4 povesti clasice cu cate 20 de sunete fiecare by HumorPLA.NET

4-9 Charles Perrault

10-15 Fraţii Grimm

16-23 Fraţii Grimm

Basm englezesc

24-31

Charles Perrault Un morar avea trei fii. Murind, el le lăsă moştenire o moară, un măgar şi un motan. Fiul cel mare primi moara, mijlociului îi reveni măgarul, iar mezinului îi rămase motanul. Tare nefericit se arătă acesta din urmă de aşa o „moştenire”. Dar motanul, năzdrăvan fiind, prinse a-i vorbi: – Nu te necăji, stăpâne! Dacă mi-i da un sac şi mi-i face o pereche de cizme, să pot umbla mai lesne prin păduri şi câmpuri, o să-ţi fie bine! Primind cele cerute, motanul îşi încălţă degrabă cizmele, îşi aruncă sacul pe umăr şi o porni după potârnichi şi iepuri. Tot ce prinse băgă în sac şi, cu el în spinare, purcese spre palatul regal.

Ajuns în faţa regelui, motanul făcu o plecăciune şi zise: – Maiestate, stăpânul meu, marchizul de Carabas (nume născocit de motan), mi-a poruncit să vă aduc în dar câţiva iepuraşi din nesfârşitele sale păduri! Regele primi cu plăcere darul, mulţumindu-i motanului. În zilele următoare, motanul reveni la castel cu potârnichi, iar suveranul primi darurile cu şi mai mare plăcere. Şi uite aşa, vreme de două-trei luni, motanul tot aduse iepuri, potârnichi şi prepeliţe, regele fiind convins că fuseseră vânate de priceputul marchiz pe întinsele sale domenii.

Într-o zi, Motanul Încălţat află că regele şi fiica sa, cea mai frumoasă fată din regat, vor ieşi la plimbare cu caleaşca pe malul râului. Isteţul motan îşi duse stăpânul la râu, îl îndemnă să se scalde şi îi ascunse hainele în iarbă. Iar când caleaşca regală apăru, motanul prinse să strige: – Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se îneacă! Regele porunci să fie salvat şi să i se dea cele mai bune haine din garderoba sa, după care îl invită să-i însoţească în preumblarea lor. „Marchizul” era tare chipeş, dar straiele crăieşti îl făceau şi mai atrăgător. Aşa că fiica regelui îl îndrăgi pe dată!

În vremea aceasta, Motanul Încălţat alerga înaintea caleştii. În drumul lui întâlni mai mulţi ţărani care adunau fânul de pe câmp. – Hei, voi de colo, le strigă el fără să se oprească din alergat, de n-o să spuneţi că aste pământuri sunt ale marchizului de Carabas, va fi vai şi amar de voi! Când caleaşca ajunse în dreptul ţăranilor, regele întrebă: – A cui e păşunea asta cosită, oameni buni? – A marchizului de Carabas! strigară ţăranii într-un glas, cu frica în oase. Motanul alerga tot înainte, poruncind tuturor celor pe care-i întâlnea să zică acelaşi lucru: „Acestea toate aparţin marchizului de Carabas!”. Venind din urmă, regele tare se minuna de averea pe care o stăpânea tânărul marchiz!

În cele din urmă, motanul intră în castelul unui căpcăun putred de bogat: toate pământurile străbătute de caleaşca regală erau ale sale. – Am auzit, îi zise mieros motanul, că te poţi preface în orice animal. De pildă, într-un leu sau într-un elefant! Rânjind, căpcăunul se transformă pe dată într-un leu uriaş! – Mi s-a mai spus, continuă motanul înspăimântat, când căpcăunul reveni la înfăţişarea de dinainte, că te-ai putea preface chiar şi într-un şoricel. Dar eu unul cred că asta chiar nu se poate! – Nu zău? răcni mânios căpcăunul. Ia priveşte! Şi căpcăunul se prefăcu într-un şoricel, ce prinse să alerge pe podea. Motanul atât aştepta… Se aruncă asupra lui şi îl înghiţi pe dată!

Când caleaşca regală ajunse la castel, motanul ieşi în poartă şi zise: – Bine aţi venit la castelul marchizului de Carabas! – Dragă marchize, şi acest castel îţi aparţine?! exclamă uimit regele. N-am văzut niciodată ceva mai măreţ! „Marchizul” şi prinţesa intrară în marea sală, unde fusese întinsă o masă ca-n poveşti. Regele se arătă încântat de calităţile tânărului: – De vrei să-mi fii ginere, dragă marchize, ai binecuvântarea mea! „Marchizul” îi mulţumi şi, chiar în acea zi, făcură o nuntă de se duse vestea! Curând, motanul deveni un important demnitar la Curte. Mai vâna şoareci din când în când, şi asta doar aşa, din plăcere...

Fraţii Grimm A fost odată un tăietor de lemne care avea o nevastă şi doi copii. Pe băiat îl chema Hänsel, iar pe fată, Gretel. Erau foarte săraci şi într-una din zile nu au mai avut ce să pună pe masă. Nevasta tăietorului, mama vitregă a copiilor, era rea şi nu-i iubea deloc pe cei mici. Aşa că se gândi să scape cât mai repede de ei. – De ce trebuie să murim cu toţii de foame? îi spuse ea bărbatului. Hai să-i ducem mâine pe ăştia mici în pădure şi să-i lăsăm acolo. Nu vor mai putea să găsească drumul înapoi acasă.

– Nu! Nu-mi pot lăsa copilaşii singuri în pădure, zise tăietorul, cu durere în suflet. O să-i sfâşie fiarele flămânde! Dar cruda femeie atâta îl bătu la cap, până ce bărbatul se învoi. Fiind prea flămânzi ca să doarmă, copiii trăseseră cu urechea şi auziseră totul. – Ce o să ne facem, vom muri? întrebă Gretel plângând. – Linişteşte-te, surioară! zise Hänsel. Găsesc eu o cale de scăpare. Când părinţii adormiră, băiatul ieşi tiptil afară. Pietricelele albe din curte licăreau în lumina lunii aidoma unor bănuţi noi. Hänsel îşi umplu buzunarele cu pietricele, după care se întoarse în casă şi se culcă. Dis-de-dimineaţă, tăietorul şi maştera îi luară pe copii şi-i duseră în pădure.

Pe drum, Hänsel scotea din buzunar câte o pietricică şi o arunca pe potecă. Ajunşi în adâncul codrului, tăietorul aprinse un foc şi-i lăsă pe copii acolo. Hänsel şi Gretel adormiră obosiţi lângă foc, iar când se treziră era deja noapte. Urmând pietricelele albe care licăreau în lumina lunii, cei doi găsiră drumul înapoi. În zori, ajunseră acasă şi bătură la uşă. Tatăl lor se arătă tare bucuros că dragii lui copii erau în viaţă!

Nu peste multă vreme, foamea îşi arătă din nou colţii. Nevasta tăietorului îl bătu iar la cap să-şi ducă copiii în pădure. Auzind toate acestea, Hänsel vru să adune din nou pietricele, dar uşa era zăvorâtă. Dis-de-dimineaţă, maştera îi trezi pe copii, le dădu câte un coltuc de pâine şi plecară spre pădure. Pe drum, Hänsel lăsa să cadă câte o firimitură ici şi colo. Lucrurile se repetară ca şi data trecută, dar dorind să se întoarcă acasă urmând firimiturile de pâine aruncate de Hänsel, cei doi nu le-au mai găsit: păsărelele şi şoarecii le mâncaseră pe toate!

O bună bucată de timp, copiii rătăciră prin pădure, flămânzi şi obosiţi. În cele din urmă, ajunseră la o căsuţă făcută toată din turtă dulce, cu ferestre de zahăr. Hänsel rupse o bucată din acoperiş, iar Gretel ronţăi prichiciul dulce al unei ferestre. Deodată, auziră o voce care venea din căsuţă: – Cine e acolo? Cine-mi ronţăie dulcea căscioară? Uşa se deschise şi în pridvor ieşi o bătrână. Copiii se arătară înspăimântaţi, însă baba îi luă frumuşel de mână şi-i duse în căsuţă. Acolo le dădu lapte cald şi clătite, mere şi nuci.

Apoi, le pregăti două pătuţuri călduroase acoperite cu cuverturi albe. Dar baba doar se prefăcea că este o femeie bună. În realitate, ea era o vrăjitoare care îi prindea şi îi mânca pe copiii ce umblau singuri prin pădure, iar căsuţa din turtă dulce o meşterise tocmai ca să-i momească. Dis-de-dimineaţă îl luă pe Hänsel din pat şi-l închise într-o cuşcă, poruncindu-i lui Gretel să-l hrănească bine: – E cam slăbuţ, trebuie să-l îngrăşăm ca să-l pot mânca! Gretel se puse pe plâns dar, neştiind ce să facă, se văzu silită să urmeze poruncile vrăjitoarei.

Zilele treceau una după alta, iar baba se săturase să tot aştepte. Într-una din zile, ea răcni mânioasă: – Gretel, o să-l gătesc pe Hänsel la cuptor! Du-te şi adu apă! Cu ochii plini de lacrimi, fata aduse o doniţă plină cu apă. Bătrâna aprinse focul şi-i spuse: – Ia bagă capul în cuptor ca să vezi dacă s-a încins! Dar fata pricepuse ce voia vrăjitoarea... – Şi cum trebuie să fac? întrebă Gretel. – Uite aşa! se răsti baborniţa, băgându-şi capul în cuptor. Atât aştepta Gretel! Îi dădu babei un brânci, închise iute uşa şi o zăvorî. Zgripţuroaica răcnea din toate puterile, dar pas să mai poată ieşi din cuptor!

Gretel descuie cuşca unde era închis frăţiorul ei şi strigă: – Uraaa, am scăpat, Hänsel! Vrăjitoarea cea rea a pierit! Fericiţi din cale-afară, prinseră să ţopăie şi să se îmbrăţişeze. Apoi, Hänsel şi Gretel îşi umplură buzunarele cu pietrele preţioase pe care le găsiră în casa vrăjitoarei şi porniră spre marginea pădurii, unde-şi întâlniră tatăl pornit în căutarea lor. Tăietorul de lemne fusese tare nefericit după ce-şi părăsise copiii, iar între timp maştera murise. Cu nestematele aduse de Hänsel şi Gretel, cei trei trăiră în mare bunăstare şi fericire!

Fraţii Grimm Cu mult timp în urmă, trăia un om sărman care avea un măgar. De la o vreme, acesta îşi dădu seama că măgarul lui îmbătrânise, aşa că se gândi să nu mai strice bunătate de nutreţ pe el. Măgarul pricepu repede că nu-l aşteptau vremuri prea bune. „Ce-aş putea să fac?” se gândi el. „Sunt bătrân şi neputincios. Mai bine plec în oraşul german Bremen unde o să mă fac muzicant”, îşi mai zise el şi îşi luă copitele la spinare.

Pe drum, măgarul întâlni un câine de vânătoare care zăcea răsuflând din greu. – Hei, ce ţi s-a întâmplat de gâfâi aşa? îl întrebă măgarul. – Of, măgarule, se plânse copoiul, îmi duceam traiul pe lângă un vânător cu care cutreieram pădurile după vânat. Dar eu am îmbătrânit şi stăpânul meu s-a hotărât să-mi facă felul… Abia am scăpat cu fuga! – Hai cu mine la Bremen, îi propuse măgarul, ne vom face muzicanţi şi vom cânta pe stradă. Tu vei cânta cu vocea şi vei bate la tobe, iar eu voi cânta la chitară. Câinelui îi plăcu propunerea, aşa că plecară împreună mai departe. Măgarul mergea pe drum, răgând în felul lui măgăresc, iar copoiul, în urma lui, lătra în felul lui câinesc.

Tot mergând ei aşa, dădură peste o pisică abătută. – De ce eşti atât de tristă? o întrebă măgarul. – Păi trăiam bine alături de stăpâna mea, răspunse pisica, şi prindeam şoareci. Dar am îmbătrânit şi ea m-a alungat... – Vino cu noi la Bremen, îi spuse măgarul, ne vom face muzicanţi. Tu vei viersui cu vocea ta minunată şi vei cânta la vioară. – Bine, zise bucuroasă pisica, să mergem! Şi plecară împreună. Măgarul înainta pe drum răgând în felul lui măgăresc, copoiul lătra în felul lui câinesc, iar pisica mieuna în felul ei pisicesc. Deodată, văzură un cocoş cocoţat pe un gard. – Cucurigu! cântă cocoşul. Fermierul are oaspeţi mâine. Acum ascute cuţitele şi vrea să mă taie pentru supă! Ce mă fac?

– Îţi spun eu ce-o să faci: vii cu noi la Bremen şi ne vom face muzicanţi! îi propuse măgarul. Tu vei cânta cu vocea şi vei zdrăngăni la balalaică, pisica va cânta cu vocea şi la vioară, câinele va cânta cu vocea şi va bate tobele, eu voi cânta cu vocea şi la chitară. – S-a făcut, să plecăm numaidecât! spuse bucuros cocoşul. Şi porniră împreună la drum. Măgarul răgea în felul lui măgăresc, copoiul lătra în felul lui câinesc, pisica mieuna în felul ei pisicesc, iar cocoşul cucuriga în felul lui cocoşesc.

Când se lăsă noaptea, hoinarii noştri ajunseră la o căsuţă sărăcăcioasă. Privind pe geam, animalele văzură trei tâlhari care se ospătau şi îşi împărţeau prada furată. Măgarul îşi puse picioarele din faţă pe pervazul ferestrei, copoiul se urcă pe spatele măgarului, pisica sări pe spatele copoiului, iar cocoşul zbură pe capul pisicii. Apoi, prinseră să zbiere cu putere tuspatru: măgarul, în felul lui măgăresc, câinele, în felul lui câinesc, pisica, în felul ei pisicesc, cocoşul, în felul lui cocoşesc. După ce-şi încheiară „cântarea” se năpustiră în odaie şi făcură ţăndări toate geamurile! Înspăimântaţi, tâlharii o rupseră la fugă în pădure. Cei patru prieteni se ospătară pe săturate şi îşi aleseră locurile în care să doarmă.

Noaptea, tâlharii trimiseră pe unul dintre ei să vadă ce se mai întâmplă în căsuţă. Acesta intră în casă, dar se împiedică de pisică. Speriată, pisica îl zgârie! Tâlharul fugi spre uşă. Acolo, copoiul sări şi-l muşcă de picior! Omul dădu buzna afară, dar în curte îl aştepta măgarul, care-i arse una zdravănă cu copita! Tâlharul goni spre poartă, de unde cocoşul cântă: „Cucuriguuuu!”. Banditul alergă la prietenii lui şi le spuse: – În casa noastră şi-au făcut sălaş nişte uriaşi îngrozitori! Primul dintre ei m-a tăiat la faţă, al doilea m-a tăiat la picior cu o custură, al treilea mi-a rupt spinarea cu un ciomag, iar al patrulea a răcnit: „Puneţi mâna pe bandit!”. Auzind grozăviile astea, tâlharii au plecat pentru totdeauna, iar muzicanţii din Bremen – măgarul, copoiul, pisica şi cocoşul – au trăit fericiţi în căsuţa rămasă lor!

Basm englezesc Trăia odată o văduvă sărmană care avea un fiu pe nume Jack. Singura lor avere era o pisică şi o vacă ce le dădea lapte. Din nefericire, într-o zi nu mai avură să pună pe masă nici măcar un coltuc de pâine şi nici fân să-i dea vacii. Nici şoarecii nu mai găseau ceva de ronţăit… – Jack, du-te în târg şi vinde vaca! îi spuse mama lui. Dis-de-dimineaţă, băiatul plecă cu vaca la târg. Dar nu merse prea mult, când dădu peste un moşneag scund şi tare ciudat.

– Ai o vacă frumoasă, Jack! Vinde-mi-o mie, îi ceru omuleţul, îţi voi da pe ea cinci boabe de fasole. Dacă le plantezi de cu seara, peste noapte va creşte un vrej până la nori! După ce chibzui o vreme, Jack primi schimbul. Când ajunse acasă şi îi arătă mamei că dăduse vaca pe cinci boabe de fasole, ea se făcu foc de supărare, luă boabele şi le azvârli pe fereastră! Acum chiar că nu mai aveau nimic… A doua zi, trezindu-se, Jack privi afară pe fereastră, şi inima prinse să-i bată repede. Ce minune! Vrejul de fasole crescuse, peste noapte, până la nori! „Trebuie să văd ce se găseşte acolo, în vârf!” îşi spuse Jack. Şi, tiptil, ca să nu-şi trezească mama, ieşi pe fereastră şi prinse să se caţere pe vrej.

Jack urcă tot mai sus şi, în cele din urmă, ajunse dincolo de nori. Acolo văzu un palat enorm. Bătu cu curaj în poartă şi numaidecât în faţă îi apăru o femeie uriaşă. – Ce dimineaţă minunată, bună femeie! o salută Jack. Ai putea să-mi dai ceva de mâncare, căci de ieri nu am mai băgat nimic în gură? – Pleacă iute de aici, îi spuse femeia. Dacă soţul meu, uriaşul, o să dea peste tine, o să te înfulece negreşit! Dar Jack o rugă atât de fierbinte, încât până la urmă o înduplecă, şi ea îi oferi pâine, brânză şi lapte. Abia dacă reuşi să ia câteva îmbucături, când de afară se auziră paşii grei ai uriaşului: Bum! Bum! Bum! Bum!

Înspăimântată, uriaşa abia dacă avu vreme să-l ascundă pe Jack. – Îmi miroase a om! răcni el. – Terciul pe care l-am gătit miroase aşa, îl linişti nevasta, punându-i dinainte o farfurie pe măsura lui, plină ochi cu terci de ovăz. Căpcăunul mârâi şi prinse să înfulece. După ce termină de mâncat, nevasta îi aduse pungile cu monede de aur, căci tare îi mai plăcea să le numere! Dar abia dacă apucă să numere câteva, când, de obosit ce era, adormi cu capul pe masă. Atunci, Jack înhăţă una dintre pungi şi-şi luă călcâiele la spinare! Ajuns acasă, el îi dădu mamei sale punga cu galbeni.

După ce cheltuiră şi ultimul galben, Jack bătu iar la porţile palatului din nori. Recunoscându-l, uriaşa îl întrebă dacă ştie ceva de punga cu galbeni dispărută. – De unde să ştiu? răspunse Jack. Ceea ce ştiu însă este că mi-e foarte foame! Dă-mi nişte pâine, te rog! Dar abia primi coltucul de pâine cerut, când palatul se cutremură de paşii grei ai căpcăunului şi Jack trebui să se ascundă iarăşi. După ce-şi hrăni bărbatul, femeia îi aduse o găină. – Găinuşă, fă un ou! îi porunci căpcăunul. Şi, de îndată, găina fermecată făcu un ou cu totul şi cu totul de aur! Curând, căpcăunul adormi. Atunci Jack înhăţă găinuşa şi pe-aici ţi-e drumul! Mama lui Jack se bucură din cale-afară când văzu găina ce făcea ouă de aur. Dar, după o vreme, Jack se mai căţără o dată pe vrej şi se strecură în palat. Chiar atunci căpcăunul se întoarse acasă şi se aşeză obosit lângă o harpă de aur. – Cântă-mi, harpă, cântă-mi! îi porunci căpcăunul. Şi harpa prinse să cânte minunat, adormindu-l buştean pe uriaş!

Jack înşfăcă harpa şi o rupse la fugă. Dar când să treacă de pragul uşii, harpa îşi struni cu zgomot coardele, strigând: – Stăpâne! Stăpâne! Trezindu-se brusc şi văzându-l pe Jack fugind cu harpa, căpcăunul urlă înspăimântător şi o porni pe urmele lui. Dacă şi-ar fi cruţat puterile şi n-ar mai fi răcnit aşa, poate ar fi reuşit să-l prindă pe Jack. Dar aşa, prostănacul de căpcăun simţi că i se taie răsuflarea, trebuind să se oprească din când în când. În felul acesta, Jack avu răgaz să ajungă la vrejul de fasole şi să coboare iute pe el, ţinând cu vrednicie de harpă.

Dar căpcăunul ajunse şi el în cele din urmă la vrej, prinzând la rândul lui să coboare. Jack îşi ridică privirea şi-l văzu pe căpcăun coborând! – Mamă, mamă! strigă el speriat. Apucă repede toporul! Şi abia puse Jack piciorul pe pământ, că maică-sa şi tăie vrejul uriaş din trei lovituri de topor! Vrejul se prăbuşi împreună cu uriaşul care se zdrobi de pământ. Desigur, vrejul se uscă şi el, dar deja lucrul acesta nu mai conta. Găinuşa continua să le dea ouă de aur, iar Jack şi mama lui trăiră toată viaţa în bunăstare. Când se mai întâmpla să-i cuprindă tristeţea, Jack lua harpa de aur, o punea pe masă şi-i poruncea: - Cântă, harpă, cântă! Şi toată tristeţea lor se risipea ca şi cum nici n-ar fi fost!