INCA UN DANS

ÎNCĂ UN DANS

Flora Mărgărit Stănescu “Nu am crezut niciodată că voi putea scrie despre așa ceva.

Totuși viața ne oferă surprizele ei, plăcute sau mai puțin plăcute”.

Dedic acest volum tuturor vârstnicilor și suferinzilor. O gândire pozitivă poate face mai mult decât un tratament, dacă ai credință.

1

Eram în ultimele zile ale lunii lui cuptor anul 2013. Întreg sudul țării suferea din cauza caniculei.

Din cauza dilatării șinelor de cale ferată, era restricție de viteză și cele mai multe trenuri ajungeau cu întârzieri în gara București Nord.

Așa am ajuns și eu în ultimul minut, abia am prins trenul de legătură care urma să mă ducă în stațiunea Călimanești-Căciulata pentru un concediu de optsprezece zile.

Abia am reușit să identific locul unde aveam bilet că trenul se pusese deja în mișcare. Spațiul dintre șirurile de scaune era și el ocupat de multele geamantane care nu puteau fi puse sus la locul special pentru ele, deoarece depășeau cu mult acel spațiu. Am privit la cele de sus cu oarecare îngrijorare, la o curbă luată în viteză sau o frânare bruscă, ne puteam trezi cu ele peste noi.

A cui o fi fost ideea să le facă așa de înguste nu-mi dau seama dar, în mod cert spațiul era prea mic pentru ca un geamantan să fie așezat acolo în siguranță.

2

Mi-am dorit mult această vacanță și faptul că porneam la drum în condiții așa de agitate nu m-a dezarmat absolut deloc.

Eram hotărâtă ca odată ajunsă la hotelul Traian din stațiunea Căciulata, mă voi odihni, relaxa, plimba, etc.

Pe scurt aveam de gând să mă bucur efectiv de fiecare zi de viață pe care mi-a mai dat-o Bunul Dumnezeu.

Se spune că ceea ce nu ne doboară ne întărește.

Așa cred și eu sau, măcar ne înțelepțește.

O trecere printr-o secție de oncologie ne cam dă frisoane, dar o ședere mai de durată cu tratament de specialitate are darul de a ne pune serios pe gânduri. În prima fază te simți șocat de diagnosticul pus, apoi nu-ți vine să crezi că ai așa niște probleme fără ca starea ta generală să fie puternic alterată. Erau desigur niște semne pe care nici unul dintre noi nu le prea luăm în seamă de regulă, dar analizele și ecograful nu anunțau nimic suspect. Am stat eu liniștită până când starea de rău a devenit insuportabilă și am ajuns de urgență la spital.

Important este că am ajuns și am fost operată în timp util.

Tot liniștită eram și în tren privind când pe fereastră când la călătorii de toate categoriile și toate culorile specifice vacanțelor de vară. Parcă 3

toți eram evadați din chingile curelelor, nasturilor încheiați până sus, bărbații scăpați de tortura cravatelor și a costumelor.

Eram cu toții fie în bluzițe de mătase vaporoase fie în tricouri și pantaloni scurți, majoritatea în culori cât mai deschise din cauza caniculei ce gonea practic lumea urbană spre munte. În fața mea două doamne discutau despre afecțiunile lor reumatice. Una din ele a oftat apoi a zis; reumatismul nu te omoară dar, nici nu te lasă să trăiești bine. Sprijinindu-se într-un baston și trăgând după el un geamantan cu roți, un domn reușește cu greu să-și facă loc să se așeze pe locul liber de la fereastra, de lângă mine. De urcat geamantanul nici nu putea fi vorba, nu avea unde și cred că nici nu se putea descurca singur.

Cu mersul destul de încet trenul se târăște parcă printre localități. În unele gări nici nu oprește ceea ce îi dă alura de accelerat.

Când ne-am apropiat de Râmnicul Vâlcea, cele două doamne au coborât și așa s-a mai făcut puțin spațiu. În afară de obișnuitele discuții, unde călătoriți eu nu am avut cu cele două doamne dar, vecinul meu de banchetă se aventurase mai mult să-și etaleze cunoștințele în materie de finanțe, unde se pare că și una dintre 4

doamne avea experiență dar, se pensionase de câțiva ani.

Am încercat să mă destind puțin, stătusem nemișcată între bagaje prea mult timp. Am împins puțin mai departe de mine geamantanul meu care mă incomoda. Domnul cu bastonul ma întrebat: - Vreți să stați mai comod? Eu pot trece pe cealaltă banchetă.

- Pot trece eu, răspund imediat, îmi este mai ușor, la cât de înghesuiți am stat, acum s-a mai eliberat spațiul.

- Nu suport să fiu compătimit îmi răspunde domnul cu sarcasm, în timp ce se ridicase deja și se muta pe bancheta din fața mea.

- De ce credeți că v-aș compătimi? Pentru baston? Să fim serioși sunt cazuri mult mai grave. În mintea mea mă întrebam, oare de ce doare compasiunea? Cea sinceră nu ar trebui să doară iar cea de formă, nu-și avea rostul. Cred că în ambele cazuri ne face mai conștienți de starea în care ne aflăm și asta ne supără.

- Dacă v-a deranjat ce am spus îmi cer scuze… mă gândeam mai mult la mine…

- Dumneata? văd că arăți foarte bine, cam plinuță încearcă el o glumă forțată, dar arăți bine.

5

- Nu vă luați după aparențe spun eu zâmbind anemic. Nu ați văzut niciodată mere roșii la suprafață și aproape putrede în interior? Și cu unii oameni se întâmplă cam tot așa. Îl priveam cu oarecare luare aminte și desigur cu oboseala acumulată de câteva ore de mers cu trenul. Simțeam și o resemnare față de tot ce trăisem eu în ultimii trei ani. Mă detașasem de toate.

Pe fața lui ușor brazdată de câteva riduri mai adânci se citea iritarea, furia înăbușită, poate chiar exasperarea. Era un bărbat înalt, bine făcut, cu părul cărunt iar sprâncenele mai închise la culoare. Cămașa de vară cu gulerul răsfrânt și un nasture descheiat lăsa să se vadă un maieu alb ce contrasta puternic cu pielea bronzată. Avea o frunte înaltă dar netedă și de sub ochelarii cu lentile cafenii mă priveau niște ochi triști, chiar alarmați. De felul meu nu intru în discuție cu persoane pe care nu le cunosc, dar la un moment dat el m-a întrebat: - Unde călătoriți?

- Trebuie neapărat să răspund? Am întrebat eu nedumerită, luată oarecum prin surprindere.

- Nuu, sigur că nu, dacă doriți să vă învăluiți în mister…își lăsase fraza neterminată, cum spunem noi uneori că discuția s-a terminat în

6

coadă de pește. Mi-a fost jenă de răspunsul meu și i-am spus că merg la băi la Căciulata.

- Și eu tot acolo merg deci, inevitabil veți mai da peste mine chiar dacă asta vă indispune. Eu merg mai mult pentru odihnă, nu fac băi nu fac tratamente, doar odihna și ceva mișcare dar așa cu încetinitorul acesta, mai adăugase el arătând ironic spre baston. În glas i se simțea o amărăciune fără margini, care mi-a atras atenția din primul moment, când am început schimbul de amabilități.

- Este foarte bine și așa, adaug eu, alții nu pot nici măcar să-și părăsească patul de suferință.

Recunoașteți că suntem oarecum privilegiați.

Nici eu nu fac băi.

- Dacă tot am început discuția asta ce-ar fi să ne și prezentăm, accentuează omul din fața mea stând cu mâna întinsă, așteptând să fac și eu același lucru. Eu sunt Șerban. Ce l-o fi făcut să creadă că vreau să dau mâna cu el nu știu dar, realizând penibilul situației în care se pusese singur, am dat mâna cu el și am spus simplu, Nora. Îmi trecuse prin minte un moment să-mi dau numele de autor dar, modestă cum sunt nu am vrut să șochez din primul moment.

Poate voi avea o altă ocazie dar nici nu vedeam de ce trebuie să cunoască un străin preocupările mele literare.

7

- Dacă ai să mă ocolești prin stațiune am să înțeleg că, nu poți ține pasul cu mine, mai adăugase el cu un zâmbet amar și forțat.

- Dacă m-aș grăbi oare nu aș ajunge tot acolo unde ajungem cu toții mai devreme sau mai târziu? La vârsta noastră ar trebui să ne grăbim mai încet și să pășim cu atenție. Cred că urmează halta Păușa, este capătul călătăriei noastre. Eu mă cazez la hotel Traian.

- Ce coincidență și eu tot acolo adăugase Șerban ridicându-se cu oarecare greutate și luând geamantanul lui pe role. Am traversat Oltul pe podul ce leagă halta de stațiunea Căciulata.

Recunosc că nu suportam ușor zgomotul produs de rolele geamantanelor pe acel asfalt cam denivelat.

Am ajuns la receptia hotelului, am prezentat actele cerute de functionară. La vederea diagnosticului pus pe recomandarea medicală, aceasta m-a privit ca pe o piesă de muzeu. Nu cred că înțelegea ce căutam eu într-o stațiune balneară, dar la rugămintea mea să mă repartizeze la un etaj cât mai jos, chiar m-a ajutat și așa am ajuns eu să stau într-o cameră cu două paturi la primul etaj al hotelului. În cameră miam ales patul de lângă ușă. Primul lucru a fost să privesc pe fereastră și să admir culmile muntoase ce ne înconjurau la oarecare distanță, 8

dincolo de Olt. Așa cum eram îmbrăcată, m-am întins pe pat să mă odihnesc puțin. Nu știu cum dar cred că am și adormit câteva minute că la un moment dat cineva foșnea ceva în cameră. Era colega de cameră care s-a scuzat că mă trezise.

O chema Maria, am făcut puțină ordine în haine, apoi ea a intrat la duș. După o călătorie așa de lungă, cu praf și caniculă, era absolut necesar.

Asta mi-a mai dat mie ocazia să mai stau câteva minute întinsă pe pat, apoi am intrat și eu la duș și m-am schimbat pentru masa de seară.

Observând mai bine camera am constatat amândouă că aveam tot ce ne trebuie deși hotelul era de numai trei stele.

Fusese complet renovat și dotat cu mobilier nou așa că, chiar mi-a plăcut camera noastră cu vedere spre bulevard și spre câteva creste muntoase. O notă discordantă făcea o clădire chiar în fața noastră, care fusese cândva frizerie și coafor, iar acum era cam abandonată. Numai parterul era ocupat de câteva magazine cu de toate, etajul era închis și se vedea că nu se ocupa nimeni de el. Am pornit împreună cu colega de cameră spre sala de mese. Și ea ceruse masa tot la regim, dieta doi așa că ne-au așezat fetele din sală, la aceeași masă. Am mai găsit o femeie la masa noastră de undeva de

9

pe lângă capitală, care era foarte comunicativă din primul moment și simpatică.

Mie îmi place să observ oamenii și să-i ascult la cât de multe au ei de spus. Sigur că o mâncare fără sare nu este chiar ușor de înghițit dar, regim am vrut, regim am primit.

Eu speram să mai scap măcar de un kg că prea acumulasem multe dar, fără niște eforturi fizice și de voință, nu aveam șanse. La câteva minute după ce ne-am așezat noi la masă o auzim pe fata care ne servea, spunând cuiva; - Poftiți aici, este dieta doi și aveți și o companie plăcută adăugase ea oarecum malițioasă.

Rezemându-și bastonul de spătarul scaunului, Șerban ne salutase mai mult dând din cap și ne-a urat poftă bună. Tot așa am răspuns și noi, apoi nimeni nu a mai găsit nimic de spus.

Cam penibilă prima cină dar ca orice început este mai greu. Fiecare așteaptă să vadă cum se comportă ceilalți apoi se adaptează, sau nu, depinde de ei. În ce mă privește nu fac conversație de complezență și cum nu găseam nimic inteligent de spus am preferat să tac. Cred că eram fiecare preocupați de propriile noastre gânduri și obosiți peste măsură. Sosisem în stațiune în zi de sâmbătă și eram convinsă că până luni nu vom avea ocazia să stăm de vorbă cu un medic dar, 10

m-am înșelat. Chiar atunci anunță cineva în sala de mese că Duminică dimineață trei medici vor fi prezenți pentru a consulta și fixa schemele de tratament ale pacienților abia sosiți. Mi s-a părut un gest frumos din partea lor, astfel cei ce făceau proceduri nu mai pierdeau o zi din acestea.

Când ne-am ridicat de la masă mă gândeam să fac o mică plimbare pe malul Oltului, fiind încă devreme, soare și destul de cald. Atunci Șerban m-a întrebat: - Nora! Vrei să facem câțiva pași să vedem ce-i pe aici?

- Da, chiar asta intenționam am răspuns eu, deși sunt obosită, am avut o zi prea agitată pentru ritmul meu obișnuit de viață.

- Și eu sunt obosit dar, mă gândeam să nu mă bag în pat așa devreme. Coboram scările treaptă cu treaptă, ținându-mă de balustrada metalică.

L-am întrebat dacă-l pot ajuta cu ceva dar, m-a refuzat categoric spunând că se descurcă singur.

Destul de încet am ajuns pe o bancă aproape de malul Oltului și ne-am așezat.

- Aș vrea să știi spuse el precipitat, nu te simți obligată să stai cu mine, poate ai alte planuri, nu vreau să se creadă că am venit împreună. Aceste coincidențe pot lăsa impresia asta.

- Despre ce planuri vorbesti? Doar nu te referi la o eventuală aventură. Este ultimul lucru care mi11

ar trece prin minte. Am altfel de preocupări. Știu că prin stațiuni se leagă astfel de relații pe perioada șederii la băi dar, așa ceva nu-i de mine. Nu că eu aș fi excepția care confirmă regula dar, chiar am altfel de preocupări. Cred în prietenie în anumite limite, cu prudența cu care am trăit toată viața. Vreau să văd mai de aproape inscripția de pe bustul din mijlocul rontului de flori. M-am ridicat și m-am dus ceva mai aproape. Pe placa înnegrită de vreme se putea citi foarte clar P. I. Ceaikovski. Am fost realmente plăcut surprinsă. Am gândit: - Maestre…toată stima și felicitări cui a avut această inițiativă de a te amplasa aici. Ajunsă înapoi pe bancă îi spun lui Șerban; - Câteva lebede pe apa Otului și tabloul este complet, marele Ceakovski se află în fața noastră.

- De ce este așa de mare?

Văd că folosești niște expresii cam, pompoase…

Iar își lăsase fraza neterminată.

- Nu știu cât de mult l-au apreciat conteporanii săi dar sper că posteritatea l-a așezat pe locul cuvenit în rândul marilor compozitori ruși. Nu ai auzit de Lacul lebedelor?

- Ba da, vag…dar am auzit și de niște lebede mâncate de niște țigani undeva pe la Viena parcă, răspunde Șerban plictisit.

12

- Știi ce cred eu? Noi am ajuns să asimilăm și să ne intoxicăm cu tot felul de vești, care mai de care mai șocante, mai mult sau mai puțin adevărate, nefiind verificate. În acest fel uităm să apreciem adevăratele valori, să le păstrăm să le promovăm, pe cele veritabile chiar dacă poartă patina timpului, răspund eu vizibil dezamăgită de conversația cu el.

- Mi se pare mie sau o faci pe intelectuala? Te anunț că sunt licențiat în finanțe bănci, deci…

- Deci ai capul plin de cifre, am înțeles bine? Eu am scăpat de cifre odată cu ieșirea la pensie, dar și când lucram mi-am ales ca supapă de refulare literatura, grafica, filmul, muzica bună.

Tot ce reușea să mă elibereze de stresul zilnic de la serviciu. Eu sunt mai mult un fel de … autodidact. Tot ce fac acum, o fac numai de plăcere, de relaxare, pentru a-mi păstra echilibrul sufletesc. Am și eu momentele mele grele dar, încerc să le depășesc în acest fel.

-Mă întreb cum reușești, eu am intrat într-un fel de apatie din care nu mai pot ieși. Am un cancer de prostată care mă distruge.

Colac peste pupăză în urmă cu patru ani mi-a plecat și nevasta în Anglia și nu s-a mai întors.

Am divorțat de ea acum doi ani când mi s-a depistat și boala. Numai din cauza ei am ajuns în halul acesta. De-ar fi în țară…ar vedea ea…

13

-De ce crezi asta? Sunt mii de oameni bolnavi grav, chiar susținuți de familie și de rude, de prieteni. Cu gânduri de răzbunare, nu-ți vei putea găsi liniștea, echilibrul…îți faci mai mult rău.

-Vorbești așa pentru că nu știi ce înseamnă numai gândul că ai cancer, plus suferințele îndurate. Habar nu ai dar, stai și filozofezi…

- Stimate domnule licențiat, vorbesc așa tocmai pentru că știu din proprie experiență ce înseamnă un cancer operat. Dacă-ți cauți cumva un umăr pe care să-ți plângi de milă află că nu mai nimerit. Eu am decis să mă bucur de fiecare zi pe care mi-a mai lăsat-o Bunul Dumnezeu și nu accept ca această bucurie să-mi fie spulberată de nimeni. Pe mine m-au distrus doi medici cu laparoscopul când m-au operat de colicist, mi-au rănit intestinul și acolo s-a format un carcinom.

Puteam să-i dau în judecată pentru malpraxis dar, crezi că m-aș fi simțit mai bine? Numai gândul răzbunării îmi repugnă. Fiecare va primi ceea ce merită pentru neglijențele sale dar, nu de la mine. Eu am convingerea că pe mine numai Dumnezeu mă mai ține pe pământ, altfel nu mai eram de mulți ani printre cei vii, așa să știi. Nu am o singură operație.

Un prim pas pentru a-ți regăsi liniștea și pacea interioară ar fi resemnarea în fața inevitabilului.

14

Oricum mai devreme sau mai târziu toți vom merge…acolo. Aș avea totuși o întrebare, oare tu cum ai fi procedat dacă situatia era invers?

Vreau să spun dacă soția ta ar fi fost bolnavă, ce ai fi facut?

-Ce fac toți barbatii...ce crezi că făceam? De unde să știu eu? Îmi găseam eu pe cineva cât dura calvarul ei...nu știu. Dezamăgită i-am zis: da cu siguranță, ai fi fugit și ai fi abandonat-o pentru boala ei, așa cum fac majoritatea bărbaților, nu spun că toți dar, tot din experiență vorbesc acum. Ai fi izolat-o cum erau cândva izolați leproșii. Am scurtat discuția cât am putut.

Eu aș vrea să urc, s-a făcut răcoare aici pe malul apei. Mai stai?

-Da, eu mai ramân un timp aici, este un loc ideal pentru meditație. Îți imaginezi? Eu față în față cu marele Ceakovski…nici măcar nu știu ce a compus dar, am să merg în cameră.

Intru pe laptop, pe net și mă documentez. M-ai șocat cu ce mi-ai spus în seara asta.

-Bine, eu am plecat, o seară bună mai adaug în timp ce mă îndreptam spre scările ce le urcam destul de greu pentru a ajunge la hotel Traian.

M-am oprit să respir mai adânc și privind mai atentă inscripția de pe peretele hotelului, cu litere mari metalice, am gândit că mi-ar fi plăcut 15

să stau într-un hotel cu numele Decebal, ar fi fost așa mai de-al nostru. Eram pe Calea Traian, hotelul Traian dar despre Decebal, nimic. Că doar nu se va fi plimbat Traian ca vodă prin lobodă prin țara asta, fără să aibă niște ciocniri mai violente cu Decebal și oștenii lui. Ceva istorie mai știm și noi, chiar dacă a trecut o jumătate de veac între timp. Nici nu știu dacă există un hotel în zonă cu numele Decebal, dar am de gând să mă documentez. Mi-ar pare sincer rău să nu fie. Există în țară trei orașe care au un hotel Decebal dar, din păcate pe valea Oltului nu este niciunul.

După o zi așa de agitată, ajunsă în cameră am mai stat puțin cu coatele pe pervazul ferestrei și am respirat adânc aerul răcoros al serii. De la trei restaurante se auzeau trei muzici diferite și asta, îmi cam zgâria auzul. M-am resemnat, am închis fereastra dar am pornit televizorul. Nu știu cum se face dar eu la televizor dorm cel mai bine.

Cum colega mea de cameră adormise de ceva vreme, am lăsat televizorul pornit sperând că poate prind și eu un pui de somn. Sigur că oboseala și-a spus ultimul cuvânt și am dormit și eu la un moment dat.

La consultul medical din ziua următoare i-am spus doctoriței din start că eu sunt venită mai mult pentru odihnă și plimbări în aer curat.

16

Nu știu ce proceduri aș putea face cu diagnosticul meu.

A dat aprobator din cap și mi-a propus să fac un masaj ușor pe umeri și gimnastică la sală atât cât pot eu.

La sala de gimnastică l-am întâlnit și pe Șerban, chinuindu-se la barele fixate pe perete.

Privindu-mă atent doamna căreia i-am înmânat fișa mea de proceduri, mă întrebă de cât timp eram operată. I-am răspuns că de doi ani și câteva luni. Atunci mi-a arătat ce aveam de făcut, tot la barele fixate pe perete dar, în stânga biroului ei.

La început mi s-a părut greu, transpiram abundent și trebuia să fac pauze scurte ca să respir mai ușor.

N-am vrut să renunț. Am gândit că dacă alții pot și eu voi reuși să termin cu bine aceste exerciții și poate că voi scăpa și de durerea atroce de genunchi. La bicicletă mi-a plăcut cel mai mult.

Se spune că mersul pe bicicletă nu se uită niciodată. Așa este dar, să pedalezi de nebun și să nu ajungi nicăieri este aproape hazliu. Îmi venea să râd. După acea primă zi de gimnastică am făcut o febră musculară de numai de râs nu-mi mai ardea. Abia urcam sau coboram scările, dar nu renunțam la plăcerea de a mă plimba pe malul Oltului și de a admira 17

frumusețile înconjurătoare. Nu întâmplător le spun copiilor mei să meargă să colinde măcar jumătate din acest glob pământesc acum cât sunt tineri, mai târziu încep problemele de tot felul și plecările vor fi tot mai rare și mai anevoioase. În afară de un simplu salut cu Șerban nu am vorbit nimic. El și-a terminat exercițiile și a plecat sprijinindu-se în baston.

Părea mai încrâncenat decât era cu o seară înainte. Am gândit că noi toți avem zile bune și zile mai puțin bune, dar aveam o vagă senzație că sunt ignorată voit. La masa de prânz nu a venit, sau a venit mai târziu la seria a doua, chiar nu știu. Nici pe aleea de pe malul Oltului la plimbare nu l-am văzut. Eu am cumpărat câteva suveniruri, ilustrate pentru ai mei și niște cunoștințe din orașul meu. Și baterii de rezervă pentru aparatul foto, cu intenția de a lua cu mine cât mai multe imagini din zonă. Îmi plac contrastele, eu pun pe calculator vara, imagini cu multă zăpadă, aspect hibernal, iar iarna îmi place să văd multă verdeață, multe flori și mult soare.

Este o modalitate de a scăpa de nostalgia pe care ne-o dă uneori statul în casă din cauza vremii urâte de afară. Verdele natural mă înveselește, mă liniștește. Cum nici la cină Șerban nu ne-a onorat cu prezența sa, am dedus că sunt ignorată

18

voit și am decis să fac ce-mi plăcea mie mai mult.

Am un jurnal în care-mi notez impresiile despre oamenii și locurile pe unde m-au purtat pașii.

Pentru început mi-am notat primele impresii despre călătorie și stațiune.

Despre oameni nu vorbesc decât după ce ajung să-i cunosc mai bine, ca să mă pot pronunța și asupra caracterului lor, nu numai la aspectul fizic. Deci nu am pomenit nimic despre noile mele cunoștințe, făcute în stațiune. Am ajuns în a treia zi a vacanței mele la Căciulata, mi-am intrat în program iar în restul timpului făceam plimbări prin stațiune.

Pe malul Oltului mulți vânzători ambulanți ne îmbiau cu fructele de pădure adunate cu grijă și puse în pahare de plastic. Am făcut o cură de afine, în fiecare zi mâncam un pahar de afine și mă bucuram precum copiii de această oportunitate. Erau proaspete, culese de pe culmile muntoase din împrejurimi. Multe locuri amenajate și încărcate cu tot felul de haine de vară, fie pentru plajă fie bluze de ocazii speciale, având în vedere atât materialul cât și modelele deosebit de elegante. Desigur că și prețurile erau pe măsură.

Erau unele suveniruri lucrate manual cu iscusință și migală de meșteri complet 19

necunoscuți care-și duceau traiul cum puteau, vânzând aceste unicate la un preț mic, obiecte deosebite care în altă țară ar fi putut fi vândute mult mai bine. Ei se mulțumeau cu puțin.

Adevărații artiști au fost modești și onești din totdeauna. Înainte de intrarea la masa de prânz, pe un fotoliu din haalul de la parter al hotelului nostru Șerban sta sprijinit în baston, singur așteptând probabil ora mesei. Mi-am dus cumpărăturile în cameră, m-am pregătit pentru masă și am coborât fără să privesc nici în dreapta nici în stânga mea, pășind pe mijlocul covorului roșu, lung cât întregul haal. Eram decisă să-l ignor pe Șerban așa cum consideram că mă ignorase și el pe mine. Nu-mi place să agasez pe nimeni, așa cum nu-mi place ca nici eu să fiu agasată. M-am așezat liniștită la masă, le-am urat poftă bună celor două femei care serveau deja supa cu obișnuitele comentarii.

Carnea de vită nu era bine fiartă, parcă era gumă de mestecat iar, restul fără nici un gust. Regim am cerut…regim am primit. Uneori îmi place, alteori nu dar, per total mă consideram mulțumită, având în vedere că doream să mai slăbesc puțin.

Oboseam foarte repede la cele mai mici eforturi.

La scurt timp s-a așezat și Șerban la masă, cu un simplu poftă bună și atât. Desertul am preferat 20

să-l păstrez pentru mai târziu, așa că mi l-am luat într-un șervețel și am plecat fără un cuvânt. Un simplu să ne fie de bine la toată masa. Șerban a rămas singur să-și termine masa. M-am simțit prost că am procedat așa. Poate că avea niște motive de lipsise de la masă și de pe aleile obișnuite de plimbare. Mergeam spre camera mea, zăpușeala de afară mă obosea și mai tare dar, brusc mi-am schimbat direcția. Am poposit pe malul Oltului, pe o bancă la umbră, dar de data aceasta cu spatele la bustul marelui muzician rus. După ceva mai mult timp a apărut și Șerban cu colegul lui de cameră, antrenați într-o discuție.

Eram convinsă că vor trece mai departe, așa că am continuat să-mi completez jurnalul cu ultimele impresii. Eu scriam pe genunchi în jurnal, apoi am scris cele câteva ilustrate pe care doream să le trimit.

-Pot să mă așez? Aud la un moment dat pe Șerban care rămăsese singur și vroia să mai stăm de vorbă probabil. Cum nu aveam nici un chef de vorbă, am dat din cap aprobator dar, am continuat cu corespondența apoi, când am terminat am închis mapa. Un timp niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Puteam să mă ridic și să plec având în vedere canicula de afară dar, am preferat să mai stau câteva minute.

21

Nu aveam de gând să caut un subiect de discuție, așa că am preferat să tac.

-Aș fi putut foarte bine să mor și tu nu ai fi știut nimic, spune la un moment dat Șerban cu o undă de amărăciune în glas.

-Adevărat? Atunci mă bucur că trăiești și ne onorezi cu prezența ta, răspund eu puțin malițioasă. Spusele lui semănau a reproș iar eu nu vedeam de ce mi-ar reproșa mie așa ceva.

Doar nu-l luasem în grija mea…

-Aș putea spune și eu același lucru dar…prefer să mă abțin.

–Tu nu ai cum să susții așa ceva, te-am văzut de la fereastra mea, te-ai plimbat tot timpul…

-Să te întreb de ce ai făcut asta? Dacă te-ai simțit rău și aveai nevoie de ajutor, de ce nu m-ai anunțat? Aș fi putut chema un medic…

-Asta a făcut-o colegul de cameră. Mi-a crescut mult tensiunea, am avut niște discuții la telefon cu cineva de la serviciu și m-am supărat foarte rău. Nici aici nu mă lasă în pace.

- Cred că uiți un lucru esențial, ești aici pentru odihnă și relaxare, depinde numai de tine să faci asta. Dacă este nevoie închide telefonul și mergi să te pierzi în natură. Mai devreme sau mai târziu oamenii te vor dezamăgi dar, natura, niciodată. Privește tinerii care se plimbă cu vaporașul pe Olt. Ce veseli și fără griji sunt, îi 22

admir pentru asta. Ei trăiesc vacanța din plin.

Sunt de admirat chiar dacă noi nu mai putem fi ca ei, am fost și noi cândva tineri și ne-am distrat nu?

Am văzut pești la malul apei unde este apa mică și limpede. Uite și o pereche de pescăruși sau ceva din aceeași specie, cum vor fi ajuns tocmai aici?

-Tu ești complet aeriană, îmi spune Șerban cu o undă de sarcasm.

-Te inșeli, eu iubesc natura, frumusețea, iubesc oamenii, viața cu bune și rele, nu sufăr de individualism precum…alții. Și să mai știi ceva, a alina suferințele cuiva fie și numai cu o vorbă bună, uitând de propria suferință, este aproape o fericire. Mă tem că tu nu cunoști această stare.

Eu…asta sunt.

-Mda! Începe Șerban cu o voce tărăgănată, gânditoare, tu ori ai o falsă modestie ori ai un spirit de sacrificiu ieșit din comun. Și într-un caz și în altul, eu nu pot fi de acord.

- Dar cine îți cere ție să fii de acord? Eu asta sunt și ...gata. Nu-ți convine, eu pot să plec.

-De suferința mea nu-i pasă nimănui…ridicase el tonul.

- Cu ce te-ar ajuta dacă i-ar păsa cuiva? Te-ar durea mai puțin sau ai avea satisfacția că mai suferă cineva alături de tine?

23

Fiecare om trebuie să-și ducă singur crucea și să aștepte cât mai puțin de la ceilalți care, au și ei destule probleme personale. Eu nu aștept și nu cer nimic de la nimeni dar, nu știu cum se face că primesc totdeauna mult mai mult decât aș fi sperat, atât în plan afectiv cât și în plan material.

Am o relație foarte bună cu copiii, cu nepoții, cu rudele și vecinii mei, cu foștii colegi de serviciu.

Mi-am propus ca atunci când voi părăsi această lume să fiu împăcată cu toată lumea, să nu regret nimic. Am un crez al meu care-mi asigură liniștea și pacea interioară de care toți avem nevoie. Am depășit faza în care ești tu acum.

-Eu nu cred în nimic. Nu am încredere în nimeni, toți sunt interesați să profite cât mai mult de pe urma mea. Cunosc eu…

- Oare chiar cunoști? Crezi tu că toți oamenii sunt croiți după același calapod? Spre exemplu eu…ce crezi că aștept de la tine?

- Tu să-mi spui și lămurim situația pe loc.

- Adevărul este că mi-aș dori foarte mult ceva…

- Ce? Bani? Cadouri? Distracție?

- Mă insulți și ...să mă scuzi dar ești și penibil.

Nu știu ce fel de persoane ai tu în anturajul tău dar singurul lucru pe care mi l-aș dori de la tine, este să te văd scăpat de sarcasmul acesta care te macină tot timpul și mai strici și dispoziția celor din jur. Dacă ai să continui în acest fel eu una 24

îmi voi schimba traseul de plimbare și mă voi ține la distanță. Prefer să mă bucur singură dar liniștită de frumusețea acestor locuri. Nu-mi plac persoanele negativiste.

Eu cred și gândesc pozitiv, asta este în firea mea, îmi face bine și rămân ancorată în realitate.

Negativiștii exagerează mult problemele personale, uitând că sute de oameni se află în aceeași situație cu ei. Mulți dintre ei nici măcar nu-și pot părăsi patul de suferință.

- Ce-mi pasă mie de ei? Eu nu mă pot descurca cu ale mele, de ce să-mi mai bat capul și cu ale lor?

-Nu asta spun eu, vreau să înțelegi că suntem oarecum privilegiați.

Iar acest ce-mi pasă mie...sună a egoism la maxim.

- Aiurea! Asta-i utopie, nu ține nici de pozitivism nici de negativism, ți-am spus eu că ești aeriană, încheie Șerban discuția, cu o față acră, nemulțumită. Eram sincer revoltată, cu ce drept mi se adresa acest individ în acest fel, de parcă mă cunoștea de o viață și avea dreptul să mă judece. Dezamăgită m-am ridicat să plec, nu înainte de a-i spune; - La cât de aeriană sunt…prefer să merg în cameră să mă odihnesc, decât să-mi pierd timpul în discuții sterile. M-am ridicat și am plecat fără 25

un cuvânt de rămas bun, ceea ce nu-mi stă în caracter. Mi-am dat seama ca are darul de a strica dispoziția celor din jur în funcție de propria sa dispoziție.

Aveam o senzație neplăcută că am început vacanța cu stângul, cum spunem noi uneori dar, de cine depindea cum o voi continua? Desigur că numai de mine. Am tras puternic aer în piept și mi-am zis: -De acum înainte voi face numai ce-mi place mie, fără să mă las influențată de nimeni. Cred că am luat o decizie bună. La cină am fost prima la masă și m-am grăbit să plec tot prima, afară era încă soare și cald, iar eu aveam de gând să trec pe la toate izvoarele din stațiune. Nimeni nu avea dreptul să-mi strice vacanța.

La vârsta noastră mai ales când suntem pe ultima sută de metrii, nu ne mai putem schimba nici mentalitatea nici tabieturile. Chiar mă simțeam ofensată și era imperios necesar să iau distanță, înainte de a da și eu niște replici pe care le consideram necesare în astfel de situații. Eu consider că le poți face oamenilor bine și prin simplul fapt că nu le faci rău, așa că cel mai inteligent pas pe care trebuia să-l fac, era să iau distanță. La sala de gimnastică am întâlnit o doamnă care după o operație la sân și toată gama de chimioterapie se chinuia cu o mână 26

anchilozată și foarte umflată. Avea o voință de fier dar avea și un diabet care o chinuia mai mult decât boala de care se operase, asta din spusele ei. Era însoțită de fiica ei.

Mă gândeam că aș fi putut foarte bine să merg la plimbare cu ele dar, din păcate ieșea destul de rar, avea probleme și cu tensiunea iar canicula de afară o ținea mai mult în hotel.

Colega mea de cameră avea baia la bazin după amiază apoi epuizată se odihnea în cameră.

Numai seara puteam ieși împreună, uneori.

Comunicam destul de puțin dar nu-mi lăsasem obiceiul de a asculta și observa oamenii din jur.

Este cunoscut faptul că o femeie care a dat naștere măcar unui copil, deci a trecut prin durerile facerii, are altă percepție asupra durerilor ulterioare, indiferent de cauza lor. Așa că suportam fiecare ce ne era dat, cu resemnare și cu speranța că starea noastră nu era una din cele mai rele. Alte persoane își încheiasera viața la scurt timp după astfel de intervenții. Noi eram chiar privilegiați, cu toate neajunsurile vârstei și ale bolii.

Am decis în privința domnului pesimist care-și împrăștia veninul pe unde se nimerea și cu interlocutori dispuși să-i suporte hachițele, să nu mai schimb nici măcar un cuvânt, nici măcar un salut.

27

Era o persoană cu adevărat nocivă, iar eu mă obișnuisem să gândesc pozitiv și chiar mă ajuta acest fapt să-mi mențin moralul și efectiv starea de sănătate. M-am închis într-o muțenie desăvârșită la masă și la sala de gimnastică, special pentru a-i da lui Șerban timp să reflecteze și să-și corecteze atitudinea lui absurdă față de mine, o persoană complet necunoscuta, întâlnită în tren. Mi se părea ceva de ne conceput, nu te poți purta oricum cu cei din jur și să aștepți să fii respectat și ascultat în continuare. Respectat? Oare pentru ce? Pentru grosolănie nu am respectat niciodată pe nimeni.

L-am ignorat și m-am distanțat cât mai repede posibil. Trebuie să existe o măsură în toate, și limite ale bunului simț. Dacă era un intelectual așa cum pretindea, puțin timp de gândire îi va prinde bine. Ceva mă făcea să cred că nu mai pusese mâna pe o carte din liceu, ținând seama de limbajul folosit. Avea aerul șefului care pretinde ascultare și nu admite dreptul la replică.

Asta gândeam plimbându-mă pe artera principală a stațiunii admirând vilele împodobite cu multe flori și alte ornamente în funcție de fantezia și posibilitățile proprietarilor.

Am zâmbit de una singură la ideea: - Hai domnule licențiat că n-ai nici o șansă cu mine, ori te porți cum trebuie ori...puteam chiar 28

să cer mutarea lui de la masa noastră, mai ales că mă simpatizau toate fetele din sala de mese. De fapt am avut o bună comunicare cu tot personalul începând de la recepția hotelului Traian, la cameristă și toate celelalte persoane.

Dar dacă omul nu pricepe un lucru atât de elementar, de simplu dar esențial, decența în discuții și dreptul celuilalt la o altă opinie, eu nu aveam chiar nimic de pierdut. De plimbările pe malul Oltului, mă cam plictisisem, mergeam și-mi luam un pahar de afine apoi căutam alte alei de plimbare. Canicula mă obliga să caut locurile mai umbroase unde se putea respira mai ușor. Totdeauna după cină pe malul Oltului era prea aglomerat. Practic toată lumea ieșea pentru plimbarea de seară, sau pentru porția de apă de la câte un izvor recomandat de medici.

Cum la ora aceea nu se mai făceau proceduri, toate băncile erau ocupate și se ascultau muzici, cam amestecate de la cele câteva restaurante.

Aveam nevoie de liniște și chiar îmi doream să fiu singură cu gândurile mele. Începusem să scriu câte ceva în momentele mele de inspirație.

Mai așterneam câte ceva deosebit din când în când pe câte o coală de hârtie care nu-mi lipsea din geantă, apoi o transcriam în caietul din camera de hotel, încercând să-i dau o formă cât mai literară, mai poetică, descriind cu detalii 29

impresiile produse asupra mea de locurile pe unde treceam. De data aceasta am ales o alee de plimbare pe care se urca ceva mai greu o porțiune de drum, o alee ce mergea spre Călimănești. Nu m-am încumetat să merg singură și pe jos aproape patru kilometri la ora aceea dar, intenționam să iau autobuzul într-una din zile și să merg să văd orașul și gara.

Deși mergeam încet mi-am dat seama că eram la o distanță apreciabilă de hotel și era cazul să mă opresc. Liniștea și singurătatea zonei populată de copaci seculari dezvăluiau privirii niște rădăcini enorme și viguroase. Gândurile mi-au zburat la vremurile stravechi cărora acești copaci le-au fost martori. De ar putea vorbi această pădure, cu siguranță că multe ar avea de spus.

M-am așezat pe o piatră mare și am privit în jur.

Gândeam; iată cine ține acest deal să nu o ia la vale la câteva ploi mai puternice. Acele rădăcini enorme păreau niște brațe care înbrățișau, strângeau pământul ca pe ceva definitiv al lor, să nu le scape să nu se prăvalească peste vilele și hotelurile de pe malul Oltului. Mi se părea un amestec de disperare, tenacitate și chiar fermitate față de tăierile necontrolate de păduri din ultimii ani, despre care vorbeau toate mijloacele media.

Rădăcinile copacilor strângeau pământul de sub ele ca niște chingi.

30

Din el își trăgeau seva și câtă vreme ei rămâneau falnici pe poziție, oamenii din stațiune puteau să se simtă în siguranță. Ce interacțiune.

Natura avea grijă de ei, dar ei de ce nu aveau grijă de natură? Iată că vorba veche, “ codru-i frate cu romanul”, își găsește și aici adevăratul sens, de fapt unul din sensuri.

Codrii i-au adăpostit pe români în cele mai grele timpuri. Numai noi românii nu știm să păstrăm acestea toate care sunt în folosul nostru și al urmașilor noștri. Cufundată în astfel de meditații nu am observat că în urma mea la vreo 20 m veneau doi tineri ținându-se de mână.

Probabil că nici ei nu mă observaseră pe mine în umbra copacilor falnici și a ferigilor și a arbuștilor de tot felul. Privindu-i mai atent mi-am dat seama că nu se vedeau decât unul pe altul, așa de îndragostiți erau. Oare ei erau conștienți de asta? Cine poate știi. Au încetinit pasul în dreptul meu și m-au întrebat dacă chiar aveam de gând să merg la Călimănești, având în vedere ora și un drum așa de lung.

-Nuuu, eu cu autobuzul...am răspuns. Am făcut doar o plimbare mai lungă. I-am privit cu drag.

Erau așa de fericiti unul în compania celuilalt.

Mă preocupa și un alt aspect al familiilor venite în stațiune. Nu vedeam aceeași bucurie sau măcar ceva asemănător cu bucuria, cu satisfacția 31

de a fi împreună. Oamenii erau destul de posaci, se mulțumeau să-și răspundă plictisiți unul la întrebările celuilalt.

-Ce se petrecea oare cu aceste familii care aveau vechime, peste 20 și chiar peste 30 ani de conviețuire? Se pierduse iubirea, se pierduse și respectul, se mulțumeau cu câteva replici pline de sarcasm, sau mai rău se închideau într-o muțenie dușmănoasă. Sigur că nu erau toți așa, dar erau mulți. Chiar și în sala de mese erau arțăgoși cu personalul. La scurt timp după trecerea celor doi tineri îndrăgostiți și-a făcut apariția aproape instantaneu un domn, complet alb. Avea părul alb, camașa cu mâneci scurte tot albă, pantalonul subțire de vară tot alb, iar pantofii sport nu făceau nici ei excepție. La prima vedere puteai să juri că abia a ieșit dintr-un vas mare cu var. Până și sprâncenele stufoase erau aproape albe.

Avea și o barbă ca de patriarh, complet albă dar tunsă scurt, îngrijit. Puțin încovoiat de spate și cu sticluța de apă de izvor în mână. La prima vedere părea medic, dar așa de mult alb se potrivea în cabinet nu la plimbare. Cum căzusem pe gânduri analizând firile oamenilor, am fost realmente surprinsă de apariția lui. Priveam printre ramurile copacilor de mai jos, ce lăsau vederii mele numai un colț al hotelului Traian.

32

Avem noi românii un prost obicei de a-i scoate în evidență pe străini, în timp ce unii dintre ei ar fi fericiți să ne vadă șterși de pe harta lumii.

Nu o spun eu, o spun persoane documentate, responsabile care au studiat istoria de-a lungul veacurilor. Eu mă simt fericită să știu că strămoșii mei au fost statorniciți pe aceste locuri binecuvântate de Bunul Dumnezeu. Străbunii mei nu au purtat războaie decât ca să-și apere ce era al lor de drept, nu ca să cucerească noi teritorii. Mulți au râvnit la pământurile noastre și mai ales zăcămintele din maruntaiele munților noștri. Au cărat aur cât au putut și parcă tot nu le este de ajuns. Încă mai vor să stoarcă ce a mai rămas. Nimic nu a rămas neexplorat. Se spune că Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă și în traistă, nici în tezaurul țării. Asta trebuie să o facem noi sau cel puțin cei care sunt plătiți să apere avutul național.

Mă pierdusem în astfel de gânduri, eram indignată, dezgustată chiar. De ar fi fost mama, mi-ar fi zis cu siguranta; -Nu-ți mai bate capul cu așa ceva, n-ai să schimbi tu lumea și mersul lucrurilor. Dar era oare normal și corect să rămân indiferenta?

Nu cred. Știu că nu am eu puterea să schimb ceva dar, am măcar dreptul de a spune ce gândesc. Între timp domnul în alb se apropiase 33

de mine și m-a întrebat ceva ce inițial nu am înteles. L-am rugat să repete.

- V-am întrebat dacă ați obosit sau nu vă simțiți bine, repetase el puțin amuzant și cu vocea mai fermă.

- Nu sunt surdă, am replicat eu, eram doar preocupată de... de mai multe, am făcut un gest cu mâna, pentru a sublinia răspunsul destul de evaziv care-mi venise în minte.

- Am obsevat mai zisese el tot amuzat dar, ce anume v-a captat atenția în asemenea măsură?

-De ce vreți să știți? Am întrebat eu ca de obicei, când nu am de gând să dau cuiva socoteală despre gândurile mele. N-am obiceiul să mă destăinui primului venit. Nici măcar nu mam străduit să-i dau un răspuns politicos, omului în alb care mă luase prin surprindere. Probabil nu avea cu cine vorbi și dorea să-i treacă plictiseala unei seri în care zapușeala încă se mai simțea.

- Mai urcați sau vă întoarceți în stațiune mă întrebă el. Dacă vreți să mai urcați vă pot însoți...îmi întinde mâna și se prezintă.

- Eu sunt Liviu. Am întins mâna, chiar m-a ajutat să mă ridic de pe piatra pe care amorțisem, apoi am zis: -Eu sunt...obosită, o seară bună vă doresc. Am plecat spre hotel fără să-mi spun numele. Mi-am 34

dat seama imediat că eu fusesem cea nepoliticoasă și privind odată în urmă l-am vazut urcând agale, adus de spate și cu siguranță neștiind ce să creadă despre felul meu de a mă purta. Îmi era jenă dar din câte am învățat eu despre bunele maniere, numai femeia întinde mâna dacă vrea să se prezinte cuiva. Era al doilea om care practic mă obliga să mă prezint deși, eu nu aveam această intenție. Nu înțelegeam ce se petrecea cu mine, nu așa eram eu, nu stătea în firea mea să mă comport în acest fel. Dar când te frigi cu supa...sufli și în iaurt, am gândit eu. Eram încă afectată de discuțiile avute cu Șerban și reacționasem fără să gândesc că nu toți oamenii sunt la fel și cu siguranță nu toți sunt puși pe agațat femei. Știu din alte concedii că în stațiuni se leagă un fel de relații ad-hoc, cu persoane complet necunoscute și de o moralitate cel puțin îndoielnică. Fiecare face cum îl duce mintea.

Personal consideram că este culmea prostiei ca să nu spun de-a dreptul prostituție. Culmea ironiei este că mulți sunt la vârsta pensionării, cu soții, copii și chiar nepoți acasă.

O doamnă din sala de gimnastică le numise pur și simplu împerecheri animalice. În gândul meu am subscris acestei idei. Dacă s-ar pune premii pe prostie am fi uimiți de câți premianți de toate 35

vârstele am avea în țară. Fusese profesoară și deși se pensionase, era desigur sub influența impresiilor ei din perioada de activitate dar și de ceea ce vedea că se petrecea zilnic sub ochii ei.

La fel ca mine observa lumea și nu se sfia să-i critice metehnele. Ca să evit orice încercare de abordare mi-am pus pe deget veregheta soțului meu, a mea nu mă mai încăpea de mulți ani și așa mă consideram eu la adăpost de neaveniții hotărâți să-și mai facă de cap pe ultima sută de metrii. Am eu așa un filing că veregheta îi ține la distanță. Nu vreau să risc un nou incident ca cel petrecut în urmă cu 4-5 ani, când un moșneag foarte iubareț din fire a încercat să mă invite la o cafea sau la o bere. Eram în prima zi de concediu la Techirghiol și nu cunoșteam pe nimeni.

Individul foarte insistent s-a așezat la masa la care eram eu și încă o femeie care s-a grăbit să-și termine micul dejun și să plece la procedurile ce le avea de făcut. Mi-a fost destul de greu să-l conving ca nu mă interesează avansurile lui și mărturisesc că și acum încerc o părere de rău că nu i-am aruncat drept în față ceașca de ceai, așa cum am fost tentată inițial. M-am lipsit de micul dejun și am plecat supărată că din prima zi am dat peste un neghiob care o făcea pe cuceritorul.

Culmea prostiei era că undeva lângă pavilionul 36

central, era un dozator de cafea și măsuțe și bănci de lemn unde se adunau multe persoane să-și bea cafeaua și unii la o țigare.

Acolo moșneagul trecut de 75 ani era înconjurat de țărăncuțele naive care făceau mare haz de bancurile lui porcoase și-i cântau în strună pentru o cafea de la dozator. Deși mi-am petrecut primii 25 ani la limita dintre oraș și sat, am reușit să evit vulgaritatea, meschinăria și acest gen de apucături. Trebuie să recunosc că aici educația primită de la mama și-a pus o pternică amprentă asupra caracterului și personalității mele. Cum spunea ea, să fii sărac dar…curat. Tot de la mama am învățat că un trecut fără pată este un dar de mare preț care dă femeii dreptul de a nu-și pleca fruntea decât în fața lui Dumnezeu, singurul care ne poate judeca. Noi trebuie să fim cu mare băgare de seamă, că bărbații nu trebuie crezuți nici pe jumătate din câte sunt capabili să spună în anumite împrejurări. Avea perfectă dreptate, când îmi amintesc ce nerozii sentimentale începuse moșneagul să-mi debiteze la masă, îmi vine să râd de prostia lui. Totuși în acele momente puțin a lipsit să nu-l opăresc cu ceaiul fiebinte din ceașcă. Am făcut bine că m-am abținut, altfel cine nu știa despre ce era vorba, ar fi considerat că a venit o nebună în stațiune și 37

face scandal din prima zi. Îmi amintesc că l-am rugat pe fiul meu cel mare care lucra în Constanța să-mi aducă și mie un bidon mare de apă plată.

A venit într-o seară cu un amic cu mașina, am stat puțin de vorbă la intrarea în stațiune, unde erau adunate toate admiratoarele moșneagului, special să mă vadă, apoi fiul meu mi-a dus bidonul cu apă plată până la lift și a plecat. Cum am doi baieți ca brazii, nu exagerez absolut de loc, cred că văzându-l pe cel mare de 192 cm și cam 100 kg, acesta a fost argumentul hotărâtor care l-a făcut pe moșneag să nu-mi mai ațină calea pe haalurile hotelului, pe la procedurile pe care le făceam. Cred că era obsedat de faptul că l-am respins așa fără menajamente. Nu știa să piardă, era obișnuit cu succesul la femei...de o anumită categorie. Și la Techirghiol am făcut o gafă. Așteptând să intru la masaj un domn mă întreabă așa pe nepregatite; - De unde veniți? L-am privit fugitiv și i-am răspuns franc.

- De acasă. A rămas fără replică și nu a mai încercat niciodată să facă conversație de complezență cum consideram eu. Ce nu înteleg eu este faptul că se pun întrebări fără să faci cunoștință, fără alte comentarii prealabile și culmea se așteaptă răspuns de parcă cineva are 38

obligația să răspundă. Sincer eu trec aceste încercări vulgare pe seama lipsei de educație, a mitocăniei chiar în unele cazuri. Probabil că eu trebuia să mă nasc în secolul trecut, când bunele maniere mai existau. Am întârziat cu un secol.

Am avut totuși noroc cu una dintre fetele care serveau la mese și care văzuse incidentul din dimineața cu pricina, m-a invitat la una din mese unde era un loc liber, la regim. Acolo am întâlnit o familie din capitală care culmea, plecaseră din Ialomița în urmă cu mai mulți ani și chiar îl cunoscuseră pe soțul meu. Cu ei mi-am petrecut restul concediului la adăpost de orice nepoftit gata să se bage în sufletul omului, neinvitat.

De fapt ei săracii visează să se bage în patul femeilor pe care le abordează dar, cu mine n-au avut nici o șansă. Nu vreau să par o excepție dar sincer, am oroare de astfel de relații clandestine.

Cu ce tupeu se mai întorc acasă în familie chiar nu-mi dau seama. Destul cu amintirile. Mie îmi place să-mi petrec timpul în natură, să admir ce consider eu că merită să fie admirat, chiar dacă trebuie să o fac de una singură. Fiecare avem de împlinit un destin. Asta fac și eu, îmi port cu demnitate crucea până la final, când mă voi odihni sus pe deal alături de soțul meu cu care am avut o căsnicie normală timp de 37 ani.

Totuși eram în stațiune, este drept că nu făceam 39

proceduri dar, aveam multe de văzut și de admirat. Am lăsat amintirile și revenind la realitatea acelor zile mi-am dat seama că pe omul în alb îl jignisem degeaba. În ziua următoare, după cina care se desfășurase într-o muțenie perfectă autoimpusă, m-am trezit practic pe aleea pe care o parcursesem cu o zi în urmă.

M-am oprit la un moment dat și m-am întrebat dacă nu era mai bine să-mi schimb din nou aleea de plimbare. Am considerat că nu era cazul, dar dacă omul în alb va reveni, aveam de gând să mă scuz cumva pentru proasta dispoziție din ziua precedentă. Probabil că nu dorea decât o conversație amabilă civilizată, iar eu am fost chiar nepoliticoasă, deși nu acesta era felul meu de a fi.

Sincer, mi-ar fi plăcut să nu apară dar, inevitabilul s-a produs. De data aceasta l-am văzut de departe și am avut timp să mă gândesc la câteva cuvinte de scuze, pentru lipsa mea de tact și de politețe din ziua precedentă. Am mers încet și m-a ajuns din urmă destul de repede.

- Astăzi în ce dispoziție sunteți? M-a întrebat direct cu un ton ușor ironic.

- Am senzația că...vă datorez niște scuze, am răspuns cu un aer încurcat. Ieri eram foarte supărată pe cineva și am reacționat fără să stau 40

prea mult pe gânduri...nu fac asta zilnic. Mă chiamă Nora, am spus eu pe nerăsuflate și i-am întins mâna.

- Așa mai merge spune Liviu, am totuși o întrebare dacă nu te superi, văd că porți vereghetă, soțul unde este?

- De data asta nu este cu mine răspund eu cu tristețe.

-Soția mea este cu mine dar, din păcate este în căruciorul cu rotile. O paralizie, după un accident vascular...acum este la bazin cu o domnișoară specializată, face exerciții, apoi la masaj. De acolo o preiau eu, la bazin cu doamnele nu mi se permite.

- Cred că este un chin, răspund eu, de fapt sunt două...niciunuia nu vă este ușor. Știu din experiență cât suferi lângă un om bolnav...

-Adevărat, nu este ușor dar eu sunt mulțumit că este alături de mine. M-a îngrijit cu dragoste de când ne-am căsătorit, este normal că și eu să fac tot ce pot pentru a-i ușura suferința și să se poată bucura de o viață cât de cât normală. Marea noastră bucurie este când ne vizitează băiatul cu soția și nepoata care este adorabilă. Ea o plimbă pe bunica cu căruciorul și este mândrâ că-i poate fi de folos și o distrează tot timpul.

-Este firesc să ne muțumim cu ce se mai poate altfel, pierdem totul răspund eu cu gândul la ei 41

dar și la ale mele. Soția este de mult timp în starea asta? Sunt șanse de recuperare? Totuși medicina se laudă că a făcut progrese.

-De trei ani este așa., cât despre șanse...nu prea dar nu ne pierdem speranța, facem tot ce ni se recomandă.

-Da împreună la bine și la greu așa este normal.

Cred că mai mult decât tratamentul o ajută susținerea dumitale. Nimic nu este mai dureros decât un om bolnav neglijat sau și mai rău, abandonat. Tocmai am cunoscut un caz aici...fiecare își duce crucea cum poate.

-Nu știu cum și cine te-a supărat ieri dar, simt nevoia să-ți povestesc ceva ce mi s-a întâmplat zilele trecute mie. Noi stăm la hotel Olt și coboram înainte de masa de prânz aici la izvoare să-mi iau apa. Mă oprește o doamnă și-mi zice; -Ce zici, bem ceva împreună? La prima vedere puteam să jur că este o doamnă, dar am rămas perplex, m-am uitat în spate să văd dacă nu se adresase altcuiva și nu mie. Nu mai era nimeni.

Până să mă dezmeticesc eu, o văd că face un gest de lehamite și-mi aruncă peste umar în timp ce se depărta; -Lasă, găsesc pe altcineva, ești prea ramolit. Mi s-a părut un gest de o impertinenență oribilă. Nu fac eu astfel de propuneri că sunt bărbat și uite de ce este în stare o femeie?

42

-Să mă scuzi că-mi pare puțin amuzant dar, și femeile abordate în stil atât de grosolan se simt exact ca tine acum. Egalitatea între sexe ne dă inclusiv dreptul de a fi vulgari, imorali, alcoolici...și cine știe de câte vor mai fi în stare.

Degradarea socială a atins cote alarmante, eu asta cred.

- Chiar ai pus puncul pe I, n-aș fi crezut dacă mi-ar fi povestit cineva dar cum am pațit-o eu...nu-ți spun ce s-a amuzat soția mea...tot de egalitate a încercat să-mi zică și ea numai să mă irite și mai tare. Voi două gândiți cam la fel.

- Din nefericire la noi încă mai persistă ideea că o femeie elegantă este o doamnă și despre bărbați tot așa. De multe ori eleganța poate ascunde excroci de mare clasă. Totuși când deschid gura și începi o conversație, din două trei fraze știi exact ce ascund acele haine elegante.

Amuzant este faptul că voi bărbații considerați că este normal să abordați femeile chiar și când sunteți refuzați, iar când o femeie face acest lucru sunteți realmente șocați. Drepturile egale, democrația sunt așa de greșit întelese și aplicate, nu numai la noi în România, am văzut eu și pe la alții, care se bat cu pumnul în piept că au ani buni de democratie. Nu este decât praf în ochi.

43

Corupția tronează în majoritate. Greu mai descoperi onestitate, bun simț, compasiune sinceră, nu mă refer la cea plătită cu șpagă prin spitale. Referitor la barbații care abordează fără jenă femeile, mi-am dat seama că indiferent de câți ani s-au pensionat, unii se aventurează și se apucă să debiteze toate neroziile amoroase care, cândva în tinerețe poate aveau oarecare succes, dar sunt așa de caraghioși. Culmea ironiei este că nu-și dau seama și continuă să se creadă deștepți și cuceritori. Nu sunt decât penibili.

-Am impresia că ai trăit personal o experiență de acest fel, spune Liviu parțial amuzat parțial curios. Acum poate ți se pare amuzantă dar la momentul respectiv cum ai reacționat?

- Ești sigur că vrei să știi? Eu chiar nu vreau să-mi mai amintesc. Nu este nimic amuzant te asigur. În urmă cu patru ani eram în concediu la Tekirghiol mai mult pentru odihnă, tratament, mai puțin. Când am mers la masa de dimineață, m-am așezat la o masă cu o femeie care servea același regim ca și mine. La scurt timp a venit și un bărbat de aproximativ 75 ani care a intrat în vorbă imediat cu femeia de la masă. Probabil se cunoșteau dar, femeia s-a grăbit să termine masa și să plece la procedurile de pe fișa de tratament.

Am rămas numai eu cu respectivul și guralivul bărbat, foarte sigur pe el, mă ia direct; 44

- Auzi, de unde ești? De regulă nu dau nici un fel de detalii unora prea grăbiți să le afle despre mine și la rândul meu am întrebat: - De ce vă interesează? Fără pic de jenă începe să-mi debiteze că el a fost șofer și a plimbat o mulțime de femei cu camionul lui.

-Pe mine în nici un caz încerc eu să pun capăt discuției care mă agasa. Nu se lăsa deloc moșneagul și începuse cu niște complimente așa de prost plasate și cu care probabil le amețea pe țărăncuțele care mai pot fi duse cu astfel de nerozii amoroase. Mi-a trecut prin gând că bine ar fi de ar veni în stațiune doi trei bărbați ai celor care se hârjoneau cu el fără nici o jenă și să-l ia pe sus pe moșneag, să-l arunce măcar în lac să se răcorească dacă avea creierii prea încinși. La invitația la o cafea pe care mi-a făcut-o, am fost realmente tentată să-i arunc drept în față ceașca cu ceai încă fierbinte, să scap de mitocănia lui.

Era prima zi când intrasem în sala de mese și cu siguranță că eu aș fi fost etichetată, cum că ar fi venit o nebună la băi. I-am spus doar să înceteze ca nu este cazul, apoi am renunțat la masă și am părăsit sala de mese.

O tânără ce servea la mese, care-i știa năravul probabil, a încercat să mă invite la o altă masă.

Am plecat plină de nervi și nu mi-a mai trebuit nimic. Obsedat moșneagul îmi ținea calea pe 45

culuarele diverselor cabinete și nu se lăsa deloc.

Tot încerca să intre în vorbă cu mine. L-am ignorat un timp apoi i-am zis clar să nu-și mai piardă timpul cu mine că nu mă interesează.

Nu-i venea să creadă că este refuzat, asta-i culmea. Nu aveam la mine o oglindă să i-o pun în față. La trei zile după ce ajunsesem în stațiune l-am sunat pe fiul meu cel mare care lucra în Constanța să-mi aducă un bidon mare de apă plată, să nu mai car mereu cu sticla de la magazin. Cred că asta l-a lămurit pe moș să mă ocolească. Băiatul are aproape doi metrii și 100 kg. A venit cu un amic cu mașina, am stat cu ei puțin de vorbă cât să fiu văzută de toată gașca de lângă dozatorul de cafea, apoi mi-a dus baiatul bidonul cu apă până la lift și a plecat. Pe mine mă așezase o fată la o masă cu o familie din capitală să scap de o astfel de pacoste. I-am mulțumit pentru înțelegere. Într-una din zile când așteptam la masaj, un domn mă întreabă și el fără nici o introducere de unde veneam.

-De acasă i-am raspuns și m-a lăsat în pace.

Cât tupeu pot să aibă unii, parcă eram obligată să-i răspund, la orice întrebare avea el chef să-mi pună. După părerea mea înainte de a intra în vorbă cu cineva, primul lucru care se întreabă ar fi cam așa....

46

-Deranjez? Apoi dacă se răspunde că nu, poți continua cu o discuție despre stațiune, despre servicii, despre meniu, despre orice dar nu întrebi pe nimeni de unde este. Mie mi se pare că se tem să nu fie descoperiți, dacă din întâmplare ești din aceeași localitate cu ei sau de undeva din apropiere. Amuzant mi s-ar fi părut ca din întâmplare să-i cunosc și soția sau niște rude măcar și să-l fac să ia distanță în mare viteză.

Toți se tem de asta dar, niciunul nu ar recunoaște. Cu trecerea timpului a dispărut și starea de iritare dar de uitat nu pot să uit.

Asemenea lucruri nu mi s-au întâmplat în tinerețe și uite peste ce dau acum când sunt pe ultima sută de metrii.

- La Tekirghiol ai fost tot singura? M-a întrebat Liviu puțin contrariat.

-Din păcate da, răspund eu cu amărăciune. De fapt eu port veregheta soțului meu ca să mă pun la adăpost de neaveniți. El...nu mai este printre noi de șase ani. Am avut o căsnicie frumoasă timp de 37 ani, mai mult nu s-a mai putut. Asta-i boală care nu iartă, te mai amână doar așa ca să-ți mai faci niște iluzii, dar ea lucrează chiar fără să se facă foarte simțită, până în momentul în care te pune jos și atunci se termină totul.

- Crezi că purtând verigheta ești scutită de neplăceri de acest fel? Ți-ai cam pierdut 47

încrederea sau mi se pare mie, mă refer la încrederea în propriile forțe?

- Da, am cam lăsat-o prin spitale, răspund eu cu gândul la ale mele.

- Adevărat? Nu pari bolnavă...

- Dar sunt...nu-mi place să mă vait, dar dacă totuși ai întrebat am să-ți povestesc ce mi-au făcut mie doi medici, de la o banală operație de colicist, făcută cu laparoscopul. O spun așa ca cine are urechi să audă...nu aș sfătui pe nimeni să mai facă așa ceva. Operația clasică este mai indicată. Medicul vede pe unde taie și ce se află înăuntru. Cu laparoscopul este un fel de bâjbâială, cu camera de filmat în interior și niște fiare care patrund în abdomenul umflat cu aer și extirpează colicistul și-l izolează cu două cleme metalice de ficat. Ar fi trebuit să fie bine dar ulterior am aflat de la televizor, de la un medic care practica astfel de intervenții că, procentul de leziuni interne făcute de laparoscop este de 40%. Îți imaginezi? Aproape jumătate din cazuri nu fac altceva decât să umple secțiile de oncologie și așa prea aglomerate și fără rezerve de medicamente. Eu aș interzice o astfel de practică, până nu este bine pusă la punct, să nu mai lezeze intestinele și organele celor operați astfel.

48

La cinci luni de la această intervenție mă simțeam așa de rău că am chemat salvarea și am fost operată de urgență la mine în orașelul meu de provincie, presupunând că am o ocluzie intestinală. De fapt pe unde trecuse cu laparoscopul îmi rănise intestinul gros chiar în dreptul ficatului. Acolo s-a format un carcinom.

Au urmat șase luni de citostatice apoi am făcut analizele și tomografia care nu pun în evidența ceva grav dar nici de neglijat. Prin asta trec eu acum.

- Pare de necrezut spune Liviu rămas oarecum pe gânduri. Asta se numește malpraxis și se plătește de către cei care au făcut asta.

- Crezi că asta m-ar face să mă simt mai bine?

Mai în siguranță? Răul odată făcut, nu-l mai repară nimeni. Pe mine cineva acolo sus chiar mă iubește, altfel… nu mai existam de mulți ani.

Nu sunt la prima intervenție chirurgicală așa că știu exact ce spun.

- Sunt curios de unde iei tu acest curaj, ești o femeie tonică, puternică cu adevărat...cum reușești? Mi-aș dori să o cunoști și pe soția mea, dacă nu ai nimic împotrivă.

- Eu cred că pe mine numai Dumnezeu mă ține, medicii fac și ei ce pot, unii mai bine alții mai rău. Fiecare cu experiența, curajul și nivelul de

49

conștiință la care a ajuns. Nimic nu este întâmplător.

- Aici sunt de acord, trebuie să existe ceva mai presus de noi toți care coordonează într-un fel sau altul viețile noastre. Eu încă nu știu exact menirea mea pe acest pământ.

- Eu mă îndoiesc că există cineva care știe exact de ce s-a născut pe acest pământ.

- M-ai uimit cu cele ce mi-ai spus...mai că nu-mi vine să cred...

- Aproape că nu-mi vine mie să cred că trec prin toate acestea dar, este o tristă realitate.

Să știi că boala nu trebuie considerată neapărat un dușman ci mai degrabă o companie mai puțin plăcută și deseori...imprevizibilă.

La concluzia asta am ajuns eu. Ceea ce nu ne doboară...ne întărește sau măcar ne ajută să mergem resemnați mai departe. Credința în Dumnezeu m-a ajutat de fiecare dată când am avut un necaz, m-am rugat și chiar am simțit ajutorul divin. Ar fi așa de multe de spus dar...

- Eu și soția mea ne rugăm împreună pentru restabilirea sănătații ei și a mea, am și eu niște afecțiuni digestive ușoare comparativ cu starea ei dar, ne-a cam pierit speranța.

-Asta nu este bine, speranța trebuie să existe în orice împrejurare. Nici nu ne dăm seama când și de unde apare o soluție salvatoare dar fii sigur că 50

este trimisă de sus. La capitolul răbdare toți mai avem încă mult de lucrat.

- La câte probleme spui că ai mă întreb dacă tu nu ignori voit realitatea sau este felul tău de a face haz de necaz?

- Nici una nici alta răspund eu, realitatea nu poate fi ignorată, se face simțită în fiecare moment. Am cunoscut cazuri mai grave decât sunt eu și am înțeles cum trec alții prin tot ce au de trecut. Este în noi ceva care ne face conștienți că mai devreme sau mai târziu, vom pleca acolo de unde probabil am venit și nu putem să facem altceva decât să ne resemnăm și să respectăm recomandările medicilor. Totuși indiferent de recomandări, organismul ne avertizează, ce mai poate suporta și ce nu. Toată viața am făcut numai ce trebuia, adică eram corectă și conștiincioasă la serviciu și acasă. Mulți ani nu am știut altceva decât casă, familie, serviciu și tot ce ținea de ele. Acum fac numai ce-mi place, în limitele decenței desigur. Vreau să mă bucur și chiar sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu pentru fiecare zi pe care o mai am de trăit. Mă rog să reușesc să păstrez această liniște și pace interioară pe care le-am cerut Domnului cu lacrimi fierbinți, mulțumindu-i chiar și pentru episoadele de boală. Cu siguranță că le-am meritat pentru prostiile tinereții, cine știe.

51

- Nici nu știu cum să te consolez, dar din câte văd nici nu ai nevoie...

- Exact, nu am venit aici să caut consolare, sunt în vacanță și vreau să mă bucur de aceste zile minunate, de priveliști, de persoanele întâlnite aici. Unii chiar sunt oameni deosebiți și tonici, cum ai zis tu, alții sunt negativiști, morocănoși...îi ocolesc cât pot.

- Eu trebuie să merg să o iau pe soția mea de la masaj, chiar vreau să vă fac cunoștință într-o zi dacă nu te superi...o seară bună mai departe.

- M-aș bucura să o cunosc pe soția ta care, cred că este o adevărată luptătoare, asta din câte am aflat de la tine. La fel și vouă, o seară bună.

Am mai rămas ceva timp pe o bancă din apropierea restaurantului Perla Oltului, de unde se auzea o muzică foarte plăcută. Când pe cer a apărut luceafărul de seară și au început să licărescă primele steluțe, m-am retras și eu în cămăruța mea de la primul etaj, unde colega mea de cameră sforăia de zor cu televizorul pornit.

Venea epuizată de la bazin unde se chinuia să facă toate exercițiile. După un duș aproape fiebinte m-am băgat în pat și am rememorat câte ceva din cele vorbite cu Liviu. Mi se părea că era unul dintre puținii oameni cu care puteam să comunic simplu fără teama de a face gafe sau să intru în discuții contradictorii. Ce soartă și pe 52

soția lui să ajungă în căruciorul cu rotile dar, poate că rugaciunile lor, le vor fi ascultate și ea se va restabili, că doar s-au mai văzut astfel de cazuri. Eu i-o doream din toată inima, mai ales că mi-am dat seama ce mult însemna ea pentru Liviu. Toți avem o soartă, un destin de împlinit.

Puțini bărbați rămân alături de o femeie cu așa probleme. Cei mai mulți dau bir cu figiții de la primele semne de boală. Mă bucuram sincer pentru ei, pentru relația lor așa de frumoasă, o căsnicie supusă unor astfel de încercări și care rezistă încă. Asta da dragoste, chiar îmi place.

Abia așteptam să o cunosc și pe soția lui. Mi-am adus aminte de întrebarea lui dacă ignoram realitatea. M-am gândit un timp la acest aspect.

Nu, cu siguranță nu o ignoram dar, refuzam să stau tot timpul cu gândul la boală și să-mi plâng de milă. Cel mult îmi voi plânge păcatele atunci când va veni vremea, dar nu am de gând să pun mâinile pe piept și să aștept moartea. Ea vine exact atunci când este trimisă, nu este cazul să o aștept eu, dar aș vrea să mă găsească curațită de toate păcatele, împăcată cu toată lumea, să fiu pregătită așa cum se pregătesc adevărații creștini de lungul drum fără de întoarcere. Cel mai greu îmi va fi să mă despart de copiii mei și de nepoți. Și de alte rude și de prieteni dar, copiii și nepoții sunt viața mea reală. Pentru ei am muncit, pentru 53

ei mi-am sacrificat anii tinereții și am încercat să le dau tot ce am avut eu mai bun și mai frumos în mine. O educație frumoasă, averi nu am avut dar, i-am învățat să fie oameni cinstiți și corecți cu toată lumea. Nimic nu este mai de preț ca o conștiință curată, că mi-am făcut datoria, chiar și când i-am pedepsit. I-am iubit și îndrumat pe toți copiii mei în egală măsură. Am toate motivele să fiu mândră de ei și de realizările lor.

Cu un singur lucru nu mă pot împăca. Cum nici eu nu am avut o educație religioasă în adevăratul sens al cuvântului, nici pe ei nu i-am învățat prea multe. Eu am simțit prezența lui Dumnezeu în imediata mea apropiere, chiar în inima mea.

Niciodată nu m-a părăsit la greu, dar despre acestea nu se putea vorbi prea mult în tinerețea mea. Erau vremurile ateilor și am preferat să mă rog în taină ca familia să-mi fie ocrotită. De multe ori mă retrăgeam în cămăruța mea și fie cu o icoană în față fie fără ea, mă rugam cu lacrimi fierbinți să mă ajute Bunul Dumnezeu să trec cu bine peste ce aveam să trec, numai să-mi vad copiii mari și că se pot descurca singuri. Erau vremuri tulburi. Îmi amintesc că țineam pe un scaun lângă pat o coală de hârtie și un pix, iar noaptea când nu puteam să dorm, îmi venea în minte fie un vers, fie o frază, o idee pentru o carte care ar merita să fie scrisă. Într-o noapte 54

am visat că cineva nevăzut mi-a spus următoarele cuvinte; - “Oricât ți-aduce soarta, și groaznic te lovește, spre cer ridică fruntea și sus mereu privește”.

Mi-au răsunat în minte aceste cuvinte, mi-am dat seama că sunt versuri și chiar rimează. Le-am așternut pe hârtie repede să nu uit nici măcar un cuvânt.

Le-am analizat de mai multe ori și m-au cam pus pe gânduri. Oare ce mă mai aștepta că la 42 ani avusesem deja de suferit de pe urma stării de sănătate, a mea și a soțului meu. M-am rugat să mă întarească Dumnezeu și mai ales să nu mă părăsească. Mi-am dorit să ne putem vedea copiii mari descurcându-se singuri. Mi s-a împlinit aproape tot ce am cerut. Ce nu s-a împlinit mi-am dat seama că nu se cădea să cer așa ceva sau, poate că nu meritam să primesc, sau nu mi-ar fi fost de nici un folos. De ceva timp suport greu singurătatea, văduvă fiind...dar nu știu cum mi-a venit în minte idea; - Cum poate cineva să se vaite de singurătate dacă-l are pe Dumnezeu alături și în inima sa?

Realizând acest fapt nu m-am mai simțit singură, dar mă frământă încă întrebarea: Care este oare menirea mea pe acest pământ? Răspunsul mi-a venit prin inspirația de a scrie. Nu știu cum se face dar eu vreau să scriu o povestire, o 55

întâmplare în proză și pe neașteptate îmi vine în minte un vers...apoi altul...și încă unul și mă trezesc la un moment dat că am scris o poezie de câteva strofe, pe nerăsuflate de parcă cineva mi-a dictat-o și eu am scris-o, dar adevărul este că am și simțit-o. Nu poți scrie fără să simți, să trăiești starea aceea pe care puțini o înțeleg.

Eu consider că fiecare om are un dar dat de Dumnezeu, bine ar fi să nu-l risipească. Este ca o lumină care nu trebuie acoperită ci trebuie să lumineze asupra tuturor. Nu știu câte persoane apreciază stilul meu simplu și la obiect de a așterne pe hârtie gânduri, trăiri, evenimente, reacții, atitudini, dar dacă eu știu că reflectă adevărul mai mult nu-mi trebuie. Eu sunt mulțumită, poate că tocmai aceasta este menirea mea pe acest pământ. Poate de aceea mă mai ține Bunul Dumnezeu pe aici. Am toate motivele să-i fiu recunoscătoare, inclusiv pentru suferințele îndurate. Toate au un rost pe lumea aceasta chiar dacă noi nu-l înțelegem totdeauna. Am adormit cu aceste gânduri iar dimineață foarte devreme m-am trezit și privind tavanul alb al camerei, mi-am spus în gând rugăciunile de dimineață și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că am mai putut vedea și zorii acelei zile. Fiecare zi este un dar divin. Am făcut apoi câteva exerciții de dezmorțire așa întinsă în pat să nu-mi trezesc 56

colega de cameră, apoi mi-am făcut toaleta de dimineață și o cană de cafea cu care m-am așezat la fereastră respirând aerul curat și răcoros la acea oră și sorbind din cafeaua fierbinte încă, mă gândeam ce voi face eu cand va trebui să mă hotărăsc să merg la spitalul Fundeni unde aveam deja trimitere. Nu-mi făceam iluzii că voi primi un tratament, știam aproape sigur că voi mai suporta o intervenție chirurgicală, de data aceasta trebuia extirpată o formațiune tumorală ce se formase pe un lob al ficatului. Trebuia să mă consider norocoasă și de această dată, alții aveau astfel de necazuri în zone greu accesibile și nu se puteau opera. Eram deja operată de patru ori, oare voi mai rezista încă odată? Numai Bunul Dumnezeu știe și El mă va ajuta ca de fiecare dată. În urmă cu mai mulți ani, în jurul vârstei de 40 ani am avut un vis scurt dar așa de frumos … se făcea că pluteam într-un fel de aer dens și colorat în verde crud, iar de undeva se auzea o muzică vocală de o frumusețe de neimaginat.

Nu-mi simțeam greutatea corpului și ascultam cu multă bucurie acea muzică. Când m-am trezit aveam o liniște și o pace în suflet, pe care nu o mai simțisem poate niciodată. Eu sunt omul care-mi fac griji pentru toți și pentru toate, deci o asemenea pace...sigur era de natură divină, erau 57

corurile îngerești cu siguranță. Bunul Dumnezeu mi-a descoperit poate un mic colț de rai, sau m-a avertizat să am grijă să nu-l pierd...nu prea știu să interpretez visele dar m-am simțit minunat și acesta este lucrul care a contat cel mai mult.

Au mai fost și alte vise și întâmplări reale care m-au convins că cineva acolo sus chiar mă iubește și mă ajută să nu mă prăbușesc de prea multele probleme ce se adunau ocazional pe capul meu. Mă gândesc uneori, oare unde voi merge eu atunci când sufletul meu va părăsi acest trup obosit și ruinat de boală? Ce voi avea de făcut acolo....

I-am visat pe părinții mei, pe soțul meu și păreau că trăiesc normal ca și pe pământ. Nu făceau nici o treabă, nici o muncă. Păreau reali și chiar mi-au vorbit uneori, alteori nu spuneau nimic dar parcă apărând în visele mele mă făceau să simt că sunt mult mai aproape de noi cei ce încă mai suntem pe pământ. Lumile noastre sunt mult mai apropiate decât credem noi. Sunt paralele, proabil. Multe întrebări își mai așteaptă răspunsul și eu nu-l găsesc. Filozofii spun una, oamenii de știința alta, dar un lucru este sigur și de necontestat. Cu toții suntem în grija lui Dumnezeu. Eu mi-am lăsat toate proiectele în grija Domnului și am realizat mult mai mult decât aș fi sperat vreodată. Mi-am dorit cândva 58

să scriu o carte, simțeam eu că aveam multe de spus, iar acum lucrez deja la cea de a șasea carte.

Numai Dumnezeu știe cum de a fost posibil așa ceva. Eu chiar nu am nici un merit deosebit, sunt un om obisnuit, cu bune și rele, dar m-am rugat și am fost ajutată, asta este sigur. Cum se trezise și colega de cameră, am lăsat deoparte gândurile și ne făceam programul pentru ziua respectivă.

Am ieșit împreună să facem o scurtă plimbare pe răcoare pe malul Oltului, era timp destul până la micul dejun.

L-am salutat în gând pe Ceaikovschi și mi-a părut sincer rău că în apropiere era destul spațiu și pentru bustul lui George Enescu spre exemplu. Ar fi fost așa ca o paralelă între marii muzicieni, unul rus și unul român, dar din păcate la asta nu se gândise încă nimeni, sau vechea scuză că nu sunt bani. Se găsesc bani pentru multe prostii dar pentru adevărate opere de artă, ceva ce ține de cultura noastră a românilor, ceva care să dureze în timp, nu se găsesc bani. Este o rușine să nu-i omagiem măcar cu un bust într-un parc pe cei ce și-au consacrat întreaga viață, întreaga energie creatoare pentru a duce România pe alte culmi ale civilizației. Acum contează mai mult culoarea politică, deci ce este foarte trecător și perimat, nu ce este durabil, demn exemplu pentru urmașii noștrii. Am fost un popor 59

binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu oameni de mare valoare, inteligență, talent, dar nu știm să-i punem în valoare. Mai repede au fost apreciați de străini care, cinstit vorbind nu au nici un interes să facă acest lucru. Poate că este o lege nescrisă pe care noi nu o înțelegem sau nu ne dăm osteneala să o facem. Adevărat este că, nimeni nu-i profet în țara lui, ar trebui să înțelegem că nimeni nu se poate afirma în țara lui, probabil că așa și este. Nu avem destulă încredere în oamenii cu adevărat valoroși din țara noastră, motiv pentru care mulți pleacă peste hotare, sunt recunoscuți ca artiști autentici apoi revin în țară, unde încă sunt priviți cu oarecare scepticism.Vai ce puțin îi apreciem noi pe ai noștrii. Mă doare efectiv această nepăsare, uitare, gravă neglijență. Voi pleca din această lume cu regretul că nici eu nu am făcut mai nimic în acest sens, nici posibilitați nu am avut dar este sigur că puteam face mai mult. Am pășit pe covorul roșu până la sala de mese cu acest aer dezamăgit. Am fost din nou singure, Șerban nu ne-a onorat cu prezența, l-am văzut în schimb la sala de gimnastică unde se chinuia din greu pe bicicleta care nu ajunge nicăieri dar, face bine articulațiilor anchilozate.

M-am făcut că nu-l văd și m-am dus și eu la barele mele fixate în perete și m-am apucat de 60

exercițiile mele. De data aceasta am făcut dublu de cât îmi recomandase instructoarea și am obosit într-un hal, apoi m-am refugiat în cameră și am stat în pat aproape o oră să mă liniștesc.

O singură privire aruncată în oglinda de pe peretele din spatele biroului instructoarei de gimnastică, mă convinsese că Șerban dorea să se autodepășească, la cât de transpirat era. Parcă ne pregăteam de un maraton, intrasem oarecum în competiție cu el. Am gândit că-i va face bine, mai bine așa înverșunat decât deprimat și dependent de baston. Ceva mai târziu când avea și colega mea de cameră liber de la proceduri, am luat autobuzul pentru o stație și am mers la mânăstirea Cozia. Îmi doream să ajung acolo încă înainte de a ajunge în stațiune. Mă documentasem puțin pe internet și doream să ajung la Cozia, cea mult încercată și încărcată de o istorie zbuciumată. Încă de la intrare ne-a întâmpinat o mulțime de flori multicolore, iarba verde, copaci seculari și o liniște care te făcea să vorbești în șoaptă chiar și în curtea mânăstirii. În mijloc se află un izvor tămăduitor, captat într-o cruce iar apa curge continuu prin cele doua brațe orizontale. Sub cruce este un bazin unde oamenii pun și bani dar și speranțe că sănătatea lor va fi mai bună după acest pelerinaj. În partea dreaptă la intrarea în mânăstire se află 61

mormântul lui Mircea cel Bătrân. Un mormânt modest, iar inscripția metalică de pe el poartă patina timpului.

Mi-am plecat fruntea și am gândit: odihneascăse în pace. Am vizitat și muzeul care deține multe obiecte străvechi și undeva înrămată era poezia lui Grigorescu: “Umbra lui Mircea la Cozia”. O citisem desigur în anii de școală primară, dar recitind-o am perceput-o altfel, cu maturitatea, cu gândirea pensionarei care sunt.

Aș compara istoria noastră ca un imens templu, la care fiecare domnitor, om de stat, om de cultură, poet, prozator, conducător de oști sau simplu soldat, a pus măcar o cărămidă, o piatră la temelia și la construcția ei.

Ce este mai rău este că acum mulți se străduiesc să o demoleze să o demonteze, nu înteleg ce nu le convine. Că am avut strămoși demni de toată stima și recunoștința noastră, cu viteji cum ar trebui să fie generațiile viitoare dacă vrem ca România să dăinuie peste veacuri. Mai avem nevoie și de un Vlad Țepes să facă ordine în țară, prea mult s-au înmulțit cei îmbogățiți prin ne-muncă. Cinstea și onestitatea nu mai au nici o valoare, numai banii, luxul, averile dobândite pe orice căi dar nu prin muncă cinstită. La Cozia m-a impresionat liniștea, frumusețea, chemarea clopotului la slujbă, susurul izvorului tămăduitor 62

dar și al valurilor Oltului ce spală practic zidurile mânăstirii. Freamăt de codru, susur de ape, multe flori și multă, multă liniște.

Un loc foarte potrivit să stai să te rogi la Dumnezeu cu tot sufletul, cu toată ființa ta, să-i mulțumești pentru tot ce știi și nu știi că ai primit de la El. Deși era curtea plină de oameni de toate categoriile, fiecare avea în minte o rugă pentru cei dragi ai săi. Spuneam în gând o rugăciune pentru ei și pentru mine la final. Așa m-am obișnuit eu. Când aprind lumânări o fac în primul rând pentru cei plecați dintre noi, apoi pentru noi cei de aici de pe pământ și ultima pentru mine. Așa am simțit eu așa am făcut. Alte persoane fac invers, nu știu cum este corect dar, eu fac așa cum simt, cu recunoștință, cu evlavie, cu smerenie și cu convingerea că Dumnezeu ne va da mai mult decât îi cerem noi, chiar dacă nu merităm.

De la muzeu mi-am luat câteva suveniruri sfințite și cu aparatul foto multe imagini minunate să le pun pe calculator și să le revăd mai ales iarna când afară viscolește, eu văd filme sau poze cu imagini însorite de vară. Îmi plac contrastele, parcă i-aș spune vântului: -Suflă cât vrei dar uite ce frumuseți am eu aici.

Cred că am ajuns să trăiesc din amintiri, în fond nici nu este rău. Am amintiri frumoase, mai rău 63

este pentru cine nu le are. Uneori trebuie să mai dai o raită prin trecut. Mă gândesc cu drag la anii de liceu, la colegi, la isprăvile noastre din timpul școlii, la viscolele pe care le înfruntam fără teamă.

-Unde ești tinerețe cu forța și curajul tău de a trece cu brio peste toate? A fost ca o primăvară, a venit și a trecut pe neobservate vara, toamna mi-a adus multe necazuri iar acum mă simt cam...troienită de toate zăpezile pe care le-am străbătut în tinerețe. Viața cu anotimpurile ei.

Viața care m-a învățat că nimic nu este mai de preț decât sănătatea, iar ajutorul lui Dumnezeu este suficient să-l cerem cu inimă curată și-l vom primi cu siguranță. Cu astfel de gânduri am coborât treptele de lângă Cozia până jos pe malul Oltului. Ei, dacă Oltul ar putea vorbi...multe ar avea de povestit. Este mai bătrân decât noi toți și a văzut, auzit și trăit multe.

Nu de puține ori apele i-au fost înroșite de sângele ostașilor căzuți la datorie, apărând pământul acesta dat nouă de Dumnezeu. Nu-mi amintesc să fi citit undeva că strămoșii noștrii au dus războaie pentru cucerirea de noi teritorii dar, au apărat ce era al lor până la ultima suflare.

Astfel de gânduri îmi umblau prin minte în curtea mânăstirii Cozia, un loc încărcat de istorie. Ce înaintași demni de toată stima și 64

recunoștința noastră am avut și ce am ajuns noi astăzi? Aș putea scrie mii de pagini despre acest aspect dar, nu ar fi de nici un folos. Lumea în special tineretul, viitorul țării noastre, nu mai are timp de citit. Se trăiește în ritm alert, mai alert decât am trăit noi și uităm să admirăm natura, creația lui Dumnezeu. Vine o zi în care am vrea să străbatem țara asta metru cu metru, pe jos, să ne bucurăm de adevărata ei frumusețe dar, nu mai avem putere. Mai mergem și noi acolo unde ne poate duce un autobuz, un tren sau copiii cu mașina. Iarna vieții s-a instalat pe nesimțite și mi-a pătruns în toate oasele.

Uneori o simt cum mă copleșește alteori o ignor pur și simplu și merg mai departe atât cât mai pot.

Am pus punct gândurilor care mă bântuiau și am pornit înapoi spre hotelul nostru. Canicula era de nesuportat, deși am vrut să mergem pe jos, am fost nevoită să iau autobuzul. Cum era timp destul până la ora mesei, am ieșit undeva la umbră, în parcul cu bustul lui Ceaikovski, unde pe o bancă l-am întâlnit pe soțul unei doamne în vârstă și care a dorit să meargă cu noi la Cozia.

El mai fusese și era cam prea obosit și toropit de caniculă ca să mai meargă odată. Erau soț și soție de o viață întreagă, trecuți de 75 ani, el ceva mai mult, peste 80 ani, veniți din Constanța 65

de la malul mării, la Căciulata la o cură de ape pentru afecțiuni digestive.

Erau cazați pe același palier cu noi și vorbisem de câteva ori cu ei.

Se bucurau de o stare materială bună, doar batrânețea le crea unele neajunsuri. El, un bătrânel cu simțul umorului, foarte simpatic și puțin cam tare de urechi.

Soția lui vorbea tare dar am sesizat imediat și cauza, o făcea ca să audă și el despre ce vorbeam. Nici ei nu făceau băi din cauza tensiunii arteriale cam ridicate, așa că aveam timp liber suficient, numai canicula ne ținea prin hotel sau pe la umbra copacilor seculari ce străjuiau aleile de plimbare. Erau amuzanți vecinii noștrii de palier, trăiau un fel de bucurie a lucrurilor mărunte și simple. Ea își făcea griji pentru el când nu-l găsea în cameră sau în parc, iar el spunea cu umor despre ea: -Iar s-a întâlnit cu cineva, s-au așternut la vorbă și a uitat de mine. Eu stau aici ca prostul și o aștept...o aștept...

Am să-mi caut una mai tânără, cu memoria mai bună. Chicotea amuzat de comicul situației. În tinerețe lucrase la o casă de modă, croitorie de lux, ehee...se prefăcea el că oftează...câte femei am îmbrăcat și dezbrăcat eu...

66

- Mai taci lăudărosule! Îl admonesta doamna, oi fi făcut tu multe dar crai, nu ai fost...dacă te prindeam eu, era vai de capul tău.

- Ce știi tu? Iubirea are legile ei...era una ca Lolobrigita, dar era amanta unui ștab de la partid. Ce costume comanda tipa la noi...iar el venea și plătea. Ridica un deget și-mi zicea: Strict secret. Clar?

- Sigur tovarășul...nici o grijă. Chiar că nu scoteam o vorbă despre ei doar, îmi băgam ciubucul în buzunar, apoi luam bonul de casă și banii-i depuneam la casierie. Nu-ți mai spun ce trimiteam noi la export. Puteam să concurăm cu orice firmă din afară. Noi lucram așa de amorul artei, făceam treabă bună pentru prestigiul nostru, nu pentru bani. Mai mare era ciubucul decât salariul câteodată. Ce materiale de calitate aveam și erau fabricate aici la noi în țară. Au distrus tot. Am ajuns să cumpărăm tot ce au alții de aruncat, că de…au niște ambalaje de-ți iau ochii.

Așa era pe atunci, acum totul se face pe față, dar nu se mai comandă la noi, se poartă haine de firme străine, de mii de euro, cu ale noastre tușesc. S-a dus toată industria noastră, cumpărăm toate prostiile de la alții.

Mai ales cele turcești sau chinezești, nu pot să le văd cât de prost sunt lucrate. Păcat de unele 67

materiale bune, chiar așa cu mult sintetic în ele, le lucrează neglijent și le vând și scump. Așa ne trebuie, n-am fost în stare să menținem în funcțiune ce aveam deja bun, acum stăm la mâna străinilor.

Ce puteam să-i răspund omului plin de năduf, când vedeam bine ca avea dreptate, mă întrebam eu.

- Mai ții tu minte, o întreba pe soția lui, ce toalete purtai? Am îmbrăcat-o ca pe o prințesă, numai din ciubucul meu, nu din salariu. Din salariu nu am oprit nici măcar un leu, totul a fost pentru casă și familie. Așa am trăit noi...dar ce-și mai amintește ea de ceva? Este unul Alzhaimer care le face pe femei să uite câte au făcut soții lor pentru ele. Râdea pe înfundate insinuând că soția lui era uitucă.

- Vezi că tot Alzhaimer îi face pe unii dintre voi bărbații să nu mai nimeriți drumul spre casă, așa că...dar Nora dragă, are dreptate, am fost o familie adevărată, mulți ne invidiau pentru asta.

Râdea cu toată ființa ei cănd avea ocazia să depene amintiri.

- Dacă nu eram eu în domeniul alimentar, mureai de foame cu tot ciubucul tău, mai adăugase ea. Toate se dădeau pe sub mână, pe cunoștințe, pe rude, altfel trebuia să ne sculăm cu noaptea-n cap pentru o sticlă de lapte și ceva 68

iaurt. Nu mai zic de carne sau altele. Fiul nostru nu a dus lipsă de nimic dar, alții săracii rar vedeau o portocală sau ceva deosebit.

Cafeaua o primeam numai de la vaporeni, că la noi era numai nechezolul acela...acum se zice că este dietetic. Să-l bea cine vrea, eu ori beau o cafea bună ori nu beau deloc. Apoi catre soțul ei: - Mie Alzhaimer îmi spune că s-a făcut ora de masă, ceasul tău ce spune? Mă tachinează că sunt uitucă, ei da...mi se mai întâmplă să uit la 75 ani ai mei este normal dar, el face haz de asta, zice că Alzhaimer a devenit un personaj foarte important la noi în casă. Nu-i nebun, spune și tu?

- Nu prea am ce să spun și mie mi se întâmplă să uit, am început să-mi fac listă când merg la cumpărături.

Văd multe, îmi plac dar uit să cumpăr, tocmai pentru ce am plecat de acasă. Motiv să mai fac un drum, să fac mișcare, dar la mine toate le am în apropiere de bloc așa că îmi propun să cumpăr câte ceva tocmai din zona gării, ca să fac o plimbare mai lungă și cât mai pe la umbră. Pe canicula asta nu ies din casă decât dimineața și seara. Suport foarte greu și căldura și frigul. Nici nu vreau să mă gândesc la iarnă, mă dor toate oasele de frig, parcă tot cu căldura mă simt mai bine.

69

- Ai dreptate și noi tot așa. Iarna ne descurcăm mai greu dar avem băiatul, încă mai stă cu noi și deplasările mai riscante le face el. Eu am avut o fractură de șold, am căzut în casă, m-am împiedicat de covor. Ne bucurăm că am ajuns la anii aștia dar este greu. Batrânețea este așa ca o perioadă în care plătești pentru tot ce nu ai făcut bine în tinerețe, mai adaugă bătrâna doamnă.

-Este adevărat ce spune colega ta de cameră că te ocupi cu scrisul? Mi-a spus ca ai publicat câteva cărți…

- Da…puține, față de câte aș avea de spus.

- Bravo ție, ai cum să-ți umpli timpul. Haidem la masă că ajungem în seria a doua până urcăm treptele, acolo îmi este mai greu. Am parcurs împreună covorul roșu, pe care-mi plăcea să-l complimentez de fiecare dată: -Iar avem onoarea să mergem pe un covor roșu și curat, dacă și meniul ne place avem o zi perfectă. Nu chiar perfectă gândeam în sinea mea având în vedere supărarea mea pe Șerban, eram hotărâtă să-l ignor în continuare să-i dau timp de gândire, să înțeleagă că oricine ar fi el, nu-i permit să mi se adreseze cum vrea. Ori se comportă civilizat ori, eu nu aveam absolut nimic de pierdut. Este știut și specialiștii în domeniu confirmă acest lucru, caracterul omului se formează de la vârsta de trei ani. La vârsta 70

noastră nu ne mai schimbă nimeni dar nici nu mă poate obliga cineva să-i suport mitocănia, oricât de creștinește este să iertăm, am și eu limitele mele. Așa că m-am așezat din nou la masă, i-am aruncat fugitiv o ptrivire, păstrând o muțenie desăvârșită.

- Ce ai crezut domnule licențiat-finanțist, gândeam eu, că sunt o gâsculiță proastă cu careți poți permite să te porți oricum? Hmm! Mută-ți gândul, nu m-ai nimerit, poate ai mai mult noroc cu alta, cu mine nu-ți merge. Pot să-ți dau și eu niște replici ce nici prin gând nu ți-ar trece că sunt capabilă, dar eu gândesc înainte de a deschide gura. Sigur că nici eu nu mă simțeam bine, nu acesta era felul meu natural de comportament, dar pentru moment nu era nimic de făcut. Câtă vreme respect pe toată lumea mi se pare normal să fiu respectată la rândul meu.

Dacă nu sunt, iau distanță, nu-mi pierd timpul cu persoane care au sărit peste cei șapte ani de acasă, indiferent câte diplome înrămate or fi având pe acasă, sau poate că erau simple vorbe.

Putea să fie foarte bine un simplu paznic la bancă și s-o facă pe deșteptul cu mine. Doar nu l-am legitimat. M-am amuzat odată într-o discuție pe inernet cu cineva care se străduia să mă convingă ce personalitate importantă era sau

71

mai exact fusese, în prezent fiind pensionar.

I-am răspuns cu o doză de ironie: -Aici în acest spațiu virtual este suficient să afișezi o poză cu zece ani mai tânăr și majoritatea treceți la ocupația voastră tot felul de afaceri, oameni de știință, docenți și nu în ultimul rând măcar consilieri sau vice prim miniștrii. Parcă niciodată mintea omenească nu a scornit așa de multe minciuni numai pentru a crea un grup cât mai mare de admiratori, în majoritate femei. După o oconversație de cel puțin un sfert de oră știi cu cine îți pierzi timpul.

La capitolul cultură generală, o spun cu toată modestia, i-am pus pe mulți pe gânduri, deși sunt doar autodidact, nu am nici o diplomă înrămată, nici un doctorat, dar nici nu am sărit peste cei șapte ani de acasă. La noi în familie respectul și bunul simț erau primordiale și cititul mi-a plăcut încă din fragedă copilărie. La vârsta de zece ani o bună prietenă de-a mamei mele, mi-a pus în mână primul roman, în care era vorba de o familie germană. Atmosfera din acea familie mi-a captat imediat atenția. Nu am lăsat cartea din mână până nu am terminat-o. Se știe că nemțoaicele sunt maestre în ce privește educația copiilor. De atunci am citit continuu.

Când am scos buletinul m-am înscris și la bibliotecă dar, aveam deja multe carți 72

cumpărate. Exista la vremea respectivă colectia cinci lei. Așa mi-am făcut în timp propria bibliotecă. Până la trei sute volume le-am numerotat și notat într-un caiet, apoi am renunțat la evidența lor și am devenit mai selectivă. Nu mai citeam decât ceea ce mi se părea demn de citit. Romanele erau bune dar pe mine mă interesa și istoria. Așa am ajuns să citesc despre revoluțiile țarilor europene.

Despre războaiele ce au schimbat mereu hărțile, granițele țarilor mici nevoite să se supună deciziilor marilor puteri. Sigur că mi se părea nedrept dar, ce puteam face eu care abia deschideam ochii asupra lumii înconjurătoare.

De mică mi-a plăcut să ascult ce aveau de spus vârstnicii care trecuseră prin războaie și toate mizeriile aduse de ele. În adolescență mi se spunea muta, având în vedere faptul că nu spuneam mare lucru, mai mult ascultam dar, gândeam foarte mult și destul de matur consider eu. Matur și idealist, asta am fost asta am rămas și refuz să mă schimb de dragul vremurilor noi care ne silesc la compromisuri de tot felul.

Există în mine o mândrie a omului sărac dar curat, cum zicea mama. E mare lucru să te simți curat atât trupește cât și sufletește.

Cum carnea de vită și-a făcut din nou apariția în farfuria mea, am simțit nevoia să trec direct la 73

desert și să plec din nou prima de la masă. La capitolul cultură generală, puține sunt domeniile prin care nu am trecut, nu pot spune studiat dar, mi-a plăcut să știu câte ceva despre tot ce ne înconjoară. Pot face față unei discuții elevate la fel de bine ca și unei discuții normale la o masă în stațiune cu condiția să nu se vorbească despre felul cum se pun gogoșarii sau castraveții bulgărești. În mintea noastră a femeilor trebuie să mai existe și altceva decât arta culinară. Sunt persoane care nu vorbesc decât despre talentul lor din bucătărie și asta chiar nu-mi place. Îmi vine în minte o vorbă de duh a lui Ion Creangă: -“Era deșteaptă...până-n genunchiul broaștei”... cam la acest nivel îl situam eu pe Șerban în ce privea nivelul lui de cultură generală. Nu-mi plac nici persoanele care se vaită la nesfârșit de greutatea vremurilor actuale dar nu fac nimic să mai schimbe câte ceva în viața lor. Îmi amintesc de adevăratele vremuri grele trăite de parizieni în timpul revoluției franceze, când pândeau pe la gurile de canal să prindă un șobolan pentru a avea o bucațică de carne pe masă. Sunt adevăruri grave pe care istoria ni le amintește acelora care vrem să le cunoaștem desigur.

74

În romanul Memoriile unui Italian, este descrisă starea de sărăcie a unei prințese, Pisana, care din cauza malnutriției se îmbolnăvise de plămâni.

Ca să o salveze, prietenul ei a sacrificat motanul vecinilor și i-a făcut o supă să se mai întremeze.

Astfel a fost salvată de la o moarte iminentă, înfometarea cauzată de blocada care impiedica aprovizionarea orașului. Nu sunt simple vorbe, sunt crudele realități ale unor vremuri apuse pentru totdeauna, sperăm noi dar, decizia este luată de alții. M-au atras mult și biografiile marilor scriitori. Cei mai mulți dintrei ei au trăit realmente în sărăcie și persecuții de tot felul.

Este ceva adevăr că numai din durere din suferințe se nasc adevăratele opere care durează peste sute de ani, unele chiar mai mult. Mulți dintre ei nu aveau studii savante, aveau în schimb un ascuțit simț al observației, aveau atitudine și curajul de a spune adevăruri care deranjau o anumită pătură socială și suportau consecințele ca pe niște penitențe. Conștienți că scrierile lor vor fi dezaprobate pe moment dar, în viitor vor fi tipărite și lumea nouă va evita ca asemenea atrocitați să nu se mai repete. Oare chiar așa va fi? Nu cumva istoria se repetă?

Mă simțeam obosită și m-am retras în camera mea de hotel, mi-am notat în jurnal drumeția mea la Cozia și câte ceva despre simpaticii mei 75

vecini în vârstă. Am dormit apoi ca un prunc, de parcă scriind în jurnal mă descărcam de anumite lucruri, le depozitam undeva în filele jurnalului pentru a le reciti acasă, iarna când nopțile par interminabile și mie nu-mi trebuie mai mult de 5-6 ore de somn. În ziua următoare pe la ora 10,oo am traversat Calea Traian și am mers sămi iau un capucino de la automatul de cafea. Era cafeaua mea preferată . Cu paharul de plastic cu cafeaua fierbinte în mâna m-am îndreptat spre o bancă pe malul Oltului, în apropiere de Ceakovski. Tot privind statuia din fața mea, mi-a venit în minte Bethoven despre care se știe că desi era surd în ultima parte a creației sale, a reușit să meargă mai departe. Este o adevărată tragedie pentru un muzician să compună muzică pe care el nu o va auzi niciodată. Din nou am gândit că marile opere au izvorul într-o mare suferință, altfel parcă devin un non-sens, sau sunt creații mediocre. Trebuie să simți, să suferi și să compui, cam asta este regula, dacă vrei ceva de excepție. Mi-am dus paharul de cafea la coșul de gunoi din imediata mea apropiere și mam apucat să scriu în caiet. După ce am scris câte ceva despre primele impresii despre oamenii întîlniți și despre stațiune. Am lăsat un spațiu liber pentru a descrie și câteva persoane cunoscute recent, cu care comunicam zilnic. Este 76

un vechi obicei al meu să scriu despre oameni numai după ce îmi formez o părere oarecum definitivă. La început aproape toți suntem tentați să facem o bună impresie dar, după ce trece un timp ne arătăm adevărata față, adică perorăm fiecare despre ce avem în cap.

Eu una sunt mereu în espectativă și-i las pe alții să se afirme sau să se facă de râs, depinde numai de ei. Nu-mi place să acaparez atenția celor din jur și să vorbesc așa ca să mă aflu în treabă.

Tocmai de aceea când simt că am ceva important de spus, o fac iar cei din jur ramân uimiți oarecum de părerile mele. Spunea cineva cu mulți ani în urmă ca este o artă să știi să o faci pe prostul. Eu nu fac asta, eu îi las pe alții să arate cât de deștepți pot fi. Dacă reușesc sau nu, este numai treaba lor. Toate băncile din jurul statuii erau ocupate și am auzit câteva râsete în urma mea când m-am reașezat pe bancă. Nici măcar nu am întors capul să văd cine și de ce râde, așa eram de preocupată de propriile mele gânduri. Din experiența mea de o viață știu că mai sunt și unii care râd de ce-și aduc aminte.

Nu era cazul să gândesc așa de data aceasta.

S-au apropiat tiptil prin spatele meu două persoane, le auzeam pașii prin iarbă și șușoteau ceva.

77

La un moment dat cineva privea peste umarul meu ce scriam în caiet. Mi s-a părut o indiscreție și închizând mapa eram gata să mă ridic și să plec în altă parte. Privind totuși peste umar i-am zărit de Liviu și alături de el soția lui în căruciorul cu rotile.

- Nora, ne scuzi că te-am întrerupt, soția mea dorea mult să te cunoască. Eram așa de surprinsă că în primul moment nici nu știam ce să spun.

A adus căruciorul pe asfaltul aleii, unde-l manevra mai ușor decât pe iarbă și ne-a făcut cunoștință.

- Eu sunt Gaby, spune ea repede și-mi întinde mâna cu un aer oarecum jenat, că noi eram în picioare iar ea așezată în cărucior. Am dat și eu mâna și am simpatizat-o din primul moment. Un păr bogat și grizonat îi încadra fața mereu zâmbitoare, iar ochii ei, privirea ei era așa de jucăușă ca a unui copil pus pe șotii tot timpul.

Am gândit, iată femeia care a reușit să-și păstreze copilăria undeva într-un sertăraș al inimii ei iubitoare.

- Am vorbit mult cu Gaby despre tine Nora, spune Liviu. Am făcut săpături, am intrat pe câteva site-uri unde publici...ai ceva activitate pe internet. Am luat numele tău de pe facebook.

De tipărit ai tipărit ceva?

78

- Puțin din câte subiecte am în lucru răspund eu.

Am cinci volume tipărite dar tiraj redus...le-am epuizat repede. Le-am făcut cadou prietenilor, rudelor, bibliotecilor. Nu scriu pentru bani, scriu numai de plăcere. Îmi pare rău că nu am luat cu mine nici măcar un exemplar, abia mi-am cărat bagajul cu hainele.

Nu sunt chiar în formă.

- Ești foarte bine după câte mi-a spus Liviu că ai tras, chiar arăți foarte bine și sper că te și simți bine adăugă Gabriela.

- Totdeauna va fi loc de mai bine în ce ne privește pe noi dar, Doamne ferește de mai rău și asta este posibil. Ne mulțumim și noi cu ce avem, alții sunt mult mai rău sau, nu mai sunt deloc...asta este viața. Rămăsesem numai noi două, Liviu se dusese mai aproape de bustul lui Ceaikovki să-i citească inscripția.

- Tu nu scrii cu pixul Nora, îmi zice Gabriela, tu scrii cu sufletul. M-am regăsit pe mine în scrierile tale, anii de adolescență mai ales. Chiar îmi place cum scrii. Este așa ca și cum ai sta de vorbă cu lumea. Simplu și la obiect. Să nu te oprești, sunt așa de multe de spus.

- Aici ai dreptate, avem așa de multe de spus, de transmis generației viitoare, măcar ei să nu repete greșelile înaintașilor lor. Să ia startul de undeva mai sus ca noi și să urce mai departe.

79

Așa gândesc eu acum cu maturitatea și responsabilitatea pentru cuvântul scris. Este știut că vorba zboară iar scrisul rămâne. Las și eu un nume pe câteva coperți de carte și câteva învățături pentru copii, adolescenți și cei ca noi care mai au timp de citit.

- Am să mă laud prietenelor mele că am cunoscut o scriitoare cu adevărat deosebită, mai spune Gabriela.

- Nu spune vorbe mari, am întrerupt-o eu. Îmi place să scriu, este adevărat dar scriitor adevarat, după câteva zeci de volume poate, nu după 5-6 ca mine.

- Nu cantitatea contează, ci calitatea, tu ai acest dar de a ajunge la inima omului care citește, crede-mă eu nu fac complimente. Am să mai intru să văd ce mai găsesc. Scrii și versuri... cândva mai scriam și eu dar am renunțat. Decât să scriu prost, mai bine le citesc pe ale altora care chiar au un mesaj de transmis, nu versuri albe. Pe acelea nu le înțeleg și capul meu nu trebuie obosit prea mult. Am învățat să mă menajez, trebuie.

Proza ta extrage esența din viața aceasta, pe care o ducem fiecare cum ne pricepem mai bine. De când stau în scaunul acesta pe roți am citit mult mai mult decât înainte. Am început să triez, nu mai suport lecturile abstracte.

80

Refuz să citesc sute de pagini cu dicționarul alături. Cine are timp de așa ceva, liber, timpul meu este ceva mai scurt și-l folosesc cum vreau eu. Chiar îmi place ce faci tu. Îmi place simplitatea povestirilor tale, mă regăsesc în unele faze pe mine. Doamne! ce viață frumoasă am avut și uite ce epavă am ajuns.

- Sincer nu te văd deloc ca pe o epavă, ești un om inteligent, folosește-ți acest dar pentru a te recupera undeva. Voi veniți din capitală, acolo sunt mai multe posibilităti decât în provincie.

- Ai dreptate important este că sunt un om cu mintea întreagă, cu piciorul...o rezolv eu cumva. Știi cât ne-am rugat la Dumnezeu și eu și Liviu să mă pot pune pe picioare?

- Vei vedea cât de curând și rezultatul rugăciunilor voastre. Va fi bine. Eu de câte ori am ajuns la limita suportabilului, m-am rugat și chiar am simțit ajutorul divin. Să nu renunți.

- Am să-ți spun un secret până nu revine Liviu. Îi pregătesc o surpriză de zile mari. Înainte de plecarea de aici din stațiune, vreau să dansez cu el aici la restaurantul Intim, am auzit eu că au muzică mai bună seara. El nu știe că am făcut singură cațiva pași de la cărucior până la pat.

Am rugat-o și pe fata care se ocupă de mine la bazin să nu sufle o vorbă. Va fi secretul nostru

81

până la final. L-am chinuit și pe el săracul ani de zile.

- Fantastic spun eu, o surpriză mai plăcută nici că puteai găsi. Am să vin să vă văd și eu.

- Ești invitata noastră dragă Nora și probabil că ai să scrii tu ceva despre asta.

-Poți fi sigură că nu ratez un asemenea eveniment. Cum se apropia Liviu am spus cu voce tare.

- Știi ce cred eu în acest moment?

- Hai, cred că ți-a venit o idee.

-De fapt mi-au venit două idei deodată. Prima ar fi ca tu să ții o conferința în aer liber, despre atitudinea ta față de boală. Sunt convinsă că multe persoane ar avea ceva bun de învățat de la tine. Pe a doua o las pentru altă ocazie. Ținem legătura, uite am aici o carte de vizită, ne programăm o altă plimbare. S-a făcut ora mesei și eu și voi trebuie să mergem la hotelurile noastre. Poftă bună și odihnă plăcută mai adaug eu în timp ce mă îndreptam spre treptele ce urcau spre hotel Traian. Am văzut cum Gabriela mi-a zâmbit complice știind sigur că pregăteam eu ceva. Nu era departe de adevăr, îmi trecuse prin minte să creștem numărul surprinșilor. O seară de rămas bun la Intim ar fi fost ceva deosebit.

82

Când îmi intră mie în cap o idee ce mi se pare bună de aplicat, o pun în practică fără nici o ezitare. În drum spre sala de mese căutam în minte toate metodele prin care urma să acționez pentru punerea ei în aplicare. Gabriela cu entuziasmul ei mă contaminase și pe mine. Eram convinsă că ar face bine cuiva închistat în durerea lui și izolat de restul lumii. Gabriela era o luptătoare, merita ca eforturile ei să fie cunoscute și de alții și să-i urmeze exemplul, din moment ce rezultatele obținute erau bune. Ca un prim pas am decis să nu-l mai ignor pe Șerban.

Dar nici să-i accept sarcasmul nu eram dispusă.

Să schimb doar câteva cuvinte cu el pentru început. Cum pe masă castronul cu supă era în mijlocul mesei, coșulețul cu pâine era chiar pe colțul mesei lângă Șerban. M-am folosit de prilej și am făcut chiar o glumă.

- Ai nevoie de toată pâinea sau ne dai și nouă?

- Ce să fac eu cu un coș de pâine? Mă întreabă el stupefiat. Unde mai pui că eu serveam supa fără pâine, în dorința de a-mi ține kilogramele sub control.

Ne-a bufnit râsul pe toți patru iar el nu mai știa ce să creadă. Dintr-o dată ieșisem din muțenia autoimpusă. De unde să știe săracul de el ce-i pregăteam și cum aveam să preiau eu conducerea în tot ce va urma. Era derutat 83

complet și nu scotea nici un cuvânt. Am terminat masa în termeni amicali, nici un fel de mâncare nu a scăpat observațiilor noastre ca femei ce ne pricepeam cât de cât la gătit. Doar că de data aceasta o nimeriseră chiar pe gustul nostru.

Cum nimeni nu se grăbea să se ridice de la masă, am făcut-o eu, le-am urat să le fie de bine, subliniind că am mai scăpat de o procedură pe ziua respectivă. Șerban nu reușea să înțeleagă schimbarea mea de ultim moment și m-a rugat să facem cațiva pași pe undeva pe la umbră.

- Observ că te descurci mai bine cu mersul spun eu, faci progrese.

- Nu prea...încă mă doare deși pedalez ca nebunul, dar parcă e ceva mai mobil. Văd că ești într-o dispoziție de zile mari, ce se petrece cu tine? M-ai ignorat tot acest timp…

- Te-am ignorat pentru că ai meritat. Nu mi te poți adresa oricum, să fim bine înțeleși. Am întâlnit doi oameni minunați, mi-am petrecut ziua cu ei și este normal să mă simt bine. Doi intelectuali veritabili, licențiați și cu un deosebit simț al umorului dar și al realității.

- Cred și eu, dacă sunt sănătoși...

-Tocmai asta este, nu sunt chiar așa de sănătoși.

Dacă-i mai întâlnesc poate ți-i prezint și tie. Hai să ne întoarcem, am obosit și este insuportabil de cald la ora asta. Odată cu venirea în hotel a unei 84

delegate care făcea înscrieri pentru excursii și pelerinaje pe trasee prestabilite, am facut noi cunoștinte.

Pe noi femeile nu ne omoară plictiseala, reușim să facem conversație cu ușurință, am cerut detalii de la persoane care au mai făcut astfel de excursii. Din păcate erau și porțiuni importante de drum ce trebuiau străbătute cu piciorul, mașina nu urca până la destinație, ceea ce m-a făcut să mă abțin de la a pleca cu ele la drum.

Pe Transfăgărașan mai fusesem cu mașina deci nu aveam ceva nou de văzut, iar ca să merg câțiva kilometrii pe o cărare de munte nu mă mai simțeam în stare. Bine am făcut că am stat cuminte în stațiune, deoarece a doua zi una din noile cunoștințe se întorsese seara așa de obosită că nici să mănânce nu a mai putut. Era cu cel puțin zece ani mai tânără decât mine și nici altceva decât reumatism nu avea. La vârsta noastră și cu problemele pe care le avem, nu este bine să riscăm. Cu mai puțin de două luni în urmă făcusem un pelerinaj la schitul Crasna, dar autocarul a rămas undeva în parcare și noi am mers pe drum de munte patru km cu bagajele în mâini.

Nu am crezut că mai sunt în stare, chiar am fost ajutată cu bagajul dar, astfel de imprudențe nu cred că mai fac. Ar însemna să-i tulbur și pe cei 85

care pot și vor cu orice preț să ajungă la o mânăstire ceva mai izolată și unde autocarul nu poate urca. Numai eu știu cât m-am rugat la Dumnezeu să pot ajunge și eu acolo sus fără probleme majore. Am ajuns dar nu mai eram bună de nimic, m-am prabușit practic în pat și am adormit prima. Abia a doua zi am văzut și eu împrejurimile și am ascultat slujba, chiar în curtea schitului. În livada cu pomi fructiferi am descoperit un lac mic pe care înfloriseră cațiva nuferi. La asemenea altitudine mi se părea ceva de exceptie. Peste tot multe flori și verdeață, iar clopotul care chema la slujbă avea un sunet care parcă se adresa direct sufletelor oamenilor.

Domnea o armonie și o liniște deplină. Aveam impresia că noi tulburam oarecum cu prezența noastră, acea liniște și pace. La cazare a fost ceva mai multă agitație, dar s-a rezolvat, au mai sosit și alte grupuri, în afară de noi. Mă simțeam așa de sus, așa de aproape de Dumnezeu. Atunci am zis eu și acum cred la fel; la Crasna trebuie să stai măcar o săptămână ca să vezi și să simți toată mareția acelui loc binecuvântat de Bunul Dumnezeu. În numai două zile este prea obositor pentru mulți dintre noi cei mai în vârstă.

Am luat câteva suveniruri sfințite pentru ai mei.

A doua zi după masa de prânz, am pornit înapoi spre parcarea unde rămăsese autocarul. Având 86

mai multe porțiuni de drum de coborât, parcă ne-a fost mai ușor. La 65 ani ai mei și patru intervenții chirurgicale, trebuie să-mi dozez mai atent eforturile. Totul trebuie făcut în limite rezonabile. Tot atunci am întrebat la mânăstirea Zamfira dacă există posibilitatea de a sta contracost câteva zile dar, nu dispuneau de spații de cazare. Am un fel de curiozitate despre viața în mânăstire sau, mai exact mă fascinează, mă atrage. M-am gândit bine și am decis să stau cuminte, la Căciulata, să nu-mi asum riscuri de care eu nu mă mai simt în stare. Canicula și efortul de a călători o zi întreagă cu microbuzul și parțial pe jos, ar fi fost prea mare pentru puterile mele.

- S-au organizat mai multe excursii dar erau așa de multe obiective de vizitat că parcă se înscriau la maraton. Am preferat plimbările în apropierea stațiunii atât cât puteam noi cei ce ne deplasam mai greu. Eu mergeam cu colega de cameră pe aleile apropiate seara când aerul era mai respirabil și ne așezam pe o bancă în apropierea unui restaurant de unde se auzea o muzică mai bună.

Cu Șerban mai schimbam câte un salut sau câteva cuvinte fără importanță la masă iar cu Gabriela și Liviu ne întâlneam la un pahar de afine pe malul Oltului. Le-am povestit și lor cum 87

s-a purtat cu mine domnul licențiat. Au fost surprinși iar la ideea mea de a-i da o lecție au râs cu poftă.

- L-ai pus la punct sper, mă întrebase Gabriela.

- Doar l-am ignorat și fii sigură că asta l-a pus mai mult pe gânduri, decât o replică tăioasă cum ar fi meritat. Abia acum îi voi da o lecție, dacă acceptați să-l cunoașteți și voi. Să vadă și el săracul niște intelectuali adevărați. În seara următoare ne-am întâlnit cu toții pe malul Oltului la promenadă. Erau cu noi și cei doi bătrânei simpatici din Constanța. Cum grupul se mărise, am preluat eu trăsurica cu Gabriela și noi femeile am luat-o înainte, să nu blocăm întreaga alee. Ne mai opream și admiram unele lucruri aduse la vânzare de către cei cu buticurile de pe malul Oltului. A fost o primă seară în care Șerban a cunoscut și altfel de caractere. Bătrânul domn, vecinul de palier îi spunea mai în glumă, mai în serios să lase naibii bastonul pentru cand va atinge vârsta sa, adică peste 80 ani. Luasem ceva distanță față de ei așa că nu știu ce altfel de discuții s-au purtat, iar bărbații de regulă sunt discreți. Nici Gabriela nu a aflat prea multe de la Liviu. Am repetat aceste plimbări și în alte seri pe aleea ce ducea spre Călimănești. Se mai neteziseră asperitățile, se mai omogenizase grupul.

88

Au trecut zilele în zbor și am intrat în ultima săptămână de vacanță la Căciulata. Cum vecinii noștrii de palier, cei din Constanța vorbeau de un drum la Călimanesti, la gară pentru a-și rezerva biletele de tren, de întoarcere acasă, am început să mă gândesc și eu la asta. Era mai sigur să le iau din timp, să mă asigur că găsesc și locuri. La masă am anunțat chiar că voi pleca cu 2-3 zile mai devreme, având niște treburi de rezolvat la mine în oraș. Adevărul este că nu aveam nimic așa de urgent dar începusem să mă plictisesc și sincer duceam dorul celor de acasă dar, și al calculatorului. Mă obosea să mai scriu pe hârtie, scriam direct pe calculator iar în stațiune nu aveam posibilitatea aceasta, nu aveam un laptop la vremea respectivă. Mi-am propus eu că următoarea achiziție mai importantă o voi face în această direcție. Dar după ce voi avea un răspuns de la spitalul Fundeni cu ce aveam de făcut în lunile ce vor urma. Nu mai aveam eu timp să scriu aceleași întâmplări de două ori, adică odată în caiet și apoi tehnoredactat. Era o muncă în plus. Vorbind despre plecare am avut impresia că Șerban a tresărit dar, nu a scos nici un cuvânt. Pe aleile noastre de plimbare am mai făcut câteva cunoștințe foarte hotărâte după părerea mea, să facă un drum pe o cărare de 89

munte plină de marăciniș, să ajungă la nu știu ce mânăstire sau biserică. Îmi place și mie să merg dar acest gen de aventurism nu l-am practicat nici în tinerețe, cu atât mai puțin acum.

Pe un asemenea traseu se poate întâmpla absolut orice, de ce să riști așa de mult, chiar nu înțeleg.

Nu era vorba de mers o jumătate de ora, era vorba de patru ore de mers prin pădure. Am luat distanță și mi-am văzut de treburile mele ca să nu dau explicații de ce nu merg și eu cu ele. Mi se părea un efort de care eu nu mă mai simt în stare. Mie îmi plac drumurile publice, aleile cât de cât populate nu prin hațișul pădurilor fără să știu exact unde merg. Cu paharele de afine în mâini, ne plimbam pe malul Oltului și-i povesteam Gabrielei și lui Liviu despre asta.

Desigur nici ei nu erau amatori de așa ceva.

Le-am spus și că voi pleca mai devreme din stațiune. Am rămas cu părerea de rău că nu s-a gândit nimeni să pună pe aleea de plimbare de lângă Ceakovki și busturi ale unor muzicieni români, al lui George Enescu. Acum noi suntem posteritatea pentru unii dintre ei, este normal ca măcar acum să-i așezăm la locul cuvenit, din recunoștință că au dus în lume numele și talentul lor de români. În Roma am văzut alei kilometrice străjuite de zeci sau chiar sute de busturi ale personalităților care și-au pus viața, 90

energia, creativitatea, talentul, în slujba italienilor. Nu cred că se mai află undeva în lume așa de multe busturi ca acolo sau...poate nu am aflat eu de existența lor. Este un gest de recunoștință față de eforturile lor de a ridica nivelul cultural al maselor, de a arăta lumii arta lor, sau politicieni care au influențat direct mersul istoriei. Ar fi un gest minim care ar dăinui peste veacuri. Acest pământ a dat lumii adevărate genii și oameni de știință, curajul și osteneala lor pentru a arăta lumii cine sunt românii, merită măcar un astfel de gest. Se găsesc fonduri pentru cele mai trăsnite idei dar, pentru cei ce au dus în lume numele României, nu se găsesc fonduri. Este scandalos. Mă cam ambalasem în astfel de comentarii și ca să schimbe vorba Gabriela mă întreabă dacă plecarea mea mai devreme are în vedere și alte motive, insinuând că m-ar aștepta cineva acasă.

Zâmbea în felul ei șăgalnic.

- Din păcate nu dragă, acasă la mine nu mă așteaptă nici măcar o pisică. Sunt alergică. În oraș da, mă așteaptă copiii și nepoții. Este adevărat că-mi este dor de ei. În aceeași seară la televizor, într-o emisiune, am văzut și cum se duc banii pe apa sâmbetei.

Am rămas consternată când am văzut că un primar a făcut un parc de odihnă și agrement, 91

culmea ironiei, într-un lan de porumb. Dacă era în centrul satului sau dacă era un monument al eroilor, mai înțelegeam rostul unor astfel de cheltuieli, dar un parc în lanul de porumb este mai ceva decât poantele lui Păcală. Nimeni nu dă socoteală pentru proasta gestionare a fondurilor și se acopera unii pe alții sau...se amenință, se șantajează. Pe mine mă îngrozește ce vești ni se transmit pe așa de multele mijloace media.

Abia așteptam să merg acasă să fac o cură de filme bune văzute pe internet. Filme cu adevărat artistice și cât mai vechi, adică mai vechi decât mine. Ajunsesem la saturație de tot ce priveam la televizor, adică țara mi se părea într-un haos general. Unde ești tu Țepeș...cred că am avea mare nevoie de un incoruptibil care să nu facă excepție nici de ar fi vorba de cei mai buni prieteni. Se dau tunuri de miliarde iar când cineva fură o găină că nu are ce mânca, face pușcărie. Mare este grădina lui Dumnezeu dar aceștia nu mai cred și nu au teamă de nimic.

Paradoxal România pare un sat fără câini ca organizare și conducere dar, în realitate sunt o mulțime de câini fără stăpâni care s-au sălbăticit și atacă în haite. Vom ajunge să nu mai putem ieși din casă. Nimeni nu se consideră responsabil de această stare de lucruri, guvernanții trăiesc la 92

nivel occidental iar majoritatea populației abia mai pot face față greutaților de tot felul. Fac împrumuturi la bănci pentru un tratament mai costisitor sau o intervenție chirurgicală simplă care te mai trimite și pe lumea cealaltă fără ca cineva să se considere vinovat. Doamne pe ce mâini a încăput țara noastră. Indiferența a atins cote alarmante, cei ce mai sunt responsabili și vor să facă ceva, de fapt se luptă cu morile de vânt sau li se pun numai bețe-n roate. Este adevărat ce scrie în cărțile sfinte ca: “vom fi iarăși ce am fost, și mai mult decât am fost”. Cu asemenea subiecte, orice discuție ar fi devenit interminabilă, iar noi eram în vacanță și era păcat să ne-o stricăm cu așa ceva. Sunt destui plătiți să rezolve problemele, important este să-și facă bine treaba. Într-una din următoarele zile am fost cu colega de cameră și cu alte câteva persoane la Călimănești și ne-am luat biletele de tren. Începusem să mă plictisesc iar canicula și carnea de vită frecventă în meniul nostru, chiar nu-mi făceau bine. M-am convins că gimnastica chiar îmi făcuse bine și aveam intenția să continui acasă. Oricât mi-ar place mie să călătoresc, nu sunt eu omul care să stau prea mult timp departe de casă. Am fost toată viața un om activ, iar faptul că în stațiune nu făceam nimic, mă 93

nemulțumea. Mai scriam câte ceva dar nu era suficient să mă simt împăcată de felul cum îmi trecea timpul. Așa că mi-am luat biletul de tren pentru luni dimineață la ora 4,50, ceea ce însemna că plecam cu trei zile mai devreme.

Le-am spus și prietenilor mei de această decizie și cu părere de rău că nu vom mai fi mult împreună, Gabriela a propus o întâlnire de rămas bun pentru Duminică seara la restaurantul Intim.

Avea planuri mari după câte mi-a spus, așa că am acceptat cu plăcere și curiozitate în același timp. Cum erau de față și amicii noștrii vârstnici din Constanța, au fost invitați și ei. Mă așteptam să mă întrebe Șerban de ce plec mai devreme dar, nu a făcut-o. Lui nu-i păsa decât de propria persoană și nu se cobora de pe soclul pe care în mintea lui și-l construise. Doar nu era el omul care să-și bată capul cu ce se petrecea cu cei din jurul său. Împreună cu cei doi vârstnici și cu Gabriela și Liviu, ne plimbam pe aleia ce străjuia malul Oltului. Noi doamnele înainte iar barbații rămăseseră la cațiva metrii în urma noastră. Eu împingeam căruciorul cu Gabriela și ne mai opream să examinăm câte ceva din exponatele vânzătorilor ambulanți. Doamna Elis admirând o bluză de mătase, exprimase la un momenta dat:

94

- Ei spuneți și voi, nu-i păcat de materialul acesta? Uite ce prost este lucrat și croiala...vai niciodată nu am suportat lucrul făcut de mântuială. La ei nu contează renumele pe carel dobândește firma care produce, ci numai să iasă bani din ele chiar dacă se desfac la prima îmbrăcare. Este de neconceput să nu mai avem nimic de bun gust și durabil pe piață. Ce rochii și costume purtase la viața ei. Lucruri de calitate care durau ani de zile. Au nemții o vorbă tare adevărată “Suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine și proaste”. Bine gândesc ei și chiar sunt preocupați de calitate nu numai la produse ci mai ales la educația copiilor. Acolo nu se lasă nimic la voia întâmplării.

Oameni conștienți de viitorul propriului popor.

La noi se neglijează totul...niciodată în țara asta nu s-au întâmplat astfel de lucruri. Nu mai avem industrie, agricultura nu mai este nimic din ce era odată, oare spre ce suntem conduși?

Tineretul nostru slugărește pe la străini pentru cațiva euro în plus, în timp ce la noi totul rămâne în paragină, încheiase doamna Elis cu năduf.

Avea perfectă dreptate, îmi aminteam și eu de vremurile când prindeam câte ceva refuzat la export, nici nu ne venea să credem că sunt făcute la noi în țară. Pentru noi era un lux ce se refuza la export. Aveam alimentele raționalizate dar 95

măcar ni se dădea o explicație plauzibilă. Eram generația de sacrificiu, plăteam datoriile de război și până-n 1989 chiar s-a reușit achitarea lor. La ce datorii s-au facut în acești 22-23 ani, nu știu câte generații de sacrificiu vor mai fi nevoite să plătească datoriile externe. Ne-a dat Bunul Dumnezeu un pământ așa de minunat și nu suntem capabili să-l păstrăm, să-l muncim, să-l înfrumusețăm.

De aceea cei ce nu știu să aprecieze acest dar, îl vor pierde. Strămoșii noștrii au vărsat sângele apărând aceste plaiuri, iar acum sunt lăsate în paragină. Nici dacă aveam un guvern de străini de neam și de țară, nu ajungeam în această stare de fapt. A venit vremea schimbării dar, oare știm în ce direcție să o facem? Mulți vor să se îmbogățească peste noapte, fără muncă dacă se poate sau să plece cât mai departe să nu mai vadă mizeria din țară. Cu salariile din țară nu-și pot permite să-și întemeieze o familie, iar cu cele din străinătate și cu multele ore de lucru nu au timp. Așa le trece tinerețea și au loc mai puține căsătorii, mai puține nașteri, în timp ce în țară au rămas bătrâni bolnavi și neputincioși. Nu este de mirare că au rămas sate întregi nelocuite și cu casele în ruină. România a devenit o țară foarte ușor de acaparat de oricine are acest interes și din păcate există semnale că sunt 96

destui amatori. Unii care se dădeau drept prietenii noștrii până mai ieri, iar acum emit pretenții asupra Ardealului că ar fi al lor deși cu ani în urmă îl luaseră tot cu japca. Nu sunt naționalistă și sunt convinsă că românii și ungurii se pot înțelege și de acum înainte bine, pentru că am trăit printre cei din Valea Jiului și-i cunoșteam în adolescența mea. Alții sunt cei care agită spiritele și-i învrăjbesc pe oamenii care au conviețuit zeci de ani împreună fără dușmănii, fără a se acuza unii pe alții. Acum cineva vrea cu orice preț revolte, ba mai sunt antrenate și alte state, pentru ca scandalul să aibă răsunet cât mai mare și ei câștig de cauză. Mai exact să ia tot cu japca ca și altă dată bucăți din pământul nostru strămoșesc. Se profită de absența tineretului din țară și de pacifismul românilor în general. Se spune despre noi românii că: “ Mămăliga nu explodează”, dar dacă fierbe mocnit și te arde când te aștepți mai puțin? Iată o întrebare pe care ar trebui să și-o pună cei ce agită spiritele, în loc să-i lase pe oameni să-și ducă traiul în liniște și pace.

Mi-aș fi dorit pentru tineretul nostru să colinde întreg pământul dar ca turiști, nu ca slugi pe la străini. Destule restricții am suportat noi, vechea generație de sacrificiu. Asta mă doare cel mai tare. La televizor arată cum au fost eliberați 33 97

de bărbați români,ținuți cu forța la muncă fără plată și fără hrană, precum sclavii din alte vremuri. Marinari blocați prin porturi, fără bani, fără mâncare, așa ceva nu s-a întâmplat nici pe vremea comuniștilor. Cum pot eu să afirm că acum, cu toată debandada existentă, ar fi mai bine decât atunci. Atunci făceam sacrificii, este adevărat, dar măcar știam pentru ce, acum ce mai plătim? Jaful din țară? Doamne ocrotește-i dar și luminează-i pe români să vadă adevăratul drum spre mai bine pentru Romania, nu pentru îmbogățirea unora fără scrupule, fără frică de Dumnezeu, fără omenie.

Noi toți în general ne-am făcut speranțe că odată intrați în UE, ne va fi mai bine, vom intra și noi în rândul țarilor mai avansate decât noi ca industrie și civilizație dar, altceva decât împrumuturi cu dobânzi foarte mari și muncă pe salarii de mizerie pentru români, nu am văzut.

Parcă ne îndreptăm spre sclavagism, despre care știam ca a fost abolit oficial cu mulți ani în urmă dar, continua să existe sub altă formă.

- Nu draga mea, spune d-na Elis, acum are doar altă denumire. Să nu ne amăgim singuri. Știi câte femei cu carte din Constanța, fac curățenie la diverse familii în străinătate? Nici nu-ți poți imagina. Nici măcar nu este vorba de bătrâni neajutorați, pur și simplu sunt femei care stau 98

acasă dar, le este lene să-și facă singure ordine și curățenie, dar dispun de bani și își permit slugi.

Cum româncele noastre au fost totdeauna nu numai frumoase dar și harnice, se mulțumesc și cu bani puțini, să mai achite câte un împrumut la o bancă, pentru casa copiilor lor. Uite așa se ajunge la o nouă formă de sclavagism. De fapt nu ar trebui să ne mire, este știut că istoria se repetă.

- Aproape că mă speriați cu cele ce ne spuneți, continui eu, speram că suntem un neam care a învățat ceva din greșelile trecutului, dar din câte văd și eu, înclin să cred că aveți dreptate.

Niciodată națiunea noastră română, nu a fost astfel umilită. S-a ajuns ca și țiganii care cu ani în urmă erau robi, acum stau în castele făcute cu bani din cerșit și au slujnice românce care nu se mai descurcă cu copiii, cu soții fără un loc de muncă și care mai au un pic de demnitate să nu meargă la cerșit ci să muncească cinstit chiar și la o familie de țigani. Este vorba de gradul de conștiință al fiecăruia.

Nu știm cine cu cine negociază contractele și în avantajul cui. Știm doar că s-au înmulțit taxele, dările către stat pentru achitarea datoriei externe, care nici nu știm cine și de ce a făcut-o. Nu înțeleg de ce nu există interes pentru crearea de noi locuri de muncă la noi în țară, unde multe 99

sunt realmente lăsate în paragină. Cu siguranță strămoșii noștrii se rasucesc în morminte văzând ce “viteji”, moștenesc această țară. Cu adevărat am dat cinstea pe rușine. S-a vărsat sânge nevinovat ca să ajungem slugi la străini, iar Romania se vinde bucată cu bucată. Ba unii o vor chiar de pomană.

Dacă istoria se repetă, vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât dar, mai luminați sperăm cu toții să învățăm că nu putem trăi din împrumuturi și importuri de produse de tot felul.

Este imperios necesar să ne muncim singuri bucata de pământ, măcar cei ce mai pot face asta. Dacă noi nu apărăm moștenirea copiilor și nepoților noștrii, cine ar avea interes să o facă?

Cu siguranță că nimeni, fiecare este preocupat de propriul său interes. Dragoste pentru România?

Să fim serioși, poate pentru relieful ei și zăcămintele din adâncuri, dar nu pentru România. Au venit în țară tot felul de firme care scormonesc pământul nostru să vadă ce se mai poate lua de la noi, chiar cu acte în regulă semnate de nu se știe cine, contra unui comision generos. Tot la televizor arată un sat undeva în județul Galați unde zilnic se înregistrează cutremure de pământ, cutremure de suprafață, provocate se pare de încercarea de aduce punga

100

de gaze la suprafață prin ijectarea de apă sărată sub presiune.

Așa s-au fracturat plăcile tectonice și casele oamenilor se clatină și se crapă pereții, nu mai au bieții oameni curajul să stea în case de teama de a nu se prăbuși peste ei. Ca și cum nu ar fi fost suficient, în fântâni apa nu mai este potabilă.

La niște oameni în curte, în fântâna probabil mai adancă decât altele, apa este fierbinte de o poți folosi la spalatul rufelor doar. Specialiștii noștrii dau explicații evazive. Nimeni nu este tras la răspundere, nimeni nu plătește daune oamenilor.

Oare cu ce au greșit Românii de trec prin astfel de încercări? Ca și cum nu ar fi de ajuns la televizor se anunță că în această iarnă va fi un ger cumplit cum nu a mai avut țara noastră niciodată. Acum când stau și redactez acest text scris în caiet în vară, au trecut deja cinci zile de viscol și oamenii se nevoiesc prin troiene. Uite ce meteorologi profesioniști avem. Chiar ne spun adevărul. Am trecut prin toate codurile de la galben, la portocaliu, apoi la roșu și starea de alertă din cauza viscolului puternic și a căderilor masive de zăpadă. Eu de două zile nu am ieșit din casă, sunt puțin răcită și nu vreau să ajung pe un pat de spital, să răcesc și mai rău. Revenind la zilele de vacanță petrecute la Caciulata, la un moment dat Gabriela spune: 101

-Am o idee! De cât timp nu ați mai dansat? De mult timp, sunt convinsă de asta așa că Duminică seara sunteți invitații noștrii la Intim.

Au acolo o muzică bună așa ca de rămas bun, să petrecem și noi o seară împreună.

- Cred că glumești spun eu, luni dimineață voi pleca foarte devreme din halta Păușa, nu vreau să pierd trenul.

-Nu stăm mai mult de o oră spune Gabriela, servim ceva apoi...surpriza mea pentru Liviu. Nu mă refuzați că mă supăr și mă dau jos din cărucior mai adaugă ea și izbucnește într-un râs care ne-a contaminat și pe noi. Doamna Elis ne întreabă făcând pe serioasa, dacă avem rochii de seară cu noi la care am râs și mai tare. Din spate Liviu ne întreabă ce am vazut de râs, să le spunem și lor. Era el cu batrânelul și simpaticul domn, cu care chiar nu se plictisea.

-Tocmai le-am invitat pe doamne Duminică seara la Intim, sper că ești de acord cu o seară petrecută acolo așa de rămas bun.

-Abia aștept se pronunță Liviu, nu am mai ieșit de mult timp în grup la o bere. Pe o bancă pe aleea ce ducea spre izvoare se afla Șerban și colegul lui de cameră. Cei doi bărbați s-au oprit un moment să se salute și să-și strângă mâinile.

Noi doar i-am salutat și am trecut mai departe spre treptele ce urcau spre hotelul Olt, unde erau 102

cazați Gabriela și Liviu. La întoarcere l-am găsit pe Șerban singur. Domnul din Constanța ne propune să ne oprim puțin să ne odihnim alături de el.

-Simpatică nevasta lui Liviu, ehe...dacă eram eu mai tânăr...alta era treaba.

-Daaaa! Te pomenești că împingeai căruțul acela în pas de trap...lăudărosule...

-Nu dragă, nu o lăsam să ajungă în căruț, o femeie ca ea este gingașă, fragilă, frumoasă, trebuie protejată.

-Ai dat in mintea copiilor il apostrofă soția sa.

Parcă este după cum vrea omul…când vine necazul, te străduiești să-i faci față. Uite că Nora pleacă luni dimineață și noi suntem invitați la Intim, la o seară de rămas bun.

-Foarte bine s-au gândit, are fata asta niște idei…poate vii și tu îl întreabă pe Șerban care se cam fâstâcise.

-Vrei să te însoțesc eu?

Mă întreabă pe mine puțin nedumerit.

-Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, sigur, am răspuns eu. Rezervă Liviu o masă mai devreme ca să nu avem surpriza că nu găsim locuri. Am pornit toți patru agale spre hotel, ne-am urat noapte bună și ne-am despartit. În cameră colega mea iar dormea cu televizorul pornit. M-am apropiat de fereastră, am privit petecul de cer din 103

fața hotelului. Licăreau stelele iar Venus, luceafarul parcă-mi clipea și avea o stralucire aparte. Ca un ochi veghetor asupra pământului și pământenilor. De copil am fost fascinată de strălucirea stelelor, apoi în timp le-am învățat și denumirile câtorva desigur. După ce am văzut filmul “Steaua fără nume”, m-am documentat mai mult. Îmi era pur și simplu jenă pentru cât de puține știam. Am făcut un duș cald și m-am băgat în așternut încercând să-mi imaginez cum va decurge seara de Duminică la restaurantul Intim. În dimineața următoare m-am trezit ca de obicei cu noaptea în cap, am făcut cât mai puțin zgomot cu toaleta de dimineață, apoi cu o cafea în față m-am așezat la fereastră respirând aerul curat al dimineții și savurând în liniște cafeaua.

Schimbasem eu locul dar, obiceiurile nu mi le puteam schimba. Gândurile mi-au zburat acasă la mine unde în fiecare dimineață, după ce puneam ceva de mâncare pentru păsarele, mă așezam cu cafeaua în față și le priveam prin perdea să nu le stingheresc în nici un fel. S-au obișnuit și vin în fiecare dimineață. Stau pe cablurile de internet și ce fel or mai fi, precum stau notele așezate pe un portativ muzical.

Ciripitul lor îmi umple inima de bucurie, când vin la fereastra mea.

104

Mi-am dorit mult o vacanță dar, chiar mi se făcuse dor de cei de acasă. Îmi place să fac cunoștințe noi, cu povești de viață interesante dar, adevărata stabilitate emoțională o regăsesc numai acasă în familie. Departe am început să mă simt nesigură. Cineva spunea că în general după anesteziile generale se instalează un fel de anxietate, alții au chiar atacuri de panică. Eu mă comport natural în orice mediu, ascult ceea ce cred eu că merită să fie ascultat. Față de cei care vorbesc numai să se afle în treabă, eu iau distanță și-mi văd de ale mele. Pot să par cam sălbatică dar, asta sunt eu. Este regretabil că sunt persoane care vorbesc mult dar, nu spun nimic.

O veritabilă risipă de energie. Eu care aștept să aud lucruri interesante, mă simt ușor jenată când sunt nevoită să ascult banalități sau, pe cineva care trece de la un subiect la altul, fără nici o legătură între ele, iar eu din politețe nu iau distanță. Mă obosesc astfel de atitudini prin care mă simt efectiv monopolizată. Este o pierdere de timp și de energie în același timp. Simt că mă încarc cu ceva negativ sau neinteresant care mă irită. Este și acesta unul din motivele care mă fac să plec singură la plimbare, să caut umbra și liniștea. Eu cu gândurile mele. La masa de dimineață și la cea de prânz s-au discutat de toate, mai puțin despre seara de rămas bun la 105

care urma să mergem. Abia la cină Șerban m-a întrebat ce am stabilit cu Gabriela și cu ceilalți.

I-am răspuns că Liviu rezervase o masă pentru ora 20,oo, dar ne întâlnim după cina pe malul Oltului, pentru o plimbare de adio. Spre deosebire de alte ocazii, Șerban mai mult asculta decât vorbea. Mai bine așa gândeam eu, decât să dea drumul sarcasmelor lui care nu fac altceva, decât să strice buna dispoziție a celor din jur.

Ne-am plimbat ca de obicei, noi femeile în față, ne amuzam de toate nimicurile, dar ne bucuram în primul rând că eram împreună, iar bărbații la cațiva metrii în urma noastră. Doamna Elis ne spune la un moment dat: -Măi fetelor ce rău îmi pare că nu am niște poze la mine, să vedeți voi ce suplă eram eu în tinerețe și ce toalete purtam. Mă invidiau și colegele și vecinele, dar soțul meu mergea țanțoș ca un cocoș pe lângă mine. Era foarte atent cu mine să știți. După ce am născut...n-a mai fost posibil, au început depunerile de care nu am mai scăpat nici acum. M-am îngrășat continuu.

Acum îmbrac bluze cu două numere mai mari, nu suport să mă văd în ce hal sunt de grasă, mai ales burta asta...parcă sunt în șapte luni de sarcină, cum imi tot zice soțul meu cel trăznit...râde și ea de ce spune. La cei șaptezeci și câțiva ani ai ei.

106

-Important este că vă simțiți bine doamnă și sper să ajungeți și să treceți cu bine și pragul celor optzeci de ani.

O meritați din plin după o viață de muncă și sacrificii. Recunoașteți că puțini au această șansă.

-Ai dreptate draga mea, mă vait eu când voi aveți așa niște probleme și sunteți așa de tinere.

Am toate motivele să fiu recunoscătoare Bunului Dumnezeu că am ajuns la vârsta asta și nu am scos nici măcar apendicele. Eu nu am nici o tăietură. Un singur of am și eu, să-mi văd băiatul căsătorit și la casa lui. Uite a trecut de patruzeci de ani și nici nu visează să se însoare. Îmbătrânește singur, timpul trece pe neobservate și el tot singur rămâne. Umblă prin toată țara și nu are timp să se așeze la casa lui.

- Eu îl întreb pe fiul meu cel mare când se însoară iar el îmi răspunde: “mâine dacă am timp”. Tot un program dezordonat are și el. Am oftat eu și am mers mai departe.

-Ferice de voi că aveți copiii aproape, intervine Gabriela, fiul nostru s-a stabilit departe tocmai în Ardeal, când vine la noi cu nepoțica este o adevărată sărbătoare. Dar, dragele mele, noi mergem să petrecem gata cu melancolia.

-Da, oricum tânăra generație are alte aspirații decât aveam noi la vârsta lor. Este normal din 107

moment ce ei au luat startul de undeva, mult mai de sus decât noi. Apoi adaug, va trebui să mă ajutați să-l las pe Șerban fără baston în seara asta, să-l facem să fie mai sigur pe propriile lui forțe. Vedeți cum înșeală aparențele? Cine ne privește din afară și nu ne cunoaște problemele, ar putea crede că suntem niște privilegiate, vesele, sănătoase, fericite, așa cum ar trebui de fapt să fim. Fiecare zi pe care o mai trăim este un adevărat dar divin. Este normal să ne bucurăm și sa fim recunoscatoare pentru asta.

- Pun mana-n foc că asta ai scris-o undeva, că-mi pare cunoscută spune Gabriela gânditoare.

- Posibil răspund eu, deoarece acesta este un crez al meu. Așa cum spun preoții că trebuie să ne bucurăm chiar când suntem atinși de boală, ceea ce trebuie să recunoaștem că nu suntem în stare de asta, dar de aceste zile minunate ar fi păcat să nu ne bucurăm din toată inima. Per total eu sunt mulțumită cu viața pe care am dus-o, cu bune și mai puțin bune...altfel probabil muream de plictiseală, am încercat eu o glumă. Pe telefonul meu arată ora că ar trebui să ne întoarcem să mergem la Intim, altfel vom întârzia. Tragem puternic aer în piept și încercăm să ne intrăm în rol. Acum îi înțeleg pe actorii care au trac înainte de a intra pe scenă.

108

- Să fim seriosi, intervine Gabriela, nu ai nici un motiv, emoții? Pentru ce? Pentru un dans? Nu cumva ai și alte motive, cu care eu nu sunt la curent? Râde insinuant și mă văd nevoită să o asigur că nu am absolut nici un alt motiv, dar în viața mea nu am invitat un bărbat la dans. Mi se părea de neconceput. Prejudecăți desigur dar la vârsta mea nu mă convingea nimeni să renunț la ele, poate doar așa în scop caritabil cum înțelegeam eu seara aceea.

-Aaaa! Fără supărare, eu îmi iau prima moșul la dans, să fim bine înțelese, ne anunță doamna Elis. Din spate se aude și vocea lui Liviu care ne invită să facem o piruieta la 180 gr și să mergem că-i timpul. Ne-am întors, ne-am apropiat de grupul barbaților și l-am întregit. Liviu mi-a cerut trăsurica să-și plimbe el nevasta, cei doi batrânei se țineau de braț, așa că eu am rămas puțin mai în spate cu Șerban, să nu încurcăm circulația.

-Mi-a spus Liviu că ești scriitoare, este adevărat?

M-a întrebat Șerban cu un aer foarte surprins.

- A exagerat, spun eu, cu felul meu modest de a mă autoaprecia.

- Zicea că ai publicat câteva cărți...tu chiar scrii?

- Prea puține cărți față de câte mi-aș fi dorit și pentru cât de multe am de spus în ele. Da am cinci volume publicate deja, sper să mai scot 109

unul cât de curând. Până acum am scris mai mult pentru copii și tineret, acum pentru maturi.

Maturitatea vârstei, își pune amprenta.

- Bine dar pentru asta îți trebuie experiență, cultură generală, nu oricine se poate apuca de scris...

- Poate că nu sunt eu cineva dar, nici chiar oricine nu sunt. Am o bogată experiență de viață iar cât privește cultura generală fii sigur că nu mi-am neglijat-o niciodată. Aș spune că am citit relativ mult, câteva sute de cărți. La început citeam tot ce-mi cădea în mână, apoi am devenit mai selectivă și am citit numai ce simțeam eu că merită să fie citit și meditat asupra conținutului lor. Unele cărți mai bune, altele mai puțin bune dar, este știut că din fiecare carte poti învăța câte ceva. Hai să intrăm că am rămas în urma grupului, să nu uităm că am fost invitați de ei, să nu facem opinie separată.

- Da, nu încetezi să mă uimești, nu mi-aș fi imaginat că te ocupi cu așa ceva, când ai așa probleme de sănătate...

- Din păcate am probleme dar, nu stau toată ziua să mă gândesc la ele. Câtă vreme sunt în picioare, vreau să trăiesc și să mă bucur de tot ce mă înconjoară, adică… nu chiar de tot, sunt unele lucruri, aspecte, față de care mă țin la distanță răspund eu cu un zâmbet malițios. În 110

realitate mă bucuram că l-am uimit așa cum a recunoscut el singur.

-Parcă ziceai că ai lucrat proiectare, cum se împacă una cu alta?

- Literatura este supapa mea de refulare și nu uita ca acum sunt pensionară. Hai să intrăm și noi. Să-mi dai o adresă de e-mail să-ți trimit un link unde gasești toate cărțile mele pe internet.

Sau mai simplu facem un schimb de cărti de vizită. M-a privit din nou cu uimire, dar mi-a dat cartea lui de vizită și eu pe a mea.

Se uita când la mine când la cartea mea de vizită și parcă nu-și credea ochilor. În fond nu era nimic neobișnuit, toată lumea are astăzi cărți de vizită. L-am făcut atent la trepte să nu pațească ceva din neatenție. Pe platforma de beton dintre rândurile de mese, era așezată o mocheta sintetica verde. Parcă eram pe iarbă și pașii se afundau în ea. Observasem că Șerban ținea bastonul mai mult din obișnuință, nu se folosea efectiv de el. Deci erau speranțe că planul nostru nu va eșua. Ne-am așezat la masă noi femeile pe o parte iar bărbații în fața noastră, parcă-i pusesem sub observație. Prea departe de adevăr nu eram, mai ales eu, ardeam de nerăbdare să o văd pe Gabriela ridicându-se pe propriile picioare și să-l invite la dans pe Liviu. Aveam de

111

gând să imortalizez momentul dar, aparatul foto era deja plin de imagini de pe unde fusesem. Încercam să încropim o discuție până la venirea comenzii. Fiind de partea cealaltă a mesei nu puteam să-i ascund bastonul lui Șerban dar, salvarea a venit de unde mă așteptam mai puțin.

După un pahar de bere doamna din Constanta se ridicase prima și-și invită soțul să deschidă ei dansul ca în vremurile bune din tinerețea lor. Cu mâna pe umărul soțului ei, se aplecase să-i strige la ureche că vrea să danseze dar, cu cealaltă mână, a luat bastonul lui Șerban și mi l-a aruncat sub masă. Nimeni nu a observat manevra ei în afară de mine care m-am simțit puțin lovită pe sub masă. I-am zâmbit complice și ei mergând pe ringul de dans, ne-au făcut semn că ne așteaptă și pe noi. Muzica interpreta un bluzz lent care pe mine m-a impresionat pana la lacrimi. Așteptam cu emoție să văd cum se va descurca Gabriela cu Liviu.

-În seara asta vreau să dansez, spune Gabriela în timp ce se ridica încet în picioare și împingea căruciorul în spatele ei. Liviu o privea consternat. Temător să nu cadă o prinde repede în brațe și încearca să o sprijine. Ea se agățase de brațul lui și se descurcase foarte bine până la ringul de dans. Acolo îi șoptise lui Liviu la ureche de cât timp îi pregătea această surpriză.

112

Soțul ei o ținea strâns în brațe și nu-și credea ochilor că soția lui era pe propriile ei picioare după trei ani de convalescență. I-am aplaudat și m-am bucurat împreună cu ei. Peste umărul lui Liviu îmi făcea ea semn să mă ridic să-l iau la dans pe Șerban. N-am de lucru și îl întreb: - De cât timp nu ai mai dansat?

- Cine mai știe...nu am fost niciodată mare amator de dans. Simțind insolența în vocea lui m-am ridicat și am ocolit masa, am pus o mână pe umărul lui și i-am zis: - În seara aceasta faci și tu o excepție. Doar nu te vei lăsa rugat, nu ai ocazia asta în fiecare zi.

-Dar...nu pot..

-Dacă Gabriela poate, sigur te vei descurca și tu.

Nu căuta bastonul, nu-l vei găsi. În seara asta fiecare se folosește de propriile lui puteri. S-a ridicat cu prudență, prea mândru să se țină de brațul meu și în ringul de dans aș zice chiar că s-a descurcat foarte bine. Ne-am privit cu lacrimi în ochi toți șase și în ritmul muzicii am lăsat în urmă toate grijile, toate problemele. O seară minunată pe care simțeam că toți o meritam din plin. Cu toții suferisem mult dar, ne-am dat seama că nu era totul pierdut.

-Ce mult contează să ai prieteni, îl aud pe Șerban șoptind timid. Uite ceva ce n-am crezut că voi

113

mai trăi vreodată. Nora, tu chiar ești un om deosebit...

-Știu, de aceea ți-am spus încă din prima zi că eu pun preț numai pe prietenie, de altfel de complicații nu am nevoie. Prietenia este acea iubire de semeni pentru care simți că trebuie să faci ceva ca să le dai o mână de ajutor când au nevoie. Am avut o vacanță plină de învățăminte nu crezi?

-Daaa, mai ales eu, spune el, eu chiar am învățat multe, inclusiv ce a compus Ceakovsky, trebuie să recunosc. A râs cu adevărat pentru prima dată de când l-am cunoscut.

- Cu toții am învățat câte ceva. Privește-i cât de fericiți sunt, spun eu privind în direcția Gabrielei și a lui Liviu. El își ascunsese fața în bluza ei albă de mătase și se legănau ușor în ritmul dansului.

- Vom da căruciorul altui amărât care va avea nevoie de el îi șoptise Gabriela soțului la ureche, așa ca să-i poarte noroc, cum mi-a purtat mie.

-Ești sigură? O întreabă el printre lacrimi. Să nu ne grăbim totuși este cam devreme. Mai vorbim despre asta. Mergem la medic când ajungem acasă și stabilim cu el. Nici nu-ți imaginezi ce surpriză mi-ai făcut....

114

-Tot timpul am știut că voi reuși, mai ales când ne rugam împreună, mă simțeam mereu mai puternică. Tu mi-ai dat această putere.

-Păreai foarte sigură ca voi dansa, ce te făcea să mă crezi așa de capabil, mă întreabă Șerban.

-Te-am văzut la sala de gimnastică, ai mers fără baston de la bicicleta care nu ajunge nicăieri până la perete unde aveai papucii și bastonul.

-Când m-ai văzut că zile întregi nu m-ai onorat nici măcar cu privire.

-Dar peretele din spatele biroului instructoarei este plin de oglinzi, nu te-ai gândit niciodată că te pot observa în voie fără să te privesc în față.

-Fantastic, uite de ce sunt în stare femeile. Tot mai cred că ești o suedeză enigmatică.

-Ai dreptate, niciodată să nu te pronunți asupra caracterului unei femei până nu o cunoști foarte bine, răspund eu puțin malițioasă. Riști să faci gafe și apoi este neplăcut să-ți ceri scuze.

-Mda, dacă mă gândesc mai bine eu chiar îți datorez niște scuze, le accepți?

-Dacă sunt sincere da, dar dacă sunt formale nu te obosi degeaba, îmi dau seama imediat.

-Păcat că pleci mâine de dimineață, ne-am fi putut cunoaște mai bine.

-Învață puțin din filozofia mea, trage linie și mergi mai departe, ești un om inteligent, vei găsi cu siguranță o femeie potrivită care să te 115

aprecieze așa cum ești. Eu mă mulțumesc cu prietenia ta. Nu visez vacanțe în insule exotice nici altele de acest gen, dar un prieten sincer este ceva ce rar se mai găseste. Eu pot fi doar asta.

-Știi cum esti tu? Cu riscul de a mă repeata, ești enigmatică precum o suedeză...

-Câte suedeze ai cunoscut până acum? Am izbucnit amândoi în râs, apoi a răspuns: -Niciuna, dar am auzit pe cineva care făcea pe cunoscătorul că suedezele sunt cele mai enigmatice femei. Mi-a fost dat să te întâlnesc tocmai aici...îl am martor pe Ceakovsky...

-Unii se cam laudă, nu trebuie să crezi chiar tot ce spun, sunt așa precum pescarii, prind un pește de 10-15 cm și se laudă că avea mai mult de cinci kg. Se terminase muzica și noi încă mai vorbeam despre una despre alta până când au venit lângă noi Gabriela și Liviu pe care m-am grăbit să-i felicit apoi ne-am îmbrățișat cu toții.

-Cine spunea că nu se mai întâmplă minuni în zilele noastre? Noi chiar astăzi am trăit una, aș zice chiar două.

-Dar ne-ați uitat pe noi au sarit bătrâneii din Constanța.

-Dumneavoastră ați dansat conform tradiției, ați deschis dansul ca în tinerețe. Minunat este că suntem aici cu toții și petrecem aceste clipe de neuitat.

116

-Promite-mi c-ai să scrii despre asta, mă roagă Gabriela, ținându-mă de braț.

-Este un aspect al vieții care nu trebuie ratat pentru nimic în lume, răspund eu cuprinzând-o în brațe. Ne-am așezat la locurile noastre, muzica se pornise într-un ritm prea alert pentru noi și vorbeam despre surprizele acelei seri.

După două dansuri în care tineretul a transpirat abundent, a urmat un tangou, iar bărbații, companionii noștri au fost primii care s-au ridicat și ne-au invitat.

-Îmi plac la nebunie provocările de acest fel, îmi strigă Gabriela, cu bărbia sprijinită pe umărul soțului ei.

-Și mie, răsund încet, cu un aer complice. Deci seara noastră a fost realmente o victorie a voinței, asupra lipsei de curaj în propriile forțe dar, mai ales a fost o manifestare reală a prieteniei necondiționate. Am schimbat numere de telefon, cărți de vizită, apoi destul de târziu ne-am luat rămas bun, cu promisiunea de a ține legătura iar vara viitoare să ne revedem sănătoși cu toții.

-Le-am propus să căutăm un hotel cu numele Decebal, făcusem parcă o fixație pentru această lipsă de atenție față de strămoșii noștrii.

-Ne cazăm unde vreți voi, dar eu am întinerit cu zece ani ne strigă bătrânelul nostru simpatic și 117

cam tare de urechi, chicotind pe lângă soția lui.

Doamna simpatică ne spune că i-ar face plăcere să ne revedem în aceeași formație tot acolo, ei îi făceau bine apele de la Căciulata.

Cu Gabriela și Liviu am stabilit să ne revedem pe web camera, iar Șerban m-a condus până la ușa camerei unde colega mea de cameră își terminase de făcut bagajele. Mergea și ea mai devreme acasă. Șerban s-a oferit să ne conducă la gara Păușa, dar am refuzat. Eram două femei cu bagaje ce-i drept dar aveam ceva provizii de carne de vită și oase de la masă pentru câini, în cazul în care s-ar fi luat după noi. Ne-am luat rămas bun ca doi buni prieteni care și-au rezolvat toate divergențele. Am ajuns la concluzia că politețea se învață la orice vârstă dacă știi cum să te impui. La mine a dat rezultate, fără să mă ostenesc prea mult. Am avut practic o noapte albă, de teamă să nu întârziem la gară, am stat de vorbă cu colega de cameră, apoi ne-am făcut câte o cafea bună și am pornit cu noaptea în cap spre gară. Am ajuns destul de aproape când un câine mai matinal a dat alarma și a trebuit să-i aruncăm ceva de mâncare. Adevărul este că am mai vazut două persoane în gară așa că i-am lăsat câinelui toată punga. Lângă o canapea din halta Păușa, am văzut că de sub o pătură ieșeau patru picioare.

118

Doi tineri dormiseră sub cerul liber. Nimeni nu știa cine erau și cu ce se ocupau dar, eu i-am spus colegei de cameră. Carnea de vită le prindea mai bine lor, pentru câine oricum era prea multă. Ea îmi zice că îi credea culegatori de mure și de afine. Posibil dar de ce dormeau afară nu am înțeles. Ne-am urcat în trenul care semăna mai mult a metrou și am pornit înapoi pe aceeași rută pe care venisem la Căciulata. În după amiaza aceleași zile eram acasă la mine, obosită, transpirata și plină de praf. Un duș cald și o masă ușoară apoi am dormit ca un prunc pana-n zori.

Gabriela mi-a trimis un e-mail și m-a întrebat ce voi scrie despre tot ce am trăit la Căciulata. I-am răspuns că începutul îl făcusem la numai două zile de la sosirea mea acolo. I-am mai scris că se va numi ULTIMUL DANS, la care ea a ripostat foarte vehement. Nu ultimul, să nu cumva să faci asta, mă dezamagești. Atunci am găsit că era mai potrivit ca această carte să se numească: ÎNCĂ UN DANS. Trebuia să las o doză de suspans, nu degeaba îmi spusese Șerban că sunt enigmatică precum o suedeză. Eu nu cunosc niciuna așa că nu mă pot pronunța.

-De ce ar fie ele mai enigmatice decât noi, când vrem asta cu adevărat? Acum sunt afară troiene de zăpadă și eu încă mai corectez textul cu 119

diacritice și refac pe ici pe colo unde nu-mi place cum sună. Am derulat și pozele însorite ce-mi aminteau de canicula îndurată. Mie chiar îmi plac contrastele. Afară era un viscol de ne-a înămețit aici în Bărăganul Ialomițean, iar eu priveam cu nostalgie pozele din vara trecută.

Câteva le-am trimis pe e-mail prietenilor mei cei noi să-și amintească de căldura din vară.

Așa s-a născut acest mic roman: ÎNCĂ UN DANS.

120