desprins următoarea concluzie, și anume că în componența Podişului Someşan (fig. 2) intră Dealurile Clujului şi Dejului (între Culoarul Someşului Mic și Culoarul Someşului), Dealurile Şimişna-Gârbou (cu trasături diferite faţă de compartimentul precedent, respectiv altitudini şi fragmentare ridicate). Aceste două unităţi distincte reprezintă nucleul central al podişului (care reprezintă și 79% din suprafața unității). La nord de Culoarul Someşului se află subunităţile: Dealurile Sălătrucului şi Podişul Purcăreţ-Boiul Mare. Bibliografie 1. Ielenicz, M., Pătru, Ileana (2005), România. Geografie fizică, Editura Universitară, Bucureşti. 2. Badea, L., Buza, M., Niculescu, GH., Maria Sandu, Schreiber, W., Mihaela Şerban, Kadar, A. (2006), Unităţile de relief ale României, II, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, Editura Ars Docendi, Bucureşti. 3. Cocean P., Schreiber W., Cocean Gabriela (2009), The Someş Plateau – Regional Identity, în Romanian Review of Regional Studies, Volume V, Number 1, Cluj-Napoca. 4. Maier, A. (2001), Podişul Someşan, populaţia şi aşezările, Editura Gh. Bariţiu, Cluj Napoca 5. Mihăilescu, V. (1934), Platforma Someşană, BSRRG, LIII, Bucureşti. 6. Mihăilescu, V. (1936), România. Geografie Fizică, Bucureşti. 7. Mihăilescu, V. (1937), Observaţii noi asupra Platformei Someşene (Latura Internă), BSRRG, LVI, Bucureşti. 8. Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 9. Savu, Al. (1963), Podişul Someşan. Studiu geomorfologic, Teză de disertaţie, Universitatea ”Babeş-Bolyai” Cluj, Facultatea de Şt. Naturale – Geografie. 10.Ungureanu, Al. (1993), Geografia podişurilor şi câmpiilor României, Editura Universităţii „Al. I. Cuza", Iaşi.

Tipologia așezărilor din Depresiunea Baia Mare Prof. Ramona Mureș an În funcție de tipologia așezărilor, depresiunea Baia Mare se poate împărții în două jumătăți apropiate ca pondere (Figura 1) și ca extindere spațială (Figura 2), o parte de sud-est unde predomină așezările răsfirate și risipite și una de nord-vest, unde predomină așezările de tip adunat. Cele două părți nu apar întâmplător, ele se succed în direcția înclinării generale a reliefului, sud-est – nord-vest, așezările risipite situându-se pe partea sud-estică a dealurilor piemontane, cu altitudini și o fragmentare mai mare a reliefului, în timp ce localitățile risipite corespund spațiului extins al luncii Someșului și al Lăpușului. Localitățile de tip adunat sunt cele care au o pondere mai mare, de 51%, fiind vorba de un număr de 36 de așezări (Figura 1). În afară de suprafețele plane a luncii Someșului, Lăpușului, Săsarului și parțial a Bârsăului, acestea se mai întâlnesc în ariile de convergență cum este cazul localităților Dumbrăvița și Chechiș, situate la ieșirea spre Lăpuș din cadrul Bazinului Rus-Șișești, sau în areale în care relieful constituie un factor limitativ, ca la localitățile Chelința și Țicău, care fiind situate la capătul din amonte a Cheilor Țicăului, nu s-au putut extinde în suprafață (Figura 2). Părțile mediane ale piemonturilor Poșta și Iadăra precum și Bazinul depresionar RusȘișești, sunt ocupate aproape exclusiv de localități de tip răsfirat, care au o pondere de 46% în cadrul Depresiunii Baia Mare și un total de 32 de localități. Localitățile de tip risipit se întâlnesc la periferia sud-estică a depresiunii, în cadrul Colinelor Curtuiușului, fiind vorba aici de Curtuiușu Mic și Remecioara, acesta din urmă fiind situată la capătul din amonte a Cheilor Lăpușului. În privința structurii localităților, se remarcă faptul că 62 de localități din totalul de 72, adică 89% au structură neregulată (Figura 1), două localități (Șomcuta Mare și Ardusat) prezintă câte o parte cu caracter rectangular a tramei stradale, localitățile Țicău și Tăuții de Sus au structură liniar, ambele fiind constrânse de configurația reliefului (Cheile Țicăului și respectiv valea Săsarului) și două localități (Hideaga și Cătălina) au structură liniară în două direcții, ambele fiind situate la intersecția a câte două drumuri, în lungul cărora s-au alungit (Figura 2).

Tipologia așezărilor

Structura așezărilor

Figura 1. Tipologia și structura așezărilor umane din Depresiunea Baia Mare

Figura 2. Tipologia și structura așezărilor umane din Depresiunea Baia Mare

CUGETARE eleva MORAR Camelia Maria Teofana Clasa a XI-a C

Trăim în prisma unei vieți, Încătușată-n gânduri, Pierdută-n aparențe seci, In vorbe scrise, rânduri, Aceleași măști,dar alți actori, Aceiași oameni trecători, Aceleași sentimente, Rătăcitoare în inimi, preponderant absențe. Trăim într-o lume, în care, Dreptatea-i otrăvită de nelegiuire, Esența e pierdută în neștire, Iubirea-i guvernată de iluzii, Omul e ghidat de confuzii, Ura guvernează părerea, Orgoliul conferă puterea, Minciuna-i adevărul, Iar binele e răul. Gândind problema astei vieți, Tu, omule stingher, Nu te-ndoi, ci stai să cugeți, Că timpu-i efemer, Și ia aminte “trecător”, Că și ceea ce nu vezi, Poate trăi prin tine, Prin simplu fapt: să crezi.

FENOMENUL SOCIOLOGIC ”BALENA ALBASTRĂ” eleva MORAR Camelia Maria Teofana Clasa a XI-a C Fenomenul ”Balena Albastră” este unul din cele mai controversate probleme, ce pigmentează aparenta realitate deformată în care trăiește omul contemporan. Acest fenomen se referă exclusiv la rolul pe care internetul, devenit o zeitate a lumii moderne, îl are asupra tineretului în special. În primul rând această dependență de internet este dată de o suemdenie de factori, unul dintre ei fiind binecunoscutul „virus”ce molipsește în general mentalitatea adolescentilor neexperimentați și naivi, aceala care consideră omul - care nu are acces la rețelele de socializare - o ființă izolată, perimată sau chiar ”expirată”. Această dorință de comunicare excesivă în cadrul internetului, este cerută în special de necesitatea umplerii vidului interior pe care îl creează negativismul din jur. Există multe cazuri familiale în care copii sunt abandonați în fața ecranului, de către parinții care muncesc excesiv pentru a face față capriciilor sistemului capitalist, pentru carieră, pentru succes și pentru bani, au ca finalitate drama trăită particular de familie, și colectiv, de societatea expusă îmbolnăvirii mentale și compotamentale. Acest fenomen, care se referă la apariția unui joc pe internet, generat de Philipp Budeikin, ce impune niște nivele sau etape prin care respectivul copil este provcat să realizeze diverse probe, ce ajung pe parcurs să se transforme dintr-o simplă joacă în amenințări și chiar obligativități negative ce duc la incidente ce pot “avaria” respectiva persoană atât psihic cât și fizic.

Un studiu realizat recent de Universitatea Oxford, deprtamentul Oxford Internet Institute, pe un eșantion de 515 copii, cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani, arată că în ultimul an, 14% dintre tineri s-au confruntat cu o experiență negativă pe Internet. De altfel, 8% au declarat că au fost contactați de străini, 4% dând de persoane care nu erau cine au pretins că sunt, 2% descoperind materiale cu conținut inadecvat varstei, care iau făcut să se simtă stanjenitor, iar 3% dând de materiale care i-au speriat, după cum sugerează și site-ul PC Advisor. Realizatorii studiului de la Oxford, oferă ca soluție de prevenire și combaterea a acestui fenomen comunicarea între copii și părinți, dar și asigurarea unei educații preventive. De altfel, pe langă consolidarea unor principii morale și solidificarea unor cunoștinte în domeniul sociologic, combaterea acestui fenomen poate fi asistată de unele programe specializate care asigură un control parental, demersuri vitale pentru asigurarea scurității copiilor. Acești copii au fost expuși experimental la unele device-uri. Aproximativ 90% din parinții copiilor intervievați au afirmat că nu au aplicat nici măcar o parte din metodele sumare de precauție. Una din cele mai informate persoane pe această temă, sociologul Ciprian Grădinaru, de la organizația Salvați Copiii, a declarat că acțiunile teribiliste de tipul jocului „Balena albastră” au existat întotdeauna și că, sub influența rețelelor de socializare, presiunea asupra copiilor și nevoia de validare în grup cresc. „Genul acesta de teribilisme adolescentine a existat dintotdeauna. Pe măsură ce copiii pot interacţiona mai uşor, cu ajutorului reţelelor de socializare apar două lucruri: pe de-o parte, apare presiunea grupului asupra individului; pe de altă parte, creşte nu numai intensitatea, dar şi rapiditatea cu care acest fenomen se propagă. Reţelele sociale funcţionează ca un catalizator. La presiunea unui grup, individul acţionează altfel, mai ales dacă acţiunea acelui grup este validată de acel grup. Dacă nimănui nu i-ar păsa că cineva şi-a desenat o balenă albastră pe mână, puţin probabil ca acel om să meargă mai departe cu acţiunea în cauză”, a afirmat Ciprian Grădinaru. Astfel, jocul rusesc „Balena Albastră" circulă în special în țările care folosesc limbi slave. El are 50 de nivele și presupune îndeplinirea de către participant a unor sarcini pe care le primește de la un „custode", „călăuză” sau „mentor". După intrarea în joc, mentorul distribuie participantului sarcini, iar ulterior acesta trebuie să facă dovada că le-a îndeplinit prin trimiterea de fotografii sau filmulețe. Sarcinile, trasate pe parcursul a 50 de zile, se referă la automutilare, ascultarea unor melodii cu mesaje suicidale, trezirea în mod sistematic la ora 04.20, vizionarea de filme sau videoclipuri de groază, escaladarea unor clădiri înalte, poduri, izolare de societate. Cazuistica din alte ţări ne-a indicat că acest joc nu este promovat doar pe reţele de socializare, ci şi pe forumuri private sau diferite canale pe web. Astfel se produce o globarizare treptată a jocului, în diverse instituții cât și țări, fenomenul luând amploare din ce în ce mai mare.

Se știe că, cei mai afectați de acest joc sunt copiii cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani. De aceea, Poliția recomandă părinților să se asigure că știu ce activități desfășoară copiii lor în mediul online și, dacă observă o schimbare a comportamentului în ultima perioadă, să anunțe autoritățile. După mai multe surse, jocul poate purta şi alte denumiri, nu doar „Balena Albastră", aşa cum a fost iniţiat, efectele lui fiind aceleşi. Acesta a apărut în Rusia, unde a făcut peste o sută de victime, extinzându-se şi în alte ţări, printre care şi Republica Moldova, dar și România. Jocul online „Balena Albastră” ar fi determinat peste 130 de adolescenţi să se sinucidă. Un exemplu îl reprezintă trei tineri din Chişinău care au murit, după ce s-au aruncat în gol. Doi dintre ei, în vârstă de 15 şi 16 ani, au sărit de pe o clădire cu 18 etaje, iar autorităţile ar fi găsit dovezi pe paginile lor de socializare că ar fi participat la jocul „Balena Albastră”, potrivit Unimedia. Cel de-al treilea tânăr s-a aruncat de pe o clădire. În Romaina, s-au înregistrat recent diverse incidente legate de acest joc, precum axfixierea voită a cinci adolescenți, care au fost descoperiți ulterior ca practicanți ai acestui joc. De altfel, un alt caz recent a fost dat de sinuciderea unui copil de 11 ani, român, datorat tot acestui fenomen. Astfel, practic, la ce se referă în special acest fenomen? De ce stau copii pe calculator? Ce îi atrage pe aceștia mai mult în comunitatea virtuală decât în cea reală? Aceste întrebări au răsărit asemenea unor focare ce se extind constant și care necesită anihilare. Fie că este vorba de socializare, de pseudo-împrietenirea cu diferite persoane pe seama aparențelor, de dorința de popularitate, sau de nevoia de a se integra în colectivul ce frecventează aceste obiceiuri, copilul de azi utilizează aceeași cale de a-și materializa dorințele, inernetul. Implicit prin rețelele de socializare, adolescentul evadează din personalitatea proprie, dorind să devină cel puțin egal cu standardul aparent al celor din jur. Câte persoane promovează cu adevărat naturalul? Câte evită să imite comportamentul mimic și aspectul extravagant al celor din jur, și mai mult, nu le este rușine să dovedească cine sunt cu adevărat…? În concluzie, acest fenomen atinge vulnerabilități ale adolescenților și se constituie într-un semnal de alarmă adresat societății. Acest impediment poate reprezenta paradigma generațiilor viitoare, un specimen hibrid ce neînlăturat, continuă să-și perpetue gena, malformând societatea și avansând într-o boală irecuperabilă „ Boala secolului XXI este data de mentalitatea globală prin care omul își inserează în el însuși, gloria veșnicei nopți ce se naște din aparenta feerie a amurgului.” A. Rand. Bibliografie 1. http://romanialibera.ro/actualitate/eveniment/psihologul-ciprian-gradinaru--a-explicat-pentru-romania-liberace-se-afla-in-spatele-fenomenului-balena-albastra--pornit-pe-retele-sociale-din-rusia---443864 . 2. http://unimedia.info

ŢARA CHIOARULUI ÎN PERIOADA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ Prof. SARKOZI Gizella Din a doua jumătate a secolului al XVIII lea şi în prima jumătate a secolului al XIX lea, se fac resimţite semnele crizei sistemului de tip feudal şi se ivesc germenii capitalismului. Şi în localităţile din Regiunea Chioar se manifestă aceste schimbări, iar în lucrarea de faţă vor fi amintite doar câteva dintre momentele care au marcat istoria acestor locuri în secolul al XIX lea. Pe la 1759 se reglementează învăţământul sătesc şi se fixează drepturile materiale ale învăţătorilor, deoarece în ciuda tuturor greutăţilor chiorenii au înţeles importanţa şcolii, ei au ţinut legături strânse cu ţările române, cu celelalte zone ale Transilvaniei şi s-a realizat aici o procurare masivă de carte veche românească provenită din tipografiile din Ţara Românească, Alba Iulia sau Moldova. Dovada vie o constituie cele aproximativ 800 de cărţi vechi româneşti care s-au descoperit în Chioar, prin urmare nu există localitate în care să nu se găsească astfel de exemplare şi în zilele noastre. Bazele unui învăţământ intens în tot principatul au fost puse în momentul numirii lui Gheorghe Şincai în funcţia de director al şcolilor române din Transilvania. În anul 1848 Transilvania se afla încă sub stăpânirea Imperiului austriac. În contextul revoluţionar apărut în acest an în întreaga Europă, Ungaria aflată şi ea sub aceeaşi stăpânire habsburgică decide să-şi proclame independenţa. Nobilimea maghiară din Transilvania, văzând atitudinea Ungariei cere alipirea principatului la Ungaria, iar acest lucru va declanşa o serie de reacţii din partea românilor. În urma declanşării revoluţiei, Dieta de la Pozsony (Bratislava) votează desfiinţarea iobăgiei şi a tuturor obligaţiilor sale, prin urmare satele din chioar se declară libere. Chioarul a devenit un focar mocnit de revoltă, fiind normal ca în asemenea condiţii să se ajungă la război civil, formându-se două tabere opuse. De o parte se aflau ungurii din Ungaria şi Ardeal, care doreau formarea unei Ungarii mari, iar de cealaltă parte se aflau austriecii care îşi vedeau ameninţat imperiul, şi saşii şi românii care îşi vedeau ameninţată fiinţa naţională. Valurile revoluţiei au trecut şi prin Chioar, represiunea a fost extrem de dură şi nu a fost uitată până astăzi, fiind vie în amintirea localnicilor prin toponimicul “la acastauă “. Chioarul este cucerit, vandalizat, ars, iar ţărănimea va ajunge din nou în stare de iobăgie, zeci de oameni fiind condamnaţi şi spânzuraţi. Tribunale sângeroase înfiinţate pentru pedepsirea celor vinovaţi ca participanţi la evenimente, funcţionau la Berchez, între Ciolt şi Buteasa, între Buteasa şi Boiu Mare şi pe dealul Mesteacănului cu opt până la douăsprezece furci. Luptele între cele două tabere vor dura până în vara anului 1849 când armata şi insurgenţii unguri sunt înfrânţi de trupele austro-ruse care au beneficiat de ajutor din partea românilor, mai ales a moţilor conduşi de Avram Iancu, din Munţii Apuseni. Chioarul a dat mai multe personalităţi participante la revoluţie, printre care prefectul lui Avram Iancu, Ion Buteanu al cărui tată era din Şomcuta Mare, dar şi Ioan Popescu din Coaş. Mişcarea românească se înteţeşte şi în Chioar după anul 1850, iar în 1863 Sigismund Pop devine căpitan al districtului şi decretează limba română ca limbă oficială. În 1876 districtul Chioar a fost desfiinţat, o parte trecând la judeţul Szolnok-Dăbâca, iar cealaltă parte la judeţul Sătmar.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII lea o parte din cei mai buni fii ai Chioarului au frecventat cursurile Gimnaziului din Năsăud, care ulterior au devenit oameni de seamă ai culturii româneşti: Gheorghe Şincai, Daniel Buteanu, Elia Brătan, Constantin Budai, etc. Încă din a doua jumătate a secolului al XIX lea Chioarul devine un centru puternic al mişcării corale, cel mai cunoscut personaj al perioadei fiind dascălul Elie Pop din Şomcuta Mare. În anul 1914, pe fondul izbucnirii primului război mondial s-a oprit orice iniţiativă de promovare culturală a satului, iar oamenii au fost trimişi pe fronturile imperiului habsburgic care se afla în destrămare. Veştile care veneau de pe fronturi, privind unificarea pământului locuit de români, erau de bun augur, iar oamenii considerau că bucuria aceasta trebuia întâmpinată cu sufletele încărcate de sărbătoare. Finteuşenii s-au pregătit, în tăcere, să întâmpine marele eveniment şi aşa a luat fiinţă Corul bărbătesc de la Finteuş, sub învolburarea înflăcăratului moment crucial din istoria poporului român Unirea de la 1 Decembrie 1918. La Şomcuta Mare, în anul 1920, apare primul ziar din iniţiativa unor dascăli, intitulat „Ţării” sau „Chioarul”, din care din păcate nu s-a mai găsit nici un număr pînă în prezent şi tot aici exista pe atunci librăria Mercur. Funcţiona, de asemenea, o tipografie, iar librarul şi tipograful au înfiinţat o „Bibliotecă a Chioarului”. Locuitorii chioarului au participat cu spirit de jertfă şi la cel de al doilea Război Mondial, contribuind astfel la eliberarea Transilvaniei, iar apoi a Ungariei şi Cehoslovaciei. După eliberare şi-au construit o viaţă nouă, fiind mereu în pas cu vremea, ceea ce se poate constata în prezent este faptul că viaţa materială a chiorenilor s-a schimbat. Evident, s-au produs schimbări şi în viaţa spirituală dar nu atât de profunde încât să n-o mai putem recunoaşte în formele ei vechi. Temeliile sunt tot cele tradiţionale, trainice pe care s-a clădit spiritualitatea sănătoasă a unor oameni harnici şi mândri, de o bogăţie sufletească şi nobleţe care nu-i mai prejos decât a altor locuitori ai meleagurilor româneşti. Eminescu spunea: “Sămânţa din care a răsărit acest popor e nobilă şi poporul nu va pieri decât dacă românii îşi vor uita nobleţea seminţiei lor .“

PE MELEAGURILE PATRIEI eleva TÎNC Larisa Cristina Ioana clasa a XI-a C

Importanța explorării colțurilor țării noastre este pe deplin cunoscută de către elevii clasei a XI-a C, de la Colegiul Național ”Mihai Eminescu”, din Baia Mare, fapt pentru care aceștia nu ratează niciodată ocazia de a vizita comorile ascunse ale României, și nu numai. O ocazie specială a constituit-o excursia desfășurată la casele memoriale ale autorilor ardeleni: Liviu Rebreanu și George Coșbuc. Pe acest traseu am descoperit locuri minunate, cum ar fi: Grădina Botanică din Jibou și Grădina Zmeilor de lângă Gâlgăul Almașului. Le-am vizitat și le-am înțeles povestea. Despre acestea am să și vorbesc -a impresionat monumentul naturii din Județul Sălaj, Grădina Zmeilor, despre care am aflat că este o formațiune neregulată de stânci, care s-a format în urma acțiunii continue a vântului, apei și proceselor gravitaționale. Este alcătuită din gresii desprinse din Dealul Încheieturii a căror spectaculozitate este de nedescris. Drumul până la rezervație este pavat cu tufe de alun și rugi de măceș, care au adus un plus la frumusețea peisajului tomnatic, pe care l-am putut imortaliza, din fericire, prin intermediul aparatelor de fotografiat.

Grădina Botanică a Institutului de Cercetări Biologice din Jibou este un alt izvor al cunoașterii pe care lam vizitat și în care multele specii de plante, arbori și pești s-au lăsat admirate. Poposind în acest colț verde de Rai, elevii clasei a XI-a C au fost plăcut surprinși să vadă fondul dendrologic bogat de plante exotice. Această grădină botanică are două sere, lângă care se află frumoasagrădină japoneză, ce pare a fi desprisă din basme, cât și mica grădină zoologică (în apropierea zonei dendrologice) în care trăiesc cerbi, căprioare și porci mistreți. Cert este faptul că o astfel de excursie educațională în viața adolescențiolor este o sursă optimă pentru stimularea unui comportament creativ. De asemenea, vizita la casele memoriale ale renumiților autori Liviu Rebreanu și George Coșbuc a fost o oportunitate perfectă de a prețui valorile culturale, folclorice și istorice ale țării noastre. În concluzie, prin aceste tipuri de excursii, elevii eminescieni nu numai că se dezvoltă din punct de vedere cultural și educativ, dar devin mai uniți, astfel legându-se prietenii de nedespărțit.

ROLUL DASCĂLILOR ÎN EDUCAȚIA TINERILOR Pr. prof. ULICI Ioan Problema cea mai stringetă legată de viitorul nostru este educația, care nu-i făcută întotdeauna nici bine și nici cu dăruire. Nu este nevoie de o mare analiză a felului în care omul vremurilor noastre își trăiește viața, pentru a-ți da seama că acesta este din ce în ce mai secularizat și lipsit de înalte preocupări spirituale. Redus la imediat și la necesitate, omul contemporan se află singur și fără apărare, atât în fața manipulărilor tehnico-economice, cât și a forțelor oarbe ale instinctelor, agresivității și violenței. Piața și mediile confiscă total munca și timpul oamenilor, care, de dragul lui a consuma, a vedea, a se distra, uită să conjuge verbele esențiale: a fi, a locui, a gândi, a se îngriji, a se ruga. Abandonul școlar, destrămarea familiilor, sărăcia, șomajul, plecarea părinților la muncă în străinătate, delicvența și violența juvenilă, nesiguranța zilei, incertitudinea viitorului sunt cauze majore ale crizei educației în școală și în familiei. De aceea educația are un rol important în viața omului și trebuie făcută bine și la timpul potrivit, deoarece este mai ușor a educa decât a reeduca. Înțeleptul Solomon îndeamnă: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.”(Pilde 21, 6). Omul ca să devină „om” trebuie format duhovnicește și educat civic. Pedagogul Jan Amos Comenius spune că „lucrurile pe care copiii mici și mari încep să le miște, să le vadă, să le audă, să vorbească despre ele și să le facă, constituie temelia pentru tot ce urmează în întreaga viață”. Tot el spune: „a educa tineretul cu prevedere înseamnă a îngriji dinainte ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunile lumii și a semințele împlântate în ei să ajungă să încolțească fericit, prin neîncetate îndemnuri și exemple”. Un rol important în educarea copilului îl are Familia, Biserica și Școala. Mântuitorul Iisus Hristos, Învățătorul absolut, referindu-se la învățători zice: „cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor”(Matei 5, 19). Din contextul acestei afirmații se observă că, un dascăl trebuie ca el, prin viața lui, să se mărturisească învățătura ce o propovăduiește. Sarcina de dascăl nu-i deloc ușoară, ci dimpotrivă foarte dificilă. Sfântul Grigore de Nazians spunea „arta artelor este să-l formeze pe om, cea mai instabilă și cea mai complicată ființă dintre toate viețuitoarele”. Însă aceasta datorie de a-l forma pe om trebuie îndeplinită, căci altfel societatea de mâine va fi alcătuită din oameni neisprăviți. Adevărurile fundamentale ale vieții se însușesc și se consolidează încă de la vârstele timpurii. Astfel, este necesar ca grădinița să formeze la copilul de vârstă preșcolară, pe lângă competențele specifice, și o serie de atitudini ce țin de dimensiunea religioasă a personalității copilului. Timpul petrecut cu copiii preșcolari pentru educația religioasă poate deveni o investiție pe termen lung pentru a face lumea mai bună.

Educația religioasă este fundamentală pentru formarea personalității unui copil și presupune o mare responsabilitate din partea profesorilor de religie de a insufla copiilor credința în Dumnezeu, care trebuie sădită în sufletele lor ca lumină pentru viață. Prin demersul educațional-formativ desfășurat în cadrul orelor de religie în școala primară, gimnaziu și liceu, profesorul de religie vine în ajutorul elevilor, oferindu-le șansa de cunoaștere progresivă și dinamică a Iubirii lui Dumnezeu, arătată în Iisus Hristos. Educația religioasă promovează în rândul elevilor valorile credinței și moralei creștine precum: prietenia, dragostea, pacea, dreptatea, reconcilierea, responsabilitatea, solidaritatea și cooperarea între semeni ca principii de bază ale vieții creștine. Întrucât noi nu mai trăim vremurile din romanele lui Marin Preda, când timpul avea răbdare cu oameni, Mitropolitul Andrei Andreicuț ne îndeamnă să ne păstrăm un echilibru interior. Acest echilibru interior îl putem dobândi prin lucruri simple: rugăciunea zilnică, 5 minute dimineața și 5 minute seara, două ceasuri de participare duminica la Sfânta Liturghie, o minimă lectură religioasă, în special din Sfânta Scriptură, dar și lectură laică. Un rol foarte important în educarea tinerilor îl are conlucrarea comună a celor ce au menirea să educe, deoarece dacă unul sădește, iar altul smulge nu va mai răsări nimic. Ca să argumentez această idee aduc mărturie o povestioară: „Doi soți aveau o grădină pe care o semănaseră cu multe feluri de legume. Mai rămăsese un colț mic nesemănat. Hai să semăn aici ceva fără știrea bărbatului!- își zise femeia. Să-i fac o surpriză. Dar tot așa se gândi și bărbatul; să semene și el ceva fără știrea soției. Nevasta a semănat flori, iar bărbatul mac. Când a răsărit macul, nevasta a alergat și l-a smuls, așteptând să răsară florile ei. Când au răsărit florile, le-a smuls bărbatul, așteptând să răsară macul lui; așa că, pe urmă, n-a mai răsărit nimic.”

Bibliografie: 1.Jan Amos Comenius Pampaedia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 12. 2.Idem, Didactica Magna, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970, p. 14. 3.ÎPS Andrei Andreicuț, Mai aproape de Hristos, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2016, p. 240. 4.Pr. Iosif Trifa, 600 Istorioare religioase, Editura Oastea Domnului Sibiu, 2007, p. 237.

Rezultatele obținute la olimpiadele școlare – faza județeană/națională 2017 Catedra OM și Societate