IULIA

IULIA roman

Autor: Flora Mărgărit Stănescu Acest roman este dedicat copiilor și nepoților mei cu toată dragostea.

FlStănescu „Cu orice preț, căsătorește-te. Dacă îți găsești o soție bună vei deveni foarte fericit. Dar dacă îți vei găsi una rea, atunci vei deveni un filozof”.

Socrate.

(Text redactat, revizuit, corectat și completat de către autoare.)

2016

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Roman prefațat de d-na Cezarina Adamescu Critic literar și membră USR UN ROMAN AL VIEŢII DE FAMILIE FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU, Iulia, roman, Editura PIM, Iaşi, 2016 Scriitoare prodigioasă, obişnuindu-ne, fie cu versuri sacre, fie cu proză scurtă sau cu scrieri de mare întindere epică, Flora Mărgărit Stănescu îşi dă, în plină maturitate artistică, proba virtuozităţii artistice şi a profunzimii psihologice pe care a dovedit-o încă de la început, în toate prozele sale. După propria mărturisire, romanul este emblematic pentru modul în care autoarea a perceput realitatea, oamenii, din care unii au devenit personaje. Este în acelaşi timp, o retragere şi o regăsire a însăşi persoanei sale, după ani şi ani, reflectată într-o lumină nouă, dar cunoscută şi chiar familiară.

Romanul este şi o evadare din cotidian, pentru a te regăsi pe tine, cel care ai fost, creându-ţi şansa de a retrăi unele întâmplări sau a memora unele amintiri dragi sau dureroase. Autoarea a ştiut să ia din realitate, motive inspiraţionale şi personaje autentice pe care lea condus cu iscusinţă într-o lume fictivă. Cât este adevăr şi cât ficţiune în această scriere, doar autoarea ne poate spune, dar nici măcar acest lucru nu e atât de important, important este gradul de credibilitate, autenticitatea trăirilor filtrate prin sensibilitatea ei.

1

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Scriitoarea discerne între realitatea de atunci şi produsul inspiraţiei sale, cu nostalgie unele aspecte dureroase, de pildă, diminuarea până la dispariţie a valorilor morale care s-au răsturnat şi nu se mai regăsesc decât foarte rar, mistificate sau în măsură tot mai mică.

Atentă la tot ce se întâmplă în jur, sensibilă la aspectele sociale ale existenţei, drame familiale, abandon de copii, exodul tineretului în străinătate, şomaj şi foame, lipsă de cultură, regres în toate domeniile vieţii, ducând până la pierderea personalităţii, autoarea scoate în relief cazuri concrete, pentru ca aceia care citesc să poată trage învăţămintele necesare. Depersonalizarea, înstrăinarea tot mai mare a celor care pleacă pentru o perioadă din ţară şi apoi, când vin, constată că nu mai recunosc meleagurile, că s-au distanţat şi nu se mai pot încadra în peisajul, atât de familiar pe care l-au dorit cu ardoare, este o realitate destul de tristă.

Flora Mărgărit Stănescu este ochiul vigilent, pătrunzător, ochiul lui Argus, care scrutează realitatea, cu toate mărunţişurile ei, nescăpând din vedere esenţialul. Exerciţiul ei narativ e o lecţie de iubire faţă de semeni. Ea nu are pretenţia de a schimba radical lucrurile nepotrivite, să le aducă pe o cale, măcar suportabilă, dar trage semnalul de alarmă, când cu voce de stentor, când în şoaptă vigilentă şi penetrantă.

Aici nu-i bine. Să vedem ce oportunităţi sunt ca să îndreptăm lucrurile. Acesta e mesajul ei.

Creatoare de atmosferă, autoarea îşi începe romanul într-un târziu de toamnă, pe o vreme bacoviană cu ploi monotone şi frig persistent 2

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pătrunzător în mădulare. Şi în acest decor autumnal, apariţia Iuliei la fereastră, privind pierdută, „undeva în zarea cenuşie”, încercând să descifreze „taina existenţei sale”, furată de gânduri, este aproape neverosimilă.

Suntem introduşi în această atmosferă, aproape stranie, aproape magică, unde o fată priveşte pe fereastră, încercând să afle, dincolo de ea, un răspuns potrivit la întrebările care o frământă. Ne aflăm într-un orfeloinat din Bucureşti, în toamna anului 1963.

Tristeţea fetiţei de 15 ani, abandonată la naştere şi ajunsă într-un orfelinat, e copleşitoare. Un copil neatins încă de viciile omeneşti: invidie, răutate, meschinărie. Cu o curiozitate specifică, în dorinţa de a descoperi şi cunoaşte viaţa în toate aspectele ei, autoarea ne familiarizează cu atmosfera de internat, cu o disciplină riguroasă şi multe restricţii în ceea ce priveşte educaţia şi cultura. Cu toate acestea, cine dorea să se instruiască, găsea o oportunitate de a citi. Şi Iulia, exact acest lucru îl făcea, până când, o dată primit buletinul de identitate, a putut să-şi procure singură cărţile dorite, de la bibliotecă. Captivată de această plăcută îndeletnicire, fetiţa îşi petrecea ore bune din noapte, citind la lumina slabă a unei micuţe veoioze.

Totodată, se conturează şi unele personaje din roman, mama Antonia, care manifesta o înţelegere pentru orfani, domnişoara Jeni, pedagoga fetelor, cam arţăgoasă, care nu-şi bătea capul cu educaţia micilor orfane. Refugiul între paginile unei cărţi era pentru Iulia, mai mult decât liniştitor şi benefic, era cadrul care-i îngăduia să viseze cu ochii deschişi. Cu timpul, 3

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

cititul cărţilor devenise o pasiune constantă. În plus, era o sursă foarte bună de instrucţie personală, ştiind că din orice carte poţi desprinde multe învăţăminte.

Câte personaje, tot atâtea destine. Flora Mărgărit Stănescu tocmai acest lucru îl face: trece în revistă aceste destine, alcătuind un mozaic bogat de întâmplări şi situaţii de viaţă, nici mai bune, nici mai rele, ci îndeobşte, aşa cum se desfăşoară existenţa.

Spirit pătrunzător şi inimă caldă, mama Antonia le ţinea şi locul de psiholog, pe lângă cel de mamă, de câte ori acestea aveau nevoie de un sfat, de un ajutor.

Autoarea strecoară, nu o dată, câte o poveste în relatare, sunt multe destine care-i populează paginile cărţii. Aşa este povestea mamei Antonia, „minunata fată bătrână”, poveste pe care ea o istoriseşte fetelor de la camera 14, unde erau cazate fetele orafane, printre care şi Iulia. Şi iată că în această atmosferă colectivă, formată din orfane şi buna îngrijitoare, se strecoară un element inedit. De ziua mamei Antonia, fetele de la camera 14 hotărăsc s-o sărbătorească la ea acasă, însoţite de tatăl Nicoletei, noua lor colegă. Şi de aici, se pot improviza o sumedenie de situaţii. Dar autoarea alege cea mai bună variantă pentru continuarea poveştii, prin apropierea mamei Antonia de tatăl Nicoletei, în chipul cel mai firesc cu putinţă, într-un moment magic, acela al sărbătorilor de iarnă prilejuite de Noaptea dintre ani. Prilej pentru tinerele fete să-şi formuleze dorinţele pentru anul abia început.

Aveau de dat examene, de început o nouă viaţă, viaţa de student.

4

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cu delicateţe, cu blândeţe şi timiditate, Domnul Teofil a reuşit în cele din urmă să-i cucerească inima preabunei mame Antonia. Există momente în viaţă în care oamenii înfloresc, o dată cu speranţa ce le mijeşte în suflet. Acest lucru de întâmpla cu mama Antonia, mai frumoasă ca oricând, care răspundea cu timiditate, sentimentelor domnului Teofil.

Sentimentul care se înfiripă în aceşti doi oameni maturi, se răsfrânge în bucuria fetelor care ţineau la mama lor spirituală şi voiau s-o vadă fericită.

Povestea pare din alte vremuri, cu scene din filmele romantice sau cărţile clasice, când cei implicaţi aveau nevoie de un timp îndelungat, ca să facă primul pas şi apoi, câte unul, ceilalţi paşi, spre o legătură de iubire.

Cum descrie autoarea: „O minunată fată bătrână şi acest bărbat cu care soarta nu fusese deloc îngăduitoare”.

Descrierea fiecărei etape a cuceririi femeii de către un tată timid, matur, cu o singură experienţă de viaţă, este aproape înduioşătoare şi neverosimilă, în secolul în care, totul decurge cu viteza luminii, într-o seară consumându-se toate etapele: cucerire, amor, despărţire, fără vorbe de prisos.

Autoarea intervine în poveste, cu întrebări auctoriale, provocându-i pe cititori să caute răspunsuri: „Avea oare dreptate?” Şi tot vocea auctorială răspunde: „Numai într-o măsură oarecare”.Ceea ce-i permite autoarei să facă şi unele reflecţii asupra oamenilor şi asupra vieţii. În acelaşi timp, Flora Mărgărit Stănescu urmăreşte firul vieţii tinerei Iulia, o fată de 17 ani, 5

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

aflată temporar într-un orfelinat. Un personaj bine conturat sub toate aspectele care devine şi eroina cărţii sale.

Autoarea pune accent pe situaţia precară a copiilor din orfelinate, pe lipsa relaţiilor de familie şi a stropului de tandreţe la care jinduieşte fiecare copil, îndeosebi din partea mamei naturale. Ea dezvăluie cazuri concrete în care, copiii abandonaţi de părinţi, la naştere sau în primele luni de viaţă, suferă cumplit de lipsa părinţilor şi se dezvoltă, adeseori, ca nişte infirmi de iubire.

Experienţa Iuliei în casa de copii, îi provoacă uneori motive de indignare împotriva părinţilor care-şi abandonează, dintr-un motiv sau altul copiii, făcândule un rechizitoriu aspru, punând pe seama egoismului şi libertinajului abandonul, fapt ce le inhibă sentimentele materne.

Fetele aidoma ei se maturizează mai repede decât ceilalţi copii şi judecă la rece orice situaţie, dând verdicte fără drept de apel.

Istorii de viaţă se derulează sub ochii cititorului, alcătuind substanţa cărţii. Aşa este istoria Oanei şi a lui Maur, doi tineri care se iubeau. Sau a Nicoletei cu Man. Despărţirea de orfelinat nu e nici ea uşoară.

Aici era leagănul copilăriei ei, alături de mama Antonia. Iulia, acum studentă şi educatoare în aceaşi timp, trăind pe cont propriu, într-un apartament închiriat, se pregătea pentru a intra, cu toate speranţele intacte, în noua ei viaţă.

Prima vacanţă la mare este şi prilejul pentru Iulia şi pentru celelalte prietene, să facă noi cunoştinţe 6

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

şi să se distreze pe cinste. Tinerii din ziua de azi ar putea găsi în aceste pasaje, descrise amănunţit, mostre despre cum se distrau tinerii la milocul anilor ’60, comparativ cu aşa-zisele distracţii actuale.

Flora Mărgărit Stănescu foloseşte procedeul poveştilor în poveste, nu o dată, pentru a schimba ritmul nonoton al naraţiunii, strecoară câte o istorioară de dragoste dureroasă ori nostimă, din care tinerii au de învăţat. Dar şi cazuri dramatice, aşa cum este cel al Marinei, sedusă de Banu. În cele din urmă, fata pescarului se azvârlise în vâltoare. Şi de aici începe altă poveste. Povestea salvării ei de către doctorul Mihail care o scosese din apă. Şi nu numai atât, îi oferea şi un servici onorabil: să îngrijească de mama lui, în Capitală. Fără să anunţe pe nimeni, fără să-şi ia rămas bun, Marina plecă, şi nu se mai uită nici o clipă în urmă.

O urmăm pe Iulia într-o etapă nouă a vieţii ei.

Prima călătorie lungă din viaţa sa a fost la noul loc de muncă, într-o localitate de munte. Tânăra trebuie să se acomodeze cu noul, pentru că, totul era nou pentru ea: şi şcoala unde trebuia să predea elevilor, şi casa unde locuia, şi satul şi oamenii, şi portul popular şi modul de viaţă.

Plecarea Iuliei echivala în ochii prietenilor, îndeosebi ai lui Traian care o simpatiza de cca. trei ani, un fel de fugă, de trădare. La celălalt capăt al ţării, într-un sat de munte. O poveste neîncepută şi neterminată. Aveau multe să-şi spună, tocmai când trenul se pusese în mişcare.

Partea a doua a cărţii se ocupă de exercitarea profesiei Iuliei, în calitate de dirigintă şi de profesoară 7

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de limba română, în satul din creierul munţilor. La Flora Mărgărit Stănescu, naraţiunea curge blând, ca o apă de câmpie, iar când întâlneşte un obstacol, formează ochiuri de apă, chiar lacuri de acumulare.

Un singur gest e de ajuns pentru ca apa să se reverse nestingherit, în şuvoaie. Şi gestul acela e provocat de dragoste. Ea face să izbucnească izvoare din stâncă: „În adâncul fiinţei sale simţea că mocneşte ceva încă necunoscut, nedefinit, un sentiment pe care nu-l putea lega de o persoană anume. Ceva ca un foc care-i provoca oarecare teamă, pentru atunci când va erupe la suprafaţă. Îşi dorea şi se temea în acelaşi timp să întâlnească adevărata dragoste.”

O întâmplare tristă, un accident pe gheaţă, avea să-i aducă în viaţa Iuliei cunoştinţa cu un bărbat admirabil, Arpad, care o şi ajută să ajungă la spital.

Lucrurile iau o întorsătură fericită, câteva zile mai târziu, când tânărul inginer o vizitează la gazda ei, Nana Ileana, care s-a dovedit a fi chiar mătuşa lui Arpad. Surpriza este uriaşă. Încurcatele căi ale soartei, i-l scoseseră în cale pe acest om, pe care-l visase pe când călătorea cu trenul, acum o salvase şi o dusese la doctor şi ca încununare a destinului, chiar acolo stătea mătuşa lui, acolo era casa unde el copilărise, iar ea stătea în gazdă, la nana Ileana. Între cei doi se înfiripă un sentiment puternic. Iubirea lor e demnă de marile romane clasice, de un romantism aproape vetust, dar cu atât mai frumos cu cât e mai rar în zilele noastre.

Momentul solemn al pecetluirii iubirii lor a fost noaptea dintre ani, când au hotărât să se logodească.

8

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Altă poveste este cea a baciului Ştefan, coleg de muncă al lui Arpad, şi a nevestii lui, Maria, o familie frumoasă, întemeiată cu un sfert de veac în urmă.

Florei Mărgărit Stănescu îi place nespus să povestească. Ea intră în propria naraţiune şi se simte bine acolo, e în elementul ei. Ne invită şi pe noi să o urmăm. E o lume bună, pozitivă, aproape ireală.

Parcurgând paginile, îţi vine să crezi că nu există o asemenea lume, şi chiar în zilele noastre, mă îndoiesc că mai există, lumea s-a schimbat, din nefericire, acum totul e altfel, mai grăbit, mai pripit, mai nestatornic totul. Dar mai ales, cu mai puţin temei. Refugiindu-te în poveste, poţi să mai speri că vei trăi şi tu o astfel de poveste mirifică de dragoste.

Pe zi ce trece, tinerii se descoperă unul pe celălalt şi iubirea lor înfloreşte nestingherită, cu atât mai mult cu cât, în curând vor deveni părinţi.

La Flora Mărgărit Stănescu, acţiunea este antrenantă, dialogurile dinamice, ritmul este vioi, fără puncte moarte sau sincope. Ea conduce acţiunea cu mână fermă, urmărind firul roşu al destinului Iuliei şi a persoanelor cu care aceasta vine în contact. Ea aduce multe elemente de noutate, într-un stil original, chiar dacă e vorba de un roman cu specific clasic, evocator, cu elemente autoreferenţiale.

O notă de specificitate, la povestirile introduse (în chip artificial) de autoare în roman, se observă, acelaşi stil de narare, ca şi când s-ar continua firul poveştii. Dar, de fapt, sunt povestiri separate, cazuri interesante, pe care autoarea vrea să le aducă la

9

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

cunoştinţă cititorului în acest fel. Astfel, o scrisoare prinde viaţă şi devine parte din roman. În contrast cu mariajul fericit al Iuliei cu Arpad, autoarea pune căsătoria lui Alex cu Tatiana, o convieţuire ca un coşmar prelungit şi hotărârea acestuia, târzie, de a pune capăt relaţiei şi de a-şi întemeia o nouă căsnicie, alături de Matilda, o femeie cu care se potrivea de minune. Ei au fost cei care l-au înfiat pe cel de-al doilea geamăn, Paul, după ce Emilia şi Radu îl înfiaseră pe primul. În acest timp, Iulia învăţa să fie mămică, îngrijindu-şi odorul ca pe ochii din cap. Codruţ era răsplata, premiul pentru toţi anii în care jinduise după dragoste.

Anii trec nestingheriţi, fără evenimente majore.

Copilul Iuliei împlinise cinci ani, când un eveniment din mina la care lucra Arpad şi baciul Ştefan, naşul lor, tulbură viaţa liniştită pe care o duceau cu toţii.

Trei oameni accidentaţi în mină, arşi de vii, printre care şi Arpad. Unul din ei, un miner cu experienţă, murise.

Tot în această perioadă, Arpad, în urma unor cercetări, îl descoperă pe tatăl natural al Iuliei şi tinerii îi fac o vizită la Braşov. Privind în faţă adevărul, Iulia este tulburată, prilej cu care îi face acestui bătrân profesor un rechizitoriu destul de aspru.

Autoarea pune mare preţ pe relaţiile de familie, pe responsabilitatea unor părinţi care aduc pe lume copii şi apoi îi abandonează, nevoind să-şi complice existenţa. Întâlnirea cu tatăl ei biologic este edificatoare. Personajul ei, Iulia, le insuflă şi copiilor pe care-i instruieşte la şcoală, acest respect pentru 10

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

viaţa de familie. Ea strecoară în file adevăruri esenţiale, de tip reflexiv, trăite sau auzite, dar care, puse în pagină, devin subiecte interesante şi teme de meditaţie.

Bucuria tinerilor căsătoriţi este întregită de naşterea a două fetiţe gemene de către Iulia, fapt ce lea închegat şi mai mult familia.

Totodată cititorul află multe amănunte interesante din viaţa minerilor de pe Valea Jiului, cei care muncesc în măruntaiele pământului într-o continuă nesiguranţă şi care uneori plătesc cu viaţa faptul că scot „aurul negru” din adâncuri. Muntele îşi cere jertfele.

Dar nici în cea mai fericită familie nu e totul perfect. În curând, nori întunecaţi aveau să se abată asupra familiei. Arpad avea acum o funcţie de răspundere şi nu mai avea timp pentru copii şi familie.

Relaţiile dintre ei aveau de suferit. Se aflau în impas.

Pe fondul tristeţii, slăbiciunii trupeşti, indiferenţei soţului faţă de ea, Iulia se îmbolnăveşte grav şi e din nou internată în spital.

După zile şi nopţi de agonie, protejată de dragostea lui Arpad care rămânea cu ea noaptea, ţinând-o în braţe, Iulia făcea din nou primii paşi spre viaţă. Norii s-au împrăştiat treptat şi familia a revenit cea de altădată. Şi aşa cum subliniază autoarea, „Necomunicarea dusese la o adevărată dramă”. Viaţa îşi intră din nou în drepturi, o dată cu întoarcerea Iuliei acasă. Înconjurată de copii şi de omul pe care-l iubea, tânăra femeie îşi revine simţitor, zi de zi, după încercarea prin care au trecut cu toţii.

11

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În curând va veni şi încununarea activităţii profesionale, prin alegerea Iuliei ca directoare a şcolii unde preda de atâţia ani, limba română. Pusă în faţa acestei noi provocări, Iulia avea să-şi dea interesul ca şcoala ei să devină model.

Un cuplu pentru care căsnicia era un lucru sacru.

Autoarea îşi proiectează eroii în zilele revoluţiei din decembrie 1989. Unul din tinerii care au căzut victimă în acele zile a fost Ciprian, fiul Nicoletei şi al lui Man. Mama Antonia este copleşită de durere, fiindcă puţin înainte îşi pierduse şi soţul, pe domnul Teofil.

Viaţa cu aspectele ei plăcute şi triste, îşi spune cuvântul din nou. Devenit inginer silvic, Codruţ o cunoaşte pe Ana, fiica unui pădurar, educatoare la o grădiniţă. Cei doi, reeditează povestea de dragoste a Iuliei cu Arpad.

Autoarea descrie cu realism starea jalnică a satelor româneşti şi a ţării în general după faimoasa revoluţie. Sate pustii, tineri plecaţi peste hotare la muncă, bătrâni părăsiţi, lipsa locurilor de muncă, ruină peste tot şi nimic nu mai e aşa cum a fost.

Relatând cu un plus de subiectivitate întâmplările din roman, Flora Mărgărit Stănescu sfârşeşte cartea cu plecarea la ceruri a lui Arpad, bolnav de silicoză ca şi ceilalţi mineri pe care-i condusese în măruntaiele pământului. Deşi sfârşeşte cu o moarte, răzbate dintre pagini şi o undă de speranţă, prin viaţa dusă mai departe de copiii lor, de fiul lui Codruţ, Ştefan şi de ceilalţi care-şi continuă

12

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

existenţa, amintindu-şi de bunici, de părinţi şi de epoca în care au trăit demn şi folositor semenilor lor.

31 Iulie 2016 CEZARINA ADAMESCU Critic literar - Membră USR

Notă de autor M-am decis să revizuiesc aceste texte, să le corectez unde este cazul și să le completez cu ce consider eu că ar merita consemnat. Cred că acest roman va fi emblematic pentru felul meu de a mă exprima, de a reda așa în stil personal realitățile înconjurătoare ale vieții, ale vremii și vremurilor în care am trăit, contemporană fiind cu personajele mele cărora le-am schimbat doar numele.

Când am început să scriu această carte, nu m-am gândit că timpul, nu-mi va permite decât atunci când voi ieşi la pensie, să o redactez. Dar şi atunci relativ rar, pot să stau la calculator şi să dactilografiez manuscrisul început şi terminat în urmă cu mulţi ani, (1983-1985) În momentul de faţă mă retrag între paginile acestui roman, pentru a evada din cotidianul atât de cenuşiu şi de cele mai multe ori agresiv. Nu refuz să văd realitatea actuală, dar rescriind caietele de atâţia ani, retrăiesc în parte amintiri ce s-au încrustat în conştiinţa mea de adolescentă, în viaţa mea de om tânăr aflat la început de drum.

13

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

La vremea respectivă sufeream efectiv, sau mă bucuram, după caz, pentru toate personajele mele, personaje care se puteau regăsi cu uşurinţă în oamenii de pe stradă, din întreprinderi, din şcoli, internate etc.

Este un roman inspirat din viaţă, cu personaje fictive în aparenţă, dar atât de autentice, încât puteau fi întâlnite la tot pasul atunci, uneori şi acum.

Ce s-a întâmplat între timp, unde s-au topit valorile umane, unde s-a ascuns oare omenia, cinstea şi onestitatea unora, nu se ştie.

Probabil că transpare multă amărăciune din aceste fraze, dar am simţit nevoia să le scriu, pentru că sunt reale şi în mileniul trei. Ciar și mulți ani mai târziu, motiv pentru care m-am apropiat cu descrierea până în zilele noastre.

MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ LITERARĂ Sunt un om care nu poate rămâne indiferent, la cele ce se întâmplă în jurul său.

Mă consider o persoană cu adevărat norocoasă, deoarece m-am născut pe acest pământ binecuvântat de Bunul Dumnezeu, cu toate frământările prin care a trecut, acest popor de-a lungul veacurilor.

Scriu pentru că aşa simt, mai cu seamă atunci când, ceva deosebit sau anormal se petrece și ar trebui consemnat spre neuitare dar și spre a nu se mai repeta.

M-au impresionat mult copiii abandonaţi, dramele familiare, nedreptaţile sociale, mai nou 14

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

exodul tineretului din țară. Nu pleacă numai tinerii, care pentru câțiva bănuți în plus, muncesc precum sclavii odinioară, unii chiar locuind în barăci. Pe unii, foarte puțini i-am vizitat chiar eu în Roma, acolo unde se trăiește bine dar se muncește în jur de douăsprezece ore pe zi.

Tineretul nostru își risipește cea mai frumoasă perioadă a vieții, muncind printre străini, tratați ca străini, iar când se vor întoarce...se vor simți străini.

Devenim o lume înstrăinată în care punțile dintre oameni se rup iar oamenii nu au timp să meargă să se întâlnească în natură, uitând ce dar minunat am primit și l-am risipit.

Vreau să rămână în urma mea ceva cu tentă încurajatoare, pentru cei cărora soarta nu le-a fost prea prielnică. Să ştie că seriozitatea, voinţa, perseverenţa dar mai ales cultivarea minţii, pot fi de un real folos, le pot schimba mult soarta în bine. Să nu aștepte nimic de la nimeni, să muncească pentru a dobândi o stare materială mai bună.

Să nu fie neglijat, acel minim de cultură generală, atât de necesară în viață, în societate.

Studiile au fost din totdeauna făcute cu sacrificii, dar au meritat efortul. Scriu într-un limbaj obişnuit, accesibil oricărei categorii sociale. Nu-mi place să încarc textul cu prea multe figuri stilistice, nici să îngreunez cititorul cu cuvinte și expresii de prisos.

Scriu în principal pentru tineret, spre a redeştepta dragostea pentru citit, pentru lecturile uşoare, relaxante şi dătătoare de speranţă.

Evenimente, teme, din care să se poată învăţa ceva folositor minţii şi sufletului. Aceste creaţii reprezintă 15

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de fapt "hrana sufletului meu ".

Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei. Din moment ce viaţa cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie, consider că aşa este normal şi corect. Culeg întâmplări de la oameni şi le dăruiesc oamenilor, trecute prin filtrul personal şi redate în stil personal.

Flora Mărgărit Stănescu.

PARTEA a-I-a Zile de toamnă târzie, cu ploi reci şi interminabile, care strecoară în suflete un fel de letargie greoaie şi monotonă, generatoare de melancolie. Aşezată în nişa unei ferestre, Iulia privea pierdută undeva în zarea cenuşie, lăsându-se purtată de gânduri. De nenumărate ori încercase să dezlege enigma existenţei sale.

Desigur poveştile cu barza îşi avuseseră farmecul lor, dar asta se întâmpla cu multă vreme în urmă. Era deja în toamna anului 1963, într-un orfelinat din București. Ştia desigur că fusese născută de o mamă şi avea undeva un tată, dar niciodată aceştia nu se arătaseră la orfelinat să o vadă.

- Oare mai trăiau? Se întreba fata de multe ori.

Cine au fost aceşti oameni? Oare îşi trăiau liniştiţi viaţa, ştiind că undeva într-un cămin de minori, 16

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

abandonaseră un copil? De ce o aduseseră pe lume, aruncând-o pur şi simplu în viaţă?

Ce fel de oameni erau, ce viaţă duceau ei?

Cam acestea şi multe altele erau întrebările la care Iulia căuta cu înverşunare răspuns.Se afla în grija unor oameni străini, încă de la naşterea ei.

De nenumărate ori insistase, să afle câte ceva la direcţia orfelinatului, dar de fiecare dată avea impresia că se loveşte de un zid, de ceva opac peste care nu putea să vadă nimic.

Directoarea o asigurase de fiecare dată, că dacă află ceva de părinţii ei, o va anunţa sigur, dar dacă timp de cincisprezece ani niciunul, nu dăduse un semn de viaţă, acest lucru era practic imposibil.

Cu asemenea încurajări sigur că speranţa ei era cu fiecare zi ce trecea, mai palidă, mai slabă.

Totuşi, undeva într-un colţişor al inimii ei, în taină mai sălăşluia o mică pâlpâire de speranţă, că poate cândva, va găsi răspuns la întrebările sale, bun sau rău, cine poate şti, dar va fi o certitudine.

-Nu-ţi mai frământa mintea şi nu mai umbla după himere, îi spusese ultima dată, când îşi mai făcuse curaj şi o mai întrebase pe tovarășa directoare.

Plecase cu inima grea din biroul acesteia, cu ochii-n lacrimi, cu regretul că nimeni, absolut nimeni nu se interesa de existenţa ei.

Uneori regreta că se născuse, dar acest gând era repede alungat, regreta enorm că nu avea o familie, 17

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dar avea un adăpost, avea posibilitatea de a învăţa, de a se instrui, de a se forma ca om, în adevăratul sens al cuvântului.

Invidia nu-şi făcuse niciodată loc în sufletul ei, dar tristeţea era la ordinea zilei.

Clasele unde se ţineau cursurile erau mixte, cu copii interni şi externi în aceeaşi măsură.

Ascultând discuţiile elevelor externe, încerca un sentiment de curiozitate, dar niciodată de invidie.

Asculta cu plăcere istorioarele povestite în pauze, despre şotiile sau certurile dintre fraţi, la cei ce aveau familii. Cât de mult şi-ar fi dorit un frate sau o soră. Îi urmărea cu interes, încercând să găsească deosebiri în cele mai mici gesturi, în cele mai neînsemnate discuţii.

Covingerea că situaţia lor de externi, le da un aer de libertate, o independenţă pe care unii nu se sfiau s-o afişeze ostentativ, se conturase destul de bine în mintea ei. De mai multe ori i se spusese să ia viaţa aşa cum era. Fiind încă un copil nu-şi permitea să facă cercetări pe cont propriu.

Pentru moment observa cât mai mult viaţa, oamenii, realizările dar şi greşelile lor.

Nu-i judeca pe cei pe care-i observa, dar nici nu se putea abţine să nu se întrebe, oare de ce se întâmplau toate acelea?

18

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu face din viaţă o tragedie, îi spunea adesea una dintre îngrijitoare. Era de fapt cea mai apropiată de ele. Nu numai o dată îşi dorise Iulia, ca mama ei să fie acea femeie, bună ca pâinea caldă, mama Antonia, cum o strigau toţi copiii.

Spre deosebire de pedagoga fetelor, o domnişoară arţăgoasă, care pretindea să i se adreseze toată lumea cu ”domnişoara Jeni”, de parcă ar fi fost un titlu de noblețe, nu un nume. Când asista la efectuarea temelor, nu-şi prea bătea capul cu fetele.

Punea una din cele mai bune eleve la materia respectivă, să facă tema cu voce tare iar ceilalţi o treceau în caiete.

Cum se termina programul, fetele se furişau pe un coridor cu ferestrele spre şosea. O priveau pe “domnişoara Jeni” cum urca grăbită în trabantul unui domn cam grizonat.

Nu vroia sa fie nedreaptă, vroia doar să spună că datorită indulgenţei ei, Iulia reuşea să citească romane întregi.Volume care nu erau neapărat recomandate, ca lectură particulară, dar se găseau în biblioteca internatului. Sanda, fiica secretarei, care se ocupa și de cărţi, mai scăpa câte una neobservată, cu condiţia “ s-o aduci ieri “, condiţie respectată aproximativ binenţeles. Abia după ce şi-a scos buletinul de identitate, putea merge la biblioteca de sector unde urma să fie cunoscută, ca o pasionată cititoare.

19

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De multe ori mama Antonia, se supăra şi promitea solemn, că dacă-şi mai iroseşte nopţile citind, i le confiscă pe toate.

Uneori reuşea s-o convingă, dar erau şi numeroase nopţi albe.

Nopţi în care nici două ore de somn nu apuca, devorând capitolele cele mai interesante.

Micuţa veioză prinsă de carte cu un cleşte de plastic, nu deranja pe nimeni, iar în liniştea nopţii personajele prindeau parcă viaţă şi o antrenau în isprăvile lor, stimulându-i imaginaţia.

Pentru mama Antonia avea o stimă deosebită, fiindcă manifesta multă răbdare, înţelegere şi chiar afecţiune. Asta remarcaseră toate fetele, la această femeie. Milă nu le arătase niciodată, ca alte îngrijitoare. Ea ştia fără ca nimeni să-i spună, că atunci când compătimeşti pe cineva, îl faci şi mai conştient de situația grea în care se află. Dorinţa ei era, ca nimeni să nu se simtă în afara lumii, să nu se simtă singur, părăsit, chiar dacă soarta l-a adus la un orfelinat, asta nu trebuia în nici un caz să fie o dramă.

Bunătatea şi curajul acestei femei simple de la ţară, au fost de un imens ajutor, în cei mai dificili ani ai copilăriei Iuliei. Când deschidea mama Antonia gura, simţeai cum te pătrunde până în adâncul sufletului, psihologia simplă a omului din popor, căruia nu-i place să vorbească în van şi pentru care vorbesc de regulă faptele.

20

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Avea dreptate desigur, nu era vina lor că trăiau într-un orfelinat, pe cheltuiala statului. Vina dacă exista o vină, atunci cu siguranţă că altcineva era vinovat. Dar cine? Soarta ?

Se obişnuise să creadă că soarta, este aşa cum şi-o face fiecare om. Atunci?

Atunci a luat Iulia, cea mai importantă hotărâre din acei ani. Va învăţa cât mai mult posibil, va face totul să devină independentă. Să trăiască pe picioarele ei, din munca ei, iar când va fi destul de mare, va face cercetări pe cont propriu. Deocamdată trebuia să se mulţumească cu ce le spunea mama Antonia: -Nu sunteţi de compătimit, aveţi viaţa înainte. Aici nu duceţi lipsuri mari, nu trăiţi izolaţi de lume, mergeţi la aceeaşi şcoală cu copiii externi.

Trăiţi printre oameni şi în curând veţi deveni şi voi oameni mari.

Sper să avem motive să ne mândrim cu voi.

Fetele îşi dădeau seama că buna femeie, punea tot sufletul în ceea ce făcea, insuflându-le curaj şi încredere în forţele proprii. Nu vroia cu nici un chip ca ele să crească, cu sentimentul că sunt ale nimănui.

Nici să-și plângă de milă. Le vroia pregătite pentru viață, știind din experiența sa că viața este o luptă.

Totuşi lipsa unei familii adevărate lăsa un gol mare în inima Iuliei. Era unul din motivele ce o determina să se refugieze între paginile cărţilor.

21

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Auzise de mai multe ori că din fiecare carte ai ceva de învăţat, aşa că nu pierdea nici o ocazie de a se instrui.

Trebuia să înveţe multe, dar cel mai greu i se părea, că trebuie să înveţe să aibă răbdare.

Nerăbdarea ardea ca o flacără în ea, nu ştia cu ce să-şi mai umple timpul, până când va deveni independentă, capabilă să se întreţină singură din munca ei şi să-şi ia soarta în propriile mâini.

Reţinuse un vers al lui Virgiliu “ Durează şi te păstrează pentru împrejurări mai bune”, iar mama Antonia spunea cam acelaşi lucru dar cu cuvintele ei.”Toate la timpul lor” sau, “va veni şi vremea să dovedeşti ce poţi”. Nu trebuie să te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură, dar trebuie să ştii să aştepţi.

Totdeauna avea un sfat potrivit, pentru orice împrejurare, deşi cultura ei generală era de nivel mediu, fetele o stimau şi o iubeau mult, pentru inima ei bună şi încurajările ei. Buna femeie nu vorbea din cărţi, vorbea din experienţa ei de viaţă. În dorinţa Iuliei de a face o glumă, într-o zi când mama Antonia îi spunea, să nu mai umble după himere, o întrebase: -Ştii ce a spus Balzac? - “Durerile cele mai cumplite, sunt cele pe care omul şi le face singur”, ce crezi despre asta?

-Nu l-am citit dar... are dreptate. Scurt şi cuprinzător a fost răspunsul ei.

22

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se apropia sfârşitul, primului trimestru de şcoală.

Iulia fără să fie o elevă strălucită, reuşea să se menţină totuşi, printre primii zece elevi ai clasei.

La internat nu crea probleme, celor investiţi cu nobila misiune, de a se ocupa de creşterea şi educaţia lor.

Pe atunci îşi permitea să spună, în glumă “nobila misiune” dar, mai târziu avea să afle cât de nobilă era într-adevăr.

Despre Iulia nu se putea spune că era insolentă, nu, era chiar conştiincioasă. Dar ea nu avea acea îndrăzneală, pe care o aveau alţi copii, pentru a se afirma, pentru a fi remarcaţi şi elogiaţi de profesori.

Era o fată liniştită, gânditoare, modestă și amabilă cât să nu cadă în cealaltă extremă. Uneori avea impresia că zace în ea, un fel de mândrie nativă, poate o moştenire de la cei ce o aduseseră pe lume. Asta nu o împiedica să se poarte, cu respectul cuvenit faţă de cei din jur. În acelaşi dormitor cu ea, mai erau încă trei fete. În urmă cu o lună, fata ce ocupase locul de lângă uşă, Aurelia, fusese înfiată de o familie cam în vârstă, fără copii. Patul rămăsese neocupat un timp. În afară de Iulia, mai erau Dora şi Emilia.

Cu Aurelia stabilise să păstreze legătura prin scrisori cât mai detaliate, să se pună la curent cu realizările lor. Se stabilise între fete o frumoasă corespondenţă. Din nou Iulia avea ocazia să facă diferenţa între viaţa lor din internat şi a celor din afară.

23

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aurelia fusese înscrisă la o altă şcoală, în cartierul familiei care o adoptase. În fiecare an, în preajma sărbătorilor de iarnă, în capitală, mai multe întreprinderi de confecţii, jucării şi dulciuri, îşi trimiteau reprezentanţii lui “Moş Gerilă”, la orfelinate cu daruri.

Pregătirile stârneau mare zarvă şi agitaţie în aşezământul lor. Nu o singură dată, sub masca de carton, Moş Gerilă, era de fapt o femeie care-şi îngroşa vocea, stârnind râsul celor mai mari şi spaima în rândul celor mici. Desigur că bucuria era generală, dar Iulia n-a putut niciodată, să sară în sus de bucurie la primirea darurilor.

O chinuia faptul că nu avea posibilitatea, să ofere şi ea mici atenţii, persoanelor pe care le iubea cel mai mult. Bugetul personal era foarte mic. Bursa nu acoperea cheltuielile strict necesare, iar datorii nu vroia să facă şi suferea din acest motiv. Sosise şi o frumoasă felicitare de la Aurelia, una pentru fete şi una pentru conducerea orfelinatului. Desigur că nici mama Antonia nu fusese uitată.

Patul Iuliei era la fereastră, oferindu-i posibilitatea de a privi livada cu pomi fructiferi şi grădina de zarzavat.

Toate erau zgribulite de nemiloasa iarnă ce se aşternuse peste oraş. Pe o așa vreme Iulia prefera fie cititul, fie discuțiile despre unde fuseseră în tabăra de vară. Aşa au trecut anii.

24

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Lecturile din acei ani, o făcuseră pe Iulia să aibă o imagine stranie despre actul înfierii. Desigur, nu avea nimic împotriva acelor oameni de treabă, care din cine ştie ce motive, nu aveau proprii lor copii şi doreau să înfieze unul. Felul cum procedau, felul cum examinau un copil, cerând tot felul de detalii, o făceau dea dreptul furioasă. Veneau să-i privească pe copii la ore, apoi la joacă, parcă ar fi fost nişte obiecte sau jucării, pe care ei, oamenii mari încercau să şi le procure. Întrebau de nume, de gradul de inteligenţă, de sănătatea copilului, apoi cu destulă şovăială în glas, “ pe acesta îl vreau”. Vă rog să-l pregătiţi cum puteţi mai bine, să nu avem probleme mai târziu.

Chiar şi familia care o adoptase pe Aurelia a stat un timp pe gânduri, dar spre bucuria fetelor, nu au avut probleme. Aurelia le era recunoscătoare pentru gestul lor, îi respecta, chiar spunea că îi îndrăgeşte din zi în zi, mai mult.

Poate că pe unii îi judeca greşit, dar în prima parte a copilăriei, i se propusese de patru ori, să intre într-o familie sau alta şi tot de atâtea ori, se încrâncenase să rămână cu mama Antonia.

Teama de neprevăzut, o împingea în sus ca un resort, spunând cu lacrimi în ochi: - Nu, vă rog, eu vreau să rămân aici.

Poate că nu era chiar teamă, că încă de pe atunci undeva în adâncul inimii ei, nutrea speranţa că într-o 25

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

bună zi, va avea veşti de la părinţii ei, iar nişte părinţi adoptivi ar fi complicat lucrurile. Trebuia să-şi construiască singură soarta. Nimeni nu avea dreptul, să hotărască pentru ea, ce va face în viaţă.

Totuşi trebuie spus, că pe chipul mamei Antonia înflorea un zâmbet de mândrie şi de bucurie că fata ei favorită, nu vrea să plece să locuiască într-o familie.

Nu se îndoia că această femeie simplă, o iubea din toată inima şi mai mult nici nu-şi dorea. Nu numai o dată le spusese buna femeie; -Îmi sunteţi dragi toate, voi de la camera 14, dar tu Iulia eşti ca o soră mai mică, sau chiar ca o fiică pe care, n-o voi avea niciodată.

Dacă în anii copilăriei Iulia se simţea uneori deprimată, din lipsa unei familii reale, în anii adolescenţei se ivise în ea un fel de revoltă.Totul i se părea o gravă nedreptate, mai ales când colegii de şcoală externi, povesteau despre isprăvile lor de acasă.

Fiecare cu propria cameră, unde îşi puteau petrece timpul liber cum doreau ei, unde se bucurau de intimitate şi nu-i deranja nimeni. Organizau agape, ceaiuri, cu câţiva prieteni, totul părea atât de diferit, faţă de viaţa în internat.

I-ar fi plăcut şi ei să aibă o cămăruţă cât de mică, unde să poată asculta o muzică bună, să citească nestingherită până târziu în noapte.Să îngenuncheze şi să se roage în linişte, să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, aşa cum le învăţase mama Antonia.

26

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Să nu uite niciodată, de ajutorul divin, iar rugându-se, de fiecare dată se simţea mai puternică, mai biruitoare.

Se simţea frustrată, ori de câte ori citea, fie în camera cu patru paturi, fie în sala de studii. Simţea că avea tot dreptul, să trăiască altfel şi îşi dădea seama din ce în ce mai limpede, că numai de ea depindea, să aibă cândva tot ce-şi dorea la vârsta aceea. În luna octombrie le sosise o nouă colegă de cameră, pe nume Nicoleta. Aşadar patul de lângă uşă, fusese ocupat. La început în cameră se aşternuse o tăcere apăsătoare. Colega cea nouă vorbea foarte puţin, iar seara după ce se dădea stingerea, se auzeau suspinele ei sub aşternut. De la mama Antonia aflaseră fetele că Nicoleta îşi pierduse mama, în urma unei boli incurabile. Fata se închisese într-o muţenie din care nimeni n-o putea scoate şi suferea enorm.

Tatăl ei fiind plecat mai tot timpul pe teren, apelase la acest aşezământ, venind totuşi în fiecare sâmbătă seara să o ia acasă, iar Duminică seara o aducea înapoi. Era un om bun, blândeţea personificată chiar. Manifesta un fel de nobleţe, a gesturilor, a felului de a vorbi, a doliului pe care încă îl purta, foarte vizibil în suflet.Tatăl şi fiica încercau să se menajeze reciproc, încurajându-se, pentru a depăşi greaua încercare prin care treceau.

Prietenia arătată de fetele din cameră, Nicoletei era desigur puţin în comparaţie, cu ceea ce pierduse ea, dar după un timp, şi-au dat seama că însemna 27

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

totuşi ceva. Nicoleta era foarte pricepută, la ştiinţele exacte, fizică, matematică, chimie și anatomie, iar fetele din cameră o solicitau, cât mai des să le explice cum se rezolvă o problemă, sau când îşi făceau temele cereau cât mai multe lămuriri. În acest fel fata nu mai avea destul timp să se gândească la necazul ei. Fusese ideea mamei Antonia şi chiar se dovedise benefică pentru toţi.La remarca unei colege, că are aptitudini pedagogice, Nicoleta a râs pentru prima dată, după care a zis: - Eu profesoară? Doctor sau nimic.

-Înţeles doctore, spusese Iulia zâmbind, dar văd că tragi tare la toate materiile.

Preţ de câteva secunde Iulia o privise întrebător.

-Dar tu ce-ai să te faci? Întrebase Nicoleta.

-Cred că ...profesoară, răspunsese Iulia, cu jumătate de gură.

-Da, te cred, de chimie te pomeneşti…le ai într-un hal…

Mândria rănită a Iuliei se ridicase din străfunduri, dar se străduise s-o închidă la loc în inima ei şi spusese: - Nu doctore, chimia ţi-o las ţie, eşti as în materie, eu prefer L.română şi Franceza. Fusese puţin răutăcioasă, sarcastică chiar şi pentru moment uitase rolul ce trebuia să-l joace.

Nicoleta o privea cu uimire, din ce în ce mai mare şi nu ezitase să-i spună: 28

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- De L.romană, tu?

- Da. Nu mă privi aşa te rog, eu am fost drăguţă cu tine cred, aşa că să nu ne jignim.Consideră incidentul închis, la fel am să fac şi eu.

- Bine ... dar ce faci cu gramatica? Insistase Nicoleta.

- Mai bine discutăm după teză, răspunsese la rândul ei Iulia.

Subiectul fusese lăsat să cadă, spre surprinderea celor din jur. Din ziua aceea sarcina de a o solicita pe Nicoleta la rezolvarea problemelor, şi celelalte teme, revenea celorlalte două fete, Dora şi Emilia.

Nicoleta nu se putea dumiri cum se descurca Iulia fără ajutorul ei, dar ceva ca o bănuială se conturase în mintea ei. Într-o sâmbătă seara, când tatăl Nicloletei o aştepta jos în hol, aceasta se adresase Iuliei venind lângă ea la fereastră.

- Eu am fost sinceră cu tine, tu de ce ai jucat teatru?

- Am făcut-o cu cele mai bune intenţii, te rog să mă crezi, prea erai abătută, aveai nevoie să-ţi umpli timpul cu ceva util şi-ai făcut-o fără nici o ezitare, răspunsese Iulia, apoi .... totul a ieşit mai bine decât ne-am aşteptat cu toţii.

- Cum? Și ele…tot cu ... bune intenţii? Întrebase Nicoleta arătând cu privirea spre celelalte fete.

- Cam... aşa ceva, dar Emilia chiar are nevoie de ajutor…completase Iulia.

- De luni facem din nou lecţiile împreună?

29

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Sigur doctore.

- Da, dar ne vom ocupa pe rând, nu ca până acum, aruncase Nicoleta din pragul uşii care se trântise în urma ei.

Aşa da îşi spusese Iulia în sinea ei, mai bine nervoasă decât deprimată.O îndrăgiseră mult, pe noua lor colegă şi n-o lăsau să fie bântuită de amintiri triste.

Rar se mai auzeau suspinele sub aşternut, după stingere, iar felul fetei de a se purta devenise din ce în ce mai deschis şi mai prietenos.Aflând incidentul mama Antonia, remarcase: - Înseamnă că-i o fată deşteaptă şi ştie ce vrea, nu-i deloc rea, este chiar sufletistă dar fermă. Bravo ei.

A trecut hopul. * Nu erau rare ocaziile când mama Antonia îşi petrecea seara în camera paisprezece, aşternându-se la discuţii chiar şi după ce se dădea stingerea.

Aşa se face că într-una din acele seri lungi de iarnă, când afară era o lapoviţă cu stropi de ghiaţă, ce te făcea să-ţi dea lacrimile de usturimea feţii, buna femeie nu se îndura să părăsească internatul. Preferase să rămână cu fetele, povestindu-le despre copilăria ei, despre satul ei natal, undeva dincolo de barieră, la marginea capitalei.

Se mai ducea acolo din când în când, la câte-o sărbătoare.Povestea simplu şi frumos, despre cele 30

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

două surori mai mari, care fuseseră aşa de frumoase, că se certau băieţii din sat pentru ele. Şi-l amintea cu drag pe tatăl său, care vrând să pună capăt certurilor şi să nu se învrăjbească cu oamenii din sat, le ceruse fetelor mai mari, să spună răspicat cu care din băieţii care le făceau curte, vroiau să se mărite.

Maria avea șaptesprezece ani când s-a făcut mireasă şi s-a dus la casa ei, iar Elvira nouăsprezece.

Cât despre mama Antonia, spunea mereu că ea a fost cam urâţică, nu o lua nimeni în seamă, mai ales că nu avea mai mult de paisprezece ani pe vremea aceea.

Copilăria şi-o petrecuse în casa părintească, şcoala primară a făcut-o în sat, în rest îşi ajuta părinţii la muncă, în grădină după puterile ei. Rămăsese singură cu părinţii, după plecarea surorilor mai mari la casele bărbaţilor lor. Într-una din seri, tatăl ei venise acasă posomorât.

Nu-şi afla locul niciunde, iar o dată cu el în odăiţa scundă, se strecurase şi un miros de rachiu.

După ce o privise preţ de câteva minute atent pe mezină, o întrebase : -Ce-i cu Ion al lui Mutu? Am băut o ţuică cu tată-său şi mi-a zis că vrea să vă logodească. Mama Antonia nu apucase să zică nimic, vestea o lăsase fără grai de uimire.

- Doamne fereşte, măi omule, cum vorbeşti tu cu copila asta? Sărise mama fetei de pe scaun.

31

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Lasă tu femeie, că doar n-am zis c-o mărit mâine, vreau să ştiu ce-i cu ei!

- Nu-i nimic, ce să fie? Ne-a condus o dată acasă, pe mine şi pe Săndica, dar de vorbit n-a vorbit mai nimic, parcă-i mut.

- Măi fată, eu trebuie să-i dau un răspuns lui tatăsu, îl aştepţi pe băiat să-şi facă armata, ori ba?

- Dacă vrea el să-l aştept... o s-o fac, răspunsese mama Antonia, fără să ştie mare lucru, despre astfel de aranjamente, la numai paisprezece ani ai săi.

După ce se mai învârti prin casă, tatăl tinerei fete întrebase : - Şi zici să-i primesc Duminică la noi, să ne înţelegem?

- Nu ştiu tată, fă şi dumneata cum crezi că-i mai bine, fusese răspunsul ei.

- Măi fetelor! Spunea mama Antonia, eu n-am prea multă şcoală, eu nu-s decât o simplă îngrijitoare de copii. Nu pot să-mi ţin râsul, când mă gândesc ce fel de logodnic, mi-a sosit în Dumunica ce-a urmat.

Trecuseră două ceasuri bune după prânz, când se ivise în poarta casei, Ion îmbrăcat în costum de închiriat, negru cu doua rânduri de nasturi.

Camaşă albă, chiar şi cravată avea, parcă era mire, şi cu părinţii săi, oameni simpli, dar cumsecade.

Vazându-l în poartă, şi-l amintea pe Ion, în urmă cu mai puţin de doi ani, când trecea cu vacile spre islaz, înjurând de mama focului şi bătând bietele 32

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dobitoace, care se abăteau după iarbă. Atunci dorea să se însoare şi trebuia să facă impresie bună.

Nu era un băiat urât, dar nici frumos nu era, brunet, înalt şi slab, cu o uitătură care tot timpul căuta ceva.Tatăl său, ţăran sadea, plugar vrednic în sat, mânuia de minune coasa, sapa sau secera. De tractor sau de semănătoare nu se apropia, spunând că nu-s de el.Puţini erau cei ce-l întreceau la munca câmpului, iar de curte şi grădină se ocupa nevasta lui, crescând şi câte un nepoţel, de la fraţii mai mari ai lui Ion. Harnică Zamfira, era apreciată de săteni, făcea şi pe moaşa când era neapărat nevoie, dar în faţa bărbatului nu scotea o vorbă.

-Pe noi tinerii, continuase mama Antonia, ne-au trimis să ne plimbăm la şosea, iar părinţii au rămas să stea la sfat, să chibzuiască ce şi cum.

Plimbarea a fost scurtă, Ion o ţinea strâns de mână, spre mirarea celor cu care se întâlneau.Vorbea puţin, dar în vocea lui totul suna a poruncă, iar privirea lui, avea darul să îngheţe orice încercare de apropiere.

La el totul era rigid, gluma nu avea ce să caute în dicuţiile lor, chiar şi o vorbă serioasă, o răstălmăcea cum dorea el, aşa că nu-ţi mai rămânea altceva, decât să taci şi să te supui.

-Eu am crescut liberă ca pasărea cerului, continuă ea, cât am fost copilă, casa răsuna de cântece şi de veselie. Mama era tare mândră de vocea mea.

33

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu înţelegea ce-l nemulţumea pe Ion, spontaneitatea ei, veselia ei copilărească, dorea oare s-o facă să se maturizeze peste noapte?

Nu-l înţelegea nicicum. Seara fusese cu Ion, la primul şi ultimul bal, la căminul cultural din sat.

Părinţii lui Ion au plecat, mulţumiţi de discuţiile avute în casa lor, dar la cămin erau ţinta tuturor privirilor. Ion s-a întunecat la faţă, de parcă se apropia furtuna, o ţinea strâns de mână, ca pe ceva definitiv al lui. Îndrăznise tânăra fată, să-şi dea pe buze cu puţin ruj de la mama sa, iar Ion o trase într-un colţ şi-i întise o batistă să se şteargă de ruj, şi niciodată să n-o mai vadă cu aşa ceva.

-Nu uita că avem o învoială, aşa că fă bine şi n-o nesocoti, adăugase el tăios.

Ce voia de fapt, cu ce drept poruncea astfel? Încă nu se sfârşise seara şi ea ştia că măritişul ei cu Ion, va fi ultimul lucru din lume, pe care-l va face.

Credea el că aşa este normal, ca bărbatul să poruncească, iar femeia să se supună orbeşte?

Păi vă imaginaţi voi, adăugase ea, ce fel de viaţă aş fi avut cu un asfel de om? De la părinţi ştiam, că mama se sfătuia cu tata, când trebuia să ia o hotărâre mai importantă, dar porunci sau vorbe de ocară, nu-i auziseră urechile la ei.

O condusese acasă Ion, dar în poartă ea fugise fără să-şi ia rămas bun de la el. Ştia că permisia lui era pe sfârşite, urmând ca el să plece a doua zi la 34

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

armată, tocmai undeva lângă Oradea. A urmat o perioadă de tristeţe şi nelinişte.Copila ascultatoare de felul ei, nu îndrăznea să discute cu nimeni, despre felul cum o tratase aşa zisul ei logodnic.Era în joc soarta ei şi nu trebuia să-i spună nimeni ce să facă.

Se născuse în ea un fel de revoltă, ceva ce nu mai simţise până atunci.

Primise două scrisori de la Ion, semănau cu două programe, cu ce avea de făcut, dar mai ales cu ce nu avea voie să facă. Doară erau logodiţi şi nu se cădea, să intre în gura lumii, scria el. O îngrozea gândul că într-o bună zi, Ion va veni acasă şi o va face mireasa lui, şi-o va duce la casa lui. Citind cea de-a doua scrisoare, izbucnise în plâns, ducându-se cu ele la tatăl său.După ce sfârşise de citit, tatăl ei rămăsese un timp pe gânduri. Mama citise şi ea la rândul ei cele câteva rânduri, sub care semna ”al tău logodnic Ion”.

-Nastasie, spusese tatăl într-un târziu, mai ştii tu ce ţi-am scris eu, când l-am trimis pe Jenică, cu un bilet la tine?

-Doar nu vrei să-ţi răspund, de faţă cu fata măi omule, răspunsese Nastasia, soția lui!

-Ba fă bine şi-i spune, că mie nu mi-i ruşine.

-“Nastasie, aş dormi toată viaţa într-un pătul de fân, numai să te ştiu lângă mine”, chiar aşa mi-a scris, să ştii fata mamii.

35

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Mama Antonia plângea cu suspine şi se ruga de tatăl ei să n-o mărite cu Ion, că se va prăpădi de durere.

-Un lucru îndreptat la timp, n-are cum să rămână un lucru prost, mai zisese tatăl cu privirea în pământ, înnegurată. Apoi către nevastă: -Duci fata la oraş să înveţe o meserie, spusese el răspicat, iar cu alde Mutu, mă lămuresc eu. Şcolile de meserii îşi începuseră cursurile, de mai bine de două săptămâni, examen nu dăduse niciunde, aşa că o primise directoarea orfelinatului, să ajute la spălătorie şi pe unde mai avea nevoie, la recomandarea unei consătence de-a lor.

Mai târziu când directoarea a văzut, cu câtă dragoste se ocupa de copiii cei mici, a făcut-o îngrijitoare şi asta a şi rămas. Prin sat mergea mai rar, se temea totuşi de Ion. Aflase că începuse cu beţiile şi cu scandalurile.

Aşa au trecut primii treizeci și cinci de ani, din viaţa acestei minunate fete bătrâne, cum o numeau colegele sale, pe aceea care şi-a neglijat viaţa personală, îngijind copii fără părinţi. În acele vremuri fetele se căsătoreau înainte de douăzeci de ani, altfel rămâneau fete bătrâne.

Bunătatea ei fără margini, o făcea iubită de toţi copiii şi se părea că asta-i era de ajuns.Micile dezamăgiri din partea copiilor, nu aveau să atingă

36

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

niciodată dezamăgirea, pe care ţi-o poate provoca un om matur cu bună ştiinţă sau fără.

Despre aşa zisul ei logodnic, mama Antonia aflase mai târziu, că acesta se căsătorise cu fata băcanului din sat. Făcuse o partidă bună s-ar zice.

Casă cu etaj, maşină de import…s-a ajuns, dar beţiile erau frecvente. Într-adevăr, mama Antonia îşi trăia viaţa numai printre copii. Faptul că stătea în internat, de dimineaţă până seara o spunea de la sine. Categoric merita o soartă mai bună, gândea Iulia. Gurile rele spun, că-i o fată bătrână nerealizată, dar are o nobleţe sufletească rar întâlnită.

Oare ce ar fi realizat alături de unul ca Ion? Trăieşte totuşi cu speranţa, că destinul rezervă fiecăruia, partea lui de tristeţe şi de bucurie, drămuite după firea omului. Chiar dacă natura, nu o înzestrase cu o frumuseţe strălucitoare, i-a dat în schimb multă bunătate şi înţelepciune.

Când începea mama Antonia cu sfaturi, cu proverbe, cu obiceiuri, simţeai cum te năpădea, un val de ceva foarte vechi şi foarte actual în acelaşi timp. Înţelepciunea populară adunată de veacuri, cu formularea aceea simplă, dar curată, a omului căruia nu-i place să vorbească oricum. În seara aceea, dar şi în altele asemenea ei, au cunoscut fetele de la camera paisprezece, multe despre

37

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

viaţa la ţară, despre viaţa aceleia care pe zi ce trecea, se transformase din îngrijitoare în prietenă. Înainte de vacanţa de iarnă, când în afară de Dora şi Iulia, nu mai rămânea nimeni în camera lor, se instalase nostalgia.Nicoleta plecase acasă, iar Emilia fusese invitată la o mătuşă să-şi petreacă sărbătorile de iarnă.Ascunsă între dulap şi fereastră, Iulia plângea pe înfundate, să nu fie auzită de nimeni. În cămin se aşternuse o linişte stranie, spaţiul parcă se mărise dintr-o dată, părea pustiu, iar pe obrajii Iuliei lacrimile curgeau în voie.

De mai mult timp simţea un nod în gât, dar nu lăsase să se vadă nimic, din amărăciunea ei şi se stăpânise cât timp nu era singură.

Atunci însă putea plânge până se va uşura.

Era ceva mai presus de puterile ei, de voinţa şi chiar de raţiunea ei, dacă se mai punea problema raţiunii, într-un astfel de moment. Cineva a intrat la un moment dat în dormitor, fără să scoată un cuvânt, şi sa aşezat pe unul din paturi.

Era mama Antonia, stătea cu mâinile în poală şi aştepta ca Iulia, să înceteze cu suspinele. O privea descumpănită.

-Ai terminat? Tocmai tu mă dezamăgeşti? Te credeam o fată cu simţul realităţii adânc săpat în cugetul tău, numai că acum îmi dau seama, că te porţi ca o fată răsfăţată, sau ca o sentimentală iremediabilă.

38

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De ce te laşi înşelată de aparenţe?

Poţi fi tu sigură, că toţi cei ce petrec sărbătorile afară, sunt cu adevărat fericiţi, încât să te simţi tu chiar atât de nefericită? Ce cauţi tu de fapt? O mamă.

Ei bine n-o ai. Pentru că cine va fi fost aceea s-a stins. Încă nu te-ai obişnuit cu ideea asta? M-aş bucura din tot sufletul, să fiu eu aceea, dar vezi bine, n-am cum să fiu. Tocmai eu care mă laud cu 130 de copii, n-am fost în stare să am măcar unul, al meu.

-Ti-ar fi plăcut să ai o mamă ca mine? Hai, fii fată înţelegătoare, încă puţin şi intri la liceu, apoi ai să-ţi iei şi tu zborul cum au făcut-o atâtea generaţii, ai să mă uiti…

-Asta nu! Poţi fi sigură că asta nu se va întâmpla niciodată, spusese Iulia cu respiraţia întreruptă încă de suspine.

-Vei avea viaţa ta, familia ta, vei fi o femeie şi o mamă, aşa cum puţine femei reuşesc în viaţă.

Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însăţi, până acum niciodată nu m-am înşelat. Vei ajunge la vârsta când orice fată se îndrăgosteşte, trebuie să fii cu mare băgare de seamă, cui dăruieşti comoara sufletului tău. Tu nu te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură, iar oamenii … sunt de toate felurile.

-Foarte încurajator nu-i aşa? Încercase Iulia să glumească.

39

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ştiu, nu mai umbla după himere, nu uita că eşti mândria mea, nu trebuie să-ţi iroseşti resursele sufleteşti….am uitat ceva?

Nu asta aveai de gând să-mi spui? Începuseră amândouă să râdă.

-Dacă tânjeşti după o schimbare de decor, te iau la mine în garsonieră, dar ce facem cu Dora?

-Prefer să rămân aici, răspunsese Iulia. Vezi? Nu sunt chiar aşa de deşteaptă cum mă credeai. Te-am dezamăgit rău?

-De data asta nu se pune, dar altă dată….

Iulia o zbughise pe uşă să se spele pe faţa înroşită de plâns, ruşinată de propria-i slăbiciune.

De câteva zile se încheiase situaţia la învățătură, iar Iulia se mulţumise cu un onorabil loc şapte în clasamentul clasei lor. Loc care nu o mulţumea de fel, știa că poate mai mult, dar pentru moment nu era chiar aşa de rău.

Era convinsă că poate da mai mult pe viitor, şi când îşi propunea ceva, se ţinea sigur de cuvânt.

La plecare Nicoleta împreună cu tatăl ei, le invitase stăruitor atât pe fete cât şi pe mama Antonia, să-şi petreacă sărbătorile de iarnă la ei acasă, iar fetele apucaseră chiar să promită că vor merge. Mama Antonia se gândea încă, dacă se cade sau nu să meargă şi ea.

Despre dl. Teofil, tatăl Nicoletei, nu se putea spune mare lucru. Era un bărbat cu o fizionomie 40

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

plăcută, de 42-43 ani, cu o vorbă domoală, caldă şi o privire oarecum pierdută. Lăsa impresia că în fiecare cuvânt rostit, se străduia să fie prezent în realitate. Încă nu-și putea uita viața minunată pe care o trăise cu soția sa decedată atât de fulgerător. Ajunsese un fel de marionetă în mâinile Nicoletei, căreia îi făcea toate poftele.

Un om ajuns la vârsta maturitaţii, cu câteva fire de păr alb pe la tâmple, un mare timid când se afla în mijlocul grupului de fete, colegele şi prietenele Nicoletei. Într-o anumită împrejurare, d-l Teofil s-a purtat aproape ca un adolescent. Când fetele de la camera paisprezece, hotărâseră să-i facă o vizită surpriză mamei Antonia, acasă în garsoniera ei.

Era în ziua de 27 noiembrie, când buna femeie împlinea o vârstă frumoasă 36 ani.

Nicoleta, care o îndrăgise foarte mult pe buna îngrijitoare, se alăturase bucuroasă planului fetelor, de a-i face o surpriză. A fost foarte bine, mai ales că bugetul fetelor din internat, era mult sub nevoile lor, iar un cadou l-ar fi spulberat repede.

Cu zece minute înainte de ora stabilită pentru vizită, Iulia, Dora şi Emilia, aşteptau în staţia de tramvai, să vină Nicoleta cu florile.

Mare le-a fost însă mirarea, când în spatele Nicoletei, apăruse şi tatăl ei, cu un buchet de flori exagerat de mare.

41

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Nu sunt cam multe? Întrebase Iulia.

-Sunt exact câte trebuie, se grăbise Nicoleta să spună, 36 garoafe albe şi una roşie, pentru anul care vine.

I le pusese în braţe Iuliei, spunând în glumă.

-Ţine-le tu, eu îl duc pe tata, şi se pornise pe râs.

Era într-o stare de bună dispoziţie, pe care fetele n-au prea avut timp s-o cunoască până atunci.

Tot timpul cât a durat deplasarea, la garsoniera mamei Antonia, a sporovăit cu tatăl său şi cu Emilia.

Mergeau ceva mai înainte iar Iulia şi Dora în urma lor cu oarecare teamă, ca gestul lor cu numărul de flori, să nu jignească sensibilitatea mamei Antonia.

-Oare nu făceau o gafă? Se tot întreba Iulia.

Cu aceste gânduri au ajuns la uşa bunei femei.

Dl.Teofil se supunea orbeşte capriciilor fiicei sale, deşi se vedea limpede că nu era în apele sale, stânjeneala de adolescent îl luase în stăpânire.

Puţin a lipsit ca Iulia să propună desfacerea buchetului în mai multe bucheţele mici, numai ca buna femeie să nu se simtă jignită, că cineva îi aduce aminte de numărul anilor dar, oftase şi se resemnase.

Când au sunat, Nicoleta a acoperit ochiul vizorului.

-Cine este, se auzise imediat vocea bine cunoscută a mamei Antonia.

-Om bun, răspunsese Nicoleta încă chicotind. În prag a apărut mama Antonia, într-un capot de casă alb, cu frunze de vie ruginii şi verzi, cu părul ei frumos adunat într-un coc la spate şi cu cel mai fermecător surâs pe buze.

I-au urat într-un glas “La mulţi ani”, au îmbrăţişat-o şi au sărutat-o cu căldură.

42

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

S-au strecurat repede în singura cameră ce servea ziua de cameră de zi, iar noaptea de dormitor, aşa de bine se pricepuse să-şi aleagă mobilierul.

Fetele i-au lăsat pe oamenii mari, să se descurce singuri.

Domnul Teofil vroia să plece după ce-i urase un călduros “La multi ani”, îi sărutase chiar şi mâna, dar Nicoleta căreia nu-i scăpa nimic, îl mustrase că se poartă aşa de rece, cu cea mai iubită femeie din aşezământul lor.

-De ce să vii peste două ore să ne conduci la cămin, când poţi petrece aici cu noi, nu-i aşa? Se uitase întrebător la mama Antonia.

Ea îl rugase chiar, să-i treacă pragul casei sale modeste. Se scuzase că nu era tocmai pregătită pentru musafiri, dar cele ce-au urmat, au dovedit exact contrariul. Nicoleta a scos dintr-un pacheţel, o eşarfă de mătase naturală de culoarea florilor de liliac şi a aşezat-o în jurul gâtului sărbătoritei.

O roşeaţă stânjenitoare apăruse pe faţa bunei femei.

Se vedea bine că nu era obişnuită cu astfel de gesturi şi ştia foarte bine, cine finanţase acel minunat cadou.

Le mulţumise tuturor, spunând că prea s-au deranjat mult pentru ea.

Aerul ei modest şi stânjenit o prindea de minune pe mama Antonia.

Fetele se aşezaseră deja pe recamierul, care avea la perete o bibliotecă, şi servea foarte bine şi de pat şi de canapea.

Măsuţa pentru servit a fost adusă mai aproape de fete. Parcă alunecând prin cameră, mama Antonia apăruse cu un platou cu aperitive şi a turnat un 43

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

centimetru de vişinată, foarte slabă cu care, închinaseră cu toţii pentru sănătatea şi fericirea sărbătoritei.

La puţinele întrebări ce-i fuseseră adresate, domnul Teofil reuşise să dea numai răspunsuri monosilabice. Era stingherit, caraghios chiar, lucru pentru care Nicoleta îl dojenise cu prima ocazie, când mama Antonia era în bucătărie.

Crema de ciocolată ornată cu frişcă fusese un deliciu.

Fetele vorbeau toate deodată, iar oamenii mari se amuzau de temperamentul şi voioşia lor.

-Nici tanti Adela nu făcea dulciuri aşa de bune, remarcase Nicoleta. Recunoaşte tată, când se ocupa de bucătărie la noi, ne îndopa cu toate prostiile.

Vorbea despre sora tatălui său, care se ocupase un timp de menajul lor, dar apoi a trebuit să se ocupe de un nepoţel nou născut.

Cele două ore petrecute împreună cu sărbătorita şi cu toţi ceilalţi, făceau să pară că totul se desfaşoară, ca într-o adevărată familie. Iulia puţin îngândurată, presimțea că peste puţin timp, acea vrajă se va rupe şi vor intra din nou în cenuşiul vieţii lor de zi cu zi, din internat. Căutând printre discuri, Nicoleta descoperise “Tangouri celebre” şi spre hazul general o invitase pe Dora la dans.

Dându-şi seama de ridicol, îl rugase pe tatăl ei să le înveţe să danseze, dar acesta nu se lăsase înduplecat. La mai puţin de un minut, Nicoleta care nu se lăsa cu una cu două, îi cere tatălui ei să danseze cu mama Antonia, să poată învăţa şi ele.

Mama Antonia roşise până-n vârful urechilor, de jenă şi de emoţie, nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar 44

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

tatăl Nicoletei care nu putea fi nepoliticos, se ridicase şi fără un cuvânt întinsese mâna spre buna femeie, care acceptase în tăcere.

Atmosfera devenise cam încărcată, toţi simţeau că ceva nelămurit pluteşte în aer. Încercau să pară că nimic neobişnuit nu se întâmplă, dar de fapt, tocmai asta se întâmpla.

Ceva mai neobişnuit, mai intens decât scontase Nicoleta, care se bucura numai cu privirea, neîndrăznind mai mult.

Când prima melodie se terminase mama Antonia dorind să se aşeze, a simţit că tatăl Nicoletei nu-i eliberase mâna şi-i ceruse să le mai dea fetelor o lecţie.

Un zâmbet abia perceptibil, stăruia pe figura lui de adolescent grizonat.

Mama Antonia încercase să se scuze, că nu mai dansase de foarte mult timp şi nu se descurcă prea bine, dar partenerul o asigurase că-i uşoară ca un fulg, iar fetele mai pot învăţa încă ceva bun de la ea; modestia care o caracteriza, printre multe alte calităţi, despre care aflase de la Nicoleta.

Cele două dansuri se terminaseră cu o înclinare ceremonioasă şi un sărut uşor depus pe mâna partenerei, care de emoţie nu mai ştia unde să-şi îndrepte privirile. În timp ce Nicoleta se amuza pe seama lor, Iulia se gândea serios la cei doi, care ar fi putut ajunge cândva fericiţi, formând o familie adevărată.

Soarta îi adusese pe unul în preajma celuilalt, dar de aici înainte totul depindea numai de ei.

45

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cum biletul de voie era pe sfârşite, fetele împreună cu domnull Teofil se grăbiseră să-şi ia rămas bun, de la încântătoarea lor gazdă şi să se îndrepte spre orfelinat, înainte de a se da stingerea.

De la întâmplarea aceea timpul se scurgea monoton, zilele de toamnă târzie şi rece, se târau parcă una după alta, picurând în sufletul tinerelor fete nostalgia.

Unica ocupaţie care nu le plictisea, rămânea totuşi lectura în bibliotecă, până în momentul în care s-a intrat în vacanţa de iarnă şi au început discuţiile despre Revelion, care pe unde urma să și-l petreacă.

Trecerea în Noul An, era aşteptată de obicei ca un eveniment care aduce unele schimbări bune în viaţa oamenilor. Fiecare trăia cu speranța aceasta.

De multe ori nu aducea decât mici daruri, de la intreprinderi, serbarea “Pomului de iarnă” sau a lui “Moş Gerilă” cum i se spunea în internat.

Invitaţia de a petrece Revelionul în familia Nicoletei, fusese primită cu bucurie dar şi cu rezerve din partea Iuliei. Ea ar fi dorit să poată face, nişte daruri cât de mici celor mai dragi persoane, dar bugetul extrem de mic abia îi permitea să cumpere câte o felicitare, poate şi un bucheţel de flori, ceea ce o fãcea să se simtă mereu mai penibil.

O prietenie sinceră, un buchețel de flori, puteau fi un lucru extraordinar, dacă totul era din suflet, îi spusese cândva tot mama Antonia, simțindu-i amărăciunea.

Aşadar, Iulia şi Dora înarmate cu tradiţionalul bucheţel de imortele, sunau la uşa apartamentului Nicoletei.

46

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aceasta le deschisese imediat, sărindu-le ştrengăreşte de gât şi urându-le “La mulţi ani” şi spunând cât se bucura că au venit.

Tatăl Nicoletei rezemat stingher în uşa bucătăriei, cu braţele împreunate, mulţumise pripit pentru urările destul de stângace făcute de tinerele fete. Nicoleta le dusese direct în camera unde se afla bradul, împodobit şi cu câteva pacheţele sub el.

Camera ei era de dimensiuni mici dar mobila aleasă cu grijă, nu dădea impresia aglomerării lucrurilor, ci mai degrabă fiecare lucru era la locul lui. În bradul al cărui vârf atingea tavanul, pâlpâiau multe beculeţe colorate, iar beteala şi globurile scânteiau dea dreptul fascinant.

-Ce brad frumos! exclamase Iulia, fără să-şi mai controleze entuziasmul, şi ce încărcat este…

- Da, dar l-am scuturat eu şi uite ce-a căzut din el, exclamase Nicoleta, bucuroasă la rândul ei, oferind cadourile fiecarei fete.

Din pragul uşii tatăl Nicoletei, cu aerul lui de adolescent grizonat, spusese doar: - A trecut pe aici Moş Gerilă şi v-a lăsat câte ceva.

Fetele chicoteau pe seama lui, dar erau bucuroase şi intimidate în acelaşi timp, desfăcându-şi pachetele.

Apoi l-au căutat pe Moş Gerilă, prin casă pentru a-i mulţumi călduros pentru daruri.

Acesta se refugiase în bucătărie făcându-şi de lucru şi lăsându-le să se bucure împreună nestingherite de el.

S-au bucurat mult pentru daruri, fetele dar mai mult se bucurau de faptul, că urma să petreacă două zile ca într-o adevărată familie. Bucuria lor însă era uşor umbrită, aparent fără un motiv anume, sau poate 47

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dintr-un motiv pe care nu îndrăzneau să şi-l mărturisească.Când nimeni nu a mai găsit nimic de spus, când riscul de a intra în criză de subiecte se făcea simţit, tatăl Nicoletei le întrebase: - Unde vă este oare veselia?

Vă purtaţi ca nişte domnişoare de pension, scoase în lume pentru prima dată.Credeam că-mi voi petrece sărbătorile, cu un stol de ciocârlii, şi când colo…Nicoleta! Nu uita că tu eşti pe post de gazdă, aşa că... la treabă te rog.

- Ia te uită cine vorbeşte, exclamase ea şi noi care nu vroiam să te asurzim înainte de miezul nopţii. Ne vom dezlănţui, nu-ţi face griji în privinţa asta.

Totuşi în aer plutea din ce în ce mai intens nostalgia, sau nesiguranţa, pe care fiecare o percepea ca pe ceva ce le lipsea, dar nu se încumetau să spună despre ce era vorba.

Magnetofonul fusese pornit tocmai pentru mai multă destindere.

Fetele nu-şi găseau acel simţ al siguranţei, acel echilibru, acel suport moral numai al lor, cu care se obişnuiseră zilnic. Încercările lor de a face conversaţie, de a se simţi în largul lor, nu prea aveau sorţi de izbândă.

Când Nicoleta îl căutase pe tatăl ei să-l întrebe ceva, nu-l găsise în toată casa.

- S-o fi dus la magazin? Cred c-a uitat ceva important, dacă a plecat fără să spună un cuvânt.

Trecuse mai mult de o jumătate de oră, până când apăruse în pragul uşii, anunţându-le : - Am o surpriză pentru voi... vă place?

48

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În prag se oprise nimeni alta decât mama Antonia, care se lăsase destul de greu convinsă, să-şi petreacă Revelionul în casa lui, chiar şi cu fetele ei preferate. Asemenea obiceiuri nu intrau în preocupările ei, dar de data asta, cedase insistenţelor domnului Teofil, care-i spusese fără să greşească prea mult, că fetele se simțeau pierdute dacă lipsea dânsa, iar lui i-ar face mare plăcere dacă ea ar primi invitaţia.

Fetele se ridicaseră toate ca la comandă, îmbrăţișând-o şi trăgând-o în casă, bucurându-se cu toţii că vor fi împreună. Sosise aşadar şi suportul moral al fetelor, deci nimic nu mai trebuia să le umbrească petrecerea.

Cu siguranţă domnul Teofil fusese primul, care realizase că tot farmecul serii se va duce de râpă, dacă lipsea mama Antonia şi într-adevăr aşa era.

Odată cu venirea ei, seara a căpătat aspectul acela specific de sărbătoare, când nici o grijă nu se mai strecoară în sufletul nimănui, când totul este cald şi frumos, iar în aer pluteşte calmul, iubirea, pacea sufletească, pe care o aşteptau cu toţii de Anul Nou. O vedeau pentru a doua oară gatită simplu şi elegant în acelaşi timp.Avea părul strâns într-un coc clasic, făcut desigur de o coafeză pricepută, purta nişte cercei de perle mici şi un singur şirag tot de perle de acelaşi fel, iar rochia simplă de culoarea cafelei cu lapte, pe care şi-o cususe singură, îi da un aer de noblețe şi de sărbătoare.

Alături de ea se simţea un parfum discret de violete, foarte plăcut. Pachețelul pentru mama Antonia, găsit sub bradul împodobit,

49

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

era cel mai mic, dar cu siguranţă cuprindea ceva deosebit, căci buna femeie nu îndrăznise să-l deschidă. Îl aşezase uşor jenată pe servantă şi-i mulţumise stângaci lui Moş Gerilă, care o cam sorbea din ochi.

Acest lucru nu scăpase Iuliei şi pentru prima dată se gândise, că cei doi se mai văzuseră între timp.

Mama Antonia spusese cu jumătate de gură, că…Moş Gerilă din acel an fusese prea darnic, iar ele nu erau obişnuite cu astfel de atenţii.

Nicoleta sărindu-i de gât, nu-i lăsase răgaz să mai adauge ceva, şi-i spusese că trebuie să se obişnuiască, poate că anul viitor, Moşul va fi mult mai darnic.

Tatăl Nicoletei era foarte încântat de atmosfera din casa lui, care rămăsese aşa de pustie în ultima vreme; în glumă le spuse fetelor: -Am să vă înfiez pe toate, inclusiv pe mama Antonia.

Iulia simţise un nod în gât, pălise dar îşi revenise repede, dându-şi seama, că acest lucru era practic imposibil. În lumina dată de orga de lumini, nimeni nu observase paloarea care o acoperise pentru câteva secunde. Doar mama Antonia simţise starea ei de panică.

-Sunt convinsă de bunele intenţii, ale tatălui tău Nicoleta, spusese ea, dar suntem libere ca păsările cerului. Laţul….nu este pentru noi. Nu-i aşa Iulia?

- Desigur, a reuşit Iulia să articuleze, nu-şi revenise complet, din momentul acela vecin cu panica, ori de câte ori se discuta despre adopţii.

Cum era posibil? Oare pentru asta le invitase la el şi frumoasele daruri primite ce puteau să însemne?

50

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Oh! Nu, imaginația ei o lua razna. Cum se putea gândi la aşa ceva?

- Nu trebuie să-ţi faci griji, îi spusese domnul Teofil, aş fi bucuros să vă am aici pe toate, dar am o singură fiică şi pe ea sunt nevoit s-o las printre străini.

Era atâta amărăciune în cuvintele lui, încât Iulia îi spuse punâd mâna pe mâna lui.

- Nu printre străini, ci printre prieteni, de asta nu trebuie să vă îndoiţi nici o clipă.

-Ai dreptate, mă tem c-am fost egoist, mă gândeam numai la Nicoleta, când de fapt acolo sunt zeci de fete, bune şi inimoase ca voi.

Vorbea cu Iulia dar de fapt, n-o pierdea din ochi pe mama Antonia, care zâmbea neştiind nici ea singură pe unde-i umblau gândurile.

Atmosfera era încărcată de acel ceva misterios şi sublim în acelaşi timp.

Surprizele lui Moş Gerilă, erau nimic pe lângă ce avea să urmeze.

Iulia nu renunţase nici aici să cerceteze firile oamenilor şi începuse să intuiască ceea ce urma să se întâmple.

Aşa se face că din toate gesturile stângace, din vorbele voalate, ale celor doi adulţi, reeşea clar că domnul purta un interes deosebit mamei Antonia şi că ea nu-l respingea, dar nici nu avea destulă voinţă să-l încurajeze.

Iarnă fiind, seara se lăsase destul de devreme, iar programul de Revelion la televizor începea la ora 21-oo.Până atunci se asculta muzică, se spuneau glume.

51

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nicoleta se străduia să găsească tot ce avea mai bun pe banda magnetofonului, iar la un moment dat întrebase: -Tata, noi nu mâncăm? În acelaşi timp a privit-o pe Iulia cu un zâmbet abia perceptibil.

Pe moment nimic nu era clar, dar în scurt timp sa dumirit, a înțeles perfect manevra dibace a Nicoletei.

Tatăl ei se îndreptase şovăelnic spre bucătărie, dar mama Antonia n-ar fi suportat, să se lase servită la masă de un bărbat, şi-l urmase fără prea multe explicaţii.

- Cred că o mână de ajutor nu vă strică nu-i aşa, îl întrebase ea?

- În mod sigur…chiar am nevoie de ajutor la bucătărie, încă n-am destulă dexteritate, deşi mă ocup de multă vreme şi de asta.

Nicoleta îşi făcea de lucru cu nişte benzi încurcate, uitând voit rolul său de gazdă, la care făcuse aluzie tatăl său ceva mai devreme, dar ea se încăpățâna să nu priceapă şi gata. Mama Antonia le găsise o scuză fetelor şi i-a zis: - Să lăsăm tineretul să se distreze, n-au prea des astfel de ocazii. După ieşirea lor, Nicoleta o întrebase în şoaptă: - Ei? La care Iulia închisese ochii zâmbindu-i complice. Dora care mai răsfoia un album de fotografii, nu băgase nimic de seamă, din schimbul de priviri al celor două fete. După puţin timp mama Antonia a intrat în sufragerie cu o tavă cu aperitive de tot felul, urmată de tatăl Nicoletei, cu obişnuita sticlă de vişinată, slabă şi dulce pentru domnişoare.

52

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

O dată cu venirea celor doi adulţi pătrunsese în sufragerie şi un miros proaspăt de friptură şi de cozonac, semn că în bucătărie se încălzea friptura.

Se instalase o atmosferă aşa de intimă, de caldă, de plăcută încât Iulia se lăsase purtată de imaginaţie, considerându-se ca făcând parte, dintr-o familie adevărată. Foarte departe de adevăr nici nu era.

Se discuta cu mult haz, despre câte o ispravă de la şcoală, sau de la internat.

Aşezaţi mai în spate pe canapea, mama Antonia şi domnul Teofil discutau despre ultima deplasare făcută de acesta, undeva pe un şantier aflat la început, în plină forfotă prin noroi chiar atunci în miezul iernii.

Curând acest şantier avea să devină un orăşel, undeva la poalele munţilor.

Oamenii se obişnuiseră cu asprimea vântului, cu gerul, cu noroiul dar peste tot prin barăci se auzeau cântece din toate zonele ţării.Domnul Teofil nu se plângea de condiţii, dar regreta mult faptul că-şi petrecea prea puţin timp cu fiica lui, tocmai când ea avea mai mare nevoie, să fie îndrumată nu doar consolată.

De când îşi pierduse mama, fiica lui hotărâse că ori se face medic, ori nu se face nimic.

Se părea totuşi că avea vocaţie, pentru medicină şi destulă ambiţie şi încredere în propriile forţe.

Mai pomenise cu vocea destul de scăzută, că poate n-ar fi rău, să-i aducă fiicei sale o altă mamă.

Iulia prinsese această frază şi se crispase deodată.

Un fior rece o străbătuse din creştet până-n tălpi. O altă mamă? Cum putea cineva să fie atât de lipsit de tact, să spună aşa ceva! Gândea fata.

53

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Doar nu era vorba de o altă păpuşă. Ascultase în continuare, crispată ca un arici. Puţin a lipsit să nu intervină în discuţia lor dar se resemnase ascultând.

Domnul Teofil continuase spunând, că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, persoanele nu se agreează, intervin gelozii surde, chiar duşmănii care nu duc la nimic bun.

Spusese toate acestea cu un calm aparent, dar din inflexiunile vocii se simţea clar că în el se da o luptă, încerca cu disperare să învingă ceva.

Nu era destul de clar, de convingător, răzbătea la fiecare cuvânt, amărăciunea și şovăiala lui adolescentină.

Mama Antonia părea căzută pe gânduri, nu i se vedea faţa, dar fiecare cuvânt al ei era urmărit cu maximă atenţie de Iulia.La un moment dat, tatăl Nicoletei o întrebase: - De ce nu aveţi încă o familie?

Era aproape sugrumat de emoţie, dar răspunsul a venit prompt.

-Mie nu-mi place să vorbesc despre mine. Au existat câteva ocazii, dar nu-mi place să o fac aşa oricum, numai pentru a intra în rândul lumii.

Dacă n-am găsit încă omul…mai bine singură.

N-aş fi suportat să fiu o biată femeie măritată, zbătându-se în lanţurile unei căsnicii nereuşite, nefericită şi fără putinţa de a mai îndrepta ceva.

Cam asta-i. Eu am copiii, nimic şi nimeni nu mă poate împiedica să-i iubesc, să-i îndrum atât cât mă pricep eu...Asta mi-a fost mie menirea, pe lumea asta. Cu bărbaţii lucrurile se complică. Chiar dacă n-am prea multă experienţă, ceva îmi spune că unii se căsătoresc 54

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pentru a-şi asigura menajul, alţii să nu se plictisească singuri, preferă plictiseala în doi. Nu toţi binenţeles, dar… destul de mulţi.

Ca să nu mai vorbesc de cei grosolani, alcoolici, iresponsabili, care-şi distrug viaţa lor, dar şi pe cea a familiei. (bine zis, gândea Iulia, cu urechile ciulite la ce va mai urma).

Când iubeşti copiii, continuase buna femeie, nu rişti o dezamăgire prea mare, cu bărbaţii însă……

-Când o femeie iubeşte un bărbat…riscă să ajungă…fericită? Întrebase zâmbind domnul Teofil, fixând-o cu privirea.

- Sau mult prea nefericită, a răspuns mama Antonia la fel de încet ca şi el.

- Nu am nici cea mai mică intenţie să vă contrazic, poate că acolo la orfelinat, aţi avut prea mult tangenţă cu cazuri nefericite şi asta vă poate influenţa ideea despre o căsnicie normală, bazată pe încredere, corectitudine şi în primul rând pe iubire.

Toate acestea şi multe altele fac viaţa unui cuplu o reală sărbătoare, o armonie ce nu se poate compara cu nimic pe lumea asta.

Statistic vorbind, numărul copiilor încredinţaţi statului este foarte mic, cazuri speciale, grave, dar fiind mereu împreună cu ei vă crează o imagine falsă, asupra căsniciilor în general.Vă spun asta eu care am avut norocul unei astfel de căsnicii, până acum doi ani când soarta s-a schimbat brusc….ştiţi.

Fiecare om are calităţi şi defecte, chestiuni de educaţie, de cultură, de principii, de mediul în care trăieşte şi munceşte, anturajul pe care-l frecventează.

55

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În ceea ce mă priveşte, știți deja, aş ţine foarte mult să ne cunoaştem mai bine, asta dacă nu mă consideraţi deja un om plin de vicii, despot sau ceva mai rău...

-Niciodată n-am stat să vă judec, nici defectele nici calităţile, nu era treaba mea.

Totuşi ştiţi desigur, că eu sunt o persoană modestă, de la ţară, nu sunt o intelectuală. Abia am terminat liceul și acela la curs seral.

Gândim şi vorbim diferit. Sunt o simplă îngrijitoare la un cămin de copii orfani, iar dumneata…un intelectual.

- Deja mă judecaţi greşit, acum vă vorbeşte omul nu intelectualul. Nici o facultate din lume nu te poate învăţa cum să fii om, dacă tu nu vrei. Pe unii diploma pusă într-o ramă aurită, în propriul birou, îi face să uite tocmai lucrul cel mai important, omenia.

Se consideră aleşi ai soartei, cu cât mai multe drepturi şi obligaţii minime.

- Oare nu situaţia specială în care vă aflaţi, vă face să vorbiţi aşa? Întreabase mama Antonia cu o undă de ironie în glas.

-Oh! Nu! Câtă suspiciune… nu, în nici un caz.

-Trebuie să ştiţi că specificul muncii mele, m-a dus deseori la această concluzie, adăugase domnul Teofil încet. Îngâmfarea, siguranţa de sine exagerată, este uneori o trăsătura de caracter a…proştilor.

N-am de gând să devin vulgar, numai că... poate nu ştiţi că de multe ori tocmai aceste trăsături de caracter, îi avantajează.

-La prima vedere un prost îngâmfat, poate să pară un om capabil, conştient de capacitatea lui, dar care n-a 56

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

auzit de modestie. O discuţie prelungită cu un astfel de om, te pune pe goană în mod sigur. Și să-ţi mai spun ceva mai zisese el, câte femei “intelectuale” crezi că şi-ar sacrifica fie şi numai o oră, pentru copiii orfani? Foarte puţine.

Sunt foarte ocupate: au oră la dentist, oră la coafor, oră la cosmetică, masaj, n-am de gând să le înşir pe toate, dar sunt foarte ocupate.

-Vezi, d-ta porti un nume: Antonia…cum să-ţi spun?

D-ta eşti ”mama Antonia”, prin definiţie, pentru ele şi pentru toţi cei din jur.

Chiar dacă soarta a fost crudă cu d-ta şi nu ai un copil al dumitale, eşti o mamă prin firea pe care o ai. Să nu-mi spui că nu am dreptate, te obsev din prima zi când am adus-o pe Nicoleta acolo, plus ce-mi povesteşte ea de fiecare dată când vine acasă. Înţeleg foarte bine că eşti suportul lor moral. Nu-ţi dai seama că eşti în stare de mai mult?

Eşti în stare să redai încrederea şi echilibrul unor persoane care au suferit. Eu recunosc că chiar de aşa ceva am nevoie. Nu-ţi ascund absolut nimic, mi-am iubit enorm soţia, dar…n-a fost să fie până la final.

Pierderea ei a fost o lovitură puternică pentru noi. Nam uitat-o şi nici nu cred c-o voi uita vreodată, dar mai ştiu şi că numai lângă d-ta m-aş simţi om întreg.

Mi-aş recăpăta liniştea şi încrederea.

-Numai timpul va hotărî în privinţa asta, nu eu.

A răspuns femeia.

Dumneata ai nevoie mai degrabă de un medic, de o infirmieră, nu de o soţie.

Ai nevoie de comprese pentru suflet…şi eu nu ştiu cum să le aplic, eu mă descurc numai cu copiii.

57

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Va trebui să te vindeci singur, apoi vom sta de vorbă, ca doi oameni cu judecată ce pretindem că suntem.

Era atâta hotărâre în vocea mamei Antonia, încât el se credea definitiv respins. În tot acest timp Nicoleta îmbrăcată cu un pantalon negru de catifea şi o camaşă în carouri înnodată în faţă ştrengăreşte, cu pălăria tatălui pe cap, o conducea pe Dora la dans, învăţând-o să valseze, stârnind hohote de râs.

-Aşadar timpul? Mai insistă el, dar dacă eu şi Nicoleta o vom lua înaintea timpului? Rustică cerere în căsătorie, nu? Dacă Nicoleta va primi vreodată sfatul cuiva, poţi fi sigură că numai pe al dumitale il va primi. Mi-a spus-o foarte răspicat. Vezi? Ea te-a ales, iar eu…eu te rog ...primeşte să fii soţia mea. Nu-ţi poţi imagina ce pustie este casa asta fără voi aici.

Se aplecase şi-i sărutase mâna în tăcere. Toate erau triste înainte de venirea dumitale, iar acum priveşte; vezi ce însemni pentru noi?

Un timp au privit fetele în tăcere, amuzându-se de isprăvile celor două dansatoare. Iulia surâdea gânditoare în urma celor auzite.

- Ceva mai civilizat…cavalere, cedează-mi mie partenera să-ţi arăt cum se face, zisese tatăl Nicoletei.

Trebuie să numeri paşii la început, apoi după muzică zise către Dora.

Când s-a terminat melodia a eliberat-o pe Dora, şi i-a întins mâna mamei Antonia, care nu era deloc în apele ei.

-Imaginaţi-vă că faceţi Revelionul undeva la munte şi…un necunoscut vă invită la dans, nu-l puteţi refuza nu?

58

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Avea un zâmbet aşa de cald iar privirea-i era aprinsă de admiraţie.

Mama Antonia se ridicase de pe canapea şi se lăsase îmbrăţişată de acest bărbat, care o conducea prin toată încăperea, lipindu-şi obrazul de al ei, făcând-o să roşească precum o adolescentă.

- Dar dacă-mi place să-mi imaginez că sunt aici şi că nu dansez chiar cu un necunoscut? Zâmbise ea provocator.

-Atunci este perfect, a şoptit el şi a apropiat-o mai mult de el, lăsându-se purtaţi pe aripile unui frumos vals şi de propriile lor trăiri. Întreaga atmosferă era încărcată, de sentimente, de ceva ce nu se poate descrie, atât de intens şi de deosebit. Cuvintele erau de prisos, iar privirea ei se lăsa dominată de intensitatea privirii lui.

Fetele ramăseseră fără grai un timp, privind admirativ la ei. (În mintea Iuliei se perindau imagini, dintr-un roman citit de curâd pe ascuns, în care doi tineri îndrăgostiţi undeva la o fermă, în Anglia, atrăgeau privirile tuturor. Intensitatea sentimentelor lor era aşa de mare, încât laptele nu se mai închega şi nu se mai putea face brânza. Acest lucru l-a facut pe fermier, să caute să afle dacă în ferma lui erau îndrăgostiţi şi să încerce să-i îndepărteze... romanul Tess d,Urberville, sau O femeie pură, de Thomas Hardy).

Dansul se sfârşise şi fetele au aplaudat ca la comandă, făcându-i pe dansatori, să se fâstâcească.

Nicoleta trecuse în goană spre bucătărie, să aducă chibriturile. Stinsese toate luminile şi aprinsese o lumânare, aşezată între nişte globuri şi crenguţe de brad, într-un vas de sticlă.

59

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se aprind artificiile şi se aruncă peste balcon.

Vecinii din blocurile alăturate ies în balcoane cu artificii aprinse, strigându-și La mulți ani, fie că se cunoșteau fie că nu. Se auzea pocnetul dopurilor de la sticlele de șampanie, pe la vecinii de apartament.

Ceasul cu pendulă din hol a bătut ora 24,oo, iar cerul era sfâşiat de rachete de artificii ce explodau în toate culorile. Cu focuri de artificii primeau oamenii “Noul an”, anul 1964 şi cu chiote de bucurie, pentru un nou început. Fiecare îşi punea în gând o dorinţă şi spera că se va împlini. Emoţiile deveniseră de necontrolat, fiecare dorea să pară puternic, dar de fapt toţi se chinuiau să-şi ascundă lacrimile. Prea intens trăiau acel sfârşit de an.

Gândurile fetelor, se îndreptau cu precădere spre bacalaureat şi examenul de admitere mai departe.

Fiecare unde va dori să meargă, să se realizeze.

Gândurile Iuliei, alergau de la bacalaureat, la admiterea într-un Institutul de filologie, curs seral desigur, altfel nu avea cum. Trebuia să se descurce singură, cu mijloace proprii, neavând în spate o familie, care să o susţină material.

Era imperios necesar să devină independentă, săşi croiască singură un drum în viaţă.Va munci şi va învăţa în acelaşi timp, iar la final va fi profesoară aşa cum şi-a dorit mereu.

O pocnitură puternică chiar în spatele ei, o făcuse să tresară şi să renunţe la visarea ce punea stăpânire pe ea. Domnul Teofil, servea un strop de şampanie de fructe fiecărei fete, ajutat îndeaproape de mama Antonia care-şi intrase bine în rolul de …gazdă.

60

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cei doi adulţi uraseră fetelor un an plin de succese şi de bucurii. Reușite la examenele ce vor urma.Mama Antonia iradia de o bucurie abia stăpânită, era aşa de frumoasă, cum n-o mai vazuseră fetele niciodată.S-au îmbrăţişat pe rând toţi, cu lacrimi de bucurie şi fără prea multe cuvinte. Prea era mare emoţia generală, ca să mai încapă şi vorbele.

Oare ce se întâmpla în inima acestei fete bătrâne, de se metamorfozase în aşa măsură chiar sub ochii lor? Iulia care mai prinsese frânturi din discuţiile celor doi şi Nicoleta, erau oarecum la curent cu ce se petrecea, numai Dora care până atunci nu observase nimic, uitase să mai închidă gura de uimire. De fapt, ce mare lucru se întâmpla? * Totdeauna crezuse Iulia în graiul ochilor, mai mult decât în vorbele şoptite, sau chiar spuse cu voce tare.Asta o ştia mai mult din cărţi. Când doi oameni se caută cu privirea, n-o fac în nici un caz din indiferenţă.

Fie că se plac, fie că au nevoie unul de altul, dar nu din indiferenţă. La cei aproape 17 ani ai ei, Iulia ştia deja acest lucru.Încă unul din avanatajele cititului.

Pe cei doi adulţi îi privea şi părea mai conştientă decât ei de epopeea iubirii trăite de ei, fără să-şi dea seama, sau poate că nu.

Poate imaginaţia ei înflăcărată, da proporţii mult mai mari iubirii ce-o trăiau cei doi, dar oare poate cineva spune cât de mult iubeşte? Se întreba fata.

61

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cât de adânc sunt săpate în cuget sentimentele lor? Cu siguranţă că nu. Unde nu era loc pentru exactitate, Iulia putea să presupună cât dorea ea, pentru mama Antonia şi pentru domnul Teofil. Îi plăcea să creadă, că o mare dragoste a înflăcărat inimile lor, acum la adevărata maturitate.

Ce romantic! Dacă în loc de o mare iubire, ar fi vorba numai de respect reciproc şi ceva afecţiune, pentru Iulia care o iubea mult pe mama Antonia, ar fi fost o mare mâhnire, o adevărată dezamăgire.

Oricum ar fi fost, seara aceea a rămas în amintirea lor a tuturor. Nicoleta nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, schimba mereu partenerele de dans, iar adulţii dansau lent copleşiţi de propriile lor trăiri.

Aşa se face că la un moment dat, braţul d-lui Teofil, să strângă mai mult talia mamei Antonia, iar ea să nu-l îndepărteze, să-şi lipească cuminte fruntea de obrazul lui fără cuvinte. Fetele îi spionau discret, dar continuu.

Un sărut depus pe tâmpla ei, uşor ca o adiere, ca un apel la dreapta judecată, o făcuse să tresară şi să-l dojenească ” fii cuminte, ne văd copiii”.

Iulia roşise până-n vârful urechilor, numai pentru faptul că-i privise. Primul lor moment de tandreţe, sau...poate că nu era chiar primul, fetele nu aveau de unde sa ştie.

Era sublim. Mama Antonia dansând cu domnul Teofil. Se priveau intens, nu mai vedeau pe cei din jur, erau numai ei doi, dansau îmbrăţişaţi, tandrii, miraţi şi fericiţi în acelaşi timp. Pluteau deasupra covorului abia atingând-ul. O minunată fată bătrână şi acest bărbat cu care soarta nu fusese deloc îngăduitoare.

62

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dar venise timpul ca tot ea, soarta să potrivească astfel lucrurile, ca cei doi să se întâlnească, să se placă…dar aici era desigur şi mâna Nicoletei, nu numai soarta.

Primii paşi în noul an erau plini de speranţe şi de bucurie. Iulia îşi simţea vibrând toate fibrele interioare, la gândul că va deveni liberă şi independentă. Nicoleta urma să aibă o mamă vitregă, dar ce mamă…mama Antonia, pe degetul căreia apăruse ca din senin, un frumos inel de logodnă cu un rubin micuţ, montat într-un filigran delicat.

O mamă admirabilă şi o bună prietenă totodată.

Ori de câte ori aveau fetele ocazia, să meargă la o aniversare în afara căminului lor, Iulia asculta cu luare aminte tot ce se discuta în jurul ei,încercând să aleagă cu mintea ei de copil, apoi de adolescentă, tot ce era demn de reţinut, ce era bun, frumos, nobil şi cinstit, folositor ei mai târziu în viaţă. Încercase să înveţe să se apere de relele din lume, de făţărnicia unora fără scrupule.Învăţase despre felul de-a gândi al persoanelor mature din jurul ei. De multe ori era dezorientată, deoarece ei le vedeau altfel decât ea, sau cum le citise în cărţi.

Atunci apăreau în mintea ei contradicţiile.

Auzise de nenumărate ori expresia ;”ehe, viaţa din cărţi e una şi viaţa de zi cu zi e alta”.

Spunea cineva cu năduf şi mai golea un pahar de vin, asta se întâplase la o mătuşă a Emiliei, când fusese invitată la o aniversare în familie.

-Oare de ce nu putea fi viaţa adevarată, la fel cu cea din cărţi, doar carţile se scriu inspirându-se din viaţă?

63

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu descriau frumosul sau urâtul, bogăţia sau sărăcia, puritatea sau ipocrizia? Atunci ce nu era în ordine? Pe atunci Iulia credea că oamenii, prinşi cu treburi până peste cap, citeau prea puţin şi de aceea mulţi trăiau în ignoranţă.Avea oare dreptate? Numai într-o măsură oarecare. Omul în general este o fiinţă cam egoistă, îi place să-şi trăiască viaţa după cum îi place lui, în aşa fel încât să-i fie lui bine.

Dar cum trăiau ceilalti? Ce şi cum gândeau ceilalţi oameni, sau cei din familie despre el? Câtă suferinţă le aducea, mai mult sau mai puţin conştient de faptele sale. Probabil că asta nu mai conta.

Când ajungea în acest punct cu cugetările ei, era foarte dezamăgită. Nimănui nu trebuie să-i fie indiferent, de felul cum trăiesc ceilalti oameni din jur, dar mai ales cei din propria familie.

Iulia cu mintea ei de copil-adolescent, reuşise să realizeze că tocmai această indiferenţă faţă de semeni, ducea la imoralitate, alcoolism, răufăcători, puşcăriaşi, iar copiii stăteau în cămine de orfani, plecându-şi privirea în pământ, pentru faptele adulților din familie.

Auzeau vorbindu-se despre tatăl sau mama lor, care se aflau în detenţie din cine ştie ce motive, abateri împotriva legii.

De câte ori îşi pusese întrebarea, cum ar putea fi îndreptat un om matur, care a apucat într-o direcţie greşită, nu reuşea să găsească nici un răspuns, iar mama Antonia îi recomanda, de fiecare dată să nu-şi mai bată capul cu ce nu trebuie.

Ba chiar odată i-a zis: - Tot vrei să ajungi profesoară, vei avea ocazia să îndrumi copii de tot felul, cu părinţi de tot felul.

64

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Atunci caută să dai o mână de ajutor, celor ce vor avea nevoie. Acum nu-i timp de aşa ceva, tu ai nevoie să te pregăteşti. Şi acesta era unul din motivele pentru care, prefera să se retragă atât de des în universul cărţilor.

Oare fugea de realităţile vieţii? Nu, încerca numai să le descopere provenienţa.Cauzele ce generau aceste crude realităţi.Când citea o carte se ataşa de eroii pozitivi, până la identificare cu ei, implicându-se în acţiunile lor, făcând parte dintre ei. Şi se mai spune că viaţa din cărţi este alta.

Ascultând radioul sau citind prin revistele din bibliotecă, nu numai odată aflase Iulia, de sute de copii care mureau zilnic de foame şi de sete, undeva în lumea a III a. Îi plăcea să-şi imagineze că se află undeva printre acei oropsiţi şi cu puterile ei modeste le da o mână de ajutor. Se considera un mic misionar.

Cum era posibil ca oamenii mari, care i-au adus pe lume, să nu se îngrijească de traiul lor zilnic? Nu înţelegea nici ce fel de autorităţi aveau aceste ţări.

Ce treabă bună ar fi făcut directoarea lor acolo.

Ce femeie organizată şi ascultată era. De ce li s-a permis să lase lucrurile să ajungă atât de departe?

De ce n-au cerut ajutoare?

Multe mai erau întrebările care-şi aşteptau răspuns în mintea Iuliei. Cum de nu se găsise până atunci, nici o soluţie pentru a-i salva de la o moarte atât de cumplită? Dacă oamenii vroiau să muncească, de ce nu li se da de lucru? De ce nu li se da o şansă să se salveze pe ei şi familiile lor?

65

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cineva greşea grav, acest lucru era cert, dar cine nu avea cum să ştie. Ştia doar că în lume sunt şi multe rele nu numai bune. Prea multe rele.

Mai târziu aceste lucruri, aveau să i se clarifice oarecum în minte, dar până atunci, nu putea decât să-i compătimească sincer pe cei oropsiţi.

Pentru a realiza şi mai bine grozăvia situaţiei, de ceea ce înseamnă să rabzi de foame, Iulia se hotărise să nu mănânce nimic timp de doua zile încheiate.

Experienţa ei a reuşit, dar numai pe jumătate.

Chiar din prima zi realizase că era o copilărie, ceva ce nu servea la nimic.

Isprava aceasta era să ducă la ruperea unei prietenii, la care ţinea foarte mult. În cea de-a doua zi a postului negru, ce şi-l impusese de bună voie, Iulia, era programată şi întoarcerea mamei Antonia cu tatăl Nicoletei, din voiajul lor de căsătorie, iar aceştia auzind că nu mâncase nimic în ajun, au crezut că este bolnavă şi alarmaţi doreau să o consulte medicul.

Teama de a nu ajunge la infirmerie, o făcuse pe Iulia să mărturisească, motivul postului ei autoimpus.

- O nouă experienţă, spusese ea zâmbind anemic, dar era să mă coste prea mult…n-am ales bine momentul. În numai o zi şi jumătate, Iulia trecuse prin chinuri greu de suportat. S-a convins însă prin ce chinuri, treceau copiii care se sfârşeau de foame, în timp ce firme ce prelucrau laptele, nevrând să scadă preţul, vărsau cisterne întregi în mare, undeva într-o ţară îndepărtată.

Nicoleta o acuzase de “mare prostie”, nici prin gând nu-i trecuse că cineva, ar fi în stare de aşa ceva.

66

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În sinea ei Iulia, îşi jurase că nu va mai răbda niciodată de foame. Ştiuse încă de la început că nu servea la nimic, dar a vrut să simtă exact ce simţeau acei copii, lăsaţi să se stingă în chinuri cumplite.

Puţin a lipsit ca Nicoleta, să nu o acuze de falsă prietenie şi de sminteală.

-Numai masochiştii fac asta, ştiai?

Cum tomnatecii însurăţei plecaseră câteva zile la munte, Nicoleta rămăsese în internat continuu, până la întoarcerea lor. Iniţial crezuse că Iulia privea cu oarecare gelozie, faptul ca ea, Nicoleta va avea curând o familie adevărată, întreagă. Pentru a o convinge, că nici nu putea fi vorba de aşa ceva, Iulia cu un teanc de reviste şi ziare vechi încercase să-i demonstreze, ce anume o făcuse să recurgă la un gest atât de…extrem.

Până la urmă se lăsase convinsă, dar tot drept “mare neghioabă” o categorisise.

-Am mai căpătat un dram de experienţă, încercase Iulia ca o scuză. Am să-i scriu Aureliei despre asta, să văd ce reacţie va avea.

-Nu te-aş fi crezut în stare, mai adăugase Nicoleta.

Credeam că te cunosc destul de bine.

Barem nu ţi-ai propus să rabzi o săptămână, aveam şi noi la cine merge cu flori la spital.

Bună ispravă, n-am ce zice. Ce trăsnită poţi să fii.

Eu eram convinsă că te cunosc bine, chiar contam pe judecata ta. Ca să schimbe subiectul, Iulia întrebase: -Când are loc instalarea …definitivă la voi? Se referea la mutarea mamei Antonia, în casa soţului ei.

-S-a făcut deja, înainte să plece la munte.

67

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dintre toate colegele din internat, Iulia o admira pe Nicoleta pentru siguranţa ei. Lăsa impresia că dacă şi-a propus ceva, realizează sigur.

Cele două fete erau sprijinite de pervazul ferestrei, cu vopseaua crapată de vreme şi căzută pe alocuri. Nici tencuiala nu era mai grozavă, dar încă se mai ţinea de perete, cu toate că de câte ori ploua sau ningea, pătrundea umezeala până-n interior.

Tot stând aşa, cu privirea pierdută în livada din împrejurimi, se adânciseră fiecare în gândurile ei, preocupate una de sorta celeilalte. Iulia încearcase s-o mai îmbuneze pe Nicoleta cu: -Mă laşi să-ţi împletesc doua cozi? Cine ştie dacă voi mai avea ocazia.

-Nu vrei să-ţi fac eu o coadă de cal, ca atunci? Arătai …trăsnet, zisese Nicoleta şi o pufnise râsul.

Nu mi-ai spus niciodată, de fapt ce s-a întâmplat atunci? Ce de vise ne făcusem, înainte de a merge cu toţii la restaurant…

-Nu-mi mai aminti, zisese Iulia, mi se zbârleşte părul.

Ce fază…

-Ce de “cunoştinţe noi” am mai facut, râdea Nicoleta, mai ales tu…ha, ha ,ha …hai zi-mi ce a fost de fapt?

-Cum a început, eu nu eram atentă…spusese Nicoleta aşezându-se pe un scaun şi lasându-se pieptanată de Iulia.

-N-a fost mare lucru, dar a fost foarte neaşteptat şi foarte neplăcut te asigur.

Iulia rămăsese puţin pe gânduri, încercând să reconstituie faza de la restaurantul, în care intrase pentru prima dată în viaţa ei, la cununia mamei Antonia şi a d-lui Teofil.

68

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Cum tu şi Dora dansaţi, eu spunea Iulia, eram aşezată la masa noastră şi priveam curioasă cred, ce se petrecea în ringul de dans.

Aşa cum mă ştii e posibil să fi părut picată din lună, nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Aşteptam să vă întoarceţi şi voi la masă, dar m-am pomenit înşfăcată de mână şi trasă în ring de un…Yety, cred.

S-au pornit amândouă pe râs.

-Nici faţa nu i se vedea de parul lung şi ud de transpiraţie, ce-i cădea peste ochi. Cred că era şi beat, după cum se mişca…numai a dans nu semăna.

Muzica era aşa de zgomotoasă, că nu mai suportam să stau nici o secundă în ring. Cei din jur făcuseră un cerc şi se legănau în ritmul muzicii, dar trăsnitul meu cavaler, când ţopăia când se dezechilibra şi se lovea de cei de pe margine.

-Ce-ai fi vrut să-ţi cânte numai tangouri? Râsese Nicoleta.

-Recunosc că tu ai vederi foarte largi în acest sens, dar eu nu, oricum nu ştiam să dansez.În orice caz, dacă aveam posibilitatea să-mi aleg eu partenerul de dans, poţi fi sigură că nu-l alegeam pe el. În nici un caz.

Dar, cum îţi spuneam, m-a tras cu forţa în ring, unde am rămas ca o stană de piatră, fixându-l cu o privire de cât era el de beat, tot a devenit uşor descumpănit. S-a răstit totuşi la mine: -Ce stai ca batută-n cuie? Mişcă-te!

Era oribil…pentru prima dată simţise cu adevărat “repulsie” faţă de cineva; a fost “botezul ringului”.

Atunci a venit tatăl tău şi m-a luat din ring, spunându-mi să nu-l bag în seamă.

69

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Regret că n-am fost pe fază să-ţi fac o poză, aveai o faţă…adăugase Nicoleta, dar ai să scrii un poem pe tema asta nu? Izbucniseră în râs fetele şi s-au grăbit spre sala de mese.

-Să vezi, iar avem mâncare…”ca la mama acasă” spusese Nicoleta cu voce scăzută să nu fie auzită de cineva.

-În curând vei avea şi mama, nu numai mâncarea, aşa că …fără nazuri !

Alţii o duc mult mai rău, oftă Iulia grăbindu-se să nu rămână în urmă.

Ajunse în sala de mese, le izbise mirosul de mâncare de cartofi, uitaţi ceva mai mult pe foc, încât se afumaseră puţin. Lângă farfuria cu mâncare, se mai afla şi o bucată de pâine neagră şi o cană de tablă, cu smalţul sărit, aproape plină cu lapte ...foarte degresat.

-Seara se recomandă o masă uşoară, accentuase Nicoleta, întorcând bucăţile de cartofi să vadă cât de arşi erau. Tu ai şi antrenament dragă, poţi foarte bine să rabzi, dacă cumva nu-ţi place. Eu… ce voi face?

Mâncaseră în tăcere, mai ales că printre mese se plimba administratorul şi bucătăreasa. Făceau inspecţia şi apelul de seară şi nu permiteau nici un fel de comentarii. Totuşi Nicoleta mai riscase o frază; -Astăzi trebuia să intri în greva foamei, dacă erai inspirată, nu aveai nimic de pierdut, nu vezi ce cartofi avem?

-Hai să ne vedem de ale noastre, spusese Iulia, ridicându-se de la masă.

Trebuie să mai găsim ceva prin dulap, când a plecat Dora, parcă a zis ceva…

70

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu era nici prima şi nici ultima dată când mâncarea era greu de digerat, dar nu puteau emite pretenţii.

Cine le-ar fi ascultat? * Cu aproape două luni înaintea examenului de Bacalaureat, uneia dintre colegele externe, i s-a întâmplat ceva foarte neobişnuit.

Din nou nesăbuinţa oamenilor mari venea să bulverseze, viaţa copiilor lor, tocmai când aveau mai mare nevoie de linişte, să se poată pregăti pentru examene. Într-una din zile pe Mioara a chemat-o la cancelarie, tov. Dirigintă, pe motiv că cineva voia să-i vorbească. Mioara a plecat însoţită de o femeie care, pretindea că este mama ei adevărată. Diriginta sunase acasă la parinţii fetei şi întrebase ce se întâmplă?

Mama Mioarei, cea care o crescuse ca pe propriul ei copil, îi spusese dirigintei: -Dacă Mioara vrea să meargă să-şi cunoască ceilalţi fraţi, poate să meargă, are voie, iar persoana care vine după atâţia ani să facă valuri, este mama ei care a adus-o pe lume.

Nu trebuie împiedicată să-şi vadă fraţii şi încă o soră, undeva în provincie. Noi îi dăm voie să meargă, dar să ne ţină la curent cu ce are de gând să facă.

Diriginta nemaiavând ce zice, permisese fetei să plece în provincie cu…mama.

Din acel moment nimeni nu a mai vazut-o pe Mioara, timp de două zile. A apărut într-adevăr, dar era aşa de palidă şi de abătută încât, nu a stat de vorbă cu niciuna din fete, ci s-a dus direct la cancelarie să vorbească cu tovarășa dirigintă.

71

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

După ce a povestit prin ce trecuse în acele două zile, o rugase pe dirigintă să prezinte colegilor situaţia ei, în aşa fel încât să nu fie nevoită, să facă faţă curiozităţii întregii clase. În prima pauză, diriginta a intrat cu Mioara în clasă şi le-a explicat colegilor fetei în câteva cuvinte : Ce se întâmplase de fapt. Mioara s-a trezit peste noapte cu două mame. Situaţia ar fi părut comică, dacă nu ar fi fost dramatică. Aflase aşa deodată că mama care a crescut-o, nu era mama ei naturală.

Astfel de situaţii se întâmplă realtiv rar, mai spunea diriginta, dar trebuie să ne vedem de pregătirea pentru examene. Aceasta era prioritatea numărul unu.

Mioara trecea printr-o perioadă mai grea, avea nevoie de prieteni, aşa că eu contez pe voi, încheiase scurt discuția diriginta clasei lor.

După plecarea dirigintei se aşternuse o tăcere, în care fiecare încerca să înţeleagă cât mai exact situaţia.

Un coleg mai zurbagiu, se aşezase în bancă alături de Mioara şi-i spunea: -Bravo ţie, tu cu două mame şi eu cu niciuna, asta-i treabă?

Lasă că trece, să vezi ce note bune luom la examene…să ştii că chiar ne-am fãcut griji, când am văzut că nu mai vii la şcoală. Unde-ai fost de fapt?

-Am fost la Ştefăneşti, satul în care trăieşte...cealaltă mamă, cei doi fraţi şi o soră, spuse Mioara, abţinânduse să nu plângă.

-Numai de neamuri nu duci lipsă, mai adăugase zurbagiul şi se dusese în banca lui, deoarece profesorul de matematică, tocmai îşi făcuse apariţia, cu catalogul şi o culegere de probleme.

72

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

La ora de matematică, nici un elev nu avea curajul să deranjeze. Sobrietatea şi seriozitatea profesorului, impunea linişte dar şi muncă. În zilele ce au urmat, aflase Iulia ca şi ceilalţi colegi, că tatăl Mioarei se căsătorise în timpul în care avea o fetiţă cu o persoană cu care a avut o relaţie. Nu se ştia din ce motive, cei doi nu erau o familie.Dar în momentul în care tatăl Mioarei, a anunţat-o pe respectiva persoană, că se va căsători cu altă femeie…aceea a reacţionat impulsiv, cu vorbe grele şi cu un: “să-ţi iei şi copilul, că nu l-am făcut singură “.

Atunci bărbatul, a luat fetiţa, a dus-o femeii cu care urma să se căsătorească şi aşa a ajuns Mioara la cea de-a doua mamă, la numai 6 -7 luni de la naştere, când nu o cunoştea prea bine, nici pe prima ei mamă.

Acolo în provincie, Mioara îşi cunoscuse cei doi fraţi şi o soră pe care îi avea mama ei naturală, din alte relaţii…fiind şi în acel moment tot necăsătorită.

Mioara parcursese mai multe faze, în această întâmplare; uimire de cele auzite şi pe care nici un moment nu le bănuise, apoi deplasarea la casa mamei naturale, îi lăsase un gust amar, era dezamăgită.

De felul ei îi plăceau gospodăriile ţărăneşti, dar acolo nu găsise nici urmă de verdeaţă, nici un rond de flori…cât era curtea de mare, păsările săreau peste tot.

O dezordine şi o mizerie de te punea repede pe fugă.

Fraţii şi sora ei după mamă, băteau maidanul cât era ziua de mare, iar de casă şi de curte nu se îngrijea nimeni. Nici un petec de pământ cultivat cu ceva.

Mioarei îi trecuse prin minte ca un fulger, grădina de zarzavat şi livada cu vişini, nuci şi pruni, a bunicilor.

73

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Povestise toate acestea câtorva fete din clasă, dar cum era de aşteptat, în scurt timp ştiau toţi colegii ei. Încerca un amestec de revoltă şi dezamăgire. Din nou Iulia găsise un aspect de studiat, al firii oamenior mari şi iresponsabili, care fac din viaţa copiilor lor un coşmar.

Unde fusese oare timp de aproape 18 ani acea mamă naturală, cum se pretindea că este?

Cum de nu şi-a găsit timp o singură zi, la o aniversare a Mioarei, să-i facă o vizită, să vadă cum crescuse “fata ei”.Pentru nici unul din părinţii Mioarei, nu găsea nici o scuză.

-De ce oare au adus pe lume copii, de care nu erau în stare să se ocupe? Se întreba Iulia dar și alți colegi.

Mioara a avut noroc cu cea de a doua mamă, dar ce se va alege de fraţii ei de la ţară şi de sora sa care nici şcoala elementară, din sat nu o terminase? Astfel stând lucrurile, Mioara era foarte afectată, vestea că mai avea o mamă căzuse ca un trăznet, pe capul ei tocmai în apropierea examenelor.

Părinţii din capitală o asigurau tot timpul, că aveau de gând sa-i spună, după ce va da examenul de admitere mai departe, dar felul cum a aflat, o făcea să se îndoiască şi de ei.

Această întâmplare, îi amintise Iuliei de un pasaj dramatic citit de curând : “-Lenoro, a venit primavera! Dar fata cu păpuşi de cârpă şi cu plâns de pisică bolnavă, nu mi-a răspuns. Ştia oare Lenora, ce e primavera? Ea trăise, până atunci, laolaltă cu guzganii şi gândacii, între patru ziduri umede, floare veştedă în igrasia pereţilor.

De când se mutase spălătoreasa în odaia de alături, 74

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

fata ei nu trecuse pragul gangului. Când încerca să se joace în curte, o usturau ochii de lumină. N-o încercase încă dorul de ducă, nu evadase în imperiul florilor cu puf violet, nu se tăvălise prin iarbă şi nu-şi lipise tâmpla de pământ, să-l simtă zvâcnind ca o inimă, nu se scăldase în valurile verzi ale câmpului, nu se murdărise în praf şi nu se spălase în spuma de la canalul mic, nici nu aşteptase soarele sub pod, tristă că mor mărăcinii şi ciulinii şi veselă că vor învia când se vor topi zăpezile….”(Maidanul cu dragoste G.M.Zamfirescu).

Oare ştia sora Mioarei, ce pierdea prin faptul că abandonase şcoala? Cum de erau lăsaţi la voia întâmplării, să bată maidanele? Aşadar din nou întrebarea : - De ce? Cine era de vină pentru toate aceste, mai mari sau mici neajunsuri? De ce trebuia să sufere copiii?

De ce nu erau îndrumaţi să-şi continue şcoala, de ce erau lăsaţi să cutreiere câmpul şi să nu înveţe nimic folositor? În locul Mioarei, Iulia nu ar fi plecat la ţară cu acea femeie, până nu ar fi avut o explicaţie cu ea.

De faţă fiind şi familia, care o crescuse şi îndrumase atât de bine până atunci. O absenţă de aproape optsprezece ani, se cerea puternic justificată, nu scuze de doi bani. Târziu în noapte, Iulia nu se putu abţine să nu-şi pună întrebarea : - Ce aş face eu, dacă aşa pe nepusă masă, ar veni la mine cineva, să-mi spună: ştii…eu sunt mama ta?

Sări din pat ca arsă şi se duse să se spele, cu apă rece pe faţă. Nu, asta e prea mult. Din nou …himerele...

75

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aici Iulia îşi spusese, că numai o educaţie riguroasă mai putea face cât de cât ceva. Realizase că faţă de alţi copii, se putea considera norocoasă.

Nu ducea lipsă de un acoperiş deasupra capului, masa era acceptabilă, şcoala platită de stat…iar ce va face cu viaţa ei…depindea numai de ea. Niciodată nu va accepta sa-şi irosească viaţa, pierzând timpul.

Nu, niciodată. Era foarte hotărâtă.

Dându-şi seama că problema o depăşea, Iulia îşi propuse să discute în ziua următoare cu mama Antonia, care de când se căsătorise, se instalase în apartamentul soţului împreună cu Nicoleta. Nu-şi mai petrecea serile în cămin, nici ea nici Nicoleta, împreună cu fetele ei favorite. Avea în schimb o “nobilă datorie”, pe care înţelegea să şi-o facă aşa cum trebuia. Avea o familie de care trebuia să se ocupe, o adolescentă ce avea nevoie să fie îndrumată, ascultată şi un soţ convalescent încă, sufleteşte vorbind.

După ce ascultase cu luare aminte cazul Mioarei, cu cele două mame ale sale, mama Antonia, cu raţionamentul ei simplu, categoric şi sănătos, spusese răspicat ca de altfel întotdeauna: -Nu suport oamenii, care în loc să simplifice problemele vieţii, rezolvându-le cât mai echitabil cu putinţă, mai mult le complică.

Inventează la nesfârşit scuze de doi bani, greutăti, obstacole etc, numai pentru a nu-şi recunoaşte fuga de răspundere.

-O femeie care lasă un copil, de 5-6 luni în grija bărbatului şi pleacă, nu se poate numi nici mamă, nici femeie, nici nimic altceva.

76

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Indiferent ce neînţelegeri, vor fi fost între părinţii copilei. Egoismul şi libertinajul a învins în acea femeie, sentimentul de mamă. Este ceva aproape sacru, ceva ce nu trebuie pus în balanţă cu nimic.

Mama, este sacrificiu prin definiţie.

Nici o forţă din lume nu este capabilă, să ţină departe o mamă de copilul ei, dacă ea vrea să-l vadă. În rest…toate sunt poveşti.Cel mai rău este că suferă suflete nevinovate, care cresc şi văd cât de nedreaptă le este soarta şi se chinuie toată viaţa s-o îndrepte.

Alţii cred că aşa este normal şi nu fac decât să repete, greşelile celor ce i-au nedreptăţit pe ei.

-Nu merită să-ţi baţi capul cu oameni de soiul acesta, fată dragă. Pentru astfel de femei…eu nu am milă, nu le compătimesc, pentru că nu pot şi nu vreau să le înţeleg. De fapt nu am ce să înțeleg.

O condamn pe mama naturală a Mioarei, că a apărut aşa pe nepusă masă, tulburând fata şi familia acum înainte de examene. Cum a putut sta departe de fată aproape 18 ani, ar fi putut aştepta să-şi dea examenele şi apoi să stea de vorbă, dar vezi inconştienţa şi egoismul? Nu s-a gândit la fată, a făcut cum a vrut ea şi uite ce a ieşit. Ştii doar că cine face numai ce vrea…nu face ce trebuie, nu mai era nevoie să ţi-o spun, adăugase mama Antonia cu amărăciune.

Eşti tare revoltată, mai spusese mama Antonia, arunci fulgere, cunosc eu bine privirea asta.

Mai bine hai să trecem la altceva, nu ne face bine să-i judecăm noi, are cine.Dar dacă acea femeie nu va fi respectată de fiica ei, să ştii că va primi exact ce merită.

77

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

După faptă şi răsplată, aici nu încap jumătăţi de măsură, scuze…la ce bun? Tu eşti un om întreg, Iulia, ai o judecată sănătoasă şi ce mândră am să fiu, când vei avea o familie.

-Ai să mă chemi să-ţi văd copiii? Multe situaţii în viaţă te vor indigna. Revolta faţă de ele are limitele ei.

Nu ne este permis amestecul în viaţa personală a nimănui. De multe ori nici legea nu poate ajuta, dar ce putem face noi…numai aici. Cu sfaturile.

Mioara se va resemna, dar mama care i-a mai făcut un rău la cei optsprezece ani, este posibil ca dintr-o ambiţie prostească, să-i facă rău şi de aici mai departe.Sunt persoane care nu-şi găsesc liniştea, până nu tulbură rău apele.Abia atunci se potolesc şi culmea, încearcă satisfacţia că s-au răzbunat. Pe cine şi de ce?

Nici ele nu ştiu.

Concluzia era de fiecare dată aceeaşi: lipsa educaţiei, ducea la cele mai mari rele în lume.Iulia rămăsese tristă, sprijinită de pervazul ferestrei, cu privirea pierdută undeva printre copacii din livadă.

-Trist, foarte trist, mai zisese ea, dar nu mai puţin adevărat. Oare la ce vârstă, se va trezi conştiinţa în mama Mioarei? Se va trezi vreodată? Totuşi examenul de bacalaureat bătea la uşă. Luase deja o decizie.

O va ajuta şi o va consola pe Mioara, cum se va pricepe mai bine. La acest gând, Iulia zâmbise fără să vrea. Ea care nu avea nici o mamă, urma să consoleze o fată care avea deja două mame. Chiar era de neconceput.

Când trecea spre bibliotecă, pe măsuţa de pe coridorul de jos, găsise Iulia un plic pentru ea, de la Aurelia. De data aceasta mai voluminos decât de 78

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

obicei. Revenise în dormitor, curioasă să afle noutăţile trimise de prietena lor, adoptată. Printre veştile obişnuite, Aurelia le scria...uite prin ce trece prietena mea Oana, tocmai acum înainte de Bac. În continuare era întreaga istorisire. * Urcase primul etaj mai mult pe întuneric, iar la etajul al doilea domnea o semiobscuritate care ascundea în mare parte murdăria scării. Pe dibuite Maur reuşise să descuie uşa şi să aprindă becul palid din hol. O lăsase pe Oana să treacă înainte şi ca din întâmplare lăsase iala să se încuie singură. Simţise din primul moment că nu mai era nimeni în apartament şi liniştea stranie ce domnea, îndemna la reflecţie. Nu crezuse nici un moment, că Maur o invitase la el acasă să-i arate ceva deosebit…surpriză. Nu, era numai un pretext.

Alarma ei interioară o avertizase de când urcase scara neluminată. Cu fiecare pas creştea în ea o nelinişte greu de controlat. Abia desluşea mobilele, alese cu mult bun gust era adevarat, dar şi cu mari cheltuieli. Cu Maur de mână, Oana traversase o sufragerie superbă. Nu-şi imaginase, un tapet, care imita foarte bine pluta şi contrasta puternic cu lumina mobilierului. Mama lui Maur chiar se întrecuse pe sine. Fereastra acoperită în întregime de o draperie de pluş stacojie, nu permitea nici unei raze de lumină să intre. Oana simţise o apăsare grea în piept.

Spiritul ei liber devenea captiv…era de nesuportat. Ar fi vrut să fugă, dar mâna lui Maur o strângea cu atâta putere pe a sa. La deschiderea uşii dormitorului, surpriza era de nedescris. Toate nuanţele 79

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de albastru erau aşternute, pe pat, pe pereţi, la fereastră ... nelipsitele mânere aurii ale mobilierului alb, totul era de bun gust. Nici abajurul veiozei de pe noptieră nu făcea excepţie.

Posterul de pe perete, un peisaj marin superb, cu o plajă însorită, ar fi încântat pe oricine, dar Oana simţea o strângere de inimă. Un sărut pe obraz o făcuse să se înfioare din creştet până-n tălpi, în timp ce întreg trupul se cufunda în noapte.

Simţea cum o cuprinde, o acaparează această noapte din care nu va mai putea ieşi niciodată, pentru a se bucura fericită la fiecare răsărit de soare.

-Oare de ce venise la Maur? Ce vroia să-i arate?

Simţea cum cu gesturi moi, vrea să-i scoată pulovărul şi o tot săruta împiedicând-o să vorbească. Nici cu sutienul nu se descurcase mai bine. Era de import şi avea un sistem de încheiere deosebit de cele obişnuite.

Aproape că-i venea să râdă simţind enervarea lui Maur pe încheietoare.

Dar vraja începea să se destrame. Începuse să simtă pentru prima oara, de când intrase în partamentul lui Maur, că sub tălpi avea un covor moale, tot albastru şi cu buchete de trandafiri roz. Îl iubea sincer pe Maur de aproape doi ani. În acele momente paradoxal, îl compara pe Maur cu covorul.

Cum putea să fie atât de mic? Atât de josnic? Josnic ca un covor superb.

Simţi cum lacrimi fierbinţi îi alunecau pe obraji, o revoltă necunoscută încă se ridicase în ea, încât brusc se întoarse cu faţa spre Maur, care se încăpăţâna s-o dezbrace.

Privirile li se întâlniră şi se fulgerară reciproc.

80

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Maur fu cel dintâi care privise iritat într-o parte apoi adăugase tărăganat: -Hai nu face pe mironosiţa.

Fulgerător mâna Oanei plesni obrazul lui Maur, cu o furie de care nu se credea în stare. Acesta tresărise şi o privise inexpresiv preţ de câteva secunde.

Era rece şi distant cum nu-l mai văzuse Oana niciodată.

-M-aş fi putut dezbrăca şi singură, dacă vroiam asta. Se răstise Oana la el. Pentru asta m-ai invitat la tine? Ce-a fost în capul tău, Maur? Perplexitatea lui îi fusese de folos, îsi ridicase grăbită pulovărul de pe jos, se îmbrăcase şi ieşise fără un cuvînt. Pe scara întunecată se oprise să-şi şteargă lacrimile.

De cum a păşit afară, şi-a simţit din nou spiritul liber, o fericire nostalgică îi topea sufletul. Se putea bucura în continuare de lumină. Noaptea lipsită de speranţă nu reuşise să pună stăpânire pe ea.

Privea un strat de flori proaspete, neprihănite, scăldate în lumina soarelui. Le mângâiase cu privirea şi se simţise la fel ca ele.

Liniştea ei sufletească fusese tulburată, de nesăbuinţa lui Maur şi încă o mai ustura palma cu care îl lovise. Pentru moment altă soluţie nu exista. În doi ani de când se cunoşteau, Maur ar fi trebuit să ştie asta. Nu, nu o făcea pe mironosiţa, doar că pentru ea nu venise …timpul.

Gândul că un timp nu-l va mai vedea pe Maur, o sperie pe Oana. Sigur vor râde toţi colegii de liceu, că Romeo şi Julieta, (porecla lor) s-au certat.

N-au decât să râdă, gândise Oana.

81

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se grăbise spre casă, mai ales că avea mult de scris și Bacalaureatul bătea la uşă.Traversase aproape în fugă parcul, în care de sute de ori se plimbase cu Maur. Pe o alee îi întâlni pe Andrei şi Dana, discutând cu aprindere; - Ce-i cu voi? Vă certati? Întrebase ea din mers.

- Şi ce! N-avem voie? Răspunsese Andrei vizibil iritat.

- Nu ne certăm…discutăm, nu e nimic important, încercase zâmbind să explice Dana.

- Cum? Nu este important? Mai zisese Andrei cu sarcasm.

-Te rog încetează, n-are rost să discutăm acum. În loc să te preocupe examenele…

Oana îşi luase rămas bun în grabă şi trecuse pe altă alee, îndreptându-se spre casă. Era prea preocupată de întâmplarea cu Maur, ca să-şi mai bată capul şi cu ce se întâmpla cu prietenii lor.

Dar un gând îi străfulgerase prin minte.

-Dacă au şi ei aceeaşi problemă? La asta chiar nu se gândise. Oricum se vor vedea la şcoală şi se vor lămuri. Citise cândva într-o carte, că un trecut fără pată, este o comoară de nepreţuit, dar Maur o ironizase, spunând: -Doar nu vrei să trăieşti ca în romane.

Nu-şi imaginase niciodată, că va duce o viaţă de prinţesă, înconjurată de mult fast, obiecte de lux, servitori şi altele de acest fel. Nu, dar îşi dorise întotdeauna ca existenţa ei să fie curată, cinstită şi fără pete, de nici un fel. Nu-şi putea explica de ce a încercat Maur să întineze prietenia lor, atât de frumoasă până atunci, dragostea lor dintâi, floarea imaculată a tinereţii lor.

82

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Simţea că o apucă disperarea, de ce Maur? De ce tocmai el, pe care îl iubea, atât de mult şi care ştia că este iubit de ea. De ce nu-i ajunsese numai iubirea ei curată? Maşinal băgase cheia în iala uşii lor.

Locuia cu părinţii şi cu un frate mai mare. Se îndreptase spre camera ei, fără să bage de seamă, că în bucătărie, mama pregătea masa. Se aruncase pe pat şi închisese ochii. Revăzuse în minte toată scena, în cele mai mici detalii. Simţise aproape fizic, gesturile lui Maur.

O mână caldă i se aşezase pe frunte. Tresărise ca scuturată de friguri. Era mama, care foarte mirată, venise să vadă ce era cu fata ei, de nici un bună ziua nu reuşise să spună. Privirea Oanei era tulbure şi ochii-i, înotau în lacrimi.

-Ai să-mi spui ceva, draga mea? Spusese mama cu multă căldură şi cu voce scăzută.

- M-am certat cu Maur…cred că sunt o…proastă.

- În nici un caz…fata mea, nu este o proastă. Eu ştiu ce am crescut, iar lui Maur…mai dăi timp să te cunoască aşa cum eşti şi mai acordă-i o şansă, că nu-i un băiat rău. Are şi el probleme…vârsta, hormonii, nu mai sunteţi chiar copii…nu?

Trecuseră mai bine de două ore de când Oana sta întinsă pe pat. Nu mai plângea dar nici nu putea adormi.

Gândul că Maur s-a purtat aşa de imatur şi expresia “hai nu face pe mironosiţa”, îi revenea obsedant în minte.

-Unde a aşteptat ascuns acest Maur, pe care ea nu-l cunoscuse încă?

83

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ce se întâmplase cu acel Maur, frumos, vesel, cuminte şi foarte deştept…pe care-l iubise şi încă îl iubea, fără de care nu putea trăi, fără să se vadă sau să-şi telefoneze o singură zi? Se simţea copleşită de tristete, dezamagită până-n adâncul sufletului.

Amândoi fuseseră de acord cândva, că iubirea lor, era o descoperire extraordinară, ceva sublim, frumos şi intens, cum nimeni nu mai trăise aşa ceva până la ei.

Fără să vrea, zâmbise amintirii scenei făcute de Maur, când şi-au mărturisit ce simt unul pentru altul.

Lui Maur îi tremura vocea, dar nu se oprise şi-şi dusese fraza până la capăt. Îi mărturisise Oanei că o iubeşte, că toată existenţa lui este plină de fiinţa ei, că în tot ce face el, îi simte prezenţa, este motivat de prezenţa ei. Era adevărat, Oana nu se îndoise niciodată de el şi-i mărturisise în felul ei, mai simplu, mai potolit, că şi cu ea lucrurile stau exact la fel. Fusese sinceră până-n adâncul sufletului.

Era un adevăr care trebuia spus. Maur iradia de bucurie. Exuberant, ridicase de jos un gândăcel pe o frunză veștedă îngălbenită şi-i zise: - Vezi tu ce culoare are cerul? La fel sunt şi ochii Oanei. Superbi…nu-i aşa?, îl lăsase uşor în iarbă şi o sărutase cum n-o mai făcuse niciodată.

Oana râsese ştrengăreşte şi adăugase: -Ştii tu de ce este cerul senin? Pentru că aşa sunt ochii lui Maur. Râdeau ca nebunii prin parc şi purtau în inimile lor, tot seninul cerului.

-Ce poetic! Zisese Maur, făcând eforturi să revină cu picioarele pe pământ şi să nu pară caraghios. Asta se întâmplase în urmă cu un an, iar de atunci s-au văzut zilnic. De ce ajunseseră în acest impas?

84

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cine era de vină? Oana se frământa să înţeleagă ce-i adusese în această situaţie. Se simţea şi puţin vinovată, dar prea bine nu ştia de ce. Maur, ar trebui să aibă răbdare şi încredere. Fără încredere…nu există nimic.

Un mare autor de drame sentimentale, romancier consacrat, fusese întrebat de un reporter cândva: -De ce scrieţi poveşti de dragoste, care se termină prost?

-Povestiţi-mi o singură poveste de dragoste, care se termină bine şi eu am s-o scriu, a răspuns simplu omul de litere. Exista oare o fatalitate? Se întreba Oana.

Toate poveştile de dragoste sfârşesc prost? De ce și de cine depindea acest lucru?

Oana nu mai suporta să stea în pat, în acea stare de încordare. În minte i se învălmăşau o mulţime de întrebări, iar mama cu siguranţă că măcar în parte, va şti să i le lămurească.

Se ridicase cu greu, se simţea slăbită, aproape bolnavă, prea multe gânduri o epuizaseră. În hol fratele ei îi întinse un plic.

- Ţine este pentru tine”personal”, ce-a păţit corabia voastră? Era tentat să continue cu gluma, dar mama îl avertizase serios, să n-o supere că nu se simte bine.

Chiar dacă era cu trei ani mai mare decât sora sa şi uneori o tachina până la enervare, de data aceasta trebuia să se abţină.

Oana deschisese maşinal plicul, în care nu găsi decât o coală de hârtie, fără nici un cuvânt, doar nişte nori creionaţi pe alocuri. Înţelegea foarte bine semnificaţia lor. Cerul lor se acoperea de nori. Aşadar povestea lor de dragoste se va sfârşi prost, la fel ca toate poveştile de dragoste de altfel.

85

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Nu! Asta nu poate fi adevărat, gândea fata. Maur nu poate fi atât de prost încât să nu înţeleagă. Nu poate strica totul pentru o prostie. Va trebui să discute cu el, să-l facă să înţeleagă…ce? Mai întâi trebuia să înţeleagă ea ce are de făcut.

Maur trebuie să ştie, că ea ar fi procedat la fel cu oricare dintre băieţii, care se cam ţineau pe urmele ei. N-a fost un capriciu, chiar nu ştia ce să facă.

Indecizia ei o făcea să se simtă şi mai rău, iar mama era schimbul doi, nu avea cu cine să se sfătuiască.

Aici nu putea fi vorba de o regulă, trebuia vorbit, explicat, înţeles. Doar nu va rămâne supărat pe ea pentru atâta lucru. Dacă va fi nevoie îi va spune, deşi nu-i era deloc uşor, că a simţit, ruşinea, umilinţa şi în final revolta. Da, revolta. Asta era Oana, iar Maur ar fi trebuit să ştie cum este ea.

Dacă ar fi discutat mai mult despre asta înainte, poate că s-ar fi lămurit fiecare ce vrea să facă, dar cum procedase Maur, nu avea nici o scuză, iar ea nu era încă pregatită pentru acest pas. Întotdeauna se simţise în siguranţă lângă Maur. Trebuia oare să se teamă de el? Să-l suspecteze de gânduri ascunse? Să stea tot timpul în gardă, de teama unei capcane? Nu putea fi adevărat, mintea ei înfierbântată, dăduse întâmplării, mai multă importanţă decât trebuia.

Dacă mama ar fi fost acasă, ce repede s-ar fi lămurit toate. O chinuia îndoiala, întotdeauna i-au plăcut lucrurile clare şi certe, iar atunci peste sufletul ei candid, se cernea zăpada îndoielii. Oana sta cu coala de hârtie în faţă, aşezată pe un taburet în bucătărie.

Bogdan, intrase abia auzit şi se aşeazase şi el.

-E chiar aşa de grav? Să te ajut cu ceva?

86

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-M-am…m-am certat cu Maur, spuse Oana cu tristețe.

–Atunci sigur e de bine, voi chiar vă iubiţi.

-Uff ! Ce mai frate am şi eu…odată nu poţi fi şi tu serios?

-Măi…voi chiar vă iubiţi, începuse să-mi pară monotonă, prietenia asta a voastră.

-Dispari de aici…nesuferitule, mai zise fata şi se refugiase în dormitor. Din uşa dormitorului mai adăugă: -Cearta în dragoste, este ca o ploaie de vară, peste un câmp încins de... soare. Tu sau el…însfârşit poate chiar amândoi, meritaţi un duş rece, să vă dezmeticiţi...Bate Bacalaureatul la uşă…sora mea.

Mă duc să vorbesc cu Maur, o mai necăji el puţin.

-Să nu îndrăzneşti! Am să vorbesc eu cu el. Treaba asta ne priveşte numai pe noi, pricepi?

-Ha, ha, ha, uite-o pe Oana cea adevărată.

Acum pot să plec liniştit, am întâlnire, sorela...dacă ai nevoie de mine sunt pe aproape, reţine asta este... esenţial.

-Dacă sună telefonul, nu sunt acasă pentru nimeni, clar?

Spuse Oana bosumflată.

-Pentru nimeni... e clar dar pe mine, cum mă convingi că nu eşti acasă?

-Cum poţi fi atât de sâcâitor? Mă enervezi...

-Exersez!

-Tu chiar nu poţi fi niciodată serios?

-Ba da…când dorm... dar nici atunci nu se ştie, ce visez…

-Mare figură eşti, mă-ntreb cum te suportă fetele?

Dar Maur, oare el cum se simţea? La ce se gândea el?

87

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Sunetul strident al telefonului o trezise din visare.

-Alo!Da…eu.

–Ne...vedem,pe...seară? Întrebase Maur, ca şi cum nimic nu se întâmplase.

–Nu … nu, chiar nu cred, răspunsese Oana.

-Recunosc, m-am purtat ca un imbecil…dar trebuie să stăm de vorbă, în seara asta.

-Chiar dacă te-ai fi purtat ca un savant, în seara asta nu ies din casă Maur.

Cu puţin noroc…mâine.

-Eşti foarte suparată pe mine?

-Nu numai pe tine şi pe mine sunt supărată.

Când sunt aşa…mă simt urâtă, Maur.

-Nu vorbi prostii, tu nu poţi fi urâtă, iubire…Oana !

-Nu ies din casă în seara asta, tocmai ca să nu te convingi de contrariu, spusese Oana cu o undă de amărăciune în glas.

-Nu poţi să mă ierţi, nu-i aşa? Uite dacă vrei…încercase să-i explice Maur …

-Nu, te rog, nu mai spune nimic, ştii ce fac acum?

Caut cu disperare o gumă, vreau să şterg …norii.

-Dar o să-i ştergem amândoi, Oana, îţi promit.

-Nu trebuie să-mi promiţi nimic, ştiu, simt că o să-i ştergem împreună. Nu mă îndoiesc de tine.

-Eşti adorabilă, ştii ...

–Şi pe aceasta o ştiu. Nu-mi spui nimic nou.

-Adevărat?

De unde o ştii?

-De la mama. Pa, ne vedem mâine la şcoală.

Deci motive de îngrijorare majore, nu mai existau, rămânea să-şi pună ordine în gânduri.

Va trebui să mai stea de vorbă şi cu mama, prea o pasase fără explicaţii şi ea nu făcea asta niciodată.

Nu-şi făcuse nici o temă pentru ziua urmatoare şi era 88

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

deja seară. Oana începu să-şi scoată caietele, cu conspectările lucrărilor de recapitulat, în vederea examenului de bacalaureat. Avea mult de citit, mai avea de lucrat ceva la matematică şi fizică şi...parcă cele mai grele materii se nimereau în ziua următoare.

Curând se rupsese de gândurile ce-i frământau mintea şi se silise cu toată oboseala şi ora înaintată, săşi termine temele.De preocupată ce era nu auzise când fratele ei intrase în casă şi încuiase în urma lui.

- Ce faci tu sora mea preferată? Toceşti? Ai să ajungi să porţi ochelari, ascultă-mă pe mine, mai adăugase Bogdan intrând în camera sa.

- Şi care este problema ta? Am să port ochelari şi gata...

- Da, dar ...te mai place Maur? Dispăruse Bogdan râzând, în bucătarie. Să-l întrebi, poate are alte preferinţe...

- Ai de gând să mă laşi să-mi termin temele?

Aiuritule!

Curând se întoarse şi mama, şi seara se sfârşise liniştită şi calmă pentru toţi. Fără a pune întrebări, mama o examina din când în când pe Oana, o privea întrebător dar aştepta ca ea să-i spună ce avea de spus, sau s-o întrebe ce avea de întrebat.

Abia se luminase bine de ziuă, când Oana se spălase cu multă apă rece pe faţă, îmbrăcase un costum de sport şi fugise la alergare în parcul din apropierea casei lor.

Nu înconjurase întreg parcul, că în urmă la o distanţă apreciabilă, încă o persoană se pusese pe alergat. Auzea Oana paşii în urmă, dar nu voia să întoarcă capul, alergând din ce în ce mai tare.

89

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Sigur că oboseala o ajunse la un moment dat, se oprise, se întoarse brusc şi dădu cu ochii de Maur, care părea epuizat de efort. Întotdeauna îl întrecuse la alergat.Maur venind suflând greu, se trântise direct pe iarba udă de rouă. Nu-l mai interesa decât un lucru şi-l spuse : -Mai eşti suparată pe mine?

-Acum mi-e milă de tine, eşti terminat...spusese Oana încercând să glumească.

-Noi doi trebuie să stăm de vorbă ...mai zise Maur.

Iubire, niciodată să nu mai fugi de mine.

Avem o zi încărcată, după o noapte ... albă.

- Ce ar fi să amânăm noi discuţiile astea, pentru după bac, avansase Oana ideea. Prea suntem stresaţi şi nu ne înţelegem.

-Foarte bine, rămâne pentru după bac...ştii câte griji mi-am făcut toată noaptea? Am vrut să vin la tine să stăm de vorbă. Nu vreau sa râdă toţi de noi că avem neînţelegeri tocmai acum.

-Dar noi nu avem neînţelegeri...Maur, noi ne iubim, dar nu ştim cum să ne purtăm în anumite momente, asta este sigur.

-Exact, asta gândesc şi eu, vezi? Gândim la fel... În mai puţin de o oră, se întâlniseră în uşa clasei lor, unde Maur ajunsese tot în fugă şi a scos din servietă un trandafir alb, imaculat, învelit cu grijă întro coală de hârtie la fel de albă.

-Pentru tine iubire, zise Maur şi o sărută pe obraz.

-Şi asta este pentru tine, se ridicase Oana pe vârfurile picioarelor, să-l sărute pe Maur pe obraz.

Cu câteva lămuriri despre noii ei prieteni, Aurelia încheiase scrisoarea, urându-le fetelor multă 90

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

baftă la bac. Iulia citise scrisoarea pe nerăsuflate, cu voce tare şi pentru Dora şi Emilia, ca să scurteze timpul, apoi spuse...

-Ce frumos povesteşte, chiar are talent Aurelia. Dar cum bine spune ea, la treabă că ne aşteaptă bacul.

Multă baftă fetelor, de la ea, dar şi de la mine. * Se apropiase bătălia cea mare, numai câteva zile le mai despărţeau de primul examen. La tot pasul pe toate coridoarele, numai despre asta se vorbea.

Nu vedeai o singură fată, fără un teanc de carţi în braţe, agitându-se spre sala de curs, sau spre cea de studiu.

Febra examenelor cuprinsese întreg internatul. Şi masa se servea în grabă mare, iar prin dormitoare numai file, conspecte, teste de întrebări şi răspunsuri.

O întreagă harababură, dar nimeni nu avea timp de observaţii. Important era că se învăţa pe rupte. În privinţa bacalaureatului, Iulia nu-şi făcea mari probleme, ştia că se va descurca, dar importantă era admiterea la institut. Acolo trebuia să intre, indiferent cât de mare va fi efortul.

Nu mică i-a fost mirarea când s-au afişat rezultatele, absolvise cu o medie onorabilă de 9,33.

Era drept, trăsese tare de tot, dar chiar nu fusese greu. Între timp aflase de un post la o gradiniţă de copii preşcolari, cu program redus, cam departe, în alt sector al capitalei. Era un început, nu avea de ales.

Primise imediat postul şi se pusese pe treabă. S-a înscris la filologie, pentru L.romana şi L.franceză curs seral. Cu ajutorul mamei Antonia, reuşise să obţină o cameră într-un apartament de patru camere, dat în 91

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

completare la căminul de nefamilişti, unde nu mai era nici un loc disponibil.

Scurtase la maxim timpul de instalare şi se apucase de învăţat pentru admitere. Acest examen era cel mai important din viaţa ei, nu avea voie să-l piardă. Numai aşa visul ei se putea realiza.

Cu fiecare zi ce se apropia examenul de admitere, Iulia petrecea mai tot timpul studiind, devorând materia şi spunându-şi în gând: trebuie, trebuie, să intru. Formula întrebări cât mai grele, mai încuietoare şi se chinuia din răsputeri să dea răspunsurile cele mai potrivite, cuprinzătoare, devenea elocventă în descrierile ce le făcea.

Mare i-a fost surpriza, când la examenul de care se temea cel mai mult, lucrarea scrisă la L.română, li s-a cerut să sintetizeze o serie de opere ale clasicilor şi istoricilor noștri, fondatori şi întemeietori ai literaturii româneşti. Totdeauna îi plăcuse să înceapă cu începutul. Când începuse pregătirea la L.română, studiase mai întâi cronicarii şi istoricii. Îi plăcuse destul de mult istoria, aşa încât cunoscând unele evenimente istorice dintr-o perioadă contemporană apariţiei, unor opere literare de valoare, a făcut o lucrare de sinteză şi analiză destul de reuşită.

La oral, stăpânind bine subiectul se pierduse în nişte amănunte legate de starea de spirit a autorului respectivei lucrări, încât la un moment dat preşedintele comisiei spuse : -De ajuns domnişoară, vei avea destul timp să faci asta în faţa elevilor.

Se pare că ai vocaţie…eşti liberă.

92

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia părăsise sala de examen, plutind spre uşă.

Nu simţea paşii atingând podeaua. Era aşa de fericită, încât ar fi vrut să strige : “Am reuşit”, eu singură, am reuşit…Cea mai mare dorinţă a ei începea să se concretizeze.

Era studentă, lucra cu copii de gradiniţă, era drept dar se descurca singură.

Nu era puţin lucru. Era adevărat că nici concurenţa nu fusese prea mare, ca la alte facultăţi, dar era prima ei victorie însemnată. Reușise.

Primul gând fusese să meargă la un telefon public să o anunţe pe mama Antonia că reuşise, dar mai bine sărise în primul tranvai, pentru două staţii şi se dusese personal sa le dea vestea cea mare.

Cum era de aşteptat, bucuria mamei Antonia era fără margini. Au pătruns împreună în biroul doamnei directoare să-i dea vestea. Şi de această dată ca de altfel, de câte ori avusese Iulia ocazia să discute cu directoarea, păstra vis-a-vis de aceasta, o mică doză de neîncredere.

Drăguţă şi amabilă, aceasta o felicitase călduros şi cu o undă de nostalgie, spuse: -Oare câţi dintre copiii crescuţi aici, vor veni să ne spună despre reuşitele lor? Trebuie să ştii că ne mândrim cu fiecare dintre voi. Într-un fel am crescut împreună, voi a-ţi crescut….noi am îmbătrânit…acum ne părăsiţi…

-Acum va trebui să ne descurcăm singuri, dar de revenit, sigur voi mai reveni, să văd unde am crescut, adăugase Iulia cu emoţie în glas. În câteva cuvinte Iulia mulţumise directoarei pentru tot ce făcuse pentru ea, în toată copilăria.

93

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Înainte de a-şi lua rămas bun, Iulia mai făcuse o ultimă încercare: -Altceva, nu aveţi nimic să-mi spuneţi, din ce ştiţi că mă interesează?

-Nu draga mea, nimic, din păcate, adăugase directoarea, privind undeva pe alături de fată.

Cu lacrimi în ochi, Iulia se îndreptase tăcută spre uşă. Împreună cu mama Antonia, au mers pe la toţi cei care ani de zile, se ocupaseră de creşterea şi educaţia lor, luându-şi rămas bun. Trecând şi de portar şi urându-i cele de cuviinţă, Iulia cu inima grea, păşise afară din curtea orfelinatului, simţind toată greutatea existenţei sale, pe proprii umeri. Buna femeie se ţinuse tot timpul după ea, ca o umbră. Simţise câtă suferinţă era în sufletul ei.Toată bucuria reuşitei la examen, era umbrită de această despărţire, de această rupere, de ceea ce a însemnat copilăria Iuliei.

Au traversat strada în tăcere, lacrimile curgeau în voie pe obrajii lor, se uitau la clădirea veche care servise de adăpost atâţia ani, atunci ascunsă într-o oarecare măsură de copacii, care se înălţaseră o dată cu copiii, atâtea generaţii.

Niciuna nu a scos un singur cuvânt. Ce ar fi putut spune?

Iulia se lăsase condusă de mama Antonia, se simţea ca un copil bolnav.

Nu credea că despărţirea poate fi atât de dureroasă.

Nu ştia încotro mergeau, dar văzuse la un moment dat Arcul de triumf, apoi se pomenise aşezată împreună cu buna femeie pe una din băncile parcului Herăstrău.

-Hai gustă, o să-ţi facă bine, mama Antonia îi întinsese o îngheţată pe băţ.

94

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Erai aşa de bucuroasă când ai venit…şi acum…

-Tocmai dumneata care mă cunoşti aşa de bine, mă întrebi? Chiar nu ai înţeles? Întrebase Iulia cu amărăciune în glas.

-De înţeles, am înţeles eu multe, dar mai lasă gândurile…acum ai altceva de făcut.

Iulia ar mai fi vrut s-o întrebe ceva, dar se sfia şi o privea insistent printre lacrimi; -Ei, ce este? Spune? Anticipase mama Antonia.

-Te simti altfel de când te-ai căsătorit? Esti fericită cu adevărat?

-Să zicem…mulţumită.Teofil este un om bun, dar…inima lui încă nu s-a vindecat. Face eforturi, dar... mai are de tras. Sigur, în felul meu cred că sunt fericită, dar există mai multe feluri, de a realiza acest lucru.

Depinde ce aştepţi de la celălalt şi ce mai poate el să-ţi ofere, sufleteşte vorbind.

Este un soţ bun, atent, tandru, am o fată cu care mă înţeleg de minune şi la care crede-mă că ţin mult, dar mai lipseşte ceva…

-Cu el totul se desfăşoară în cea mai perfectă linişte, calm, înţelegere.

Este un om calculat, îşi programează timpul în aşa fel încât să cuprindă cât mai multe, parcă este contracronometru. Uneori am impresia că şi tăcerile lui sunt cuprinse în acest program, riguros, ca un moment de reculegere în memoria ei. Mă bucur cel puţin, că nu am fost minţită, am ştiut de la bun început, că el încă mai suferă, în urma ei. Totuşi când văd atâta tristeţe, iar eu nu pot face nimic, ai idee cum mă simt?

95

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Sunt şi zile când mă simt foarte singură... într-o casă cu trei persoane.

-Dar să ştii, Nicoleta este foarte receptivă la asemenea situaţii, ea vine şi …compensează, întru-un fel, absenţa tatălui.

Ne scoate în oraş, îl provoacă la tot felul de discuţii, savante…avem de lucru cu el.

Uneori îmi fac de lucru prin casă, sau plec să mai cumpăr câte ceva, dar sunt sigură că în lipsa mea, Nicoleta îl dăscăleşte nu glumă.

La întoarcere se vede efectul.

-De ce cari toată ziua ca o albină şi nu-i pui şi pe trântori la treabă? M-a întrebat într-una din zilele lui de criză.

-Va veni şi vremea trântorilor, nu crede tu că scapi, am încercat să glumesc, dar aveam lacrimi în ochi.

-Vezi că viaţa în doi, trei, nu-i chiar aşa de simplă şi nici mereu…roză.

-Eu aştept… într-o zi va veni singur, să-mi spună că a scăpat de coşmarul lui. Dacă într-adevăr va scăpa.

Mai zisese mama Antonia cu o undă de amărăciune în glas. Seara, în aşternut mi-a spus cât de rău îi pare că nu putem ieşi mai des la şosea, în oraş, oriunde…prea stau mult singură şi muncesc pentru ei.

Atunci nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile şi printre suspine, i-am spus: aştept să te vindeci...înţelegi? Şi-a sprijinit fruntea pe umarul meu, fără un cuvânt. Într-un târziu a adormit, dar era de o tristeţe de neimaginat. M-am gândit atunci că poate asta era soarta mea, menirea mea era să-l ajut să se vindece.

96

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-A doua zi Duminică fiind, se sculase cu mult înaintea noastră, făcuse piaţa şi cafeaua şi am primit şi un buchet de flori superbe.

-Vezi…fericirea se poate compune şi din acele gesturi mici, dar care au efect. Am speranţa că timpul…ne va fi de mare ajutor spre vindecare.

Aş fi bucuroasă să-mi împărtăşeşti şi tu gândurile tale, dar eşti aşa de secretoasă, încât încep să mă indoiesc de pe acum. Nu-mi spui mare lucru despre tine, deşi ştii cât de mult mă interesează.

-Oh, te rog nu te grăbi să mă judeci. Eu abia acum încep să trăiesc pe picioarele mele, ce ţi-aş putea eu spune, ceva ce încă nu ştii? Într-o bună zi voi avea cu siguranţă ce să-ţi povestesc, dar până atunci…Iulia rămase uşor dusă pe gânduri.

-Ai fost un copil bun, Iulia; foloseşte-ţi inteligenţa cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Organizează-ţi viaţa, frumos şi demn, fără compromisuri mari, fii tu însăţi în orice împrejurare, nu da înapoi în faţa greutăţilor şi vei reuşi cum puţini o fac în aceste vremuri. Îţi regăseşti uşor liniştea şi pacea sufletească în munca facută cu pasiune, cu dăruire, aşa cum te cunosc eu, draga mea. Te vei bucura de stima şi afecţiunea celor din jur, dar cu siguranţă vei stârni şi invidii, cu sau fără voia ta. Va veni o zi când ai să te îndrăgosteşti, atunci trebuie să fii cu mare băgare de seamă, cui dăruieşti această comoară a sufletului tău, pe care eu pun mare preţ. Ştiu că nu te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură şi tocmai de aceea îţi atrag încă odată atenţia. Nu te lua 97

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

după aparenţe, cumpăneşte bine vorbele dar mai ales faptele. Crede-mă Iulia, că chiar şi cea mai naturală mamă, ţi-ar spune acelaşi lucru. După aceea plecaseră acasă să afle ce a făcut Nicoleta, la examen.

Acasă le aştepta o dezamăgire mare.

Cu tot avântul, curajul, siguranţa de sine cu care plecase Nicoleta la examen…picase.

Concurenţa la medicină fusese foarte mare, mult prea mulţi candidaţi pentru prea puţine locuri. Nicoleta era trântită în fotoliu, cu faţa lipsită de orice expresie.

Tresărise uşor la intrarea mamei Antonia şi a Iuliei, dar rămăsese mai departe neclintită, inertă. La insistenţele mamei Antonia, reuşise să spună totuşi că nu ştia exact ce se întâmplase. Cunoştea subiectul…în mare, dar când a trebuit să pună pe hârtie…pur şi simplu nu a mers. Iar cu al doilea subiect nu şi-a mai bătut capul, I s-a părut lipsit de sens.

Toată lucrarea era compromisă din start.

-Nu-i nimic, spusese mama Antonia cu un suspin abia stăpânit, nu-i sfârşitul lumii. A doua încercare cu siguranţă va merge mai bine.

Ai fost şi foarte surmenată, nu trebuia să înveţi până-n ultima zi. Mă asculţi Nicoleta? Sus fruntea, alţi tineri încearcă şi a treia sau a patra oară, asta trebuie să faci şi tu până intri.

-Cât aş fi vrut să fie şi tata acasă, spuse Nicoleta suspinând din toată fiinţa ei.

Mă simt aşa de…oh…aşa de.... izbucneşte în lacrimi şi fuge în baie unde dă drumul la apă să curgă tare să-i acopere plânsul. Nu dură însă mult.

Se uşurase prin lacrimi, preţ de câteva minute, dar revenise, cu un zâmbet anemic în colţul gurii.

98

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia şi mama Antonia priveau îngrijorate, faţa tumefiată a Nicoletei, care încercând să braveze spuse: -Chiar ce mi-o fi venit, doar…nu-i sfârşitul lumii.

Era însă atâta amărăciune în glasul ei, încât fără voie pe obrazul Iuliei se scurseră lacrimi calde de compasiune pentru buna ei prietenă.I se înnodau sub bărbie şi nu încercase să le şteargă. Era copleşită.

-Ai plâns mult, spuse mama Antonia examinându-i faţa cu atenţie, plânsul uşurează, dar prea mult te slăbeşte. Nu eşti tu omul care să facă asta.

-Asta crezi? Spusese Nicoleta, ai ocazia să vezi un doctor... care plânge la primul eşec.

-Mai bine acum decât mai târziu, spusese mama Antonia. Acum ai ocazia să repari, mai târziu…nu se ştie.

-Mereu ai dreptate, nu ştiu cum reuşeşti …oh, ce va crede tata? V-am dezamăgit pe toţi?

-Nu spune prostii draga mea, ştim toti ce concurenţă a fost.Tata va suna deseară, ar fi bine să nu faci o dramă…are el destule. Nu-l lăsa să creadă că te-a afectat chiar aşa de mult. Știi cât suferă, hai să nu-i mai pricinuim şi noi alte griji, adăugase mama Antonia.

-Ai început să-l iubeşti pe tata? De ce nu-mi răspunzi?

-Crezi tu că dacă nu era asta…eram eu acum aici?

Este drept că te-am îndrăgit mai întâi pe tine…iar pe el, îl aştept să se vindece. Asta va rămâne între noi.

-Ce mă făceam eu fără dumneata? Oftă Nicoleta privind peste umărul mamei Antonia şi parcă atunci descoperise prezenţa Iuliei: -Tu sigur ai intrat, nu te jena se vede de la o poştă…bravo, bravo, măcar una din noi a reuşit.

99

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Ştii bine că încă nu s-au afişat rezultatele, dar am făcut câte ceva…

-Felicitări şi nu mai face mutrişoara asta …te rog, mă descurc eu…data viitoare, fii fără grijă.

Asta era Nicoleta, optimistă, vulcanică, explozivă.

-M-ai speriat! Spusese Iulia, încă sub impresia hohotului de lacrimi al Nicoletei. Nici nu ştiu ce să-ţi spun... Ce figură eşti. Au rămas în continuare bune prietene.

Cu mama Antonia alături, Nicoleta a reuşit să se adune şi să intre la medicină în sesiunea următoare.

Febra examenelor le-a ţinut ocupate întreaga vară. * Treceau zilele în goană, ducând cu ele săptămâni, luni, ani de muncă, de învăţătură. Iulia era nevoită să recunoască, faptul că nu era deloc uşor, în cei patru ani cât a durat institutul la seral. Dar nu a dat nici un moment înapoi. Dimpotrivă, în aceeaşi perioadă s-a apucat să studieze pe lângă disciplinele cerute şi filozofia.

La adunările ad-hoc cu mediciniştii, prietenii Nicoletei, care de regulă erau fie la un ceai, fie la Nicoleta acasă, avea ocazia să pună un pic în practică cele învăţate. Se purtau discuţii din toate domeniile şi acolo unde simţea că are ceva pertinent de spus, îndrăznea să-şi spună părerea.

Uimirea celor din jur o făcea să înţeleagă, că atât cultura generală cât şi grija pentru exprimare, erau foarte apreciate.

De multe ori Iulia încercase, un sentiment de inferioritate în grupul mediciniştilor, de aceea cu ceva 100

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

timp în urmă, o introdusese pe Mona în grup, înclinând oarecum balanţa.

Venise de undeva de pe malul Dunării.

Studentă la geografie, tot seral bine-nţeles, Mona avea talentul extraordinar de a se face remarcată, de a focaliza atenţia celor din jur, asupra ei. În permanenţă coafată şi îmbrăcată după ultima modă, intra foarte uşor în discuţie cu oricine, indiferent despre ce era vorba, ea avea mereu ceva de spus.

Dar cercul de prieteni era în continuă creştere, fiecare mai aducea câte o persoană, sau chiar cupluri, formând în scurt timp un grup considerabil.

Gazdă minunată mama Antonia, se bucura sincer ori de câte ori Nicoleta venea acasă cu un întreg alai.

Ceaiurile, se ţineau lanţ, punea muzica cea mai nouă şi la modă. Se distrau de minune.

Pe un taburet în bucătărie, Iulia se aşeza la discuţii cu buna femeie, întrebând-o mai cu jumatate de gură cum mai mergeau treburile prin orfelinat.

-Am observat că te eschivezi de la răspunsuri clare. Ai devenit evazivă, ce se întâmplă acolo de fapt?

-Mai nimic…ce te face să crezi că s-ar întâmpla ceva deosebit? Poate numai faptul că fetele mele preferate, nu se mai află acolo, dar din moment ce sunteţi aici…hai, mergi dincolo, acolo este locul tău.

O dată cu anii Iulia scăpase de obsesia aceea, care o urmarise toată copilăria, pierise şi curiozitatea bolnăvicioasă, care o măcina când se gândea la cei ce au adus-o pe lume şi-au aruncat-o pur şi simplu în viaţă.

101

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Deja gândea altfel, dacă ei ar mai fi fost în viaţă, cu siguranţă că ar fi căutat-o, dar aşa, probabil că nu mai erau de multă vreme printre cei vii.

Era cazul să tragă linie şi să meargă mai departe. Trăia din munca ei, era mulţumiţă de cum reuşise s-o scoată la capăt cu toate greutaţile inerente ale vieţii.

Cu micii preşcolari se descurcase foarte bine, căpătase şi oarecare experienţă pedagogică. Ar fi putut vorbi despre năzdrăvăniile lor ore în şir, dar ca de obicei îi plăcea mai mult să asculte. Avea cu ei multă răbdare şi înţelegere şi se bucura de iubirea lor atât de curată, atât de afectuasă şi de candidă, cum numai copiii de vârsta lor pot simţi. Îi învăţa tot ce cuprindea programa de preşcolari, dar în afară de acestea inventa special pentru ei mici povestiri cu caracter educativ.

Sigur că nu renunţase nici la versuri, dar în timpul foarte scurt aflat la dispoziţia ei, foarte rar îi mai oferea această delectare a sufletului şi a minţii.

Amărăciune Un stejar îşi plânge frunza, Printre brazi, freamăt de cetini, Vulturii predau înaltul, Omul, nu are prieteni.

Pe ogor scrâşneşte tancul, Grâul…o ghiulea de tun, Sabie e vechea coasa, Pâinea noastră-i tot pe drum.

102

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se aşterne disperarea, Plâng copiii lângă drum, Oamenii-au greşit cărarea Şi e prea târziu acum.

Steaua sudului se stinge, Oamenii-şi trăiesc calvarul, Dă-ne Doamne o lumină, Că ni s-a umplut paharul. (erau versuri inspirate de știrile difuzate fie în presă, fie la radio sau tv, despre zonele unde se purtau războaie) În primul concediu, de la grădiniţă, cedase practic, insistenţelor Nicoletei de a petrece cu ei câteva zile la mare, împreună cu câţiva prieteni apropiaţi. Mona consimţise cu mare bucurie, cum era amatoare de distracţii. Iulia nu văzuse marea niciodată.

De câte ori se organizase tabere la internat, totdeauna mergea la munte. Acolo se simţea foarte bine, respira aerul curat, admira de pe înălţimi tot ce se putea, de la covorul de verdeaţă de pe văi, până la piscurile pleşuve ale munţilor cei mai înalţi.

Cu rucsacuri în spate, se înghesuiseră pe scara trenului arhiplin, care urma să-i ducă la Constanţa.

Bucureştiul rămăsese curând în urmă cu casele lui dărăpănate de la periferie, cu gardurile din sârmă ghimpată şi bucăţi de tablă ruginită şi mirosuri dintre cele mai grele.

103

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Încercaţi să avansaţi pe culoar, doar nu ramânem pe scară, scânceşte Mona, chinuindu-se să-şi facă loc.

-Treci pe deasupra, tovărăşico, dacă te simţi în stare spune un bărbat morocănos, care încerca zadarnic să-şi aprindă o ţigară.

Curentul îi stingea de fiecare dată chibritul, dar el se încăpăţâna s-o aprindă.

Mult timp nimeni nu mai scoase o vorbă, încerca fiecare să-şi facă loc pe culoarul îngust şi plin de bagaje.

Abia la Lehliu, se mai eliberase puţin, preţ de câteva secunde, când unii coborau dar alţii se grăbeau să urce. Unul din medicinişti aflat mai aproape de un compartiment care se golise se grăbise să-l ocupe în întregime pentru întreg grupul. Astfel se înghesuiseră toţi într-un compartiment, scăpând de bagajele din spate şi se aşezaseră fiecare cum putea, chiar şi unul pe genunchii celuilalt.

De peisajul de afară, nu se sinchisea nimeni, nu aveau timp preocupaţi de propriile lor gânduri, de căldură, de înghesuială, dar să mai şi admire pe unde trecea trenul în mare viteză.

Cu câteva poante şi bancuri spuse mai mult din plictiseală de câţiva băieţi, ajunseseră într-un sfârsit la Costinesti. Căldura şi oboseala călătoriei aşternuse pe feţele lor o resemnare şi o toropeală grea.

După ce s-a terminat cu cazarea într-un pavilion rezervat studenţilor, odihna era imperios necesară.

S-a retras, fiecare să-şi încarce bateriile.

Ziua următoare urma să se facă programul pentru întreaga perioadă.

104

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu se iviseră zorile, când se auzise o larmă de nesuportat.

- Hai fetelor, sus pe terasă; una să nu rămână în pat. În fugă intrase Man (Manolescu) haideţi sus să vedem răsăritul . În câteva minute, puseseră în picioare întreg pavilionul.

Fetele priveau pe fereastră, unde nu se distingea nimic, numai o mare de întuneric.

-Ce v-a apucat la ora asta? Strigase Nicoleta supărată.

Sunteţi nebuni, este încă noapte afară.

-Acum să urcaţi, mai spuse Man, alergând în sus pe scări.

O întreagă tevatură gândea Iulia, pentru un răsărit… fenomen care se întâmplă în fiecare zi.

-Frumos început, n-am ce zice. Ieșise din cameră încă bombănind şi încercând să-şi pună o pătură peste capotul subţire prin care briza rece şi umedă a dimineţii pătrudea înghețând-o.

Grozav şi-ar fi dorit să se vâre înapoi în pat, dar cu nebunii lor de prieteni…nu se putea pune. Era chiar supărată că din prima zi la mare, asista la un asemenea tărăboi, în puterea nopţii.

Sus pe terasă toţi aveau pături peste pijamale şi stăteau zgribuliţi lângă balustrada terasei.

După un timp, întunericul începuse să devină cenuşiu. Aşteptau înfriguraţi şi tăcuţi, să se întâmple un miracol. Rar se mai încumeta câte unul să tulbure liniştea şi aşteptarea celorlalţi.

Obosită, posacă şi tăcută Iulia îşi strângea cât mai mult pătura pe lângă corp, încercând din răsputeri să tremure cât mai puţin vizibil. Se aşezase lângă balustradă între Mona şi Nicoleta, scrutând orizontul.

105

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cenuşiul cerului devenea tot mai vioriu, se oglindea în unda apei, care se metamorfoza şi ea, căpătând culori ciudate. Uşoare nuanţe roşcate începuseră să se vadă pe linia orizontului, devenită între timp albastru-violet.

La început culorile erau anemice, dar pe parcurs se transformau, devenind aprinse. În stânga lor cerul se înfăţişa privirii, ca o imensă avalanşă de zăpadă scânteietoare.

Linia orizontului era străpunsă în două locuri de catargele a două vase aflate undeva la ancoră, mai departe de ţărm.

-Nici cel mai talentat pictor n-ar putea reda aşa ceva, se încumetase Iulia să spună mai mult în şoaptă.

Un spectacol de culoare, de lumină, ce se petrecea odată cu naşterea unei noi zile.

O feerie neobişnuită, învăpăiată cuprinsese atât cerul cât şi marea în dansul ei matinal. O imensă intindere de apă violet-roşiatică se înfăţişa acum privirilor tinerilor fascinaţi de pe terasă. Creste de valuri înspumate, sclipitoare şi veşnic în mişcare.

Liniştea ce stăpânea împrejurimile, a fost străpunsă de ţipătul strident al unui pescărus, ce se avântase primul în căutarea, peştelui. Se ridicase spre cer ca o săgeată, apoi plutise deasupra apei, iscodind după hrană.

Curând i-au urmat alţii şi astfel magia răsăritului de soare la mare începuse să se destrame.

La orizont apare încă mic dar roşu, discul de foc al soarelui. Uşuraţi că miracolul s-a produs, au început discuţiile: -Splendid! Cel mai mare artist, rămâne natura însăşi.

Instinctiv Iulia se întoarse să vadă cine-i rostise gândul.

106

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Exact aşa gândise şi ea cu o secundă în urmă. În spatele lor, Man cu încă doi baieti, le urează veseli “bună dimineaţa”.

Se fac prezentările şi astfel Mona şi Iulia fac noi cunoştinţe, Traian şi Paul, ambii medicinişti ceva mai avansaţi.

Dându-şi seama de ţinuta lor, pufnesc în râs cu toţii, aşa de caraghioşi erau, înfofoliţi în pături. Câţiva doar se încumetaseră să lepede păturile şi să înceapă gimnastica de înviorare.

- Întradevăr, spuse Iulia, privind din nou linia orizontului, poate numai un aparat de filmat ar reuşi să redea exact ce se întâmplă aici.

Minunat spectacol de lumină şi culoare.

Ramase un timp sprijinită de balustradă, amuzându-se de prostiile celor ce pretindeau că fac înviorarea. Şi-ar fi dorit să poată fi şi ea asemenea lor, dar nu reuşea să spargă acea carapace în care se simţea încă închisă, nu se putea exterioriza. * Se întreba Iulia, deseori de ce nu putea fi şi ea ca ceilalţi studenţi, mai deschisă dialogului, mai dezinvoltă ca Mona de exemplu, dar… nu, chiar ca Mona n-ar fi vrut să fie. Se făceau cam multe glume pe seama ei şi asta nu şi-ar fi dorit în nici un caz.

Uneori se simţea stigmatizată. Întreg grupul, se manifesta liber, fără inhibiţii, zgomotos şi plin de viaţă, de voie bună.

107

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia simţea cum mocneşte în adâncul fiinţei sale, un clocot de viaţă ce se îndărătnicea să rămână doar în adânc, fără ca la suprafaţă să se vadă ceva.

Se bucura sincer de compania lor, dar altceva decât un zâmbet, nu reuşea să afişeze.

Nicoleta era în stare să facă tumbe numai să o vadă o dată râzând în hohote.

-Tot cu capul în nori, măi dragă? Oh ! cobori în jos luceafăr blând…se amuza Nicoleta pe seama Iuliei.

Motive serioase de îngrijorare, sau nemulţumire nu avea. De câte ori încercase să se analizeze, ce are, ce-şi doreşte de fapt şi nu poate îndeplini? Avea impresia că intră într-un cerc vicios din care nu mai ştia cum să iasă.

Dar de lipsit sigur îi lipsea ceva, încă neclar, ceva ce trebuia să-i întregească personalitatea ei, să umple golurile lăsate de alţii, în sufletul ei de copil orfan.

Numărul cunoştinţelor lor se mărise, timpul îl împărţiseră judicios între plajă şi distracţii.

Dimineţile baie în mare şi plajă, iar după amiezile hoinăreau prin toate staţiunile de pe litoral.

Paul era nelipsit din grupurile ce se formau, cântând de câte ori se ivea ocazia, din gură şi acompaniindu-se cu chitara. Era trubadurul trupei.

Primul contact cu apa mării, o făcuse pe Iulia să se înfioare din tălpi până-n creştet. Încercase chiar să înveţe să înoate, dar era imposibil pentru moment.

Se temea totuşi de apă. În comparaţie cu muntele, marea va fi totdeauna pe locul doi.

108

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Apreciase că toate staţiunile amenajate pe litoral, erau frumoase, fiecare în felul ei. Dar serile când organizau acel foc de tabără, pe malul mării, cu cântece şi recitări de versuri, vor rămâne pentru totdeauna, în mintea şi-n inima ei.

Acolo în faţa focului, tineretul studios ştia să se distreze, dar şi să se pună în valoare. Au căzut cu toţii de acord, că ar fi frumos să-şi imagineze că vor da examen la I.A.T.C. şi vor susţine probe din cele mai diverse.

Atunci a început febra căutărilor, în bagajele culturii generale, ale fiecăruia dintre ei care urmau să participe la acest joc.

Cei ce se eschivau, erau catalogaţi drept trădători de grup şi li se dădeau pedepse, care mai de care mai hazlii. Acceptase şi Iulia acest joc, deşi nu ştia prea bine ce va face, dar urma sa se orienteze după ceilalţi. Îşi amintea cu plăcere de probele de recitare, obligatorii, un cântec la alegere, un dans şi o probă de mimică. În cursul zilei juriul punea la cale cele mai năstruşnice încercări, pentru cei câţiva tineri ce urmau să fie chipurile, examinaţi seara.

Teama de ridicol pusese stăpânire pe Iulia şi se frământa să găsească ceva inteligent, de mimat şi de recitat, dar …mai trebuia şi să cânte, iar de dansat...nu se descurca prea bine. În seara respectivă îşi adunase tot curajul de care avea nevoie, hotărâtă să facă impresie bună.

Trăsese un billet prin care i se cerea: -Să interpreteze o melodie veche, în stil modern.

109

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Să compună pe loc o poezie, de cel puţin două strofe.

-Să mimeze ceva greu de ghicit, să danseze vals, cu un partener ales fără să-l vadă, urmând să fie legată la ochi.

Problema era serioasă, deoarece ea nu ştia vals în nici un fel, iar legată la ochi ar fi făcut totul şi mai caraghios. Încercase să se adune, să-şi pună ordine în gânduri. Ce putea să mimeze, să fie greu de ghicit, în caz contrar, pedeapsa era de treizeci de săruturi, tot legată la ochi.

Se aplecase asupra hârtiei de scris şi cu îndemânarea de altă dată scrisese pe nerăsuflate, următoarele versuri: ”Din genuni întunecate, zbuciumate valuri vin, Sfărâmându-se de maluri, murmurând şi suspinând, Suliţi roşii străpung cerul, violet întunecat, Dând zenitului văpaia, focul sacru ne-ntinat.

Speriat se trage-n lături, întunericul greoi, Făcând loc luminii care, se revarsă peste noi.

Cer şi apă-i o văpaie, cu sclipiri strălucitoare, Prevestind cum din străfunduri, se ridică mândrul soare.

Sprinteni pescăruşi se-avântă, în înaltul cerului, Anunţând ziua cea nouă, darul sfânt, al soarelui”.

Erau versuri inspirate de primul răsărit de soare la mare, la care fusese aşa de fascinată şi pe care-l păstra încă foarte viu în minte.

110

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

După aceea la recitat a fost chiar aplaudată, a prins curaj şi a cântat fără a schimba nimic, melodia “Numai una”, pe versurile lui G.Coşbuc.

Spre norocul ei nu s-a sesizat nimeni, de interpretarea clasică. Rămăsese foarte încurcată, când a trebuit să mimeze ceva, dat fiind că nimic nu-i venea în minte.

La un moment dat îşi aminteşte un copil de la gradiniţa unde lucra, care de câte ori se certa cu un coleg, venea plângând la domnişoara educatoare şi-i cerea să-l pedepsească pe celălalt copil.

Iulia puse un genunchi în pamânt, îl ia imaginar de barbie şi-l conduce la locul lui. Îl mângâie pe cap şi-l ciupeşte uşor de obraz.

Se ridicase triumfătoare, aşteptând să vadă cine a ghicit, ce mimase.

-Ce-a fost asta? Întrebase aşa zisul preşedinte al juriului, Doru Georgescu, uşor nedumerit.

-Ghiceşte răspunse Iulia, enigmatică.

-Ai petrecut cumva o batrână să treacă strada? Mai încercase Doru râzând.

-Să crezi tu …apoi am ciupit-o de obraz, nu?

Adăugase Iulia zâmbind.

Toţi râd, dar niciunul nu ştie ce a mimat. Nicoleta face semen că ea ştie dar nu spune.

-Este cazul să repet? Întrebase Iulia în glumă.

-Nu, trebuie să ghicim noi juriul sau altcineva din asistenţă. Ia să vedem, ne spune cineva?

Traian Munteanu o privea pe Iulia, gânditor şi serios în acelaşi timp.

-Ai încercat cumva să pari cocoşată? Mai încercase Doru.

111

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Nu, am împăcat doar un copil care plângea, spuse Iulia triumfătoare.

-Un copil? Fantastic! Am uitat că lucrezi cu puradei, ei…dar acum…dame-vals te rog, legaţi-o la ochi... În jurul ei, se formase iute un cerc de băieţi.

Iulia întinse mâna fără să vadă absolut nimic, atinse un umăr ieşit oarecum mai în faţă şi rămase cu mâna pe el. A început şi valsul, la casetofon. Tânărul dându-şi seama că fata nu ştie vals, o prinse cu nădejde de mijloc, şi-i spusese să se lase condusă de el şi să numere paşii în gând.

Astfel Iulia recunoscuse vocea lui Traian şi spre distracţia generală, terminase cu bine şi valsul şi scăpase de cele treizeci de săruturi, nedorite.

Toţi aşteptau cu nerăbdare proba dată de Nicoleta şi Man. Prea o pregăteau de mult timp, ca să nu fie ceva deosebit. Îşi mai amintea că Man şi-a ales scena balconului din Romeo şi Julieta.

Au primit numeroase aplauze.

Mona recitase câteva rânduri dintr-o baladă veche, în care se vorbea despre isteţimea femeilor. La proba născoceşte o poveste, ea ceru voie să povestească una, pe care o auzise în satul ei natal, de undeva de pe malul Dunării. Avea darul de a povesti cu lux de amănunte, de lesne-ţi puteai imagina scenele descrise.

Istorisirea ei vorbea despre un seducător fără scrupule, care făcea câte-o victimă în fiecare sat, pe unde trecea. *

112

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era într-o vară toridă ca cea petrecută de ei.

Era o fată de pescar, pe numele ei Marina, care-și pierduse mama încă din copilărie.Tinereţea, cinstea şi frumuseţea ei, erau singura avere. Mătuşa, soră cu tatăl fetei, o purta pe fată pe la toate cunoștințele ei, în speranța că va gasi pentru nepoată un soț bun și ceva mai înstărit, așa cum promisese fratelui ei pescar că va face.

Din copilărie i se inoculase o anume conduită.

Educaţia rigidă de care avusese parte, o făcuse să se ferească de companii periculoase. Ştia că bărbaţii trebuie crezuţi numai pe jumătate. Odată ce-şi ating scopul, te salută din mers şi nu le mai dai de urmă.

Ce rămânea în urmă, nu-i mai interesa. Fetele ce nu au ţinut seamă de aceste sfaturi, au alunecat jos de tot în urbea lor natală. Întâlnise prin casele prietenelor mătușii, un marinar. Lucra pe un şlep de marfă. Era de o tinereţe şi o vivacitate impresionante, iar poveştile lui reuşeau să capteze atenţia tuturor.

Alexandru Banu, nume predestinat unui barbat hotărât să-şi ia o nevastă cu o mare avere. Sentimentele, deşi existau, nu contau când se punea în joc libertatea, existenţa şi confortul personal.

Se mai pripăşise pe lângă prietenii comuni şi un tânăr parvenit, un mediocru din toate punctele de vedere, dar cu o ambiţie de nesuportat.

Părinţii lui ţineau o prăvălie de peşte undeva într-o mică aşezare urbană, iar el se ocupa de aprovizionare.

Lipsit de tact şi de sensibilitate tânărul Pericle, nu înceta să-i facă curte tinerei crescute în chingi, mai întâi în familie apoi de către mătuşa sa.

113

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Având o mare sensibilitate, Marina încerca să scape din cercurile societăţii, în care nu se simţea decât o păpuşă, o marionetă manevrată atât de mătuşă cât şi de cei din jur. Mereu o puneau să le cânte.

Ea cânta frumos, ca pe vremea când era doar o copilă și se juca pe malul apei cu o nuielușă, prefăcându-se că prinde pește. Între tânărul Pericle şi marinarul Banu, se instalase curând o gelozie, o ostilitate manifestată peste tot. Glumele răutăcioase şi farsele se ţineau lanţ, iar Pericle în înfumurarea lui nu înţelegea ce are lumea cu el. Se credea în centrul atenţiei, deşi era de fapt ţinta batjocorii lor. Continua să se amestece cu cei din prejma Marinei, ce cânta aşa de frumos când mergeau la un picnic pe malul Dunării, de credeai că este o adevărată sirenă.

Mulţi erau cei ce se învârteau în jurul Marinei, dar dintre toţi, unul singur reuşise să se aşeze mai adânc în inima fetei. Nu vedea, sau refuza să creadă că este un aventurier şi un vânător de zestre.

Banu, versat în cucerirea femeilor, reuşea să lase impresia că este fermecat de tânăra fată de pescar.

Se declară îndrăgostit şi fără speranţă dar în realitate, căuta cu înfrigurare o fată cu zestre serioasă. Bruma de avere ce-i rămăsese de la părinţi, Andru o pirduse la jocul de cărţi.

Frecventa aşa numita societate aleasă, unde reuşise în scurt timp să capteze atenţia tuturor, dar cucerise şi inima sărmanei fete de pescar.

Aceasta lipsită de orice experienţă, roşea ori de câte ori Banu o privea, sau i se adresa cu vorbe

114

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mieroase, complimente bine plasate, ce o intimidau de fiecare dată.

Undeva, în aval făcuse să se îndrăgostească de el, fiica unui om foarte bogat, blindată cu aur şi cu conturi în mai multe bănci. Fusese chiar și la Paris, Ane-Lize.

Aflând de la amicii cheflii cu care-şi pierdea timpul liber, că frumoasa Marina, urma să se mărite, lui Banu nu-i convenise acest fapt. Făcuse totuşi eforturi să nu se vadă acest lucru, dar în mintea sa diabolică, începuse să urzească un plan.

Când aflase cu cine urma să se mărite fata, devenise şi mai înverşunat. Un prost îngâmfat ca Pericle, merita o lecție să-i ajungă întreaga viaţă, decretase Banu în mintea sa. Această nuntă nu trebuia să aibă loc. Cu toate ceaiurile pe care le dădea Pericle, pentru a demonstra ce afaceri înfloritoare are, nu reuşea să facă o impresie mai bună. Fata abia dansase un dans cu el și atât.

Cheflii ce se dădeau drept prieteni, îl lăudau pentru cât de bine s-au simţit la el, dar în spate râdeau de el, făcându-l caraghios, zgârcit cu ifose de om de lume. Marina, fata de pescar, scoasă în lume de mătuşa ei, se simţea prinsă în laţul întins cu mare artă de marinarul aventurier.

Mândria lui Pericle nu mai cunoştea margini, de când fusese acceptat ca logodnic oficial al Marinei.

Biata fată se agăţase de această oportunitate, precum cel ce simte că se scufundă, în durerea unei iubiri ne-mpărtăşite.

115

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nimic din comportamentul lui Pericle nu-i era pe plac, frazele lui bombastice, parcă erau copiate de undeva şi învăţate pe de rost.

Se ruga de el, însă cu disperarea celei ce simte primejdia şi urgenta plecarea lor cât mai departe posibil, acolo unde erau părinții lui.

Prezenţa lui Banu îi făcea mult rău. În preajma lui se pierdea cu firea. Numai logodnicul nu pricepea nimic, din graba fetei de a pleca din oraş.

Nu reuşea să vadă cât de mult îşi dorea Marina, să se pună la adăpost de orice ispitire, venită dinspre Banu.

Era ceva mai presus de puterea şi raţiunea ei, sănătoasă în alte situaţii.

Voia să fugă departe de meschinăria lumii, în care nimerise aproape fără voia sa. Pe malul Dunării, în căsuţa de pescari, se simţea în siguranţă, dar la oraş, liniştea şi calmul ei obişnuit, se pierduseră în întregime. Teama, vecină cu panica le înlocuise.

Nici mătuşa nu-i înţelegea tulburarea, iar logodnicul ei nu înceta să se laude peste tot, de norocul ce-l avea fiind iubit de o asemenea fată.

Sărmanul de el, nu înţelegea nimic din frământările ei.

Teama tinerei fete, de a nu cădea în mâna celui ce ştia să o facă să-şi piardă capul, era justificată.

Semnalele primite şi detectate de alarma ei interioară, o avertizau permanent. Banu făcea eforturi să se afle în acelaşi cerc de prieteni unde se afla şi ea. Soarta însăşi, se pare că-i aducea în acelaşi loc.Banu găsea întotdeauna, un cuvânt potrivit oricărei situaţii, făcea conversaţie cu o uimitoare uşurinţă şi nu înceta să-i plaseze câte un compliment, făcând-o să roşească până-n vârful urechilor.

116

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Îl amuza foarte mult acest joc al seducţiei, în care Marina nu mai ştia unde să-şi îndrepte privirile şi nu ştia cum să răspundă.Cum mâncarea şi băutura nu lipseau de la pic-nic-urile lor, Banu cu doi marinari, au hotărât să-l îmbete pe Pericle şi să-l facă de râs încă şi mai mult decât se făcuse el singur.

Nu-şi dădea seama, ce obiect de distracţie devenise. L-au provocat, până a făcut pariu că frumoasa lui logodnică, la cât de mult credea el că este iubit, va fi a lui înainte de nuntă. Abia ţinându-se pe picioare, se dusese la uşa Marinei, spunându-i că era o prostie să mai aştepte până la nuntă. Ceruse clar să-i dovedească, cât de mult il iubeşte şi-i pretinse, să meargă la el acasă chiar în acel moment.

Privindu-l drept în faţă, Marina spusese un nu atât de răspicat, încât îi trecuse toată mahmureala.

Cerceta cu înverşunare chipul fetei, iar în privirea ei nu reuşise să descifreze altceva decât repulsie. Beţia şi neruşinarea, adăugate la alte necalităţi, o făcuseră pe fată să-i răspundă cu toată hotărârea.

Lipsa de cuviinţă a viitorului mire, o trezise din acea amorţeală. Nimic din fiinţa ei nu o îndemna la acest compromis. Chiar dacă acest tânăr, oferea oarecum un viitor Marinei. Nu mai era mult până la nuntă şi fata îl simţea deja ca pe o povară ce urma să o poarte întreaga viaţă.

Intervenţia severă a mătuşii, reuşise să-l facă pe Pericle, să înţeleagă că nu se cuvine să aibă astfel de purtări.Acesta în mahmureala lui, anunţă că în aceste condiţii nu va mai avea loc nici o nuntă, spre disperarea mătuşii care dorea să o vadă pe fată cât mai curând la casa ei.

117

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Văzându-se astfel respinsă, Marina simţise mai mult uşurare. Cu mintea ei limpede, întrezărea ce groaznică căsnicie ar fi avut alături de un asfel de om.

N-a ştiut să aprecieze la ea, acest dar pe care urma să-l facă, numai aceluia alături de care urma să-şi petreacă întreaga viaţă. Susţinuse cu tărie, în faţa amicilor, că o iubeşte şi este singura fată cu care s-ar căsători vreodată, dar de fapt se iubea numai pe el şi ar fi vrut să o supună capriciilor lui.

Mătuşa care nu pierdea timpul, văzând cât de resemnată era Marina după ruperea logodnei, începuse să se reorienteze. Doar băieti de însurat erau destui.

Marşul pe la ceaiurile organizate cu fast, reîncepuse.

Marina se lăsa purtată peste tot de mătuşa, deşi de cele mai multe ori, ar fi preferat să stea acasă cu o carte bună. Se înţelege că de la aceste ceaiuri, Banu era nelipsit.

Era aşa de fericit, că stricase cu bună ştiinţă logodna celor doi, încât cu greu putea ascunde această stare. Lumea începuse să-şi dea coate şi să şuşoteasă...

- Oare nu era cumva îndrăgostit cu adevărat, de Marina? Tot timpul se afla lângă ea, ba mai purta discuţii şi cu mătuşa, încercând s-o convingă de seriozitatea lui.

Căldura insuportabilă de peste zi, deseori îi mâna pe cei mai mulţi, jos pe malul Dunării, unde organizau un pic-nic. Nimeni nu se îndura să plece spre oraş, decât atunci când era destul de răcoare.

Uneori mergea şi mătuşa, alteori nu, fiind mult de mers pe jos şi pentru ea o oboseală prea mare.De fiecare dată Marina era rugată să le cânte, iar Banu se chinuia să o acompanieze cu chitară, deși nu cunoștea 118

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

nici notele. Emoţionată, Marina le cânta să le facă plăcere. Vocea ei avea un tremolo, ce da melodiilor şi mai mult farmec. Avea o melodie preferată de toți: ”De veacuri Dunărea de-argint se despletește povestind, de prea frumoasa Aișe din insula Ada-Kale. Șoptea povestea ca-ndrăgit pe Dragomir luntraș vestit și în fermecatul serii ceas duios răsună al lor glas....

Ada-Kale, Ada-Kale, tu ești iubirea mea din vis....”

Cnd se întuneca tinerii plecau perechi fie spre oraş, fie la o plimbare nocturnă, pe malul apei. De data aceasta Marina nu era însoţită de matuşa, dar Banu promisese ferm, că el o va aduce acasă pe fată.

Când văzuse Marina că tinerii pleacă perechi, perechi şi rămâne singură cu el, tresări presimţind că ceva rău avea să se întâmple. Cu o creangă de salcie tulbura apa, făcându-şi de lucru, după ce îl rugase deja de două ori pe Banu să o ducă acasă, că prea se făcuse târziu. Acesta însă, nu era omul care să piardă timpul degeaba.

Cu gesturi moi şi răsuflarea fierbinte începuse să-i şopteasă tinerei toate neroziile amoroase ce-i veneau în minte. Oricât ar fi vrut Marina să se opună, nici trupul ei nu o mai asculta.

119

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

O ceaţă caldă pusese stăpânire pe mintea, pe trupul, pe sufletul ei, făcând-o captivă. Când se dezmeticise, faptul era consumat. Pe patul de trestii construit cu bună ştiinţă de Banu, zăcea acum inertă, pângărită, murdară. Devenise femeie fără să fi avut timp, sau tăria să se opună.

Ar fi vrut să intre în apă să se spele, dar Banu o împiedicase, spunând ce vârtejuri mari erau în zona aceea. Îşi strânseră de pe jos hainele şi cearceaful de plajă, apoi cu paşi nesiguri au pornit spre oraş. Nici unul nu a scos nici un cuvânt.În pragul uşii, mătuşa se răstise la ei.

-Asta-i oră de venit acasă? Dar Banu făcu un gest cu mâna, apoi zise.

-Vă rog, este ...târziu, aud vecinii ...vin mâine să stăm de vorbă. Marina se mira că după cele ce se petrecuseră, nu o ducea la el acasă, cum se întâmplase cu alte fete, cunoştinţe ale lor.

Intrată sub duş, dăduse drumul la apă, încercând zadarnic să spele umilinţa, ruşinea, trădarea, lui Banu. Inima ei o avertiza că el nu va veni a doua zi să stea de vorbă cum promisese. Şiruri de lacrimi se scurgeau pe faţa ei, nu reuşea să se adune, se tot întreba cum de a fost cu putinţă, ea care se mândrea cu o judecată limpede, să cadă în mâna seducătorului. Oricât ar fi zăbovit sub dus, se simţea întinată. Era un fapt ce nu mai putea fi schimbat. Urmă o noapte de coşmar, apoi o zi de aşteptare în zadar.

Foarte derutată era şi mătuşa, neştiind ce atitudine să adopte. Fata spusese simplu, am fost a lui.

120

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nici un alt cuvânt nu a mai scos de la ea. Se închisese într-o muţenie de neclintit. În mintea Marinei, întâmplarea lua proporţii uriaşe. Dimineaţa trecuse repede cu treburile prin casă, dar după amiază, fata nu se mai dezlipi de fereastră, privind tacută în lungul străzii.

Zăpuşeala îi ţinea în continuare pe oameni în case, la birt la o bere rece, sau mai jos la Dunăre. Se însera şi mătuşa pierzându-şi răbdarea, începuse cu ocările la adresa lui Banu, dar şi la adresa Marinei.

Aceasta înţelesese deja, că pe Banu nu l-au interesat decât acele câteva minute, petrecute cu ea în intimitate. Aventurierul învinsese omul. În furia ei mătuşa, începuse să-i spună despre cazuri când, în astfel de împrejurari, au apărut copii din flori, iar fetele s-au făcut de râsul lumii. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Nu, aşa ceva nu se putea întâmpla.Nu se putea duce acasă la tatăl ei, cum ameninţa mătuşa, cu un copil din flori.

Ar fi fost prea dureros, pentru ei să suporte o asemenea ruşine. Ce vor spune sătenii? Cum vor râde de ea şi cum o vor batjocori, că s-a dus la oraş să se facă de râs. Cum mătuşa obosise de cât vorbise de una singură, se duse curând la culcare. Marina nu se putea dezlipi de la fereastră. De somn nici nu putea fi vorba.

Gândul că ar putea avea un copil, îi paralizase gândirea. Fără să ştie exact ce va face, deschise o casetă unde avea actele într-un plic, îl puse în poşeta ei de plajă şi ieșise fără să facă zgomot.

Se înnoptase bine când neştiind încotro să se îndrepte, paşii o purtaseră spre locul acela nefast, unde fusese cu o seară înainte cu Banu.

121

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De la birt se auzea o muzică populară şi zgomotul sticlelor de bere ciocnite ca la chef.

Un grup de cheflii făceau mare haz, iar în mijlocul lor, era Banu. Beau berea direct din sticle şi le ciocneau cu putere. Printre hohote de râs, Banu perora cu sticla în mână.

-Nu s-a născut femeia care să-mi reziste mie... apoi iar se porneau pe râs.

Marina se retrăsese lângă un gard, la adăpostul crengilor joase ale unui copac.Nu mai avea nici un rost, să încerce să stea de vorbă cu el. Îl considera mai josnic decât fusese chiar Pericle. Dacă ar fi fost om, ar fi cerut-o de soţie, gândea Marina, dar așa chiar de ar face acest gest, nu-l mai voia ea.

După cele auzite la birt, înţelesese că nu mai putea merge, decât într-o singură direcţie.Nu mai era nimic de făcut. La mătuşa nu mai voia să se întoarcă.

Altceva decât să o ducă acasă la tatăl ei, nu putea spera de la ea. Mersese un timp fără nici o ţintă. Paşii o purtară involuntar, la locul unde cu o seară înainte fusese cu Banu, pe malul apei. În mintea puternic zdruncinată, de prea multe frământări, stăruia un singur gând.

Acolo sunt vârtejuri mari. Oare de ce acum nu mai suna ca o oprelişte ci suna ca o sugestie? Nu-şi putea scoate din minte acest gând. În haosul din mintea ei nu găsea decât... acasă... ruşinea...copil din flori...

Pe patul de trestii întinse pe pământ, Marina lăsă să-i cadă poşeta de plajă. Ochii ei priveau hipnotizaţi apa. Era linişte, atâta linişte că nici o adiere nu făcea să foşnească frunzele sălciilor.

122

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Niciodată nu se simţise aşa de străină de acea lume ca în momentul în care judecata ei, nu mai funcţionă. Un ţipăt scurt, un salt şi un plescăit al apei, tulburaseră un minut liniştea serii. Apoi nimic, totul încremenit în tăcere.

Pe suprafaţa apei întunecate, flutură un timp rochiţa de vară de culoare albă a Marinei. În umbra trestiior înfiorate de adierea de seară, doctorul Mihail, fuma tacticos ultima pipă. Avea un tutun bun, trimis de un amic de-al său de peste hotare.

Din când în când arunca în apă cîte-o pietricică să mai scape de plictiseală.

Era absent la tot ce se întâmpla în jur.Venise pentru o săptămână în vizită la un confrate, medic în acel orăşel. Se cunoşteau din facultate şi discutând cu acesta ce săptămână încărcată avusese, acceptase invitaţia să petreacă la el câteva zile.

Sejurul lui se apropia de sfârşit. Încă o zi, două şi urma să plece la Bucuresti. Avea mare grijă ca mama sa, să nu stea prea mult singură. Vecinele i-au dat asigurarea că orice va avea nevoie, o vor ajuta. Un accident nefericit o adusese pe mama doctorului Mihail, în situaţia de a se deplasa cu două cârje. Doar printr-o minune scăpase cu viaţă, dar soţul ei s-a prăpădit atunci. Încet ca omul care nu se grăbeşte undeva anume, doctorul Mihail începuse să-şi adune hainele să se pregătească de plecare. Atunci auzise acel țipăt scurt şi plonjarea unui corp în apă. Nu era departe de locul unde stătuse el. Privind atent pe suprafaţa apei observă cu uşurinţă rochia albă fluturată de curenţii de aer.

123

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nici un strigăt de ajutor nu-i mai era de folos.

Fără să stea prea mult pe gânduri, sărise în apă şi se silise să ajungă din urmă corpul fetei ce se aruncase.

Curenţii apei foarte puternici făceau salvarea şi mai anevoiasă. Nu era timp de pierdut. Fiecare secundă era preţioasă. Ajunse la un moment dat să prindă rochia fetei, mai reducând viteza cu care era purtată de şuvoaiele de apă.

Se străduise din răsputeri să înoate către mal, ţinând capul fetei deasupra apei, dar ea leşinase şi nu se putea controla.

De mare folos le fusese la un moment dat, o salcie cu crengile plecate până la suprafaţa apei. De ea se agăţă cu disperare doctorul Mihail, cu fata într-o mână şi cu cealaltă înotând. Sleit de puteri, cu o fragilă povară în braţe, acesta reuşise într-un final să o depună pe iarbă. Îi dăduse primul ajutor şi o aplecă înainte să scoată apa înghiţită. După mai multe încercări, fata începu să dea semne de viaţă, să tresară necontrolat şi să tremure ca scuturată de friguri.

Când se mai liniştise, înfăşurată în prosopul mare şi pufos al doctorului, reuşise să întrebe ...

-Cine eşti ?

-Sunt doctor, nu-ţi fie teamă. Nu ştiu dacă sunt norocul sau...ghinionul dumitale. Te-aş întreba totuşi, de ce ai făcut asta?

-Nu aveam altă soluţie îngăimase fata abia auzit.

-Întotdeauna există o altă soluţie...eu mă lupt în fiecare zi să salvez vieţi şi dumeata îi dai cu piciorul? Încercă totuşi să nu pară prea aspru.

După alte câteva minute de tăcere, doctorul o întrebă...

-Spune-mi unde să te duc, la cine stai?

124

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Nu am pe nimeni... nu am la cine să cer adăpost, fu răspunsul urmat de un suspin greu. Mihail rămase un timp pe gânduri, apoi zise...

-Eu sunt aici în vizită...nu ştiu ce să fac, mai mult de atât...

-Oh ! De ce nu m-ai lăsat acolo? Gemuse Marina.

-Niciodată să nu mai vorbeşti aşa...găsim noi o soluţie, trebuie să existe ceva... deodată în mintea lui se făcuse lumină...am găsit...sigur era o idee bună. Rezolva două probleme deodată.

Se apropie de fată şi-i spuse...

-Domnisoară, vrei să lucrezi în capitală? Să îngrijeşti o doamnă în vârstă?

-Da, fu răspunsul ei, vreu să plec acum şi cât mai departe de aici.

-Nu vrei să anunţi pe nimeni, ai nevoie de acte ca să pleci în alt oraş.

-Geanta, geanta mea se agită Marina, trebuie să fie...acolo şi arătă locul de unde sărise în apă.

Apoi mai spuse cu amărăciune. Nu vreau să ştie nimeni că plec.

-Eşti sigură de asta?

-Da, fu răspunsul ei, de data asta mai ferm, mai hotărât.

O sprijini pe fată să poată merge până unde-şi lăsase poşeta, o găsi şi i-o dădu să caute ea singură. Doctorul o observa cu multă atenţie, să nu facă din nou o prostie.

Cu degete tremurânde Marina scoase plicul cu actele, iar poşeta o lăsase să cadă în iarbă lângă mal.

Mihail înţelese gestul ei şi nu interveni în nici un fel.

125

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se îndreptară amândoi spre oraş, iar el îi spuse că trebuie să-şi ia rămas bun, de la amicul lui şi lucrurile ce le mai avea acolo. Nu se cădea să plece fără să anunţe.Iar jos în parcare avea maşina lui.

-Înţeleg prea bine, spuse Marina, te aştept jos, dar... să vii singur.

-Pot să am încredere în tine, că nu mai faci o prostie?

-Niciodată n-am să mai fac aşa ceva, fusese răspunsul Marinei. Promit. Între timp vântul mai zvântase rochia şi părul fetei, tot înfăşurată în prosop, dar tremurând mai puţin.

Ajunşi lângă maşină, Mihail scosese cheile, descuie şi o instalase pe fată înăuntru.

-Mă întorc foarte repede, spusese el. Aici să te găsesc! Într-adevăr după câteva minute coborî cu o geantă de voiaj pe umăr. Trebuise să-şi oprească prietenul de a-l conduce până jos, motivând că ...are un motiv pe care i-l va spune altă dată.

Amicul râsese complice şi-l bătuse prieteneşte pe umăr.

Urcat la volan, Mihail încercă să încropească o discuţie cu Marina, dar altceva decât răspunsuri monosilabice nu obţinuse de la ea. La scurt timp fata alunecă într-un somn greu şi zbuciumat. Şoseaua era într-adevăr liberă şi doctorul mersese cu viteza maximă admisă. Avea teamă, ca nu cumva un echipaj de miliţie, să se ia după el. I-ar fi fost greu, să dea explicatii cu privire la fată.

Când cerul devenea cenuşiu, vestind că zorii sunt aproape, Mihail intra cu maşina în parcarea, din faţa casei mamei sale. Drumul şi evenimentele prin care trecuse, îl obosiseră mult.

126

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Parcă scurt şi silenţios, apoi o trezi pe Marina, spunând numai...

-Am ajuns...acasă. Portiţa metalică scârțâi uşor la deschidere şi la trecerea celor doi. Mihail descuie uşa, cu o îndemânarea dată de obișnuinţă.

Intrând în apartamentul mamei, spuse cu voce puţin mai tare...

- Eu sunt mamă, am venit...să nu cobori, vin eu la tine.

O conduse pe Marina în sufragerie şi-i făcu un semn să stea liniştită acolo, până revine el. După câteva minute ieşise din dormitor însoţit de mama sa, sprijinită de o parte de el, iar de cealaltă de o cârjă.

Fruntea ei lată, era încununată de părul alb complet, semn al vârstei înaintate, dar ochii...erau vii şi plini de curiozitate.

Se interesă de fată. Aflase pe scurt povestea ei, de la fiul său. Se apropiase de ea cu o mână tremurândă şi o mângâie părinteşte pe faţă, pe păr, apoi zise...

-E bine...e bine că eşti...aici...o baie caldă are să-ti facă bine. Eu pun de cafea sau ceai, ce vreţi voi să beţi?

-Ceai fu răspunsul lor într-un glas. Şi ceva de mâncare că murim de foame, zâmbise doctorul, ajutând-o pe Marina să se descurce cu baia, apoi pe mamă să facă ceaiul.

-Vreau să dorm câteva ore, spusese Mihail, mamei sale, vă voi lăsa şi pe voi să dormiţi.

Cu halatul de baie al doctorului şi cu capul înfăşurat într-un prosop, Marina pătrunsese în bucătărie când fluierul ceainicului, anunţa că-şi terminase treaba.

127

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

O bucată de plăcintă cu mere şi o ceaşcă de ceai fierbinte, adusese bujori în obrajii tinerei care, dacă nu era doctorul Mihail pe aproape, ar fi zăcut undeva pe fundul apei. În sinea ei Marina recunoştea, că gestul ei fusese precipitat şi necugetat. Şi plecarea fără ştirea nimănui era un gest necugetat, dar în timp va vedea ea cum va proceda cu cei rămaşi acasă.

Mama lui Mihail era bucuroasă, că va avea o fată aşa de drăguţă, să-i ţină companie şi să o ajute la treburi, nemaiputând face mare lucru singură.

Marina nu s-a mai întors niciodată pe malul Dunării.

Cum Mona se oprise din povestit, toţi şi-au dat seama că terminase şi au aplaudat-o îndelung. Ba mai mult chiar, Paul se aventură să o întrebe dacă nu cumva era eroina din povestirea ei și dacă doctorul îi făcuse respirație gură la gură.

-De ce? Vrei să fi tu seducătorul meu? Cum o faci pe trubadurul...semănaţi puţin, dar nu te obosi degeaba, nu sunt eu, lumea spunea că a fost adevarat.

Iulia se aştepta ca Traian să aleagă ceva deosebit, pentru proba lui, dar prestaţia depăşise toate aşteptările: Traian pusese un genunchi în pământ, se îndreptă cu faţa spre lună şi începuse; ”-Iubito, aşa pe nevăzute, O vrajă mă cuprinde, o simt cum mă robeşte, Şi-ţi pot vorbi în voie, iar tu-mi răspunzi orbeşte.

E-un cântec în surdină, cu rezonanţă sumbră, Tu-mi bănuieşti doar locul pe care stau, în umbră Eu ştiu că pata albă-i făptura ta divină…

E-aşa precum şi suntem, eu umbră, tu lumină”.

128

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Felul cum stătea Traian, cu un genunchi în pământ, privind pata argintie a lunii, te făcea să crezi că chiar ei îi făcuse declaraţia. Ce voce caldă şi plăcută şi ce frumos îi străluceau ochii albaştri în noapte. Erau câteva versuri din Cyrano de Bergerac, alese parcă anume pentru maiestuasa lună, ce poleia totul în jur, cu razele sale argintii. Au urmat apoi celelalte probe, pe care le-a trecut destul de bine, deşi nu ştia să joace cazaciok, s-a descurcat totuşi spre hazul asistenţei, care se tăvălea pe jos de râs.

Frumoase amintiri din anii adolescenţei, se înmagazinau undeva în adâncul inimii Iuliei.

Cele douăsprezece zile la mare au trecut iute, s-au întors în Bucureşti, continuând cu întâlnirile ad-hoc.

Perioade de examene alternând cu cele de relaxare, cu excursii pe munţi cu rucsacurile în spate, cu agape între amici.

Aşa trecuseră cei patru ani de muncă, învăţătură şi divertisment. Aceste mici escapade la sfârşitul săptămânii, erau de un farmec deosebit, iar nostalgia serilor petrecute în jurul unui foc de tabără, cu crengile de brad trosnind în flăcări şi mirosul de răşină arsă, încă se mai simţeau.

La fel şi acordurile chitarei lui Paul.

Mama Antonia, se bucura ori de câte ori Nicoleta găsea timp să-i povestească despre isprăvile lor, sau despre încercările disperate ale lui Man, de a o convinge că era îndrăgostit de ea. Man, era un băiat din Modova, un om ca pâinea caldă cum se spune la noi la români.

129

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Puţin cam solid, cu tendinţe spre obezitate, nu ştia ce să facă să-i intre în graţii Nicoletei.

-Grasu-le! Să-ţi dai burta asta jos dacă vrei să mai intri aici, îl admonesta Nicoleta, dar Iulia ştia sigur că îl place, dar vrea să-l facă să mai slăbească.Uneori se duceau împreună în parcul din apropiere la alergare.

Când era de faţă, Man era ca o jucărie în mâinile Nicoletei, iar când examenele îl ţineau departe, ar fi fost în stare să-i telefoneze din oră în oră.

Era un pic răutăcioasă, deşi simpla prezenţă a lui Man, o făcea vizibil mai bine dispusă şi mai sigură pe ea.

-Cum se face că tu Iulia nu ai încă, un iubit? Întrebase mama Antonia, într-una din zile. Nici o cucerire până acum?

-Are dar nu vrea să spună, sărise Nicoleta, înainte ca Iulia să răspundă ceva.

Un zâmbet anemic se ivise în colţul gurii. Nu-i era deloc uşor, să recunoască, faptul că…nu avea un prieten. Prieteni de grup, erau mai mulţi, dar acela pe care şi-l dorea Iulia, numai al ei, nu apăruse încă.

Uneori îşi făcea singură reproşuri, că nu este destul de feminină, destul de zglobie, ca Mona, simpatică la fel ca Nicoleta, sau ca celelalte fete din grupul lor de prieteni.

Privindu-se în oglindă trebuia să recunoască, cu toată modestia, că era o fată drăguţă. Trebuia oare să sporovaiască şi ea la nesfârşit pentru a atrage atenţia că există şi ca persoană individuală? Îşi dorea mult să poată ieşi la şosea cu un prieten, numai al ei, să se ţină de mână, să fredoneze o melodie numai a lor, sau să asculte muzică bună, în răcoarea serilor de vară.

130

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Paul care făcea de multe ori pe bufonul, declara sus şi tare că o iubeşte ca un nebun, dar că ea nu-l bagă în seamă. Că este disperat de indiferenţa ei, că este un iceberg şi multe altele, stârnind hazul general.Amuzante erau serile în grup, dar cu totul altfel de iubire aştepta Iulia.

O iubire curată se simte, se mărturiseşte numai între cei doi, cel puţin aşa o iubire aştepta ea. Deşi avea multă prietenie pentru toţi, nu putea iubi în grup.

Poate că nu venise încă timpul ei, cum zicea mama Antonia, gânditoare.

Pentru Iulia, noţiunea de iubire era ceva aproape sacru, definitiv, magnific, cutremurător şi sublim. Era hotarâtă să nu se lase antrenată într-o iubire, la care nu putea răspunde aşa cum considera ea. Pe la institute se făceau tot felul de alianţe, tocmai la sfârşit, când urmau să primească repartiţiile, cei căsătoriţi aveau prioritate. Nu şi-ar fi legat viaţa de a cuiva, numai pentru a rămâne în capitală, sau să devină navetistă.

Ar fi fost un compromis cu ea însăşi.

Mai puţin vorbăreţ, dar mai matur în gândire, era desigur, Traian care nu deschidea gura decât dacă avea ceva important de spus. Se pregătise şase ani să devină chirurg şi avea şanse să menţină tradiţia în familie, ambii părinţi fiind medici.

De când începuse facultatea, se situase printre cei mai buni studenţi, deşi nu era un tocilar, era mai degrabă metodic. Îşi planifica timpul cu precizia unui ceasornic. Aducea în discuţie numai chestiuni importante, nimic banal, nimic vulgar sau ostentativ.

Totul era simplu, normal şi la obiect.

131

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu-l amuzau deloc glumele proaste şi nu ridiculiza pe nimeni, doar când Paul întrecea măsura, îl auzeai spunând; -Să-mi spui şi mie cât te ţine criza asta. Discutam ceva serios şi tu vii cu prostii.

-Din prostii ne-am născut noi, dacă vrei să ştii, îndrăznea Paul, uşor atins.

-Ar fi timpul să evoluezi. Eu am închis subiectul. În asemenea momente niciunul nu mai comenta, decât dacă chiar avea ceva important de spus. Analizând firea oamenilor, Iulia era uşor intrigată de felul cum se purta Traian faţă de ea. În ultimul timp aborda subiecte de discuţie, despre care ştia că-i sunt cunoscute ei, îi servea practic ca uneia care a rămas în pană, un nou subiect de discutat.

Se străduia să o facă să se simtă mai în largul ei, dar nu era simplu. Viaţa la internat pusese o amprentă adâncă asupra personalităţii ei. Tot timpul atentă la felul cum se exprima, se străduia să nu facă gafe. Vorbea atunci când riscul de a fi auzită de cei din grup, era cel mai mic. Oricât de mult o ajutau cei din jur, încercând să o facă să se simtă mai în largul ei, în prejma lui Traian, încerca un sentiment de inferioritate, deşi nu o dată el se arătase surprins de cunoştinţele ei în materie de filozofie. Acest complex o reducea de cele mai multe ori la tăcere şi o făcea să asculte mai mult, decât să vorbească.

Traian în schimb reuşise să se facă ascultat; vorbea frumos, curgător, ai fi putut crede că este un adevărat cunoscător în domeniul abordat, dar el susţinea că nu ştie mai nimic din ce ar fi trebuit.

Cultura lui generală era într-adevăr foarte vastă.

132

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Acest băiat s-a născut cu o carte în mână, spunea mama Antonia, când plecau toți şi rămâneau ele singure. Într-adevăr Traian era un spirit superior, în orice domeniu abordau, el se situa deasupra celorlalţi.

Nu participa niciodată la discuţii ce nu prezentau interes pentru ştiinţă, artă, cultură, cercetare, dar mai ales în profesia lui.

Deseori Iulia îşi punea întrebarea: era Traian încântat de cunoştinţele ei, sau era un mod elegant de a o sustine? Dar în ce scop? Nu era uşor de dat un răspuns.Era generos de felul lui, dar dacă mai avea şi alt motiv nu se putea şti. Voia oare să-i ofere o mică satisfacţie? Pentru ce?

-De ce ar fi fãcut-o din moment ce altceva decât o simplă prietenie nu era între ei? Se întreba ea.

Puțin dezamagită Iulia trebuia să recunoască faptul că eforturile Monei de a-i reţine atenţia lui Traian, îşi arătau roadele, dar nimic nu era sigur.

Cel puţin asta lăsa Mona să se înţelegă.Toţi credeau că-l va cuceri curând şi că va urma o nuntă în vara aceea, dar…nimic.

Nimic nu a reuşit să-i tulbure calmul lui imperturbabil. Continua să rămână un prieten de grup, echidistant, amabil şi gânditor. Asta-i era şi porecla în grupul lor; Gânditorul.

Grija aproape părintească ce o purta Iuliei, a făcut-o să rămână cu picioarele pe pământ. Erau simpli prieteni de grup, atât şi nimic mai mult.

Eforturile depuse în cei patru ani de studiu şi muncă urmau să-şi arate curând roadele. Iulia urma să devină profesoară de L.română, undeva într-o localitate de pe 133

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Valea Jiului, după cum se hotărâse deja și era un loc vacant. Imediat după examenul de stat, urma să plece acolo unde spera să-şi găsească rostul ei în lume. Întîlnirile ad-hoc cu prietenii, erau mai fugitive, febra examenelor nu le dădea timp de prea multe distracţii. Mama Antonia le privea admirativ pe fetele ei preferate, ne-reuşind să-şi mascheze un zâmbet de satisfacţie. Au fost şi au rămas mândria ei, ocupând un loc de prietenă mai mare, printre tinerele studioase.

Se mândrea cu faptul că şi ea contribuise puţin la formarea caracterelor acestor fete, de ispravă.

La 22 ani Iulia urma să se prezinte la post, iar visul ei să devină realitate.Nicoleta mai avea doi ani de studii, apoi urma să intre în rândul acelora ce aduceau alinare şi sănătate semenior lor. * O dimineaţă obişnuită de început de septembrie, deşi foarte devreme, Gara de Nord, a capitalei părea un furnicar. Călătorii grăbiţi, circulau în toate direcţiile, ducând cu ei bagaje multe şi grele, sau mai rar câte un geamantan minuscul şi o geantă pe umăr aşa cum intra pe peron Iulia. Capitala se trezise devreme.Mai era o jumătate de oră până la plecarea trenului.

De la un chioşc de ziare îşi cumpără două reviste şi o Informaţia Bucureştiului.

Călătoria ei urma să fie lungă de douăsprezece ore.

Peste numai câteva minute se afla deja instalată într-un compartiment alături de încă şase persoane, foarte comunicative încă din zori.

134

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Pe lângă emoţia călătoriei, Iulia avea încă odată ocazia să cerceteze firea oamenilor, obicei păstrat din copilărie.

Constată că unii oameni, fac conversaţie cu o uimitoare uşurinţă. Nu se cunosc, nu s-au văzut niciodată, dar discută ca nişte vechi cunoştinţe.

Fiecare caută să capteze atenţia cuiva, să se asigure că pe tot parcursul călătoriei, nu se vor plictisi şi sigur vor ajunge acasă cu multe noutăţi de povestit.

Discuţiile încep de obicei, cu mici observaţii fără prea mare importanţă, banalităţi. Întâmplări ce se ivesc la tot pasul, capătă la un moment dat importanţa unor fapte cu totul ieşite din comun.

Pe banchetă lângă uşă, două femei cu desagi dintr-o stofă groasă în dungi albe şi negre, cu accentul oamenilor de la munte, comentează o întâmplare petrecută într-un magazin. Discută cam tare şi asta deranjează.

Lângă Iulia s-a aşezat un bătrân, în ochii căruia stăruiau lacrimi.Tocmai se despărţise de fiul cel mic, care-şi efectua stagiul militar în capitală.Regretabil, nimeni nu găseşte un cuvânt consolator de spus. Oare de ce fug oamenii de lucruri triste? Se întreba Iulia. Cu siguranţă că fiecare are deja amărăciunea lui şi nu mai are timp să consoleze pe alţii.

Deşi nu făcea conversaţie, Iulia nici nu a observat când s-a pus trenul în mişcare. Casele cartierelor marginaşe dispar una după alta, iar trenul începe să prindă viteză.La o barieră aştepta un autobuz plin, cu oamenii agăţaţi pe scară şi două căruţe.

Oamenii se grăbeau la treburile lor.

135

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Încercând să răsfoiască o revistă, Iulia îşi dădu seama că nu se poate concentra. Gândurile o năpădeau din nou.Un bărbat între două vârste, neavând nimic de făcut, îi studia fiecare gest, fiecare mişcare şi asta nu-i plăcea.

Amabilă i-a întins ziarul, poate dorea să-l citească. Se felicitase în gând pentru idee. În mai puţin de un sfert de oră, omul dormea cu ziarul alunecat pe genunchi.

Iulia privea tăcută pe fereastră, încercând zadarnic să-şi pună ordine în gânduri.I se părea că un vânt neastâmpărat i le aduna şi le împrăştia în neştire. Era neliniştită. Trăia o senzaţie de teamă amestecată cu ciudă pe ea însăși .

-Unde calătoriţi? o întrebase cineva din compartiment.

-La L.........aproape de Petroșani, răspunsese ca un automat, luată prin surprindere. Nu se putea spune că nu participase şi ea la discuţie.Trenul străbătea acum o câmpie netedă şi arată de curând.

Ce firi ciudate sunt totuşi oamenii. Cele două femei depănau deja amintiri, chiar probleme intime, fiecare făcea eforturi vizibile, pentru a reţine atenţia celeilalte, dar pe amândouă le-a ajuns curând oboseala, sau legănatul trenului le îndemna la un pui de somn.

Câmpia presărată din loc în loc cu liziere de pădure care foşneau la trecerea trenului. Satele rămâneau în urmă cu aceeaşi viteză. Lanurile de porumb încă necules şi viile dădeau culoare peisajului, amintind că toamna îşi intra treptat în drepturi.

Mereu Iulia a considerat toamna, un anotimp frumos. Nu numai din cauza belşugului pe care-l 136

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

aducea, ci şi din cauza unei doze mai mari de nostalgie, în comparaţie cu alte anotimpuri fireşte. Întreaga fire se pregătea de iernat. ”S-a ivit în zori o doamnă, naltă cu privirea blândă, vocea-i şoaptă măsurată, a izvoarelor ce plâng.

Zvon de struguri, must şi larmă de cules, de hărnicie, toamnă, doamnă arămie, coborâtă printre vii.

Cu alaiul tău de frunze, cu ghiozdane şi copii, pune zâmbete pe buze, desfrunzind din nou copacii, lasând crengile pustii.

Mi te-ai înfrăţit cu vântul, maturaţi aleile, nostalgia şi cuvântu-mi, umple iară paginile”.

Primăvara era frumoasă pentru că trezea la viaţă întreaga fire, iar toamna pentru împlinirea ei.

Aşa îi plăcea Iuliei să le caracterizeze.Capriciile primăverii le-a simţit de multe ori, deşi o aştepta cu nerăbdare, dar toamnei îi era într-un fel recunoscătoare, pentru izbânzile sale, mici în comparaţie cu ale altora, dar pentru ea foarte importante.

Plutea deasupra covorului multicolor, purtată de sutele de cai putere ai locomotivei.

137

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Un firicel de apă albăstruie, străjuit de câteva sălcii tivea imaginea ce se schimba uimitor de repede. Încerca să se amuze punându-şi singură întrebări, la care trebuia să răspundă: -Tu, Iulia Aron, ce-ţi doreşti cel mai mult şi mai mult acum? Se întreba ea. Îi era practic imposibil să răspundă. Îşi dorea mai multe în acelaşi timp.

A avea o singură dorinţă la anii ei, i se părea nefiresc de puţin. Ar fi dorit poate să ajungă cât mai curând la destinaţie, dar aceasta era treaba mecanicului de locomotivă, care se străduia din toate puterile, scoţând şuiere lungi din când în când.

Dar serios vorbind, ce-şi dorea ea, de atunci înainte de la viaţă? A fost o vreme când şi-a dorit foarte mult să devină independentă, să trăiască pe propriile picioare. N-a fost uşor, dar a reuşit până la urmă şi numai asta a contat.

Nimic nu se dobândeşte stând cu mâinile împreunate, după cum bine spunea cea mai dragă îngrijitoare, de la orfelinatul unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa, mama Antonia. Cele mai mari satisfacţii, i-au venit de pe urma muncii ei. Fără muncă nu s-ar fi realizat ca om, nici moral, nici profesional, nici material. Pentru acea femeie, mama Antonia, îngrijitoarea de copii, Iulia nu fusese niciodată un copil abandonat, aruncat pur şi simplu în viaţă sau lăsat în grija străinilor, a fost aproape ca o fiică.

Chiar şi atunci când se prezenta la post, când numai prin eforturile proprii a ajuns profesoară, Iulia simţea cruda realitate, dar de mult timp renunţase să-şi mai facă sânge rău, să-şi pună tot felul de întrebări.

138

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dacă nişte oameni au adus-o pe lume şi s-au lepădat de ea, nu meritau ca ea să se chinuie, să sufere…nu!

Poate că au avut motive serioase să procedeze astfel.

Lipsuri materiale, boală, moarte...orice era posibil.

Toate acestea au fost lăsate în urmă, odată pentru totdeauna, au fost înlocuite de o sete continuă de cunoaștere, de a se realiza cât mai bine şi numai prin propriile ei puteri. Asta a vrut, asta a reuşit. Deci avea această mulţumire sufletească. Dacă n-a avut parte de o familie care să o susţină şi îndrume în viaţă, a avut în schimb norocul să fie în îngrijirea unei femei simple, dar cu o înţelepciune de invidiat, o inimă de aur şi o voinţă de nezdruncinat.

Mama Antonia fusese ani de zile suportul moral al Iuliei, cu psihologia ei simplă dar sănătoasă, găsise întotdeauna drumul spre inima copilei firave, sensibile, tăcute, copleşită parcă de toată povara abandonului familiei sale, a acelora care au adus-o pe lume uitânt total de ea.

La un moment dat, Iulia privind mirată în compartiment, unde mai erau numai două persoane care dormeau, iar ea care nu a putut închide ochii nici pentru un minut, n-a observat când au coborât ceilalţi călători.

Se simţea obosită, amorţită de atâtea ore de stat nemişcată, coborâtă parcă în subsolul existenţei sale. Şi-a făcut o trecere în revistă, a evenimentelor cele mai importante, care-i marcaseră existenţa. Era mulţumită pentru moment, dar desigur mai avea multe de făcut de aici înainte.

Pe culoar cineva spuse cu o voce de bas, ”ajunserăm şi la Filiaşi”.

139

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aşadar se aflau deja în Oltenia, dar peisajul era încă prea puţin schimbat, gările semănau între ele ca şi construcţie, câmpul se desfășura acelaşi cu amprenta toamnei bine imprimată, dar munţii pe care-i aştepta încă din zori, întârziau să se arate.

Deschisese geamul şi privea cu milă o fetiţă care, căra pe mâinile ei subţiri un coş de nuiele cu cornete de hârtie în care se aflau pere de vară şi struguri care se coc timpuriu.

- Doi lei punga cine mai doreste? Se agita ea pe peron să nu plece trenul şi să-i rămână fructele nevândute.

Iulia cumpărase şi ea numai ca să-i facă o bucurie micuţei oltence, care nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

Intuind graba călătorilor şeful staţiei dădu plecarea trenului, ridicând steguleţul. Două şuiere scurte şi trenul se pusese din nou în mişcare.

Revistele şi ziarul zăceau abandonate pe măsuţa de lângă fereastră.

-Am intrat şi-n împărăţia Oltului, spusese o femeie căscând. Peisajul era bine-nţeles tot câmpie, iar apa galbenă a Oltului se târa printre sate, să ajungă la Dunare. Trenul parcurgea rapid o pădure care foşnea puternic şi trimitea o undă răcoroasă. Şi aici se vedea ruginiul toamnei, în covorul de frunze de pe sub copaci. Părăsind valea Oltului de la o vreme, trenul străbătea ţinutul Gorjului.

Peisajul începea să se schimbe treptat, iar munţii aşteptaţi cu atâta nerăbdare începeau să capete contur în zare. Se simțea deja aerul proaspăt de munte, iar Iulia sorbea cu nesaţ bucurându-se ca un copil de 140

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

noua privelişte, ce i se perinda în faţa ochilor. Un şuier lung şi trenul se cufundase în întuneric. Intrase în primul tunel din defileul Jiului. S-au aprins becurile pe ici pe colo, unde nu au fost sparte. Ieşind din nou la lumină, Iulia a deschis fereastra, admirând minunata privelişte ce i se aşterenea în cale. Lăsase deoparte gândurile ce o bintuiseră toată ziua. Auzise cândva vorbindu-se despre frumuseţea Văii Jiului, dar ceea ce vedea, întrecea orice descrierere.

Apele Jiului înspumate sclipeau în soarele dupămiezii, de parcă pietre nestemate ar fi purtat pe crestele valurilor. Cu ce furie izbea apa pietrele mari, puse parcă anume în calea ei, spre a-i verifica rezistenţa în competiţie. Pădurile cu foşnetul lor, freamătul apei încorsetată în pereţii de stâncă, făceau să-i tresară inima de bucurie. Locomotiva trăgea din greu şirul lung de vagoane, urcând tot mai sus, în creierul munţilor. Ce repede trecea timpul.

Iulia privea cum rămânea în urmă o vale sau un munte, o mică aşezare omenească, când cineva pe culuar spusese: aici la L........, nu stă decât un minut.

Grăbită Iulia îşi trase de sus bagajul de mână şi geanta, le-a urat drum bun călătorilor rămaşi în tren şi s-a îndreptat spre uşa vagonului. Era așa de amorțită, că abia își putea duce mica valiză și geanta. La coborâre, imensitatea culmilor ce înconjurau localitatea, o făceau pe tânăra fată, să se simtă şi mai mică şi mai dezorientată. Un şuier scurt şi trenul se pusese din nou în mişcare. Amorţită de prea multe ore de mers cu trenul, se oprea la fiecare zece paşi, privind în jur.

141

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cei câţiva pasageri care coborâseră odată cu ea, se grăbeau spre casele lor. Doi CFR-işti au stat puţin de vorbă, după care şi-au urat unul altuia “sară bună” după obiceiul locului. Pe unul din ei îl întrebase Iulia, cum poate ajunge la primărie. Puţin nedumerit de apariţia ei, acesta strigase la colegul său care se depărtase ceva mai mult.

- Mă Ione, condu tu pe domnişoara la primărie, că nu-i de pe la noi şi tot ţi-i în drum. Se înclină puţin, îşi scosese şapca pentru o clipă, apoi zise: - No mereţi cu el, vă duce tocmai acolo. Iulia îi mulţumise omului şi se grăbise să-l ajungă din urmă pe celălalt, ca să-i fie călăuză până la primar. Se lăsase seara, aerul era încărcat de mireasma finului proaspăt cosit. Soarele-şi ascunsese faţa dincolo de crestele dinspre apus. Mantia ruginie a toamnei aici era mai vizibilă, dar vremea era încă frumoasă în acea primă parte a lunii septembrie. Omul în uniformă de CFR-ist se înclinase un moment şi-i zisese Iuliei: - Bine aţi venit la noi, se pare că-i pentru prima dată.

Iulia îi spusese că aşa era, dar privind faţa obosită a omului se ferise să-l asalteze cu întrebările. Şi omul părea destul de discret, vorbind numai atât cât cerea buna cuviinţă. De altfel se vedea şi primăria la numai câteva case, undeva în apropierea şcolii.

*

142

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Mai stăruia încă în urechi zgomotul roţilor de tren.

După o cană de lapte cald oferit de gazdă, Iulia încercase zadarnic să-şi facă ordine în gânduri. Cu cât se străduia mai mult cu atât somnul o toropea mai tare.

Mai schimbase câteva cuvinte cu nana Ileana, cum o numeau sătenii, dar când plecase femeia, sau ce mai spusese nu-şi putea aminti. Oboseala unei întregi zile de călătarie, o făcuse să alunece pur şi simplu într-un somn adânc, fără vise.

Trezirea se făcuse brusc, la cântatul strident al unui cocoş, cocoţat pe gardul vecinilor. Afară mai stăruia o umbră de întuneric. Vrednic ceasornic mai aveau vecinii nanei Ileana. Iulia simţindu-se destul de întremată, coborîse din pat şi deschisese larg fereastra să intre aerul curat al dimineţii. Răcoarea însă era aşa de mare că fusese nevoită să se acopere cu o cergă de lână, ce în mod obişnuit acoperea patul. Se așezase sprijinită cu coatele pe pervazul ferestrei, sorbind cu nesaţ răcoarea şi mireasma unor frumoase tufe de trandafiri roşii sângerii, ce încadrau de o parte şi de alta fereastra dinspre stradă. Un scârţâit uşor al portiţei atrase atenţia Iuliei, care întorcându-se o văzuse pe gazda sa, scoţând pe poartă o vacă mare albă, cu pete arămii şi cu coarnele tăiate scurt. De partea cealaltă a străzii un vecin, la fel scosese o vacă şi o viţea cărora le dăduse drumul singure spre păşune. Îşi scosese în grabă pălăria şi-i urase mătuşii bună dimineaţa.

Matuşa Ileana răspunsese salutului vecinului său şi-l întreabase: -Gata-i finu ăl de sus vecine? Că eu încă nu am putut ajunge până acum sus la al meu.

143

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- O zi ...două şi trăbă adus că să pun ploile. De n-ai cu cine-l aduce, să-mi spui, mai adăugase el din curte. Întorcându-se către casă matuşa Ileana, îşi aruncase privirea spre fereastra în care se aşezase Iulia.

-Tulai Doamne, de ce aşe de cu zori te-ai sculat domnişoară? Noi pe aici avem treburi...

-Şi eu am treburi, zise Iulia, dar înainte de asta să-mi spui ce am de făcut, vreau să-ţi dau o mână de ajutor.

-Tot ajutorul de care am eu nevoie, este să fi mulţumită şi să mai schimbăm câte-o vorbă, că tare-i pustiu să nu ai cu cine vorbi.

De treburi nu mă vait eu că încă mai sunt în putere, dar mi-i că vine iarna şi nopţile tare-s lungi; aşe...cu d-ta aici s-or mai schimba...că de, suntem două.Trebă să te odihneşti şi să te hrăneşti bine, că eşti cam puţintică la trup.

Cu treburile...nu-i bai, le fac eu, că-s obişnuită.

-Nu vreau să te supăr, zisese Iulia, dar nici ca un musafir nu am de gând să stau. Şi eu sunt obişnuită să muncesc. Să mă chemi când ai nevoie, astăzi e o zi mare. Mă prezint la post, la şcoală, am deja emoţii.

-Ei vezi, aceea-i treabă pentru dumneata, te aştept să vii la masă. De dincolo de culmile ce înconjurau satul, se vedea cerul roşiatic, vestind răsăritul.

Se anunţa o zi însorită. Mătuşa Ileana pusese laptele la fiert şi se duse în cămară de unde aduse o ceaşcă mare de smântână pe care o puse pe masă lângă 144

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

borcanul cu miere aurie, pentru Iulia. O pâine mare cât toate zilele trona în mijlocul mesei, înfăşurată într-un şervet de in alb cu dungi foarte subţiri albastre şi roşii.

Portul mătuşii Ileana era simplu, numai alb şi negru, dar toate erau lucrate de mâna ei, o spunea cu oarecare mândrie.

-Gata-i masa de dimineaţă, domnişoară; eu plec pe toată ziua, dar să vii să mănânci la prânz, cămara-i aici, iei ce-ţi place. Eu mă întorc pe seară, am fân sus în munte cosit, dar trebă întors să se usuce bine, să nul prindă ploile că mi-l strică şi-i păcat, că tare-i frumos.

-Cu ce să încui uşa şi poarta? Întrebase Iulia, nevăzând nimic de încuiat.

-Dapăi de ce s-o încui? Doamne ia-mă, că doară nu intră nimeni. Stai fără grijă, pe la noi nu sunt de ăia de intră prin cășile oamenilor. Ăsta-i sat de oameni gospodari şi cinstiţi, aşe să ştii dumneata...

-Sunt sigură de asta dar...pe la noi ...trebuia să încuiem, când plecam undeva. Nici eu nu ştiu cât am să lipsesc de acasă, de aceea te-am întrebat.

-Nu-i bai, zi sau noapte tot una-i. De când îs tot aşe am trăit şi nu m-au călcat hoţii. Să nu-ţi faci griji pentru asta.

Rămasă singură Iulia strâsese repede ce rămăsese pe masă, le puse în cămară, înfăşură pâinea în ştergar şi începuse să se pregătească pentru prima întâlnire cu cei de la şcoală.

145

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Primul ei contact cu clasele atunci goale desigur. Cadrele didactice cu siguranţă că erau la şcoală, pregătindu-se să înceapă noul an şcolar. Iulia nu voia să-şi facă vise în privinţa noului loc de muncă, dar îşi imaginase preţ de câteva secunde uimirea copiilor, când vor auzi că le-a sosit o nouă profesoară.

Deşi nu avea cu ce să încuie poarta, Iulia găsise în gard un colac de sârmă pe care l-a petrecut peste vârfurile scândurilor de la gard şi de la poartă.

Ajunsă în stradă, observase că dimineaţa satul era mai animat decât cum îl văzuse seara când venise ea.Toţi se grăbeau care încotro, cu tot felul de treburi, cu desagi din lână cu dungi albe şi negre, cu furci mari pentru fân, merinde şi cine mai ştie ce. Cei mai mulţi erau bărbaţi, care se grăbeau pe un drum forestier, ce urca culmea de lângă sat.

Păşunile erau undeva sus, departe, iar ei se grăbeau să nu-i apuce căldura mare pe drum. Alţii mergeau la gaterul de tăiat lemne, sau prin alte locuri unde-şi găsiseră un loc de muncă. În fiecare curte vedea copii jucându-se cu animalele de pe lângă casă.

Descoperi stoguri înalte de fân, case mari şi bine întreţinute, copaci, flori de toamnă şi multe altele.

Mâna gospodarului şi mai ales a gospodinei, se făcea simţită la tot pasul. La ferestrele caselor, cu multe ochiuri de geam, se vedeau perdele în cele mai variate modele, croşetate probabil în serile lungi de iarnă de gospodinele satului. Femeile trecute de prima tinereţe, purtau acelaşi strai momârlănesc din două culori, alb şi negru, dantelate, lucrate de mâna lor.

146

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Lângă şcoala veche cu numai patru săli de clasă, se ridica o impunătoare construcţie mai recentă, o şcoală nouă cu etaj. Era normal, vechea şcoală devenise neîncăpătoare, faţă de numărul copiilor mereu în creştere. În curte îşi făcuseră apariţia două, trei fete mai mari, însoţite de alţi copii veniţi să dea o mână de ajutor la pregătirea claselor, pentru primirea bobocilor din clasa a-I-a. Iulia pătrunse în cancelarie, unde două persoane discutau tot despre amplasarea bobocilor, căzând de acord că tot clasele de la parter erau mai potrivite pentru ei. Apariţia Iuliei întrerupsese discuţia celor două profesoare, iar cea mai în vârstă întrebase: -Cauţi pe cineva domnişoară?

- Da, spusese Iulia cu sfială, am fost repartizată aici...predau L.română, adăugase ea cu mai mult curaj.

-Bravo! Ai venit la timp, tocmai făceam repartizarea claselor, să ne cunoaştem însă...prezentase pe rând; Iulia Aron, L.româna, Ștefania Tamaş istorie şi ea, directoarea şcolii, Ana Baciu-geografie, iar tocmai intrând pe uşă Gheorghe Barna ed.fizică, ceilalţi nu au venit încă.

-Eram chiar îngrijorată, adăugase directoarea, cealaltă profesoară de L.română trebuie să nască, iar d-ta va trebui să preiei toate clasele.

-Nu vei fi chiar singură, suntem aici...te ajutăm, să nu te sperii aşa de tare din prima zi.

-Sunt obişnuită cu munca spusese Iulia, zâmbind anemic. Îmi plac astfel de ...provocări.

-Ambiţioasă deci? Aşa te vreau, draga mea, adăugase directoarea, hai să vedem ce fac copiii de la etaj, acolo 147

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

vor fi clasele dumitale. De prin clase se auzeau frânturi de fraze aruncate de copii unii altora, râsete, glume, dar şi îndemnuri la treabă. Se mutau băncile, se frecau se lustruiau, fiecare clasă trebuia să strălucească de curăţenie.

Deşi nu se temea de muncă, Iulia nu putea să rămână pasivă la gândul că întreaga şcoală va învăţa L.română cu ea. Un volum de muncă enorm, dar se va organiza, se va mobiliza cât mai bine, iar la nevoie va cere ajutor. Asta da provocare, gândise în sinea ei.

Aceasta era situaţia pentru moment. Mai târziu...va vedea. Primind şi programa de învăţământ, pentru anul şcolar ce urma să înceapă peste puţine zile, Iulia o parcurse fugitiv, apoi începuse să se gândească în ce fel să se organizeze, ca să înceapă cursurile pregătită.

Trebuia să mai meargă şi în capitală, să-şi aducă tot bagajul. Se va stabili acolo, în creierul munţilor. Nu era tramvai, nu era troleibuz, dar nici nu era nevoie de ele. Era în schimb un peisaj frumos.

Satul înconjurat de culmile munţilor. Va duce o existenţă modestă, dar sănătoasă, iar în clipele de răgaz, va cutreiera pe poteci de munte. Pe directoare o simţise din primul moment, ca pe o femeie pe care se poate conta. Deci, ca şi tinerii de prin clase...la treabă îşi spusese Iulia. Vor fi cu siguranţă greutăţi dar vor trece, cum zicea mama Antonia, toate trec dacă există muncă, seriozitate, perseverenţă.

Până la începerea cursurilor, Iulia a mai făcut un drum la Bucureşti pentru a-şi aduce şi restul bagajelor şi a-şi lua rămas bun de la cei atât de dragi, 148

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

prietenii săi. Ştia că în afară de vacanţe nu-i va putea revedea prea curând. O nouă întrunire la Nicoleta acasă, adună o mare parte dintre cei mai buni amici, aflaţi în capitală în zilele acelea. Discuţiile se axau în principal pe repartiţiile ce s-au dat, de căsătoriile rapide pentru obţinerea unui loc mai apropiat de capitală şi de primele impresii culese de la noile locuri de muncă, ale celor ce terminaseră facultatea. În timp ce pregăteau cafeaua în bucătărie, Mona îi zise Iuliei cu o undă de sarcasm în voce: -Eşti o mare ipocrită! De ce ai plecat când ştiai bine că Traian, nu aştepta decât un semn? Erai cea mai fericită femeie...nu ţi-ar fi lipsit nimic, de ce ai plecat? Să nu-mi spui că nu ştiai nimic că nu te cred, continuase Mona, iscodind cu privirea orice reacţie a feţei Iuliei.

Furia că nu reuşise să-l cucerească pe Traian, se revărsa inconştient asupra prietenei sale, de parcă plecarea Iuliei ar fi influenţat prietenia dintre Mona şi Traian. Practic acesta se lăsase descoperit, lăsase să se vadă clar pe cine admiră cu adevărat.

- Orice fată îşi dă seama când este iubită, numai tu parcă eşti...legată la ochi. Ţie îţi trebuie munţi să te caţeri pe ei, n-o puteai face şi în vacanţe? Continuase Mona pe un ton mai scăzut. Nu mai face mutra asta de nevinovată, că nu te crede nimeni.

-Încetează! Spusese Iulia cu aprindere; de unde ai scos tu aşa ceva? Mie nu mi-a spus nici un singur cuvânt din care să-mi dau seama, că ar avea nişte sentimente pentru mine. Imaginaţia ta a luat-o razna. Mă acuzi pe mine că plec? Vrei oare să-l cer eu în căsătorie, sau să rămân aici să fiu metresa lui? De fapt plecând, ţi-am 149

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

făcut cale liberă, care este acum problema ta? Îl vrei....descurcă-te. Deci aşa mă ştii tu pe mine?

Acum nu mai vreau să aud nimic, m-ai jignit rău de tot.

Mai bine o fată bătrână în creierul munţilor, decât aici să-i fac curte unui barbat care nu ştie ce vrea. Niciodată n-am să cerşesc iubirea cuiva, aşa să ştii! Indignarea Iuliei atisese cote alarmante, iar ceva din comportamentul ei, o făcuse pe Mona să schimbe tonul.

-Ai fost şi ai rămas o enigmă pentru mine, deşi am fost bune prietene cred eu mai adăugase Mona.

-Am fost? Plecarea din Bucureşti mă exclude deja dintre voi? Oricât de bune prietene spui că am fost, mă tem că nu ai reuşit să mă cunoşti deloc.

Iulia ridicase tava cu ceştile de cafea, iar Mona o urmase cu farfurioarele în mână, deschizând uşa spre sufragerie. O privire spre Traian, o făcuse pe Iulia să observe că el era schimbat, dar nu ştia în ce fel. Părea mai obosit şi fără chef de vorbă. Se ridicase singur să-şi ia ceaşca de cafea şi o privise drept în faţă pe Iulia, care era destul de contrariată.

Nici Iulia nu se simţea în apele ei, tristeţea lui părea reală, dacă totuşi Mona avea dreptate? Însemna că fără voia ei, cauzase o suferinţă lui Traian.

-Cum era cu putinţă? Se întrba ea.Tocmai lui care se purtase foarte frumos cu ea. Nu concepea că ea ar fi în stare de aşa ceva, dar nici nu putea pune întrebări despre o situaţie aşa de delicată. Nu, cu siguranţă era vorba de o confuzie, mai degrabă se înşelase Mona, 150

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

care era cam geloasă de felul ei, decât să rămână cu conştiinţa încărcată că i-a cauzat acestui băiat o cât de mică suferinţă. Totuşi îndoiala, stăruia în inima ei şi nu avea nici un mijloc la îndemână pentru clarificarea situaţiei.

Când Traian îşi adusese ceaşca de cafea înapoi, o privise pe Iulia cu tristeţe şi o întrebase când pleacă la noul loc de muncă. Iulia ezitase să dea un răspuns limpede, nu se hotărâse încă, să plece imediat sau să mai rămână o zi sau două.Văzuse o lacrimă în ochii lui şi asta o durea mult. Niciodată nu ar fi făcut aşa ceva cuiva, oricine ar fi fost, dar fiind vorba de Traian, regreta cel mai mult. Fusese un prieten atât de atent şi de bun cu ea, nu merita să sufere după plecarea,…fuga…sa.

-Vă aştept pe toţi în vizită după ce mă instalez, adăugase Iulia, mai mult ca să îndulcească puţin atmosfera. Vei veni?

-Sigur, dacă mă inviţi...vin, răspunsese Traian dar fără tragere de inimă, nu aşa cum îl ştia ea în zilele lui bune.

-Cum era cu putinţă? Se întreba Iulia care nu-şi putea explica, ce se petrecuse cu acest băiat atât de inteligent, care nu găsise nici un moment din multele lor întruniri, să-i spună ce simte. Mare păcat. Paul, vorbea de planurile lui de viitor, cam confuze de altfel, a avut grijă să spună însă că nu se grăbeşte cu însurătoarea, că aceea care va fi să fie va veni singură la el într-o bună zi. Iulia nu se putuse abţine să nu-i spună: 151

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Înseamnă că tu nu cauţi...nu alegi? Te mulţumeşti cu ce-ţi vine pe tavă?

-Da, de ce să sufăr eu? Mai bine să sufere ea, adăugase Paul jucându-se cu cheile maşinii noi, primite în dar cu ocazia absolvirii. Nu-mi fac probleme mai adăugase el, femei sunt… gârlă... are balta peşte.

-N-aş fi crezut că poţi fi atât de superficial...mai zisese Iulia, înăbuşindu-şi o doză de sarcasm, ce o simţea la îndemână. Se abţinuse să mai continue o asemenea discuţie, care nu avea nici o noimă.

Totuşi în minutele ce au urmat, Iulia se hotărîse să plece chiar în seara aceea, având bagajele făcute deja, în debaraua mamei Antonia. Mai amitise doar că a parcurs programa de învăţământ şi are motive de îngrijorare. Volumul de muncă urma să fie foarte mare, fiind singură pe toată școala, explicase ea.

Cealaltă profesoară va naște curând, așa că trebuie să fac față acestei provocări.

De data aceasta urma să călătorească noaptea.

Era cel mai înţelept lucru pe care-l putea face, într-un asemenea moment. Nicoleta şi Man, abia dacă scoseseră câteva cuvinte. Nimeni nu avea dispoziţie pentru discuţii. Fiecare preocupat de propriile gânduri, trişti din cauza despărţirii şi a altor motive doar de ei ştiute.

Conştienţi că o etapă importantă din viaţa lor se încheia şi o alta începea. Cum mama Antonia venise acasă, Iulia se pregătise de plecare, fără să răspundă de ce se grăbea astfel. Nici nu ar fi putut 152

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

articula un singur cuvânt, iar lacrimile se prelingeau în tăcere pe obrajii ei roşii de emoţie şi de ruşine. Se simţea ca o trădătoare, dezertoare...oh...oare ce gândeu bunii ei prieteni despre purtarea ei. Prea era atmosfera încărcată, prea erau multe de gândit, de spus....în mintea ei gândurile se învălmăşeau, fără putinţa de a şi le ordona.

Mama Antonia, venise cu un pachet pentru drum, şi-i spusese să facă aşa cum credea ea că este mai bine. Iulia se aruncase de gâtul ei şi plânsese în tăcere câteva minute. Când se mai liniştise spusese cu amărăciune.

-Oare ştie cineva exact cum este mai bine? O întrebase Iulia pe buna femeie, ştergându-i o lacrimă de pe obraz. Vezi, nici dumneata nu spui nimic. Te aştept să vii să mă vezi la lucru, mi-ai promis....continuase Iulia să o ţintuiască cu privirea, ca pe o mamă de la care-şi lua rămas bun, pentru cine ştie cât timp.

PARTEA a II a Traian s-a oferit să o conducă la gară.Îşi dădea bine seama că relația lor, nu depăşise niciodată limitele unei frumoase camaraderii. Iulia ar fi putut alege o localitate, undeva în împrejurimile capitalei, dar a preferat un sat de munte. Simţea nevoia de aer curat şi de o viaţă nouă. Ideea de a face naveta ani în şir, nu o tenta deloc. Traian cu o maşină albă, nouă,

153

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

foarte elegantă, a ajutat-o cu valizele, apoi a urcat la volan, într-o tăcere acuzatoare.

- Oare chiar vroia să o facă să se considere o dezertoare, o tradătoare de grup? Sau nu găsea nimic de spus? Sau era prea preocupat de gândurile lui, se tot întreba Iulia în sinea ei. Cum ar fi putut ea înţelege o astfel de tăcere? De multe ori când discutau, observase o anume muzicalitate a vocii lui, o privire mai mult cercetătoare decât admirativă.

Avea un farmec anume, cu un zâmbet fin în colţul gurii lui, frumos conturate.

Realizase ea foarte bine, că se întâmpla ceva cu Traian, dar această muţenie a lui, o dezarma complet.

Nu reuşea să-l înţeleagă. În alte împrejurări ar fi vorbit minute în şir, dar de data aceasta, nu găsea nimic de spus. Era foarte contrariată. Ca să rupă tăcerea îl întrebase despre spitalul, unde urma să-şi facă stagiatura. Răspunsul fusese neaşteptat şi fără ca măcar să o privească.

- Eşti prea inteligentă să faci conversaţie de complezenţă, spusese el cu o doză de amărăciune în glas. Spitalul...ca orice spital...

-Bunul simţ a încercat ea, te obligă uneori să faci conversaţie, chiar cu şoferul de pe taxi, dar dacă nu vrei...

- De ce nu şi cu pietrele de pe stradă, pentru că treci peste ele?

- Eşti nedrept... de ce-mi vorbeşti astfel? Cu ce te-am supărat eu? Poate într-o zi... vei fi mai clar...

- Nu pe tine sunt eu supărat ci pe mine...nu vrei să pleci mâine seară? Am avea timp să stăm de vorbă.

154

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu se poate, am mult de lucru...curând începe noul an şcolar... nu mă pot prezenta oricum. Era aşa de trist, profilul lui grecesc cu trăsături fine, iar fruntea luminată de cele mai multe ori, atunci se întunecase.

O luptă se dădea în mintea şi-n inima lui.

La un stop îi prinde mâna şi o strânge cu putere, privind-o insistent drept în faţă.

Cum semaforul se schimbase, a pornit maşina fără nici o tragere de inimă. Între ei nu se mai rostise nici un cuvânt. Ajutând-o să urce în tren, se aşezase pe banchetă în faţa ei, îi cuprinsese mâinile într-ale sale, dar fără nici un cuvânt. Iulia se gândea cu teamă că tocmai la despărţire, ar putea auzi de la el, o mărturisire despre ce simţea pentru ea. Era confuză, se temea... sau dorea să audă, ce ar avea el de spus, nici ea nu știa bine. De ce oare un viitor chirurg, un om cu atâta sânge rece, în faţa unui om deschis, cu viaţa căruia practic lucra, nu reuşea să-şi mărturisească sentimentele, se întreba Iulia. Această tăcere îndărătnică, ţinuse la distanţă două inimi care în altă conjunctură, ar fi putut fi fericite.

- Oare ce taină închidea în el Traian? De ce lăsa impresia că se loveşte de un zid, nevăzut de către ceilalţi. Oare faptul că era o fată crescută la orfelinat, îl împiedica să se apropie mai mult de ea?

Prin mintea Iuliei treceau cu repeziciune multe întrebări, la care nu avea să primească niciodată răspuns.

-De ce prefera Traian să poarte povara unui astfel de sentiment, în loc să se elibereze printr-o mărturisire sinceră? Se frământa degeaba. Spera oare că se va vindeca la scurt timp după plecarea ei?

155

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Familia lui foarte onorabilă, ar fi obiectat ca ei doi să fie prieteni mai apropiaţi? Poate că da, poate că nu, singurul lucru cert era că nu se purta ca de obicei, privirea lui era tristă, inima lui era grea. În aceste condiţii, Iulia nu putea face nici un fel de presupuneri. El trebuia să se explice, desigur dacă dorea acest lucru.

- De ce te-ai grăbit să pleci aşa departe? Spusese el într-un târziu. Sunt aproape trei ani, de când te admir în tăcere, de ce pleci? De ce fugi? O ştiu toţi prietenii noştri. Numai tu…nimic…

- Nu este drept ce-mi faci tu acum, de ce o ştiu toţi şi eu nu? Nici un moment nu mi-ai lăsat impresia că puteam fi altceva decât prieteni. Plec acolo unde cred că-mi este locul. Tu știai asta de mult timp. În acelaşi timp trenul se pusese încet în mişcare, iar Traian şi-a luat grăbit rămas bun şi a sărit din mers. Iulia s-a repezit la fereastră, să se convingă că a ajuns cu bine pe peron. El era în picioare, o privea cu mâna stângă ridicată, în semn de salut, iar dreapta o aşezase pe inimă. Iulia înţelese că în inima lui ocupa un loc important, loc pe care nu reuşise să-l întrevadă, când se întâlneau frecvent.

Pleca în noapte spre zorii unei vieţi noi. Viaţa pe care şi-o clădise cu propriile ei puteri. Pentru moment nu era nimic de făcut. După cum spusese chiar el, timpul va decide ce se va întâmpla mai departe.

- De ce trebuia să rezolve timpul, când ei erau doi adulţi, cu concepţii sănătoase despre viaţă? Poziţia ei socială, modestă nu s-ar putea schimba de la o zi la alta, nici mai târziu. Nici timpul nici altcineva, nu va 156

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

putea să schimbe faptul că era crescută într-un orfelinat. Era ca o pecete definitivă pe fruntea ei.

Se mai gândise la acest lucru de câteva ori în ultimii ani de studii. Originea ei ambiguă, putea fi o serioasă piedică în calea fericirii ei, dacă cineva ar sta să o judece după acest aspect şi nu după ceea ce este ea capabilă să facă.

- Cum s-ar fi putut prezenta Traian, la părinţii lui cu o fată crescută la orfelinat, când ei erau o familie de medici, din tată-n fiu? Pentru ei ar fi însemnat probabil o străină oarecare, cu o spoială de cultură, agonisită la seral. Atât şi nimic mai mult. Nici nu ar fi fost prea departe de adevăr, dar părinţii lui Traian, nu ştiau nimic despre ce simţea fiul lor pentru ea.

La o aniversare, o văzuseră în treacăt, cu întreg grupul, fără să se amestece printre ei. Au lăsat tineretul să se distreze. Cu siguranţă că nu o considerau o intelectuală potrivită pentru el.

Asemenea gânduri o absorbiseră pe Iulia, în timp ce trenul alerga în noapte, într-o mare de întuneric. Din loc în loc întunericul era sfâşiat de câte-o salbă de lumini. În mintea Iuliei nimic nu era clar. Regreta sincer suferinţa lui Traian, dar ea..rămăsese foarte nedumerită. În cei trei ani de când se cunoscuseră, nu-i dăduse niciodată ocazia să o creadă, frivolă sau cochetă, dar nici materialistă nu era. Dimpotrivă, era prea idealistă. Se considera o persoană cinstită şi destul de prudentă în a-şi irosi sentimentele.

Credea că dacă ar fi fost îndrăgostită de el, aceasta ar fi fost tragedia vieţii ei. Nu era obişnuită cu compromisuri sau cu jumătăţi de măsură.

157

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dorea ca viaţa ei să fie clară, curată şi cinstită. Pentru tăcerea atât de îndelungată a lui Traian, nu găsea altă explicaţie, decât teama că părinţii lui ar fi avut obiecţii, în privinţa originii ei. În jur călătorii dormeau buştean, legănaţi de tren.

Obosită de atâtea gânduri şi legănată de tren, reuşise să adoarmă şi ea, pentru puţin timp. Avusese chiar şi un vis. Ceva straniu şi urât. Se făcea că în locul plajei de la Costineşti, unde-l cunoscuse pe Traian în urmă cu trei ani, erau nisipuri mişcătoare.

Iulia mergea cu mare atenţie să nu alunece prin noroi.

Vedea mişcându-se nişte vietăţi mici şi negre, ce alergau în toate părţile.

Undeva se afla un tufiş care se zbătea, din cauza eforturilor, făcute de cineva, să iasă dintr-o mlaştină. Dându-şi seama că omul avea nevoie de ajutor, spusese...

- Stai liniştit, te ajut eu...şi se grăbise să-i întindă mâna. Omul refuzase şi o trimise după o creangă, sau un lemn ceva. Neavând nimic la îndemână cu care să-l ajute, îşi desfăcuse cordonul pardesiului şi-l întinsese să poată prinde celălat capăt.

Uimită de uşurinţa cu care a ieşit din mocirlă, Iulia îşi strânsese la loc cordonul. Omul râdea tare şi stătea cu faţa în ploaie să-l spele de noroi. La un moment dat s-a aruncat în mare, s-a spălat şi a revenit, zgribulit şi ud. Era un bărbat potrivit de înalt, cu trăsături aspre, ce o privea cu ochii mari şi negri, în lumina palidă a unei raze de lună.

Tremura de frig şi o privea fără să rostească un cuvânt. Era trist, înfrigurat... însingurat şi continua să o sfredelească cu privirea. Se vedea că era un om 158

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

puternic. Din moment ce nu-i mai putea fi de folos cu nimic, omului apărut parcă de pe altă lume, Iulia se întorsese să plece. Atunci a auzit clar vocea lui în noapte.

- Am să te ajut şi eu cândva, repetată de un ecou, ca într-o vale adâncă. S-a întors să-l mai privească o dată, dar necunoscutul dispăruse. Paşii Iuliei o purtau pe un drum lung, neumblat şi alunecos. Era aşa de singură şi dezorientată, încât tresărise când pe umărul ei simţise mâna conductorului de tren. Acesta se aplecă uşor şi-i spuse; -Numai pentru bilet v-am trezit, domnişoară. A perforat biletul, s-a înclinat şi a trecut la alt călător.

Ar fi dorit Iulia să-şi continue visul, dar odată trezită, nu mai era posibil. Imaginea necunoscutului îi reveni în minte, revăzu imaginile din vis, cele mai întunecate pe care le visase vreodată. Ce putea să însemne oare, se întreba ea. De unde apăruse...un vis atât de ciudat... dar, la urma urmei era un simplu vis şi nu voia să se mai gândească. Îşi canalizase atenţia în altă direcţie, s-a gândit la Traian, la ultimele ore petrecute cu el.

Totuşi imaginea din vis, mai reveni în mintea ei, de câteva ori, ochii aceia mari şi negri, au mai privit-o preţ de câteva secunde.

Traian continua să fie, enigma nedezlegată din ultimii ani. Pe fereastra vagonului nu putea privi, afară era o noapte neagră ca smoala. Se gândise să o roage pe Nicoleta într-o scrisoare, să-i fie alături lui Traian, nu se putea împăca cu gândul că el suferea. Mama Antonia le spunea uneori, ochii care nu se văd....se

159

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

uită. Dacă şi de data aceasta va avea dreptate, atunci va fi bine, gândea Iulia.

Fiecare-şi va putea vedea liniştit de viaţa sa.

Sigur, nu i-ar fi plăcut să fie complet dată uitării, dar nici nu dorea să-l facă să sufere. Atunci îşi spuse în mintea ei, că trebuie să aştepte cu calm, cu răbdare ca timpul să-şi spună cuvântul. Din nou timpul....mereu aceeaşi problemă, timpul.

- De ce timpul, şi nu omul? Uuff !

Trenul străbătea valea Jiului, în revărsatul zorilor. Zorii unei vieţi noi, de tineri absolvenţi, porniţi pe drumurile vieţii, să-şi împlinească destinul.

Localităţi miniere, sate de munte, treceau în goană, prin faţa ochilor obosiţi de nesomn, ai Iuliei. Cu câtă încredere, îşi luase geamantanele şi se grăbise să coboare, de această dată.

Un şuier scurt al locomotivei, o anunţă că trenul plecase mai departe. Privise în urma lui, gânditoare. Oare câte persoane asemenea ei, plecaseră să-şi împlinească menirea? Multe desigur. La a doua venire în creierul munţilor, se simţea mult mai bine, cunoştea câteva persoane. Nu se mai simţea singură, rătăcită într-un sat de munte uitat de lume. În sat era viaţă, oamenii treziţi foarte devreme, trebăluiau pe lângă case, puneau ordine în toate, apoi plecau la lucru. În spatele gării, Iulia oprise un om cu o căruţă, apoi îl rugase să o ajute cu bagajele.

Omul îşi scoase uşor clopul şi o salută, apoi sărise din căruţă şi-i încărcase bagajele. Pentru prima dată în viaţa ei, Iulia se urcase pe capră lângă ţăranul căruţaş, care îndemna caii spre casa mătuşii Ileana.

160

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Numai cu o seară înainte se plimbase cu o maşină nouă şi elegantă prin capitală, iar în acea dimineaţă se afla într-o căruţă. Acest gând o făcuse să zâmbească. Ajunsă în poarta gazdei sale, Iulia sărise sprintenă din căruţă şă-şi ia valizele. Mulţumise omului care se dovedise atât de binevoitor, pentru bunătatea lui. Pentru câteva secunde se gândise, oare lui Traian îi mulţumise pentru că a condus-o la gară?

Probabil că da, dar sigur nu-şi amintea.

Se hotărâse să o facă în scrisoarea pe care a promis că i-o va trimite. În poartă, gazda ei o privea cu bucurie. Ţăranul coborâse şi el din căruţă, pusese cu grijă jos geamantanele Iuliei, apoi schiţând un gest de salut, adăugase...

- No...acum îi sigur că şedeţi la noi...zâua bună! Iulia a simţit că acel om simplu, se bucura de venirea ei în sat. Cu siguranţă că vor mai fi şi alţii, dar mai ales copiii lor. * În ziua de 15 septembrie 1968 după câteva cuvinte rostite de tovarăşa directoare şi de un tovarăş de la inspectoratul învăţământului, elevii încolonaţi au păşit în şcoală, împreună cu profesorii sau învăţătorii lor.

Unii dintre ei făceau acest pas pentru prima dată. Bobocii cu emoţia şi candoarea lor obişnuită, cu uniformele noi şi guleraşele apretate. Fetele cu codiţele împletite şi cu panglici, ca nişte fluturi albi în părul lor. Iulia se simţea la fel de emoţionată ca şi ei.

Era prima zi de curs, ziua în care urma să cunoască şi să fie cunoscută de întreaga şcoală.

161

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Pentru prima dată urma să ocupe o catedră adevărată, să vadă reacţiile celor din jur, la cunoaşterea noii lor profesoare. Când intrau în clasă bobocii de clasa a - I - a, nu se putuse abţine să nu trimită un gând bun, bobocilor cu care lucrase în ultimii ani. Ei se aflau pentru prima dată într-o clasă adevărată, iar Iulia pentru prima dată la o catedră adevărată.

Nu a rezistat tentaţiei şi înainte de a merge la clasa unde urma să fie şi dirigintă, s-a dus să vadă una din clasele de la parter, ocupate atunci de bobocei.

Salutând, se retrăsese discret şi se îndreptase spre clasa unde avea prima întâlnire ca dirigintă, cu clasa a -V-a, undeva la etaj.

Era de necrezut ce emoţii reuşeau să stârnească aceşti prichindei, cu candoarea şi curiozitatea lor.

Pe culuoar doi băieţi mai mari, alergând fară să se uite înapoi, au dat peste ea şi puţin a lipsit să nu o ia drept colega lor. Unul chiar apucase să spună; - Scuze...mă aleargă ăsta...

Doar faptul că ţinea catalogul în mână, îi făcuse să se oprească din hârjoneala lor.

Se întoarse spre ei şi-i întrebase, de ce nu intrau în clasă. Abia atunci au zbughit-o pe una din uşile deschise, unde nu intrase profesorul lor. S-a grăbit şi ea spre clasa ei . Din când în când răzbăteau râsete de copii şi voci mai groase de profesori, întrebându-i cum au petrecut vacanţa mare.

Ca la orice început de an şcolar, era multă forfotă, se făceau şi refăceau cataloagele, mai întâi cele provizorii, iar după ce se definitivau clasele se făceau cataloagele cele mari, unde se notau elevii.

162

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În pragul clasei, Iulia trăsese adânc aer în piept şi intrase îndreptându-se cu pas hotărât spre catedră.

Inima îi bătea cu putere, chiar nu credea că emoţiile aveau să fie aşa de mari. Zarva din clasă se preschimbase în primul moment într-un murmur, iar Iulia trebuise să facă faţă privirilor pline de curiozitate ale copiilor.

- Eu sunt Iulia Aron, diriginta şi profesoara voastră de L.romană... desigur dacă vreţi... poate vreţi pe altcineva... încercase Iulia să glumească pentru a diminua emoţiile.

- Nuuuuuu ! S-au auzit mai multe glasuri.

- Bine pe voi vă voi cunoaşte imediat, vom face catalogul şi vă veţi spune fiecare numele. Privind peste capetele copiilor, Iulia se simţea la rândul ei privită cu interes de copiii sătenilor.

După ce s-a întocmit catalogul, ea a vrut să ştie dacă sunt în clasă copii, care ar dori să participe la un cerc literar pe care urma să-l deschidă în incinta şcolii, cu elevi de la toate clasele. Entuziasmul lor era într-adevăr mare la această veste, fiecare se credea în mintea sa, un mic geniu. Compunerile făcute de ei în anii anteriori şi aprecierile profesoarei, le-a dat curaj.

Deci pornise cum s-ar spune cu dreptul, iar pe timpul discuţiilor copiii se manifestau mai natural decât la începutul orei. Clopoţelul nu le lăsase timp de încheiere şi rămăsese ca detaliile să le stabilească la următoarea oră. Cu catalogul la subbraţ, Iulia părăsise clasa, mulţumită de această primă întâlnire. Prima zi de şcoală s-a încheiat cu satisfacţia că fusese primită cu entuziasm şi încredere în toate clasele.

163

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Seara o ajunsese frântă de oboseală, dar fericită că reuşise. Adevărata muncă urma să înceapă abia de-a doua zi. Programa de învăţământ fiind foarte încărcată, avea mult de lucru.

O profesoară de biologie, încă tânără şi destul de frumoasă, se oferise să o conducă o bucată de drum, întrebând cum i s-a părut prima zi de şcoală, acolo în satul din creierul munţilor.

Fără să aştepte vreun răspuns, adăugase faptul că ea era din Videle, dar se obişnuise aşa de bine cu locurile şi cu oamenii, încât era hotărâtă să rămână.

Accentuase faptul că era ca şi căsătorită cu felcerul din sat, deci nu mai avea nici un motiv să plece.

Iulia a privit-o puţin contrariată. Ştia că asemenea destăinuiri nu se fac primului venit, decât în anumite situaţii. Oare de ce alesese colega ei să o pună la curent încă din prima zi, despre aceste lucruri ce ţineau de intimitatea ei? Intuise că de fapt, aceasta încercase să se pună la adăpost. Atunci fără să se gândească prea mult, Iulia spusese că şi ea este aproape logodită cu un medic din capitală.

Nu se înşelase, colega ei răsuflase uşurată, ba chiar se bucurase la vestea primită. Se temea să nu-l piardă pe felcerul din sat, acesta fusese motivul confesiunii sale. Aura a mai condus-o câţiva metri, apoi şi-a luat rămas bun până-n ziua următoare.

Nana Ileana trebăluise toată ziua, dimineață sus la fân, apoi prin camerele alăturate, având deosebită grijă ca tânăra profesoară, să nu ducă nici un fel de lipsuri.Să se hrănească sănătos şi să nu se obosească prea mult. De la bun început îi spusese ea;

164

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Eşti cam puţintică la trup. Avea motive să spună asta, ea fiind o femeie robustă, pe care munca o fortificase şi mai mult. Pe lângă nana Ileana, Iulia nu putea fi decât plăpândă.

Fruntea gazdei sale era brăzdată de riduri, adâncite de trudă şi multe griji. De când rămăsese singură, toate muncile, ea le făcea. Toată gospodăria era rânduită cum trebuie. Nu se simţea lipsa omului.

Când vreo scândură din gardul cam vechi şi putrezit pe alocuri, trebuia înlocuită, lua ciocanul şi cuiele şi o înlocuia degrabă. Apoi o văruia să fie la fel cu celelalte vechi.

La cei 54 ani ai săi, numai de unele dureri de şale se văita, dar tot ea se consola, că poate vremea în schimbare este de vină. Era o femeie discretă care nu punea întrebări stânjenitoare, în schimb îi plăcea să asculte tot ce avea Iulia de povestit, atunci când nu era presată de timp. O compătimea sincer că încă de la început, avea mult de lucru şi făcea tot posibilul să o ajute, cât îi sta ei în putere. Nu uita nici să o încurajeze.

- Lasă că va trece şi vor veni şi zile mai bune, să nu-ţi faci oarece griji. Dar sigur îi că trebă să te mai întremezi. Aici Iulia considera că buna femeie exagera puţin.Privindu-se în oglindă, se declarase muţumită de imaginea reflectată. Aceeaşi faţă albă, uşor bronzată, încadrată de un păr de culoarea spicului de grâu, căzut pe umeri. Chiar şi ochii albaştri melancolici uneori, aveau o expresie vioaie. Entuziasmul se revărsa din plin din privirea sa. Talia părea că se mai împlinise puţin, deci nu avea de ce să-şi facă griji.

165

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nevrând să-şi supere gazda, se lăsa dădăcită de aceasta şi se hrănea cu tot ce-i punea pe masă.

După ce a cinat împreună cu nana Ileana, aceasta îi spusese, că o urmărise cu gândul toată ziua. Apoi o ajută să se pregătească de culcare. De când venise în sat, Iulia dormea un somn bun, odihnitor, se obişnuise şi cu lătratul câinilor iar cocoşul vecinilor, o trezea în fiecare dimineaţă de cum se crăpa de ziuă. Totuşi buna dispoziţie nu o părăsise niciodată, iar dimineţile avea timp să mai pregătească ceva pentru orele de curs.

Seara era prea obosită, dar dimineaţa avea spor la toate.

Trecuseră peste două săptămâni şi Iulia decisese să se ocupe de corespondenţă. Promisese mamei Antonia şi Nicoletei, că le va ţine la curent cu ce va face la noul loc de muncă. Când a crezut că a epuizat toate subiectele ce le avea de transmis, a văzut că umpluse patru pagini şi parcă tot ar mai fi scris, câte ceva. * În prima Duminică a lunii octombrie, în poarta casei nanei Ileana, clacsona discret Traian, venit împreună cu Mona, Paul şi George. Trei prieteni nedespărţiţi. Bucuria revederii a fost mare de ambele părţi. Faptul că urma să-i primească într-o odaie modestă, o făcea pe Iulia să se simtă puţin stânjenită, dar văzându-i pe ei că nu se sinchisesc deloc de acest aspect, îşi reveni şi ea repede. Numai Mona schiţase o grimasă când trecuse pragul casei şi o întrebase mirată...

166

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Aici stai tu? Nu ţi-au asigurat locuinţă? O privire severă a lui Traian o făcuse să schimbe repede atât tonul cât şi subiectul.

Nana Ileana se întrecuse pe ea însăşi să pregătească tot ce ştia ea mai bun pentru oaspeţii de la Bucureşti. Numai să le fie lor pe plac făcuse totul să vadă ei, că acolo în satul lor, oamenii sunt buni și priceputi.

Traian nu spusese prea multe, făcuse doar o observaţie despre portul popular de prin partea locului, privind la lucrurile din camera Iuliei.

Predomină albul şi negrul, în vestimentaţie, adăugase el. Ca-n viață, binele și răul.

- Da, răspunsese Iulia, gazda mea are mare grijă să nu-mi lipsească nimic. În multe privinţe seamănă mult cu mama Antonia. Au urcat apoi sus pe munte la un pic-nic, să petreacă cele câteva ore în aer liber.

Oboseala se făcea simţită, mai ales în ce-l privea pe Traian, care condusese cea mai mare parte a traseului.

O masă la iarbă verde animase ceva mai mult conversaţia.

Numai Mona se ţinea mai deoparte, aprinzând ţigară de la ţigară. La întoarcere urmau să conducă ceilalţi doi băieţi. Cum toamna zilele erau scurte, vizita lor fusese şi ea destul de scurtă. În ziua următoare toţi trebuiau să fie la locul lor de muncă.

S-a vorbit mult dar nu s-a spus mai nimic, cam asta era impresia Iuliei, după plecarea lor.Traian fusese amabilitatea întruchipată, partenerul ideal de conversatie.

Devenise mai sigur pe el, uneori chiar jovial şi vesel.

La plecare Iulia i-a condus până în celălalt capăt al 167

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

satului. Traian promisese că vor mai veni şi altă dată, dar era ceva forţat, fără convingere. Ba chiar propusese petrecerea sărbătorilor de iarnă cu toţii.

Nici unul nu a fost entuziasmat de idee, aşa că a rămas totul pe seama corespondenţei lor. Încercând să refacă în minte unele amănunte ale discuţiilor lor, realizase că de fapt, ea nu vorbise cu Traian, numai ei doi, totul a fost în grup. Ca întotdeauna, discuţii de grup, nimic personal, nimic intim. Aştepta oare ca ea să se plictisească de provincie? Nu, mai degrabă se plictisise el aşteptând şi-şi găsise consolare în altă parte. Sau părinţii lui i-au găsit deja altceva potrivit pentru viitorul lui. Foarte posibil. Aceasta era cea mai plauzibilă situaţie.

Acest fapt o convinsese pe Iulia, că nu era cazul să aibă mustrări de conştiinţă, faţă de el.

Au fost buni prieteni, atât şi nimic mai mult. Înainte să-şi ia rămas bun o ironizase puţin pe Iulia, spunând că probabil cel mai mult i-ar plăcea să devină soţia unui pădurar, de prin partea locului şi să domesticească jivinele pădurii. Răspunsul ei fusese prompt; - Mi-am propus deja să lucrez cu puii oamenilor, nu ai jivinelor din codru...

- Da, mereu am observat la tine unele tendinţe de mic misionar, adăugase Traian şi nu credea că va renunţa vreodată la acest mod de a gândi.

-Nu eşti prea departe de adevăr, dacă nu am putut fi unul mai mare....răspunsese Iulia lăsând impresia că glumeşte ca şi el de altfel, mă mulțumesc să fiu un mic misionar, dar îmi iau rolul în serios.

168

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Au plecat pe şoseaua şerpuită pe lângă apele zbuciumatului Jiu şi după două cotituri, nu i-a mai văzut. Preţ de câteva minute Iulia rămăsese pe malul apei privind-o, dar gândurile ei căutau încă răspunsuri, pe care nu le va afla niciodată.

Un timp îşi mai aminti frânturi de discuţie, care o derutau, dar cum timpul ei liber era aşa de scurt, se apucase de pregătit ce avea de predat în zilele imediat următoare. Era doar un mic misionar, care-şi luase misiunea în serios. Fiecare la locul său de muncă era un mic misionar, cât de bun era, depindea de conştiinţa fiecăruia dintre ei.

Odată devenită cadru didactic, purta pe umeri o mare responsabilitate. Educaţia genearţiilor viitoare şi asta nu era puţin lucru. Ştia, simţea că ocupându-se de educaţia copiilor ţăranilor, le venea puţin în ajutor şi părinţilor acestora, care trudeau cât era ziua de mare pe unde găsiseră un loc de muncă. Îi iubea pe aceşti copii şi ei ştiau acest lucru, de aceea i se adresau cu convingerea că la ea pot gasi mereu un sfat bun. Se obişnuise şi ea cu ştrengăriile destul de numeroase ale copiilor care-i erau pe zi ce trecea mai apropiaţi, mai ataşati. În adâncul fiinţei sale simţea că mocneşte ceva încă necunoscut, nedefinit, un sentiment pe care nu-l putea lega de o persoană anume. Ceva ca un foc care-i provoca oarecare teamă, pentru atunci când va erupe la suprafată. Îşi dorea şi se temea în acelaşi timp să întâlnească adevărata dragoste. Încercase în câteva rânduri să lege acest sentiment de persoana lui Traian, dar simtea că nu merge. Se ţinuse

169

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de cuvânt cu scrisoarea pe care o promisese şi între ei se stabilise acest mod de corespondenţă.

Telefoanele erau rare şi se întrerupeau repede.

Timpul începu să treacă mai greu, o dată cu începerea ploilor reci şi interminabile. Se făcuse frig, ploaia se transformase în lapoviţă. Peste sat se aşternuse o linişte stranie. Părea că atât oamenii cât şi animalele sufereau de un fel de melancolie a anotimpului ploios.

Nu se mai vedeau animale trecând la păşune, prin curţi nu se mai încumetau nici câinii să se hârjonească.

Oamenii erau mai mohorâţi, grăbiţi fiecare la treburile lor. Pe Iulia o cuprinsese un fel de amorţeală spirituală, obosise să-şi mai pună tot felul de întrebări.

Nu a putut face altfel, decât să lase timpul să vindece rănile, dacă acestea au existat în realitate. În privinţa ei nu prea avea ce vindeca. Era cu conştiinţa împăcată.

Fusese corectă cu toată lumea.

Colega ei, Aura Cercel o oprise într-una din zile, fiind la braţul felcerului...

- Draguţ logodnicul tău din capitală, tu când îţi vei lua zborul? Să nu-mi spui că v-aţi certat cumva. A trecut ceva timp de când nu a mai venit.

-Am de gând să-mi rerspect contractul aici, de aceea avem unele mici neînţelegeri, răspunsese Iulia, pentru a-şi linişti colega.

O mai întâlnise de câteva ori prin sat, sau la gară, însoţită de felcerul ei. Acesta o privise pe Iulia într-un fel care o deranjase din primul moment. Un tip rotofei, blazat, plictisit, insinuant. Avea impresia că o dezbrăca cu privirea, ochii lui cenuşii, alunecau de-a lungul trupului ei fără nici o jenă.

170

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu se sinchisea că era la braţ cu Aura. Biata femeie făcea totul ca să-i intre în voie, iar el parcă tot timpul avea ceva să-i reproşeze. Dezgustător tip, era veşnic în căutare de noi relaţii, cum o spunea chiar el, afişând un rânjet perfid şi insinuant. Iulia nu înţelesese niciodată ce găsise Aura la un individ ca el. Dar era alegerea ei şi o respecta.

Se hotărâse din primul moment când îl cunoscuse, să se poarte în aşa fel, încât colega ei să se simtă în siguranţă. O irita faptul că Aura se umilea prea mult în faţa lui, dar nu putea interveni în nici un fel. Ştia sigur că ea îl iubea. Dacă lucrurile nu ar fi stat aşa, poate şi-ar fi permis să-i dea un sfat, să-şi caute un bărbat sensibil ca ea. Un om adevărat care să ştie să o aprecieze pentru ce era ea şi ce făcea pentru el.

De la felcer, nu primea decât reproşuri, şi umilinţele în public, care-i zguduiau puternic personalitatea, încrederea în propriile forţe. Aura suporta cu răbdare grosolănia individului, dar se simţea de cele mai multe ori, epuizată atât fizic, cât şi psihic. Iulia regreta sincer situaţia colegei sale, dar pentru moment nu putea face nimic altceva decât să o asigure de sincera ei prietenie. Faptul că se mulţumea cu atât de puţin o revolta pe Iulia până la iritare şi cu greu se abţinuse să nu-i servească tipului o replică mai dură, când acesta întrecea măsura.

Totuşi... deseori era nemulţumită, fără un motiv anume, era ceva greu de definit. Tot ce-şi dorise până la vremea respectivă, muncise din greu şi realizase. Nu înţelegea de unde venea această nemulţumire. Nici creațiile ei literare nu o mai

171

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mulțumeau, nu avea inspirație sau...o pierduse definitiv...nu știa.

Era altceva, nu putea descrie ce anume îşi dorea şi de unde apăruse aşa din senin o teamă, o emoţie nouă, o nelinişte care o punea pe gânduri.

Alarma ei interioară, primea semnale repetate, dintr-o direcţie necunoscută.

Numai munca de pregătire pentru cursuri, reuşea să o scoată din starea respectivă. * De multe ori trecuse Iulia pe coridorul dintre contabilitate şi secretariat şi auzise ţacănitul maşinii de scris, dar de intrat nu avusese prilejul să intre.

Ar fi dorit să intre în vorbă cu Maria, poate îşi făcea timp să-i dactilografieze şi ei câteva poezii, ce urma să le trimită la o revistă din capitală. Ştiind cât de aglomerată era dactilografa lor, nu-i venea să o încarce şi mai mult.

Numai întâmplarea a făcut ca într-una din zile, Iulia să fie ofiţer de serviciu, la şcoală şi Maria să vină pentru a termina un raport urgent pentru tovarăşa directoare, care pleca luni cu el la minister în capitală.

Atunci s-a înfiripat între ele o mică discuţie amicală.

Numai câteva minute cât au băut o cafea amestec cu năut, apoi fiecare şi-a văzut de treburile sale.

Iulia corecta de zor la extemporale, în cancelarie iar Maria bătea în mare viteză materialul directoarei. Era Duminică şi liniştea din şcoală părea stranie fără copii, iar zgomotul produs de maşina de scris, parcă se amplifica.

Atunci îi venise Iuliei ideea de a-şi cumpăra o maşină de scris. Era conştientă că o va costa foarte 172

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mult, dar avea nevoie să-şi dactilografieze poeziile ce le trimitea revistelor literare. Ştia desigur că nici nu era uşor de găsit poate doar prin cunoştinţe să ajungă la o maşină de scris, la consignația, în comerţ nu exista aşa ceva.

Când Maria terminase ce avea de scris, se apropia şi schimbul de tură de la ora 15,oo al Iuliei. O aşteptase să meargă împreună la gară, de unde Iulia îşi cumpăra mereu ziarele şi revistele de care avea nevoie. Schimbul de tură odată făcut, predase cheile profesoarei de chimie, ce tocmai venise.

Pe drum Iulia adusese în discuţie, dorinţa ei de a-şi procura o maşină de scris, dar nu ştia de unde.

Maria spusese că numai din afară, s-ar putea face rost de aşa ceva, dar era foarte greu şi ea nu avea cunoştințe în afară.

Ar fi fost o problemă... şi-ar fi pierdut probabil locul de muncă. Aflând că Iulia dorea să-şi dactilografieze poeziile, s-a oferit singură să-i facă acest serviciu. Ba mai mult, afirmase că-i plac versurile, avea acasă volume de versuri cumpărate pe care le răsfoia cu plăcere când avea un moment de răgaz.

-Ai destul de muncă, spusese Iulia, nu vreau să te mai aglomerez şi eu.

-Îmi face plăcere, vă asigur că chiar mi-ar face plăcere să vi le dactilografiez eu, nu este nevoie să căutaţi maşină de scris pentru atâta lucru. Doar nu aveţi o sută de poezii, mai adăugase Maria.

-Adevărul este că... am peste o sută, răspunsese Iulia, dar nu le public pe toate odată. Câte un set de zece poezii, dar trebuiesc în trei exemplare. Le faci tu?

173

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Sigur, nici o problemă, mi le daţi din timp şi eu le scriu printre alte lucrări, acceptase Maria.

Cum trenul cu care făcea naveta la Petroşani era în gară, aceasta o salutase grăbită pe Iulia şi se urcase în tren.

-Curând, gândea Iulia, voi îngroşa oare şi eu rândul navetiştilor? Conducerea şcolii îi promisese că va primi totuşi o locuinţă, dar unde şi când...nu ştia. * Într-o Duminică dimineaţa, Iulia se hotărâse că este cazul să-şi cumpere o pereche de cizme noi, cele vechi se uzaseră prea mult de ploi şi umezeală. Deşi era foarte frig şi lapoviţa îi înroşise faţa, Iulia plecase în pantofi.

La privirea întrebătoare a nanei Ileana, Iulia spusese numai, că se duce după cizme. Se urcase în trenul ce urma să o ducă în Petroşani, oraş fiind spera să găsească ceva potrivit şi rezistent în acelaşi timp.

După ce trecuse pasarela peste liniile de cale ferată, ajunsă în oraş, Iulia încercase să se orienteze către centru. Întrebând o doamnă mai în vârstă, unde poate găsi un magazin de încălţăminte, aceasta o îndrumase binevoitoare şi cu o privire întrebătoare, văzând-o cum era încălţată.

Mulţumise femeii şi o pornise grăbită mai departe. Se simţea îngheţată, aluneca la fiecare pas şi căuta ceva de care să se sprijine. Lapoviţa se pornise cu şi mai mare înverşunare. Cu faţa şi ochii biciuiţi de stropii de gheaţă, înainta destul de greu.

174

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Trebuia să se ferească şi de maşinile care aruncau cu stropi de noroi, dar şi de trecătorii grăbiţi, care nu se prea uitau pe unde mergeau. Toţi erau foarte grăbiţi în zona gării, ca un furnicar.

La un moment dat a alunecat aşa de rău,că nu a putut evita căderea. Grav era şi faptul că nu se putea ridica singură şi continua să se deplaseze, alunecând spre spre marginea bordurii. Nu găsea nimic de care să se agaţe şi privea disperată spre maşinile ce treceau în viteză. Zadarnic încercase să se ridice, glezna pe care căzuse o durea foarte tare.

O maşină încetinise să vadă dacă are nevoie de ajutor. Nu se vedea ce culoare avea, fiind acoperită cu zăpadă, numai ştergătorul de parbriz, lăsa descoperit un ochi de geam. Se udase până la genunchi şi risca să cadă de pe bordură, pe carosabil unde apa era şi mai mare. Maşina se oprise şi din ea coborâse un bărbat cu căciula neagră şi cojoc maron.

O ridicase în ultimul moment, înainte de a aluneca de pe bordură. O sprijinise să încerce să se ridice, dar nu se putea folosi de un picior, cel pe care căzuse, o durea foarte tare. Omul binevoitor şi crezând că este o elevă, glumi cu ea spunând...

- Copăcel, hopa sus, ţine-te de mine, hai acum că se poate. Lacrimile de durere se amestecau cu stropii de lapoviţă pe obrajii ei îmbujoraţi de frig. Îi era ciudă pe neatenţia ei şi pe slăbiciunea de a nu-şi putea stăpâni lacrimile.

- Mă doare foarte tare spusese ea suspinând.

-Atunci cel mai bine ar fi să te duc la un doctor. Poate fi ceva grav, nu trebuie neglijat. Fără multă vorbă, o

175

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

luase în braţe ca pe un copil şi o aşezase pe bancheta din faţă a maşinii.

- Cunosc eu un doctor bun, fii liniştită, se rezolvă.

Iulia îi mulţumise şi încercase o scuză, că-i cauzase neplăceri.

- Unde mergeai pe vremea asta? Întrebase Arpad, mai mult ca să schimbe câteva cuvinte, să nu tacă tot timpul drumului.

- Să-mi cumpăr cizme, raspunsese Iulia, cu jumătate de gură. Trebuia să vin în oraş când încă mai era vremea bună, acum...

- Acum este posibil să te alegi cu o cizmă de gips, dar poate că nu este chiar aşa de grav, încercase Arpad să vadă ce reacţie are.

- Să sperăm, adăugase şi ea. Ar fi dea dreptul dramatic gândise Iulia, cum ar fi putut să-şi ţină cursurile la şcoală. Nu se simţise bine în braţele acestui necunoscut, dar nici altă soluţie nu a avut pentru moment. După câteva străzi, maşina a intrat în parcarea spitalului.

Urgenţele la ortopedie fiind la parter, a fost nevoită să accepte din nou transportatul în braţele necunoscutului. Acesta nu pierduse timpul să caute un scaun cu rotile sau altceva de ajutor, o ridicase ca pe un copil şi o purtase pe coridorul plin de lume, cerând voie să treacă.

Când a scos-o din maşină i-a sugerat să se prindă de gâtul lui, ca să-şi păstreze mai bine echilibrul. Lapoviţa amestecată cu zăpadă, pusese pe hainele lor steluţe strălucitoare de apă, ce scânteiau la lumina becurilor de pe culuar.

176

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Acolo o aşezase Arpad pe Iulia pe un scaun şi se dusese să-l caute pe doctorul Adam. Într-adevăr doctorul mai era în spital, deşi fusese de gardă, noaptea precedentă, dar de regulă îl prindea amiaza până-şi punea toate treburile în ordine, pentru cel ce urma să intre de gardă.

La vederea celor doi bărbaţi, Iulia încercase să se ridice singură, să intre în cabinet, dar o durere puternică o săgetase în momentul în care a vrut să se sprijine pe piciorul lovit.

Fără un cuvânt Arpad o luă din nou pe sus şi o depuse cu grijă pe patul de consultaţie din cabinet.

Apoi neştiind ce să facă, să iasă pe culoar sau să rămână pe loc, privi împrejur, iar doctorul îi arătă un scaun pe care să se aşeze cât va discuta el cu domnişoara.

Iulia răspundea la întrebările medicului, cu privire la datele ei personale, care nu-i scăpară, ba chiar îl uimiră pe Arpad. O crezuse elevă de liceu, nu profesoară. Ascultând mai departe, la un moment dat tresărise şi o privise cu luare aminte, pe Iulia. Aceasta tocmai dăduse medicului adresa unde locuia provizoriu, până va primi o locuinţă de la şcoală.

După ce examinase piciorul, doctorul Adam se gândise câteva momente, după care întrebase.

-Te descurci dacă punem un ghips câteva zile?

-Imposibil sărise Iulia în picioare, dar de durere se aşezase repede la loc, pe patul de consultaţii.

Nu este posibil continuase ea, trebuie să merg la şcoală...chiar este imposibil.

-Uite cum facem, îţi dau o reţetă, o urmezi întocmai, dar stai în pat cât mai mult posibil, şi urmezi 177

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

tratamentul strict. Vii peste șapte zile la control. Nu ai voie să faci efort, dar... dumneata decizi. Doctorul Adam era vizibil iritat de încăpăţânarea ei şi obosit după o gardă aşa de aglomerată. De când cu vremea rea, avea aşa de mulţi pacienţi, că abia făcea faţă. Iulia se simţise datoare să dea o explicaţie şi-i spuse.

- Cealaltă profesoară abia a născut, sunt singură...nu pot lăsa copiii, trebuie să merg...

- Atunci...mergi...dacă poţi, spusese doctorul şi-i întinsese reţeta.

Privind către Arpad, îl întrebase dacă mai poate să o ducă pe domnişoara până la gară, să o facă, pentru a evita alte neplăceri. Arpad era de acord deşi, era şi el obosit după schimbul de noapte, în adâncul pământului, dar fata avea nevoie de ajutor şi el o făcea cu plăcere. Ajunşi din nou în maşină, tot purtată pe sus, Iulia îi mulţumise omului de la volan şi încercase să se scuze iar, că-i pricinuia şi lui neplăceri.

- Parcă veniseşi în oraş să-ți cumperi cizme, o întrebase Arpad.

-Da, dar cred că amân pe altă dată, acum....

-De ce să amâni? Nu-i departe magazinul, te duc mai întâi acolo, ai destul timp până la tren.

Nu mai comentă nimic şi viră spre centru unde ştia el că sunt câteva magazine. Dacă tot făcea un bine, înţelegea să-l facă până la capăt şi cu folos pentru fată.

Ajunşi în faţa magazinului, Arpad a venit la uşa din dreapta să o scoată iar din maşină, dar de data asta, Iulia făcuse un mare efort şi coborâse din maşină pe piciorul care nu o durea. Până în magazin o purtase Arpad numai într-o mână, atât cât să nu atingă asfaltul cu piciorul la care făcuse entorsă.

178

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În magazin Arpad a fost întâmpinat de una dintre vânzătoare, cu un zâmbet atât de afectuos şi de familiar, încât acesta se simţise stânjenit, faţă de Iulia.

Era o fată blondă, oxigenată şi cam plinuţă.Afişa un aer independent şi-i plăcea să pară insolentă, deşi nu era. Privirea ei se plimba cercetătoare de la Arpad la Iulia şi încerca să lase impresia că glumeşte.

Iulia înţelesese că această fată va face tot posibilul să o vadă plecată din magazin cât mai repede. Nu se înşelase, fata din magazin nu o plăcea deloc pe Iulia, sau poate se temea doar că poate fi o rivală.

-Ilonca, spuse Arpad, te rog să o ajuţi pe domnişoara să găsească nişte cizme potrivite pentru mizeria de afară. El plecase la raionul de încălţăminte pentru bărbaţi şi le lăsase singure să discute.

De la celălalt raion de încălţăminte, Arpad studie de la distanţă, fata pe care o cărase în braţe pe la spital. Aflase câte ceva despre ea, în cabinetul doctorului, o privise puţin când şi-a scos haina și fularul cu care-şi acoperise capul. Înfăţişarea ei de şcolăriţă îi atrăsese atenţia.

Cu siguranță era stagiară, apreciase el. De unde oare apăruse senzaţia că a mai văzut-o undeva? Se întreba nedumerit bărbatul, care nu se îndoise până în acel moment de memoria sa.

La un moment dat Iulia se simţise privită şi întorsese privirea spre raionul unde plecase Arpad.

Acesta îşi scosese căciula şi o privea de la distanţă. O privea cu ochii mari şi negri, o privire caldă, ocrotitoare, care nu deranja cu nimic. Îi era foarte

179

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

recunoscătoare pentru gestul său şi-l privise cu recunoştină câteva secunde.

Deodată un gând trecuse ca un fulger prin mintea ei.

-L-am mai văzut, sigur l-am mai văzut undeva, îşi spusese Iulia în gând, dar unde şi cu ce ocazie nu ştia. Ştia doar că privirea aceea o mai întâlnise şi altă dată undeva.

Cum Ilonca mai adusese o pereche de cizme, le probă cu greu, dar se hotărâse să le ia tot pe primele.

Modelul era mai simplu şi pe placul ei, în plus se asorta şi cu geanta ei de serviciu. Achitase şi se pregătise de plecare. Arpad nu cumpărase nimic, dar a venit să o ajute până la maşină. Ilonca nu scăpase prilejul şi-l întrebase...

-Este secretara ta dragă? La care Arpad, o privise cu o undă de reproş şi-i răspunse...

- Nu sunt eu aşa de mare să am secretară, ce-ţi veni?

- Aşa am crezut eu se alintase Ilonca, mai mult pentru a lăsa să se vadă cât de intimă era cu Arpad.

-Să nu mai crezi, răspunsese sec Arpad, privind-o aspru. Iulia se simţea stânjenită de replicile celor doi, avea impresia că păşeşte pe un teren minat. Parcă şi vocea lui Arpad începea să i se pară cunoscută, dar nu avusese timp de alte reflecţii.

Ajunşi la gară, Iulia îndrăznise totuşi să-l mai roage ceva.

-Să nu te superi te rog, îţi mulţumesc mult pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar nu aş vrea să mă întorc acasă, la gazda mea fără pateurile cumpărate de aici din gară, ea mi-a spus că sunt grozave, aş vea să-i duc câteva.

180

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Lui Arpad îi înflorise un zâmbet în colţul gurii, dar se strădui să rămână serios până la final. Se dusese el şi cumpărase pateurile, refuzase banii pentru ele şi-i spuse că data viitoare va plăti ea.

-Data viitoare? întrebase ea mirată.

-Da, când mai cazi...sper să fiu pe aproape şi să te ajut.

Râseră amândoi, dar trenul se pusese în mişcare, iar Arpad se grăbise să coboare. Iulia deschisese fereastra trenului şi-i spuse...

- Nu-mi place să rămân datoare, cum mă revanşez?

- Drum bun domnişoară, spuse el zâmbind şi făcând un semn de salut cu mâna.

Iulia răspunsese salutului, dar rămăsese foarte descumpănită de felul cum plecase necunoscutul.

Orgoliul ei suferea, plecase fără să-i ceară o adresă, un telefon... nimic. Altul care mă crede o şcolăriţă gândise ea în timp ce trenul gonea printre aşezările miniere, ale Văii Jiului.

Destul de repede ajunsese la L.....unde spre surprinderea ei nu găsise nici un mijloc de transport, nu era nici o căruţă, până la gazda sa. Cum nişte copii se jucau cu săniile prin zăpada topită pe jumătate, îl rugase pe cel mai mare dintre ei, să o ajute să ajungă acasă, spunând că şi-a luxat piciorul.

Copilul îşi chemase în grabă şi pe fratele mai mic şi astfel a ajuns Iulia în poarta gazdei sale, pe sania trasă de doi copii. Aceştia mândri de faptul că au ajutat-o pe domnişoara profesoară, o strigaseră într-un glas pe nana Ileana, să iasă la poartă. Aceasta se grăbise să vadă ce vor copiii, dar când o văzuse pe Iulia, începuse...

181

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Tulai Doamne, unde ai umblat draga mea pe aşa o vreme? Iulia trebuise să-i povestească ce păţise apoi o rugase să o sprijine până în pat.

Trebuia să ţină cont de sfatul dat de medic. Într-o pungă avea şi prafurile prescrise de medic, pe care tot Arpad, intrase şi le luase de la o farmacie.

Ajunse în casă cele două femei discutaseră ce-i mai bine de făcut în asemenea situaţie, numai să nu se ajungă la ghips.

Nana Ileana avea leacurile ei şi se pricepea ca nimeni alta, la dat oasele la locul lor şi-i obloji piciorul pomădat cu unsoare de care ştia ea, făcuse un masaj, de o podidiseră lacrimile de durere pe Iulia, apoi pusese o blaniţă de miel să-i ţină de cald. O lăsase să se odihnească după o zi aşa de grea. Rămasă singură Iulia se gândise un timp la cele petrecute.

A fost o zi plină de peripeţii, aproape că nu-i venea să creadă că toate i se întâmplaseră aievea sau... deodată se ridică de pe pernă şi căută cu febrilitate jurnalul său, în care notase tot ce o impresionase mai mult în ultimii ani. Se gândise o clipă, la omul cu privirea aceea caldă ocrotitoare, apoi închise jurnalul.

-Cum era cu putinţă? Se întrebase ea, ştia sigur unde-l mai văzuse pe Arpad.

Deschise iar jurnalul şi căutase pagina unde descrisese călătoria ei de la Bucureşti, pe timp de noapte.

- Da, acum ştiu unde l-am mai văzut pe acest om, îşi spusese Iulia în sinea ei. El era omul din visul acela urât din tren. Nu se mai îndoia, era sigură, dar se mira cum de era posibil aşa ceva. Cine potrivise oare astfel lucrurile, ca ei doi să se întâlnească şi în realitate?

182

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Chiar mai mult, omul din vis îi strigase că o va ajuta și el cândva.

Toate aceste întâmplări, vise şi realitate nu puteau să poarte decât un singur nume, adică... destin.

Cu aceste gânduri, Iulia puse la loc jurnalul şi alunecă într-un somn adânc. În zorii zilei ce a urmat, Iulia s-a trezit foarte devreme, dar a mai zăbovit un timp în aşternutul cald, încercând să-şi amintească în detalui ziua precedentă.

A încercat chiar să facă unele presupuneri, referitoare la comportamentul lui Arpad. Nu părea genul de bărbat aventurier, dar nici unul grăbit să-şi vâre gâtul sub lanţul blagoslovit al căsniciei. Părea mai degrabă decepţionat sau, foarte ocupat, obosit, plictisit.

Cu siguranţă că era foarte ocupat, deşi pierduse jumătate de zi cu Iulia, pe la spital şi la magazin.

Era de o amabilitate care te făcea să te simţi bine.

Foarte natural, nimic ostentativ şi destul de serios.

Părea încântat că i-a putut fi de ajutor, dar Iulia era contrariată şi puţin decepţionată, de felul cum şi-au luat rămas bun. Ar fi vrut să-l mai vadă, nu întâmplător, dar...el a preferat să intre din nou în ceaţa din care ieşise pentru câteva ore. În braţele lui se simţise stânjenită dar și protejată, dar poate el avea alte drumuri decât ale ei.

Era convinsă că Arpad este un om capabil să mute şi un munte din loc, dacă ar fi nevoie.

Destul de greu, ajunsese în zilele ce au urmat la şcoală, dar nu s-a dat bătută. În timpul zilei piciorul se mai umfla, dar seara intra pe mâna nanei Ileana, care de cum intra pe uşă, o lua în primire, cu tratamentele și leacurile ei.

183

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu vreau să fiu o povară pe capul dumitale, încercase Iulia să mai facă unele treburi prin casă, dar fără succes. Ordinul era strict.

- În pat domnişoară, până te vindeci complet. Cât despre povară... câţi n-or vrea să aibă o povară ca dumneata.

- Nu mai sunt un copil, încercase Iulia să protesteze.

- Aşa-i domnişoară, dar pentru mine eşti exact ca şi-un copil, că mie nu mi-a dat Dumnezeu niciunul.

De când mi s-o prăpădit omul, de cine să mai am eu grijă? Eu n-am nici un rost dacă nu port cuiva de grijă, aşa să ştii.

Iulia ar fi vrut să o întrebe de ce continua de una singură, de ce nu şi-a refăcut viaţa, alături de un alt bărbat, dar nu îndrăznea. Poate mai târziu când se vor cunoaşte mai bine, o va întreba, se gândise Iulia.

Oamenii din sat aveau un respect deosebit pentru nana Ileana. Ea făcea toate treburile, foarte rar apela la cineva pentru reparaţii la acoperiş, sau altele.

O femeie demnă de toată admiraţia, pentru care mulsul vacii sau cositul fânului, nu erau o problemă mai grea decât tricotatul ciorapilor groşi de lână, pentru iarnă. Genul omului din popor, modest şi harnic, care vorbeşte puţin, gândeşte înţelept şi munceşte mult. Aşa o descrisese Iulia pe gazda sa, într-o scrisoare către mama Antonia. Într-o oarecare măsură, nana Ileana, luase locul mamei Antonia.

- Oare faptul că mă ştie fără părinţi, o face să mă protejeze atât, se gândise câteva secunde Iulia. Sau poate faptul că nu a avut copiii ei, o făcuse să-şi reverse asupra Iuliei toată afecţiunea?

184

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De câteva zile lapoviţa se transformase în ninsoare şi se aşternuse strat îndesat pe strada principală.

Nopţile geruia şi zilele se cerneau fulgii albi ca nişte fluturi zburdalnici peste sat. Enorme căciuli albe, căpătaseră casele și hambarele oamenilor, iar coşurile fumegând atrăgeau atenţia asupra lor.

Crestele munţilor albe se ridicau semeţe în jurul satului, sfidându-le aşezările. Iulia începuse să se obişnuiască cu graiul oamenilor de prin sat. Li se spuneau momârlani, dar ei i se adresau într-un limbaj cât mai corect posibil. Puţine mai erau cuvintele despre al căror înţeles trebuia să o întrebe pe nana Ileana. Seara la gura sobei când mai zăbovea alături de buna femeie, o întreba tot ce-şi notase într-un carneţel, pentru a se obişnui mai repede cu expresiile localnicilor şi a răspunde inteligibil pentru ei și pentru copiii lor.

- Pentru cine faci pulovărul acesta? O întrebase Iulia într-una din seri, pe nana Ileana.

- Îl fac şi eu să fie făcut, răspunsese ea cu un uşor oftat. Acum au apărut cele făcute pe maşini, de astea nu prea mai poartă nimeni la oraş, doar pe aici pe la noi. Am eu un nepot care mai venea pe la mine, dar nu ştiu ce-i cu el că nu a mai venit de ceva vreme.

Lucrează în mină şi-i obositor tare. Dar şi de-l vrea şi de nu-l vrea, eu îl fac, oricum stau degeaba. Mâinile care nu fac nimic, fac rău, aşa zicea mama mea. Fac rău prin faptul că nu fac nimic. Uneori mai venea o vecină, tot văduvă ca ea şi o tot întreba; - Tu Ileană, de ce tot munceşti atâta, că doară nu ai copii, cui foloseşte? Mândră de lucrul ei nana Ileana, spunea clar şi răspicat; 185

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Mie îmi face bine să lucru...na. Ce ai vrea oare să fac? Să pun mâinile pe piept şi să aştept moartea?

Oare nu vine ea oricum? De ce aş sta eu să o aştept?

Vine ea când va fi vremea.

Avea dreptate nana Ileana, trebuia să-şi umple timpul cu ceva util, iarna era lungă acolo în creierul munţilor. Iulia se aşezase pe un scăunel în apropierea becului şi-i scria mamei Antonia despre cum îşi petrecea iarna împreună cu gazda sa. Avea multe de povestit, multe de aflat despre prietenii ei din Bucureşti.

Din ultima scrisoare a Nicoletei aflase că Traian se consolase relativ repede şi avea o relaţie cu Mona, dar nu se anunţa nici măcar o logodnă, nici nu stăteau împreună. Cu acest gen de relaţii, Iulia se obişnuise să o ştie pe Mona. Prea era dispusă şi disponibilă cu uşurinţă, în privinţa bărbaţilor.

O considera fericită în felul ei, mai ales că umblase mult după Traian, era şi timpul să fie împreună. Eforturile ei erau însfârşit încununate de succes. * În cea de a doua Duminică ce a urmat luxării gleznei Iuliei, ea nu avea nici un chef să coboare din pat, preferând să stea în aşternut şi să corecteze extemporale. Rar făcea acest lucru, dar de data aceasta, avea mult de lucru. Din când în când se mai întindea să mângâie pisica ce se cuibărise la picioarele ei şi torcea de mama focului. Le promisese copiilor că luni vor primi lucrările şi notele, de aceea voia să-şi respecte promisiunea.

186

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Adâncită în munca ei, corectând lucrările clasei la care era şi dirigintă şi unde avea cei mai mulţi adepţi la cercul de poezie înfiinţat, nu auzise nimic din ce se petrecea în curte. Nana Ileana vorbea cu cineva, ba pomenise la un moment dat şi de tânăra profesoară ce locuia la ea şi cu care-i mai trecea de urât, în acele seri lungi de iarnă. Un tropăit prin care cineva se scutura de zăpadă, o anunţase că era pe punctul de a intra în casă. Era omul cu care vorbea nana Ileana în curte. La scurt timp, un ciocănit discret în uşa Iuliei, o făcuse să tresară.

- Cine este? Întrebase ea puţin nedumerită.

- Om bun, i se răspunse de cealaltă parte a uşii.

Mătuşa Ileana privea la rândul ei, la fel de nedumerită, că musafirul ei bate la uşa Iuliei. Aceasta neştiind cine poate să fie, îşi legase strâns capotul de casă pe corp şi deschisese uşa.

Stupoare. Omul din faţa sa nu era altcineva decât Arpad, bărbatul care o purtase în braţe, până la spitalul din Petroşani, apoi o urcase în tren. Uimită de apariţia lui, Iulia nu fusese în stare să articuleze nici un cuvânt.

- Sper că nu din cauza gleznei, eşti încă în pat?

- Nu...reuşi într-un sfârşit să spună Iulia, dar nu înţeleg...de unde...cum ai ajuns aici?

- Pe şosea, cam greu din cauza zăpezii, dar am ajuns, spusese Arpad, punând pe masă un pachet cu pateuri luate din gara Petroşani. Abia stăpânindu-se să nu râdă, de încurcătura ei.

Creadeai oare că m-am evaporat? Întrebase el amuzat, după ce trecuse pragul camerei Iuliei, cu sfiala unui elev scos la tablă. Scuturase zăpada de pe 187

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

el, dar tot mai straluceau stropii de apă pe gulerul paltonului şi pe căciulă. Se aşezase pe scaunul indicat de Iulia cu un gest şi rămase tăcut un timp. Ea strânsese repede toate hârtiile copiilor împrăştiate pe pat, apoi se aşezase şi întrebase cu mai mult curaj; - Cum de ne vedem şi aici? Nu aş fi crezut niciodată că te voi mai vedea, am rămas datoare şi....nu-mi place asta.

-Mie nu-mi datorezi absolut nimic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Adresa mi-ai dat-o chiar dumneata, aş putea spune chiar şi numele.

-Nu cred că memoria mea m-a lăsat în aşa măsură, spusese Iulia, nu ţi-am dat nici numele nici adresa.

Cum m-ai găsit?

-Dar i-ai dat-o doctorului şi eu eram acolo.

Am reţinut adresa din cabinetul de consultaţii, al doctorului Adam, cu care sunt bun prieten.

Cum aici locuieşte mătuşa mea...nu mi-a fost greu deloc să te găsesc. Îmi place să fac surprize, plăcute sper eu.

Nu te deranjez, nu? Întrebase Arpad cu un zâmbet fin în colţul gurii. Îl amuza stânjeneala ei, parcă era elevă nu profesoară.

- Nu...sigur că nu mă deranjezi, corectam nişte lucrări.

Iulia primise un răspuns pe măsura lipsei ei de tact, Arpad venise să-şi vadă mătuşa, dar o vedea şi pe ea cu această ocazie. Era dezamăgită pentru a doua oară, şi lui nu-i scăpă acest aspect al discuţiei lor.

- Am vrut să vin Duminica trecută, dar mă gândeam că fiind singura zi liberă pe care o ai, poate te odihneşti mai mult, iar după amiază intram în mină. Astăzi sunt liber întreaga zi şi-mi place aici la mătuşa Ileana, aerul 188

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

este mult mai curat decât în oraş, de subteran nici nu mai pomenesc. Numai gaze, praf de piatră şi de cărbune.

Cu o tavă cu trei ceşcute de ţuică fiartă, intrase nana Ileana în mână şi întrebase; -Vă cunoaşteţi ori mi se pare mie?

- Uite cu cine-mi petrec eu serile astea lungi. Aduc imediat şi ceva de mâncare, spuse ea, apoi o întrebă pe Iulia...nu-i problemă dacă stăm aici nu?

- Sigur că nu, se grăbise Iulia să o asigure pe mătuşa lui Arpad, că nu o deranjează cu nimic. În sinea ei era curioasă să afle cât mai multe despre Arpad. Cu siguranţă că îl considera un om deosebit, o ajutase într-un moment în care mulţi treceau grabiţi la treburile lor, fără ca măcar să o întrebe dacă are nevoie de ajutor. Mai mult de atât nu ştia. Apoi se întoarse către Arpad şi-i spuse, cu o voce dojenitoare; - Eşti nepotul nanei Ileana şi nu ai spus un cuvânt despre asta, deşi ai ştiut că locuiesc aici?

- Repet, îmi plac surprizele şi recunoaşte că te-am surprins astăzi...să nu negi...te-am văzut eu.

- Nu neg, este adevărat spusese Iulia, scuze... m-am purtat cam copilăreşte, nu am ştiut ce să cred.

- Să crezi că am venit să vă văd pe amândouă, acesta este adevărul, mai adăugase Arpad desfăcând pachetul cu pateurile. Nu uitase de ele.

Despre mătuşa mai aflu veşti de la doi băieţi din sat, care lucrează în mină cu mine, dar despre domnişoara...nu puteam să-i întreb nimic. Pe faţa Iuliei înflorise un zâmbet maliţios, ar fi continuat ea discuţia dar nana Ileana intrase din nou cu tava cu 189

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

carne rece pentru toți trei. Iulia aşezase tacâmurile pe faţa de masă, cusută de mână.

Cu două săptămâni în urmă era tentată să-l creadă pe Arpad un om sobru, oarecum apatic, iar în acea zi de Duminică, descoperea un om cu oarecare simţ al umorului. Sigur că vanitatea ei era satisfacută ştiind că Arpad venise de fapt să o vadă pe ea. Se simţea măgulită şi recunoscătoare în acelaşi timp.

Vocea lui caldă, privirea deschisă, limpede, prietenoasă, fără obrăznicii, fără insinuări, îi plăcuse Iuliei din primul moment. Îşi mai amintea şi de visul ei din tren, descoperind încă şi mai multe asemănări.

Odată cu palinca fiartă şi cu întrebările nanei Ileana despre persoane de care Iulia auzea pentru prima dată, atmosfera se destinse repede şi fiecare discuta cât mai natural.

Nu numai odată Iulia surprinsese privirea lui Arpad, fixată pe chipul ei. Sigur că era o curiozitate, faptul că se cunoscuseră în nişte împrejurări deosebite, iar în acea zi se aflau la aceeaşi masă, toţi trei.

Arpad povestea frumos, cu modestie dar şi cu un anume farmec, despre întâmplări mai dure sau mai hazlii, petrecute în subteran. În urmă cu patru ani, absolvise institutul de mine, din Bucureşti, apoi se stabilise în Petroşani, unde primise o garsonieră. Între timp o cumpărase pe Alba, aşa îşi numea maşina, o Dacie 1300 complet albă. Era mândru de ea şi o îngrijea foarte bine. În afară de institut, era singura lui realizare, mai importantă. Vorbea cu multă afecţiune despre ortacii lui, veniţi din toate colţurile ţării. Pe la câte-o 190

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

sărbătoare, când treci pe stradă, auzi ba muzică din Moldova, ba din Oltenia, din Maramureş şi cine mai ştie de pe unde. Valea Jiului, care fusese cândva valea plângerii, renăscuse ca pasărea phoenix, din propria-i cenuşă.

Se câştiga bine şi veneau oamenii cu familii cu tot, să muncească şi să se stabilească acolo. Unii dintre ortacii lui Arpad, mai legaţi de locurile lor natale, strângeau bani să-şi facă, locuinţe unde să se retragă la pensie. Fiecare cu planurile sale şi Arpad nu subestima pe nimeni.

Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni destoinici, hotărâţi să câştige bătălia cu muntele căruia îi scoteau măruntaiele, cu fiecare vagon de cărbune. Iulia căzuse uşor pe gânduri.

- Am avut dreptate gândea ea, omul acesta este în stare să mute munţii din loc, atunci constata că de fapt îi golea de aurul negru.

-Să nu crezi că-i treabă uşoară, spusese Arpad, parcă ghicindu-i gândurile, dar fiecare ştie că munceşte pentru el şi familia lui. Fiecare-şi ştie sarcinile şi le execută cu pricepere şi conştiinciozitate. Dacă nu ar fi aşa ar fi un dezastru. Cea mai mică greşeală, poate pune în pericol întreg abatajul. Nu se poate greşi decât o singură dată, dar ...fatal.

Există şi un coeficient de... neprevăzut, dar încercăm să-l facem cât mai previzibil.

- Am înaintat un proiect, pentru o galerie nouă, mult mai mare în care să încapă maşini grele, care ar uşura mult munca oamenilor, dar nu s-a aprobat, spune Arpad cu amărăciune în glas.

191

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu vreau să stric o Duminică aşa de frumoasă, cu problemele din mină... spuse el zâmbind, privindule pe rând, când pe mătuşa Ileana când pe Iulia. Pe obrajii nanei Ileana se prelingeau lacrimile în tăcere, iar Iulia o privea cu oarecare nedumerire. Din discuţiile ce au urmat, a înţeles ea că soţul nanei Ileana, fusese victima unui tragic accident, acolo în adâncul pământului.

De atunci rămăsese ea singură. Neavând copii, toată afecţiunea ei se revărsase asupra singurului ei nepot, care era Arpad. Îl revedea copil fiind cum venea de la serbarea de sfârşit de an cu un braţ de cărţi primite ca premiu şi coroniţa de flori deasupra. Ce mândră era de nepotul ei.

-Frumoase obiceiuri mai erau, a oftat nana Ileana, este bine că unele se mai păstrează încă. Când a rămas orfan, l-am îndrumat să facă orice dar să nu renunţe la şcoală. L-am ajutat cum am putut, continuă buna femeie, să termine liceul şi să meargă la facultate.

A ales tot mineritul ca şi tatăl său care se stinsese de silicoză și o tromboflebită cu ulcerații grave. Era hotărât să-i ia muntelui tot ce are mai bun, fără să ţină cont cât de periculos era acest gen de muncă. * Crezând că Arpad era fericit că şi-a cunoscut părinţii, Iulia începuse o discuţie, despre acest aspect, menţionând că ea nu ştia absolut nimic despre ai săi.

Arpad şi mătuşa o ascultau în tăcere. O tăcere grea, apăsătoare.La un moment dat Arpad ridicând privirea spre ea, spusese cu amărăciune în glas.

192

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Ar fi putut fi o fericire într-adevăr, dacă nu ar fi fost o dramă. Mama mea a fost sora mai mică a mătuşii Ileana şi din păcate o fire sensibilă, plăpândă. Regimul dur la care a supus-o...viaţa, a făcut-o să plece de pe aici prea de timpuriu.

Mai bine ar fi să nu ne stricăm ziua asta cu amintiri triste, mai adăugase el oftând fără să vrea.

Cum Iulia privea nedumerită când la mătuşă, când la nepot, aceasta se văzuse nevoită să completeze cumva.

- Erau vremuri grele şi lipsuri multe pe atunci, nu ai dumneata cum să ştii...

La auzul acestor cuvinte Arpad se ridicase de pe scaun şi ieşise în curte, mai mult să le lase singure să povestească.

El se străduise mulţi ani la rând să uite şi să ierte, la ce bun să-şi mai amintească după atâta vreme.

- Dacă tot ai început, lămureşte-mă, o rugase Iulia pe buna femeie, deşi vedea bine cât de greu îi era şi să tacă dar şi să vorbească.

- Se zice că despre morţi... numai de bine să vorbeşti, dar vezi că nu pot. Cum aş putea să-l vorbesc de bine pe cel care mi-a băgat în pământ sora cea mică?

Cum de nu şi-a dat el seama şi a chinuit-o până-n ultima zi de viaţă? Oh, Doamne mă iartă, că a fost chinuită fără nici un motiv, numai aşe din răutate.

Tatăl băiatului ăstuia, i-o plăcut mult să beie şi de acolo...toate necazurile lor.

Mult a suferit şi Arpad, că venea la mine tot într-o fugă, speriat de bătăile şi ce auzea în casă, când tatăl său venea beat. Abia intrase la şcoala primară când i s-o prăpădit mama, sărăcuța de ea.

193

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nimic nu l-o putut opri pe tată-său de la băutură, numai la final...silicoza și boala aceea ...cum îi zice.... De astea nimic nu l-o mai putut scăpa. Pe Arpad l-am ţinut mai mult pe la mine, de teamă să nu păţească ceva.

Nu a avut copilărie ca toţi copiii, dar eu am încercat să-l fac să nu crească cu ura în suflet. A avut el şi un învăţător tare bun, aici în sat, care ştiind situaţia, s-a ocupat mult de el. Vezi acum şi dumneata ce mult face un bun învăţător, că doară de...eşti profesoară.

M-am ocupat de copil, ca şi cum ar fi fost al meu, că doară îi promisesem surorii mele pe patul de moarte, că ea mi l-a dat în grijă. Mare jale a rămas în urmă, dar vezi...anii au trecut, băiatul s-a făcut mare, şi eu mă bizui tare pe el. Părinţii lui Arpad formaseră un cuplu mixt, o româncă şi un ungur.

Mai erau şi alţii ca ei, acolo în valea Jiului, dar altfel îşi duceau traiul. Fiecare după mintea sa, dar păcat a fost, de femeia tânără, plecată dintre cei vii, aşa de timpuriu. Mătuşa se oprise din povestit şi lacrimi se prelingeau în tăcere pe obrazul ei brăzdat de vreme şi de vremuri.

- Nu mi-aş fi imaginat aşa ceva, spusese Iulia, ca să rupă tăcerea, dacă ştiam...nu te întrebam. Nici nu ştiu ce să-ţi spun, mă simt tare prost...

- Lasă...de ce să spui...nu mai este nimic de spus, aşa a fost scris acolo sus, mai adăugase mătuşa, privind spre cer, ştergându-şi lacrimile.

-Atunci erau vremuri grele, spui dumneata, dar obiceiul acesta durează de o veşnicie şi pare că tot o veşnicie va mai dura.

194

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Am în şcoală copii care vin loviţi de părinţi violenţi şi beţivi. Mă revoltă cel mai tare mamele lor, care motivează aceste fapte, cu un simplu... era băut şi de aceea, parcă aşa ar fi normal să se întâmple. Multe mai îndură femeile şi copiii de pe urma acestui viciu, completase Iulia cu tristeţe.

Cred că nu aş fi în stare să locuiesc cu un astfel de om, nici o lună de zile. Mai bine singură şi fără complicaţii, decât o umilinţă ca asta. La cât munceşte o femeie, la serviciu şi acasă... oare cum de nu văd şi ei acest lucru?

- Ba văd, cum să nu vadă, dar vezi dumneata domnişoară cum este omul... de văzut vede dar...aşa-i convine lui. Se vorbeşte despre egalitatea bărbatului cu a femeii. Să-mi fie cu iertare, astea-s numai teorii, practic îi exact invers.

Nici un bărbat nu acceptă ca femeia lui să fie egală cu el, sau vai şi amar de cea care-l depăşeşte.

Are numai de suferit. Trebuie să fie foarte deşteaptă, ca să poată părea un pic mai proastă decât el, altfel, nu are trai în casă. Ce-ţi spun eu...este viaţă, nu teorie, aşa să ştii domnişoară.

- Eu nu te contrazic, dar revin la vorba mea, cea cu lipsa de educaţie. De ce să nu accepte bărbatul că femeia lui poate fi egală cu el în gândire măcar.

Fizic...sunt de acord, nu are forţa lui dar, inteligenţa nu stă în muşchi, ci în creier.

Poate cu timpul se va mai schimba ceva în această mentalitate, acum însă, destul de greu pentru femei să profeseze, în unele domenii accesibile foarte uşor bărbaţilor. Cratiţa nu mai este de multă vreme ocupaţia noastră de bază. Iulia se aprinsese la 195

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

faţă, aşa de mult o stârnise acest aspect atât de îngrăditor al vieţii femeilor în general.

Nu înţelegea de ce se mai căsătoresc unii, dacă nu sunt în stare să se respecte și să se sprijine reciproc.

Cei care vor să-şi asigure menajul şi să-şi păstreze libertatea în întregime, fac mult rău femeii de lângă ei.

O desconsideră până la a o face să nu aibă deloc încredere în propria ei judecată. O fac dependentă de voinţa lor, de capriciile lor, iar în cazul în care femeia depinde de el material, este mult mai rău.

Din nou se lăsase tăcere între cele două femei.

Două vieţi total diferite, educaţie diferită, dar cu vederi foarte asemănătoare asupra problemelor oamenilor. Iulia simţea că nana Ileana, mai avea încă multe de povestit, dar o afecta prea mult şi preferase să schimbe subiectul. La intrarea lui Arpad, în cameră, ele discutau deja despre ce mai era nou pe la şcoală, despre Maria care-i dactilografiase câteva poezii, ce urmau să fie expediate la Bucureşti, la o revistă literară.

Arpad făcuse un semn că ar vrea să vadă şi el versurile. Le primi în tăcere, şi se cufundă în lectură.

Se mai interesă unde vor fi publicate, considerând că erau bune şi sigur se vor publica. Ziua trecuse pe nesimţite, cum începuse să se însereze devreme, Arpad se pregătise de plecare.

Mătuşa insistase să vină mai des, aşa că a promis că va reveni curând şi privirea lui se îndreptă spre Iulia, care nu ştia unde să privească şi se înroşise la faţă. În sinea lui Arpad gândea, oare câte femei mai roșeau în vremurile acelea. După plecarea lui, cele două femei discutaseră până târziu în noapte.

196

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

* Aşa a aflat Iulia povestea mamei lui Arpad.

Fusese o femeie frumoasă şi asta stârnise în inima soţului ei o gelozie surdă. O asuprea pur şi simplu, de copilă. Se măritase cu el la insistenţele băiatului și a părinţilor ei, deşi avea numai 16 ani.

Erau mulţi copii la părinţi şi aceştia nu mai ştiau cum să o scoată la capăt cu hrana şi îmbrăcămintea lor. Au măritat-o de timpuriu ca să mai scape de o gură de hrănit şi de o şcoală de plătit.

Mai mult de cele şapte clase obligatorii, Ana nu a putut face. A preluat munca în gospodăria soţului ei, l-a adus pe lume pe Arpad, dar constituţia ei fiind mai firavă, nu a putut purta prea mult poverile mereu mai multe, puse pe umerii ei. Avea şi o soacră, care în loc să o ajute la treburi, o trata ca pe o slujnică.

Timp de zece ani s-a chinuit amarnic, să-şi poată creşte copilul. Când şi-a dat seama că are zilele numărate, a chemat-o la ea pe nana Ileana şi a silit-o să-i promită, că va avea grijă de copilul ei.

La vremea respectivă, nu se mai putea descurca cu munca, abia se mai târa prin casă, ţinându-se de mobile, căzând şi ridicându-se singură.

Soacra deşi o vedea bolnavă, o ocăra zilnic, văitânduse vecinelor ei, că are cea mai leneşă noră. Nu avea nici o milă pentru tânăra femeie, ba mai mult o asuprea, crezând că din cauza soţiei, fiul ei o lovise şi pe ea, cu pumnul drept în faţă, când încercase să stea de vorbă cu el, să înceteze cu scandalurile. Bărbatul Anei, în loc să o ducă la doctor, umbla numai beat, ba o mai şi ameninţa că de mâna lui va sfârşi până la urmă.

197

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se temea de el tot timpul, neştiind în ce toane se va întoarce acasă. Privirea ei devenise ca a unui animal hăituit, înfricoşat şi fără nici o speranţă.

După un timp, începuse să vadă în moarte eliberarea ei şi se împăcase cu gândul. De câte ori cădea prin casă, se ruga la Dumnzeu, să fie ultima ei cădere, iar sufletul şi-l încredinţase deja Lui. Numai faptul că Arpad rămânea fără mamă, o durea cel mai mult. S-a stins într-o bună zi ca flacăra unei lumânări. Părea împăcată, i se părea că numai murind va scăpa de chinurile vieţii ei distruse şi impuse de alţii. A mers la groapă cu o faţă aşa de liniştită, aproape senină, cum nu o văzuseră sătenii niciodată.

Aşa cum promisese mătuşa Ileana, a preluat educaţia copilului surorii sale, ţinând cont că era lăsat în voia soartei şi nimeni nu se preocupa de viaţa lui, cum mergea cu şcoala, sau dacă avea nevoie de ceva.

La scurt timp după moartea mamei sale, un alt necaz se abătuse asupra familiei lui Arpad. Tatălui său care din cauza băuturii piciorul i se cangrenase şi-a fost amputat, că-i cauza dureri insuportabile.

Lumea prin sat începuse să vorbească pe la colţuri, că Dumnezeu l-a pedepsit, pentru cât de mult o chinuise pe biata Ana. Nu au trecut nici doi ani şi dus a fost şi el, dar în mari chinuri. I se auzeau vaietele şi înjurăturile din stradă, iar cei ce treceau îşi făceau cruce.

La scurt timp nana Ileana, a mers la batrâna bunică a lui Arpad şi i-a cerut să o lase pe ea să se ocupe de băiat. Cum bătrâna abia aştepta asta, fiind hotărâtă să meargă să locuiască la fiica ei la oraş, acceptase imediat.

198

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Copilul îşi adunase cele câteva haine jerpelite şi cărţile pentru şcoală, apoi cu bocceaua în spate o însoţise pe mătuşa Ileana, în casa acesteia.Aşa simţea nana Ileana, că-şi respectă promisiunea făcută surorii ei pe patul de moarte, iar de Arpad avea de gând să se ocupe, să facă din el un om straşnic. Nu i-a fost mereu uşor, băiatul fiind obişnuit să umble pe coclauri, sau să joace fotbal cu băieţii, cât era ziua de mare. A apelat la învăţătorul din sat, să încerce şi el să discute cu băiatul, să-l facă mai responsabil de viitorul lui.

Un bărbat se făcea mai bine înţeles, de copilul care nu văzuse în familia lui, decât beţii și scandaluri.

Ruşinat de felul cum se purtase, în scurt timp a început să o ajute pe mătuşa lui la treburi prin gospodărie, dar cel mai important lucru, era că se apucase serios de carte.

Mătuşa îl încuraja spunându-i ce viaţă şi-ar putea construi singur, dacă va învăţa bine şi va merge mai departe. Era greu dar dacă alţii puteau, însemna că nu era imposibil, aşa îl tot îndemna mătuşa Ileana. În ultimii doi ani de şcoală primară, cât a stat la mătuşa lui, Arpad a făcut progrese mari la învăţătură, ba hotărâse că va merge şi la un liceu cu internat, dacă mătuşa lui va fi de acord.

Sigur că fusese de acord şi ce mândră se simţea de copilul surorii sale, când îi vedea carnetul de note.

Internatul liceului o mai scutea de nişte cheltuieli în plus, iar băiatul învăţa ce este cu adevărat disciplina.

Faptul că-l vedea pe Arpad numai la sfârşitul săptămânii, nu-i convenea. Se temea că acolo printre copii străini să nu deprindă apucături rele.

199

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Când mergea la şedinţele cu părinţii, pleca mai împăcată, nepotul îşi luase rolul în serios şi nu-i făcea probleme. * Când Arpad venea în vacanţă, o parte din treburi le prelua el, uşurând munca mătuşii sale. Un căruţaş din sat trimisese vorbă, că dacă nana Ileana ar fi de acord, el ar vrea să se căsătorească cu ea.

S-a scandalizat mătuşa lui Arpad atunci. S-a simţit jignită. Era un beţiv notoriu şi avea o faimă destul de rea în sat. Nici nu a vrut să audă de aşa ceva.

- Ba nu Zău, bine-i şade unei femei cu tâmplele cărunte să se mărite ca tinerele fete? Au nu mai are cine-l aduna de prin cârciumi pe acela? De aşa ceva nimeni nu avea nevoie.

Se resemnase omul, înţelesese el că o femeie ca nana Ileana, nu se va uita niciodată la unul ce a uitat de mult măsura băuturii. Omul ăsta îndrăgea prea mult paharul, încă din tinerețe, iar soţia lui cu cei doi copii, îl părăsise de un an şi se dusese în alt sat la părinţii ei. Prea avusese viaţă grea alături de el.

-Iată femeia de nota zece îşi spusese din nou în minte Iulia. Nu se vaită de muncă, de greutăți, trebăluieşte cât e ziua de mare, dar să-şi lege viaţa de un beţiv... nici nu voia să audă. În timpul discuţiilor lor, Iulia o privise cu multă atenţie pe Nana Ileana, dar nu-i scăpase nici faptul că şi ea la rândul ei era privită de Arpad.

- Oare am devenit obiectul gândurilor sale, se întrebase Iulia, ce impresie am produs asupra lui?

Seara se lăsase pe nesimţite, în întunericul de afară mai zburau câţiva fulgi de zăpadă. Arpad se ridicase 200

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

gânditor să plece, iar mătuşa să-l petreacă, până la poartă. Pe Iulia au oprit-o printr-un gest, să nu iasă pe frigul acela. Ea se oprise în pragul casei.

Pentru câteva secunde privirea lui Arpad, se oprise asupra ei, cu un aer încântat. Iulia zâmbise fără să ştie sigur din ce motiv. Şi-au luat rămas bun, în termeni amicali. Încă se mai întreba dacă Arpad venise să-şi vadă mătuşa, sau venise să o vadă pe ea. Se bucurase sincer de ziua petrecută atât de familiar, cu mătuşa şi nepotul acesteia, dar dorea să ştie mai multe despre viaţa lor.

Cu timpul, îşi spusese ea, voi afla tot ce vreau să ştiu, dar era cam devreme să o asalteze pe nana Ileana cu toate întrebările pe care ar fi vrut să i le pună. Se mira şi ea, de unde apăruse această curiozitate. Singură a decis că imaginaţia trebuia ţinută bine în frâu, nu avea voie să-şi facă iluzii, pentru a nu suferi dezamăgiri.

Totuşi se gândea cu oarecare nostalgie, că întreaga zi Arpad şi-o petrecuse în camera ei, împreună cu mătuşa şi cu ea.

Asta nu era chiar puţin lucru. De la ziua respectivă discuţiile dintre ele deveniseră mai intime, mai apropiate.

Iulia se mai obişnuise cu faptul că nu era lăsată să facă mai nimic prin casă, dar tot îşi pregătea singură camera, hainele, ajuta la menţinerea ordinii. Se instalase între ele un sentiment gingaş de afecţiune, o anume delicateţe a uneia faţă de cealaltă. De la prietenii din capitală nu primise nici o veste. Iulia începuse deja să regrete că apucase să spună că va

201

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

face revelionul cu ei. Fiecare avea desigur planurile sale, iar ea era o provincială în devenire.

Din senin se întrista şi umplea pagini întregi cu versuri, parcă dictate de o voce numai de ea auzită.

Avea un caiet întreg şi continua să scrie de parcă ar fi fost singura ei îndeletnicire. Folosise ca pretext pentru a nu se duce în capitală, luxaţia piciorului şi-şi anunţă prietenii din timp să nu conteze pe prezenţa ei, că nu-i va fi posibil să facă un drum aşa de lung.

De câteva ori se hotărâse şi se răzgândise în privinţa trimiterii unui nou set de poezii, la o revistă din capitală. Uneori era sigură că a ales poeziile cele mai bune, iar în ziua următoare nu le mai considera aşa de bune. Teama de ridicol nu o părăsise nici la acea vârstă.

Auzise ea o dată ceva despre tăcerile care vorbesc, dar acum avea să cunoască această tăcere în viaţa ei. Tăcerea prietenilor ei din capitală era mai grăitoare decât un răspuns de felul...nu suntem acasă de sărbători, sau ceva asemănător. Realizând penibilul situaţiei, Iulia se hotărâse să sune acasă la Traian, să anunţe ea că nu se poate deplasa din cauza entorsei.

Era pentru a doua oară în viaţa ei când se nimerise la telefon mama lui Traian.

Ca şi prima dată Iulia a avut senzaţia că-i îngheaţă sângele în corp. Făcuse eforturi să nu se bâlbâie, apoi pe motiv ca nici nu se auzeau prea bine la telefon, scurtase discuţia cât de mult putuse şi-i permisese buna cuviinţă. Aflând cele întâmplate doamna de la capătul firului, păru că încearcă o vagă părere de rău, dar îi mulţumi Iuliei că-i anunţase din vreme. Explicase că nu ştia din ce motiv Traian 202

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

refuzase să meargă într-o călătărie în străinătate de săbători. Era chiar indignată că fiul ei ar pierde o asemenea ocazie, fără ca măcar să aibă un motiv real care să-l reţină în ţară.

Iulia accentuase chiar că nu este în stare, de o asemenea călătorie, la starea piciorului mai adăugase şi o stare gripală, apoi scurtase și mai mult discuţia, urând întregii familii, sărbători fericite. După ce pusese telefonul în furcă, răsuflase oarecum uşurată.

Parcă i se luase o piatră de pe inimă.

Se îndreptase cu ceva mai multă încredere către şcoală, unde mai avea două ore, apoi în drum spre casă, Iulia se gândise că în mentalitatea mamei lui Traian, se considera triumfătoare.

Cum ar fi putut înţelege ea, că aşa modestă cum era Iulia, putea să însemne destul de mult, pentru Traian. Din nou îi reveni în minte, ideea că dacă ar fi fost îndrăgostită de Traian, ar fi fost drama vieţii ei.

Cum ea simţea mai mult o uşurare, totul se simplifica.

Traian rămânea liber să se căsătorească, sau să trăiască, după bunul său plac.

Iulia se hotărâse să nu plece nicăieri în vacanţa de iarnă. Trimisese câteva felicitări, prietenilor cu care păstra legătura printr-o corespondeță regulată şi o scrisoare detaliată mamei Antonia. Sfârşitul primului trimestru de şcoală, o solicita destul de mult, lucrări multe de corectat, încheierea mediilor, la pregătirea pentru serbarea de Moş Gerilă, nu fusese solicitată.

Directoarea o oprise într-una din zile pe culuar şi-i spusese că este destul de aglomerată, deci să stea să-şi încheie situaţia trimestrială.

203

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ca într-o înţelegere tacită, Arpad se ivea în fiecare Duminică în poarta nanei Ileana. Uneori petrecea cu ele întreaga zi, alteori pleca imediat după masa de prânz, pentru a intra în mină. Nu o întrebase niciodată pe Iulia, unde va petrece vacanţa de iarnă şi Revelionul. Nici mătuşa Ileana nu o întrebase niciodată acest lucru. Iulia era puţin contrariată, de această lipsă de interes faţă de persoana ei. Între ea şi Arpad se instalase o frumoasă prietenie, o caldă camaraderie, se amuzau pe seama colegilor lui, sau ai ei. Cum mătuşa Ileana avea de făcut nişte cumpărături din oraş, Iulia se oferise să meargă împreună, dorindu-şi şi ea să cumpere câte ceva.

S-au întâlnit şi cu Arpad, într-un magazin, loc stabilit de mătuşa la ultima lui vizită. Iulia ar fi dorit să sporovăiască voiasă, ca acasă la mătuşa lui Arpad, dar se pare că nici mătuşa şi nici Arpad, nu aveau chef de vorbă. Afişau o tăcere de ne-nţeles pentru ea, iar faptul că nu pomeneau nimic de Revelion, o descumpănea şi mai mult. Într-un alt magazin s-au întâlnit, cu un maistru mai vârstnic cu care lucra Arpad şi care-i invitase să-i facă o vizită atunci pe loc. Nu voia să audă de nici o scuză, insistând că soţia lui se va bucura foarte mult să le cunoască pe Iulia şi pe mătuşa lui Arpad.

Cu părere de rău, au refuzat invitaţia, dar nu au scăpat decât după o promisiune fermă, că-i vor face o vizită cât mai curând posibil. Pe Iulia o deranja mai mult faptul că mătuşa lui Arpad nu o întreba nimic nici de prietenii din capitală. Ar fi vrut să găsească un prilej, să-i spună bunei femei, că nu va pleca de 204

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

sărbărori, deci vor fi împreună. Cum nimeni nu întreba nimic, nici ea nu pomenise nimic despre acest subiect.

O vedea pe nana Ileana că este mai tăcută, mai rezervată faţă de ea, dar nu cunoştea motivul acestei purtări. În sinea ei Iulia se bucura oarecum, că nu era întrebată, deoarece ar fi fost nevoită să recunoască adevărul, anume că nimic nu fusese adevărat cu Traian. Faptul că vizita lui nu se repetase, nu o liniştea prea mult pe nana Ileana. Tocmai această nesiguranţă, dădea loc altor interpretări.

Iulia se gândea cu bucurie, ce surpriză plăcută va avea mătuşa dar şi nepotul, când vor vedea că ea rămâne alături de ei de sărbători. Serile când îşi permitea să mai viseze câteva minute bune înainte de culcare, simțea cum toate gândurile ei se canalizau într-o singură direcţie.

Nu era zi în care să nu se gândească la Arpad.

Nu îndrăznea să-şi mărturisească, acel ceva care-o schimbase. Fără să-şi dea bine seama cum se întâmplase, Arpad ocupa un loc din ce în ce mai mare în gândurile ei, poate chiar în inima ei, ceea ce-i da o senzaţie nouă de bucurie amestecată cu teamă. Regreta sincer neliniştea mătuşii, chinuită de îndoieli.

O întrebare directă, ar fi pus-o într-o oarecare încurcătură. Neavând ce face într-una din seri, Iulia riscase o întrebare, nevinovată în aparenţă.

- Avem musafiri de revelion? Sau petrecem singure la televizor? Întrebase Iulia, cu un calm aparent, deşi în realitate ardea de curiozitate să afle dacă Arpad va veni la ele, sau va fi în altă parte.

205

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nana Ileana, o privise cu luare aminte, oftă, apoi spusese gânditoare.

- Poate vom avea...poate nu. Chiar de vom avea, eu nu mai sunt aşe de sigură, că vine la mine. Pe Iulia a durut-o asemenea remarcă. Oare-i părea rău că Arpad, petrecea cu ele acordându-i o atenţie deosebită ei? Se temea oare mătuşa că-şi va pierde nepotul? Iulia nu ştia ce să creadă.

- Să mă laşi pe mine să fac tortul, la altele oricum nu mă pricep, mai adăugase Iulia, apoi...poate vom avea un singur musafir şi eu şi dumneata...

Mătuşa o privise surâzând, ştergându-şi pe furiş o lacrimă, apoi zise cu o voce gravă...

- Domnişoară Iulie, eu de ceva timp, am a-ţi spune ceva, aşe că te rog să fii cu mare băgare de seamă. Eu nu mai am pe nimeni pe lume, mai drag decât nepotul Arpi, care după câte cred eu, a cam prins drag de dumneata. Dacă ai oarece gânduri în altă parte, apăi să te lămureşti cu el cât mai curând. Mie nu mi-a spus nimic, dar eu îl cunosc bine, nu-l fă să sufere, că-i băiat bun la suflet şi-i mare păcat.

Faţa Iuliei se înroşise ca focul, dar făcuse un efort pentru a da un răspuns, clar şi concis.

- Nu cunosc gândurile lui Arpad, spusese ea, îl apreciez foarte mult şi asta nu-l poate face să sufere.

Nu am gânduri în altă parte, deci nu am ce să lămuresc cu el.

Chipul nanei Ileana înflorise şi o sărutase în tăcere pe frunte. Ce i-ar fi putut spune, că-i luase o piatră de pe inimă? Asta se vedea foarte bine pe chipul bunei femei. Iulia la rândul ei se simţea eliberată de datoria de a da o explicatie cu privire la Traian, dar 206

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

cum nimeni nu o întrebase de el, preferase să păstreze tăcerea. În ultima zi a anului, nana Ileana, după ce şi-a rânduit totul aşa cum ştia ea, se îmbrăcase în straie de sărbătoare. O bluză albă ca neaua de afară, cu volane din dantelă la mâneci.

O fustă tot albă, lungă şi foarte creaţă, peste care şi-a pus fote negre cusute de mâna ei. Un brâu multicolor îi încingea talia. Capul şi-l acoperise cu o basma mare cu franjuri lungi ca broboadele de altă dată. Costumul era completat de un ilic negru, lucrat cu fir argintiu şi nişte boboci mici de trandafiri. Era portul specific al momârlanilor, din Valea Jiului.

Cu un mănunchi de levănţică, înmuiată în apă, stropise scoarţele de pe pereţi şi covorul de pe jos, împrospătând aerul ce mirosea a răşină de brad, dat de un foc straşnic încins de mătuşa. Dinspre bucătărie veneau arome din ce în ce mai îmbietoare. Tortul făcut de Iulia se odihnea undeva la rece, iar friptura se rumenea în cuptor.

Cum totul strălucea de curăţenie şi era o ordine desăvârşită, Iulia se retrăsese în camera ei să se dichisească pentru trecerea în anul următor. Parcă niciodată nu-şi dăduse atâta osteneală să arate cât mai bine. Îmbrăcase rochia nouă pe care o cumpărase la ultima deplasare în Petroşani, îşi coafase părul cu ceva mai multă grijă decât de obicei. Se împodobise cu bijuteriile ei mici şi simple din fiecare zi, dar privinduse mai atent în oglindă nu se putu abţine să nu se întrebe...

-Oare nu cumva mi-am pus în gând să răpesc liniştea unei inimi de mă tot dichisesc atât?

207

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De bună seamă că da, trebui să recunoască în sinea ei.

Din moment ce liniştea mea sufletească a început să se clatine, era cazul ca şi o altă inimă să se urnească din loc, în acelaşi timp, pentru ca totul să fie bine.

Asemenea gânduri zumzăiau în minea Iuliei.

Bănuia că va primi un dar, de aceea pregătise şi ea două mici atenţii, pe care le aşezase discret sub braduţul împodobit de ea. Privindu-se mereu în oglindă, se declarase mulţumită. Mai luase doi cm în talie, spre satisfacţia nanei Ileana, părul îi crescuse cam mult, depăşind linia umerilor.

Gândindu-se cum să-l întâmpine pe Arpad, simţise cum obrajii-i sunt cuprinşi de flăcări. Nu ştia cum să procedeze, să nu se fâstâcească în faţa lui. Îngrijorarea luase locul melancoliei. Îi trecuse prin minte o şotie de adolescenţi. O rugase pe nana Ileana, ca atunci când va intra Arpad, să se prefacă supărată, să se plângă de singurătate.

Iulia rămase în camera ei, cu lumina stinsă. La scurt timp se auzise motorul maşinii şi poarta deschisă de Arpad. Se auzea scârţâitul zăpezii sub paşii lui.

Inima Iuliei parcă se zbătea să iasă din piept. Dând frâu liber imaginaţiei, îl vedea pe Arpad, negru de supărare, dezamăgit...Abia dacă-i spunea seara bună, mătuşii lui, apoi va sta toată seara la televizor, fără nici o bucurie.

Deschiderea uşii de la intrare, o trezise din visare şi o aduse repede la realitate. Inima-i bătea nebuneşte. Nu-şi da seama ce se întâmpla cu ea.

Auzea ca prin vis schimbul de cuvinte de bun venit ale mătuşii, urările lui Arpad, dar despre ea...nici un cuvânt. Poate că gluma ei îl convinsese că era plecată, 208

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

camera fiind cufundată în întuneric. Ce prostuţ, cum să creadă aşa ceva... gândea Iulia, apoi se îndreptă hotărâtă spre uşa ce-i despărţea.

Mătuşa tocmai începuse să-i spună ce mult se plictisea, iarnă fiind...tocmai atunci deschisese Iulia uşa, pătrunse în cameră adunând nişte scame imaginare de pe rochia ei nouă şi urând bun venit lui Arpad. Acesta o privise cu un aer puţin încurcat, cu un zâmbet fin înflorit în colţul gurii, îi strânse mâna în tăcere.

O privise admirativ, drept era că şi ea zăbovise cam mult în faţa oglinzii, ca orice fiică a Evei, care doreşte să placă cuiva anume.

-Noroc cu domnişoara, ne-am ţinut de urât una alteia, continuase mătuşa, cu lamentările. Cum Arpad uitase să mai dea drumul mâinilor Iuliei, aceasta nu mai ştia unde să-şi îndrepte privirile, de emoţie şi de bucurie.

Aşteptările lor păreau încununate de succes.

Se aşezaseră până la urmă pe scaune, iar mătuşa nu mai prididea cu adusul a tot ce trebuia de la bucătărie. Arpad o privise drept în suflet, cum nu o mai făcuse niciodată. Greu i-a fost să-i susţină privirea. Se contemplau reciproc, fără să vorbească nimic în cuvinte, dar privirile lor ardeau de dorinţa de a se regăsi iar şi iar.

Camera se umpluse de aburii de palincă fiartă adusă de nana Ileana. Se ciocnesc ceşcuţele de lut pline cu licoarea aceea fierbinte, gălbuie și aromată, care adusese repede în obrajii lor o plăcută culoare trandafirie.

- Vreau să fac şi eu ceva, cu ce să vă ajut? Întrebase Iulia, care nu reuşise să-şi tempereze bătăile inimii.

209

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era aşa de aproape de Arpad, iar ochii lui negri o sfredeleau pâna-n adâncul inimii. Avea impresia că-i citeşte gândurile.

- Cu nimic domnişoară, am tot ce-mi trebă aici alături, stai liniştită...

Iulia se hotărâse să guste puţin din palincă, în dorinţa de a mai scăpa de emoțiile care nu o slăbeau deloc, dar mâna-i tremura aşa de tare că aşezase ceşcuţa imediat pe masă. O singură înghiţitură i-a fost de ajuns să simtă că ia foc, aşa de tare era. Şi-au urat toţi trei un an mai bun, fericire şi toate cele bune. Mătuşa îl mai întreba pe Arpad câte ceva despre persoane numai de ei cunoscute, dând astfel puţin răgaz Iuliei pentru a reveni cu picioarele pe pământ.

-Ce mai este nou la voi la mină? Il întrebase ea.

-Mai nimic, afară doar de faptul că lui Bălan, i-a mai născut nevasta un băiat, deşi el îşi dorea mult o fetiţă, dar...n-a fost să fie. Se consolează singur spunând la toţi că tot mai buni sunt băieţii, dar ştiu eu că bravează.

-Ştii, îi spusese Arpad Iuliei, este cel mai bun artificier din echipa noastră. O întrebase apoi, dacă-i plac copiii.

-Foarte mult, cum aş putea lucra altfel...

O privea mulţumit, ca şi cum i-ar fi spus...atunci e bine. Cum Iuliei i se părea nou şi fascinant tot ce ţinea de munca în subteran, îl rugase pe Arpad să mai povestească despre ei.

- Nuu! Odată într-un an se cuvine să mai vorbim și despre altceva decât de muncă. O privea de parcă i-ar fi cercetat fiecare por al feţii, iar ea se simţea aşa de bine sub privirea lui caldă, încât i se umeziseră ochii 210

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de o fericire încă necunoscută. Simțindu-i emoția, Arpad îi aminti.

-I-ai promis lui nea Ştefan o vizită, te aşteaptă să ştii, spusese Arpad precipitat, pentru a abate discuția în altă direcţie. Când urmau să păşească în primele clipe ale noului an, inima Iuliei a primit un mesaj clar şi puternic. Ridicându-şi privirea, o întâlnise pe a lui Arpad. Acesta fixase asupra ei o privire încărcată de dor şi de o patimă greu de stapânit.

Mătuşa i-a sărutat pe rând, urându-le numai bucurii. Arpad îi strângea mâna cu putere, o sărută uşor pe tâmplă, urându-i mult noroc, dar nu se îndură să-i elibereze mâna. Ca să-şi facă de lucru Iulia aprinse câteva artificii în brăduţul împodobit. Arpad a pus două pacheţele sub brad, pentru cine a fost cuminte, a adăugat el zâmbind.

După cum bănuise Iulia, gusturile lui erau deosebite. Alături de o eşarfă fină în nuanţe calde de roz, bej şi alb a mai primit şi un stilou sidefat cu peniţa de aur. Chiar se întrecuse pe el. Punând la gât eşarfa de la Arpad, Iulia o simţise ca pe adiere uşoară, mângâietoare. Aduse apoi din camera ei pachetul cu cravata cumpărată pentru el. Mai mult chiar, îl rugase să o poarte în noaptea aceea. Arpad şi-a pus cravata, deşi efectuarea unui nod aşa cum trebuie facut, cerea oarecare îndemânare. S-a descurcat în final, deşi numai stăpân pe el nu era.

Iulia s-a apropiat de el îndreptându-i gulerul cămăşii, iar el îi sărută mâna, fugitiv în tăcere şi fără să o privească. Pe strada lor se auzeau grupuri de colindători, care veneau cu pluguşorul. Au intrat şi în curtea mătuşii Ileana, care se opintise să scoată afară 211

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

coşul enorm de nuiele împletite, plin cu nuci, colaci şi mere, pregătit anume pentru urători. Copiii au cântat, au urat toate cele de cuviinţă gazdei, apoi au plecat spre alţi gospodari ai satului.

Pe câţiva îi recunoscuse Iulia de la şcoală, chiar sub căciulile lor de blană de oaie. Aceştia se ţineau mai la o parte, jenaţi în faţa tovarăşei profesoare. Nana Ileana s-a ţinut după ei îndesându-le în desagii de pe umeri, ce avea de dat.

Iulia se bucura la fel ca ei, de aceste frumoase obiceiuri, de a dărui şi de a colinda. Simpla şi frumoasa lor copilărie, de care ea nu avusese parte.

Mătuşa intrase în casă cu coşul golit pe jumătate, iar Iulia şi Arpad au condus pe copii până la poartă.

Copacii erau încărcaţi de chiciură și zăpadă şi câţiva fulgi se mai legănau în acea adiere uşoară a nopții.

Iulia întinsese mâna, apucase creanga unui copac de la poartă, o scuturase puţin, destul cât să-l facă pe Arpad să tresară de avalanşa rece ce se prăvălea peste el. Râsese scurt şi se grăbise să facă un bulgăre mare cu care să o frece pe Iulia pe faţă. Ea în primul moment a vrut să fugă în casă, dar ceva o ţintuise pe loc.

Arpad o privea fix, încercând să pară ameninţător, venind foarte aproape de ea cu bulgărele pregătit de atac. Cum Iulia rămăsese dreaptă în faţa lui şi-l privea intens, Arpad lăsase să cadă bulgărele la picioarele lor, îi cuprinse talia şi o sărută pentru prima dată, cald şi pătimaş. O dulce moleşeală o cuprinsese în braţele lui puternice. A simţit nevoia să se cuibărească la pieptul lui, să-i mângâie obrazul. O

212

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

ţinea strâns îngrămădită la pieptul lui, parcă niciodată nu i-ar mai fi dat drumul.

Cu răsuflarea fierbinte şi cu emoţie în glas, Arpad îi şoptise Iuliei la ureche...

- Mi-eşti dragă Iulie, mi-eşti tare, tare dragă. Iulia nu mai atingea zăpada de pe jos, se simţea undeva între cer şi pământ, purtată de braţele lui Arpad atât de puternice, iar buzele lor se căutau şi se sărutau cu febrilitate. Într-un târziu, când vocile copiilor colindători nu se mai auzeau, iar Arpad o învârtea uşor în braţe, în acel peisaj de basm, încărcat de zăpadă, reuşise şi Iulia să articuleze...

- Şi tu-mi eşti drag Arpad. Se agăţase de gâtul lui şi se lăsase legănată ca un copil alintat. Se priveau cu un sentiment de tandreţe şi iubire, fără cuvinte multe, dar cu săruturi calde şi pătimaşe.

-Stai! Spuse el, nu-i în ordine, oricine ne vede astfel, va crede că ne-am logodit...

- Şi ţi-ar părea rău dacă ar crede asta? Se alintase provocându-l din nou Iulia.

- Nuuu, dar... ai uitat să-mi dai sărutul de logodnă, acum să te văd...Un sărut lung pecetlui înţelegerea dintre ei, acolo afară sub un cer din care coborau fulgii imaculaţi peste capetele lor descoperite, ca o binecuvântare cerească.

Primul care o văzuse pe mătuşa Ileana în prag, a fost Arpad şi încercase să o lase jos pe Iulia, dar ea nu voia, se ţinea mai departe de gâtul lui. Atunci ca să o trezească oarecum din acea stare, Arpad se adresase mătuşii lui...

213

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Sărută-ţi nepoata, căci nepoată îţi va fi de acum înainte. O privise intens drept în faţă şi o aşezase uşor pe poteca batătorită dinspre casă.

- Apăi să fie într-un ceas bun, spusese mătuşa Ileana, bucurându-se sincer pentru cei doi tineri, care descoperiseră minunea dragostei şi şi-o mărturisiseră în acea noapte, la cumpăna dintre ani. Îi sărutase pe rând pe amândoi, urându-le să fie fericiţi, că dacă vor fi ei, sigur că şi ea va fi fericită.

Mai ştergea pe furiş o lacrimă ce nu o putea stăpâni.

Cine nu a cunoscut dragostea în toată intensitatea ei, tumultul ei descătuşat în momentul mărturisirii, n-a trăit decât pe jumătate.

Nu sunt cuvinte destul de potrivite pentru a reda starea de tensiune emoţională, trăită de cei doi îndrăgostiţi, când îşi deschid inimile şi-şi mărturisesc dragostea. Acest crin imaculat al sufletului omenesc, se naşte din durere, din frământare, certitudini, îndoieli, emoţii, dar erupe la suprafaţă precum lava unui vulcan. Este inutil să te împotriveşti, chiar de nu rosteşti un singur cuvânt, ochii îşi au dialogul lor tacit, dar atât de grăitor.

Ferciţi şi eliberaţi de tumultul dragostei, descătuşat în momentul mărturisirii, cei doi tineri intraseră în casă, ţinându-se de mână, privindu-se în ochi, bucurându-se fiecare de prezenţa celuilalt.

Să nu răceşti fata mamii, mai adăugase mătuşa, văzând ce subţire era îmbrăcată Iulia.

S-au aşezat din nou la masă, Arpad refuză să-i elibereze mâna, o strângea cu putere şi o privea cu dragoste. Iulia nu prea ştia pe unde-i umblau gândurile...aşadar descărcarea electrică s-a produs.

214

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

A fost dragoste la prima vedere, gândea ea în sinea ei, derulând amintirile din ultimele săptămâni.

A dansat cu Arpad în noaptea aceea de vis, iar când mătuşa mai ieşea pe afară cu treburi, se sărutau zâmbind complice unul către altul. Îl privea cercetător pe Arpad, să-şi dea seama dacă şi el trăieşte la fel de intens acel sentiment unic şi pur.

Nici în mintea lui jumătăţile de măsură nu-şi aflau locul. Dragostea ori era totul, ori nimic. Începuse să se lumineze de ziuă, când Arpad le trimisese să se odihnească, preţ de câteva ore, apoi urmau să meargă la nea Ştefan, aşa cum promiseseră. Iulia nu credea că va putea adormi, dar mătuşa o sfătuise să încerce că până-n seară nu credea că vor reveni acasă şi-i va fi tare greu.

Iulia alunecase curând într-un somn cu vise frumoase. Se făcea că erau cu ei mulţi copii într-o poieniţă troienită de zăpadă şi încinseseră o bătaie zdravănă. Printre copii îl zărise şi pe Arpad, care venea spre ea cu un bulgăre mare în mână, dar un puşti îl nimerise drept în faţă cu bulgărele lui, stârnind hohote de râs printre copii.

Era aşa de frumos cum râdea şi tăvălea copiii prin zăpadă, iar Iulia zâmbea fericită în somn, ca şi cum totul ar fi fost aievea. Când a ajuns lângă ea, în părul lui Arpad străluceau steluţe multicolore, stropii de apă în lumina soarelui. Iulia a întins mâna să-i netezească o şuviţă rebelă de pe frunte, iar căldura privirii lui îi pătrunsese până-n adâncul sufletului.

A deschis ochii, nu-i venea să creadă, pe un scaun lângă patul ei se afla Arpad, privind-o amuzat.

215

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu-mi venea să te trezesc, spusese el, dormeai ca un prunc. Cred că ai visat frumos, zâmbeai în somn.

O sărută şi-i aminti că era timpul să plece, să nu-i facă pe oameni să-i aştepte. A ieşit din cameră, pentru a o lăsa să se pregătească.

Iulia sărise din pat, încă sub vraja visului. Nu-i venea să creadă că prima zi a anului o găsise deja logodită, că iubea şi era iubită aşa cum îşi dorise ea atâta timp. Toată bucuria ei se citea lesne în priviri, în mişcări, în vocea uşor voalată. Fericită se închinase în fața icoanei lui Dumnezeu de pe perete și-i mulțumise din suflet pentru acest dar minunat. Își punea problema, cum va putea duce ea așa de multă fericire, să nu fie observată de colegii de la școală. Arpad se odihnise în camera de primire, iar aproape de ora prânzului, au pornit toţi trei către casa forhaierului Ştefan şi a soţiei acestuia Maria.

Arpad le atenţionă să umble cu grijă, că este alunecuş, iar el pe amândouă nu le poate căra. Iulia râse ştrengăreşte, simţindu-se privită de el, apoi zise mai mult pentru sine...

-Oare s-a mai întâmplat vreodată să cadă o fată, chiar în braţele logodnicului? Cu mine ştiu că te descurci, dar ce te faci cu mătuşa, adăugase ea.

- Ba nu, se grăbise mătuşa Ileana să spună, eu de voi ajunge pe jos, nu ştiu cine mă mai ridică.

Arpad ia din mâinile mătuşii o desagă încărcată cu câte ceva pentru familia unde mergeau în vizită, descuie uşile maşinii şi le ajută să intre şi să se aşeze. În drum spre Petroşani, Iuliei îi răsări în minte mama Antonia, care-i spusese nu numai odată, că fiecare om are rezervată partea lui de tristeţe şi de fericire.

216

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

La tristeţi şi necazuri nu voia să se gândească, dar trăia din plin fercirea de a se şti ocrotită şi iubită de un bărbat ca Arpad. Simţea că avea tot ce şi-a dorit, îi era recunoscătoare lui Dumnezeu, pentru acel început de an atât de strălucitor pentru ei. Înainte de a ieşi pe uşa casei, aruncase o privire în oglinda de la intrare, părea de nerecunoscut. Cât de frumos te poate face dragostea, fericirea. Arpad avea o frumuseţe aparte, tot sufletul lui se concentrase parcă în privirea lui caldă, mângâietoare. Pe uliţa satului au întâlnit câteva familii, cu care s-au salutat şi şi-au urat un an mai bun. Aceştia priveau oarecum nedumeriţi la cei trei din maşină, dar întrebări nu puneau. Timpul avea să-i lămurească ce şi cum. Numai moş Ianoș, o întrebase pe mătuşa ...

- Tu Ileană, ori ţi s-o însurat nepotul?

- Ba nu încă bade, este doar logodit, dar...se face şi asta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ajunşi în Petroşani, au mai întâlnit câţiva ortaci de-ai lui Arpad, cu familiile.

Timpul s-a scurs repede cu urările de început de an, şi aproape de ora 14,oo au ajuns în cartierul Aeroport, în blocul unde locuia forhaierul cu familia lui.

Mătuşa se dusese direct la bucătărie unde o îmbrăţişase pe Maria şi-i predase tot ce adusese de la ea de acasă. Forhaierul Ştefan era un om bucuros de musafiri, la orice oră din zi sau noapte. La el se adunau de cele mai multe ori ortacii şi goleau câteva sticle de vin, adus de la el din Moldova. Maria abia reuşea să facă faţă treburilor prin bucătărie, dar nu se plângea.

Se bucura de veselia lui Ştefan şi a celor cu care împărţea o bucată de pâine cu slănină, acolo în 217

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

adâncul pământului. Se acomodaseră bine în Valea Jiului, fostă Valea Plângerii, care înflorise de când minele se deschiseseră una câte una şi absorbeau tot mai multă forţă de muncă. Veneau tineri militari să-şi satisfacă stagiul militar, dar nu se îndurau să mai plece, iar cei care se căsătoreau îşi aduceau cu ei soțiile.

Se muncea mult, era greu dar tineri fiind, nu se dădeau în lături de la muncă. O dată o familie înfiripată, trebuia întreţinută. Femeile minerilor şi copiii lor, nu puteau trăi oricum. Pe femei, localnicii le numeau barabe, iar ei erau numiţi momârlani. La început se deosebeau prin grai şi haine, dar cu timpul, tinerii localnici, renunţaseră la portul lor şi se îmbrăcau cu haine din magazine.

Emanciparea pătrunsese până în cele mai ascunse unghere ale satelor. Odată cu radioul, apoi cu televizorul, au început să se schimbe mentalităţile.

Numai cei vârstnici mai menţineau obiceiurile și portul popular, să nu se piardă. În casa lui nea Ştefan, era forfota dinaintea mesei de prânz. Iulia a fost prezentată oficial, drept logodnica lui Arpad, iar forhaierul o apostrofase...

- Ia te uită şi eu care credeam că pentru mine te-ai făcut aşa de frumoasă. Nu ştiu ce ai putut vedea la el...au pufnit cu toţii în râs şi au stat la masă.

- Ştefane, las-o în pace pe domnişoara, ai albit şi tot ca un copil te porți, îl certase tandru Maria, aşezându-şi mâna pe umărul lui.

-Să nu vă supăraţi, aşa este el, iubeşte pe toată lumea, ba o mai spune şi în gura mare.

218

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aveau ei un stil de a-i face pe musafiri să se simtă bine. Ca familie era cea mai iubită şi frecventată din cartier. La orice oră venea cineva, era bine primit.

Aveau și doua familii de fini, îi cununase și le botezase copiii. Arpad o cuprinsese de mijloc pe Iulia şi-i spusese lui nea Ştefan...

- Baciule, de data asta eşti vioara a doua, n-am ce-ţi face... am avantajul vârstei, dacă frumos nu pot să fiu, măcar sunt încă tânăr. Iulia m-a preferat pe mine, chiar ne-am logodit...aşa că păstreaz-o sănătos, o sută de ani tot pe Maria.

- De minune...tot nu am nici o nepoată pe aici, dar mă tem că te preferă aşa de mult, că pentru mine nu-i mai rămâne nimic.

O cuprinde în braţe pe Maria şi o sărută, apoi spuse... o vedeti? De douăzecișicinci de ani mă suportă, nu ştiu cum... dar mă suportă. În toamnă facem cununia de argint, să nu spuneți că nu v-am invitat din timp. Aveți timp pentru toate. Chiar... despre nunta voastră nu am auzit nici un cuvânt.

Când se va face? Abia aştept, măi şi un botez...să se ducă vestea. Îmi sunteţi dragi amândoi, abia aştept să joc la nunta voastră.

- Nea Ştefane, spusese Arpad, puţin încurcat, noi astăzi ne-am logodit şi am venit aici să sărbătorim împreună. Când stabilim nunta, vei fi primul nostru invitat.

- No păi dacă-i aşa şezi logodnic în capul mesei, că aşa se cuvine, îi arătase forhaierul locul unde să se aşeze.

219

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- În capul mesei vei sta dumneata, că eşti gazdă, spusese Arpad ceva mai apăsat.

-Numai dacă mă pui naş, altfel nu stau se încăpăţâna gazda.

- Naş să fii, dar stai jos că simt că încep şi eu să albesc...mi s-a făcut şi foame, încerca el să pară serios, dar a stârnit hohote de râs.

Comicăriile baciului se ţineau lanţ, iar mesenii se distrau pe seama lor. Când ciocnea a doua ceaşcă de ţuică fiartă, forhaierul spuse pe neaşteptate...

- Auzi? Da... tot nu înţeleg. Cum te-ai logodit, că sunt sigur că nici nu ştii să săruți o fată. Apoi către Iulia; ştie Arpi să sărute? Nu cred...

- Ştie şi încă foarte bine, intrase Iulia în jocul lor, cu o îndrăzneală de care se miră şi ea. Se simţea aşa de bine în familia baciului, cum îi spuneau ortacii mai tineri. Era exact ideea pe care şi-o formase Iulia despre o familie adevărată.

- Ştefane te ţii de pozne, încercase Maria să-l mai tempereze.

-Dar ce, eu i-am pus să se logodească? Acum să mă suporte...nu au încotro. Dacă nu-i sâcâi acum, pierd ocazia, iar ei au să mă uite repede.

Măi...ce veste bună ne-ați adus. Mă bucur pentru voi Arpi, de parcă aţi fi copiii mei.

S-a râs mult şi s-au spus multe la masa aceea.

Arpad îşi făcuse un obicei din a o ţine tot timpul de mână pe Iulia, parcă se temea să nu fugă. Când se foloseau cuvinte despre care ea nu auzise niciodată, Arpad i le explica.Aşa aflase Iulia despre „papagaia”, care era de fapt un fel de lift cu care coborau minerii în subteran.

220

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Erau oameni deosebiţi, mai aflase Iulia, că ei îşi sărutau nevestele şi copiii, la fiecare plecare la mină. Se întâmplau multe şi parcă de fiecare dată când plecau, să nu fie fără un rămas bun măcar.

Mergea vorba că nevestele minerilor erau cele mai iubite, din acest motiv. Pericolele din subteran îi făceau mai sensibili la relaţiile lor cu familia, dar şi mai uniţi între ei ca ortaci sau colegi. Baciul cu familia era în valea jiului de douăzecișicinci de ani.

- Parcă a fost ieri, povestea el, am făcut armata aici, m-am legat de oameni, de locuri...numai gândul la Maria nu-mi dădea pace. Mi-am luat primul concediu, m-am dus acasă la ai mei, le-am spus că vreau să mă însor. Au mers cu mine la părinţii ei, am făcut nuntă şi am adus-o aici. Nu era ca acum...mai ţii tu minte Marie, ce noroaie străbăteam noi? Mai, mai să ne pierdem cizmele prin glod.

Nici un miner nu avea nevastă frumoasă ca a mea. Am stat la început într-o baracă muncitorească, la Iscroni, apoi trei familii, într-un apartament cu trei camere. Ne spălam în lighean...Greu ... ca toate începuturile. Acum îi bine. Curat, frumos, să mergi Iulie cu noi la cules de afine să vezi acolo sus, ce frumuseţe. Măi cum trece viaţa asta...parşivă, prea repede trece. Apartamentul în care stăteau, îl primise cu două săptămâni înainte să se nască fiul lor Ionuţ, cel mai mare. Cu ce mândrie povestea baciul despre familia lui.

- Am doi copii sudenţi şi unul mai are puţin şi termină liceul. Este meritul Mariei, ea i-a crescut cum s-a priceput mai bine. Eu eram mereu obosit de muncă.

221

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Parşivă viaţa asta, prea trece repede, adăugase el cu năduf. Fiul cel mic iubea mult muzica, vioara.

Are o mare sensibilitate, mai ceva ca o fată, le spuse baciul. Ştii ce mi-a spus Iulie ? Continuă el cu lacrimi în ochi; -Tată! Când cântă Ion Voicu la vioară, nu-ţi mai rămâne decât să o trânteşti pe a ta de pământ. Nimeni nu cântă ca el. Trăiește fiecare notă pe care o cântă...mare sensibilitate...va suferi mult.

Stă şi ascultă Balada, lui Ciprian Porumbescu, cântată de Ion Voicu şi plânge. Spune că vioara trebuie să fie pentru genii, nu pentru mediocrii ca el. Dar la început nu a fost nimeni geniu, a muncit nu? Asta-i spun mereu, dar el se descurajează repede.

Se zbate să-şi găsească drumul în viaţă, dar este prea mândru să accepte că mai are multe de învăţat. Pentru el, ori geniu, ori nimic...păi nu merge chiar aşa.

-Lasă-l baciule, cu cât studiază mai mult, cu atât se apropie de perfecţiune, dar îţi spun eu, zisese Arpad, el nu se va declara niciodată muţumit, aşa sunt artiştii, perfecţionişti. Dau mult, dar vor să dea şi mai mult, aşa simt ei...nu ai ce le face.

-Are talent băiatul, continuase baciul, dar a studiat vioara de plăcere, nu temeinic. Are şi alte îndeletniciri, literatura, astronomie şi el mai ştie ce....şi pictează.

A scris și o scenetă pe care au jucat-o colegii lui de liceu, şi el a regizat-o. În vara care a trecut a luat o piatră mare şi a sculptat un cap de dac. Parcă nu-i ajunge timpul pentru câte vrea el să facă, se plânge baciul.

222

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Maistru lui de atelier, îi spusese baciului să fie atent cu băiatul. Prea ardea ca o flacără, punea prea mult suflet în tot ce făcea şi se consuma prea mult, când ceva nu-i ieșea cum dorea el.

- Este o fire de artist şi are mare nevoie de sprijinul tatălui, repetase Arpad. Puterea o va lua numai de la tatăl lui, de asta să fii sigur.

- Poate că ai dreptate dar vezi ce-mi zice băiatul?

-Tată, mie nu-mi ajung nici şapte vieţi pentru câte vreau eu să fac. Vreau să cânt perfect, să pictez, să sculptez, să scriu romane, da nu te mira aşa, aş putea să cobor în mină ca dumneata, dar aş fi foarte nefericit.

Eu vreau să creez, tot ce este mai frumos şi mai pur pe lumea asta, dar nu am decât o singură viaţă şi nu-mi ajunge...nu-mi place lucrul de mântuială, ori este perfect ori nu este deloc.

Aşa era fiul cel mic al baciului, ardea ca o flacără. La vârsta lui adolescentul, simțea că nu-i ajunge timpul să facă tot ce ar dori el să facă... dar când va fi bătrân? Ce va mai spune? Ochii baciului erau înlăcrimaţi.

Cu câtă dragoste vorbea baciul despre familia lui. Seara se lăsase de ceva timp şi trebuiră să se pregătească de întoarcerea acasă.

- Ce oameni minunaţi spusese Iulia, imediat ce se văzuse instalată în maşină.

Arpad le-a condus acasă pe mătuşa şi pe logodnica lui, apoi a revenit în garsoniera lui de burlac, unde avea de pus la punct mai multe lucruri.

Era hotărât să termine definitiv cu aventurile de o noapte, cu vizitatoarele de ocazie.

223

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Chiar dorea să renunţe la garsonieră şi să devină navetist, ca majoritatea ortacilor lui.

Pentru Iulia prima zi a anului, adusese o fericire aproape nesperată, dar aşteptată mult timp.

Dorinţele ei cele mai frumoase se conturau, ba chiar începeau să se împlinească. Chipul ei înflorise, privirea ei caldă, radia de fericire. În cursul lunii ce a urmat, Arpad nu a ajuns în sat, decât la sfârşit de săptămână, acolo unde era aşteptat cu dragoste împărtăşită, de acum ca viitor soţ al domnişoarei profesoare. Bucuria mătuşii, deşi mai potolită, era vizibilă şi nu mai prididea cu treburile prin casă. Se gândise ea cum să facă nişte schimbări de mobilă, în camera viitoarei mirese, dar era încă devreme pentru aşa ceva.

Din prima zi Iulia se aşezase la fereastră şi privise în lungul străzii înzăpezite, să-şi vadă iubitul venind. Aşteptarea i-a fost în zadar câteva zile. Arpad nu şi-a făcut apariţia decât la sfârşitul săptămânii, încărcat de pachete şi dornic de o îmbrăţişare caldă şi un sărut pătimaş. Cum mătuşa mai avea câte ceva de făcut pe la grajdul vacii, Iulia a zburat de pe scaun şi s-a aruncat în braţele lui puternice. Visul ei de iubire, o făcea să se topească în braţele lui, lăsându-se alintată şi sărutată de el.

Parcă nimic nu i se părea mai firesc decât să stea cuibărită în braţele lui, să-i simtă răsuflarea fierbinte şi să-i asculte bătăile inimii lui iubitoare. Cu emoţie în glas îl întrebase nedumerită şi cu o nuanţă de reproş; - Ce ai făcut atâtea zile? Era felul ei de a spune, cum de ai putut sta departe de mine așa de mult timp.

224

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Te-am tot aşteptat... se desprinse apoi din îmbrăţişarea lui, deşi nu i-ar mai fi dat drumul.

- Am avut de rezolvat mai multe ... treburi. Am terminat totul şi am venit să te invit la Petroşani, pentru ... analize. Dacă tot ne-am logodit...este oare nevoie să mai aşteptăm? Spune-mi dacă este nevoie...

Iulia îl privea uşor nedumerită, cam prozaică cererea lui în căsătorie.

Nu ştia ce să-i răspundă, inima ei s-ar fi învoit să nu mai amâne nici cu o zi, dar erau unele convenienţe de natură socială, de care trebuiau să ţină seamă.

- Te aşteptai oare să-ţi cad în genunchi şi să-ţi fac declaraţii? O întrebase Arpad, examinându-i atent fiecare gest, fiecare privire.

- Când tu mă înalţi aşa de sus, cum crezi că te-aş lăsa eu să te umileşti? Noi...ce a fost mai important de spus...ne-am spus, iar dacă tu vrei să nu mai prelungim logodna...de acord cu tine.

-Ai fi vrut totuşi să mai aşteptăm, văd eu că te-am luat prin surprindere, se întristase Arpad. Cunosc bine convenienţele, am obosit de atâtea .... convenienţe, dar aici sigur şi mătuşa va avea un cuvânt de spus.

-Iulie, lasă totul în seama mea şi are să fie bine.

Nu-ţi face griji, mă ocup eu de tot, iar aici are grijă mătuşa. Se apropiase din nou de ea şi o privea atât de intens încât, voinţa Iuliei începuse să o părăsească. A ajuns din nou în braţele lui, strânsă cu patimă la pieptul lui şi sărutată cum nu mai fusese niciodată. În braţele lui redevenea copilul care toată copilăria tânjise după dragostea maternă, până la epuizare.

225

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

De data aceasta, iubea cu toată forţa inimii sale şi se simţea iubită în aceeaşi măsură.

-Te-am aşteptat...ştii cât te-am aşteptat...şoptise ea, cuprinzându-l peste umeri cu ambele braţe. Arpad o legăna uşor şi o învârti de câteva ori în mijlocul camerei sale. Picioarele Iuliei nu mai atingeau covorul, iar talia ei strânsă cu putere, se lipise de el.

- Te doresc...te doresc atât de mult Iulie, şoptise Arpad cu înfrigurare. Nu prelungi logodna, am nevoie de tine ca de aer. Erau şoapte de îndragostiţi, auzite numai de ei, între două săruturi fierbinţi.

- Când vrei să-mi fii mireasă, când ne căsătorim Iulie, o întrebase precipitat Arpad, învăluind-o în răsuflarea lui fierbinte.

-Când vrei tu Arpad, acum dă-mi drumul, că o aud pe mătuşa venind. Tropotind să se scuture de zăpadă mătuşa Ileana, intrase la ei să-i ureze bun venit lui Arpi.

- No când ai venit dragul mamii, că eu nu te-am văzut.

-Acum cinci minute spusese Arpad, roşind uşor că venise direct la Iulia, nici nu o auzise pe mătuşa trebăluind pe afară.

Am venit să vă iau la Petroşani, spuse repede Arpad, facem analizele ... ne cam pregătim de nuntă.

- Apăi dacă-i aşa...să fie într-un ceas bun, le urase mătuşa Ileana, privindu-i cu drag când pe unul când pe celălalt. Trebuie să mă pregătesc și eu, că doară o dată sunt soacră mare. No dacă-i bal... bal să fie, că nu este bine să tânjiţi. Pe când va fi nunta? În maxim o lună spusese Arpad, privind-o întrebător pe Iulia. Cum ea nu răspunsese nimic, a rămas să

226

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

vorbească cu baciul şi cu familia lui, tot se oferiseră ei să le fie naşi.

A urmat încă un drum la Petroşani, pentru analize şi alte cumpărături. A fost ales un restaurant, au făcut lista invitaţilor. Timpul se scurgea repede, deci se cerea maxim de operativitate. Mătuşa Ileana se oferise să pregătească tot ce trebuie pentru invitaţii ce vor veni în casa ei. Îşi luase foarte în serios rolul ei de gazdă, ţinând loc şi de soacră mare, cum spunea ea cu mândrie vecinelor sale.

Iulia trăia un sentiment de fericire la care nu îndrăznise niciodată să spere. Totul se petrecea atât de repede. Visul ei de a iubi şi de a fi iubită cu toată forţa inimii, o ţinea parcă suspendată undeva între cer şi pământ. Păşea pe pământ dar nu-l simţea, devenise uşoară ca un fulg de nea şi simţea că se topeşte de fericire, de câte ori venea Arpad şi se cuibărea în braţele lui.

Mai auzise ea unele discuţii, printre colegele de şcoală, că perioada de logodnă este cea mai frumoasă, că se poate compara oarecum cu anii de studenţie, dar intensitatea trăirilor lor nu se putea compara cu nimic.

Iubindu-l pe Arpad, iubea tot ce era în jurul lor. Iarna care troienise strada principală a satului, devenise o imagine de basm, pe care Iulia o schiţase în câteva versuri, aşternute în momentele ei de inspiraţie.

Până şi viscolul ce a urmat avea un farmec anume. Nu însemna nimic pentru Arpad, care se aventura să le vadă pe orice vreme.

O iubea sincer şi aştepta cu mare nerăbdare, ziua când destinele lor se vor uni pentru totdeauna.

227

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Când va putea să o ţină aproape de inima lui, toată ziua pe fata iubită cu atâta pasiune.

Când au fost la un magazin de modă, să-şi aleagă rochia de mireasă, Iulia a zăbovit mult timp, căutând ceva simplu şi nu prea costisitor.

Arpad văzând ezitările ei, o rugă pe vânzătoare să o ajute pe domnişoara, să probeze o rochie de pe manechin. Elegantă şi lucrată cu bun gust, poate cam prea elegantă, încercase Iulia să protesteze. Cum el insista pentru acea rochie, Iulia şi vânzătoarea s-au retras în cabina de probă. În mintea tinerei fete, începuseră să bântuie tot felul de griji.

Nu avea de gând să arate ca o gaiţă cu pene de împrumut, cum citise cândva într-o carte, hainele prea elegante o făceau să se simtă prost, nefiind obişnuită cu ele. Privindu-se în oglindă, îi mai trecuse supărarea, rochia venea perfect pe talia ei.

Parcă devenise altă persoană, care doar semăna cu ea, dar era mai frumoasă, iradia din ochii ei o lumină atât de vie. Trăia ceva ce nu mai trăise niciodată. Arpad o privea mai mult decât încântat şi insista să o cumpere pe aceea dacă tot se potrivea aşa de bine.

La policlinică o asistentă cam trăsnită, completându-i fişa medicală o întreabase dacă a avut avorturi sau sarcini ectopice. Iulia o privea uluită şi răspunsese abia auzit un ...nu, nimic de acest fel.

Pe moment nu realizase că femeia îşi făcea datoria şi-i completa fişa în vederea certificatului prenupţial. Observându-i nedumerirea aceasta găsise cu cale să spună; nu trebuie să vă mire, aici avem ...tot felul de situaţii.

228

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia roşise şi mai tare, iar Arpad o privea amuzat de fâstâceala ei. Iulia ar fi vrut să o atenţioneze că tocmai făcea fişa pentru căsătorie, iar asistenta o chestiona de parcă era la a cincea naştere, dar a preferat să plece cât mai repede de acolo, fără alte comentarii. De unde era să ştie asistenta, că în viaţa întimă a Iuliei, Arpad era primul bărbat care apăruse şi cu el hotărâse să-şi unească destinul.

Când asistenta terminase de completat certificatul prenuptial, Arpad îl împăturise calm şi a luat-o de braţ pe Iulia, conducând-o spre maşină.

-Peste doar câteva zile, vei fi în braţele mele, viitoare doamnă Balint, spusese Arpad cuprinzând-o ocrotitor pe după umeri. Iulia surâdea fericită în braţele lui, dar încă nu se putea obişnui cu faptul că el îi cumpăra lucruri noi, iar ea era obişnuită să-şi cumpere singură, lucruri simple, nu prea scumpe, din cauza bugetului ei veşnic sub nivelul nevoilor ei personale, până la începerea serviciului la școală.

De a ţine pasul cu moda, nici nu putea fi vorba.

Rochia de mireasă elegantă şi voalul foarte fin, o făceau pe Iulia să se simtă stânjenită, iar Arpad era fericit că-i va acoperi capul cu acel voal în ziua nunţii lor. Puritatea sentimentelor lor, puritatea ei, se regăsea şi în puritatea veşmintelor, mai ales în ale viitoarei mirese.

Pe lângă verigheta cumpărată de Arpad, Iulia primise deja un inel micuţ, cu o piatră de rubin ovală.

La întoarcere Iulia îi arătase mătuşii tot ce cumpărase Arpad. S-au bucurat împreună şi au mai pus la punct unele treburi pregătitoare de nuntă.

Inima tinerei fete înota într-un tumult greu de stăvilit.

229

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În acea stare de spirit, se hotărâse să-i scrie mamei Antonia o scrisoare prin care să o înştiinţeze de fericirea pe care o trăia şi de faptul că visul ei se va împlini cât de curând.

Conştientă de noua etapă a vieţii sale Iulia se tot întreba, cum va fi viaţa ei de familie. O întrebase pe mătuşa Ileana, cum ar trebui să se poarte ea ca femeie măritată.

Mătuşa a râs de grijile ei...

- Să te porţi aşe cum eşti, nu-i nevoie de mai mult, că vezi tu draga mea, el te-o ales tocmai pentru că eşti aşe cum eşti şi nu altminteri. Nu trebuie să te frămânţi prea mult, ai să vezi că totul va fi bine.

Pe mine însă mă mai frământă o problemă, spusese mătuşa privind-o cu multă luare aminte.

Oare nu regreţi deloc pe băiatul din capitală, cel ce te-a vizitat în toamnă? Nu te-am mai auzit vorbind nimic despre el.

- Nu regret nimic, am fost numai prieteni, dar nici nu mai ştiu nimic de el. Poate când voi primi răspuns la scrisoarea pe care am trimis-o mamei Antonia, voi avea noutăţi.

Când ne-au vizitat în toamnă, el era foarte apropiat de Mona, deci... chiar nu am nici un fel de regrete. Nu aş fi în stare să fac o alianţă de convenienţă, pentru a rămâne în capitală. Faptul că sunt aici, ar trebui să te convingă de asta.

Am muncit mult şi din greu pentru a ajunge ceea ce sunt astăzi. N-am uzat nici de relaţii suspuse, nici de cunoştinţe influente, am mers pe propriile mele picioare şi... chiar sunt mândră de asta.

230

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

M-aş simţi umilită alături de cineva care nu are nevoie acută de mine, care participă doar la ritualul vieţii în doi.

- Ce mă făceam eu dacă nu-l întâlneam pe Arpad?

Nu-i aşa că-i un om minunat şi are nevoie de mine?

Dumneata care îl ştii de copil, spune-mi ... am dreptate sau mă amăgesc eu în speranţele mele, cu un vis ce-mi place să-l iau drept realitate?

Buna femeie o privea printre lacrimi, nevenindu-i să creadă, că totul se întâmplă aşa de repede. Mătuşii Ileana i se mai luase o piatră de pe inimă, văzând cu câtă seninătate spusese Iulia, că nu are regrete. Ce frumos se oglindea dragostea în privirea şi în gesturile tinerei fete.

Cum vacanţa de iarnă se terminase, timpul pentru visare de care dispunea Iulia, era foarte scurt.

Serile când somnul nu se lipea de ea, îi trimitea lui Arpad câte un sărut plin de sfiiciune, pe aripa gândului, dar şi asta i se părea o îndrăzneală cam mare.

De la mătuşa lui Arpad aflase Iulia de trecerea discretă făcută de Arpad, în timpul liceului, acesta intrând în rândul creştinilor ortodocși, la sfaturile înţelepte ale matuşii.

La sfârşitul lunii ianuarie, în ultima sâmbătă, în jurul prânzului, Iulia a spus da şi a semnat certificatul de căsătorie, împreună cu Arpad, apoi a îmbrăcat rochia de mireasă şi s-au îndreptat către o biserică din Petroşani.

Ceremonia cununiei a durat cam mult, dar farmecul unirii destinelor celor doi tineri, în faţa lui Dumnezeu, nu se putea compara cu nimic. Emoţionată 231

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia, păşea alături de soţul ei, printre prietenii care au dorit să ia parte la acest fericit eveniment.

Ortacii lui Arpad se ţineau de glume, iar din capitală primise o felicitare cu urări de casă de piatră şi toată fericirea din lume. Iulia era contrariată că nu venise nimeni, dar acest mister avea să se elucideze, mai târziu.

Ea plutea ca un nouraş alb alături de Arpad, care o ţinea strâns de mână să nu se piardă unul de altul. De o parte şi de alta, mirii erau încadraţi de naşii lor, baciul Ştefan cu Maria, soţia lui, ținând atenți lumânările împodobite cu flori articiale de crin, la acea vreme. Urmau copiii lor iar în spate mândră se aşezase mătuşa Ileana cu două familii dintre vecinii lor.

Urmau câţiva dintre ortacii lui Arpad cu soţiile lor. Vremea se mai potolise, nu mai viscolea, dar era foarte frig şi pe şosele se circula cu greutate.

Slujba de cununie se oficia cu solemnitate şi o linişte, de parcă doreau să nu piardă nici un cuvânt cu semnificaţia lui de nuntă.

La un moment dat s-a simţit o uşoară forfotă în spatele lor şi întorcându-şi privirea spre uşa de la intrare, Iulia observase cu bucurie pe Nicoleta cu Man şi mama Antonia cu d-l Teofil.

A privit-o câteva clipe pe mama Antonia, a simţit că se bucură pentru ea, apoi şi-a întors faţa spre preot.

Gândul ei a mai zăbovit câteva clipe la noii veniţi, la femeia care se purtase cu ea ca o mamă adevărată.

Cu greu reuşise Iulia să-şi stăpânească lacrimile. La toate cununiile se adună rude, colegi prieteni, atât ai mirelui cât şi ai miresei. Aşadar veniseră şi prietenii din partea miresei, altfel ar fi fost 232

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

aproape singură, numai cu colegele ei, două dintre profesoare.

Unora poate să nu li se pară ceva de mare însemnătate, dar pentru Iulia, însemna enorm de mult venirea lor. Fericirea ei din ziua nunţii, nu ar fi fost deplină, dacă persoanele care i-au fost aşa de dragi în copilărie şi adolescenţă, nu ar fi fost acolo.

Simţindu-i tulburarea Arpad o privea îngrijorat şi o strângea cu putere de mână. Cum ar fi putut el să ştie ce avalanşă de gânduri era în mintea și în sufletul ei. Cu mari eforturi de voinţă, Iulia se reculese treptat şi asistă la propria slujbă de cununie.

Cu privirea înlăcrimată, reuşise chiar să schiţeze un zâmbet anemic, când lui Arpad i s-a pus pe cap cununa. Era ceva nostim în înfăţişarea lui, ca un rege travestit coborât din paginile unei cărţi de poveşti.

Sigur că şi Iulia arăta aidoma când i s-a pus pe cap cununa, iar cineva a surprins cu aparatul fotografic această imagine. Era un frumos dar şi solemn moment, tradiţional pentru doi tineri la început de drum, să treacă mai întâi pragul bisericii, să se cunune, apoi să-şi înceapă viaţa de familie.

Preotul le-a ţinut o predică lungă, cât o zi de vară, uitând probabil că erau în plină iarnă, despre obligaţiile soţilor, despre naşterea de prunci buni şi educaţia lor, despre faptul că numai buna înţelegere dintre soţi, poate asigura trăinicia unei căsnicii reuşite.

233

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

* Fericită zi de nuntă au avut, Iulia şi Arpad, alături de cei mai dragi prieteni şi rude. La restaurant nu au scăpat de urările baciului şi ale prietenilor din capitală.

Man ridicând paharul, după ce le-a urat casă de piatră şi cât mai curând un moştenitor, a făcut cunoscută cununia lui cu Nicoleta, în vara următoare.

Aceasta făcând pe supărata, îl înghiontise spunând: -Răbdare, nu am spus da...câte kg vei da jos?

Mama Antonia iradia de bucurie, se aplecase şi-i şoptise Iuliei la ureche: - Nu puteai face o alegere mai bună, draga mea. Îmi place foarte mult acest băiat, adăugase ea, privindu-l pe Arpad, care nu slăbea de strânsoare mâna Iuliei.

Ortacii lui Arpad în frunte cu baciul Ştefan, au jucat, au cântat, au făcut cele mai deocheate urări mirilor. Au terminat petrecerea în zori, când ajunşi de oboseală, nuntaşii au început să-şi ia rămas bun.

Pe prietenii din capitală i-au condus direct la gară, unde cu trenul de dimineaţă, aveau de mers toată ziua până-n seară. La un moment dat Arpad îi spuse mătuşii Ileana; - Peste două, trei zile, venim şi noi acasă. Apoi cu Iulia de mână a pornit spre taxiul din faţa restaurantului, care urma să-i ducă până la garsoniera lui.

Emoţiile Iuliei creşteau pe măsură ce se apropia de locuinţa soţului ei, dar erau amestecate cu o curiozitate specific feminină, să vadă cum se descurca el ca burlac.

234

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Purtată în braţe de Arpad, pătrunse în acel univers al lui. Cu câtă grijă aranjase totul înainte de plecare. Pe fiecare ușă într-o eprubetă lipită cu leucoplast, se vedea o garoafă roşie în puţină apă. În vaza neagră de ceramică de pe noptieră, era un buchet mai mare de garoafe roşii.

Mobilerul destul de potrivit pentru nevoile lui de burlac, din lemn galben, avea ceva rustic. Lăsând-o jos din braţe, Arpad spuse: -Bun venit acasă doamnă Balint şi o sărută cu multă dragoste şi căldură, strângându-i talia lângă el.

Obrajii Iuliei parcă luaseră foc, ea ne-ştiind unde să privească şi cum să-şi ascundă stânjeneala.

Aude ca prin vis şoaptele lui Arpad, ....fată dragă...fată dragă....nu reuşeşte să articuleze nici un cuvânt, dar căldura lui Arpad o umple de o moleşeală necunoscută încă. Nu îndrăznea să deschidă ochii, de teama de a nu se trezi din acel vis minunat de iubire, pe care îl trăia, în toată intensitatea lui.

Nu şi-a dat seama când rochia a alunecat de pe ea, nici cum a ajuns în pat, dar era fericită şi obosită în acelaşi timp. La scurt timp după prânz au fost treziţi de soneria de la intrare, la care Arpad abia se ridicase să vadă cine nu-i lăsa să se odihnească.

- Ce-i cu tine George? Îl auzise Iulia întrebând nedumerit, pe fiul cel mic al baciului.

- M-a trimis tata să vă chem la noi... este şi nana Ileana, vă aşteaptă cu masa.

- Bine, mergi înainte...venim şi noi. După ce închisese uşa se strecurase în pat lângă Iulia şi printre sărutări, explică de ce venise băiatul.

235

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Şi eu care credeam ca două, trei zile nu ne deranjează nimeni.... uite de ce se ţine naşul... o săruta pătimaş pe gură, pe ochi, pe faţă, până când înlănţuise întreg trupul Iuliei. Respiraţia lui fierbinte, producea Iuliei o moleşeală delicioasă, iar încercările ei de eliberare erau din ce în ce mai slabe. Simţea că se topeşte în braţele lui puternice, învăluită în halatul lui gros, ascunzându-şi faţa la pieptul lui.

- Eşti soţia mea, Iulie, nu fii copil... şoptea Arpad între două săruturi. O privea drept în ochi şi o silea şi pe ea să-l privească.

- Eşti soţia mea... eşti tot ce am dorit mai mult....

- Iar tu eşti soţul meu... numai al meu... accentuase Iulia, cuprinzându-l cu ambele braţe, simţind cum o dată cu dăruirea trupului, îşi dăruia întreaga existenţă.

- Nea Ştefan se ţine de chefuri... naş ne-a trebuit... naş avem, spusese Arpad cu puţin sarcasm în glas.

- Mi-e foame, spusese Iulia.

- Îţi aduc ceva din frigider, se oferise Arpad.

- Mai bine ne îmbrăcăm şi mergem noi la ei... nu vor renunţa, il vor trimite iar pe băiat... nu se cade să-i facem să ne aştepte, adăugase Iulia, îndreptându-se spre baie.

Arpad se aplecase şi-i trase cearceaful în care se înfăşurase, iar ea rămase câteva clipe goală. Luată prin surprindere, ne-obişnuită cu astfel de scene, Iulia strigase, nuuu.... Dintr-un salt Arpad era lângă ea şoptindu-i să nu mai fie aşa de pudică, doar erau căsătoriţi...

- Noi bărbaţii, adăugase el, avem pe lângă sentimentul pur şi o doză de vulgaritate, care ne dă iniţiativa în dragoste, altfel îmi adormeai în braţe când am venit 236

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

aici. Abia se eliberase din braţele lui şi se refugiase în baie. După un duş fierbinte, privindu-se în oglindă, constatase cu plăcere că doamna din oglindă nu era cu nimic mai prejos decât domnişoara care intrase în garsonieră cu câteva ore înainte.

Acasă la nea Ştefan petrecerea era în toi.

Alături de ei, câteva familii de ortaci de-ai lor, se grăbiseră să facă loc tinerilor căsătoriţi. Iulia se abţinea să nu râdă de solemnitatea lui Arpad când o prezenta pe soţia lui. Mătuşa Ileana mai mult prin bucătărie, da o mână de ajutor Mariei.

Oboseala petrecerii din noaptea ce trecuse se mai estompase puţin cu două, trei ore de somn, urmate de o cafea tare, naturală, primită de la cineva, pachet din altă ţară.

- Fata mamii, când veniţi voi acasă? O întrebase mătuşa Ileana, cuprinzând-o cu braţul pe după umeri pe Iulia.

- Curând, foarte curând, răspunsese ea, să predea Arpad garsoniera şi venim. Îşi simţea obrajii în flăcări de emoţie dar şi de fericire.

Parcă niciodată nu fusese înconjurată de atâtea persoane calde, iubitoare, cu mult bun simţ. Simţea efectiv cum se contamina de acea stare de calm familiar stabilit de veacuri în marile familii. Acum avea şi ea o familie, iar în viitor... cine ştie, poate vor fi şi mai mulţi, gândea Iulia în sinea ei.

Prea le-au urat toţi să aibă moştenitori, probabil că se va întâmpla. Din capul mesei baciul, nea Stefan o trase de mână, lângă el.

- Mai stai mireasă şi lângă mine, că lângă ginerică ai stat destul şi tot o să stai de acum înainte.

237

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia se minuna de cât de puţin au oamenii nevoie ca să fie fericiţi. Erau aşa de uniţi, încât erau fericiţi pentru fericirea celor din jurul lor.

Zilele ce au urmat cei doi proaspăt căsătoriţi, au stat singuri în garsonieră, cu mobila şi toate lucrurile strânse de plecare. A venit camionul, au venit şi trei, patru băieţi să le dea o mână de ajutor la încărcat.

Mătuşa Ileana şi-a regăsit liniştea numai după ce a rânduit fiecare lucru la locul lui. Avea o îndemânare deosebită, să facă loc în aşa fel încât să nu pară aglomerată de mobile şi alte acareturi.

Camera Iuliei a devenit dormitorul lor, iar cele două camere rămase libere, au suferit unele schimbări de decor. Până seara totul era pus în ordine, iar dinspre bucătărie se răspândea un miros de plăcinte, fragede şi gustoase cum numai nana Ileana ştia să facă.

Arpad s-a alăturat în scurt timp navetiştilor din sat, iar Iulia şi-a reluat activitatea la şcoală. Mătuşa era foarte încântată că le poate fi de folos, dar se simţea uneori obosită şi mai fără chef, ba mai erau şi acele dureri de şale pe care le punea de fiecare dată pe seama vârstei, sau a vremii în schimbare.

De muncă nu se plângea niciodată. Probabil tot aşa ar fi procedat şi mama Iuliei sau a lui Arpad, dacă ar fi fost în viaţă. Golul lăsat în sufletul ei de lipsa dragostei de mamă, nu reuşise să-l umple nici dragostea lui Arpad, nici atenţiile lui sau ale mătuşii Ileana.La acest capitol se simţea definitiv corigentă.

Zilele treceau în goană, lunile, pe poienile însorite zăpada începuse să se topească. În şanţurile de pe

238

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

lângă gardurile de lemn, au prins să şopotească pârâiaşe de apă, venite din munte.

Jos aproape de vărsarea în Jiu, formau vâltori de apă înspumată, izbind frenetic pietrele în cale.

Arpad s-a dovedit a fi nu doar un soţ grijuliu şi atent, dar şi un bun prieten.

O parte din treburile mai grele ale gospodăriei, au fost preluate de el, ca fiind capul familiei şi ce mândru se simţea de asta. Iulia discuta cu el multe din problemele ce o frământau, fără teama că va fi ironizată sau pur şi simplu ignorată.

Nu se plictiseau cu banalităţi, nu-şi făceau reproşuri, nu se certau pentru fleacuri. * Cum primăvara aduce în case dar mai ales în şcoli, multă agitaţie, 8 Martie fiind pricipala preocupare a femeilor, profesoarele gătite ca de sărbătoare, se întorceau de la şcoală cu braţele pline de flori. Arpad a ajuns şi el acasă cu garoafe roşii pentru Iulia şi albe pentru mătuşa Ileana.

Iulia îl privise enigmatică preţ de câteva secunde, motiv pentru care el rămăsese nedumerit.

Aşezase cu graţie buchetul într-o vază iar un fir de garoafă roşie, îl pusese separat într-un pahar cu apă, spunând; -Aceasta este pentru... el.

-Pentru care el? Se arătase curios Arpad.

-Nu ghiceşti? Încercase Iulia să prelungească momentul, să-l facă şi mai curios. Am motive să cred, că aici sub inima mea, se află un Arpad mic, mic, care în scurt timp îşi va face simţită prezenţa.

239

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Îşi plimbase cu un gest protector, mâna peste pântecele ei uşor rotunjit.

Vom avea un copil, articulase ea cu emoţie în glas. La auzul unei astfel de veşti, probabil că fiecare bărbat se manifestă diferit. Arpad a cuprins-o în braţe şi a strâns-o cu putere.

- Bravo, fata mea, m-ai făcut fericit...familia noastră... este minunat Iulie! Mătuşa Ileana la auzul veştii îşi împreunase mâinile şi...

- No asta-i bine! De cât timp aştept eu ca glasul unui copil să umple camerele astea cu strigătele lui... asta-i foarte bine, fata mamii. O îmbrăţişase cu multă dragoste, ca a unei mame adevărate.

Arpad nu s-a lăsat convins până ce un medic specialist din Petroşani a confirmat sarcina. O vizită făcută şi doctorului Adam, pe care nu-l mai văzuseră de la nunta lor, nu i-a scutit de o prietenoasă ironie; - Asta zic şi eu dragoste, le strânge mâna fiecăruia cu căldură, apoi rar se întâmplă să cadă o fată exact în braţele logodnicului, dar... pe ghiaţă. Bravo măi, dragilor, că tare dragi îmi sunteţi amândoi.

Au ajuns acasă spunându-şi puţine cuvinte, dar preocupaţi fiecare în felul său de evenimentul ce urma să se întâmple în proaspăta lor familie.Ochii Iuliei se umeziseră la gândul că se afla în primul an de căsnicie, alături de un om minunat, în aşteptarea primului lor copil.

Visurile ei de fată se realizau pe zi ce trecea, cu eforturi, era adevărat, dar meritau orice efort din partea lor. Îndrăgostită de Arpad nici nu-şi da prea bine seama dacă făcea eforturi sau nu, nu simţea încă

240

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

apăsarea responsabilităţilor de femeie căsătorită şi viitoare mamă.

Principala ei ocupaţie era pregătirea orelor de curs, iar de casă, desigur se ocupa mătuşa lui Arpad.

Rufele se spălau în mașina de spălat, recent cumpărată de Arpad, dar îi era așa drag să-i calce cămășile, să fie perfecte, fără cute, să fie mândru de îndemânarea ei de soție.

La şcoală directoarea o rugase să vină în prima pauză la ea în birou, că au ceva de discutat.

- Noi şi oamenii din sat ne interesăm dacă vei rămâne la noi, sau te atrage mai mult oraşul, intrase directoarea direct în subiect.

Descumpănită Iulia o privise mirată câteva secunde, apoi...

-Dar noi ne-am instalat aici la mătuşa lui Arpad... nu văd de unde această întrebare... sigur voi rămâne aici, Arpad face deja naveta, dar...voi lipsi o perioadă de timp...concediul de maternitate...

- Adevărat? Se minunase directoarea, copiii au prins drag de d-ta şi oamenii vor să ştie dacă vei rămâne la noi. Mă bucur sincer ... am observat eu că te-ai îngrăşat puţin, dar nu ştiam în ce fel îţi prieşte căsnicia.

-Ştiu că a sunat de intrare la clase dar vreau să mai ştii ceva; puţini oameni reuşesc să facă în viaţă ceea ce ai făcut d-ta. Nu fac complimente de felul meu, dar... sunt foarte mulţumită de felul cum lucrezi...au trecut doar câteva luni... este incredibil... crede-mă sunt foarte încântată.

După această discuţie cu directoarea, Iulia a fost scutită de a merge cu copiii în tabără, 241

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

urmând ca întrega vacanţă să o petreacă alături de iubitul ei soţ şi de mătuşa Ileana, care o dădăcea ca pe un prunc.

La vremea cositului fânului, au mers cu toţii în poiana unde avea şi mătuşa Ileana petecul ei de fâneaţă, iar Arpad înarmat cu o coasă s-a aşternut la lucru, întocmai ca ţăranii din sat.

Deşi nu mai ţinuse de mult timp o coasă în mână, se vedea că îi place şi dorea să o scutească pe mătuşa de prea mari eforturi. Ea strângea fânul cu o furcă şi-l aşeza în stoguri mici pentru a se usca mai repede. Ceva din sobrietatea lui Arpad de la începutul cunoştinţei lor, dispăruse.

Era mult mai jovial, distractiv chiar când dorea el, putea fi foarte spiritual, dar mereu afectuos şi atent cu Iulia. Pe o parcelă mai departe de ei, un alt grup de săteni ajutaţi şi de profesorul de sport împreună cu câţiva copii, coseau şi strângeau fânul, o parte îl urcau într-o căruţă, altă parte trebuia pus la uscat.

Iernile lungi de la munte i-au învăţat pe săteni să-şi facă provizii de fân pentru animalele lor. Toma era oricând bucuros să dea o mână de ajutor la cositul fânului, iar cu el antrena şi copiii, tot trebuia să-i antreneze undeva.

Către asfinţit coborând cu coasele în spate Arpad şi Toma se tachinau pe acestă temă.

- Mă ce faini ţărani suntem noi doi, începea Toma, mai ales eu... ştii cum vine vorba asta...ne lipseşte clopul şi suntem turnaţi...

- Daaa, pe mine mă avantajează şi culoarea, adăugase Arpad. Iulia care rămăsese în urmă cu mătuşa, nu se putuse abţine şi...

242

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Iată doi ţărani autentici...nici să nu pretindeţi altceva, că nu vă crede nimeni.

- Nu-i bai, răspunsese Arpad, multe intelectuale şi-ar dori câte un ţăran ca noi. Aşa-i Tomo?

- Daa ! Mai ales un holtei, ca mine, tu... ţi-ai pus pirostriile... gata.

Treceau zilele, lunile, pruncul Iuliei îşi făcuse simţită prezenţa prin primele mişcări, anemice la început, apoi din ce în ce mai tare. Dintr-o scrisoare de la mama Antonia, aflase Iulia că Mona s-a căsătorit cu Paul şi locuiau împreună cu părinţii lui.

Aşadar Paul s-a lăsat ales de Mona, care la rândul ei obosită să tot alerge după Traian, s-a resemnat într-un cămin de convenienţă. Micuţa Dora care lucra undeva într-o fabrică de confecţii, era bună prietenă cu un ajutor de maistru, în perspectiva viitoarei sale căsătorii.

Nicoleta, a rămas fidelă primei sale alegeri şi se pregătea de nuntă, în luna august, cu Man. Viaţa le dusese pe fetele de la camera paisprezece a orfelinatului, pe poteci diferite, dar tot ea, viaţa le oferea fiecăreia şansa de a se realiza pe toate planurile.

Cum a primit Arpad aprobarea pentru concediu, a rugat-o pe mătuşa Ileana să meargă împreună cu ei să vadă marea.

- Ba! Că dacă n-oi mere eu, marea nu va rămâne tot acolo... a zis mătuşa. Cum să las eu totul de izbelişte şi să plec aşe ... no. Mereți voi că lună de miere nu ați avut. Categorică în hotărârea sa, a rămas acasă, urmând să facă nişte proceduri antireumatice la oraş.

Cum nu avuseseră parte de o lună de miere, Arpad spusese soţiei sale...

243

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- No... asta-i luna noastră de miere. Vom pleca numai noi doi...

- Noi trei iubire... nu uita asta...

- Desigur...noi trei... cum am putut să uit?

Au ajuns în capitală pe înserat, după câteva popasuri pentru ei şi pentru răcirea motorului încins al maşinii, de drum lung şi de arşiţa zilei lungi de vară autentică.Mama Antonia deşi ocupată cu pregătirile de nuntă, se oferise bucuroasă să le pună la dispoziţie o cameră, să nu fie nevoiţi să meargă la hotel.

Nicoleta abia scăpată de febra examenelor aştepta liniştită ziua când avea să devină pentru totdeauna soţia lui Man. Asta nu însemna câtuşi de puţin că nu-l mai tachina ocazional, dar îl iubea sincer şi nu ar fi renuţat la el pentru nimic în lume.

Cele trei zile petrecute în Bucureşti împreună cu viitorii miri, au fost organizate frumos, plăcut, fără să-i solicite prea mult nici pe miri nici pe Iulia care se deplasa mai încet decât de obicei.

Frumoasă mireasă a fost Nicoleta iar mirele ei de o solemnitate sobră, cu care nimeni nu era obişnuit.

El îşi luase rolul în serios. Devenea familist cu toată dragostea și responsabilitatea, împlinind visului lui de tânăr îndrăgostit, urmând să trăiască alături de fata pe care şi-a dorit-o atât de mult din anii studenţiei.

Absolvent de medicină, urma să-şi facă stagiatura la un spital în apropiere de capitală, apoi va vedea ce va mai fi. Nicoleta nu primise încă repartiţia, dar cu media obţinută, avea şanse mari să obțină un post bun.

Se împlinea visul ei de copil, care-şi pierduse mama, în urma unei boli incurabile.

244

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

“Medic sau nimic”, fusese deviza ei, care se împlinise. Muncise enorm de mult, dar reuşise. Doar acest lucru avea importanţă. Tatăl Nicoletei parcă îmbătrânise şi mai mult, puţin adus de spate, se bucura pentru fiica lui, dar regreta enorm faptul că mama ei nu a putut să-şi vadă fata mireasă. Spera că de acolo unde se afla cea căreia îi oferise toată dragostea lui, se va bucura pentru fata lor şi durerea despărţirii premature, va trece. Cum putea crede asta, nu se ştie, cu atât mai mult cu cât durerea lui încă mai persista.

Nu rare erau situaţiile când se simţea oarecum în afara lumii, ancorat în trecutul său, cu soţia lui și fiica lor.

Cu toate eforturile mamei Antonia de a-l scoate din această stare, şansele de reuşită erau foarte mici.

Depresia cu care se lupta sărmanul tată, nu-şi avea leac. Privirea aceea nostalgică nu-şi va mai schimba expresia niciodată.

- Ce-ţi doreşti tu Iulia să-ţi aducă barza? O întrebase mama Antonia.

-Un alpinist răspunsese Iulia fără nici o ezitare, desigur dacă nu cumva va fi o alpinistă... vreau să am un autentic fiu al munţilor...sau o fiică.

- Dar soţul tău?

- Un fiu sau o fiică... totuna-i...sănătos să fie, în rest dacă-i seamănă Iuliei va fi frumos şi bun ca ea. Cel mai frumos copil din lume... fusese răspunsul lui Arpad.

-Normal, dacă vă seamănă vouă nici nu poate să fie altfel.

Se amuzau cu toţii, o mai tachinau pe Nicoleta ce talie suplă va avea cand va apare prima ei sarcină şi pe Man, cu urările lui nea Ştefan.

245

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia surprinsese discuţiile lui Arpad cu mama Antonia, despre locul unde a crescut Iulia, adresa de acolo, despre ce condiţii au avut acolo, dacă se interesase cineva de ea. Rămânea tăcut şi dus pe gânduri de fiecare dată. Nu se putea împăca cu această tăcere de mulţi ani, de ce nu o căutase nimeni. Un copil nu era un obiect pe care să-l uite cineva undeva şi să nu-l mai caute niciodată. Cu asta nu se putea împăca el.

Minunată a fost nunta Nicoletei cu Man, cu mulţi invitaţi, la un restaurant de lux din capitală.

Cu această ocazie s-au revăzut şi vechile cunoştinţe.

Din motive numai de el ştiute, Traian nu a participat la nunta lor şi nici ei nu ştiau mai nimic despre el.

La telefon mama lui dăduse un răspuns destul de evaziv, o călătorie...specializare...ceva de acest gen.

Nimeni nu a comentat lipsa lui în nici un fel. O atmosfera caldă, prietenoasă cu multe urări de bine din toate părţile, pentru ei toţi. În mintea Iuliei pătrundeau şi se aşterneau amintirile ca într-un film. Când se angajase ea la şcoală, avea impresia că s-a tras prima cortină. Visul ei de adolescentă se împlinise. Când s-a căsătorit, s-a tras o nouă cortină, un alt vis frumos al ei se împlinise.

Iubea şi era iubită aşa cum îşi dorise din totdeauna.

Nunta Nicoletei cu Man, trăgea o nouă cortină, lăsând în urmă copilăria lor, adolescenţa lor plină de vise şi speranţe, iar cele mai frumoase tocmai se realizau.

Mama Antonia avea un aer deosebit, care nu-i scăpase Iuliei. Un fel de nobleţe sufletească, o resemnare demnă, o ceva... ceva ce numai sufletul ei nobil putea să simtă. Rolul ei de mamă, aşa cum era, 246

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dacă altfel nu fusese posibil, îl îndeplinea cu dragoste.

Fetele ei preferate se împlineau pe zi ce trecea, erau bucuria şi mândria ei.Doar le fusese ca o mamă.

Ajunşi pe litoral la oficiul de cazare aproape de asfinţitul soarelui, obosiţi şi prăfuiţi de drumul parcurs, au fost cazaţi într-un hotel apropiat de plajă.

Peisajul semăna cu o pădure de copaci multicolori, care nu erau altceva decât mulţimea de umbrele de soare, strânse dar rămase înfipte în nisip.

Adia o briză uşoară ce lăsa pe buze un gust sărat. Arpad nu a rezistat şi a făcut o baie în mare chiar atunci, apa fiind foarte caldă. Arşiţa zilei se mai potolise iar apa mării era minunată, schimbând culorile în funcţie de culorile asfinţitului de soare.

Câţiva pescăruşi mai întârziaţi, căutau să mai prindă un peşte spre a-l duce la cuiburile lor. Ţipetele lor se amestecau cu cele ale tinerilor care încinseseră un joc cu mingea pe apă.

Iulia trebuia să-şi menajeze pruncul, deci nu intra în apă. Nu ştia să înoate şi de fapt apa, valurile mari, o speriaseră totdeauna. Pentru ea marea slăbiciune a fost şi a rămas muntele. Răcoarea lui, şopotul apelor strecurându-se pe sub cetini, aerul de o puritate ce nu se compara cu nimic, tot ce însemna munte-i umplea inima de bucurie și se simțea cu picioarele pe pământ.

Cu marea avea doar un sentiment de toleranţă.

Venise de dragul lui Arpad, să-i facă lui plăcere.

Zilele ce au urmat a stat liniştită sub umbrelă, răsfoind toate revistele de pe litoral şi urmărindu-l cu privirea pe Arpad, pe care parcă se temea să nu-l piardă.

247

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu erau chiar uşor de suportat chiotele copiilor la intrarea în apă, sau supărarea lor când exagerând erau scoşi de părinţi, cu admonestări de toate felurile.

Greu se lăsau convinşi să iasă din apă, cu promisiunea că vor merge la delfinariu sau oriunde vor ei, iar în apă vor mai reveni.

Iulia nu se putea abţine să nu-şi imagineze cum va fi ea pe post de mămică, ce probleme-i va ridica fiul munţilor, câtă răbdare şi putere de convingere va trebui să aibă cu el. Acesta parcă simţind vibraţiile din exterior îşi făcea simţită prezenţa tot mai puetrnic.

Mâna caldă a Iuliei se aşeza pe locul unde se simţea el şi-l mângâia cu duioşie nesfâşită, calmând zvâcnirile lui.Seara pe terasa unui restaurant au dansat împreună, iar Iulia şi-a pus fruntea pe umărul lui Arpad lăsâmduse condusă de el. Parcă niciodată sufletul şi trupui ei nu-i apartinuseră lui atât de total. În cursul zilei privindu-l pe Arpad când ieşea din valurile mării, îi revenise în minte, visul ei din tren. Nu mai avea nici o îndoială că ei doi erau predestinaţi unul altuia. Cum de aflase ea cu ceva timp mai devreme acest lucru, nu-şi putea explica. Cine şi de ce o anunţase practic în acest fel. Arpad ieşit din valuri, spălat de noroi în vis, spălat de parful de cărbune intrat în piele, în realitate. Se simţise tulburată până în adâncul sufletului.

- Pe unde-ţi umblă iară gândurile fata mea? O întrebase Arpad în timpul dansului. O strânse şi mai mult la piept, conducând-o în ritmul muzicii. Un blues ce-i ţinea îmbrăţişaţi şi fericiţi de fiecare clipă petrecută împreună.

248

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia avusese ciudata senzaţie că-l cunoscuse pe Arpad cu mult timp în urmă, nu ştia nimic concret, dar aşa simţea.Undeva într-un ungher al sufletului ei, el aşteptase cuminte să vină timpul lor ca să apară.

Zilele rezervate pentru sejurul la mare s-au sfârşit repede, iar circuitul pe care intenţionau să-l facă, vizitând câteva oraşe înainte de a se întoarce acasă se anunţa deosebit. Oraşe pe care Iulia nu le văzuse niciodată dar, despre care Arpad povestise multe, citise câte ceva în pliantele agenţiei de turism, unde au făcut rezervările pentru cazare.

- Ai putea să mă lămureşti în câteva cuvinte de ce te-ai interesat despre copilăria mea? Îl întrebase Iulia pe nepregătite pe Arpad, în timp ce era la volan şi străbăteau o frumoasă zonă de deal spre Valea Prahovei.

- De ce vor femeile să ştie, tocmai ceea ce bărbatul consideră că este mai bine invers? Ce te preocupă de fapt Iulie?

- Ai ieşit în oraş singur în capitală şi nu o singură dată iubire, trebuie să ştiu ce se petrece. Este puţin ciudat, nu crezi?

- Iulie! Nu ţi-am dat niciodată motiv să te îndoieşti de mine, aşa-i ori ba? Poate îţi pregătesc o surpriză...mai vedem noi...

Eu ştiu sigur că oriunde ai fi tu, oricât de departe şi de singură, nu ai să faci nimic care m-ar putea supăra pe mine. La fel trebuie să ştii şi tu despre mine. Acestea fiind zise, Iulia se aşezase cuminte cu fruntea pe umărul lui, aşa cum îşi luase obiceiul când era la volan.

249

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Minunate zile au petrecut traversând Valea Prahovei și cu stațiunile turistice, perle parcă presărate de o mână generoasă.

Un popas mai lung l-au facut în Brașov, pe care Iulia îl descoperise ca pe o adevărată cetate. Totul era o îmbinare între antic și nou, anumite cartiere erau în plin șantier. Se construiau în principal blocuri de locuințe.

Cum Arpad nu avea răbdare să cutreiere magazinele, Iulia se aventurase singură să le viziteze și să-și facă cumpărăturile. Câteva suveniruri pentru cei apropiați cumpărase și de la mare, dar la Brașov specificul era total diferit.

Profitând de ocazie Arpad se arătase foarte interesat de un anume cartier, care nu cunoscuse lama buldozerelor, este acolo multă istorie, spunea el.

Aparatul foto consumase câteva filme ce așteptau să fie developate și imaginile depuse în albumele de amintiri.

Minunate privelişti, minunaţi oameni au cunoscut, au stat de vorbă. În fiecare seară poposeau la un hotel pentru odihnă, apoi porneau mai departe.

După un voiaj de douăzecișicinci de zile se întorceau acasă prin Transilvania cu multe şi frumoase amintiri.

Nu se împlinise un an de când pusese pentru prima dată piciorul în Valea Jiului şi acum se întorcea acasă. Ce frumos suna acest ...acasă, lângă soţul ei şi mătuşa.Doi oameni minunaţi, providențiali spunea ea, care i-au înfrumuseţat viaţa. Se gândea deseori cu recunoştinţă, oare ce şi-ar fi putut dori mai mult? Un copil desigur dar şi acesta era deja pe drum.

250

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ca femeie simţea cum se împlineşte pe zi ce trecea. Profesional dăduse deja testul de foc, în perioada cât a trebuit să predea singură, limba Română în toată şcoala, cât timp colega ei fusese în concediu de maternitate. La testul de soţie, de gospodină, de mamă...mai avea încă de lucrat, dar ştiindu-se iubită şi iubind cu toată fiinţa ei, totul era cu putinţă. Era convinsă că nimeni până la ei nu au trăit o iubire aşa de curată, de intensă, de sinceră şi de frumoasă.

Fără vorbe mari şi prea multe cuvinte, trăiau intens momente unice de tandreţe, de afecţiune, de iubire. Căldura din privirile lor, nu lăsa loc de prea multe cuvinte. Iulia se întreba deseori, cum a putut trăi fără Arpad aşa de mult timp. După ce s-au cunoscut şi s-au căsătorit, acest fapt i se părea de ne-nţeles.

Sufletul ei pereche a stat ascuns undeva în inima ei, şi când a sosit timpul, a apărut mai întâi în visul ei, apoi în realitate. Era sensul existenţei ei, uneori se temea ea însăşi de tumultul sentimentelor ce puseseră stăpânire pe inima ei sensibilă şi dornică de iubire. Destinul lor era să se întâlnească şi să fie împreună. Era convinsă de acest lucru. Bucuria mătuşii Ileana, la întoarcerea lor din voiaj a fost mare.

Tot timpul a stat cu grijă să nu li se întâmple ceva, Iulia să fie atenta cu sarcina, chiar nu era de glumit. * La sosirea acasă un teanc de scrisori își așteptau rândul să fie citite și să le răspundă acelora care sfidând distanțele, doreau să mai țină legătura cu ea. Întâmplările pe care aceste fete, devenite femei, le trăiau sau povesteau ce au trăit apropiații lor, o puneau pe Iulia oarecum la curent cu mersul lumii.

251

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Avea un interes deosebit pentru soarta oamenilor și citea cu multă plăcere relatările lor, din cele mai îndepărtate colțuri de țară. Chiar le cerea să-i scrie cât mai multe. Emilia se angajase de timpuriu în industria textilă și se căsătorise prima dintre fostele colege de la camera 14 din orfelinat. Un control medical de rutină o umpluse practic de amărăciune.

Ea nu putea avea niciodată copii. O malformație congenitală făcea imposibil acest lucru.

După un timp, împreună cu soțul ei, dornic și el de un glas de copil în casă, au decis să înfieze un copil ceva mai mare pentru a evita problemele ce ar fi putut să apară ulterior. Auziseră ei mai multe întâmplări neplăcute. Emilia scrisese prietenei sale, aflate în creierul munților, pentru a o ține la curent așa cum și-au promis la despărțire, cu tot ce apare nou în viața lor. Au înfiat un băiețel și se ocupau de educația lui ca și cum ar fi fost propriul lor copil. Avea multe de povestit, cu lux de amănunte cum și-au promis la despărțire. * Emilia se afla la fereastra aparatamentului de la primul etaj al unui bloc obișnuit, așteptându-și fiul adoptat să vină de la școală. Nu era departe ci la câteva blocuri distantă, chiar în cartierul lor, în micul orășel din coasta dealurilor unei podgorii vâlcene cunoscute. Nu se zăreau ștrengarii cu ghiozdanele în spate și cu larma specifică terminării unei zile de studiu. Nu se sunase de ieșire, iar Emilia cu brațul protejat de gips, privea cu melancolie în lungul aleii dintre blocuri.

252

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Căzuse în urmă cu câteva zile pe un polei ca sticla, își luxase rău mâna și era convalescentă.

Era mândră de fiul ei adoptiv, se purtau ca niște prieteni mai mari ai lui, atât ea cât și soțul ei. Un băiat inteligent și dornic de cunoaștere, cu o mie de întrebări veșnic pregătite.

La chioșcul de ziare din colț, un băiat stătea de vorbă cu Panait vânzătorul. Cumpărase o revistă CINEMA, apoi trecuse fără nici o grabă răsfoind din mers revista, prin fața ferestrei la care Emilia privea consternată. Băiatul purta peste costumul de școală, o scurtă de fâș matlasată, cu guler blănit și la gât un fular galben cu dungi maron.Nu numai îmbrăcămintea îi stârnise Emiliei curioziatea, ci și fizionomia lui.

Ce vedea era de ne-nțeles.

Era copilul ei, îmbrăcat altfel și...nu venea de la școală. Ce putea să însemne asta? Se întreba ea neliniștită. Băiatul nu aruncase nici măcar o privire spre fereastra de unde Emilia privea cu nedumerire din ce în ce mai mare. Ar fi vrut să râdă ca de o farsă bună, dar... ce vedea ea, era realitate.

Stupefiată se îndreptase spre telefon; -Alo! Centrala, dați-mi vă rog contabilitatea, știu că m-ați recunoscut, da tot pe Radu Coman îl caut. Ce păcat...spuneți-i vă rog să mă caute când revine în birou, am ceva foarte important să-i spun. Mulțumesc mult...Așezase receptorul în furcă, absentă la tot ce era în jur, se grăbise să iasă în balcon, să vadă dacă nu era o iluzie optică.

Băiatul cu fular galben cu dungi, se distanțase bine, dar era tot pe aleea dintre blocuri. Deci era o realitate.

253

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aerul din încăpere se răcise brusc, fiori reci îi străbăteau tot corpul. O teamă nelămurită i se strecurase în suflet și nu i se putea împotrivi nicidecum. Își pusese haina pe umeri și se grăbise spre chioșcul de ziare.

- Bună ziua! Mai aveți programul radio tv și Cinemaul? Întrebase ea grăbită pe vânzătorul de ziare de la chioșcul din apropierea blocului lor.

- Bună ziua, răspunsese omul, cum și dumneavoastră-l cumpărati? Acum câteva minute l-a cumpărat și Victoraș.

Neștiind ce să-i răspundă omului, Emilia le ceru totuși pe amândouă. Mai bine două decât să le pierd, am toată colecția.

Victoraș mai decupează poze cu artiști...

- Ce v-a mai întrebat? Ce v-a mai povestit?

- Hm! Mai nimic de data asta, mi s-a părut cam abătut, obosit, fără chef de vorbă, dar foarte curios este faptul că a vrut să știe ceva...m-a întrebat...

- De câți ani lucrezi dumneata la acest chioșc?

- Să tot fie 8-9 ani răspunsese omul, dar de ce vrei să știi?

- Cred că-i cunoști pe toți locatarii din acest cartier...

- Chiar pe toți nu, dar pe mulți dintre ei, da îi cunosc puțin. De câte ori am mers împreună la geamgiu, că mi-au spart geamurile cu mingea... noi să fim sănătoși...

- Sănătate nene, a mai adăugat el și a plecat încet pe alee în sus...altă dată....ehe...striga de la o poștă... „Să trăiți o mie de ani fără reparații nene Panait”, acum...nimic. Nu prea era în apele lui Victoraș.

254

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Vedeți să nu aiba ceva probleme la școală, mai zisese omul trecând la alt client.

- Sunteți sigur că nu-i o confuzie? Încercase Emilia, nu s-a sunat de ieșire la școală...

- Eu să-l confund pe Victoraș? Imposibil doamnă...

- Oare s-a sunat de ieșire și eu nu am auzit? Îl mai întrebase ea, dar nu așteptase răspuns.

Plecase ca din pușcă. Străbătuse aproape în fugă aleea dintre blocuri în speranța că-l va zări undeva pe copilul care-i tulburase așa de mult ziua.

Cine putea să fie și ce căuta în cartierul lor... din nou fiorii reci o străbătuseră ...oare...era cu putință...

Dinspre școală se auzeau deja strigătele copiilor și grupuri mici se îndreptau spre case. Emilia rămăsese pironita în fața blocului așteptând pe Victoraș. Acesta o văzuse de la oarecare distanță și alergase sprea ea cu bucurie; - Mama Emi, sărut mâna, ce faci aici? Este frig, tu nu ai voie... dacă răcești? Îți cumpăram eu revistele...

- Bună dragul meu drag, dar unde pot să fiu eu cu ghipsul acesta nesuferit atârnat de gât?

Nu-ți face griji pentru mine, îl îmbrățișase Emilia.

Ce ai făcut astăzi la școală?

- Nimic deosebit, spusese Victor ușor dezamăgit, nici o notă, nici o lucrare... dar ce crezi că am văzut?

Spusese el entuziasmat, așezând ghiozdanul la locul lui. De emoție Emilia se așezase pe un scaun, așteptând crispată să afle dacă și el văzuse acel copil ...

- Marius a adus în clasă un arici și ce crezi că a făcut?

A speriat toate fetele, au țipat, s-au urcat sus pe bănci, a ieșit un tărăboi de a venit și tovarășa directoare.

255

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Acum va trebui să vină la școală cu tatăl său...am râs toți de el.

- Dar tu ce ai? Nu te simți bine? Ești foarte palidă, observase copilul.

- Un arici în clasă Victoraș? Dar asta nu se face...mai spusese ea, răsuflând ușurată că nu era ceva mai grav. În acel moment sunase telefonul; - Da Radu, eu sunt...

- Bună, s-a întors Victor de la școală? Se interesase soțul ei.

- Da dragă, chiar acum stăm la masă, apoi ne facem lecțiile...

- Ema, ce a fost cu telefonul acela mai devreme?

- Nici nu mai știu ce voiam să-ți spun să cumperi...

- Nu poți vorbi de față cu copilul?

- Nu, chiar nu... nu-mi amintesc acum...

- Înțeleg...

- Vreau și eu cu tata, sărise Victoraș de la locul lui.

- Tata! Știi cu ce ne-am distrat astăzi? Cu un arici... eu nu mai văzusem unul până astăzi, ce țepi are...

Fetele țipau ca de un șarpe, unele s-au cocoțat pe bănci, a venit și tovarășa directoare să vadă ce se petrece la noi în clasă.

- Mă bucur că nu ați băgat în clasă un cal, sau un urs, sper să nu mă cheme la școală pentru distracția asta, mai zise Radu amuzat.

- Pe tine nu, dar pe tatăl lui Marius îl așteaptă mâine la școală. Dar tată, pe mama o doare foarte tare brațul, sau capul, sau nu știu ce are că este foarte palidă... nu treci tu pe la farmacie, tu știi ce să ceri...încă ceva, abia aștept să te bat la șah.

256

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Lăsase telefonul să cadă în furcă și se repezise la masă.

- Victoraș, taie tu pâinea, dar cu atenție te rog, spusese Ema, privindu-l cu drag, cum așeza tacâmurile și netezea fața de masă. Ce mă făceam eu fără ajutorul tău? Îl mângâiase pe cap și se așezaseră la masă.

După terminarea lecțiilor, Victoraș își ordonase meticulos cărțile și caietele pentru ziua următoare în ghiozdan, apoi pe cele ce rămâneau acasă, în micul birou din camera sa.

Pretextând o durere de cap, Ema nu se mai ocupase de verificarea temelor copilului, cum făcea de obicei. Avea încredere în el, era foarte conștiincios.

Nu degeaba afirma ea că băiatul este mândria ei.

Când l-au luat de la leagănul de copii pentru adopție, reacționase cât se poate de normal.

- Dacă vreți voi să fiți părinții mei, atunci și eu vreau să fiu copilul vostru. Nimic mai adevărat și mai simplu. Cu logica lui de copil, de cinci ani, întrecuse toate așteptările adulților. Emilia se pierduse în amintiri...

- Cum se face că nu citești Cinema-ul? Întrebase Victoraș privind nedumerit la mama sa care se așezase în pat. Emilia presimțea că ceva neobișnuit urma să se întâmple. Se temea realmente să nu-l piardă pe Victor, nu înțelegea cum și de ce, dar presimțea asta, se temea de asta.

Ar fi vrut să aibă un răspuns clar la multe întrebări ce și le punea. Simțea că cineva nu fusese corect, dacă Victor ar fi avut un frate, acest lucru trebuia să-l facă cunoscut. Cine era acel frate, ce familie îl adoptase, dacă era adoptat sau nu?

257

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Adevărul era închis undeva între coperțile registrului leagănului de copii de unde fusese adoptat Victoraș. Cu mintea înfierbântată de atâtea gânduri, Emilia trecuse repede la faptul că o altă familie adoptase acel copil și-l va revendica și pe Victor, pentru ca frații să crească împreună. Acest gând o înnebunea pur și simplu. De ce tocmai lor trebuia să li se întâmple asta?

Se auzise soneria și pașii grăbiți ai lui Victor care se repezise să-i deschidă tatălui ușa. În șoaptă îi spusese ca mama doarme dar...nu se simte prea bine.

- Acum sunt eu acasă, mergi tu de cumpară o pâine și apă minerală, văd eu ce este cu mama.

Plec imediat spusese Victoraș, luând sacoșa cu sticle și banii. Radu intrase în liniște în dormitorul lor și....

- Ce faci tu? Plângi? Ce se petrece?

Emilia se ridicase anevoie într-un cot, apoi suspinând povestise soțului despre copilul care semăna ca două picături de apă, cu Victoraș.

Nu se putea abține din plâns și-i povesti temerile ei, dacă exista un frate geamăn, cine și de ce ascunsese acest fapt?

- Vom cerceta și vom afla acest lucru, dar trebuie discreție și mult calm... de ce dramatizezi? Este o situație delicată, dar suntem oameni maturi, vom face totul să aflăm adevărul. Dacă la cinci ani când l-am adoptat nu știa mai nimic despre asta, acum sunt sigur că va trece la fel de ușor. Cel mai mult îmi displace să readuc în discuție adopția. Până nu știm ceva sigur, nu avem ce discuta, hai te rog fă un efort, revino-ți și... ai încredere, totul va fi bine.

258

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Eu am mare încredere în fiul nostru. Nici tu nu trebuie să te îndoiești.

- Îl iubesc așa demult, suspinase Ema, nu vreau să-l pierdem. Stai de vorbă cu vânzătorul de ziare, să cunoști și părerea lui, adăugase ea, mai mult în șoaptă.

- Mama Emy, vrei o brioșă? Am cumpărat trei bucăți, pentru fiecare câte una, spusese Victor intrând pe ușă.

- Sigur că vreau, voinicul meu drag, te pricepi la cumpărături mai bine ca mine. Mulțumesc iubitule...

Primise și Radu o brioșă și-i mulțumise lui Victoraș, punându-i pe cap o mână de părinte.

- Eu ies să-mi cumpăr niște țigări, spusese Radu îndreptându-se spre ușă. Apoi terminăm treaba și facem o partidă de șah?

- Sigur, abia aștept să te fac mat, răspunsese Victor.

Erau preocupările lor obișnuite mai ales în lunile de iarnă când vremea rece îi silea să stea mai mult în casă. Ajuns în fața chioșcului de ziare și altele, Radu ceruse un pachet de Snagov, un Sport, o Informația Bucureștiului. Îl salutase cu un gest amical pe vânzător și-i spusese că se bucură că-l găsește singur.

- Aș vrea să stăm puțin de vorbă. Soția mea mi-a spus astăzi ceva foarte important și grav în același timp. Un copil care seamănă leit cu Victoraș, a trecut astăzi pe aici. A cumpărat o revistă de la dumneata și a trecut mai departe pe aleea dintre blocuri, spre cartierul nou. Îți amintești de el?

- Da, dar eu am fost convins că a fost Victoraș, apoi am văzut ieșind copiii de la școală...nu știu ce să cred acum...era ceva mai rezervat...fără chef de vorbă... asta mi-a atras atenția.

259

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dar tot m-a întrebat, de cât timp lucrez eu aici și a apreciat că probabil cunosc toți locatarii din cartier. L-am lămurit eu, că nu chiar pe toți dar pe mulți... îi știu.

- Ce vreau să te rog eu...spusese Radu, cât se poate de discret, dacă acest copil mai vine pe aici, anunță te rog pe soția mea sau pe mine. Ai aici două numere de telefon.

Este foarte important, este posibil ca Victoraș să aibă un frate de care noi nu știm nimic. Poate nu știai până acum, dar Victoraș este adoptat, știe și el asta, dar nu discutăm prea mult acest aspect. La vârsta de cinci ani, a acceptat cu ușurință să fie adoptat de noi. Știi ce a spus? Dacă voi vreți să fiu copilul vostru... atunci vreau și eu să fiți părinții mei. Asta a fost tot, de atunci este ca și cel mai natural copil al nostru.

Acum se complică puțin situația, dacă are un frate, este normal să se cunoască, dacă cineva iresponsabil i-a despărțit...noi încercăm să remediem.

Mai trec pe aici, ținem legătura. Vă salut, nene Panait.

- Ce faci? Citești ziarele pe stradă? Îl apostrofase Victor pe Radu, de cum intrase pe ușă. Mi-ai promis că te întorci repede. De vase te-am scutit eu, la restul trebuie să contribui și tu.

- Hai că ne descurcăm noi...Ema ți-am spus despre decizia soțiolor Marinescu? Renunță la tratamente, vor adopta un copil. Au obosit de atâtea investigații.

- Adevărat? Întrebase Emilia din dormitor, era și timpul, cât să mai stea așa singuri. Tocmai ei care iubesc așa de mult copiii.

260

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Abia aștept să vină cu el și la noi în vizită. Victor privea cu luare aminte când pe Radu, când pe mama Emy, apoi zise...

- Și eu abia aștept, să am cu cine să mă joc, dar dacă va fi prea mic...ce pot face cu el... îl învăț alfabetul?

- Mai este timp, vedem noi ... răspunsese Radu, care observase atent reacția lui Victoraș.

-Tu știi cât de mult te iubește tanti Kati pe tine și pe nepoatele lor. Sigur vom avea o companie plăcută. Deși nu lăsa să se vadă, Radu urmărea atent fiecare gest al lui Victoraș. Copilul făcea câte ceva prin casă, dar era preocupat. Radu nu știa ce să creadă.

Cât își mai amintea Victoraș despre propria sa situație de copil adoptat. Lăsase special subiectul să cadă, în încercarea de a-și da seama ce simte copilul lor.

Așezați la masă cu tabla de șah în față, Radu fusese nevoit să-și ferească puțin privirea în fața lui Victor. Copilul întrebase la un moment dat...

- Și voi tot așa... ca Marinescu? ... cu mine ?

- Cam tot așa, dar trebuie să știi că ... eu mă simt fericit că te avem și mama Ema te iubește foarte mult.

Poate dacă se opera... dar acum nu mai este cazul. Te avem pe tine, ești tot ce ne-am dorit de la viață. Te-am iubit amândoi din prima clipă când te-am văzut.

- Ce diferență este între un copil natural și unul adoptat, întrebase gânditor Victoraș...

- Niciuna, răspunsese prompt Radu, doar că... nașterea a fost făcută de o altă femeie... în rest nu există nici o diferență.

- Când voi fi eu mai mare...o voi cunoaște? Radu ezitase în primul moment, apoi se decise să termine cu

261

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

secretele. Avea totală încredere în copilul lor și-i spusese pe nerăsuflate...

- Dacă va mai reveni vreodată în țară... sigur. Dar la vremea aceea, era studentă și a plecat din țară cu un student străin.

Erau vremuri grele pentru studenții săraci, ca totdeauna de altfel. Unii au posibilități, alții fac eforturi mari să-și termine studiile.

- Bine bătrâne, șah la regină... fii mai atent la joc...

Radu observase că Victoraș era mai degrabă nemulțumit decât resemnat. Timpul va rezolva cumva această problemă, sau vor lăsa să se aștearnă uitarea.

Pentru moment era singura soluție. Copilul trebuia să știe, dar nu trebuia stresat pe această temă.

A trecut un timp și de băiatul care semăna cu Victor ca două picături de apă, nu se mai vorbea în casa lor decât foarte rar, dar de câte ori ieșeau pe stradă, priveau cu atenție copiii de vârsta lui Victor.

De puțin timp se dăduseră în folosință încă patru blocuri de locuințe. În acea direcție se abăteau ei mai mult, doar, doar îl vor întâlni și vor elucida misterul. Iarnă fiind timpul petrecut afară era desigur scurt.

De la leagănul de copii aflaseră că fratele geamăn al lui Victor, fusese înfiat înaintea acestuia de o familie.

Mama adoptivă își pierduse viața într-un accident de mașină, iar tatăl rămas cu infirmitate, dusese copilul înapoi la leagănul de unde îl adoptase.

Copilul se numea Paul și fusese recent adoptat de o altă familie. Mai multe nu se puteau spune, dosarul minorilor fiind secret. Despre părinții naturali ai celor doi gemeni, nu se mai știa practic nimic nou.

262

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Zilele treceau monoton una după alta, Victoraș își vedea de lecții și de treburile la care îl solicita Ema, când tatăl nu era acasă.

Cuprinsă de febra sărbătorilor de iarnă, începuse din timp pentru a se asigura că totul va fi perfect. Emilia își propusese ca în acel an să-și pună în joc toată priceperea ei, să organizeze un Revelion deosebit, iar Moș Gerilă, trebuia să vină foarte încărcat. Fericirea lui Victoraș era marea lor bucurie și nu-și precupețeau eforturile.

Cu tot frigul de afară, mai greu erau de ținut în casă copiii, odată ce stratul de zăpadă așternut, era numai bun pentru săniuțe și câte-o bulgăreală zdravănă. Victoraș nu-și mai bătea capul să afle care este diferența dintre un copil adoptat și unul natural, de cum ieșea de la școală făcea lecțiile în mare viteză apoi afară la joacă, cu zăpadă. Era fericit și roșu în obraji spre satisfacția și mândria Emiliei care surâdea printre lacrimi. Într-una din seri când copiii întârziaseră cam mult pe afară, Victor urcase scările într-un suflet, chemând-o pe mama sa în ajutor, pentru unul dintre băieții, care primise un bulgăre tare de zăpadă drept în față, iar buza îi sângera puternic. Fularul lui galben cu dungi maronii era pătat de sânge si batista nu-i folosea la nimic era îmbibată și ea.

- Mamă, mamă, vino repede! Avem un băiat lovit la gură și pierde mult sânge... face Liviu ăsta niște bulgări tari ca pietrele, acum ce facem? Întrebase Victor pe mama sa care ieșise alarmată în pragul apartamenului lor.

263

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

O singură privire fusese de ajuns pentru ca Emilia, să-l recunoască pe băiatul care semăna așa de mult cu Victoraș al ei. Neputând face prea multe cu mâna ei băgată în ghips, îl chemase în grabă pe soțul ei.

Radu privi cu atenție rana copilului, apoi aduse din trusa lui cele necesare și-l pansă cât mai bine spre a opri sângerarea. O singură privire pe chipul Emiliei îl convinsese că acesta era băiatul de care vorbiseră ei și pe care îl căutau. Îl întrebase pe copil cum se numește, unde locuiește și cum se numesc părinții lui. Își luase paltonul din cuier fără nici o vorbă, apoi către cei doi băieți; - Haideți amândoi, să-l conducem acasă pe Paul.

- Nu este nevoie, nu stau așa departe spusese Paul cu mâna pe bandajul de la gură. Mulțumesc pentru...asta, dar chiar nu este nevoie....

- Am înțeles eu bine, voi sunteți colegi? Prieteni? Îl întrebase Radu pe Victoraș.

- Și una și alta răspunsese Victoraș, dar în clase diferite. El este venit de curând în oraș...

- Te va certa mama ta când te va vedea cu buza spartă? Întrebase Radu pe Paul.

- Nu ... nu cred... dar chiar nu era nevoie să mergeți cu mine... cu mânuța liberă îi făcuse Emiliei un semn de salut, apoi pleacaseră toți trei spre casa familiei care îl adoptase pe Paul. În mintea lui Radu se perindau imagini și frânturi din discuțiile avute cu Emilia despre asemănarea celor doi copii. Sigur avea dreptate, soția lui când spunea că este posibil să fie frați, dar trebuia 264

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

să fie sigur, să-i apropie pe cei doi copii și desigur de comun acord cu cealaltă familie să le spună adevărul.

Ajunși acasă la familia lui Paul, acestuia parcăi revenise curajul și scăpase oarecum de timiditatea de la început.

- Alex! avem musafiri...spusese el din prag, apoi către Radu și Victoraș; - Vă rog întrați, părinții mei sunt desigur la televizor. În holul de la intrare își făcuse apariția tatăl adoptiv al lui Paul, cu ochelarii pe nas și un ziar în mână.

- Dar... ce s-a întâmplat? Întrebase acesta privind când spre copii când spre Radu.

- Nimic grav, o joacă de copii se grăbise Radu să-l liniștească, dar aș vrea să discutăm ceva... dacă se poate...câteva minute... În acest timp apare și mama adoptivă, Matilda care uimită privește cei doi copii, apoi încercă să spună ceva, dar un semn al soțului ei se oprise. Cei doi copii au fost trimiși în camera lui Paul iar părinții s-au așezat în sufragerie.

- Cu siguranță că ați observat și dumneavoastră începuse Radu discuția.

Am toate motivele să cred că acești copii sunt frați gemeni. Am cerut mai multe detalii la leagănul de unde l-am adoptat pe Victor și am aflat de Paul. Soția mea l-a văzut întâmplător într-o zi pe Paul la noi în cartier și de atunci nu mai avem liniște.

- Paul știe că are un frate, spusese Alex, noi doi chiar i-am promis că-l vom ajuta să-l găsească... dar se pare că viața i-a apropiat mai repede decât am sperat noi... totul s-a petrecut așa de repede, nici nu știu ce să spun...

265

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În acel moment în pragul sufrageriei, Paul cu Victoraș de mână, spune...

- Vezi Alex? Mă tem că numai eu mă bucur că mi-am regăsit fratele, el nici nu a observat cât de mult semănăm noi doi...

- Dar nu uita dragul meu, că dintre voi doi, tu știai deja că ai un frate geamăn, iar el abia acum află... deci să nu te mire o oarecare rezervă din partea lui...

- Ei nu se poate... spusese neașteptat Victor, asta este acum... vrei să spui că noi doi... adică chiar am un frate? Fantastic! Mai ceva ca-n filmele indiene, la care se uită mama Ema. Nu pot să cred spusese Victoraș, privind nedumerit la toți cei din cameră. Dezamăgit într-o oarecare măsură Paul, lăsase mâna fratelui său și se îndreptase spre camera lui. Alex îl urmase imediat și avusese cu el o explicație. Victoraș era și el derutat, dar era bucuros că aflase o asemenea noutate. În seara aceea au stabilit cele două familii, când se vor vedea din nou urmând ca ei să meargă în vizită la Victoraș. Copiii și-au strâns mâinile privinduse în oglindă cu interes, ascultând ce se discuta despre ei și ce se stabilea pentru viitor. Erau în centrul atenției și se simțeau minunat. Se priveau în oglinda mare din holul de la intrare și nu le venea să creadă cât de mult semănau ei.

Radu plecase apoi împreună cu Victoraș, după ce-și luaseră rămas bun de la părinții adoptivi ai lui Paul, după schimbul de numere de telefon și promisiunea că se vor revedea cât mai curând posibil.

De dragul celor doi frați gemeni, cele două familii au

266

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

devenit prieteni, iar copiii... adevărați frați, crescuți de niște oameni minunați și cu suflet bun.

Anul nou a venit cu un dar neprețuit pentru cele două familii. Împăturind scrisoarea Emiliei și ștergându-și o lacrimă, Iulia nu s-a putut abține să nu gândească; - Iată greșeli reparate oarecum în timp util. Mai bine mai târziu decât niciodată. Cum oboseala drumului își pusese amprenta serios asupra viitoarei mămici, Iulia alunecase ușor într-un somn adânc și odihnitor.

Pe fereastra întredeschisă pătrundea un miros suav de fân proaspăt cosit. În liniștea nopții numai greierii își încercau nevăzutele arcușuri, sărind prin iarba de lângă casa mătușii Ileana. * Buna femeie îşi făcuse atâtea griji, că un voiaj aşa de lung, să nu-i dăuneze Iuliei şi pruncului aşteptat cu mare drag. Asta nu însemna câtuși de puțin că Iulia ar dori să renunțe la plimbările ei preferate pe poteci de munte, în răcoarea și foșnetul pădurii.

Vecinătatea Jiului înspumat dădea peisajului și mai mult farmec. Pietrele mari și albe de pe cursul apei păreau coloși crescuți chiar din apă. În jurul lor apa făcea vârtejuri învolburate, iar stropii aruncați în sus păreau nestemate strălucitoare. De multe ori merseseră ei cu o pătură și un coșuleț pe malul Jiului la pic-nic. Simțea cu adevărat freamătul și veselia naturii în sufletul ei, în toată ființa ei. Dorea să nască un adevărat fiu al munților, al codrilor, voinic și sănătos. Era convinsă că făcând mișcare, nașterea ei va fi ușoară și copilul sănătos.

267

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Numai Arpad și mătușa o priveau cu luare aminte de câte ori vorbeau despre acest aspect. Simțea oarecare îngrijorare în privirea lor și observase că ei se grăbeau să schimbe repede subiectul. Iulia era prea fericită să ia seama la aceste lucruri.

La controalele făcute de doctorul mamoș, răsărea ca din pământ și doctorul Adam. La ultimul control îi spusese surâzând; -Ce bine ar fi dacă măcar 1% din căzăturile pe ghiață ar sfârși la ofițerul stării civile, spusese el cu un aer jovial. Dar...realitățile vieții erau diferite de la un om la altul. Iulia se simțea protejată în prezența lui Arpad și a celor doi medici. Curând aflase că s-ar putea să fie nevoie de cezariană. Așa se explica starea de îngrijorare a mătușii și a lui Arpad.

Era puțin neliniștită desigur, dar era bine că știa și se pregătea sufletește pentru această încercare. În ultimele zile de sarcină Iulia redusese drastic consumul de sare și era mai atentă la dieta zilnică.

Greutatea sarcinii o făcea să se deplaseze mai greu, picioarele se cam umflau și obosea mai repede.

Odată cu venirea frigului și a ploilor amestecate cu lapovița, intrase în concediul prenatal, pentru a nu complica și mai mult situația. La începutul lunii noiembrie într-una din dimineți, fiul ei dăduse semne de neliniște. Contracțiile erau din ce în ce mai dese, atunci se hotărâse să meargă la spitalul din Petroșani, unde stabilise cu Arpad că va naște sau se va opera, când va sosi vreamea.

Sosise vremea și oarecare neliniște o cuprinsese pe tânăra mămică.

268

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cu toții o asiguraseră că nu are motiv de îngrijorare, dar ea nu se putea liniști. Fiul ei dorea să iasă la lumină.

Mașina salvării sosise într-o jumătate de oră. O injecție pe patul de spital, încă o încurajare din partea doctorului Adam și sala de operație gata pregatită. În mai puțin de trei ore, totul era gata.

Toate neliniștile tinerei mămici se spulberaseră odată cu primul strigăt al fiului ei. Cu câtă forță își cerea dreptul la viață. Lacrimi de fericire scăldau obrajii Iuliei în timp ce doctorul mamoș încă mai cosea abdomenul ei.

Doctorul Adam îi pusese părintește o mână rece pe frunte.

-Să-ți trăiască feciorul Iulie și să mă chemați la botez măi...

-Mulțumesc doctore, s-a născut fiul munților. Păcat că Arpad nu este aici...oftase Iulia.

-Îl anunț eu pe Arpi, stai tu liniștită...

Apoi Iulia fusese luată pe sus de brancardieri. Așezată pe patul ei de travaliu Iulia se simțea ușurată.

Trecuse ce era mai greu.

Pe culoar mătușa Ileana nu se clintise din loc.

Aștepase cu sufletul la gură întoarcerea Iuliei din sala de oprație. Spre seară ajunsese și Arpad, direct de la mină, la apelul telefonic al doctorului Adam. Un buchet de crizanteme albe împodobi curând masa din salonul cu trei paturi unde se afla soția lui.

O asigurase pe Iulia că fiul lor este bine și este așa de frumos, cum nici nu a sperat el vreodată. Cum efectul anesteziei trecuse de ceva timp, o asistentă îi

269

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

făcea Iuliei câte un calmat pentru durerile cauzate de operație.

Arpad nu suporta să o vadă îndurând asta.

Ieșea și intra în salon, dar nu putea să vadă cum îi făcea injecții. Era așa de fericit și îngrijorat, că nu știa ce să întrebe mai întâi. Văzuse printr-un geam băiețelul lor, în camera copiilor. Mămicile își făceau convalescența în saloane mai mari.

După plecarea asistentei care nu privea cu ochi buni vizitele târzii în saloane, Arpad revenise lângă patul Iuliei, strângându-i mâinile emoționat, fără să poată spune mare lucru, dar se vedea în privirea lui cât de fericit era.

-Ce nume ai hotărât să-i dai? O întrebase în final -Cum altfel decât Codruț? Așa cum am mai discutat...

-Aș fi vrut să-i dai și numele tău...

-De ce nu pe al tău? Încercase Iulia ca și altă dată...

-Bine, ai spus Codruț, așa va fi ...trebuie să merg să-l declar, să primesc certificatul lui de nastere, apoi vă iau acasă...

-Va mai trece ceva timp dar....va fi bine, spusese Iulia toropită de oboseală și de tratament.

Odată cu Arpad se ridicase și mătușa Ileana, întrebând încă odată dacă ea nu ar vrea să rămână peste noapte să o îngrijească.

-Iulia spusese iar că nu este cazul. De la o lehuză din patul vecin aflase că după ora 22,oo urma să vină schimbul și era o asistentă foarte agreabilă, care era toată noaptea prin saloane.

Nu aveau de ce să se îngrijoreze. Operația decursese bine și totul era normal. Repausul la pat era desigur obligatoriu, dar nu era nevoie de însoțitor.

270

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Pentru lehuze era personal suficient care se ocupa de tot ce aveau nevoie.

Spre regretul lui Arpad, cererea lui de concediu fără plată nu a fost aprobată de conducerea minei. Nu avea cine să-l înlocuiască în acele zile. Asta nu l-a împiedicat să fie zilnic prezent în salonul soției sale, spre exasperarea uneia dintre asistente. Puțin a lipsit să nu se iște un scandal.

Aceasta era convinsă că dacă are acul și seringa în mână, ea este cea care face legea pe palier.

Numai intervenția medicului reușise să calmeze spiritele încinse. Obosit și stresat peste măsură, Arpad o rugase pe Iulia; -Fata mea, fă-te bine mai repede să mergem acasă la noi...abia aștept să vă iau acasă...

-Venim noi acasă, vezi tu ce nopți albe vei avea, încercase Iulia să glumească în timp ce-i întindea câteva scrisori rugându-l să le pună la poștă. Împărțea această bucurie imensă cu toți acei care făceau parte din prima etapă a vieții sale.

După trecerea celor șapte zile necesare, au fost scoase firele și în final s-a făcut externarea Iuliei și a fiului lor. Atât fiul munților cât și Iulia, au intrat pe mâna mătușii Ileana. Aceasta nu mai prididea cu treburile, cum se apropiau și sărbătorile de iarnă, venirea acasă a strănepotului ei o umplea de mândrie. * O altă scrisoare a Emiliei o amuzase destul de mult pe Iulia.

271

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Începea cam așa...

Draga mea Iulia, nu mă lăuda prea mult pentru talentul meu de a povesti. Știi bine cât m-ai bătut la cap cu... literatura.

Acum va trebui să mă suporți. Dar lăsând la o parte gluma, într-o zi când voi avea mai mult timp, am să-ți scriu despre noii noștrii prieteni, Alex și Matilda. Au oamenii aceștia o poveste de dragoste... Sper că team făcut curioasă, dar te mai țin puțin în suspans, apoi o vei citi cu mai mult interes. Până atunci tu ai grijă de fiul munților și de Arpad. Nu te obosi prea mult. Îmi este dor de tine, nu știu când ne vom revedea, suntem la distanță așa de mare.

La numai două săptămâni venise și scrisoarea promisă de Emilia. * Curiozitatea Iuliei era la cote maxime.

Scrisoarea începea cam așa...

Era cred prin anul 1985, scria Emilia, într-o mare uzină, dintr-o reședință de județ undeva în sudul țării. Se afla la etajul al-II-lea al pavilionului administrativ, ultima ușă pe dreapta, o încăpere mică, pe uşa căreia scria simplu : “Cabinet tehnic”. Bine zis cabinet, în interior nu aveau loc decât patru birouri, trei fişete şi o planşetă mică înghesuită într-un colţ.

Mobilat simplu, doar cu strictul necesar, cu un cuier pom în spatele uşii, iar birourile lăsau un spaţiu foarte mic între ele pentru trecere. Curăţenia nu era o problemă, deşi nu exista o femeie de serviciu, Matilda Vasilescu care nu suporta dezordinea şi murdăria, avea grijă în fiecare dimineaţă să ajungă la birou, înaintea colegilor și să pună totul în ordine.

272

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iubea mult florile şi făcuse rost de câteva ghivece de care se ocupa în fiecare dimineaţă. Îşi iubea mult profesia, se străduia să-şi facă datoria în mod ireproşabil, dar îi plăcea să adauge un strop de lumină şi culoare cu ajutorul florilor din fereastră. Munca de teren şi printre bărbaţi nu o abrutizase, dimpotrivă era în ea un amestec de isteţime, profesionalism şi feminitate pe care numai ea ştia să le îmbine atât de armonios.

Inginer cu multă experienţă şi un comportament ireproşabil, nu se ştie cum reuşea să ajungă totdeauna la birou cu cinci, zece minute înaintea tuturor. Când veneau cei trei Escu, totul era în perfectă ordine.

Porecla de cei patru Escu de la tehnic, o căpătaseră de la directorul tehnic, într-una din multele dezbateri pe teme profesionale când nu mai sperau să găsească soluţia optimă, cineva de la tehnic... avea o idee. După câteva nopţi nedormite şi zeci de dosare cu documentaţie răsfoite, Alex Filipescu șeful cabinetului găsise soluţia, iar directorul...

- Escule cu toţi ai tăi de la tehnic, sunteţi mari măi!

Mari sunteţi! Bravo! i-a strâns mâna cu putere lui Alex, încât acesta a trsărit de durere, iar cei prezenţi au izbucnit în râs. De atunci le-a rămas numele de “Escu de la tehnic”. Înainte să ajungă colegii ei, Matilda adunase toate dosarele împrăştiate, a pliat şi strâns planşele desfăcute, a curăţat florile de uscături şi le-a udat, a şters praful, dar când se pregătea să iasă cu coşurile de hârtii...

273

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Bună dimineaţa tov. Matilda...iar? Bine dar te-am rugat... te-am rugat mereu să nu mai faci pe femeia de serviciu... nu este corect... spusese Alex Filipescu abia intrat pe ușă.Foarte frumos, mai spuse el vizibil iritat, o albină şi...trei trântori... Ştiu... ceea ce faci dumneata...nu-i nevoie să te justifici. Eşti bine intenţionată, deşi îmi este jenă, trebuie să recunosc, suntem trei trântori... Asta nu poate rămâne aşa.

- Dumneavoastră nu trebuie să vă jenaţi, îmi face plăcere să... încercase Matilda.

- Nu, eu trebuie doar să-ţi mulţumesc şi să aştept să-mi faci şi cafeaua da?

- Nu ! Cafea nu aveţi voie, poate... un ceai de plante dacă doriţi...

- Mulţumesc, consideră că mi-ai servit un ceai, a fost foarte bun, mă simt foarte bine dar... care este coşul dumitale? Buuun! Pe al lui Tony îl punem sus pe birou, la vedere... îl iau şi eu pe al meu şi rezolvăm singuri acest aspect.

Valoarea exemplului personal, înțelegi? Între timp Angelescu a intrat val-vârtej, s-a împiedicat de coşuri şi a izbucnit supărat...

- Ce naiba este aici...pe hol m-am lovit de Barbu, aici dau peste coşurile astea blestemate... nu se mai poate circula în clădirea asta... Îşi potrivise nervos ochelarii cu rame de aur pe nas şi se îndreaptase spre biroul lui, din colţul opus uşii, în cel mai ferit ungher al biroului.

- Auzi Angelescule? Ia-ţi tu blestematul tău de coș, poartă-l cu grijă până la toboganul de gunoi, iar dacă nu te poţi descurca schimbă ochelarii măi, îi zise Alex.

274

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Cu siguranţă că iar are necazuri cu nevasta, spusese mormăind Angelescu după ieşirea celor doi din birou.

Uite una care se pricepe de minune să-şi fiarbă soţul în suc propriu... apoi se apleacase cu lehamite, şi-a luat coşul de hârtii şi s-a îndreaptat spre tobogan.

Se părea că şi-au stricat reciproc ziua încă de dimineaţă. Au revenit în birou şi s-a aşezat fiecare la biroul, său fără nici un chef de vorbă.

După zece, cincisprezece minute a intrat Tony, veşnicul întârziat şi cu o minciună penibilă gata pregătită.

- Bună, la toată lumea, naiba să le ia de rable, bagă ăştia nişte maşini pe traseul nostru...

Sătul de minciunile puerile şi de insolenţa lui Tony, Alex Filipescu ridicase privirea dintre hârtii şi-l apostrofase...

- Ştii ceva? dă tu un telefon acolo... unde trebuie, să scoată rablele de pe traseul vostru sau vino pe jos, eşti tânăr, nu stai departe...

- Ce-i cu coşul ăsta cocoţat aici? Se răţoise Tony.

- Te aşteaptă cam de mult, plimbă-l până la tobogan, faci şi înviorarea cu această ocazie.

- Îţi baţi joc de mine? Se aprinde Tony şi mai tare.

- Deloc, cu un spate aşa de solid... cine şi-ar permite? Știi bine că nu avem femeie de serviciu, şi noi am făcut acest ... sport şi nu ni s-a întâmplat absolut nimic te asigur.

- Am priceput... ai o criză de autoritate... te-ai sculat cu faţa la cearceaf... ieșise bombănind cu coşul de hârtii într-o mână, legănându-se insolent.

Sunetul strident al telefonului îl împiedicase pe Alex să continue discuţia plină de sarcasm cu Tony.

275

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era între ei o antipatie reciprocă, ce se agrava pe zi ce trecea, pe care de fapt Tony o alimenta cu tot felul de isprăvi şi cu insolenţa-i caracteristică.

Alex ridicase receptorul şi ascultase cu atenţie.

Se aştepta să fie sunat, nu era pentru prima dată într-o problemă urgentă.

- Da, Filipescu sunt, salut nea Pandele! Ştiu ce vrei să-mi spui... nu te supăra pe mine, dă-mi te rog două zile şi ai dosarul complet, verificat, parafat, fără probleme.

Te cred... pe cuvânt de onoare că te cred, ştii că nu glumesc cu astfel de lucruri, o mică greşeală de calcul şi o luom cu toţii de la început. Timp pierdut, risipă de material... nu vrem asta...două zile şi vei avea tot ce-ţi trebuie. În nici un caz nu începeţi prototipul înainte de aprobarea în fază finală, ştiu eu ce spun...te salut şi eu, adaugase Alex plin de amărăciune. Închise telefonul, dar imediat formează un număr şi ...

- Alo! Tehnologia? cu Tatiana vă rog... cum care?

Câte Tatiane aveţi acolo? Filipescu sunt, lasă prostiile...apoi soţiei sale...

- Ce faci dragă? Ai terminat de pilit unghiile? Ai băut cafeaua? Eşti deja la a doua ...n-ai uitat să te machezi nu? Situaţia pe care o cer de o săptămână când ai de gând să o termini? Până când să-i mai ţin pe loc pe cei de la prototipuri? Trebuie să ţip ca să-ţi predai şi tu lucrările la timp?

- Nu ridica tonul, nu-i în firea ta şi nici nu-mi place... când va fi gata... o vei avea... Alex trântise telefonul, iar Angelescu jubila. Tony intrase fluierând şi se aşeazase la biroul lui fără nici un chef.

276

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Tov. Matilda, mai treci te rog o dată prin tot acest dosar, nu cred că lipseşte ceva, dar vreau să fiu sigur.... spuse Alex şi-i întinse un dosar.

- O fac imediat tovarăşe Filipescu, răspunsese ea, respectând parcă starea de spirit a lui Alex.

Auzise ea multe prin birouri că de, lumea ce treabă avea, să bârfească ba pe unul ba pe altul... După puţin timp predase dosarul, convinsă că nu mai era nimic de completat.

- Puteți semna fără grijă, spusese ea, este în ordine, iar cât priveste derogarea cerută pentru material...fară teste de rezistenţă... nici nu intră în discuţie.

- Perfect, te ocupi dumneata de acest aspect şi să-i dăm drumul odată că trenează de prea mult timp.

Anexezi şi buletinele de laborator la dosar să fie totul clar şi definitiv.

- Mâine va fi gata, fiţi sigur de asta.

Alex se pregătea să iasă din birou şi în sinea lui gândea...

- Uite o femeie şi jumătate, mare lichea trebuie să fi fost, cel cu care se spune că a fost căsătorită. Alex încercase în mai multe rânduri să intuiască viaţa intimă a Matildei. Profesional nu i se putea reproşa nimic. Era serioasă, decent şi elegant îmbrăcată, avea rareori un zâmbet palid în colţul gurii, şi o lumină cuminte se revărsa din ochii ei ori de câte ori o privea mai atent.

Curios era faptul că Matilda nu-i ocolea privirea. Tatiana îl privea fugitiv, parcă privea prin el cu impertinenţă. Matilda îl privea calm, grav, cu o undă de tristeţe, cam prea multă tristeţe... De mai multe ori îşi pusese Alex întrebarea, ce ar putea face 277

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pentru Matilda, ar fi vrut să o ajute... tocmai el care avea şi mai mare nevoie de ajutor şi de înţelegere.

Da, înţelegerea era totul. Matilda îl înţeleagea şi-l compătimea sincer, dar discret, în tăcere. Ştiind că era un biet om căsătorit şi cu o pereche de coarne cât ale unui cerb bătrân. Toţi ştiau asta şi-şi dădeau coate sau îşi aruncau priviri semnificative când îl vedeau trecând.

O iubise pe Tatiana şi-i iertase multe, dar şi răbdarea lui avea o limită. De câte ori Alex încerca să-şi analizeze la rece situaţia familiară, avea o senzaţie de sufocare, în el se dădea o luptă... parcă cineva îi striga din interior: “ Eşti un prost, un mare prost, cel mai mare prost care a existat vreodată...cât ai să mai suporti ?”

Gândurile de acest fel îl secătuiau de energie.

Se schimba la faţă şi era suficient să o privească pe Matilda, să-şi dea seama după privirea ei alarmată, cât de rău arăta el în astfel de momente. Îşi impusese răbdare. Numai cine a făcut asta timp de ani de zile, cunoaşte adevăratul sens al acestui cuvânt şi odată cu el toate chinurile iadului.

Stimat şi apreciat de aproape toată lumea, Alex se simţea umilit şi batjocorit tocmai de aceea care ar fi trebuit să-i fie alături în orice împrejurare. Starea de încordare continuă, problemele de serviciu, solicitaseră prea mult inima lui, iar urmările nu au întârziat să se arate.

Nu avea cui să-i spună tot ce îl durea, soţia lui nu avea timp pentru aşa ceva. De aceea Alex aştepta momentul potrivit pentru a termina definitiv relația lui cu Tatiana, fără scandal, fără complicații.

278

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Un divorţ de comun acord, care să nu stârnească prea multe bârfe. Va fi ca o plecare în delegaţie, iar revenirea va fi cu ei despărţiţi. Era în joc viaţa lui, sănătatea lui şi de ce nu, prestigiul lui de specialist în automatizări.

Se simțea terfelit de o femeie total inconștientă și depravată. Prelungirea acestei stări de fapt ar fi complicat şi mai mult situaţia.

- Nu arătaţi prea bine, îl trezise Matilda din gândurile negre, nu doriţi un ceai?

- Dacă faci şi pentru dumneata... da. Apoi prefăcânduse că-şi caută ceva în birou, o întrebase grăbit, fiind singuri în birou, pe moment.

- Dumneata de ce nu te recăsătoreşti? Nu-ți este greu singură? Îşi ascunsese faţa simţind cum roşeşte ca un licean.

- Eu? Matilda tresărise la auzul acestei întrebări atât de directe și neașteptate, dar revenindu-şi repede spusese simplu, că făcuse o încercare dar... nu a fost ceea ce şi-a dorit ea.

Decât o biată femeie în rândul lumii, mai bine singură. Poate eu am cerut prea mult, sau el nu a avut nimic de oferit, sufleteşte vorbind... nu-mi place să încurc oamenii şi nici ei pe mine... asta sunt eu.

- Fericit cel căruia vei dărui comoara inimii dumitale, lăsase Alex să-i scape cu amărăciune în glas.

- Poate am şi făcut-o şoptise Matilda ca pentru sine, dar nu-l consider deloc fericit.Pusese grăbită cana de ceai pe biroul lui şi ieşise cu ibricul. Alex rămăsese consternat de ceea ce auzise, sau i se păruse? Era surescitat şi nu mai era sigur de nimic.

279

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Simţise sau i se păruse numai că în expresia feței ei, era o undă de reproş...

Se simţea foarte tulburat, luase repede o bucată de hârtie şi scrisese în grabă câteva cuvinte, apoi o pusese într-un dosar de pe birou. Când Matilda se întorsese cu ibricul, Alex îi întinse dosarul dar nu putuse rosti nici un cuvânt.

Privirea lui aproape temătoare se odihni o clipă în ochii ei limpezi şi cuminţi, ceea ce îl ajută să se reculeagă repede. Ajunsă la biroul ei de lângă fereastră, Matilda deschise dosarul și citise: “ Astăzi fac caracterizările pe anul trecut, ce ai vrea să scriu despre dumneata? Că-ţi place să faci şi pe femeia de serviciu? Las deoparte faptul că eşti cel mai conştiincios Escu al nostru, sau despre intenţia de a-mi pune o floare pe birou?

Cu scrisul ei frumos şi ordonat, Matilda a răspuns: “Scrieţi numai despre floare, o meritaţi şi eu nu mă tem că ar putea afla toată lumea”. Pusese zâmbind dosarul pe biroul lui Alex fără să rostească nici un cuvânt, deşi erau tot singuri. Acesta o privea în tăcere. Nu înceta să-şi repete, ce femeie minunată era ea. Trebuia să fie un mare măgar acela care ar fi încercat să o amăgească într-un fel sau altul.

O femeie cu picioarele pe pământ. Când abia sosise în biroul lor, Angelescu încercase să se lege de ea, dar a fost repede lămurit să nu-şi piardă timpul degeaba. Apoi a rupt hârtia şi a aruncat-o în coș.

Angelescu a intrat aproape neauzit de nimeni şi s-a instalat la locul lui.Părea că s-a cufundat cu totul în studierea unui dosar, dar la un moment dat Alex care-l cunoştea foarte bine i se adresase: 280

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Angelescule! Cum stai cu situaţia? Acesta tresărise se bâlbâise apoi reușise să articuleze: - Merge... merge cam greu, este o treabă cam încâlcită... nu-ţi pot spune nimic astăzi...

- Spune-mi denumirea şi din câte litere este şi-ţi închei eu careul.

- Ce naiba ai astăzi? Te-ai certat cu nevasta?

- Nu măi... dacă eşti la ultimul număr al revistei Flacăra rebus, l-am făcut pe tot, aseară acasă. L-am avut chiar în două exemplare, unul pentru mine şi unul pentru Tatiana. Ne-am luat la întrecere, ea a lucrat o temă uşoară, Serenade cred şi iradia de bucurie că i-a reuşit destul de repede, dar când a dat peste, Ad libitum - a aruncat revista pe noptieră şi s-a dus să facă duş.

Tocmai de aceea te întreb, la ce temă eşti, poate te ajut să termini mai repede. În vocea lui Alex era jumătate mânie, jumătate ironie. Un fel de ironie amară, simţind cât de grosolan era minţit de subalternii lui.

- Sunt la “ Promemoria”, dacă ţii morţiş să ştii şi este un tip din Galaţi, care-mi scoate peri albi nu altceva.

Auzi denumire : „Puncte susţinute într-o formaţie vocală” spusese Angelescu, este din cinci litere.

- Pentru că ai adus vorba de promemoria, trebuie să dau programarea concediilor pe anul viitor, în două trei zile. Te sfătuieşti cu soţia şi-mi dai răspunsul. Şi dumneata tov. Matilda.

- Cum pe anul viitor? Sărise Angelescu, eu nu l-am terminat nici pe cel din acest an ....

- Mai ai nouă zile din el, ai spus că le vrei de sărbători că mergi la socri... de fapt este o planificare la nivel de 281

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

uzină, se mai pot schimba, în funcţie de biletele la odihnă sau tratament... ca de fiecare dată măi...

- Parcă ştie soţia mai bine ca mine... mai mormăise Angelescu.

- Nevestele ştiu totdeauna mai bine, sau se pricep foarte bine să lase această impresie. Au capul plin de idei.

Până una alta eu zic să lăsăm deoparte rebusul şi să ne vedem de ale noastre. Am obţinut o amânare de două zile, atât şi nimic mai mult... începe prototipul... pricepi?

- Te rog... te rog... se manifestase Angelescu ofensat.

- Şi eu am sperat să nu fie nevoie. Nu le pot face singur pe toate, spusese Alex.

Angelescu era genul de funcţionar mediocru, care ar fi făcut orice, numai să nu facă nimic. Îi plăcea să tragă de timp, să se lase rugat... împins de la spate tot timpul. Capabil să privească ore întregi o pagină, fără să citească un rând, parcă deţinea secretul somnului cu ochii deschişi.

Numai când venea Dan de la desfacere şi se aşezau la şuetă, devenea ceva mai animat. Stăteau de vorbă ore întregi, fără să discute nimic interesant, numai prostii...banalităţi. Deseori cei din birou erau deranjaţi de astfel de discuţii, care păreau că nu se mai termină. Când Dan se hotăra să plece, invariabil întreba: - Oare de ce venisem eu la tine? Lasă că te sunt când ajung în birou....apoi lui Alex...

- Salut bătrâne, lasă că mai trec eu pe aici...

- Încă un pierde vară pe care-l plăteşte statul de pomană, gândea Alex în sinea lui.

282

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cine oare îl ține și pe acesta în brațe? Cu câtă plăcere l-ar fi trimis pe acest necioplit să închidă uşa pe dinafară şi să nu o mai deschidă niciodată. Într-una din zile Alex se hoatărâse şi-l apostrofase pe Dan, să nu-l mai țină din treabă pe Angelescu, mai ales că avea ceva urgent de terminat. Ştia el bine cum se chinuia Manole cu toate treburile în timp ce aceşti intelectuali de carton, nu ştiau pe unde să-şi mai piardă timpul. Important era să vină ora de plecare acasă şi ziua de plată a salariilor în rest... alții îşi băteau capul cu problemele de tot felul.

Specialiști în tăiatul frunzelor pentru câini. În altă zi i-a trimis să discute afară, să nu-i mai deranjeze pe cei ce aveau calcule grele de făcut. De atunci Dan venea mai rar şi pleca repede când era Alex la birou, năravul din fire... ce să-i faci unuia ca el...

Cu fiecare zi ce trecea Alex avea senzaţia că trăieşte pe marginea unei mlaştini şi simţea că dacă nu va face nimic riscă să fie înghiţit. Toate valorile în care crezuse erau bulversate, împroşcate cu noroiul unei indolenţe de nedescris. Simţea imperios nevoia să plece undeva departe să nu mai vadă, să nu mai audă nimic. Dacă şi-ar fi pierdut şi stima faţă de sine însuşi, drama lui ar fi fost totală. Nu putea permite acest lucru. Trebuia făcut o curăţenie generală. Ar fi plecat oriunde, nu-l legau prea multe de acest oraş, ba chiar începuse să-l plictisească de moarte. Într-o discuţie cu inginerul şef, îi propusese discret să-l transfere undeva în alt loc pe orice post rămas vacant. Nu suferea de sindromul şefiei

283

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

şi se acomoda foarte bine condiţiilor de lucru. Acesta însă, nici nu a vrut să audă de asemenea prostie.

- Pleacă un timp în concediu, fă ceva să ieşi din starea asta... dar de plecat să nu aud o vorbă. Avem nevoie de specialiști ca tine. Alții...ar trebui să plece dar...

Alex simţea că se sofocă în acea atmosferă, de ipocrizie, de minciună şi laşitate, figuri hidoase schilodite sufleteşte, adunate parcă anume în jurul lui să-i întregeasă coşmarul familiar. Un timp mai sperase că bunul simţ al soţiei sale, o va împiedica să mai cadă pradă altor tentaţii, dar se înşelase amarnic. Tatiana se da în spectacol peste tot.

La serviciu nu se jena să se zbenguie cu Tony cu glume şi gesturi care pe Alex îl dezgustau total.

De aici până la o depresie sau chiar mai rău, era numai un pas, iar Alex refuza să-l facă. Dorea din tot sufletul să sfărâme lanțul cu care fusese legat de o femeie usoară, fără morală, fără scrupule, fără acel minim bun simt care ar fi ferit-o măcar de bârfele colegilor.

Tot timpul a făcut numai ce i-a plăcut ei, de nimneni nu se sinchisea.

Stabilise cu ea că vor face concediul de odihnă în Retezat, deoarece ultimii doi ani îl făcuseră la mare.

Alex pregătea în minte tot felul de scenarii, cum să facă să-i spună că va trebui să divorţeze, fără scandal.

Sigur că va fi o surpriză, ea adora surprizele şi se alinta ca un copil. Dar copil nu a dorit să aibă niciodată. Aşa că singuri sau cu două trei familii de prieteni, au petrecut ei aproape zece ani de căsnicie.

O căsnicie plină de frustrare și de ridicol, în care el era deseori ignorat şi ridiculizat pe față de soţia lui. Alex iubea enorm de mult copiii, dar ea răspundea 284

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

invariabil, este destul timp și pentru plozi. Timpul a trecut, s-au maturizat, copii nu au avut iar viaţa lor de familie era un fel imitaţie a ceva convențional şi fără sens.

Revenindu-şi din gândurile care-l năpădeau adesea, Alex formase un număr de telefon şi...

- Alo ! Tot eu sunt, cum stai cu situația cerută?

- Ce tot vrei dragă? Ce sunt eu robot? Hai că ai devenit un pisălog şi un nesuferit...te rog să mă scuteşti...

- Te scutesc fii fără grijă, l-am trimis pe Tony să te ajute, nu să se ţină de bufonerii. Se aude până aici ce tărăboi faceţi. De la capătul firului s-a auzit cum ea a trântit receptorul în furcă.

Alex scrâşnea din dinţi, mai luase o gură de ceai şi-şi fixase privirea pe coperta unui dosar. Ştia că dacă ar fi privit fie şi numai o clipă în partea lui stângă, ar fi întâlnit privirea cuminte şi îngrijorată a Matildei, dar nu suporta să fie compătimit. După un timp îi aruncă o privire fugară. Era aşa de tristă, de parcă ea avusese acea convorbire penibilă la telefon.

- Ce femeie fără inimă şi fără minte, gândea Matilda, coborând privirile în hârtiile de pe biroul ei.

- Câtă deosebire, gândea Alex... cum de-am putut fi atât de legat la ochi? Am fost un imbecil...un mare imbecil...îi venea să strige...un imbecil, asta am fost... dar lucrurile nu vor rămâne aşa...

Soarta care le potrivește pe toate, se pare că aici le-a cam încurcat. Totuși acolo unde greșește soarta, omul poate îndrepta, mai mult chiar, are această datorie față de el însuși.

285

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cu siguranță că da, era vorba de propria lui viață, de sănătatea lui și de multe altele la care nu voia să se gândească. Refuza să-și piardă și stima de sine, destul se simțea ironizat de cei din jur. Trebuia neapărat să iasă din acel marasm insuportabil. La cei aproape patruzeci de ani ai lui, nu era drept să se bălăcească în mocirla în care se străduiau alții să-l înece.

Alex era dornic de o viață tihnită, cămin liniștit, un copil sau doi și o femeie bună, onestă în care să poată avea încredere, să se respecte reciproc, nu batjocura în care trăia el.

Un scandal cu Tatiana ar fi atras anumite consecințe, chemări la organizația de partid, pus în discuția colectivă, de parcă întreg colectivul ar fi trăit cu ea, nu numai el. Nu suporta să arate public toată mizeria vieții lui private, cele mai intime detalii, i se părea mai mult decât poate suporta un om normal și cu bun simț ca el. Dorința lui nu era altceva decât dorința unui om onest, cinstit până-n adâncul sufletului, dezgustat de teatrul ce se juca în jurul lui. Știa că este încornorat, o iertase deja de două ori, dar de data aceasta nu mai era posibil. O iubise mult pe Tatiana, o răsfățase mult, cu toate capriciile ei, dar ea se comporta ca o felină, scoțând ghiarele din ce in ce mai des. În ultimul timp Alex se gândea tot mai mult la divorț și aduna dovezi deși se simțea mizerabil numai la gândul că va trebui să-și acuze soția de adulter.

Trebuia ca tot acel circ să se termine odată pentru totdeauna. Intrarea lui Tony îl trezise oarecum din gândurile sale, apoi acesta îl întrebase; - Ce, ți s-au înecat corăbiile? Ce ai pățit?

286

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Da, o flotă întreagă, spusese Alex cu un oftat. Tot ai pomenit de corăbii, află că mi s-a făcut un dor nebun de... mare.

- Păi voi când plecați în concediu se interesase Tony, făcând pe indiferentul.

- Prin iulie, numai că am stabilit cu Tatiana să-l facem în Retezat, în acest an. Știu că ea nu va renunța la planul inițial, iar mie... mi-e dor de mare. Asta este.

- Eiii ! O convingi tu cumva, nimic nu este bătut în cuie... de fapt nici eu nu știu ce direcție voi lua vara aceasta.

Plecase lăsând discuția neterminată. Cum ziua de lucru era pe sfârșite, începuse forfota pregătirii de plecare acasă. Alex și-ar fi dorit mai mult decât orice în acel moment, să o ia pe Matilda în mașina sa și să o ducă la el acasă, de unde să nu mai plece niciodată.

Răbdarea lui atinsese limita de sus, prea se adunaseră multe. O simțea prezentă alături de el tot timpul, așa de bună, de cuminte, de stabilă și fermă în tot ce făcea. Ajuns acasă Tatiana izbucnise plină de nervi: - Ai întrecut orice măsură! Mă calci pe nervi de fiecare dată... Alex o oprise cu un gest, plin de amărăciune...

- Acum suntem acasă, problemele de serviciu le rezolvăm acolo, mai civilizat dacă se poate.

- Civilizat? Cu cine? Cu tine? Imposibil...ce aveai așa de urgent de discutat?

- Aștept să te calmezi... apoi poate renunțăm la concediul în Retezat și mergem la mare... mi s-a făcut dor... de mare...

287

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Ce sunt eu? Marioneta ta? Faci numai ce vrei tu? Nu știu, mă mai gândesc eu... Alex o privise cum deși vroia să pară supărată, soția lui jubila pur și simplu la ideea de a merge din nou la mare.

Cu siguranță că-și dorea mai mult să se expună la soare decât pe poteci de munte. Se retrăsese în bibliotecă, o rugase să nu-l deranjeze, iar acolo... obosit, nemulțumit, știind ce va urma.

- N-ai decât să te închizi acolo, bine că ți-ai luat de lucru și acasă, nu știam că soclul din fața clădirii administrative este pentru statuia ta.

- Fii liniștită, nu este pentru mine, este lucrarea de diplomă a unui bun student la arte.

Dezgustat de asemenea discuții a intrat în bibliotecă și-a pregătit casetofonul, știind sigur că ea îl va suna pe Tony să se consulte cu el în privința concediului.

Nu avea nici acea minimă decență să păstreze aparențele față de Alex.

Umilința și dezgustul acelei situații îl sufocau.

La scurt timp o auzi pe Tatiana formând un numar de telefon. Alex ridicase lent receptorul din bibliotecă și pornise casetofonul pentru înregistrare. Nu era de demnitatea lui să facă asta, dar era imperios necesar să o pună pe soția lui fără scrupule, în fața acelor dovezi de netăgăduit.

Ea ar fi fost capabilă să nu recunoască nimic și să nu vrea să divorțeze. Pentru ea situația era comodă.

Un soț cu un salariu foarte bun și un amant foarte distractiv. Mai mult nici nu-și dorea. Dar pentru Alex, viața de familie devenise un adevărat coșmar.

288

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Bunul lui simț îl obliga să pună capăt acestei situații. Era ridicol și foarte stresat de atitudinea soției sale libertine.

- Alo! Supărată, supărată rău? O întrebase Tony pe Tatiana.

- Mai bine nu m-ai întreba, spusese ea cu voce joasă, ce crezi că i-a trecut prin cap? Vrea să mergem iar la mare...ce facem?

- Simplu...te duci la mare, care este problema? Ca din întâmplare după două, trei zile vin și eu. Simplă coincidență, nu?

- Ești nebun? Sau vorbești serios? Chiar vii? Cu tine...nu se știe niciodată...

- Sigur că vin, nu scap eu așa ocazie...hai că o să fie super, distracție la maxim... Încearcă să îndulcești puțin atmosfera, astăzi a fost ca un zbir, cătrănit rău...a vrut să mă țină peste program pentru niște hârțoage, încă ceva...nu prea am bani, vezi tu ce faci pe acolo...

-Mă descurc eu și de data asta șoptise Tatiana și închisese grăbită telefonul. Răsuflase ușurată că nu o surprinsese nimeni discutând cu Toni. În bibliotecă Alex lăsase plin de lahamite receptorul în furcă și închisese casetofonul. Spre uimirea lui, nu mai era nervos, discuția celor doi era așa de revelatoare, încât aproape că se simțea eliberat de orice obligație familiară. Singura și cea mai inteligentă soluție, era un divorț amiabil, dar cunoscând toanele Tatianei și lipsa ei de scrupule când era vorba de câștiguri materiale, trebuia să adune dovezi împotriva ei.

289

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aproape că se disprețuia pentru ce făcea, dar era imperios necesar să o facă să recunoască adulterul și în consecință să accepte divorțul, fără nici un fel de pretenții. Alex și-ar fi dorit ca totul să decurgă discret, fără jigniri sau scandal din partea nimănui, iar într-o bună zi să se știe divorțat, descătușat de acea mascarada la care era nevoit să ia parte zilnic.

Ce nu putea înțelege Alex, era cruzimea nerușinată cu care se amuzau cei doi pe seama lui.

Până unde putea merge acea inconștiență, nici nu voia să știe. Îl considerau idiot. Era deja prea mult. Mai în glumă, mai în serios, Tatiana îl tachina astfel: - Curând ai să ajungi un moșulică bosumflat și arțăgos care stă în fotoliu și ascultă muzică simfonică... nu știu cum poți să o suporți... îmi zgârie auzul.

Așadar de la soțul banal și încornorat nu mai era decât un mic pas până la moșulică ramolit anticipat de Tatiana. Tocmai acest pas mic, Alex refuza să-l facă. Decizia lui era definitivă. Nu a știut să aprecieze iubirea lui și devotamentul, venise într-adevăr timpul ca fiecare să-și vadă de viața lui. Într-una din zile Alex părăsise biroul lăsând cheile pe birou. Nu spusese nimănui unde se duce, anunțase doar că în ziua aceea nu se mai întoarce la birou. Nici Tatianei nu-i spusese nici un cuvânt, știa el bine că o informează Tony.

Acesta simțise că ceva nu era în ordine și întrebase cu naivitate: - Ce are șeful nostru? Nu se simte bine? Angelescu îi răspunse mormăind: - Dacă nu știi tu, care ești...de-al casei... de unde vrei să știm noi? O fi obosit, am înțeles că la sfârșitul lunii 290

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pleacă în concediu la mare cu nevasta, o duce la bronzat și anul acesta...

- Nu zău? A reușit să o convingă? Ca să vezi ce chestie...

- Așa se pare, răspunse Angelescu privind cu invidie pe Tony. La sunetul strident al telefonului, Tony ridicase receptorul precipitat și răspunsese.

- Cine ești tu măi puștiulică? Așaaaa da, ți-l dau pe tata... vino tăticule, te caută băiatul... ți-ai făcut plozi...ai grijă de ei...îl anunțase pe Angelescu pe un ton de parcă îl retrogradase.

Acesta ridicând receptorul, se răstise la copil...

- Vorbește măi mai tare! Nu ai mâncat astăzi? De unde vrei să știu eu? Sună pe mama, ea trebuie să știe... daaaa sigur... ea le știe pe toate... hai că nu am timp, am mult de lucru...pa. Parcă aș fi dădacă...

- Ba mai frumos, ești tată, deci...

- Auzi măi... gură spartă? Tu nu ai nimic de lucru? află că eu am, n-am chef de glumele tale. Filozofie de doi bani...

- E mai ușor și mai ieftin să faci filozofie decât plozi....mai aruncă Tony cu sarcasm în timp ce voia să iasă din birou, să-și piardă timpul pe la alte uși.

- Ascultă tu băiatule...zisese Angelescu luând un aer de superioritate:” Dacă nu se va găsi cineva să te jupoaie de viu...riști să mori în pielea celui mai mare neobrăzat măi, crede-mă”.

- Asta în ce carte ai mai citit-o? Întrebase Tony cu obrăznicie. Știa că Angelescu copiază citate și le plasează unde crede el că se potrivesc, încercând să le dea un aer cât mai natural și spontan.

- Are vreo importanță?

291

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Are, mie îmi plac oamenii de spirit, spontani dar...originali măi...capabili să gândească cu propriul lor creier...nu așa...

- N-am făcut altceva, decât să fiu de acord cu autorul, care era un bun cunoscător de oameni, cum nu am pretenția că aș fi eu...

- Altă dată, pune ghilimele și spune:”citez”.

Ieșise pe ușă fără să mai aștepte încă o replică de doi bani de-a lui Angelescu.

Cum luna iunie se apropia de sfârșit, pregătirile de concediu erau din ce în ce mai evidente. Se instalase o plictiseală, o monotonie de care fiecare încerca să scape în felul lui. Canicula se instalase cam devreme în acel an, iar ventilatoarele abia își făceau simțită prezența, ici colo câte unul.

Alex se învăluise fără să-și dea seama într-o aură de mister. Tony urmărea fiecare gest, fiecare mișcare, dar nimic nu dădea de bănuit, ce planuri avea șeful lor. Într-o dimineață Alex părea mai posomorât ca oricând și intrând în birou ceruse o pastilă de dureri de cap.

Nici nu terminase bine fraza că Tony era cu mâna pe clanța ușii, grăbindu-se să iasă. Angelescu îl urmase și el imediat, evitând să-i fie cerute ultimele modificări la proiectul lui. Nu făcuse nimic și nici nu intenționa să facă.

Aștepta să plece șeful în concediu, apoi să vezi distracție gândea în sinea lui, Angelescu. Nu i-a ținut figura, pe hol se întâlnise cu inginerul șef, care cu un gest îl chemase la el în birou. Alex a renunțat la pastila de cap și a întrebat-o pe Matilda:

292

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Dumneata ai trecut aici că pleci în concediu pe unu iulie, dar nu mi-ai spus și mie unde... este așa un mare secret? Sunt indiscret dacă insist...?

- Nuu ! Nu este nici un secret, eu am spus în urmă cu ceva timp că am obținut bilet la odihnă prin sindicat.

Voi merge în Maramureș în acest an, Baia Borșa mă atrage cel mai mult, dar și împrejurimile mă tentează.

- Mda! Deci ai bilet la Baia Borșa, cred că trebuie să fie foarte frumos, mai ales acum în plin sezon estival.

- Am motive să cred că acolo și iarna are un farmec aparte... completase Matilda.

- Probabil pentru cine știe să vadă acest farmec, este o zonă minunată. Iartă-mă că te mai întreb ceva, pleci singură?

- Da, mama nu suportă altitudinea, ea face băi de nămol la șes. Eu mă simt bine acolo sus unde aerul este pur și oamenii sunt minunați. Am să vă povestesc când mă întorc.

-Dacă voi avea răbdare până atunci, lăsase Alex să-i scape. Plec la inginerul șef, dacă mă caută cineva... adăugase el, îndreptându-se precipitat spre ieșirea din birou. Matilda rămăsese puțin descumpănită, niciodată Alex nu o întrebase așa de direct despre ceva atât de personal.

Un moment părea interesat de ea, apoi lăsa totul baltă și pleca. Ce putea ea să înțeleagă din asta?

Mai nimic, dar era decisă să lase timpul să elucideze toate misterele. Cert era faptul că Alex traversa o perioadă foarte dificilă în viața lui, iar dacă îi putea fi de folos cu ceva, Matilda era dispusă lă-l ajute.

Sper să vă simțiți bine și dumneavoastră în concediu, adăugase ea.

293

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Eu? Depinde... apăsase șovăielnic pe clanța ușii și se făcuse nevăzut. Matilda rămăsese pe gânduri, apoi gândea în sinea ei; - Cred și eu că are îndoieli... cum să se simtă bine? Se distruge cu fiecare zi, tot mai des este un pachet de nervi... În parcarea din fața pavilionului central, Tatiana patrula pe lângă mașina lor, nervoasă că este lăsată să aștepte.

Privind-o de la o oarecare distanță, Alex nu s-a putut abține să nu o compare pe soția lui cu un animal de rasă, scos la paradă. O făcea ostentativ, să vadă lumea cât de umilită era ea, așteptându-și soțul în parcare. Atunci nu-l mai impresiona cu nimic, ajunsese o femeie banală, fără scrupule, fără conștiință și cu un caracter și temperament insuportabil.

- Credeam că mă ții aici până deseară, aruncase ea cu sarcasm către Alex, când acesta era destul de aproape să o audă, dar ea făcea totul să fie auzită și de cei din jur.

- Nici acum nu știi că îmi place să las totul în ordine?

Am stat de vorbă cu inginerul șef...pornise apoi mașina fără nici o tragere de inimă, dar odată ajunși pe șosea se concentrase asupra traficului și nimic altceva.

Capitala la ora aceea era ca un furnicar.

Autobuze, tranvaie, troleibuze și automobile, toți deodată se grăbeau să ajungă undeva. Parcă alergau cu toții într-o cursă cu obstacole, în care nu câștiga niciunul. Numai nervi și oboseală peste măsură, cu aceasta se alegeau toți.

Cândva Alex avansase ideea că ar dori să lucreze undeva într-un orășel de provincie, dar soția lui l-a acuzat de mare nerozie.

294

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Cum să renunți la capitală pentru un oraș de provincie? Tu te auzi ce spui? Cred că aș muri de plictiseală...

- Hmm! Să mori de plictiseală când de fapt ar trebui să-ți fie rușine, își spusese Alex în gând, privind-o resemnat.

- Dar ce în provincie nu trăiesc oameni? Eu am cunoștințe care trăiesc mult mai bine decât noi, acolo în provincie. Nu se zbat pe la cozi interminabile ca noi.

- Nici nu vreau să aud spusese Tatiana pe un ton foarte hotărât. Văd că te îndrepți spre epoca de piatră, dar vei merge singur, nu mă las eu târâtă prin noroaiele din provincie. M-aș simți... retrogradată.

- Dintr-o viață de om onest nu te poate retrograda nimeni. Asta este tot ce contează, o lămurise Alex.

- Poate pentru tine, la cât ești de ... aerian...

Alex lăsase discuția neterminată, știind sigur că nu are cu cine. Ar fi putut de nenumărate ori să-i interzică soției sale să se mai poarte așa de libertin, dar era convins că nu ar fi folosit la nimic. Ar fi continuat pe ascuns și pe el l-ar fi măcinat mai departe. Știa el bine că năravul din fire... n-are mântuire, cum bine zicea bunica lui când era copil și mergea la ea în vacanțe. Câtă dreptate avea bunica, ce supărată ar fi fost să afle prin ce trecea Alex în căsnicia lui.

Plecase de mulți ani dintre cei vii. Cât de curând intenționa să se ducă să aprindă o lumânare la crucea bunicilor lui. Nu o mai făcuse de câțiva ani și chiar simțea nevoia să se reculeagă la mormântul lor.

Așa era Alex, simțitor și bun. Părinții lui divorțați, aveau fiecare altă familie.

295

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Își dorea să termine cât mai curând acea mascaradă și să înceapă o nouă viață, chiar de ar fi trebuit să trăiască singur până la adânci bătrânețe.

Tot ce dorea era să nu se amestece nimeni în viața lui personală, sau în problemele lor de familie.

Cunoștea el foarte bine cazul unui maistru, aflat în divorț cu soția lui pentru adulter, iar secretarul de partid îl chemase tot pe el și-l muștruluise, obligându-l să se împace cu soția dacă vrea să-și păstreze locul de muncă. Mai târziu s-a aflat că nici secretarul nu era străin de escapadele soției maistrului respectiv.

Alex nu se temea de un afront, dar nu permitea nimanui să intre cu bocancii în intimitatea familiei sale. Ducea de prea mult timp o existență degradantă, vedea zilnic minciuna și meschinăria unora, fără să reacționeze în vreun fel.

Odată ajunși și instalați într-unul din hotelurile de pe litoral, Alex se gândise cam câte zile i-ar trebui lui Toni să se arate și el pe urmele Tatianei. Era o seară caldă de vară, pe terase începuseră să se adune grupuri de amici, care mai de care mai gălăgioși, mai spontani, puși pe șotii sau calmi așa cum îi plăcea lui Alex să fie. În după amiaza acelei zile, Alex încercase să doarmă puțin, dar nu a fost posibil cu agitația din jur. În dimineața aceleiași zile, cu trei înghețate în mână și-a făcut apariția Toni.

Avea un aer așa de nevinovat, ba chiar se mira de coincidență...și el era cazat în același hotel ca și ei.

- Ce surprizăăăă! Exclamase Tatiana, destul de prost jucat. Alex alesese un ton conciliant și-i spusese doar: 296

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Cu siguranță iar nu ai avut de lucru și ai zbughit-o la mare...mare șmecher ești tu...

- Dacă nu am avut de lucru...vinovat este șeful, nu eu, dar pentru asta merită o înghețată.

Avea un aer așa de nevinovat când pusese o înghețată în fața lui Alex pe cearceaf... Era doar a treia zi de când Alex și Tatiana se instalaseră în hotel, când hop și el...așa ca din întâmplare tot în același hotel.

Alex căutase special o masă mai departe de ringul de dans, nu era mare amator de dans și muzica puternică îl deranja. Dar soția lui abia aștepta să înceapă dansul. Zăbovise cam mult în fața oglinzii în ziua aceea și chiar arăta foarte bine. Numai asupra lui Alex nu mai aveau nici un efect farmecele ei. El era mai degrabă îngrijit nu elegant, dar nu scăpase de ironia ei: - Oho! Arăți ca un ginerică, ori ai de gând să faci o cucerire? Îl întrebase Tatiana insinuant.

- Poate reușesc să te recuceresc pe tine, răspunsese Alex, tranșant.

Pe terasa unde s-au instalat cei doi soți, nu mai era nici o masă liberă, spre norocul lui Toni care-și făcuse apariția...venind neinvitat la masa lor. După ce masa dură aproximativ o oră, se băuse destul de mult în acest timp, numai Alex pretextând o durere de cap, nu dorise decât cafea amară.

Spre surprinderea lui, Tatiana dorise ca primul dans să-l danseze cu soțul ei, apoi se dezlănțuise cu Toni. Alex gândise în sinea lui că era ultimul lor dans, chiar se înduioșase puțin. În camera de hotel, geamantanul era gata făcut, iar el pregătit de plecare. La un moment dat, când 297

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

muzica devenise insuportabilă, Alex se ridicase discret de la masă și părăsise terasa. În camera de hotel lăsase un bilet prin care-și anunța soția: ”Nu mă căutați, am plecat cu niște pescari pe mare, ne vedem acasă când ne întoarcem”....Alex.

Tocmai această singură minciună pe care o spusese i se părea de-a dreptul ridicolă, copilarească, dar nu vroia să-i strice surpriza Tatianei când va ajunge acasă. Își revizuise portofelul, banii, actele, dimineața făcuse plinul cu benzină la mașină, apoi cu geamantanul în mână pășise cu hotărâre afară din hotel.

Era o seară minunată de vară, cu cerul spuzit de stele, cu briza mării răcoroasă și cu gust sărat... Cu cine să admire el toate aceste frumuseți? Unde era sufletul lui pereche cu care să poată discuta, visa, să se completeze...Fără nici un regret apăsase pedala de accelerație, după ce ultimele case de la periferie se făcuseră nevăzute.

Se așternuse la drum, cu hotărârea de a ajunge la destinație până dimineața. Se simțea puțin vinovat, o lăsase singură cu Toni pe soția lui dar...oare nu asta își dorea ea cel mai mult? Așa se putea bucura în voie de iubitul ei, apoi se vor termina toate acestea, fără scandal și fiecare va merge pe drumul lui.

De aici gândurile lui se îndreptaseră spre Matilda. Ce surprinsă va fi când îl va vedea în Maramureș. Se tot frământa ce-i va spune, cum se va apropia de ea, niciodată nu-i făcuse o declarație deschisă de dragoste, dar era convins că ea și-a dat singură seama de ce simțea el.

298

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Oare nu era disperarea omului care simte că se înneacă și se agață de cine-i este mai aproape?

Nu cu siguranță că nu, Matilda era o persoană cu totul specială.

Niciodată nu-i plăcuse să conducă noaptea, deși șoselele erau mai libere, dar de data aceasta ar fi vrut să fie alături de el aceea cu care putea discuta orice, fără teama de a fi ridiculizat, enervat de lipsa de tact sau de înțelegere...

Lăsase în urma lui multe sate, orașe, unde ar fi putut opri să se odihnească puțin și motorul încins să se mai răcească, dar o forță mai presus de voința și de rațiunea sa, îl împingea mereu mai departe.

De teamă să nu adoarmă la volan, pornise radioul dar nu găsise nimic pe placul lui.O muzică zgomotoasă era ultimul lucru de care avea el nevoie. Încercase să cânte de unul singur, dar i se păruse ridicol și încetase. Încercase apoi să-și imagineze că alături de el pe banchetă, sta cuminte și întrebătoare Matilda. Acest gând îl revigorase oarecum. O simțea ca pe un remediu pentru toate câte pătimise el până atunci. Ea era șansa lui de vindecare și de iubire adevărată. Nu trebuia să o rateze.

Zâmbise acestei minunate plăsmuri a minții lui, încercase chiar un dialog imaginar cu ea, dar aici imaginația îl părăsise brusc. Nu știa ce să-i spună. Era ridicol, se simțea ca un licean la prima lui întâlnire cu o fată. Se hotărâse să acorde cea mai mare atenție șoselei umede, ce șerpuia printre dealuri apoi printre munți. Pe fereastra puțin lăsată intrau câțiva stropi de ploaie și un aer curat și răcoros cum numai la munte 299

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

există. Se lumina de ziuă și Alex oprise mașina într-un refugiu la marginea șoselei, încercase să se dezmorțească puțin, schimbase costumul de seară cu un pulovăr și un pantalon de jeans, mai potrivite pentru sosirea lui matinală în Borșa.

Mai oprise undeva la o ceainărie și luase micul dejun și încă o cafea, apoi pornise la drum cu hotărârea să nu mai facă nici o oprire.

Oboseala drumului și cele câteva ore de condus îl obligaseră practic să mai facă două mici opriri. Nu regreta, peisajul era de o frumusețe de nedescris, numai de ar fi avut cu cine să-l admire, totul ar fi fost perfect...

Mica stațiune Borșa, părea ascunsă după niște culmi împădurite. Cele două clădiri principale, una cu dormitoarele și a doua în care era clubul, cantina și câteva mici dependințe, toate străjuite de munții împăduriți, parțial și mai pleșuvi spre vârfuri. Se filtra o lumină minunată ce se revărsa în zori peste această mică perlă turistică.

Oază de liniște, de bucurie, de sănătate, cu oameni minunați pe care Alex avea să-i cunoască ceva mai târziu. La oficiul de cazare a fost întrebat: - Aveți bilet la noi?

- Nu, dar fără bilet nu se poate?

- Ba se poate dar...plătiți integral.

- De acord, răspunsese el ferm.

- Câte zile veți sta la noi? Întrebase funcționara somnoroasă încă...

Alex își făcuse un mic calcul în minte, Matilda venise în stațiune de numai o zi, deci mai avea de stat 11 zile, atunci spusese și el tot 11 zile.

300

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Plătise și luase cheia apoi se instalase în cameră cu un tânăr de 19 ani, de undeva din sudul țării, de lângă Giurgiu și doi mineri din Baia de aramă.

Frânt de șofat noaptea întreagă, se întinse pe pat, iar somnul îl cuprinsese imediat. Cu toată agitația din cameră, când colegii de cameră, se pregăteau de mers la masă. Tânărul din Giurgiu încercase să-l trezească pentru masă dar, Alex l-a rugase să nu insiste că a condus toată noaptea și era frânt de oboseală.

La masa de prânz s-au întâlnit cu toții în sala de mese. S-au făcut prezentările și programul de vizitare a obiectivelor turistice din zonă. Minunate zile de cunoaștere, de tatonări, s-au legat prietenii între băiatul de lângă Giurgiu și o fată din camera Matildei. În drumețiile lor, Alex și Matilda îi simțeau pe cei doi tineri, ca pe copiii lor, chiar le purtau de grijă. Într-o drumeție la Pasul Prislop, ploaia maruntă începută înca de dimineață, i-a silit practic să se cazeze la han. A fost noaptea de dragoste a Matildei cu Alex. În zori vântul împrăștiase norii și lumina binecuvântată a soarelui îmbrăca întreaga zonă în haină nouă, strălucitoare. Din arbori mai picurau câțiva stropi, dar totul era proaspăt, revigorant.

Cu fereastra deschisă Alex trăgea în piept aerul rece și proaspăt al dimineții, ca un om în care speranța a renăscut, dragostea a adus în viața lui o femeie minunată. O nouă etapă a vieții sale intime începea să prindă contur, se simțea minunat. Matilda nu dorea să se trezească...

- Dacă este un vis, aș vrea să nu mă mai trezesc niciodată...spusese ea către Alex.

301

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Trezește-te, este un vis frumos...noi doi, în mijloc de codru des...ce romantic nu?

- Adevărat...este romantic dar...aș vrea să discutăm ceva. Oare eu nu sunt acum exact în situația soției tale...acolo?

- Nici un moment să nu gândești așa, nu există termeni de comparație între voi două.

Să nu te îndoești de spusele mele, noi doi ne căsătorim imediat ce se pronunță divorțul meu de Tatiana. Tu nu ești cauza divorțului meu, între noi fie vorba, toată lumea știe ce face soția mea. Tu ești rațiunea mea de a trăi, de a merge mai departe cu capul sus. Cu tine simt că mă purific, scap de toate mizeriile îndurate până acum.

Sper să ai și tu motive să te mândrești cu mine, nu să te rușinezi de relația noastră.

- Ai dreptate...suntem oameni maturi, responsabili, ne facem singuri soarta...sper să nu fim chemați la organizația de partid pentru...explicații...

- Îl bat dacă se amestecă... răspunsese Alex precipitat, știind bine ce poamă era secretarul. O luase în brațe pe Matilda și o sărutase cu dragoste.

Din ziua aceea nu s-au mai despărțit niciodată. La un an de la această unire a lor, au înfiat un băiețel, unul dintre gemenii despărțiți de ...soartă. * Iulia împăturise scrisoarea gânditoare. Așadar existau destui oameni care-și făceau singuri destinele, nu așteptau ca timpul să le rezolve pe toate. Bravo lor gândise ea, sau cum ar fi spus mama Antonia; Ăștia da oameni hotărâți...

302

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era adevărat, au dat dovada maturității lor, lăsând efectiv în urmă, inconștiența, desfrâul, necinstea, nestatornicia, minciuna...

Cum micului Codruț i se făcuse foame și tânăra mămică îi acorda întreaga sa atenție, restul scrisorilor rămaseră pentru un timp mai prielnic, mai puțin agitat.

Perioada de lehuzie trecuse fără nici un fel de probleme. Iulia nu se mai sătura privindu-și copilul cum creștea pe zi ce trecea, mai energic, mai darnic în surâsuri și gângurit.

Era mirajul incomparabil al unei noi vieți ce se desfășura în casa mătușii Ileana. Bucuria lor a tuturor, centrul atenției lor. Iulia era hotărâtă să reverse asupra copilului ei, toată dragostea ei de mamă, dragoste de care ea nu avusese parte. Toată viața ei se desfășura în jurul copilului. Uneori mai în glumă, mai în serios, Arpad se plângea că este marginalizat în favoarea fiului lor, dar ținând cont de vârsta fragedă, îi dădea prioritate.

Când venea de la muncă, uita practic de oboseală, ținânduși feciorașul pe genunchi și urmărindu-i toate gesturile. Se minuna de el ca de un adevărat dar de la Dumnezeu, dar, pentru care-i mulțumea adesea. Viața lui acolo în subteran era veșnic pusă în pericol. Fiecare plecare la lucru era de fapt o desparțire, fără să aibă siguranța că seara se vor mai vedea sau nu. Această stare de fapt suda și mai mult relația lui cu familia.

Ei erau sensul existenței lui, avea pentru cine munci și cu cine se mândri. Fiul munților îi semăna perfect. Se considera un om fericit, împlinit, cu o soție bună și destul de frumoasă, un copil adorabil și o 303

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mătușă iubitoare și de mare ajutor. Nu-și mai dorea altceva nimic decât să fie cu toții sănătoși și să-l vadă pe Codruț crescând. O familie unită bazată pe încredere, iubire, respect... erau un dar de neprețuit.

Puțini oameni aveau parte de așa ceva.

Când se așteptau mai puțin se trezeau cu familia baciului în prag. Iarnă fiind și cu copilul mic încă nebotezat, ei nu se încumetau a pleca departe de casă. Cu forhaierul avea discuții interminabile despre lucrul în mină. Propunerile făcute de Arpad pentru ușurarea muncii în subteran tot nu fuseseră aprobate.

Erau prea costisitoare. Viețile oamenilor puse în pericol la fiecare pas, nu însemnau prea mult.

Exista un grafic de lucru, care trebuia respectat cu strictețe, altfel nici salariile nu se puteau încasa.

Nemulțumirile se țineau lanț, dar bărbații preferau să le discute între ei, să nu-și îngrijoreze nevestele, familiile. Și doctorul Adam le venea în vizită, bucurându-se de ospitalitatea prietenului său și a familiei acestuia.De fiecare dată când Arpad discuta cu el, acesta-i spunea; - Fii cu băgare de seamă, puțini oameni au norocul tău. Să nu-i dai cu piciorul. O greșeală cât de mică și totul se duce de râpă. Viața mea este un lung șir de greșeli. Plătesc pentru ele. Măcar tu să nu le repeți. Ai în viața ta o femeie care te iubește, ai mare grijă de ea.

Este fragilă, puțin de se va îndoi de tine...se frânge.

Nu exagerez, cunosc acest gen de persoane, totul sau nimic. Așa este ea.

- Doctore cred că îmbătrânești...ai început să te vaiți... era obișnuit cu astfel de lamentări ale amicului său.

304

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Le punea pe seama nostalgiei după anii tinereții.

Ce-ți e și cu oamenii... se grăbesc, se grăbesc, dar...nuși dau seama că îmbătrânesc. Asta este viața, cum ne-o facem...așa o trăim, gândea în sinea lui Arpad.

Au trecut anii, fiul munților împlinise de puțin timp cinci ani. În curtea mătușii era veșnic larma copiilor veniți să se joace cu Codruț.

Sărbătorile aveau un farmec deosebit.

Strigătele colindătorilor, înotând practic prin zăpadă, le umpleau inimile de bucurie, iar Codruț nu se lăsa mai prejos. Se lipea de câte un grup de copii cu care cutreiera tot satul, iar la câțiva metri în urma lor, nelipsit Arpad avea grijă să nu-i atace câinii. Victorios și cu desaga făcută de mătușa Ileana, plină, se întorcea copilul cu obrajii rumeniți de efort și de frigul de afară.

Se bucura din plin de o copilărie de care Iulia și Arpad nu avuseseră parte. Arpad mai fusese în copilărie cu copiii de pe strada lor, dar tatăl care era foarte orgolios din fire, nu i-a mai dat voie. Pentru el bucuria colindelor nu era altceva decât cerșetorie de mere, nuci, covrigi...așa înțelegea el. Cât se bucurau copiii colindând împreună tot satul, nu l-a interesat niciodată. * Dându-și seama de viața grea din subteran, Iulia încerca să-i facă lui Arpad din fiecare zi o sărbătoare. La aniversarea celor cinci ani ai lui Codruț, se întrecuse practic pe sine cu pregătirile. Au avut mulți invitați și s-au bucurat cu toții, unii de compania celorlalți.

305

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Încleștarea oamenilor cu muntele nu era o treabă ușoară, dimpotrivă, riscul de accidente era destul de mare. Chiar avuseseră loc accidente în alte galerii. Deseori Iulia propunea o ieșire la aer curat sus la cositul fânului sau la stâna lui moș Pârvu. Cu coșulețul pentru fructe de pădure pe braț și câte ceva pentru o gustare, se pornea întreaga familie pe cărările muntelui.

Sus cerul curat și răcoarea pârâiașelor, o remontau pe Iulia pentru încă o săptămână de muncă.

Natura era darnică, foșnetul codrului adierea vântului, susurul apelor, totul chema la drumeție dar și la meditație. Nu degeaba se spunea, codru-i frate cu românul. Exista o adevărată simbioză între oameni și natură. Nu era nevoie de calmante, de somnifere, natura însăși era izvor de sănătate.

De câteva zile un soi de neliniște, fără un motiv anume, pusese stăpânire pe Iulia. Se temea în fiecare dimineață când Arpad o săruta de rămas bun, ochii lor se umpleau de lacrimi. Cu priviri adânci și tăcute se despărțeau în fiecare dimineață. Știau că fiecare dimineață putea fi ultima... nu era ușor de trăit cu asemenea gânduri.

Avea impresia că cineva nu era mulțumit cu starea ei de bine, de calm, de dragoste și o tulbura în chip subtil, inducându-i neliniștea. Terminase în grabă treburile prin casă apoi făcuse un drum până la poartă, se tot uita în lungul drumului frângându-și neliniștită mâinile. Îl aștepta pe Arpad dar el de această dată întârzia. Trecuse mult de ora obișnuită a întoarcerii de la mină și Iulia nu se mai dezlipise de poartă.

306

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Spera să vadă vreun bărbat care lucra și el în mina unde lucra Arpad și să-l întrebe dacă erau oarece probleme, dar nu trecea niciunul.

Peste sat se așternuse o liniște grea apăsătoare, parcă toți erau în așteptare dar nimeni nu scotea un cuvânt. După ce-l convinsese pe Codruț să se culce, tiptil i se alăturase și mătușa Ileana la fel de îngândurată se sprijinise de poartă.

- Poate s-au oprit și ei la o bere, hai în casă fata mamii că se lasă rece seara.

- Nici dumneata nu crezi că sunt la o bere, te cunosc eu, dar asta înseamnă că Maria trebuie să știe mai multe, am să-i dau un telefon.

Iulia își luase în grabă portofelul cu fise de telefon și o porni către primărie unde era telefonul public. Codruț simțise agitația ei și sărise din pat să meargă și el. Nici mătușa nu a voit să o lase singură, așa că au pornit toți trei pe întuneric la telefonul public.

Maria era într-adevar foarte supărată, primise vești de la soțul ei, vești dramatice pentru ei toți.

Mergeau tăcuți și cu presimțiri dintre cele mai rele. Cu mare greutate au prins legatura telefonică.

De la Maria au aflat că avusese loc un accident la mină, o surpare în galeria forhaierului Ștefan. Trei oameni rămăseseră blocați acolo și echipa de salvare făcea eforturi supraomenești să-i scoată. Nu se știa cine sunt cei trei, dispecerul nu dăduse nici un nume. În acel moment Iulia a știut că Arpad era imobilzat în galeria surpată. Nu mai era nevoie să întrebe pe nimeni.

307

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Toată neliniștea ei căpăta un temei. Simțise că soțului ei i s-a întâmplat ceva rău. Dacă ar fi fost printre cei deja scoși de echipa de salvare, el ar fi gasit un mijloc să le transmită că este bine, dar așa nu putea face nimic. Mai multe galerii avuseseră probleme, aproape că era de așteptat un necaz ca acesta.

Stihia se dezlănțuise când tavanul de scândură se prăbușise cu piatră incandescentă iar minerii ce se aflau în galerie au fugit care pe unde au apucat înnecându-se cu cenușa și fumul ce umpluse repede galeria.

Cumplite momente au trăit cei prinși în subteran, cumplite momente și pentru familiile lor.

Muntele își alesese alte victime și le sfărâma în măruntaiele sale. Privirea Iuliei devenise sticloasă, tremura din tot corpul și strângea în neștire mânuța lui Codruț. Mătușa o îndemna tacit să meargă spre casă, în poartă primarul se interesă ce era cu ele la ora aceea pe stradă.

Mătușa explicase în câteva cuvinte ce se petrecuse. S-a oferit să se intereseze și el peste puțin timp ce s-a întâmplat acolo și să le țină la curent cu veștile. S-au așezat în fața casei fără un cuvânt.

Mătușa plângea încet abia auzită iar Iulia îl strângea în brațe pe Codruț, parcă dorind să se asigure că măcar el este în siguranță.

Privind-o pe mătușa Ileana parcă îmbătrânită cu zece ani în câteva minute, Iuliei i se făcuse milă de ea, dar nu știa cum să o consoleze.

- Soarta nu poate fi atât de crudă spusese Iulia într-un târziu. Arpad este puternic, nu se va repeta... nu, ai să

308

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

vezi...are să fie bine...simt asta...ai să vezi...dar lacrimile o podidiseră și nu mai putuse continua.

S-a mai linișit mătușa, Codruț adormise rezemat de brațul Iuliei și l-au dus în pat. Când mătușa a revenit în fața casei Iulia s-a aruncat în brațele ei suspinând și spunând-i, nu se poate, Arpad nu poate să moară, nu se poate...ai să vezi...așa simt eu, Arpad va reveni acasă.

La scurt timp în poartă bătuse primarul; - Tu Ileană ești afară? Vino la poartă...în câteva cuvinte acesta le explicase că cei trei oameni blocați în mină au fost scoși și duși la spital cu oarece arsuri pe corp, dar sunt în viață. Poate nu-i chiar așa de grav mai spusese omul destul de posomorât apoi le urase seara bună.

Lacrimi fierbinți curgeau în voie pe obrajii celor două femei. Simțindu-se mai ușurate dar și epuizate s-au retras în tăcere fiecare în camera ei, așteptând încordate dimineața.

Cu primul tren Iulia a plecat la Petroșani la spital să vadă în ce stare era soțul ei. A trecut ca o nălucă de portarul care striga în urma ei că nu are voie să intre așa... În cabinetul său doctorul Adam bea, nu se știa a câta cafea după o gardă istovitoare. Iulia s-a prăbușit pe un scaun și l-a întrebat dintr-o suflare: - Doctore, spune-mi ce-i cu Arpad...

- Soră închide ușa te rog... dar mai înainte ca sora să închidă ușa, pe culuar treceau doi brancardieri cu un om acoperit cu un cearceaf alb. Iulia încremenise...

- Doctorul Adam o liniști cu un semn...stai jos nu este...el. Stai jos și încearcă să înțelegi tot ce-ți voi spune...nu-i chiar așa de mare baiul cum îți închipui 309

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

tu...are arsuri multiple, dar...se va face bine. Asta este sigur. Dar la prima vedere...

- Trebuie să-l văd doctore, altfel îmi pierd mințile, du-mă la el...

- Ai să-l vezi dar promite-mi că vei fi tare...

- Oricum ar fi...trebuie să ajung la el...

Sprijinită de doctorul Adam, cu genunchii tremurând, Iulia a pășit într-o cameră cu un singur pat și cu tot felul de aparate și tuburi de oxigen.

Cu fața în jos, cu trupul descoperit și dezbrăcat pe jumătate, Arpad gemea semiconștient în urma tratamentelor făcute. Spatele era ars și pulpele picioarelor păstrau urme vizibile ale jarului ce-i intrase în cizme. Bucăți de textile arse se mai vedeau pe marginile plăgilor unse cu tot felul de substanțe calmante și cicatrizante. Mânile negre și cu umflături abia și le putea ține așezate pe pat, iar fața tumefiată era de nerecunoscut.

La un semn al doctorului Iulia rămăsese înmărmurită aproape de ușă. În agonia lui Arpad repeta într-una...unde-i Bălan, unde-i Mircea...delira....nu da cu apă că ne sufocă aburul și ne fierbe...gemea și îl chema pe doctor...

- Unde ești doctore, ia-mi pielea de pe mine că nu o mai suport...sau la naiba cu medicina voastră schingiuitori de oameni...

- Măi băiatule ce-i cu tine, uite ți-a venit nevasta, dacă nu stai cuminte chiar voi fi nevoit să te jupoi...

Nu trebuie să te miști, se lipește cearceaful de tine și apoi se ia cu piele cu tot.

- Ce caută Iulia aici? Trimite-o acasă, doctore ești un sadic, trimite-o acasă.

310

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se mai potolise, gemea pe înfundate, nu voia cu nici un chip să fie văzut de soție în ce hal se chinuie. Iulia își adunase tot curajul, se apropiase de pat și de fața tumefiată a lui Arpad. Nu mai avea gene și sprâncene, erau arse și pete roșii și negre acopereau fața lui. Nu-și putea deschide bine ochii de umflat ce era. Iulia auzea scrâșnetul dinților de durere și efortul lui supraomenesc de a se abține să nu urle de usturime. În delirul lui îl mai strigase de câteva ori pe nea Ștefan să adune oamenii să vadă cine lipsea. La capul lui Iulia suspinând spusese în șoaptă...

- Arpad, sunt aici iubitule...ai încredere, te vei face bine...

- Ce cauți tu în iadul ăsta? Nu-i de tine aici fata mea...du-te acasă, șuierase el istovit...doctore să n-o mai aduci aici...

- Dacă nu te potolești o aduc aici în fiecare zi, spusese doctorul Adam, să se convingă și ea cu ce fiară s-a măritat...avu puterea să zâmbească către Iulia și o îndemnă spre ușă...

- Arpad nu-mi cere asta, te rog, ai nevoie de îngijire, trebuie să fiu aici, mai încercase Iulia.

- Două săptămâni fata mea, în două săptămâni voi fi ca nou, dar tu aici să nu mai vii...am promis...tu mă știi pe mine...

- Da, da, cine nu te știe, am să-i povestesc cum m-ai făcut satrap și măcelar, lasă să știe cu cine trăiește.

Era felul doctorului de a-l întărâta pe Arpad, numai depresiv să nu fie.

- Am promis că în două săptămâni mă repar și atunci mai vorbim, acum te rog să mergi acasă și ai grijă...acolo...iar se pierduse în delirul lui... doctorul 311

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Adam plin de amărăciune o luase de braț pe Iulia și în cabinetul lui.

Acolo îi explicase că Arpad era prea mândru să accepte să fie compătimit, iar de îngrijit, chiar nu era nevoie, era în atenția tuturor acolo. Promisese să le trimită vești în fiecare zi despre starea lui Arpad, să nu-și mai facă griji mai mult decât era cazul. În poarta spitalului Iulia își aminti de ceilalți doi oameni accidentați și-l întrebase pe doctor ce știa de ei.

- Pe unul l-ai văzut când ai venit, era Bălan, a avut hemoragie internă...nu s-a mai putut face nimic pentru el. Puștiul, cel mai tânăr din abataj are un picior în ghips, a fost aruncat și s-a lovit, dar nimic altceva.

Greu s-a lăsat Iulia convinsă să plece acasă, lacrimile-i curgeau pe față fără să-și dea seama, lumea o privea mirată dar nimeni nu o întrebase ce problemă avea. Nu știa pe cine plânge mai mult, pe Bălan că nu mai era printre ei sau pe Arpad care se chinuia pe patul spitalului. Bălan era singurul sprijin pentru familia lui și avea trei copii.

Cu ultima cursă a ajuns în pragul casei unde la fel de îngrijorată mătușa Ileana nu-și găsea locul. Au stat și au povestit în seara aceea până târziu, când supărarea și oboseala le-a trimis la culcare pe fiecare.

Codruț adormise plângând că nici mama nici tata nu erau acasă și după ce obosise de întrebat adormise în brațele mătușii Ileana.

A doua zi prima întrebare a lui a fost: - Unde este tata? Iulia a preferat să-i spună adevărul, dar mai îndulcise puțin situația lui Arpad. Aura Cercel, colega Iuliei se abătea uneori din drumul ei și venea să le țină companie și să se mai joace cu Codruț.

312

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Își dorea mult un copil, dar felcerul ei spunea mereu că nu-i trebuie plozi.

Primarul trecea și el zilnic și mai aducea vești dar Iuliei i se făcuse dor de Arpad și nu putea trece peste promisiunea făcută doctorului Adam că nu-l va mai tulbura pe orgoliosul ei soț. Era pentru prima dată când în echipa lui Arpad avusese loc un asemenea accident.

Sătenii parcă respectându-i durerea treceau salutând discret, apoi își vedeau de treburile lor, mai tăcuți și mai rezervati ca altă dată. Și copiii erau mai liniștiți, mai cuminți ca de obicei.

Tot satul lua parte la necazul lor. În perioada aceea a primit Iulia cele mai multe flori de la elevii ei, dar ea nefiind capabilă să predea, a dat cele mai multe lucrări de control copiilor.

- Trebuie să fii înțelegătoare Iulie, spunea la telefon doctorul Adam. Arpad este un om prea mândru să se vaite în prezența unei femei. Dacă mai este și femeia pe care sunt sigur că o iubește, atunci tu să fii cea înțeleaptă. Nu-l pune în situații penibile, hai ești o femeie inteligentă, va trece și asta...

La școală timpul trecea mai repede și prima săptămână era pe sfârșite, când Arpad a chemat-o la telefon pe Iulia, din spital și i-a spus că merge mult mai bine. Era prima dată când trăiau despărțiți de când se căsătoriseră și era așa de dureros...

Auraș venea destul de des și-i mai povestea Iuliei despre felcerul ei. Din păcate acest gen de supunere oarbă față de el, o irita la culme pe Iulia. O considera pe colega ei o femeie nu numai frumoasă, dar era educată, sensibilă, cum de se lăsa orbită de 313

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dragostea ei pentru un asemenea om, Iulia nu înțelegea.

Greu a trecut și a doua săptămână, atunci Iulia nu a mai dat telefon, s-a urcat în tren și s-a înființat la ușa doctorului Adam să o conducă în salonul lui Arpad.

Aflase cu această ocazie că Arpad avea și două coaste fisurate. L-a găsit singur în salon, cu spatele la ușa deschisă, încercând să se sprijine de pat și de perete pentru a ajunge la un scaun din apropierea ferestrei. Dorea să fie văzut că se poate descurca singur, fără ajutorul nimănui. De la fereastră putea vedea poarta și toate persoanele care intrau.

O aștepta pe Iulia cu emoție și nerăbdare, dar și cu teama că fața lui arsă și încă desfigurată o va speria. Ce mult se înșelase. Din pragul salonului Iulia zburase practic în brațele lui, îngropându-și fața în halatul lui. I-a șoptit numele cu durere în glas, dar s-a abținut să nu izbucnească în lacrimi.

- Iulie, când ai venit? Ești de mult timp aici?

- Nu, chiar acum am ajuns...ești bine dragul meu?

De ce m-ai ținut departe așa de mult timp, tu știi...

- Stai să le discutăm pe rând... ce mai este pe acasă?

Toate bune? Eu...lasă că mă repar eu...nu te teme, nu este prima dată când ajung în spital. Satrapul de doctor Adam a experimentat primul pe mine.

- Asta da recunoștință, spusese doctorul Adam din ușa rămasă dată de perete, mai trec pe la voi... apoi plecase.

- Ce păr frumos ai tu...ai cam slăbit dar...tot frumoasă ai rămas fata mea.

314

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Mi-a fost dor de tine Iulie, am crezut ca viața sau...moartea ne desparte încă din tinerețe.

- Tu când faci complimete de regulă ascunzi ceva, spusese Iulia malițioasă, de data asta ce mai este?

- Nu-i mare lucru doar...două coaste fisurate...va mai trebui să mă las oblojit aici un timp...chiar nu este mare lucru, ai auzit și tu de Bălan, are trei copii orfani de tată în acest moment. Va fi și o... anchetă, mi-au spus ortacii mei și nea Stefan.

- Este primul accident mortal în echipa mea. Nu-ți imaginezi cât de rău îmi pare... oameni ca el se formează foarte greu...

Nu plânge fata mea, toate fac parte din viață...vor trece și vor rămâne doar amintirile...ce face Codruț?

Matușa?

- Te așteaptă...nu trece o oră să nu întrebe când vine tata? De ce trebuie să stea la spital...ce știe un copil de cinci ani... am ajuns să mă bucur ca ești aici și nu...în altă parte...spusese ea hohotind de plâns.

- Hai să nu dramatizăm, ne stricăm ziua degeaba...o adevărată ironie a sorții, toată viața cotrobăim în maruntaiele muntelui la sute de metri adâncime, iar când murim ne îngroapă la numai doi metri, o nimica toată...poți să ieși oricând...zâmbise el amar.

- Ce prostii poți să spui, se ridicase Iulia de pe marginea patului, important este să nu te grăbești să intri...chiar hai să schimbăm subiectul...

Câteva minute nimeni nu mai spusese nici un cuvânt, Arpad o ținea de o mână și cu cealaltă-i mângâia parul, iar ochii lui înotau în lacrimi.

- Sti? I-am mulțumit lui Dumnezeu că vă am pe voi și că mai sunt aici cu voi, apoi m-am simțit mult mai 315

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

bine, mai liniștit, mai resemnat...ceva s-a întâmplat cu mine...adevărat îți spun...

- Și noi ne-am rugat pentru tine Arpad și mătușa și mama Antonia mi-a răspuns că a făcut rugăciuni pentru noi. Ea spune că niciodată nu s-a rugat fără să simtă ajutorul în perioada imediat următoare. Și preotul din sat s-a rugat pentru voi toți.

De fiecare dată i-a mulțumit lui Dumnezeu, cum se cuvine să o facem noi toți.Am trăit zile de coșmar dar uite că se inseninează și pe strada noastră.

Din ușa salonului doctorul Adam cu un zâmbet jovial întrebase: - Ce-ți mai face feciorul Iulie? Am să trec pe la voi să-l văd că nu l-am mai văzut de ceva timp și mi s-a făcut dor...

- Degeaba doctore, nu schimba vorba... nu mă ajută cu nimic...știu că voi fi anchetat, mă vor întreba ce și cum....iar eu nu le pot spune decât că în locul lui Bălan, putea fi oricare dintre noi. Muntele acesta ne face prea multe greutăți, ca și cum nu ar fi destul, ne mai răpește și câte un ortac... Cum să înlocuiesc eu un miner vechi cu experiență? Doamne! De nu l-aș fi pierdut pe Bălan.

- Măi băiatule, nu te mai chinui, viața merge mai departe... trebuie să meargă, chiar dacă nu este ușor, treci peste asta și mergi mai departe. Nu ai de ales, sfârșise doctorul Adam, făcând un gest cu mâna de parcă dădea un verdict. Accidente au tot fost și mai mult ca sigur că vor mai fi...

Cu puțin timp înainte de vacanța de vară, Arpad a revenit acasă spre bucuria tuturor, dar mai ales a lui Codruț, care nu știa ce să mai facă de 316

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

bucurie. Îl pusese la curent cu toate noutățile pe tatăl său, tot ce făcuse el cu copiii, cu animalele din curte și tot ce-i venea în minte spre a-i capta atenția tatălui.

Baciul Ștefan și cei doi ortaci care-l aduseseră pe Arpad acasă cu o mașină, au ținut sfat la umbră în curte. Erau multe de discutat.

Arpad dăduse încă din spital declarațiile necesare, dar mai trebuia să meargă la procuratură.

Pierderea unui om era o chestiune gravă, mai rău era că trebuia raportat mai sus accidentul și nu cădea bine pentru întrecerea pe echipe și nu se mai putea respecta graficul de lucru.

Organizația de partid era cu ochii pe ei. Nu era timp de pierdut, munca a fost reluată după deblocarea galeriei. S-a mai adăugat ceva la normele de protecția muncii, toată responsabilitatea era pe umerii șefilor direcți, dar indirect erau trași la răspundere și cadrele de conducere ale exploatărilor miniere.

Ancheta stabilise cauza accidentului... neprevazutul. Cu acest incident dramatic, cabinetul tehnic a decis să ia în discuție propunerile lui Arpad de a aduce utilaje în galerii pentru escavarea carbunelui și pentru ușurarea muncii minerilor.

Nu era o promisiune, era doar o discuție pentru viitor. Tot ce au obținut a fost scândura de esență tare pentru refacerea tavanului galeriei, apoi au pornit lucrul. Era un mic pas înainte, când avea să se concretizeze, nu știa nimeni.

La plecare nea Ștefan i-a strâns mâna cu putere și i-a zis;

317

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Grăbește-te de te pune pe picioare, avem mult de lucru, avem nevoie de noi toți...oftase și plecase cu capul plecat, cum era el când era tare supărat.

Codruț nu-l slăbea nici un moment cu întrebările lui.

- Nu-i așa că nu ai să mai cobori în mină? Promite-mi că nu mai cobori...Arpad îl strângea cu drag la piept dar nu putea răspunde nimic acceptabil pentru un copil.

Ce i-ar fi putut spune lui despre responsabilitățile lui de șef de echipă, de munca și viața oamenilor în general... În pragul casei Iulia se apropiase de mătușa și-i șoptise: - Nu ți-am spus eu că se întoarce? Vezi că s-a întors?

Să mai treacă puțin timp și nu văd cine-l mai poate ține acasă.

Seara târziu rămași numai ei doi în curtea cuprinsă de întuneric, Iulia și Arpad au ținut sfat cu ce mai trebuia făcut în zilele următoate.Și-a spus fiecare ce avea pe suflet, apoi Arpad a zis așa ca într-o doară...mă ce păcat că nu am un bulgăre de zăpadă să te frec cu el...un zâmbet anemic îi încrețise plastrii de pe fața cu urme vizibile de arsuri. S-au îmbrățișat și au intrat împreună în casă.

- Fata mea, nu știi tu ce dor mi-a fost de tine...

- Dar pe mine nu mă întrebi cum am răbdat atâta timp departe de tine? Când ești departe îți faci și mai multe gânduri decât când ești la fața locului, așa să știi tu...

- Da? Atunci sărută-mă aici așa pe întuneric, poate nu sunt așa de fioros...

318

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Dacă mai spui prostii dormim toată noaptea cu lumina aprinsă...încheie Iulia discuția.

Pecetlui seara cu un sarut tandru și o îmbrățișare plină de iubire. Prin vecini se mai auzise un lătrat de câine, apoi se așternuse liniștea peste sat.

Plimbările prin împrejurimi, hrana bună și aerul curat l-au pus repede pe picioare pe Arpad și în scurt timp și-a reluat munca alături de ortacii săi.

Această nefericită întâmplare îl schimbase oarecum. Sta mai mult timp dus pe gânduri, devenise mai sobru și parcă mai matur.

Suferea încă după pierderea colegului lor, dar se manifesta mai bărbătește, nelăsând să se vadă prea mult. Cu mai mult timp în urmă-i făgăduise lui Codruț că-l vor duce la mare în vacanța de vară. Grădinița lua vacanță chiar mai devreme decât școala, deci avea timp să se pregătească. Doar Iulia avea rezerve în privința acestei vacanțe plănuită mai mult de cei doi.

Pentru Arpad cu siguranță nu era bine de mers la mare, arsurile lui nu trebuiau expuse la soare. Cu siguranță va consulta medicul în această privință.

Când doctorul Adam îi spusese că are o piele foarte bine tăbăcită, deci poate merge la mare dar să nu stea dezbrăcat la soare, au început pregătirile. La trecerea prin capitală i-au făcut cum era și firesc o vizită mamei Antonia.

Buna femeie bucuroasă oricând de oaspeți, rămăsese încremenită la vederea lui Arpad. Urmele arsurilor erau încă destul de vizibile pe față și pe mâinile lui. Nicoleta și Man lucrau undeva la un spital într-un orășel din sudul țării, unde primiseră și un apartament. Cei doi băieți ai lor creșteau alături 319

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

de bunici, adică de mama Antonia și soțul ei, domnul Teofil. Cel mare împlinise de curând trei ani iar cel mic abia avea zece luni. Nicoleta și Man îngroșau numărul navetiștilor de dorul copiilor, la sfârșitul fiecărei săptămâni. Iulia și familia ei i-au vizitat în trecerea lor spre Constanța. Nu păreau să se fi schimbat prea mult, doar că erau mai maturi și Nicoleta acumulase câteva kg în plus, pentru a-i face concurență soțului ei.

Pe motivul unei vizite la Ciclop, în capitală Arpad o lăsase pe Iulia și pe Codruț în compania mamei Antonia și ieșise singur în oraș. Nu era prima dată când o făcea și de fiecare dată Iulia observa pe fața lui un fel de nedumerire, ceva ce nu putea înțelege. Spunea că i-a făcut Albei, o revizie să să asigure pentru drum lung, dar nu era deloc convingător. Cum Iulia nu îl întreba mai multe, pe drum către mare îi spusese el la un moment dat...

- Iulie, cred că am descoperit ceva în legătură cu părinții tăi... nu este ceva sigur, nu vreau să-ți dau speranțe degeaba, dar am un fir... nu vreau să-ți faci oarece gânduri în legătură cu plecările mele de unul singur prin capitală.

- Descoperirea ai făcut-o desigur la „ Ciclop” ?

- Ei nu...dar am trecut și pe acolo. Vreau să mai verific niște persoane apoi te anunț ce știu sigur...

- Ți-am mai spus și altă dată, îți repet și acum, nu vreau să știu nimic despre acei oameni. Cum ei nu au vrut să știe nimic de mine atâțea ani, nici eu nu vreau acum. Nu am nici măcar o curiozitate, nu vreau să le tulbur existența acum la bătrânețe...nu vreau,înțelegi?

320

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Poate că tu nu vrei, dar eu vreau să știu cine sunt și de ce au făcut asta...

- Nu te-ai împăcat cu ideea că eu sunt a nimănui?

- Fiecare om, fiecare copil este al cuiva... e bine să știi cine te-a adus pe lume, în ce condiții au renunțat la tine, poate că nu este de nescuzat gestul lor...poate au nevoie de un ajutor, nu ai de unde să știi...

- Ce suflet bun ai tu Arpad, în acest caz eu sunt cea egoistă... eu vă am pe voi și sunt mai mult decât mulțumită, nu văd nici un rost să tulburăm apele. Fii sigur că dacă ar avea nevoie de ajutor, aș face-o fără să stau pe gânduri, dar părinți... nu i-aș putea numi.

Ar însemna să fac cel mai mare compromis din viața mea și eu nu fac asta.

- Nu spune vorbe mari fată dragă...toți facem compromisuri... asta este viața reală.

- Rămân la părerea mea, o tăcere așa de îndelungată nu se poate justifica nicicum. A fost o imensă nepăsare, egoism..Acum poți să-mi spui tot ce ai aflat, mă lasă rece.

- Știi Iulie, am mers și am cercetat arhivele unde ai crescut, împreună cu noul director. Un om deosebit, m-a înțeles și ajutat atât cât a putut el.

Tu ai fost dusă la orfelinat de un... domn profesor... actualmente pensionar undeva în Brașov.

Am înțeles că a predat istoria, toată viața lui. Se numește Șerban și locuiește cu familia lui acolo. Soția i-a murit în urmă cu mulți ani, iar el locuiește cu fiul, nora și nepoata lui.

- Vezi Arpad? S-ar zice că am și un frate, dar nici asta nu mă face să tresar. Oare el știe că exist?

321

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

M-am obișnuit să fiu singură o vreme, apoi...de când vă am pe voi mă simt un om împlinit. Înțeleg că ai vrut să-mi faci o surpriză, ai reușit doar pe jumătate, cu părere de rău...nu simt nimic, nici măcar curiozitate. În copilărie am suferit enorm de lipsa lor, acum sunt resemnată, mai rău chiar, indiferentă. Nu te grăbi să mă judeci, poate este felul meu de a mă apăra de noi suferințe ce ar putea apărea din această direcție.

Ajunși pe plajă Codruț și-a ieșit cu totul din fire. Niciodată nu văzuse o apă așa de mare și valurile ce se spărgeau de țărm îi dădeau emoții și-l făceau să se retragă în grabă.

- Cine aduce valurile tată? Întrebase el nedumerit.

- Vântul, marea s-au unit să-ți facă ție o bucurie, știau că vii prima dată la mare.

- Aha...dar când plecăm noi nu vor mai fi valuri, se duc în alte părți nu-i așa?

- Vor mai fi dar pentru alți copii care vin să le vadă și să se scalde în ele. Îți umflăm colacul și să vezi ce bine te vei simți în compania lor. Trebuie să te ții foarte bine de el, să nu te răstorni. Un voinic ca tine nu trebuie să se facă de râs...glumea Arpad cu fiul său care de bucurie nu-și mai găsea locul pe plajă.

Nisipul încins și dogoarea soarelui l-au silit pe Arpad să se retragă la umbră și rămânea tot timpul cu cămașa pe el. De această dată numai Iulia se bălăcea cu fiul ei la malul mării. Neștiind să înoate, nu avea curajul să intre la apă mai mare.

Codruț se ținea strașnic de gâtul lebedei gonflabile și scotea chiote de bucurie și emoție la fiecare val mai 322

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mare care l-ar fi putut răsturna. Când oboseau se retrăgeau pe cearceaful de la umbră, alături de Arpad care se cam plictisea. Ce mult și-ar fi dorit și el o baie în mare, dar pe așa o arșiță era riscant.

- Haideți copii la masă că-i vremea, se ruga el de Iulia și de Codruț care cu mare greutate putea fi luat de lângă apă.

Erau ca doi sălbatici iar timpul trecea așa de repede. Cele douăsprezece zile au trecut ca un vis frumos dar foarte scurt. Din discuțiile telefonice cu nea Ștefan, Arpad era la curent cu tot ce se petrecea la mina lor.

Dorea să se asigure că totul era în ordine. Întruna din seri, se aflau pe terasa unui restaurant din stațiunea Neptun, considerată de Iulia cea mai frumoasă perlă a litoralului. La o masă din apropiere, patru persoane se cinsteau cu bere rece și discutau puțin cam tare, de atrăgeau atenția. Prin fumul degajat de o țigară super long, doi ochi o priveau pe Iulia cu oarecare insistență.

Tipul avea un aer blazat, aliura omului care știe tot. Iulia a tresărit când și-a dat seama că era Traian.

Nu știa ce va face el, ar fi vrut să-i spună lui Arpad, pentru a evita orice neînțelegere, dar se hotărâse să aștepte să vadă ce va face el. Era sigură că întrecuse măsura cu numărul sticlelor de bere, se vedea limpede pe chipul lui transfigurat.

După un minut de incertitudine, Traian se ridicase cu greu de la masa lor, venind spre ei, se lăsase cam greu pe spătarul scaunului lui Codruț, ceea ce o făcuse pe Iulia să se ridice automat de la locul ei, ca acesta să nu cadă peste copil.

323

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Arpad a fost mai rapid, prinzând speteaza scaunului astfel încât copilul să nu simtă nici o apăsare. Traian întrebase atunci cu un aer confuz; - Mă înșală oare întunericul, sau tu ești Iulia Aron?

- Te înșală numai pe jumătate, spusese ea, sunt Iulia Balint, împreună cu soțul și fiul meu. Era așa de mândră de ei și nu se sfia să o arate când avea ocazia.

Apoi către Arpad, spusese; el este Traian Munteanu din capitala...medic.

Traian continua să-i privească pe toți trei, clătinându-se. Într-un final se adună și spuse doar; - Mă bucur că te-am văzut Iulia, cred că am băut cam mult... salutase cu doua degete la tâmplă, nu luase în seamă încercarea lui Arpad de a face cunoștință.

Plecase fără să-i întindă mâna.

Indignarea Iuliei era așa de vizibilă, încât Arpad se simțise dator să-i propună să meargă în altă parte să servească cina. La masa celor patru o tânără foarte bronzată, cu costumul de baie și cu o rochiță numai din bretele și fusta din panglici, se atârnase de gâtul lui Traian și-i cerea insistent să meargă să danseze.

Traian o îndepărtase cu două degete și-i spusese șuierând; destul...și mâine este o zi, acum plecăm. Ca la comandă, s-au ridicat și ceilalți căutând chelnerul din priviri, să achite nota de plată și să plece.

Unul din ei se prefăcea că-și căuta portofelul, dar de fapt aștepta ca Traian să plătească consumația tuturor ca de obicei.

Iulia s-ar fi lipsit bucuroasă de cina aceea numai să nu mai aibă în față acel spectacol degradant.

Spre surprinderea ei, Arpad întrebase; 324

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Ce mâncăm astă seară copii? Lasă asta Iulie, nu-i bai, educație de doctor...sunt și ei în vacanță ce să le faci.

- Educația lui a fost alta, anturajul este cel mai...nepotrivit, dar cum și l-a ales singur...tot singur va suporta și consecințele. Deocamdată privește, niciunul nu-și plătește consumația, toți așteaptă la el...cum e posibil așa ceva?

Totuși o bucura faptul că Arpad nu dăduse nici o importanță lipsei de bună cuviință manifestată de Traian. Masa celor patru petrecăreți se eliberase, alte persoane se instalaseră acolo, iar ei și-au continuat linștiți cina. În ziua ce a urmat erau înscriși într-o excursie cu vaporul. Pentru Codruț aceasta era aventura secolului. Popeye marinarul era foarte des pomenit, cu veșnica lui cutie de spanac, mâncare pe care Codruț nu o agrea decât pentru a atinge forța legendarului marinar.

Au petrecut câteva ore pe litoralul bulgăresc, vizitând în grabă Nisipurile de aur și Balcic-ul, ce se putea în scurtul timp ce le mai rămăsese. Ar fi fost multe de povestit, în scrisorile sau ilustratele trimise prietenilor, dar nu se compara cu vederea locurilor și trăirea evenimentelor.

La întoarcerea spre casă, au făcut un ocol prin Brașov. Planul lui Arpad era bine stabilit, el trebuia să elucideze odată pentru totdeauna acest mister. Tăcerea de treizeci de ani a unui profesor, față de propriul său copil. Avea nevoie de o discutie lămuritoare cu acest domn. * 325

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ajunși la adresa indicată de directorul orfelinatului, Arpad împreună cu Codruț, pătrund în curte printr-o portiță mică de fier forjat, aidoma cu gardul ce împrejmuia o proprietate destul de vastă. O alee străjuită de tufe de tradafiri îi conducea în apropierea ușii de la intrarea principală, de unde se făcea o altă alee, tot din dale de piatră ce ducea în grădină.

- Foarte bine întreținută grădina, observase Iulia, rămasă puțin în urmă, probabil că este pasionat de asta. În partea dreaptă a grădinii erau aliniați câțiva stupi de albine, iar printre ei cu o mască albă pe față, trebăluia un bătrânel îndemânatic.

La vederea musafirilor le făcuse un semn să nu se apropie prea mult de stupi, albinele erau cam agitate în acea zi. Era nevoie de ploaie și pentru ele.

Lasându-și ustensilele de lucru și masca, venise el în întâmpinarea lui Arpad și-i întinsese mâna.

- Cu ce treburi pe la noi? Întrebase el.

- Poate...niște miere...vindeți? Zâmbise puțin forțat, apoi spusese; am dori să stăm puțin de vorbă...

- Haideți acolo la umbră, indicase cu mâna un chioșc de lemn vopsit verde și îmbrăcat în viță de vie. În interior era o masă de lemn și niște scaune din nuiele împletite. Se așezaseră toți la umbră. Iulia nu scosese nici un cuvânt, decât salutul. Îl studia pe bătrân cu luare aminte, dar fără nici un sentiment.

Avea părul alb ca neaua și purta niște ochelari pe vârful nasului.

- Nu ne vindeți și nouă vreo doi stupi? Încercase Arpad în glumă...sau ceva miere de salcâm... Iulia îl privea amuzată, puțin a lipsit să nu izbucnească în râs, 326

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

la auzul celor spuse de soțul ei. Arpad și albinele...niciodată nu vor face casă bună, era sigură de asta.

- Lasă albinele pe seama pensionarilor, au destul timp, nu este o joacă...mai ai destul până la pensie...apoi miere...se mai găsește. Dar nu mi-ai spus cine ești și cu ce treburi pe la noi...

- Sunt Arpad Balint, inginer minier în Valea Jiului, cu soția și fiul nostru, ne întoarcem de la mare dar am făcut acest...ocol, special să ne cunoaștem. Este vorba de o situație mai...delicată.

- Delicată zici? Păi să auzim... spusese bătrânul profesor ștergându-și ochelarii cu o mână tremurândă.

- Domnule profesor, începuse Arpad, în urmă cu mulți ani ați cunoscut o fată Veronica? La auzul acestui nume, bătrânul tresărise atât de vizibil, încât Arpad se simțise dator să se scuze.

- Nu vreau să vă tulbur, dar pentru noi este foarte important să știm ce s-a întâmplat cu Veronica?

- Sigur că am cunoscut-o dar, nu văd legătura, de ce te interesează pe tine asta?

- Pe noi domnule profesor... ați avut un copil cu Veronica, nu-i așa? O fetiță?

- Tinere! Ai cam întrecut măsura, te amesteci în viața mea privată și asta nu permit. Nici miliția nu are voie să se amestece în viața mea și o faci tu? Cu ce drept?

- Nu asta fac, ne interesează doar ce s-a întâmplat cu Veronica, fiica ei o caută de treizeci de ani.

Luase ce-i drept un ton de anchetator și asta îl alarmase oarecum pe bătrânul profesor. Indignarea Iuliei începuse deja să urce din străfundurile ființei sale, unde o închisese bine cu mulți ani în urmă.

327

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Bătrânul vizibil iritat, cu barba tremurând și cu privirea când la Arpad când la Iulia, făcea eforturi să se reculeagă și să spună numai atât cât credea el de cuviință că trebuie spus.

- Vă repet domnule profesor, cu tot respectul, nu viața dumneavoastră mă interesează, ci numai Veronica și copilul ei. Ce știți despre ele? Încurcat acesta clătina din cap a dezaprobare și când se consideră destul de stăpân pe vocea sa, spusese deodată.

- Veronica a murit la naștere, nu a putut ajunge la spital, iar gazda la care stătea, a găsit-o după ce născuse, leșinată în camera ei.

Plânsul copilei o făcuse să intre la chiriașa ei. Și mai indignată Iulia ar fi vrut să-i strige lui Arpad, să-l lase în plata Domnului, văzând în ce hal era? Dar Arpad era decis să afle tot adevărul odată pentru totdeauna. Revolta care o chinuise atâția ani și-i umbrise copilăria și adolescența, întocmai ca o eclipsă solară de lungă durată, se transforma în cu totul altceva.

Ceva pentru care chiar nu merita să se consume ea. Bătrânul profesor o privea tăcut și parcă năpădit de amintiri, de emoții vechi, reale sau confuze.

O lacrimă i se prelinsese pe obrazul brăzdat de vreme, dar de spus nu spunea nimic.

O fetiță zvăpăiată, venise în goană, trântise poarta și trăgând după ea o coardă, striga cât o țineau puterile; - Bunicule! Bunicule! Alina a dat drumul câinelui să mă înhațe.

328

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Doina potolește-te! Avem musafiri...îi spusese el cu oarecare autoritate.

- Și ce dacă? Să-i înhațe pe ei dulăul lui Alinei.

N-am s-o mai primesc niciodată la noi în curte.

Bătrânul profesor îi răsucește tare o ureche, Doina urlă de durere... Facând-o obraznică o trimite să stea singură în camera ei, de unde nu avea voie să mai iasă tot restul zilei.

Ușa de la intrare se trântise în urma fetiței făcând să se zguduie ferestrele.

- Domnule profesor, dacă nu vă face bine, putem s-o lăsăm pe altă dată...încercase Arpad.

- Ce să nu-mi facă bine? Aaaa...povestea aia...nu, încercase el să braveze. De ce te interesează copilul?

- Am făcut niște cercetări la orfelinat și am aflat...

-Cum este posibil așa ceva? Astea sunt date strict secrete, cum ai avut acces la ele?

- Am vrut să știu, mai încercase Arpad să explice, dar...

- Lasă asta acum, știu ce ai găsit...cum este cu putință?

Murmura mai mult pentru sine bătrânul, cum este cu putință? Da, am cunoscut-o pe Veronica, am avut un copil cu ea, o...fetiță da...era cam excentrică Veronica, credea că are asupra mea drepturi de soție legitimă, numai că nu i-a mers. Nu m-am lăsat prins în laț, aveam alte planuri.

Veronica mi-a făcut câteva scene de gelozie, apoi ne-am despărțit. Nu era o femeie potrivită pentru mine, continuase bătrânul cu un fel de acreală în voce, ceea ce o iritase și mai tare pe Iulia. Eram tânăr, aveam și eu ambițiile mele, nu puteam să mă însor cu ea...

329

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Atunci de ce nu ai lăsat-o în pace? Strigase Iulia plină de indignare, ai lăsat-o singură și cu un copil...hal de om...hal de profesor...cu ce ai fost dumneata mai bun decât ea? Cum poți vorbi astfel despre mama mea? După ce ai împins-o pe culmile disperării, fată cu copil din flori...ai abandonat-o și acum spui că nu era potrivită sa-ți fie soție? Ai împins-o la moarte sigură...ești responsabil de asta...

Iulia nu se mai recunoștea, privirea ei ardea ca un laser, lacrimile i se prelingeau în voie pe fața ei, iar bătrânul o privea consternat.

- Iulie, Iulie vino-ți în fire, intervenise Arpad simțind că discuția scapă de sub control. Hai în mașină, nu mai stăm aici, trebuie să înțelegi...cum ai putut...

- Cum am putut ce? Nu eu am dorit să vin aici. Să nu vorbești astfel despre mama mea, se pare că singura ei vină a fost că te-a întâlnit pe dumneata...pe dumneata care ai împins-o la moarte...ești un nimeni...nenorocul ei ai fost dumneata....cum îndrăznești s-o ponegrești în fața mea?

Se lăsase apoi condusă de Arpad la mașină. Întreg trupul îi era zbuciumat de suspine. Se simțea epuizată de toată discuția și scârbită până în adâncul sufletului. Starea ei nervoasă a degenerat într-un puternic hohot de plâns, de nestăvilit.

Pe bancheta din spate sta așezată cu Codruț alături. Acesta o mângâia pe păr neștiind ce cauzase de fapt starea ei de plângea, cum nu o mai văzuse niciodată. Arpad s-a întors la profesor și a scurtat cât a putut discuția cu el, dar a aflat tot ce a dorit, ca să nu mai fie nevoit să-l întrebe și altă dată.

330

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Parcă se rupsese un stăvilar al lacrimilor și vorbelor usturătoare undeva înlăuntrul Iuliei.

Superficialitatea bătrânului care-i era tată biologic o scandalizase peste măsură. De partea cealaltă în fața porții se oprise o mașină. O Skoda albă din care au coborât un bărbat și o femeie, care au intrat pe poartă în curtea unde Arpad și bătrânul profesor mai schimbau câteva cuvinte de scuze și de rămas bun.

Așa se face că Arpad i-a cunoscut pe Nicu și Mariana, fratele Iuliei după tată și soția acestuia. După câteva minute, timp ce i se păruse Iuliei o veșnicie, Arpad venise către ea cu cei doi, discutând calm aproape veseli.

Noutățile-i surprinseseră și pe ei, dar în chip cât se poate de plăcut.

- Iulie, coboară puțin dragă, uite că cineva se bucură totuși de venirea noastră aici...o strânge de mână cu putere și le face cunoștință. Uite el este Nicu și-ți este frate după tată iar ea este Mariana, cumnata noastră ...nu este minunat fata mea? Hai fă un efort și vezi partea cea buna a situației...

- Ba da Arpad, chiar este minunat numai că...

- Lasă nu trebuie să te mânii pe tata, spusese Nicu, sărutând-o pe amândoi obrajii, el este oarecum într-o lume...numai a lui...nici noi nu pătrundem de multe ori în lumea lui. Ne-am obișnuit cu stările lui...este cam dur, autoritar a fost toată viața...chiar nu este cazul să te necăjești pentru felul lui de-a fi...

- Cu mine a fost de-a dreptul sadic, spusese Iulia suspinând ușor. Ar fi trebuit să știu că oamenii se bucură când își întâlnesc copiii legitimi nu și bastarzii pe care i-au presărat în lume.

331

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era așa de multă amărăciune în vocea ei încât Mariana simțise nevoia să o îmbrățișeze și să o țină strâns lângă ea.

- În ce mă privește sunt fericit să aflu că am o soră, afirmase Nicu, toată copilăria mi-am dorit un frate sau o soră...toți colegii mei aveau și se lăudau cu asta, dar eu...de unde să știu că tu existai deja undeva în țara asta?

De la Nicu au mai aflat că era maistru la uzina de mașini grele, iar soția sa Mariana lucra la fabrica de confecții din orașul lor. Pe fetița lor o cunoscuseră mai devreme când fusese urecheată de bunicul ei.

- Aveți un băiețel așa de drăguț și de cuminte...haideți vă rog nu plecați așa, veniți în casă să mai stăm de vorbă, încercase din nou Mariana. Se înserează, plecați mâine...

- Imposibil, spusese cu fermitate Arpad, altă dată cu mare plăcere dar acum chiar trebuie să plecăm.

Suntem așteptați...Nicu își plecase gânditor fruntea.

O examinare fugară o convinsese pe Iulia că nu semăna deloc cu tatăl lor, mai degrabă cu mama sa cine va fi fost aceea. Îi transmisese genetic un aer de noblețe și o frumusețe aparte. Parcă luase pe umerii săi toată povara vinei bătrânului său tată.

-Mai bine mai târziu decât niciodată, conchisese Arpad, strângându-și călduros mâinile. Cu mâna pe capul lui Codruț, Nicu spusese; noi avem o fetiță care face cât doi sau trei băieți la un loc. Greu ne înțelegem cu ea... S-au despărțit cu părere de rău și cu promisiunea că sigur se vor revedea și vor ține legătura prin poștă și telefonic.

332

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu ajunsese bine pe bancheta din spate a mașinii că lacrimile Iuliei se prelingeau șuvoi, înodându-se sub bărbie. Suspinele îi scuturau întreg trupul și nimic nu o putea opri. Toată durerea ei acumulată de-a lungul anilor, năvălise la suprafață cu o forță de nedescris.

După ce a părăsit strada respectivă, Arpad a tras pe drepta într-un loc mai ferit, a cobrât din mașină și s-a dus în spate.

- Iulie, nu pot conduce dacă nu stai lângă mine. Hai în față fata mea și-i așternem culcușul lui Codruț aici. Se lăsase condusă de soțul ei, de parcă era un copil bolnav. Se înserase și aveau un drum lung de străbătut, dar Arpad propusese să înnopteze la un hotel la marginea orașului.

Așa era cel mai bine pentru ei toți.

- Oh! Arpad, de ce mi-ai făcut asta? Nu puteai să-mi faci un rău mai mare...de ce? Cu ce te ajută că știi acum? Tu care ești un bărbat adevărat, cunoști desigur tertipurile acestor...bărbați care după ce-și ating scopul nu știu cum să se descotorosească mai repede de femeile de care se folosesc, ba mai lasă și niște bastarzi în urma lor... femei îndurerate și copii nefericiți... ce inimă au acești....știu ei ceva de morală...de demnitate...de răspundere? Niște lași...lași și inconștienți asta sunt...cum de m-ai adus până aici să văd un asemenea specimen? ...Cum ?

- Fata mea, știi bine că nu sunt în stare să-ți fac nici cel mai mic rău, dar era un adevăr care trebuia să-l cunoști...

- Acum îl cunosc, foarte mulțumesc, dar sunt mult mai nefericită decât am fost toată viața.

333

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Toată liniștea mea sufletească a fost zdruncinată din temelii...uite în ce hal sunt...

- Aștept să te liniștești, ne odihnim o noapte sau două la hotel, vedem împrejurimile, apoi mergem acasă și ne vedem de viața noastră fata mea.

Dacă nu ești calmă nu putem discuta ca doi oameni adevărați, o sărutase duios pe frunte, suntem căsătoriți de șase ani, nu ne-am certat niciodată...îți dai seama fata mea?

Noi doi nu ne-am certat niciodată în toți acești ani... minunat nu crezi? Nu vom începe tocmai acum...chiar nu este cazul...consideră că acest adevăr trebuia cunoscut cu mult timp în urmă, iar acum ar fi fost totul dat uitării...răni vindecate...da, va trece și asta te asigur eu...noi suntem altfel, alt aluat zace în noi, dar...niciodată nu te-am crezut în stare să te aprinzi așa de rau. Ești aprigă la mânie fata mea...trebuie să fiu foarte atent cu tine, să nu te provoc...încercase el o glumă destul de nereușită.

Cel mai important lucru și cel mai frumos este că...ai un frate Iulie, îți dai seama?

- Eu încă nu realizez că am un frate așa din senin, lasă să mai treacă timpul...vom vedea noi...știi ceva? Poți să mă crezi rea, limitată, cum vrei tu dar...singurul lucru care mă bucură este faptul că nici eu nici Nicu nu-i semănăm deloc acestui...tată. Îți dai seama cum puteam să-i spun lui Codruț, acesta este bunicul tău?

- Bravo fata mea, așa te vreu ...revoltată nu deprimată, alții să-și plângă...păcatele tinereții, tu nu ai de ce să plângi. Răutate mică ce ești....pot să pornesc mașina?

Te-ai mai liniștit?

334

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

O cuprinsese în brațe cu multă dragoste și duioșie, regreta că o făcuse să sufere așa de mult, dar era conștient că era un rău necesar. Fiecare dintre oameni trebuie să știe care-i sunt rădăcinile, fie ele bune sau rele.

- Să mergem la hotel, spusese Iulia abia șoptit, înăbușindu-și un suspin în piept unde simțea o durere apăsătoare. Ardea de nerăbdare să afle ce mai discutase Arpad cu bătrânul profesor, mai cu seamă tot ce era legat de mama sa.

După ce se instalaseră și îl culcaseră pe Codruț, au ieșit în balcon și au stat de vorbă până târziu în noapte.

- Iulie știi că nu-mi plac minciunile, vreau eu să te menajez dar trebuie să respect adevărul fata mea. O strânsese și mai mult în brațele sale puternice, se asigurase că este destul de calmă și apoi spusese.

Află draga mea că bătrânul profesor n-a fost chiar o ușă de biserică în tinerețea lui. Relația dintre el și Veronica, s-a înrăutățit și mai mult cănd a aflat că ea este însărcinată. El avea deja o altă partidă mult mai tentantă, cu posibilitatea de a-și face buletin de capitală și să ajungă profesor universitar, acesta era visul lui.

-Să-și satisfacă ambițiile călcând peste cadavre? Asta făcea nu?

-Iulie nu te mai recunosc fata mea...

-Nici eu nu mă mai recunosc...era mai bine când nu știam...nu m-a vrut...înțelegi? Nu m-a vrut...el...tatăl biologic...nu m-a vrut...

-Nu pe tine fata mea, el nu dorea copil cu nimeni la vreamea respectivă, nu era momentul, dorea să facă o 335

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

carieră universitară, nu greutăți și responsabilități familiale. Cu Veronica nu a putut ajunge la o înțelegere, ea dorea copilul, el dorea...cariera și o altă femeie.

-I-a dat bani să întrerupă sarcina, dar ea a refuzat. Eu sunt cel mai fericit că ea a refuzat. S-au despărțit definitiv. La moartea ei gazda la care locuia, l-a chemat și s-a ocupat el de toate formalitățile....pe scurt... el te-a dus la orfelinat după ce două luni ai stat în spital sub supraveghere medicală.

Așa a considerat el că-și făcuse datoria și și-a urmat viața fără alte complicații. S-a căsătorit cu altă femeie, dar tot atunci a fost mutat în Brașov la un liceu. Despre mama ta mi-a spus că a lucrat ca funcționară la poștă și făcea naveta într-o comună în apropierea capitalei. Au trăit împreună doi ani, au stat împreună în gazdă undeva pe Știrbei Vodă.

Vreau să te menajez fata mea, dar să știi că el se considera șantajat de Veronica. Ce a fost în realitate o știu numai ei...spunea că special a vrut Veronica să nască copilul, pentru a-l sili la căsătorie. La scurt timp după ce a abandonat-o, gazda la care stătea, o femeie din acelea care spun că-ți vor binele dar îți fac mai mare rău, a îndemnat-o să-și provoace avort dar ea a refuzat în continuare. La șapte luni te-a născut pe tine vie și nevătămată și eu sunt fericit fata mea.

Să știi că în sinea lui regreta faptul că a abandonat-o când avea mai multă nevoie de ajutor și înțelegere din partea lui. Veronica nu a avut frați sau alte rude apropiate la care să apeleze pentru ajutor.

-Ajunge Arpad, ajunge...mă sufoc, nu vreau să mai aud nimic...uite pentru ce om am venit noi în 336

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Brașov...ce bunic pentru Codruț...nici nu vreau să mă gândesc...

-Acum sunt și eu de părerea ta, nu merita să venim aici, dar înainte de asta nu știam nimic, era oare mai bine? Nu știai nici de faptul că ai un frate...

-Singura parte bună a acestei...aventuri este faptul că am descoperit că am un frate, altceva...chiar nu merita deranjul...

-Știi! la un moment dat plângea...bătrânul...

-Nu suport bărbatul care plânge dar mai ales nu cred în lacrimi de...crocodil.

-Acum nu-i decat un bătrân neputincios, poate doar în apicultură mai face câte ceva.

Oare atâțea ani cât a predat istoria, a avut clase întregi de elevi, se va fi întrebat în ce clasă ar putea fiica lui și a Veronicăi?

-Nu s-a gândit. Îți spun eu că nu s-a gândit, nu a avut timp de...fleacuri, el avea vise de împlinit, ambiții de doi bani... nu vreau să mă mai gândesc la el, îmi dă dureri de cap, la atât se reduce idealul unui bărbat, care culmea, pentru egoismul și egocentrismul lui, pretinde respect...ce om...

- Arpad tu ești altfel? Dacă nu erai altfel...nici nu mă uitam la tine.Tu ai cunoscut greutățile de copil, poți fi un om cu un suflet minunat, dar el care a avut totul, cum de a ajuns un munte de egoism? Cum ?

-Nu toți oamenii sunt croiți la fel, nici la chip nici la caracter fata mea...

-Caracter? De ce caracter mai poate fi vorba în cazul de față?

-Uite draga mea dragă, tu nu puteai fi altfel nici dacă erai fiica unor milionari...pentru că asta este firea ta și 337

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pentru asta te iubesc eu. Nici eu nu aș putea fi altceva decat...un om între oameni, acesta sunt și așa vreau să rămân.

Respect omul indiferent de munca pe care o face, cu o condiție; să o facă corect și să fie cinstit.

Nu-mi plac cei ce umblă cu căciula în mână, cu să trăiți....iar după plecarea mea să înjure de mama focului. Așa sunt eu, ori e alb ori e negru. Nu zic să nu-mi iasă din cuvânt, să-mi iasă dar să-mi argumenteze că ei au dreptate și...jos pălăria. Eu nu țin să am numai eu dreptate, dar când am...e lege. În munca noastră nu poți greși de prea multe ori, este suficient odată și-i trimiți în mormât pe toți cu care lucrezi, inclusiv pe tine. Este nevoie de oameni pe care să te bazezi. Lichelele nu au ce căuta pe la noi.

Așa am ajuns noi ortacii lui nea Ștefan, „echipa de șoc”, printre mineri.

Pentru mine asta contează cel mai mult, nu-mi trebuie să mă laude în ședințe directorul că am depășit graficul, dar am nevoie să mă aprecieze cei din abataj cu care împart tot greul situațiilor. Iar în ce privește căsnicia Iulie, atâta timp cât între noi doi există dragostea, încrederea, înțelegerea, sunt mai mult decât fericit. În limbaj academic ți-as spune cam așa: De trăinicia fiecărei familii în parte, depinde starea întregii natiuni. Am dreptate?

-Uite cu ce filozof trăiesc eu și încă nu o știam. Își așezase capul pe pieptul lui și-l îmbrățișa cu dragoste.

Ce om minunat ești tu iubire și ce norocoasă am fost eu că te-am întâlnit.

338

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Hm! Norocosul am fost eu, dar mai putem discuta pe tema aceasta. Îmi place cum gândești. Vorbindu-ți ție de fapt eu îmi puneam ordine în gândurile mele. Am gândit cu voce tare fata mea.

M-a indignat și pe mine atitudinea acestui profesor. M-a lăsat să înțeleg că a ieșit destul de ușor dintr-o situație cam încurcată și chiar jubila că nu se lăsase prins. Noi care iubim așa de mult copiii, nu am putea concepe așa ceva, dar uite că mai este câte unul care... hai să nu mai vorbim despre el.

Noaptea i-a luat în stăpânire, gonind gânduri, alinând tristeti... nu degeaba se spune că noaptea este un sfetnic bun. * - Nici nu-ți imaginezi Arpad ce balsam torni peste amărăciunea mea din aceste zile. Mă bucur că iubești copiii la fel de mult ca și mine, mai ales că am unele motive să cred că...vom mai avea un copil.

- Adevărat? Iulie? Oh...nu se poate...iar pe mâna măcelarului de doctor, altă cezariană? Știi cât de greu a fost prima dată, spune-mi că ai glumit...

- Este adevărat și sunt fericită că vom mai avea un copil, iar doctorii...și-au făcut bine treaba...nu mai exagera. Nu știu ce ți-au facut ție dar, la mine totul este bine. Codruț nu va fi singur, va avea un frățior sau o surioară. De data aceasta știu ce mă așteaptă, mă pregătesc sufletește dar, mă întreb ce va spune mătușa, vom avea mai mult de lucru acasă.

Este minunat să aibă fiul nostru un frățior sau o surioară. Noi am fost singuri...

- Dacă ești sigură că este...sănătoși să fim că-i facem noi mari. Să vezi veselie pe nea Ștefan... nu mai 339

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

scăpăm de el... mai spusese Arpad. Este ceva adevăr în „siguranță prin număr”, o familie mai numeroasă este mai puțin vulnerabilă. Noi am crescut singuri și mereu am simțit lipsa unui frate. Mi l-aș fi dorit mai mare decât mine, să mă pot sfătui cu el.

- Eu va trebui să-mi menajez nervii, adăugase Iulia.

M-am sensibilizat eu prea mult sau lovitura a fost prea dură. Întrevederea cu bătrânul profesor m-a zdruncinat din temelii.

Nu vreau să-mi mai amintesc de el, îmi face rău...Știu că este o prostie totuși te-aș întreba ceva Arpad, pentru tine are vreo importanță că l-ai cunoscut pe profesor? Nu-mi cere să-l numesc tată, îmi este imposibil. Adevăratul sens al acestui cuvânt eu l-am cunoscut doar prin tine, după felul cum te-ai comportat față de Codruț.

- Nici vorbă fata mea, nimic și nimeni nu poate schimba ceva între noi doi, dar recunosc că bătrânul merita să fie pus în fața propriei sale conștiințe, atât cât mai are el. Este la vârsta bilanțului vieții sale, este bine să conștientizeze ce a făcut bine, dar mai ales ce a făcut rău.

Se apropie scadența și el nici măcar nu știa ce s-a mai întâmplat cu tine, hai că chiar am acordat prea mult timp acestui personaj. Tragem linie și mergem mai departe fata mea. Fiecare cu păcatele sale.

- Vezi tu dragul meu, eu am un raționament mai simplu, învățat de la mama Antonia. I-aș fi putut căuta cu mult timp în urmă pe părinții mei, dar o tăcere așa de îndelungată din partea lor...spune mai mult decât o astfel de întrevedere.

340

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Am suferit prea mult în copilărie ca să mai permit să sufăr în continuare la vârsta când am și eu copii, mă consider un om matur și cu judecată sănătoasă. Poate mă crezi crudă dar, vorbesc așa cum gândesc. Nu există scuză pentru un părinte fie el singur, bolnav sau infirm, indiferent în ce situație ar fi, nu are nici o scuză pentru abandonarea totală a unui copil. Nici lipsurile materiale nu sunt o scuză pentru a nu da un semn de viață timp de atâțea ani.

Nepăsarea și lipsa moralității conduc la astfel de situații. Impresia mea a fost că nu era foarte sigur dacă, copilul lui a fost băiat sau fată...îți dai seama ce puțin a însemnat pentru el? Cum este posibil așa ceva? Știi tu câte nopți adormeam plângând pentru faptul că cineva m-a adus pe lume și s-a lepădat de mine ca de un animal scârbos...oh! Nu vreau să-mi mai amintesc nimic și cu toate acestea, iar mă întorc în trecut.

Este prea mult...trebuie să trag linie și să merg mai departe... Avem lucruri mult mai importante de făcut decât să ne lamentăm la nesfârșit, tocmai acum la maturitate. Cel puțin noi suntem niște părinți adevărați și responsabili. Copiii noștri vor crește într-o familie adevărată. Iulia zâmbește unei amintiri...

- La ce te gândești fata mea? Te-am văzut zâmbind...

- Mai ții tu minte cum ne-am cunoscut noi? Plini de zăpadă și uzi, eu șontâc, șontâc la brațul tău, sărind peste bălțile acumulate pe stradă, apoi în cabinetul doctorului Adam...atunci viața mi-a jucat cea mai fericită farsă. M-a pus exact în brațele tale Arpad.

Se ghemuise la pieptul lui cum îi era obiceiul și în scurt timp somnul îi cuprinsese pe amândoi. Fericiți că se aveau unul pe celălalt.

341

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În zori Codruț se cuibărise între ei. Somnoros și cu părul ciufulit, era așa de frumos, cum numai ochii unei mame adevărate îl puteau vedea. Nici o forță din lume nu o putea despărți de fiul ei și de Arpad. Ei erau rațiunea ei de a trăi. Au luat micul dejun la restaurantul de la parterul hotelului și au pornit către parcare.

Codruț în mijloc îi ținea pe amândoi de mâini și se zbenguia fericit între cei doi părinți. Pe chipul Iuliei mai trecu fulgerător o undă de nostalgie; - Iată ce mi-a lipsit mie cel mai mult în copilărie, gândise ea, apoi...gata cu lamentările, avem alte treburi de făcut.

Arpad o privise în tăcere apoi spusese așezându-i o șuviță de păr rebelă pe frunte; - Pune deoparte gândurile Iulie, mergem acasă. În acea împrejurare și-a clarificat Iulia acel sentiment de frustrare care o făcea să se simtă stigmatizata între ceilalți copii.

Lipsa dragostei părintești, acel sentiment uman, ce dă copilului siguranță, curaj în acțiunile lui, ce nu putea fi înlocuit cu nimic, au pus definitiv pecetea asupra ei. Dar tot dragostea, de altă natură de această dată venea să repare ceea ce fusese stricat în copilărie. Dragostea este capabilă să mute și munții din loc, dar mai poate face și alte minuni; ne face să iertăm, să ne ducem mai departe traiul, să fim mai umani și mai îngăduitori unii cu alții.

Ajunși acasă, Iulia îi șoptise mătușii că fiul lor Codruț nu va fi singur, în câteva luni va avea un frățior sau o surioară. Nu va fi singur pe lume, accentuase ea.

342

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Este bine fata mamei, să fie într-un ceas bun, chiar dacă ai să mai suferi o dată cezariana, Bunul Dumnezeu te va ajuta și de această dată. Apoi i-a povestit matușii în câteva cuvinte despre bătrânul profesor, ca despre un vis urât. A urmat o corespondență regulată între Iulia și Nicu, fratele său după tată. Și-au făcut și câteva vizite, de fapt cât a trăit bătrânul profesor Iulia nu a mai vrut să meargă la Brașov, dar Nicu și familia sa au mers la ei în Valea Jiului.

Mama Antonia o felicitase călduros că avea un frate, iar despre bătrânul profesor, o sfătuise să nu-și bată capul cu așa ceva. Într-o discuție cu matușa Ileana îl comparase pe bătrânul profesor cu felcerul din sat. Acesta trecut bine de patruzeci de ani, încă mai căuta o partidă mai bună, deși avea lângă el o femeie cu un suflet minunat, dar nu a știut să o aprecieze.

Auraș, așa cum îi zicea Codruț, s-a dovedit a fi o bună prietenă de-a lungul anilor. O femeie frumoasă, plăcută, inteligentă, dar ținută tot timpul într-un con de umbră de nestatornicul felcer. Iulia ar fi renunțat de mult la o astfel de legătură, dar Aura suporta cu răbdare grosolănia lui și încă mai spera într-o schimbare în bine a acestuia. O schimbare care nu avea să vină niciodată. Cum bine spunea mama Antonia, năravul din fire...nu are mântuire. Într-o drumeție făcută cu clasele lor de elevi pe munte pentru distracție și cules fructe de pădure, Iulia și Aura, stând să se odihnească pe pătură, priveau cerul de un albastru ireal:

343

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Încearcă să privești cerul în adâncimea lui, spusese Aura către Iulia, de aici de sus totul este atât de pur și de fascinant...

- Aș spune mai degrabă că mă amețește spusese Iulia dar, cu puțină imaginație, uite doar întind mâna și pot atinge acest norișor alb ca de vată...ce zici?

- Zic că ești o femeie fericită draga mea, ai o tihnă și o fericire ce pur și simplu... dau pe dinafară...

S-au pornit pe râs amândouă. Nu sunt capabilă de invidie, dar te-aș invidia pentru asta...

- Știi ce cred eu... pe tine trebuia să te lămurească cineva din timp, cât credit să acorzi oamenilor de o anumită categorie... să nu te superi pe mine spusese Iulia, îți vreau tot binele din lume, dar nu este de ajuns, trebuie să vrei tu în primul rând. Nu te poți lăsa la infinit jignită și asuprită moral de felcerul tău.

Este de neconceput... nu vreau să te influențez în nici un fel, dar până când crezi tu că poate dura?

Unde vei ajunge? Ce viitor, ce idealuri poți avea lângă acest felcer?

- Nu este felcer draga mea, este medic dar...nu mai are dreptul să profeseze ca medic, iar caracterul nu se mai schimbă la vârsta lui...

- De ce nu mai are dreptul să profeseze? Întrebase Iulia care auzea acest lucru pentru prima dată; - A făcut o prostie, a întrerupt sarcina unei femei și era cât pe ce să moară. A fost salvată în ultimul moment, de alți medici de la spital. Dacă nu avea pe cineva în minister, acum era în pușcărie.

- Oare de ce nu mă miră ce-mi spui? Este un tip de om de la care te poți aștepta la orice este rău, dar...la nimic bun, să mă ierți că-ți spun acestea.

344

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Oricum tu îl cunoști mult mai bine și ai deja o părere obiectivă formată. Euforia iubirii presupun că a mai trecut, acum se vede adevărata față a omului de lângă tine.

- Nu-ți poți imagina câtă hidoșenie văd eu în el, dar deocamdată nu pot face nimic. Am senzația că mă asuprește mental, psihologic, nu mă pot elibera de influența lui, deși simt cât de negativă și de nocivă este pentru mine.

- Poți draga mea, spusese Iulia, dar ai nevoie de un efort deosebit de mare de voință, chiar dacă la început vei suferi, pe termen lung cred că este singura soluție benefică pentru tine.

De regulă nu dau astfel de sfaturi, dar țin prea mult la tine să te văd suferind așa la nesfârșit. Anii trec și fiecare dintre noi va trebui să-și facă ordine în viață. Ce-ai zice de o farsă nevinovată? Fă-l să creadă că vrei să te muți la o altă școală, în altă locatilate, cum crezi că ar reacționa?

- Asta în nici un caz, spsese precipitat Aura, nu vreau să creadă că-l silesc la căsătorie, nu. Vreau să vină totul de la sine, să mă ceară în căsătorie din proprie inițiativă...

- Totuși el își păstrează deplina libertate observ, dar partea bună este că nefiind căsătoriți și tu îl poți părăsi în orice moment. Asta ar trebui să știe el, că și tu ai dreptul la o viață normală, la respectul omului de lângă tine, pentru care faci totul să-i fie lui bine, dar pentru tine? Tu nu vrei să ai copii? Să te împlinești ca femeie, ca mamă?

- Nu este totul să vreau eu, sigur că vreau, dar el spune că nu-i trebuie puradei...iar eu nu am curajul să risc să 345

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

fac un copil împotriva voinței lui...nu vreau să fiu o povară pe capul lui, vreau să vină de la el...nu înțelegi tu asta, că nu ai trecut prin ce trec eu.

Hai să vorbim despre altceva, nu-mi face bine și cu siguranță nici ție.

- Știi că și eu duc muncă de lămurire cu Arpad? Sunt deja însărcinată și el nu se împacă cu ideea unei noi cezariene. Tocmai el care iubește așa de mult copiii, nu se poate împăca cu gândul că voi mai fi operată.

- Vezi? Într-o căsnicie reușită, soții se menajează reciproc și de dureri fizice și de cele morale, dar un eșec inițial, rămâne un eșec permanent...

- Să nu te superi că-ți vorbesc deschis, draga mea, un eșec rămâne eșec, câtă vreme te complaci în situația respectivă și nu faci nimic să îndrepți lucrurile. Mie mi-au plăcut totdeauna lucrurile clare, ori este albă ori este neagră, dar cenușiul nu-mi place.

Iartă-mă te rog, dar nu înțeleg...ești o femeie frumoasă, inteligentă, ai demnitate, ai voință proprie, de ce trebuie să te umilești? Sincer eu nu suport să te știu supărată și umilită, mai ales tu care ești un om minunat, de ce?

- Nu sunt supărată decât pe mine, tu nu ai făcut altceva decât să-mi amintești că viața trece pe lângă mine și eu, bat pasul pe loc.

- Ca să mă convingi că nu ești supărată pe mine, spusese Iulia, vino Duminica viitoare la noi în vizită.

Codruț abia așteaptă să te vadă și noi la fel. Poți veni cu...el, nu este nici o problemă.

Coborau împreună spre sat, însoțite de larma copiilor ce zburdau pe potecile muntelui cu coșulețele pline de afine.

346

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Dacă vrei îi spun lui Arpad, să-l invite el pe iubitul tău, nu cred că va refuza, chiar dacă noi nu suntem anturajul său preferat. Ne vom distra minunat...

- Eu am să vin, spusese Aura, el...nu știu. * - Te rog mult Auraș, singură sau însoțită, cum vrei tu, numai vino. Iulia nu-și putea ierta faptul că o necăjise pe prietena ei, ba mai mult pentru faptul că se amestecase în viața ei personală și ea nu făcea astfel de lucruri niciodată. Rămăsese adepta celor spuse simplu de mama Antonia:” ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”.

Cu siguranță că nici ei nu i-ar fi plăcut ca cineva să se amestece în viața ei personală, de familie, nu, asta nu. În scurtul popas făcut la un izvoraș în munte pentru spălare pe mâini, cele două profesoare prietene, au făcut apelul încă o dată să se convingă că toți elevii erau cu ele. Iulia era convinsă de valoarea exemplului personal, știa ea fără să-i fi spus cineva, că oamenii au un pronunțat simț al imitației. Spera că felcerul din sat, văzând comportamentul lui Arpad față de ea, față de familie în general, se va molipsi și el și-i va face viața mai frumoasă dragei sale prietene.

Refuzul a venit de unde se aștepta cel mai puțin, adică de la Arpad. Antipatia lui față de felcer era destul de adâncă, încât refuzase categoric să-l invite el.

-Dacă va veni cu Aura...venit să fie, dar eu? Să mă milogesc de el să vină în casa mea? Fată dragă, are și răbdarea mea o limită. Nu pot face ce-mi ceri. Sincer tipul reușește să creeze antipatie peste tot unde merge,

347

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

nu vreau să-mi strice ziua și nici relațiile cu prietenii mei, pe care știi bine că i-am invitat deja.

- Era un gest de dragul Aurei, nu fii așa de categoric...

- Fata mea, lasă acest lucru în seama mea și promit că totul va fi bine, ai încredere nu? Ar trebui să mai știi ceva; nu pot invita în casa mea un individ care de câte ori te vede, uită să mai privească și-n altă parte, ori în acest caz Aura va fi și mai decepționata. Nu pot să fiu gelos pe un astfel de specimen dar, nici legat la ochi nu sunt...

- Arpad?

- Nu te supăra, am spus doar ce face el, nu m-am referit la tine, știu că-ți este antipatic...dacă dorești să fim mai mulți la masă, vom fi, dar lasă-mă să invit eu oameni adevărați.

- Adevărul este că aș vrea să spun lumii întregi că vom mai avea un copil, sunt așa de fericită Arpad. Va trebui să o ajut mai mult pe matușa, ai văzut cât a îmbătrânit? O dor articualțiile de reumatism, ar trebui să meargă la băi...

- Voi încerca eu să o conving să meargă la medic, dar o știi cum este... nu vrea să audă de doctori și de spitale.

Cele două, trei zile până la sfârșitul săptămânii au trecut cu tot felul de pregătiri. Au dereticat toată casa, au pregătit bucate alese cum știa foarte bine mătușa Ileana, iar Iulia a pregătit camera de oaspeti cum s-a priceput mai bine și prăjituri. Spre surprinderea și bucuria ei, nea Ștefan cu Maria soția lui, au venit cu cursa de prânz, dar au adus cu ei și pe unul din ortacii lor, nou venit în echipa de șoc.

348

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Iulia știa câte ceva despre el din spusele lui Arpad, dar la vederea lor se convinsese că era un bun camarad și un om destoinic. Vlad Mureșan conducea lucrările de montaj acolo în subteran a unui colos cu lame metalice ce urma să ușureze munca minerilor în abataje. Demersurile făcute de Arpad cu mult timp în urmă în acest sens, începeau să se concretizeze. Mai bine mai târziu decât niciodată spunea el cu năduf de câte ori venea vorba despre asta.

Venit în Valea Jiului de numai câteva săptămâni, Vlad câștigase repede prietenia ortacilor cu care lucra și se bucura de o faimă bună. O singură privire pe chipul lui Arpad, o lămurise pe Iulia de subtilitatea lui. Nu era chiar întâmplătoare invitația lui Vlad în casa lor.

Aceasta era surpriza pe care el o promisese soției sale pentru acel sfârșit de săptămână. Arpad cu un zâmbet abia perceptibil în colțul gurii, ocolise tot timpul privirea întrebătoare a Iuliei, iar aceasta îi mulțumise în gând pentru gestul lui frumos.

La scurt timp a apărut și Aura, cu nelipsitul dar cu care-l obișnuise de mult timp pe Codruț. Copilul se aruncase efectiv de gâtul ei, strângând-o cu putere și întrebând nerăbdător; - Ce mi-ai adus?

-Ai aici un ursuleț toboșar care merge cu cheie...spusese Aura, râzând fericită de primirea făcută de copil.

S-au făcut prezentările, nea Ștefan nu scăpase ocazia de a face cu ochiul lui Arpad apoi...

349

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Tot tânără și frumoasă ești măi fată, spusese el cu năduf. Ce păcat că eu am îmbătrânit...dar lasă că nu-i bai, sunt alții mai tineri...

- Codruț pusese ursulețul pe masă, răsucise cheia din spatele lui, iar acesta începuse să se miște și să bată toba spre hazul celor de la masă. Nea Ștefan se minuna de câte ori avea ocazia să vadă ce progrese a mai făcut Codruț și-l îndemna la tot felul de năzdrăvănii. Puțin a lipsit să nu-și aducă întreaga cutie cu jucării, să-și distreze oaspeții. Un gest a lui Arpad, potolise copilul.

- De ajuns copile, acum ne așezăm la masă...

Atmosfera creată de baciul Ștefan, nu lăsa loc de prea multe gânduri triste.

S-au făcut urări de toate felurile și ca de obicei nu au lipsit nici aluziile. Punea întrebări directe, personale și aștepta răspunsuri clare. Ca să schimbe oarecum subiectul, simțind stinghereala invitaților, Iulia începu să-l întrebe despre copiii lui. Știa din experiență că este un subiect inepuizabil și baciului îi plăcea enorm de mult să povestească despre copiii lui.

- Dapăi ce zici tu Iulie, că în toamnă voi fi socru mare, Ionuț s-a hotărât să se însoare, să-i aducă Mariei noră în casă. Fata lor era în Făgăraș iar mezinul George îi da zor cu geologia lui. Dar tare mă bucur ca și voi vați decis să faceți o fată...ori un fecior, este bine și pentru flăcăul ăsta, să fie într-un ceas bun.

Codruț îi sorbea parcă vorbele baciului, se simțea așa de important de câte ori venea vorba despre el.

350

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Atunci vom primi și mai multe jucării, spusese el după oarecare gândire, unde le mai punem?

- Mai dăm din ele și altor copii să se bucure și ei.

Facem loc pentru cele noi, spusese Arpad mângâind copilul pe cap. Vedem noi atunci...

Ridicând un pahar de vin, baciul închinase în cinstea gazdei, picurase puțin vin jos pentru ortacii pierduți, apoi privise oarecum distrat către Aura și către Vlad, față de care avea unele rezerve. Nu-l cunoștea el prea bine să facă glume pe seama lui.

Aura roșise până-n vârful urechilor și nu știa încotro să-și îndrepte privirile, ocolind-o pe cea ușor ironică a baciului. Fără cuvinte acesta parcă spunea: - Lasă că-ți vine și ție rândul curând...curând...

- Despre ce vorbiți voi acolo? Întrebase Aura intrigată de discuția cu voce scăzută a Iuliei cu Maria.

- I-am povestit nașei, Mariei, cum am stricat noi două o frumusețe de material, încercând să ne croim rochiile. Semănau mai mult a cămăși de noapte....din două profesoare nu am reușit să scoatem o croitoreasă bună....fiecare este as în meseria lui, parcă așa se laudă bărbații noștri, lămurise Iulia.

- Nu-i bai și cămașile de noapte sunt bune dar, nu totdeauna... S-au pus toți pe râs.

- Arpad! Încercase soția sa să-i atragă atenția.

- Fata mea, am vrut să spun că sunt bune numai noaptea nu și ziua... continua să-i arunce baciului priviri semnificative spre stinghereala Aurei și a lui Vlad. Atmosfera devenise mult mai calda, cum era de obicei când se întâlneau cu familia baciului.

- Lasă măi că este bine, adăugase baciul. O casă fără copii nu are nici un haz iar omul singur nu are nici un 351

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

rost... asta este lăsat de la Dumnezeu. Ne pregătim și de botez, nu-i bai, sănătoși să fim...dacă mai aveți vreo veste tot așa de bună, dați-i drumul, mă simt așa în formă că... aș mai face niște fini....

- Stai locului Ștefane, lasă paharul, îți urcă tensiunea și în loc de nuntă vei ajunge la spital, îl trăsese Maria de mânecă pe baci. De ajuns cu vinul că avem de mers până acasă și mai lasă-i și pe alții să vorbească.

- N-am eu ce să caut la spital...nu e pentru mine...ce ai cu mine? Mă bucur și eu ca omul când văd că finii noștri ... nu pierd timpul...vezi și tu, no? Ai cam uitat de tinerețe măi nevastă dar, îți amintesc eu... lasă... râdea cu poftă și mai închină un pahar.

Vlad încercase de două ori să schimbe câteva cuvinte cu Aura, atât cât cerea buna cuviință, dar monopolizată de Codruț, aceasta dăduse numai răspunsuri monosilabice iar din cauza gălăgiei celorlalți meseni, abia se făcuse auzită. Iulia a încercat să ia copilul lângă ea la masă, dar Aura a insistat: - Mai lasă-mi-l și mie...tu îl ai tot timpul...nu fii geloasă că mă place și pe mine puțin.

- Iubești mult copiii? O întrebase Vlad.

- Foarte mult, dar acest ștrengar, este feblețea mea. Un zâmbet de fericire luminase fața ei când îl privea pe Codruț, dar și pe fața lui Vlad se putea citi mulțumire sau chiar încântare.

Petrecea o Duminică în sânul unei adevărate familii, cu ortaci, cu prieteni, dar făcuse și cunoștințe noi. Nu era puțin lucru. Rar ieșea din cenușiul vieții lui singuratice. La plecare au fost nevoiți să-i dea baciului asigurarea că vor merge la el în vizită cât de curând.

352

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Codruț îl trăsese de mânecă pe baci și îl întrebase: - De ce nu vine și băiatul tău în vizită cu tine? Mă jucam cu el...

- Dapăi no...băiatul meu îi mare, merge singur în vizite, nu se mai ține de mine, râsese cu poftă baciul ridicând sus copilul.

- Dar băiatul tău nene Vlad? Când îl aduci să mă joc cu el?

- Când o să am un băiat, îl aduc să se joace cu tine.

Codruț, tu știi să dai noroc? Îi întinsese Vlad mâna și copilul își pusese mânuța lui în palma bărbatului și-i spusese: „noroc bun” și să mai vii la noi nene Vlad.

- Îți promit că o să mai vin, spusese acesta în timp ce-și lua rămas bun de la gazde și săruta mâna mătușii Ileana. Pe Aura o privise mai atent și-i spusese că se bucură de cunoștință.

- Și eu...răspunsese Aura abia auzit.

S-au grăbit cu toții spre gară să prindă ultima cursă. Rămași singuri Arpad propusese să se dezmorțească și ei puțin, să meargă până la Jiu, iar la întoarcere să o lase și pe Aura acasă la ea. Cel mai mult se bucurase Codruț, care trecuse în goană pe lângă mătușa, cu un pulovăr aruncat neglijent pe umăr.

- Nu așa, îl dojenise Iulia, îmbracă-l cum se cuvine, se lasă răcoare seara. Aura îl îmbrăcase și-l sărutase apoi, strângându-l cu drag la piept.

Mergeau ținându-se de mână, Aura și Codruț ca doi camarazi. Arpad o luase pe Iulia pe după umeri și-i tot povestea ba de una ba de alta. Ajunși pe malul Jiului, Arpad îl luase de mână pe Codruț, știind că neastâmpăratul se apropia prea mult de apă. Atunci apropiindu-se de Iulia, Aura îi spusese abia șoptit; 353

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-As putea rămâne la voi noaptea aceasta?

- Da, sigur că da, dar...crezi că faci bine? Nu vrei să lămurești situația cu ... el?

- La ora asta sigur este beat și nu se poate discuta cu el, prefer să o fac mâine la lumina zilei și să aibă capul limpede.

Eu l-am așteptat atâția ani degeaba, nu va păți nimic dacă mă așteaptă și el o noapte...spusese Aura, privind undeva în gol. Avea nevoie de tot curajul ei, ca să ia o hotărâre definitivă.

Simțind că ele aveau ceva de vorbit, Arpad îl luase pe Codruț sus pe umerii lui puternici și mergeau mai înainte pe stradă. Au trecut de casa închiriată de Aura și ele nu s-au despărțit, dar nici Arpad nu a întrebat nimic. S-au întors toți patru acasă la mătușa care terminase ultimele pregătiri pentru seară. Pentru Aura au așternut patul din camera de oaspeți, iar Codruț o privea nedumerit.

- Am rugat-o pe Auraș să doarmă cu tine noaptea asta, vrei? Îl alintase Iulia pe copil.

Cu toată oboseala de peste zi Codruț o ținuse de vorbă până aproape de miezul nopții pe Auraș, povestind tot felul de năzdrăvănii. Cu Arpad avusese cea mai simplă explicație; el o privise întrebător, iar ea clipse din ochi și zâmbise complice. Chiar nu era nevoie de cuvinte. Iulia adormise cu sentimentul că lucrurile tind să se așeze pe un făgaș normal.

Dimineață în pragul casei când Arpad era pregătit de plecare la șut, Iulia găsise de cuviință să-i mulțumească pentru ...surpriză.

- Spune drept, ți-a placut? O întrebase el.

354

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Grozav, nici că se putea mai bine, șoptise Iulia atârnata de gâtul lui.

- Când doi oameni au nevoie unul de altul, se caută.

Dacă nu au nevoie... rămân simple cunoștințe...asta doar ei hotărăsc...dar Vlad, nu se poate compara cu...felcerul ei. El are praful de cărbune în sânge, nu-și va face manichiura și nici nu-și va vopsi și ondula părul...Aura să se gândească foarte bine ce vrea de la viață...pa iubire.

Sunt oameni în toată firea gândise Iulia în sinea ei. Ce am putut face noi...am făcut acum depinde numai de ei. Ce om minunat era Arpad, dacă toți bărbații ar fi fost ca el, nu s-ar mai ofili femeile așteptându-i să-și facă ordine în viață. Răcoarea dimineții o silise să se grăbească să intre iar în așternut. Îmbrățișase perna lui Arpad și se lăsase purtată de cele mai îndrăsnețe visuri pentru prietena ei.

Cu Aura a discutat foarte puțin, nu dorea să o influențeze în nici un fel, deși o iubea mult și-i dorea tot binele din lume.

Venise timpul ca ea să-și facă ordine în gândurile ce o bântuiau zilnic și-i răpeau liniștea. În timpul zilei, pe un coridor dintre clase, Aura o rugase pe Iulia să plece împreună la sfârșitul orelor.

Părea liniștită dar era doar în aparență. Avea niște presimțiri rele și nu dorea să fie singură. Au mers alături una de cealaltă, fiecare cu propriile ei gânduri.

Au intrat în camera Aurei, totul era în perfectă ordine cu exceptia șifonierului răvășit.

Aura avea un adevărat cult pentru ordine, nu se putea așeza până nu erau toate puse la locul lor. Pe măsuța de lângă pat, alături de vaza în care se ofileau 355

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

câțiva trandafiri, era o coală de hârtie îndoită cu scrisul în interior; -Citește, nu te sfii, o îndemnase Aura pe prietena ei.

Pentru asta te-am chemat...citește și judecă și tu...

Pe coala de hartie, cu un scris măzgălit, scris de doctor...era următoarea frază: “Te știam proastă, dar nu credeam că ai putea fi și stricată”, iar alături lăsase cheia casei. Aura închiriase partea din fața a unei case țărănești, deosebit de confortabilă pentru ea și pentru el.

- Mi se pare caraghios...spusese Aura, nu știu de ce dar...îmi vine să râd, nu simt că mi se adresează mie...cum este posibil? După tot ce am făcut pentru el? Nu simt nimic, decât senzația unei imense pierderi de timp...

- Te simți o stricată? O întrebase Iulia.

- Cum asta? Tocmai tu mă întrebi asta? Am trăit necununată, este adevărat dar... numai cu el...

- Atunci este simplu. Nu ți se adresează ție...draga mea, de mult aș fi vrut să-ți spun; oamenii ne jignesc în măsura în care noi le permitem acest lucru.

Cum biletul nu ți se adresează ție, îmi dai voie să-l rup? Perfect... acum nu mai există nici o jignire...să nu te mai gândești la acest bilet niciodată.

- A sosit timpul să trag linie și...să merg mai departe...singură.

Aura privea pe fereastra dinspre stradă. În viața mea începe o nouă etapă. În toată această întâmplare este și o parte aproape comică... Mă simt mai degrabă eliberată. Am senzația că mi s-a luat o greutate de pe inimă. Pot respira în voie. Unde a putut pleca așa

356

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

imediat? Vezi? Înseamnă că era pregătit de plecare și aștepta doar momentul potrivit... deci era pregatit...

- Ai nevoie de aer proaspăt draga mea. Atmosfera îmbâcsită nu este pentru noi... adăugase Iulia deschizând larg fereastra.

Consideră că ai terminat de citit un capitol nesuferit dintr-un roman neterminat. Alte capitole vor fi cu siguranță mai bune. Altceva în afară de timpul pierdut nu ai ce regreta. Sus fruntea Auraș, nu-i sfârșitul lumii, o mângâiase Iulia, curând încheiem situația școlară și intrăm în vacanța de iarnă.

Gândește-te ca la un nou început, cum este și firesc.

Cu mersul îngreunat de sarcina care devenise mai evidentă pe zi ce trecea, Iulia se îndreptase spre casă unde, dintr-o privire convenise cu mătușa că au ceva de vorbit. Îi explicase apoi mătușii situația Aurei și ce spera pentru ea în viitor. * Într-una din zile Arpad o întrebase pe Iulia, ce răspuns îi va duce baciului Ștefan, care le amintise deja de două ori de promisiunea făcută. Au stabilit împreună că în Duminica următoare vor face vizita nașilor lor. Luată cu treburile Iulia nu avusese destul timp să-și observe soțul, dar și în treacăt tot i se părea puțin enigmatic.

Cu siguranță mai pun ceva la cale, gândise Iulia în sinea ei, dar rezistă eroic până la ziua vizitei și nu cedase curiozității de a întreba ceva. Deși vremea se stricase rău, o lapoviță de-ți înghețau oasele cădea peste oraș, Arpad a scos mașina și au pornit spre Petroșani.

357

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Au trecut prin câteva magazine, au luat și pentru mătușa tot ce trecuse pe listă, pe Codruț din nou a fost nevoie să-l tempereze Arpad. Și-ar fi dorit un întreg raion de jucării, cu rafturi cu tot să-l ducă la ei acasă. De cum au intrat pe ușa casei baciului Ștefan, mirosul de țuică fiartă și aburii de sarmale moldovenești i-au învăluit foarte plăcut.

Căldura sufletească a oamenilor era la fel de mare, baciul și soția lui, mereu bucuroși când cineva le trecea pragul casei. Au tot vorbit ei dar, la un moment dat baciul întrebase: - Mai nevastă dar noi nu mai mâncăm astăzi? Că-i vremea...io zic să ne așezăm la masă, noi care suntem, ceilalți când or veni... o luom de la început, nu-i bai.

Codruț nu mai prididea cu întrebările, iar Arpad încerca să-l mai potolească; - Lasă-l că nu-i bai, important este că vrea să știe, mai rău era dacă nu-l interesa nimic. Este precoce finuțul meu.

La televizorul alb/negru din colțul sufrageriei se transmitea „albumul duminical” și își mai clăteau ochii cu câte ceva. Dacă vreți altceva dăm pe bulgari sau pe sârbi, poate vedem ceva mai fain, îi întrebase baciul. Când masa era în toi, s-a auzit soneria.

Iulia l-a privit instinctiv pe Arpad, care ca să nu izbucnească în râs își făcea de lucru cu o sărmăluță, de parcă nu știa de unde s-o înceapă. Uimirea de pe fața Iuliei era așa de mare, încât Arpad îi întinsese paharul lui cu vin și-i spusese: - Iulie gustă puțin vin roșu, are și sifon, nu-ți face nici un rău...

358

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Bine, dacă spui tu... că are și sifon... dar el avea o figură de parcă fusese prins la furat. În sufrageria baciului au intrat Aura și Vlad, ca și cum erau de-ai casei și așa era normal. Vlad trage puternic aer în piept, pregătindu-se parcă de un tir de întrebări, o salută și pe Iulia. Se vedea de la o poștă cine fusese regizorul de data asta, nu era implicat numai Arpad, și baciul avusese contribuția lui. Normal doar veneau la el în casă.

- Cum se face că suntem în aceeați formație ca și la noi? Întrebase Iulia cu un aer nevinovat. Cum nimeni nu dădea nici un răspuns, Vlad se simțise obligat, fiind vizat direct; - De ce nu? Dacă ne simțim bine împreună?

- Ei bravo, măi băiatule să știi că mi-a mers la inimă.

Când cineva zice că se simte bine la mine-n casă, frați de cruce ne facem, să știi tu, spusese baciul.

- Ne facem nea Ștefane, de ce nu? Apoi: Auraș ai un loc aici, spusese Vlad arătându-i scaunul liber de lângă el. Codruț sare de la locul lui și o ia de mână pe Aura spunând; - Hai să stăm lângă el, vreau și eu...

- Stai copile încet, noi aproape am terminat masa, ei abia acum încep, lasă-i puțin, mai târziu te vei duce la ei...

- Hei tinerețe, tinerețe, ce frumos vă stă la amândoi, ce mult aș vrea să vă văd cât de curând cu un bebeluș între voi dar, toate la timpul lor, o zisese cu oarecare năduf baciul.

O compătimea pe Aura că-și pierduse timpul și tinerețea alături de un om care nu a apreciat nimic din ceea ce a primit.

359

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Măi băieti măi, îmi sunteți la fel de dragi ca și copiii mei. Dar nu lăsați să treacă tinerețea pe lângă voi și să nu vă bateți joc de viața voastră. Faceți-vă un rost și chemați-ne și pe noi la bucurii măi, că la necazuri venim noi singuri, dar să fiți feriți măcar voi, noi am trăit destule. Provocându-și soțul, Iulia întrebase: - Arpad, nu închinăm și noi un pahar în cinstea lor?

- Ba da, dar mai mult apă minerală, că avem drum lung până acasă și miliția abia așteptă să mai dea o amendă sau să mă lase fără carnet. Uite eu zic așa: ție Aura îți doresc să ai un bărbat ca mine, iar lui Vlad, o soție ca Iulia. Știu eu ce spun...o să fiți cum nu se poate mai fericiți.

O privea insistent pe Iulia care de emoție și recunoștință avea lacrimi în ochi. Au petrecut o jumătate de zi în compania unor oameni de toată nădejdea cum spunea matușa Ileana.

Se înserase și parcă nu se îndurau să iasă în frigul de afară dar... trebuia. Codruț ieșise în fugă să se bage puțin în zăpadă, înainte de a urca în mașină, dar nimerise într-o baltă de unde a fost scos de Arpad. S-a udat rău la picioare, iar Aura l-a luat în brațe și pe bancheta din spate l-a descălțat de tot ce avea și i-a înfășurat picioarele în fularul ei.

- Ai să-mi cumperi un fular nou îl apostrofase ea cu dragoste.

Se așternuseră bine la drum când Codruț observase cu de uimire: - Ia te uită, merge și nenea Vlad cu noi?

- Sigur că merge, s-a mutat și el acolo cu Auraș.

- Ce bine-mi pare, ai să vii mai des la noi, cu băiatul tău când o să-l ai, da?

360

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Dacă în loc de un băiat am să-ți aduc o fetiță cu care să te joci, întrebase Vlad, nu ți-ar plăcea Codruț?

Am o fetiță cu doi ani mai mare ca tine, am să o aduc să vă cunoașteți și să vă jucați împreună, bine? Codruț îl privea contrariat neștiind ce să răspundă. Se gândea de-a ce să se joace el cu o fetiță?

La grădiniță îi plăcea să le tragă de cozi sau să le desfacă pampoanele din panglici apretate ce foșneau în mâna lui. Aura fiind la curent nu era nici surprinsă nici nu comentase, doar zâmbise catre Iulia.

Pe șosea Vlad adusese în discuție posibila pensionare a Leului, inginerul șef și făceau pronosticuri cine-i va lua locul.

- Parcă văd că vine iar unul de la centrală să facă pe grozavul aici. Tare nu-mi plac asemenea chestii, cum are unul o proptea, cum te pomenești cu el șef peste noapte. Are sau nu are habar de specificul muncii, el este șef și trebuie ascultat.

- Ei dacă am avea un sindicat forte, nu ar mai fi astfel de aranjamente, spusese Arpad. Pe mine mă bate gândul să renunț la mina aceasta, aș vrea să încep aici la noi că tot se fac săpături pentru un puț nou. Mă mai gândesc dar... probabil cât de curând îmi cer transferul. Vlad și Aura au coborât în dreptul casei pe care o aveau închiriată parțial și-au urat o seară bună ca cei mai buni prieteni.

- Ei, ce spuneam eu fata mea? Cei ce au nevoie unul de altul...se caută. Am avut dreptate? Întrebase Arpad zâmbind către Iulia.

- Da, dar tare aș vrea să știu ce rol ai avut tu în povestea lor de dragoste, întrebase ea.

361

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- O singură dată i-am transmis Aurei că Vlad o așteaptă în Petroșani într-o Duminică, în rest...ei știu.

Cred eu că de atunci s-au văzut mai des. Încă doi oameni fericiți, nu crezi?

- Ba da, se vede de la distanță, dar ei nu știu foarte bine asta.

Sărbătorile de iarnă i-au găsit pe cei doi, proaspăt căsătoriți, undeva într-un sat de lângă Buzău, la părinții lui Vlad. Când s-au întors au adus-o cu ei și pe fetița lui Vlad, crescută de bunici de la vârsta de doi ani, când mama ei plecase cu un alt bărbat.

A crezut că a găsit marea dragoste, un concediu de două săptămâni la mare, asta a fost tot. La final a descoperit că el avea o soție și doi copii acasă în capitală.

Ușurința și inconștiența cu care-și abandonase propria familie, au costat-o scump. A pierdut și locul de muncă, iar Vlad nu a putut să-i ierte niciodată faptul că-l înșelase în chip așa de grosolan.

Fetița lor se bucurase totuși de o educație frumoasă la bunici și se dezvoltase armonios. La scurt timp după divorț, fosta soție a lui Vlad, descoperise o dragoste și mai mare, un responsabil de restaurant, familist, dar cu vederi foarte largi în privința relațiilor extraconjugale. S-a lăsat întreținută de acesta, încercând să-și facă rost de un loc de muncă mai...călduț. Fiecare cu metoda sa.

362

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

PARTEA a III a Sunt situații în care banii fac adevărate minuni, până când se descoperă proveniența lor. Apoi încep văicărelile că…nu au avut noroc.

- Știi Iulie, există oameni care ajung în pragul batrâneții fără să-și cunoască rostul lor în lume, în familie, în societate. De aici multe devieri de la o viață normală.

Unii au impresia că li se cuvine totul, nu au nici o obligație, duc o viață parazitară și aventuroasă, iar la bătrânețe tot ei se plâng de lipsuri și de singurătate. Că nu au făcut nimic în viață, ba că au mai stricat și rostul altora, nu mai contează.

Că au trăit așa cum au vrut, fără să le pese de câți copii au presărat prin lume, cum au crescut aceștia, în ce stare se află nu are nici o importanță.

Singurul lucru care contează este persoana lor care, nemulțumită de cum și-a trăit viața, pretinde mereu mai mult. Tu ai ocazia să descoperi în micii tăi elevi egoismul, arivismul.

- În școală se face tot ce se poate dar, familia este baza educației lor, spusese Iulia. Știi tu că personalitatea copilului se formează de la vârsta de trei ani? Știi și vezi zilnic cum copiii indiferent de ce le spun mamele, tot pe tații lor îi copiază și-i iau de model? Se pare că așa sunt programați genetic.

De aceea dragul meu ai pe umeri o mare responsabilitate. Ești cap de familie, iar copiii te vor lua de model. Totdeauna am avut o adevărată aversiune față de cei ce privesc viața de familie cu superficialitate. Copiii au cel mai mult de suferit de pe 363

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

urma acelora care caută să evite complicațiile vieții, responsabilitățile și se pierd în tot felul de aventuri de o moralitate dezgustătoare.

De fiecare dată când discuta cu Arpad astfel de aspecte ale vieții, Iulia își amintea de discuțiile lor din camera a paisprezecea orfelinatului unde crescuse. Și-o amintea cu drag pe mama Antonia care cu mintea ei de țărancă neemancipată, dar sănătoasă, le insufla fetelor sentimentul datoriei și al responsabilității.

Viața de familie trebuia să fie ceva aproape sacru. De fiecare dată Iulia se ambala în discutii așa de aprinse de parcă ar fi fost direct implicată.

- Iulie ai grijă fata mea, iarăși te aprinzi și nu-ti face bine, încerca Arpad să o liniștească, să se rezume numai la ceea ce poate ea face în acest sens. Ce nu putea schimba, trebuia să fie trecut cu vederea. Altfel nu se putea.

Conștiința oamenilor nu se schimbă de la o zi la alta, este nevoie de o muncă titanică și de lungă durată. Există oameni care au un fond sufletesc bun, dar au nimerit într-un mediu neprielnic, un anturaj ca într-un focar de infecție cu tendința de a se extinde. Tu care ai în seama ta așa de mulți copii, ai ocazia să sădești în căpșoarele lor încă mici, această idee de curățenie sufletească. Puritatea ideilor ca și răspunderea pentru propriile fapte, trebuiesc cultivate cu grijă încă din copilărie.

Zâmbind ușor ironic adaugă Arpad: - Nu trebuie să uiți nici de egalitatea dintre sexe. Și pe asta trebuie s-o știe și s-o respecte micii tăi interlocutori, aveți ore de dirigenție nu? Unele dintre elevele tale riscă să nu mai iasă din bucătărie iar soții 364

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

lor…de plictiseală se vor apuca de băut și de tocit zarurile la table.

Răul trebuie prevenit prin educație, altfel devine o a doua natură de care nu se mai pot desprinde toată viața.

- Am avut dreptate când am spus că ai aptitudini filozofice, răspunsese Iulia puțin malițioasă.

- În fiecare om există un mic filozof, fată dragă. Eu am cunoscut filozofia muncii și a lucrului bine făcut. În mină nu ai voie să greșești, îi pui în pericol pe toți.

Cărbunele nu se scoate cu vorbe ci cu lopata și vagoneții, manevrați de oameni de toate felurile.

Nu este simplu să faci o echipă omogenă.

- Ști ce mi-ar plăcea Arpad? Să te aud vorbind într-o ședință, prezidată bine-nțeles de Leu, să-l aud spunând: - Are cuvântul tovarășul Tigru, pardon, Balint. Iulia izbucnise în râs, privindu-l cu drag. Hai te rog, încearcă să mă ajuți să-mi imaginez cum se țin ședințele la voi. La noi totul este simplu, o informare politică, se anunță clasamentul fruntașilor pe școală și pe clase, abateri, dispoziții noi, materiale cu caracter educativ, provocări la întreceri cu alte școli din județ, muncă patriotică și …cam asta ar fi.

- La fel este și la noi spune Arpad înveselit, numai că noi nu raportăm nivelul clasei ci tonajul echipei, numărul de intervenții de urgență, nu se dau note, se predă drapelul echipei fruntașe, dacă sunt bani se dau și prime, dacă nu…doar felicitari și strângeri de mână …cordiale.După cum vezi, munca noastră are o linie comună, diferă numai în detalii. Cu munca patriotică nu mă pot lăuda, noi lucrăm în abataj la fel ca toate 365

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

echipele dar, în caz de nevoie intervenim la orice oră din zi sau din noapte. Cei din oraș au mai făcut câte ceva pe lângă blocuri, în parcurile de joacă ale copiilor, noi navetiștii facem ce putem pe aici pe acasă.

Am să-ți povestesc totuși o întâmplare destul de grea dar, are și partea ei comică. Se ținea o ședință în sala de festivități, după care urma să se dea niște insigne câtorva ortaci fruntași și drapelul de echipă fruntașă pe întreaga mină.

Eu, continuă Arpad, eram la spălător, încercam să dau jos fardul minerilor… când un băiat cu părul zburlit intrase în fugă.

- Ce-i Stoiane? Arde? Unde alergi așa?

- Nu arde tovarășe inginer, mai rău, galeria lui Pascu a rămas fără oxigen.

-Ești nebun? Cum să rămână fără oxigen?

-Nu știu, mi-a spus dispecerul să vă anunț că-i mare bai. Trebuie intervenit urgent.

-Ia câteva tuburi pline și le coboară în galerie cu colivia, să aibă oamenii până descoperim unde-i problema.

Apoi am dat buzna în sala de festivități, Leul și-a întrerupt discursul și m-a admonestat: - Tovarășe Balint d-ta nu mai știi ce este respectul?

-Ba știu tovarășe Leu dar, galeria lui Pascu are urgent nevoie de oxigen. Mă duc să văd ce s-a întâmplat dar, iau și oamenii mei cu mine. Mi se urcase sângele în cap…dar și el era vânăt de furie.

- Bine, ia-ți oamenii și vedeți ce se poate face.

Oamenii mei erau deja la ușă, deci chiar nu știu ce s-a

366

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mai discutat în urma noastră. Pe coridor, nea Ștefan m-a întrebat: - Ce ți-a venit să-i spui tovarășe Leu? - Așa i-am spus? Nici nu mi-am dat seama. Numai de formule de politețe nu-mi arde mie acum. Am trimis deja câteva tuburi jos cu Stoian și încă un băiat sau doi. Noi verificăm conducta.

Am lucrat ca nebunii timp de patru ore, am plecat de jos și defecțiunea era de fapt la suprafață, se blocase o supapă care împedica ieșirea oxigenului în conductă. Curând Pascu ne-a anunțat prin stația radio că are oxigen.

Când am fost gata, am mers din nou la spălător, ședința se terminase iar Leul fuma pe aleea dinspre pavilionul administrativ. M-a văzut și mi-a făcut un semn să mă duc la el. M-am prefăcut că nu pricep și am înălțat din umeri. Atunci mi-a strigat să audă toți: - Auzi Tigrule? Ia fă-te-ncoa nițel, că am să-ți spun o vorbă; Pe mine nu mă cheamă Leul, eu sunt tov ing. șef pentru toată lumea de aici. Clar? Fierbea de mânie.

- Permiteți să raportez tov ing. șef, galeria lui Pascu are din nou oxigen, nu au fost nevoiți să întrerupă munca. Vor da cărbune conform graficului.

-Bine. Auzi? Vedea-te-aș inginer șef măcar un an… mi-a spus cu voce mai scăzută și cu multă amărăciune în voce.

- Adevărul este că nu aspir la așa o funcție, v-o spun cu toată sinceritatea. Îmi dau seama că nu este deloc simplu. Îl știam pe Leu aprig la mânie dar nu purta pică. Cum spunea Gică artificierul, că ăsta-i un leu mai bun ca alții, este ca un leu și cincizeci de bani.

367

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era haios, ne făcea pe toți să râdem, chiar când aveam treburi serioase și grele. Apoi ne-am spălat și noi gâtlejul, cu câte-o bere la Gambrinus și ne-am retras la odihnă. Asta este în linii mari viața în mină, Iulie dragă. Într-una din zile am auzit despre Leu, că-i bolnav de ulcer și urma să se opereze. S-a operat și pentru că nu am putut merge la el la spital, l-am rugat tot pe dr.Adam să-i spună așa: - Tigrul vă transmite salutări și urări de sănătate.

Jungla vă simte lipsa, vă așteptăm cât mai curând.

La început m-a refuzat, mi-a zis că sunt nebun, cum să-i spună așa ceva, când era pacient operat de directorul spitalului? Nici măcar nu știa ce fel de om era, cum ar fi primit o asemenea glumă.

- Are s-o primească cu plăcere, nu-ți fă griji, l-am asigurat eu.

-Arpad, nu mi-ai spus niciodată cum l-ai cunoscut pe dr.Adam, se arătase interesată Iulia.

-Ei, asta este o poveste mult mai veche, abia împlinisem optsprezece ani când l-am cunoscut pe doctor. Am fost izbit în plin de un vagonet plin cu cărbune. Pe vremea aceea eram vagonetar.

N-am fost atent cum s-a întâmplat dar mi-au spus ceilalți. Se pare că lopata a fost prinsă sub roți, m-a lovit peste picioare și în cădere m-am izbit rău de un vagonet în mișcare. Așa m-am ales eu cu un picior în ghips și cu două coaste fisurate. M-am refăcut repede. În tinerețe te repari mai ușor.

Doctorul era drăguț și simpatic cu toată lumea, dar se pare că pe mine m-a îndrăgit mai mult. Poate că

368

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

și mătușa i-o fi spus câte ceva de situația mea de orfan, nu știu și nici nu am căutat să aflu.

- Cum să nu te îndrăgească el, dacă eu nu am rezistat, adăugase cu un zâmbet șăgalnic Iulia.

-Vrei să spui că te-ai îndrăgostit de mine așa la prima vedere? Sau la a doua? Măi ce cuceritor am fost și eu habar nu aveam. Dar eu pot spune cu mâna pe inimă că te-am plăcut din prima clipă.

-Hai, spune mai departe.

-Ai de gând să scrii ceva despre asta?

-Încă nu știu, în jurnalul meu sigur voi scrie, altceva… nu știu.

-Dr. Adam mi-a arătat multă prietenie cât am stat în spital, în ghips. Abia venise de la Arad unde se pare că avusese ceva probleme familiale. Parcă era în căutare de prieteni.

A stat singur aproape doi ani, apoi i-a venit și soția. Ea este stomatolog și era mai greu cu transferul pe vremea aceea. El era necăjit că nu aveau copii, iar vina era a lui…sterilitate. Acesta a rămas oful lui cel mare. Așa spunem noi când nu dăm de cărbune ci de piatră, spunem iar am dat de steril.

Făceam liceul la seral și cât am stat în spital, am lucrat la matematică două caiete. Veneau doi colegi și mă țineau la curent cu ce se preda în lipsa mea. Doctorul Adam și-a dat seama că era ceva bun în capul meu, așa mi-a zis el și s-a ținut ca scaiul de mine să merg mai departe la institutul de mine sau oriunde în altă parte mi-ar plăcea.

Puteam să mă fac orice, numai chirurg nu.

I-am și spus asta. Voi schingiuiți oamenii.

369

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Tu nu ai auzit vorba cea veche? Că rabzi un ceas și trăiești un an? Sau chiar mai mulți? Noi nu facem decât să reparăm ce ați stricat voi…nu este puțin lucru. Puteai să rămâi schilodit pentru toată viața.

Eu depindeam de posibilitățile mătușii în totalitate dacă mergeam la institut și chiar am făcut asta dar, mi-a fost destul de greu și mie și ei. În vacanțe treceam pe la dr.Adam să vadă dacă am toate oasele la locul lor. Ne bucuram amândoi de revedere.

Se interesa de rezultatele mele la institut, mi-a cerut odată carnetul de student cu rezultatele trecute în el.

Atunci am sărit în sus, m-am supărat că nu avea destulă încredere în mine. În Duminica ce a urmat, m-am pomenit cu el în poarta mătușii, cu niște pachete. Nu mi-a venit să cred. Mi-a adus un costum nou, pantofi, o geantă diplomat și alte mărunțișuri, toate noi, pentru noul an școlar. Așa să-mi treacă supărarea.

-S-a purtat ca un frate mai mare cred, adăugase Iulia.

- Exact. Am multe motive să-i fiu recunoscător.

Diferența de vârstă nu a fost niciodată o piedică între noi. Cred că el a simțit totdeauna lipsa unui fiu sau a unui frate mai mic pe care să-l aibă în grijă. În primii doi ani nici soția nu a vrut să-l urmeze. Ea are un cerc de prieteni de altă natură decât noi fardații cu praf de cărbune. Nu se amestecă așa cu oricine…așa e ea.

-Iulie mă sabotezi! Ne-am luat cu vorba și mâine fac parte dintr-o comisie de examinare, se dau calificativele pe anul trecut.

Vreau să-mi pregătesc mai multe întrebări…tu ce faci? Nu te culci?

370

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Mă tem că nu Arpad, a răspuns Iulia cu un aer enigmatic. Te-ar deranja foarte tare dacă te-ai documenta în sala de așteptare? Nu mă simt prea bine.

- Bine că sunt acasă, cum să te ajut?

- Nu-i nevoie, am deja bagajul făcut dar, aș fi vrut așa de mult să nu merg noaptea. Nu știu de ce dar o naștere la lumina zilei, mi se pare altfel…

- Dar ce spitalul este în pană de curent, hai să fim serioși și să nu neglijăm nimic. Este mai bine să fii acolo, să se poată interveni imediat.

Merg să scot mașina, o trezesc pe mătușa și mergem la spital.

- De ce s-o trezești? Îi lăsăm un bilet, este obosită.

Toată sarcina era contractată, avea și dureri vagi, iar deodată a început să-i fie frig. Fie de emoții, fie din alte motive, peste haine și-a luat și o pătură în care s-a înfășurat în mașină. În bagajul de mână pusese și o carte pe care o citea cu mult interes în acele zile. Știa că citind, timpul va trece mai repede și poate că cel mic va aștepta zorii zilei să se nască.

Auzind motorul mașinii mătușa Ileana era deja în prag.

- Pleci fata mea? Întrebase ea rezemată de tocul ușii, îmbrăcată în capotul ei de monton în carouri mici, în câteva nuanțe de maron. A sărutat-o pe amândoi obrajii, i-a spus să nu ducă grija lui Codruț și să se întoarcă sănătoși acasă.

- Câtă vreme ești d-ta aici, eu nu duc nici o grijă, a răspuns Iulia cu un zâmbet anemic pe fața-i tristă. Își făcea în minte calculul, în funcție de cât de dese și de intense erau contracțiile și spera să nască în zori.

371

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Când au ajuns la spital în Petroșani, ceasul din hol arăta ora unu. Era trecut de miezul nopții, mai erau doar câteva ore până-n zori, gândea Iulia. S-a așezat liniștită în sala de travaliu, l-a trimis pe Arpad acasă, dar el a rămas în sala de așteptare. Învelită în pătură a deschis cartea unde avea semnul și a început să citească. Ajunsese la un pasaj important, când personajul principal, renunțase la soția lui care se căsătorise cu el din recunoștință, dar a cărei inimă începuse să se topească sub privirile unui prieten al casei.

Conștient de acest lucru și îndurerat, cum apele aduseseră la mal un om înecat, a pus în haina acestuia actele lui, iar el a plecat pur și simplu, să-și piardă urma.

S-a retras undeva pe o insulă pe care mai fusese cu ani în urmă. Insula era locuită de o femeie cu fiica ei. Acestea se refugiaseră pe insulă în urma unor neplăceri financiare ale soțului, condamnat în final la ani grei de temniță.

Teama față de bani o domina pe sărmana femeie în așa măsură, încât tot restul vieții ei, alături de fiica sa, pe care o ținea departe de răutatea lumii, nu a permis intrarea banilor pe insulă. Creșteau albine, păsări, cultivau pământul și făceau schimburi în natură pentru alte nevoi. O căsuță din pământ o găsiseră făcută gata de altcineva care probabil și-a dorit să trăiască departe de iureșul lumii.

Căsuța au curățat-o ele două, au acoperit-o cu carton și au întreținut-o curată. Era un mic colț de Rai, liniștit și frumos. Multe flori, pomi fructiferi, apa limpede și bună din fântână, le era de ajuns.

372

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aveau și o văcuță pentru lapte, care avea locul ei unde păștea iarbă proaspătă și grasă. Dădeau miere și ceară la schimb pentru unelte, carton de pus pe casă, var pentru văruit, ață, nasturi, materiale, pături. Nu aveu mari nevoi materiale. Cel mai mult le lipseau prietenii care le abandonaseră imediat ce s-a auzit de arestarea soțului.

Aveau și o bărcuță veche cu care duceau mierea și ceara la mal pentru schimburi de mărfuri, apoi se întorceau în micul lor univers, clădit cu migală și cu trudă. Eroul cărții pe care o citea Iulia în sala de travaliu, s-a stabilit pe însula celor două femei, s-a căsătorit cu fiica și au întocmit acolo departe de lume o adevărată gospodărie.

Pescuitul și moara de apă făcută de acesta au ușurat mult munca femeilor și nu duceau lipsă de nimic. La un an după căsătorie a apărut și primul lor copil. Fiecare zi era o adevărată sărbătoare.

O viață trăită în tihnă și armonie, în mijlocul naturii, era tot ce-și dorise omul cu inima de aur, cum era și titlul cărții. Soția lui rămasă în casă și-n toată averea lui, după perioada de doliu, s-a căsătorit cu acela care a știut să o privescă nu numai în ochi, ci direct în inimă. Ea a răspuns cu inima…

Cam aici ajunsese Iulia cu cititul când o asistentă care le vizita să știe în ce fază se află o întrebase: - Dumneavoastră ați venit să nașteți? Vă mai arde de citit?

- Da, răspunsese Iulia, numai între două contracții, zâmbind și întorcând o nouă pagină. Mai privea și pe fereastră să vadă dacă nu se ivesc zorile.

373

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Era în 1975 la numai șase ani de la nașterea lui Codruț. Asistenta, cam somnoroasă, a ieșit din sala de travaliu făcându-și cruce. Credea că Iulia nu știa ce urma să se întâmple, că urma o nouă cezariană cu toate inconvenientele ei. Tot cititul era mai bun decât să stea să-și facă tot felul de griji. De această dată era mai pregătită, fiind a doua naștere prin operație. Se întețeau durerile și Iulia se bucura ca un copil privind pe fereastră cum se iveau zorile.

Cu oarecare părere de rău Iulia lăsase deoparte cartea ”Omul cu inima de aur” și se plimbă câțiva pași prin sala de travaliu. Doctorul de gardă ceruse să i se pregătească sala de operații. Începea numărătoarea inversă pentru marele eveniment. Înștiințat de Arpad, în prag se ivise și doctorul Adam.

- Servus Iulie, ce ai venit cu noaptea-n cap? Nu mai aveai răbdare?

- Eu aveam răbdare dar, este aici un mititel care abia așteaptă să vadă lumina zilei.

- Să știi că Arpad a trebuit să plece la mină, acum zece minute, mă va suna după ora nouă. Până atunci totul va fi gata.

- Mi-am dorit mult o fetiță dar acum când se apropie clipa, nu-mi doresc decât să fie întreg și sănătos.

Codruț nu va fi singur pe lume.

A sosit asistenta cu căruciorul, apoi anestezia, după care totul a decurs ca și la prima cezariană, cu o mică excepție.

- Aveți pe cineva în familie care a născut gemeni?

O întrebase doctorul.

- Nu, răspunsese Iulia mirată de întrebare. Despre ce familie ar fi putut vorbi ea?

374

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Înseamnă că sunteți prima adăugase doctorul mamoș, prin masca lui de tifon. La început Iulia nu a înțeles ce voia să spună medicul dar se lămuri curând.

După primul țipăt al copilului eliberat din pântecele mamei, s-a mai auzit un scâncet slab la început, apoi mai puternic și parcă se întreceau care țipă mai tare. Pe fața Iuliei curgeau lacrimile de bucurie. Era copleșită de emoție, fericită că adusese pe lume două fetițe gemene. Le privea cum le pregăteau asistentele și nu-și credea ochilor. Cum de nu și-au dat seama în timpul celor nouă luni de sarcină? Nici la consultațiile făcute nu i-a spus nimeni că era posibil să aibă gemeni.

- De ce plângeți? V-ați dorit cumva un fiu? Să știți că bănuiam de mult că aveți gemeni dar, nu am vrut să vă faceți griji, până nu aflam ceva sigur.

- Am deja un fiu dar nu mă așteptam la o bucurie așa de mare…două fetițe…este minunat. Ce va spune Arpad? Ce bucurie va fi la noi acasă…mătușa…

O toropeală se așternuse pe figura Iuliei, parcă nu dormise de o veșnicie. După ce fusese cusută, a fost transportată cu targa la salon unde o așteptau câteva pungi cu soluții perfuzabile.

Doctorul Adam care apăruse din nou în fața Iuliei, îi spusese: - Asta zic și eu lovitură. Măi, are Arpad ăsta noroc cu carul. Bravo Iulie, mă duc să-l fierb un pic la telefon.

Să vezi ce mă distrez…

- Vede el când vom ajunge acasă…zâmbise Iulia, puțin forțat, toropită de somn. Fetele sunt cam micuțe dar ajungem noi pe mâna mătușii, nu le va întrece nimeni.

375

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Perioada de convalescență a trecut ca și prima dată, Arpad era nelipsit zilnic până seara târziu, spre exasperarea asistentelor care aveau ordine stricte.

Buchetele de flori aduse de Arpad, mai îndulciseră puțin atmosfera și nu se mai legau de el tot timpul, mai ales că îl însoțea și doctorul Adam.

- Iulie, viața mea, sufletul meu, ești cea mai grozavă femeie, pe onoarea mea. Nu știi ce bucurie mi-ai făcut, de fapt ne-ai făcut.

Toată echipa se bucură alături de noi. Nu-ți mai spun ce face nea Ștefan, naș la două gemene, îți imaginezi? Îmi vine să te iau în brațe cu pat cu tot.

- Ai grijă la busolă dragul meu, ai grijă cum conduci…

- Când era să ies pe poarta minei l-am întâlnit pe Leu și i-am strigat: tov. Leu, am două fetițe gemene iar el mi-a răspuns: - Să-ți trăiască măi, au și dungi? Seamănă cu puii de tigru? I-am răspuns că da. Nea Ștefan ne-a convocat la Gambrinus. M-a întrebat ce nume le punem fetelor, știi că trebuie să merg să le declar și să le scot certificatele de naștere.

- M-am gândit bine dragul meu, în viața mea am cunoscut două femei admirabile, care s-au purtat cu mine ca adevărate mame, Antonia și Ileana. Țin foarte mult ca fetele noastre să le poarte numele.

Ajunse acasă și intrate pe mâna mătușii Ileana, fetele au ajuns o mândrețe de copii, dolofani vioi și sănătoși.Cum gemenele le ocupau cea mai mare parte din timp, Iulia și mătușa, îl țineau puțin la distanță pe Codruț, foarte curios din fire.

Arpad îl lua pe genunchi și-l consola cum se pricepea el: 376

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Noi suntem bărbați, nu ne jucăm cu miniaturile din pătuț. Când vor mai crește, vedem noi ce facem.

Baciul Ștefan mândru să fie le naș al celor două gemene, i-a înveselit grozav cu glumele lui, la botez dând o petrecere cu ortaci. * Zece ani de căsnicie înseamnă totuși o bună bucată de vreme, în urma căreia poți trage o linie și face un mic bilanț. Era prin 1978 iar Iulia aruncând o privire scrutătoare în urmă, constata cu bucurie că a reușit cam tot ce și-a propus în viață.

Avea o familie minunată, profesional se descurca foarte bine. Pe copii lor i-a educat la fel ca și pe elevii ei. Desigur că nu le interzicea joaca dar fiecare avea de îndeplinit niște responsabilități în funcție de vârsta sa.

Erau deja o familie numeroasă, nu mai puteau lăsa totul în seama mătușii Ileana care, deși adora copiii, vârsta pusese asupra ei umbra bătrâneții. Munca, profesia Iuliei îi oferise numeroase satisfacții dar, fără ajutorul familiei s-ar fi descurcat mai greu.

A-i învăța pe copii că munca, cinstea, perseverența, erau cele mai nobile caracteristici ale oamenilor, era pentru Iulia nu numai o plăcere ci și o datorie de credință. Codruț era deja în clasa a - V - a și avea toate motivele să fie mândră de el. Pe lângă situația lui foarte bună la învățătură, avea și o îndemânare deosebită pentru treburile din gospodărie.

Cositul și adusul fânului de sus din poiană, rămăsese numai în sarcina lui Codruț și a lui Arpad.

Mătușa Ileana îmbătrânea în liniște, bucurându-se alături de ei și de copii. Prea multe nu mai putea face 377

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dar de gemene se ocupa tot timpul. A fost alături de familie și la bucurii și la necazuri. Totuși bătrânețea nu iartă pe nimeni.

Aveau mulți prieteni și vizitele se țineau lanț, când la ei acasă când la ceilalți, rar îi prindea o Duminică pe acasă. Iulia purta încă regulat corespondența cu mama Antonia, cu Nicoleta și Man, și cu celelalte fete cu care împărțise camera în copilărie.

Despre Mona aflase de la ei că la numai un an de căsnicie cu Paul și-au redat libertatea printr-un divorț amiabil. Cu adevărat scrisese Nicoleta, dacă dragoste nu este, nimic nu este. Noi știm asta foarte bine.

Ei făceau în continuare naveta iar de copii, de cei doi băieți ai lor, se ocupa desigur mama Antonia și tatăl Nicoletei atât cât mai putea, cu inima lui mereu suferind. Paul încă o mai compătimea pe Iulia că plecase pe coclauri în loc să rămână în capitală sau pe aproape.

Despre micuța Dora aflase că s-a mutat undeva într-un orășel aproape de Dunăre, unde se descurcau singuri cu copiii lor. Nici ea nici soțul ei nu aveau pe nimeni în apropiere care să-i ajute. Creșa și căminul le-au fost de un real folos lor, care trebuiau să muncească și să-și crească copiii singuri.

Ea lucra la o fabrică de confecții iar soțul ei la șantierul naval din apropiere. Cu tot greul vieții, ei erau mulțumiți că și-au făurit o viață frumoasă împreună. Iulia se bucura sincer când afla despre realizărilor fostelor colege din orfelinat. Erau ocupați cu toții dar măcar de sărbători își trimiteau câte-o 378

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

felicitare și o scrisorică cu ultimele noutăți din viața lor de adulți, de familiști, de părinți.

Acolo în creierul munților, marea familie a minerilor nu scăpa nici un prilej să se întrunească, fie la o cununie, fie la un botez sau aniversări de zece, douăzeci și chiar mai mulți ani de căsnicie. Trăiesc, muncesc, iubesc și se bucură sau suferă împreună.

Munca în adâncul pământului sudează legăturile dintre oameni. Normal ar fi fost ca și cei de la suprafață să fie la fel de uniți dar, din păcate nu se întâmpla chiar așa. Cu ceva timp în urmă l-au sărbătorit pe baciul Ștefan care s-a hotărât să iasă la pensie și să rămână la suprafață. A fost ceva emoționant. Și-a primit și el bastonul, devenit tradițional la astfel de ocazii.

Nu suportă să stea degeaba, o pornește cu Maria pe urmele fiului cel mic, geolog fiind și cutreierând munții. Se pare că băiatul și-a găsit drumul în viață. Caută minereuri și alte comori ascunse încă de munții noștri.

Serile îi duce pe părinții săi îmbătrâniți la o stână unde cunoaște un cioban bătrân care a văzut și auzit multe la viața lui. Are acela un dar de a povesti că ai sta noaptea întreagă, afară sub cerul spuzit de stele să-l asculți. Nea Ștefan are și el multe de povestit și de multe ori îi apucă cântatul cocoșilor în miez de noapte depănând amintiri în jurul focului.

Au ciobanii și un bucium și un caval, iar de fiecare dată când doinesc, lui nea Ștefan îi dau lacrimile.

-Parșivă viață, că prea iute se trece. Nici nu bagă omul de seamă…

379

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Mulți dintre copiii minerilor au pășit deja în mină, pe urmele taților lor. S-au obișnuit cu întunericul adâncurilor, cu scârțâitul scândurilor prin galerii, cu praful de cărbune, așa numitul ”fard al minerilor”. În ultima sâmbătă a lunii ianuarie, aniversau Arpad și Iulia zece ani de căsnicie și spre surprinderea tuturor, numirea lui Arpad în funcția de inginer șef al minei.Ținuse secretă această numire special pentru a-i surprinde plăcut pe ortaci și pe soția sa.

Gemenele creșteau ceva mai greu la început, dar cu timpul au luat bine în greutate, au devenit frumoase și voinice. Ileana și Antonia erau blonde cu niște frumoși ochi albaștri iar când le prindea puțin vântul și soarele pe afară apăreau câțiva pistrui pe fața lor roz trandafirie.

Arpad era topit după ele și spunea mereu că se bucură că fetele seamănă cu Iulia. Fericita mamă spunea că probabil semănau mai mult cu bunicile lor, cum vor fi fost acestea că ea nu le-a cunoscut.

Cei zece ani de căsnicie i-au sărbătorit într-o seară de sâmbătă la Gambrinus, în Petroșani, unde s-au adunat vreo zece familii de ortaci, în frunte cu baciul Ștefan desigur. Ca de fiecare dată doctorul Adam a participat singur dar cu nelipsitul lui umor.

Soția lui nu se înduplecase să cunoască măcar familiile minerilor. Nu se putea amesteca așa ca soțul ei, cu oricine.

Statutul ei o ținea departe de oamenii de rând.

Intelectualitatea trebuia să se mențină la distanță dacă dorea să fie respectată. Dacă ar fi înțeles respectul în adevăratul lui sens și-ar fi dat seama că pierdea tocmai ceea ce dorea să păstreze cu orice preț.

380

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Doctorul Adam contribuia din plin la sporirea atmosferei de sărbătoare, așa că nimeni nu-i simțea lipsa d-nei doctor la petrecerile lor. Pentru Iulia acele petreceri erau ceva așa de obișnuit și de plăcut încât se simțea bine oriunde era Arpad cu toți ceilalți.

Nea Ștefan și-a păstrat rangul de naș și de forhaier, pensionat recent și trona în capul mesei. S-au făcut tot felul de urări de viață lungă, de sănătate și prosperitate, s-a băut pentru ca prietenia lor să dureze veșnic. Nea Ștefan ridicând paharul pentru a treia dată, nemaiștiind ce să le mai ureze, îl podidiseră lacrimile și-i sărutase zgomotos pe finii săi.

Toți l-au aplaudat ca la comandă, amuzându-se de încurcătura baciului. Era iubit și respectat ca nimeni altul. Omenia lui i-a învățat pe mulți dintre cei ce erau de față, ce era mai important în viață.

Cineva adusese vorba despre inginerul Busuioc care preluase de curând echipa de intervenții în caz de urgențe.

- Busuioc are dicție de actor, intervenise Arpad, dar nu știe încă a lucra cu oamenii. Trebuie să învețe să deosebească omul de mașină, apoi…va fi bine.

L-am invitat și pe el dar văd că nu m-a onorat cu prezența… nu-i bai, timp este destul. Dacă nu reușește să realizeze unitatea echipei, va pierde toți oamenii buni pe care îi are și de la care chiar are ce învăța.

-Cum am lucrat noi nea Ștefane? Făceam apelul și de două trei ori la final, să ne asigurăm că nu a rămas nimeni blocat pe undeva. Pentru noi omul era cel mai important, acum…nu se mai știe. Am spus eu vreodată să faci așa pentru că așa vreau eu?

381

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Categoric mai are multe de învățat, dacă nu cumva se sperie de întuneric și-și cere transferul în altă parte.

- Mie numai odată de-mi mai zice ”bătrâne”, îl închid în colivie și-l pun să dea ora exactă, se ațărâse Șandor baci, un vechi miner foarte mândru de munca și experiența lui. Știe el câte generații de tineri au trecut prin mâna mea? Dacă am îmbătrânit este treaba mea, dar asta s-a întâmplat acolo în adâncul pământului, nu pe bulevarde după fustițe scurte.

Acolo mi-am lăsat peste douăzeci de ani de viață în timp ce el se hârjonea cu fetele prin parcuri.

Auzi la el; ” bătrâne”…de nu-l învăț eu să cânte ca cucu, când dă ora exactă să nu-mi ziceți mie Șoni baci.

S-au amuzat cu toții pe seama lui Șandor dar Arpad a promis că va sta de vorbă serios cu tânărul inginer ce le venise ca șef. Trebuia să știe ce-i în mintea lui dar și acela să afle cu ce fel de oameni de ispravă lucrează.

Altfel risca să strice totul.

Gică artificierul propune o luptă dreaptă între cei doi, desigur în glumă.

- Ba nu zău, răspunse Șandor, chiar să-i frâng oasele nu am de gând, nu-mi pun eu mintea cu copii ca el.

Au mai ciocnit câte un pahar, în cea mai bună dispoziție, apoi au început să se retragă, mai ales că se apropia miezul nopții și ora de închidere a restaurantului.

A doua zi urmau să le vină acasă fratele Iuliei, Nicu cu Mariana și Doina, dar și Auraș cu familia ei.

De când se mutaseră în Petroșani se vedeau ceva mai rar dar tot buni prieteni au rămas.

382

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Aura i-a dăruit lui Vlad un băiețel frumos și voinic iar Vlad pare cel mai fericit dintre muritori când vorbește despre el.

Irina, fetița lui Vlad din prima căsătorie, se împacă cu Aura ca două surori. Bunica ei a învățat-o s-o respecte ca pe o soră mai mare, că merită tot respectul lor.

O ajută cu fratele ei cel mic și năzdrăvan de nu are pereche. Viața lor și-a urmat cursul normal cum era și firesc pentru niște oameni cu o judecată sănătoasă. Vlad și-a ținut promisiunea față de Codruț, și-a adus băiatul lui să se joace cu el, cum au stabilit ei când Codruț era doar un prunc. Joaca lor era cam disproporționată, dar Codruț îl distra pe Bebe fâcândui tot felul de jucării iar acesta scotea chiote de bucurie.

Aura și-a pus în joc toată arta și îndemânarea ei de a se face plăcută, utilă și respectată așa cum ar fi meritat de multă vreme, iar Irina îi spunea tot Auraș, așa cum l-a auzit de prima dată pe Codruț.

Irina era un copil precoce, gândea mult și vorbea puțin. De la bunica ei învățase aceasta. Să gândească bine înainte de a deschide gura. Cuvintele bune sau nu, odată rostite nu le mai poți retrage. Ele fac binele dar…pot face și rău.

Viața o învățase pe Irina ca și pe Iulia încă din fragedă copilărie că vorbele zboară dar…faptele rămân. Iulia avea pentru acea fată o dragoste maternă.

Armonia din căminul Aurei, îi umplea inima de bucurie, știind că un pic contribuise și ea cu Arpad, la rezolvarea în timp util a problemelor dintre Aura și felcerul cel afemeiat și grosolan.

383

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Deși nu era de acord cu amestecul în treburile personale ale cuiva, Iulia nu a putut rămâne indiferentă față de grosolănia cu care se purta felcerul față de colega și prietena ei.

Trebuie totuși păstrată o măsură în toate, gândea ea, trebuie să știi cum și cât te poți implica în viața cuiva, care greșea prin simplul fapt că accepta acea subordonare, acea tactică de îndobitocire fără să reacționeze în nici un fel.Acela plecase din localitate și nu au mai auzit nimic de el.

Duminică dimineață cu puțin înainte de prânz au sosit musafirii din Brașov și cei din Petroșani.

Trebuie spus că ori de câte ori se întâmpla ca Doina să se întâlnească cu Irina, toți aveau o grijă în plus. Irina nu înțelegea comportamentul capricios și chiar agresiv al Doinei, care nu renunțase deloc la micile-i răutăți.

De cum a auzit de sosirea ei, Irina a rugat-o pe Iulia să-i dea voie să-și petreacă cele câteva ore în camera gemenelor. Codruț zâmbind oarecum cu superioritate o admonestase: - Te temi de ea? Tu ești mai mare…o faci pe profesoara și o antrenăm într-un joc gen ”cine știe câștigă”, vedem noi atunci care pe care. La ce materie te simți tu cel mai bine pregătită?

- La limba română răspunsese Irina. Facem întrebările? Zis și făcut, s-au apucat amândoi de treabă, au luat manualul lui Codruț și i-au făcut Doinei un chestionar, de nu mai știa cum să iasă deasupra tuturor, cum avea obiceiul. Ștrengarii și-au unit forțele și au câștigat la distanță considerabilă de punctaj. Așa au putut și adulții să stea liniștiți la masă să discute câte aveau de 384

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

spus fiecare. Pe Nicu și pe Mariana îi aveau în vizită pentru a treia dată dar Iulia încă nu putea să le întoarcă vizita deși bătrânul profesor se dusese dintre cei vii în urmă cu aproape doi ani.

Nicu le scrisese despre aceasta dar la câtva timp după eveniment. O telegramă considera și el că nu-și avea rostul. Iulia nu-și pusese nici măcar o bentiță neagră de doliu la reverul taiorului său.

Dacă ar fi întrebat-o cineva pe cine a pierdut, nici nu ar fi știut ce să răspundă…pe cineva care se zice că i-ar fi fost tată…era penibil.

Vestea că bătrânul profesor a trecut dincolo, nu o impresionase mai mult, decât atunci când văzuse întâmplător, câteva persoane care-l conduceau pe ultimul drum pe căruțașul acela bețiv, de care nu se apropia nimeni. Fiecare și-a trăit viața așa cum l-a dus mintea.

Iulia îi compătimea sincer dar, mai mult decât atât nu putea face. În gândul ei îl întrebase pe bătrânul profesor: - La ce ți-a folosit că ai părăsit-o pe Veronica? Dacă era dusă la timp la spital, ar fi rămas în viață, sigur ar fi fost salvată. Așa ai mai făcut umbră pământului încă treizeci și ceva de ani, apoi ai urmat-o. Sper să te ierte.

Măcar de ar fi înțeles ceva din drama pe care a produs-o prin gestul lui necugetat.

Nicu nu-i vorbea deloc despre bătrân. La ce bun să răscolească trecutul? În schimb se înțelegea foarte bine cu Arpad și se amuzau când își spuneau ”cumnate”. Mariana soția lui Nicu era o femeie spirt, cum spunea chiar el. Avea o îndemânare și o dexteritate pe care Iulia nu le avusese niciodată, nu le 385

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

dobândise nici după zece ani de căsnicie. Din acest motiv se simțea puțin complexată față de Mariana, care o ajuta cu plăcere făcând haz de uimirea Iuliei.

- Eu când intru în priză, greu mă mai oprește cineva, o spunea Mariana cu un zâmbet îngăduitor.

- Iar mie spunea Iulia cred că cineva mi-a reglat greșit viteza de lucru, unde mai pui că am și trei copii, dacă n-o aveam pe mătușa Ileana, chiar nu știu cum o scoteam la capăt.

Mariana se plângea de fiica sa, Doina care fusese prea răsfățată de mică și destul de greu ajungea cu ea la o înțelegere. Orice trebuia să facă, cerea ceva în schimb. Voia să fie răsplătită chiar și pentru notele bune obținute la școală. Parcă nu făceau parte din pregătirea ei ci făcea pe placul părinților. Rău o învățaseră bunicii.

Iulia îi sugerase să-i umple timpul cu ceva ce-i place ei mai mult, altfel se plictisește repede, devine agresivă sau în timp poate face o depresie severă.

Când muncești cu pasiune nu ai timp de alte gânduri.

Cum bărbații se distanțaseră aprinzând câte-o țigare, femeile discutau despre bucuriile dar și despre necazurile depășite greu de fiecare în parte.

Vlad propusese un concediu în Retezat pentru vara următoare și au căzut cu toții de acord.

Trei familii cu rucsacurile în spate și cu copiii cei mari, capabili să-și ducă singuri bagajele.

Ziua a trecut repede, iar când Nicu și familia lui se pregăteau de plecare, acesta i-a dat Iuliei un pachet pe care a rugat-o să-l deschidă mai târziu. Nu era mai mare decât o carte dar, Iulia a simțit o tulburare profundă. Aproape că se temea să-l 386

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

despacheteze, când au rămas doar ei în familie.

Arpad o urmărea cu atenție. Părea că el era la curent cu conținutul pachetului. În pachet era de fapt un tablou al unei femei care semăna foarte bine cu Iulia. La vederea imaginii, Iulia rămăsese înmărmurită. Femeia din tablou, era Veronica, mama care o adusese pe lume, doar că avea niște urme de suferință pronunțate pe fața ei ovală și o tristețe ce te pătrundea până-n adâncul sufletului.

Probabil că Nicu găsise pe undeva o fotografie și o mărise, punând-o apoi în ramă. Făcuse un gest minunat.

Iulia a rămas tăcută și cu privirea ațintită pe figura din tablou. În mintea și-n sufletul ei se dezlănțuise un iureș de gânduri, de suferințe, de recunoștință față de aceea care o adusese pe lume, cu prețul propriei sale vieți. Dacă avea cine să o ducă la timp la spital, cu siguranță că soarta lor ar fi fost alta.

- Mereu am știut că ai fost foarte frumoasă, șoptise Iulia printre lacrimi. Unde mi-ai stat ascunsă până acum? De ce și pentru cine a trebuit să mori?

S-a așezat pe pat privind în tăcere tabloul mamei sale.

Lacrimile i se scurgeau pe pernă.

- Iulie, intervenise Arpad, se poate fată dragă? După atâta vreme?

Privind cu atenție tabloul tresărise și el de asemănarea cu Iulia. Melancolia femeii din tablou i se transmisese și Iuliei, iar trăsăturile erau asemănătoare, doar o tristețe adâncă se observa foarte bine. Iulia adormise cu tabloul mamei sale alături. Ultimul ei gând fusese ca o întrebare: De ce? Pentru cine a trebuit să mori?

387

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

A avut un vis foarte ciudat; se făcea că era undeva la marginea unei păduri și în semiîntunericul ce se instala, o vedea alături pe Veronica, la fel de tânără ca și ea. Vorbeau ca două prietene. Iulia îi repeta ceea ce gândise înainte să o cuprindă somnul.

- Nimeni nu merită să mori pentru el Veronica.

- Nu spune vorbe mari draga mea. Vezi cartea asta?

Jumătate este scrisă pe fond alb cu litere negre, iar cealaltă jumătate este pe fond negru cu litere albe.

Aici este toată viața mea.

Este o carte mică și subțire, ca o broșură. Așa mi-a fost mie hărăzit…s-au terminat zilele așa cum s-au terminat filele acestei cărți.

-Nu trebuia să te zbuciumi atâta pentru el, spusese Iulia cu o ușoară urmă de reproș.

- Încă nu ești în măsură să dai sfaturi draga mea, viața este mult mai complicată decât pare. Are partea ei frumoasă dar și o parte în care ai impresia că necazurile nu se mai sfârșesc. Imaginea mamei se topise în pădurea de lângă drum iar vocea, parcă era a mamei Antonia.

S-a trezit brusc, a aprins lumina și a încercat să-și facă de lucru cu o carte. Chipul mamei din fotografie o privea stăruitor și-și aminti spusele ei din vis. A rămas trează cu gândurile ei încă mult timp, ascultând cum sforăia Arpad care se cufundase într-un somn adânc. Curând s-au ivit zorile. În ziua ce a urmat, mătușa Ileana privind fotografia îi spusese: - A fost o femeie frumoasă dar…nu a avut noroc…

- Nenorocul ei, a fost de fapt el, răspunsese Iulia.

388

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

* Noul inginer șef, Arpad, nu a scăpat nici el de porecla dată de precedentul. ”Tigrul” și-a luat munca în primire. În subteran cobora mai rar, numai când era neapărat nevoie de el, în rest avea altfel de obligații de serviciu. Probleme organizatorice, dări de seamă, rapoarte de tot felul. Spera să pună galerii, ceva pentru ușurarea muncii în subteran dar nu-și făcea prea multe iluzii.

Lipsa fondurilor fusese mereu o piedică în calea acestor îmbunătățiri propuse de el. Avea probleme și cu furnizorii de materiale care-i întârziau reparațiile absolut necesare în galeriile mai vechi.

Abia trecuseră trei luni de la numirea lui Arpad în funcție și acesta îi spusese într-o zi mătușii sale că ar fi bine să vândă vaca, el nu mai avea timp de cosit fân și de multe alte treburi prin curte. Oile era bine să rămână definitiv la cioban. Timpul nu-i mai ajungea pentru cât volum de muncă era în gospodăria lor.

Iulia nu știa nimic despre intențiile lui Arpad dar o văzuse pe mătușa Ileana cum țesăla vaca și își ștergea câte-o lacrimă cu colțul basmalei. S-a apropiat de grajdul unde o ținea pe Mândra și nedumerită o întrebase pe mătușa: - Ce se petrece? De ce plângi?

- Trebuie s-o dau pe Mândra, răspunsese biata femeie cu vizibilă părere de rău.

- De ce s-o dai? Doar nu-i chiar așa de bătrână. Apoi ce vom face? Vom cumpăra lapte. Tocmai acum când am ieșit din iarnă? A cui a fost ideea?

- Arpi mi-a spus că el nu se mai poate ocupa de fânul pentru iarnă.

389

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Bine dar Codruț este destul de mare și eu pot merge la strâns fânul, chiar îmi place să fac asta. Găsim ca de obicei pe cineva să ne ajute cu o căruță și se rezolvă.

Văd că-ți pare rău de Mândra și mie îmi pare rău, lasă că-l lămuresc eu pe Arpad. Cu Mândra ne-am crescut copiii. Acum vrea s-o ducem la abator?

- Aș fi vrut ca măcar cât trăiesc eu, spusese mătușa cu părere de rău, aici să nu se schimbe nimic dar, nu se mai poate. Eu nu mai am putere, el nu mai are timp, ne-om descurca și noi ca alții cu lapte cumpărat de la vecini. Altfel nu-i cu putință.

- Ba îți spun eu că este foarte cu putință, insistase Iulia, neștiind ce să creadă de ideea lui Arpad. Pe ea nu o întrebase nimic, iar mătușii îi transmisese direct decizia lui.

Era urât din partea lui să dea dispoziții în gospodăria mătușii la care locuiseră și-și crescuseră copiii. Credea că timpul nu era problema lui Arpad ci mândria îl împiedica să mai meargă la cosit fânul sus în poiană pe domnul inginer șef.

- Dacă pe el îl împiedică mândria, ea cu Codruț și câțiva colegi de ai lui, vor rezolva cu fânul. Să-i spui lui Arpad clar și hotărât. Cât trăiești d-ta, aici nu se va schimba nimic. Că vrei să-ți păstrezi obiceiurile și că nu-l vei solicita pe el la nimic.

Au trecut două luni de la discuția lor, nimeni nu a adus vorba despre acel subiect, doar că în atmosfera lor de familie plutea ceva ca un nor ce nu prevestea nimic bun.

Arpad devenise mai posomorât, mai posac și veșnic nemulțumit. Ceva se schimbase. Iulia punea totul pe seama multelor lui responsabilități dar ca șef 390

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

normal era să le împartă cu subalterni capabili să le și rezolve. Ceva nu era în ordine.

Iulia nu se gândise niciodată că îngrijind de casă, de familie, punând pe primul plan copiii, rodul dragostei lor, Arpad s-ar simți neglijat.

Cum Tony trebuia operată de amigdalită, Iulia îl rugase pe Arpad să-l ducă pe Codruț la un stomatolog pentru îndreptarea dinților. Acesta a reacționat neașteptat de dur.

- Când oare vrei să-l duc? Noaptea? Nu vezi că nu am timp? Uimită de reacția lui, Iulia nu a putut riposta în nici un fel. Era indignată de reacția lui aproape insolentă față de problemele copiilor lor.

Cum Iulia urma să stea cu Tony internată pentru operația de amigdale, Codruț a fost amânat cu vizita la stomatolog. Ei nu făceau rabat de la aceste aspecte care-i priveau fie pe ei fie pe copii. Era vorba de sănătatea și de aspectul lor în viitor.

Zilele se târau monoton una după alta fără să aducă nimic nou.

Comunicarea lor lăsa mult de dorit. Sufereau în tăcere și mătușa observase și ea că ceva neplăcut se petrecea în familia singurului ei nepot. Parcă buna înțelegere dintre cei doi soți se pierduse undeva pe drum. Iulia încerca să găsească un motiv plauzibil pentru reacțiile nefirești ale lui Arpad când era solicitat la ceva.

Nu se știa vinovată cu nimic deci, cauza trebuia căutată în altă parte. Curând au început nopțile albe, zilele lungi tăcute și triste. Parcă nici copiii nu mai erau veseli și zburdalnici când erau acasă.

391

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ce mult tânjea Iulia după istorisile hazlii ale lui Arpad, când se adunau cu toții în jurul lui plini de voie bună.

Tocmai voia bună dispăruse din căminul lor.

Cine oare răsturnase ordinea firească a lucrurilor, se tot întreba ea. Acestea erau întrebările care-i chinuiau mintea Iuliei până târziu în noapte. Ajunsese să doarmă două-trei ore, iar în unele nopți nu dormea deloc.

Slăbise foarte mult și parcă nu mai avea nici forța nici voința de altă dată să lupte cu problemele de rezolvat. Considera că Arpad se închisese în acea tăcere aproape dușmănoasă, ca să o pedepsească pentru că dorea să păstreze neschimbată gospodăria mătușii sale, de care buna femeie chiar era mândră dar și legată sufletește.

- Oare ce rău am făcut? Se întreba ea. Când bărbații nu-și pot impune punctul de vedere, trec la represalii.

Oare așa era Arpad? Îl iubise nebunește tocmai pentru că era altfel decât alți bărbați dar, cu timpul ajunsese și el răzbunător, plictisit, arogant.

Cu câtă durere privea uneori portretul mamei sale, aducându-și aminte de cuvintele ei din vis. Își înghițea lacrimile nevrând să calce pe urmele ei. Avea trei copii de crescut, de dat un start în viață dar, nu o putea face de una singură. Arpad care fusese suportul ei moral tot timpul, dar lăsase totul pe umerii ei. Era demoralizată. Refuza să se mai privească în oglindă de teama că ceea ce reflecta oglinda ar fi demoralizat-o și mai mult. Se simțea slăbită, cu ochii adânciți în orbite, se vedea urâtă, fără urmă de expresivitate.

392

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Într-una din nopți Arpad ajunsese acasă aproape de ora unu noaptea, beat. Îl întrebase: - De unde vii tu la ora asta Tigrule?

- Din junglă, fusese răspunsul lui, apoi se trântise pe pat și adormise buștean. O măcinau tot felul de gânduri, se ofilise precum o floare fără apă și fără soare. Singură nu era în stare să se oprească din acea prăbușire interioară, care o lăsase fără energie.

Voința ei mai avusese forță câtă vreme îl avusese pe Arpad alături, dar fără el ajunsese într-un punct în care nu mai putea nici să se revolte. Jucase totul pe o carte, cum spun bătrânii. Avusese totul dar simțea că nu mai avea nimic.

Deși operată de amigdale Tony tot mai făcea febră la oarecare intervale de timp iar Iulia se ridica din pat noaptea și mergea în camera gemenelor să vadă cum se simțea copila. Între timp rezolvase și problema stomatologică a lui Codruț, numai de ea ca femeie, ca persoană, nu se ocupa deloc. Mătușa o privea tot mai îngrijorată, dar știa ce anume o topește așa pe picioare.

- Arpad, ce înseamnă pentru tine să ai obligații familiare? Îl întrebase Iulia la un moment dat.

- Despre ce familie vorbești? Asta-i familie? Aici face fiecare ce vrea…se răstise el.

Pe Iulia o durea faptul că soțul ei se îndepărta de copii și ei simțeau acest lucru și-l priveau triști și nedumeriți. Venind acasă seara târziu și plecând dimineața foarte devreme, în cursul săptămânii de multe ori nici nu se vedeau.

Ei știau doar că tata era foarte ocupat cu serviciul și de aceea se vedeau rar. A trăi în 393

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

incertitudine este mai greu decât a trăi singur, așa gândea Iulia, tot încercând să dezlege misterul absenței soțului ei de acasă.

Se decisese să facă lumină în această problemă ce se acutiza cu fiecare zi, cu fiecare ceas. Într-una din zile Iulia îl sunase pe doctorul Adam și-i spusese că ar vrea să-i facă o vizită la cabinet, spunând că nu se simțea bine. Cele două cezariene făcuseră aderențe dureroase dar durerea cea mare era în inima ei. Dorea să-și facă și mai multe analize să știe exact cum stă cu sănătatea.

Doctorul Adam a primit-o ca de obicei cu multă plăcere dar, observase îngrijorarea lui față de imaginea femeii fericite de altă dată. O condusese la colegul său, medic internist, o lăsase pe mâini bune dar, rămăsese cu convingerea că răul de care suferea tânăra femeie era de altă natură.

Durerile ei erau sufletești nu trupești. Medicul internist a fost de părere că sunt necesare câteva zile de spitalizare, atât pentru analize dar mai ales pentru odihnă. O vedea pe Iulia epuizată fizic, despre cele sufletești nu știa nimic. Doctorul Adam îmbătrânise și el. Nu mai era jovial ca altă dată, iar la vederea Iuliei se posomorâse și mai mult.

- Ah! Tigrule, ce-ai făcut tu din fata asta? Să vedem numai analizele și stăm noi de vorbă. Bombănea singur în cabinetul lui de la parterul spitalului.

De cum intrase în cabinetul lui și-și strâseseră mâinile, Iulia îl întrebase: - Ce se întâmplă doctore? Îmbătrânim și uităm de prieteni?

394

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Iulie, tu nu ai avut nevoie mai mare ca acum de prieteni…simt eu asta. Tu nu ești bolnavă dragă, tu ești tristă. Ești amarnic de tristă. O tristețe care…na că m-a contaminat și pe mine.

- Este chiar așa de vizibil? Întrebase ea șovăitoare.

- De cât timp nu te-ai mai privit în oglindă? Pentru cine te cunoaște ca mine, da, este foarte vizibil, dar găsim noi leac și pentru asta…

- Aș vrea să cred și eu asta dar…nu mai am nici voință și nici putere.

Nu-mi mai doresc nimic, parcă aș vrea să dorm…o veșnicie.

- Hai să reducem veșnicia asta la câteva zile și ai încredere, totul va fi bine. Tu ești firavă ca o floare, dacă nu ești udată și nu ai soare, te ofilești și eu nu voi permite asta. Altfel…nu v-aș fi prieten, accentuase el pe aceste ultime cuvinte. Prea multă sensibilitate fată dragă, nu este bună.

Medicul internist îi privea mirat când pe unul când pe celălalt neștiind ce să creadă.

- Arpad ce mai face? Întrebase doctorul Adam tocmai când era cu mâna pe clanța ușii să plece.

- Nimic deosebit, răspunsese Iulia cu privirea pierdută.

Este foarte ocupat în ultima vreme, abia îl vedem.

- Mda! Exact așa gândeam și eu. Când primești o funcție nouă ești tentat să pui acolo toată energia ta ca lucrurile să meargă și mai bine, așa este și el.

O salutase cu două degete la tâmplă cum îi era obiceiul. Era decis să o sune pe Aura să vină să o susțină moral pe Iulia, care chiar avea nevoie.

395

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

* Cum analizele nu puneau nici un fel de probleme, medicul internist îi recomandase Iuliei o alimentație ușoară și cât mai multă odihnă. Fără stres, fără supărări. A externat-o cu acele recomandări, iar Aura i-a sugerat să mai rămână la ea măcar o zi. Să meargă împreună la cosmetică, la coafor, manechiură.

- Hai dragă avem și noi dreptul la puțin răsfăț, altfel… se plictisesc soții de noi. Nu de alta dar eu am mai trecut prin așa ceva și nu vreau să se repete, completase Aura, numai ca Iulia să nu se simtă vizată direct.

Au mers împreună la un complex din centrul orașului Petroșani și au cerut o ”renovare completă”, anunțase Aura pe una din fetele pe care le cunoștea de mai mult timp. O lăsase chiar pe Iulia pe mâna acesteia știind cât de bine lucrează și cum comunică ea cu clientele sale.

Tânăra Gertrude era dintr-o familie de sași și avea pe lângă pregătirea ei în cosmetică, o educație foarte frumoasă și o cultură generală care-i punea pe mulți în încurcătură.

- De ce nu vă machiați? O întrebase aceasta pe Iulia, v-ar sta foarte bine. Nu trebuie decât să accentuați puțin ce va oferit natura. Rău faceți că vă neglijați. O profesoară tânără și frumoasă … cred că se vor îndrăgosti elevii de dumneavoastră.

- Ce spui tu…crezi că eu nu mă văd? Ai aici o oglindă care parcă mărește imaginea asta ofilită. Locuiesc la țară și nu prea am timp…dar pe viitor te voi vizita mai des, trebuie…

- Nu vă priviți acum în oglindă, să vă priviți la plecare.

396

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu o să vă vină să credeți ce mult vă poate schimba un mic retuș și un fard…da, frez-candid vi se potrivește cel mai bine. Vă aștept aici în fiecare lună, vă rog mult, nu vă mai neglijați. Aveți familie, aveți copii, să vedeți ce mult se vor bucura ei de faptul că vă preocupați și de dvs.

Copiii sunt mândri când mămicile lor arată bine, mai ales la ședințele cu părinții. Vă trec aici o cremă de zi și una de noapte iar, cu această loțiune ștergeți fața de fiecare dată înainte de cremă. În trei ședințe veți fi alt om, vă asigur eu. Tânăra Gertrude le condusese pe Iulia și pe Aura până la ieșire apoi se întorsese mulțumită la locul ei de muncă.

Redase Iuliei nu doar un aspect fizic plăcut ci și dorința de a se îngriji.Văzuse acest lucru în privirea ei. Iulia se despărțise de Aura intenționând să-i facă ”tigrului”, o vizită surpriză la noul lui loc de muncă.

Era animată de ideea de a șterge totul cu buretele, de a-i ierta toate ieșirile necontrolate, de a pune capăt acelei tăceri dușmănoase cu care o persecuta în ultima vreme.

Trebuia să-i spună cinstit ce se petrecea cu el și ce avea de gând pentru viitor. Ea nu mai putea continua așa. Intrată în clădirea administrativă, după ce lăsase buletinul de identitate și primise un bilet de intrare, se întâlnise cu d-na Marga, secretara directorului pe care o cunoscuse cândva la o masă de revelion. Aceasta o invitase la ea pentru o cafea bună dar Iulia se scuzase că era deja în întârziere, altă dată cu plăcere, dar în acea zi nu era posibil.

397

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Secretara d-lui Balint nu știe să facă o cafea bună…vai doamnă dar aveți o siluetă de invidiat, eu am acumulat cam multe kilograme.

- Mă tem că sunt cam prea…siluetă, vedeți… oricum nu ne place.

-Când mai trec pe aici, vin în primul rând la d-ta pentru cafea apoi la Arpad, adăugase din mers Iulia, zâmbind anemic amabilei secretare Marga.

- Ce om fericit, tov. Balint, așa o soție…mai rar.

- Vă place să glumiți răspunsese Iulia, mă simt de cincizeci de ani deși abia am împlinit treizecișicinci.

Dvs, arătați cu adevărat bine…

- Cu șuncile astea pe mine? Nici pe scaun nu mai am loc, îmi fac unul de comandă, râsese din toată inima d-na Marga.

Ajunsă în fața biroului pe a cărei ușă scria INGINER ȘEF PRODUCȚIE, Iulia simțise dintr-o dată că venirea ei acolo nu avea nici un sens.

Problemele lor trebuiau rezolovate acasă. Ceva o ținea parcă departe de ușa aceea așa de străină.

Ciocănise totuși discret și de dincolo de ușă o voce de femeie răspunsese sec: - Intră. Cine ești și pe cine cauți d-ta?

- Îl caut pe tov. Balint răspunsese Iulia, nu are importanță cine sunt. Secretara amesteca în ibricul cu cafea de pe reșoul de sub birou cu o linguriță, apoi deschisese ușa șefului și-i spusese: - Te caută cineva…fără importanță.

- Să aștepte, se auzise vocea lui Arpad, apoi, mai durează mult cafeaua aceea?

- Mai durează dar, dacă vrei ți-o dau pe a mea, este și ceva mai rece.

398

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu mersi, o aștept pe cea fierbinte. Iulia se retrăsese în nișa unei ferestre ce da în curtea clădirii administrative, o curte cu copaci, arbuști ornamentali și tufe de trandafiri. Se gândea că în cele patru zile cât fusese internată, Arpad nu găsise nici măcar o oră să o viziteze la spital.

Atunci, abia externată ea venise la el în vizită dar, era nevoită să facă anticameră la propriul ei soț.

Nici nu mai era sigură că ei doi mai sunt cu adevărat soți, după indiferența pe care i-o arăta Arpad.

Examinase fugitiv încăperea unde aștepta să fie primită de soțul ei. Mobilier puțin, doar strictul necesar. Un birou vechi și scorojit al secretarei, un fișet metalic, un cuier pom și un dulap mai scund unde se ascundeau ceștile, ibricul și reșoul, cafeaua și zahărul. Nu era voie cu așa ceva decât în cadrul întâlnirilor de protocol.

Simțind cum creștea în ea revolta și oarecare repulsie față de locul unde se afla, faptul că secretara îi vorbea insolent și per-tu soțului ei, i se părea de neimaginat Iuliei. Unde nimerise oare și ce căuta ea acolo? Nici nu mai știa de ce venise?

Se întreba la modul cel mai serios dacă nu era mai bine să plece dar alungase acest gând. Semăna a fugă și ea nu fugise niciodată când avea ceva de rezolvat. Va lua taurul de coarne sau în cazul ei, tigrul de urechi. Nu mai putea prelungi agonia, incertitudinea. Era mai bine să vadă cu ochii ei ce se petrecea cu Arpad.

La un moment dat a sunat telefonul și secretara l-a anunțat pe Arpad că-l caută directorul pe linia a I a. Îi făcuse legătura și închisese telefonul. Parcă uitase 399

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

total că o femeie îl aștepta pe șeful ei direct. Arpad a ieșit din birou, a luat ceașca de cafea și așezându-se pe colțul biroului secretarei, sorbise o gură de cafea.

Rămăsese fără grai când întâlnise privirea gânditoare a Iuliei. Se ridicase și renunțase la cafea apoi: - Iulie, tu aici? Când ai ieșit din spital?

- Astăzi, a venit Aura și m-a luat…

Apoi … s-a ocupat de mine.

- Nici nu știu ce să-ți spun…Arpad era într-o asemenea ipostază încât cuvintele chiar nu mai aveau nici un rost. Să stai cocoțat pe biroul secretarei și să-ți bei cafeaua sub privirile întrebătoare ale soției…

- Te duc eu acasă dacă mai aștepți puțin…

- Prefer trenul, mai am de cumpărat câte ceva din zona gării, se grăbise să-l refuze ea cât de amabil se mai simțea în stare.

Să aveți o zi bună mai spusese ea, simțind o repulsie și o greață pe care nu o mai simțise până atunci. Îi aruncase secretarei o asemenea privire la cât era aceasta de insolentă, îi înghețase sângele în vene.

Cum avea bluza înnodată în față, ca la plajă, desfăcuse repede nodul și se încheiase la ultimii nasturi.

Ajunsă afară Iulia se lupta cu ultimele puteri să nu leșine sau să nu vomite. D-na Marga o zărise și o strigase dar ea nu a răspuns. Dorea să iasă afară la aer curat. Simțea că se sufocă. Trebuia cu orice preț să ajungă acasă. Ce văzuse era mai mult decât putea suporta ea ca femeie, ca soție, ca mamă. Venindu-i în minte comportamentul de acasă al lui Arpad, parcă o ceață i se luase de pe ochi.

Oare nu această secretară dezmățată era cauza nefericirii ei? Era de origine maghiară, o chema Erika.

400

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu se gândise nici măcar să-i ofere un scaun. Abia atunci înțelesese de ce insistase d-na Marga să vină la ea în birou. Poate că între timp avea de gând să-l anunțe pe Arpad de prezența ei acolo.

Un iureș de presupuneri îi bântuiau mintea.

Poate că toți știau ceva ce ea doar presupunea.

Familiaritatea dintre cei doi o uimise la început, dar își punea serios întrebarea, dacă era ceva mai mult?

Era singura explicație plauzibilă pentru felul indiferent în a se purta Arpad în ultima vreme cu soția sa, ba chiar și cu copiii lor. Tot ce văzuse făcând anticameră la propriul ei soț i se părea mai mult decât dezgustător, era oribil pentru o femeie care se respecta pe ea și pe cei din jur. Își mai aminti ce înjurătură grosolană-i trântise secretara, unui bărbat care o sunase la telefon. Se simțea așa de umilită, nu înțelegea de ce Arpad care aprecia așa de mult oamenii, de această dată nu l-a interesat nici măcar cine îl căuta. Ar fi putut pleca fără să-și lase numele dar era decisă să-și bea paharul de pelin până la capăt, iar tigrul să-și părăsească bârlogul, să știe că ea îl căutase.

Ajunsă în stradă făcuse un semn unui șofer de pe un camion și-l rugase să o ducă spre gară, dacă era în drumul lui.

- Nu este chiar în drumul meu dar vă las undeva pe aproape, răspunsese șoferul atent la traficul destul de intens la ora aceea. Cum în gara mică nu găsise mai nimic Iulia se urcase în primul tren care mergea în direcția casei lor. Parcă era un automat. Nu știa prea bine cum a ajuns acasă, dar important era că a ajuns și că nu leșinase pe undeva.

401

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Obosită și muncită de gânduri se întreba dacă nu cumva ea dădea incidentului mai multă importanță decât merita. În prag mătușa Ileana o întrebă: - Iulie, sunt femeie bătrână fata mamii, să nu mă amăgești. Spune-mi tu de ce tânjești așa? Cine și ce rău ți-a putut face?

- Nu te-am amăgit niciodată, răspunsese ea abia auzit dar, mi-e greu s-o recunosc și față de mine însămi.

Astăzi m-am convins că Arpad mă înșeală și… asta mă omoară. Eu nu pot să trăiesc astfel. Mă simt atât de slăbită încât cred că am să mor de supărare și știi ceva? Am ajuns să cred că aceasta ar fi cea mai bună pedeapsă pentru el.

Eu nu dorm nopțile cu gândul că cine știe ce probleme are la serviciu și el îmi vine beat după miezul nopții, nu-mi spune nici un cuvânt zile în șir.

Nici dacă și-ar fi propus să scape de mine, nu ar fi găsit o cale mai sigură să mă distrugă. Eu nu pot să trăiesc așa.

Aș vrea să fiu acum pe un vârf de stâncă, să urlu cât mă țin plămânii, apoi să mă arunc în hău și să dispar fară urmă. Aici a ajuns viața mea de familie.

Mă sufoc numai văzându-l pe Arpad, beat și indiferent.

Un munte de indiferență am alături de mine.

M-aș duce sus la stână să stau câteva zile cu Codruț.

Până și doctorul Adam și-a dat seama care este de fapt boala mea.

- Iulie nu vorbi la mânie, n-ai întrebat nimic de copii și ei mă întreabă de tine tot timpul.

- Dar Arpad de cât timp nu a întrebat de ei? Nu sunt și copiii lui? Eu știu că sunt bine cât ești dumneata 402

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

alături de noi, am mai vorbit și cu Codruț la telefon, m-a sunat de la poștă. Acum…aș vrea să mă întind puțin, sunt foarte obosită.

- Bine fata mea, pune-ți gândurile deoparte dar să știi că unii oameni par mai vinovați decât sunt în realitate.

Nu judeca la mânie și nu te mai chinui atâta, că-ți faci mai mare rău. Plecase mătușa închizând încet ușa în urma ei.

Fetele mai dormeau încă somnul de dupăamiază iar Codruț juca fotbal cu băieții pe terenul școlii. Iulia nu avea de gând să doarmă, a vrut doar să rămână singură cu gândurile ei. Privea printre lacrimi portretul mamei sale, întrebându-se dacă și ea avea să împlinească același destin. Să se stingă de durere și umilință, de nepăsarea partenerului ei de viață.

Ea care era o idealistă convinsă, care nu se știa vinovată de nimic, trecea prin chinuri de neimaginat. Îndoiala îi măcina sănătatea. Nu avea putere nici să se dezbrace, să-și schimbe hainele și nici nu vedea de ce ar fi necesar. Nimic nu mai avea importanță.

Trupul său se lăsa toropit de o moleșeală sinistră, uita să mai respire iar când avea nevoie de aer, suspina tremurând. Se simțea trădată și prădată de tot ce a avut ea mai bun și mai de preț în viață. Pusese mâinile împreunate pe piept ca omul care-și simte sfârșitul aproape. Ca un fulger îi trecuse prin gând, ca o lumină puternică, o voce parcă a mamei sale: - Dar copiii? Ce vor face ei fără mamă la o vârstă așa de fragedă? Se ridicase pe marginea patului și era scuturată de friguri. Mintea ei trebuia ținută în frâu, de dragul copiilor. Trebuia să-și continue viața alături de copii, dacă soțul ei o abandonase indiferent.

403

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu se va lăsa doborâtă de acest fapt care din păcate se întâmpla în multe familii. Dacă inima ei era zdrobită, mintea încă mai funcționa și avea de gând să o mențină trează.

-Nimeni nu merită să mori pentru el, se trezise ea vorbind cu tabloul mamei sale. Ai să vezi, eu n-am să repet greșeala ta. Vedem noi tigrule, până unde vei ajunge cu prostia asta. Își propusese ca în loc să sufere să-l ignore și ea pe el. Se va preface că nici nu există. Asta doare cel mai tare. O știa din propria experiență. În curte se auzeau câteva voci și ieșise să vadă cine erau cei ce discutau acolo.

- Toma? Ce s-a întâmplat? Întrebase oarecum alarmată.

- Nimic, am venit să vă întreb când aduceți fânul de sus, că se cam strică vremea. Acum este uscat.

- Când poți face rost de o căruță?

- Am una liberă acum dar, trebuie să vă grăbiți…

- În trei minute sunt gata. Îmbrăcase treningul cu care mergea pe munte și adidașii, pe cap și-a pus o băsmăluță albastră, iar pe Codruț l-a trimis să mai cheme doi-trei băieți, apoi au pornit toți în căruța mânată de Toma.

Urcau greu pe drumul forestier plin de hârtoape, dar se bucura că se poate descurca fără ajutorul lui Arpad. Se stârnise puțin și vântul iar undeva aproape de asfințit se adunau nori negri de ploaie.

- Mă tem că ne prinde ploaia și nu v-ați luat nici măcar o pelerină. O să ne cam spele cu haine cu tot, spusese Toma privindu-i pe fiecare pe rând.

404

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu-i nimic, apa de ploaie este cea mai curată, te purifică, te întărește, răspunse Iulia cu gândurile în altă parte. Mie îmi place să merg prin ploaie.

Ajunși sus s-au pus cu toții pe treabă. Nu era timp de pierdut. Norii negri se apropiau amenințători.

- Aș vrea să te întreb ceva, începuse Toma…

- Ți-aș fi foarte recunoscătoare dacă nu ai face-o, răspunsese Iulia, bănuind că despre starea ei vroia să știe el. Normal era să fie mai interesat Arpad, nu să-și facă griji colegii ei de serviciu.

Aura fusese realmente șocată la vederea ei dar, se grăbise să schimbe subiectul, ținând neapărat să meargă împreună să se aranjeze puțin la coafor și cosmetică.

- Bine, răspunse Toma, mă urc sus să așez mai bine palele aruncate de voi de jos. Sper să nu pierdem prea mult fân pe drum. Este păcat de el, miroase așa de frumos.

Totul a mers destul de repede, băieții s-au descurcat foarte bine cu strânsul și încărcatul fânului în căruță. Iulia făcea și ea ce putea dar înghițise ceva praf și o tuse seacă începuse să o supere. Stropi mari și rari de ploaie începuseră deja să cadă când terminaseră și ei treaba. Au pornit înapoi spre sat pe drumul forestier mergând pe lângă căruță, încercând să o sprijine să nu se răstoarne prin hârtoape.

Se înserase foarte repede sau norii făceau să pară așa. Iulia abia se mai ținea după căruță iar băieții se agitau când de o parte când de alta să o sprijine să nu se răstoarne cu fân cu tot. Iulia tușea tot mai des, o usturime o chinuia în gât și în piept. Nu se gândise să ia cu ei o sticlă cu apă.

405

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Au făcut un scurt popas să-și mai tragă sufletul, au intrat toți sub căruță să mai scape de ploaia care se dezlănțuise cu forță.

- Cum de nu m-am gândit să iau o sticlă cu apă, spuse Iulia cu o voce foarte răgușită. Am înghițit praf și tușesc într-una.

- Când ajungem să faci un ceai fierbinte și să iei măcar o aspirină, spusese Toma, ploaia asta-i prea rece. Cred că pe undeva a căzut grindină. Sper să nu răcească niciunul dintre copii. Cum ajungem jos îi trimit acasă să se schimbe de haine. Suntem uzi până la piele.

Trebuia s-o pornim mai devreme, acum ne-om descurca cum om putea.

Iulia se gândea la cele petrecute în ziua respectivă, la dezamăgirea mătușii Ileana, care suferea alături de ei și bune și rele. Câtă amărăciune cuprindea în ea o astfel de banalitate din care numai Iulia reușea să facă o adevărată tragedie. Era foarte conștientă de acest lucru dar nu se putea detașa fără suferință.

- Iulia, tu râzi sau plângi? O întrebase Toma contrariat.

- Ce importanță are asta Toma? Te-ai întrebat vreodată de ce fug oamenii de ploaie. Mi se pare așa de curată, așa de purificatoare. Pentru mine este o adevărată binefacere să merg prin ploaia asta.

- O binefacere care se va solda cu aspirine și sticle cu apă caldă la picioare.

- De ce nu și cu un pardesiu de scânduri, întrebase Iulia cu amărăciune în glas.

- Ce-ai spus? Ce sunt prostiile astea? Ce se petrece cu tine? Mai bine mergeau numai băieții la fân.

- Toma, fii sincer. Chiar te interesează ce se petrece cu mine?

406

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Bine-nțeles doar nu-ți închipui că fac conversație de dragul ploii ăsteia care nu se mai potolește.

- Atunci ești o excepție Toma, pe nimeni nu mai interesează ce se întâmplă cu mine. Nici măcar pe mine. Nu te mira, ai auzit foarte bine, nici măcar pe mine nu mă mai interesează. Asta este…

- Știi ceva? Ori ai febră ori ai început să bați câmpii, spui numai prostii care nu-ți fac cinste deloc.

- Da vine o vreme când mai spunem și prostii dar în privința lui Arpad nu sunt deloc de invidiat. Toma, tu de ce nu te-ai recăsătorit? Chiar nu ți-a plăcut nici o femeie?

- Dacă o cunoșteai pe Lena, nu-mi puneai întrebarea asta. Încă mă simt vinovat de moartea ei și a copilului pe care nu l-a putut naște. Era de aici din sat, am iubit-o ca un nebun. Se împlinesc paisprezece ani de când am pierdut-o. Știi ce înseamnă un om drag pierdut definitiv?

- Din păcate știu…

- Nu, la voi este altceva. Sunteți supărați doar, asta se repară, dar cu moartea … nu se mai repară nimic.

De plăcut…mi-a plăcut cineva dar a fost altul mai iute și a luat-o. Vezi nu-i suficient să fii sportiv ca să acționezi repede.

- Dacă îi ghicesc numele, ai să recunoști cine este cel care ți-a luat-o înainte? Întrebase Iulia bănuind altceva decât realitatea.

- Poate, dacă vrei să te joci de-a ghicitul, răspunsese Toma, atent la ce făceau băieții pe sub căruță.

- Vlad Mureșan ți-a luat-o înainte? Aura era ?

- Aura? Ce idee …nici gând…cum de ți-a trecut asta prin minte? Hai să ne grăbim să ne apropiem de casă.

407

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Toma, nu ai nici un pic de încredere în mine? Sunt foarte discretă te asigur…

Cei zece ani de căsnicie și creșterea a trei copii o schimbaseră mult cu siguranță dar toți oamenii se schimbă. Toți îmbătrânesc mai repede sau mai încet, fiecare după firea sa.

- Să mergem o trezise din gândurile sale Codruț, ploaia asta nu se oprește până mâine cred. S-au ridicat cu toții și au pornit-o în jos pe lângă căruță. Iulia încă se mai întreba ce-i lipsea soțului ei acasă, de ce avea nevoie să piardă timpul pe oriunde numai acasă la ei nu. Venea târziu noaptea și pleca devreme de parcă ceva îl mâna de acasă.

Era mai cinstit dacă tânjea așa de mult după libertatea de altă dată, să-i ceară divorțul și cu siguranță că ea ar fi fost de acord. Ar fi trăit o viață onorabilă alături de copii și de mătușa iar el s-ar fi bucurat de toată libertatea, dar el preferase să se închidă într-o muțenie dușmănoasă.

Lipsa de comunicare lăsa loc interpretărilor de tot felul. Pentru câteva clipe o fulgerase prin minte ideea că ea nu era de origine maghiară și poate că asta îl îndepărta pe Arpad de ea. Era o mare prostie, alungase repede acest gând din minte.

Au avut împreună zece ani de căsnicie frumoasă, deci nu putea fi acesta motivul. Se instalase și în casa lor rutina, poate chiar plictiseala în cazul lui Arpad, nu putea ști ce era în mintea lui din moment ce nu aveau nici un fel de comunicare. Ea se străduise să-i asigure un cămin liniștit și cu dragoste pentru el și pentru copii muncise până la epuizare, cum de uitase

408

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

el toate acestea, cum de nu vedea cât rău îi pricinuia cu așa un comportament.

Suferea întreaga famile pentru un capriciu sau ce va fi fost în realitate, că ei nu știau. Avea oare Arpad nevoie de distractii în afara familiei, așa ca mulți alții care se considerau liberi de orice obligații familiare, se tot frământa Iulia până când au intrat în curtea mătușii. Simțea parcă în tot corpul înțepăturile inimii ei sfărâmate în mii de cioburi.

- Hai să descărcăm fânul să-i duc omului căruța acasă, lasă gândurile pe altă data, spusese Toma, cu un aer compătimitor. În timp ce descărcau fânul Iulia se gândea ce păcat că un om așa de bun ca Toma nu găsise femeia alături de care să-și petreacă liniștit ultima parte a vieții, dacă în prima parte avusese parte de o așa mare suferință.

- Ăsta zic și eu duș, te spală cu haine cu tot, era bine de mers măcar cu un ceas mai devreme, mai adăugase Toma, întorcând căruța și salutând-o pe mătușa Ileana care-i privea din prag.

- Mulțumesc pentru ajutor, strigase Iulia închizând poarta cea mare după plecarea lor. Nu-i venea să intre în casă, văzuse lumină în camera lor și era sigură că tigrul venise devreme acasă.

Probabil nu i-a priit cafeaua, gândea ea cu sarcasm, altfel cine știe la ce oră mai venea și de această dată.

Intrând în casă prin bucătărie Iulia îl găsise pe Codruț schimbat de haine și spălându-se pe cap cu apă caldă turnată de mătușa Ileana.

- Poate mă ajuți și pe mine un pic, sunt istovită spusese Iulia mătușii, prăbușindu-se pe canapeaua din

409

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

camera gemenelor. Am înghițit praf și mă ustură foarte tare gâtul și mă îneacă tusea.

Se ridicase cu greu să-și ia din șifonier haine uscate și groase. O scuturau frigurile și tușea tot mai rău. Pe Arpad îl ignorase total, el era așezat pe marginea patului lor, cu capul plecat și cu coatele pe genunchi. Niciunul nu a scos nici un cuvânt.

Copiii mâncaseră cu mătușa și erau la televizor la desene animate. Era liniște de parcă simțeau și ei atmosfera apăsătoare din casa lor. Ce veselie era altă dată la ei în casă. Prin mintea Iuliei se perindau cu repeziciune imaginile de altă dată, i se părea o veșnicie de când nu le mai trăise, de când Arpad nu se mai jucase cu copii, de când ei nu-i mai adresase nici un cuvânt.

Muncită de astfel de gânduri abia de înțelegea ce-i spunea mătușa Ileana, în timp ce-i turna apă caldă să se spele pe cap.

- Iulie, poate vă împăcați fata mamii, prea multă amărăciune și pe tine și pe el. Astăzi a venit devreme acasă, le-am pus masa copiilor, l-am chemat și pe el dar nu a venit. A spus că te așteaptă pe tine să ședeți amândoi la masă.

- Probabil că a mâncat în oraș, spusese Iulia cu glasul abia auzit de răgușită ce era. Aș vrea să dorm aici măcar în noaptea asta, altfel să știi că mă duc în șopron. Nu suport să-l mai văd încă odată pe ziua de astăzi.

- Cum vrei dragă dar, să știi că tot mai bine este să vă lămuriți voi doi. Poate că nu-i chiar așa de vinovat pe cât crezi tu…

410

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Poate, dar știi dumneata de câte zile nu mi-a adresat nici măcar un cuvânt? Nici de copii nu-l mai interesează. Ce să lămuresc cu el? Ce am văzut cu ochii mei nu-mi poate scoate nimeni din minte.

Acesta este sfârșitul…eu nu pot trăi așa.

- Iulie, ascultă un sfat de femeie bătrână, eu am văzut și auzit multe la viața mea. Orice ai spune, orice ai face, tu tot de el ai nevoie fata mea. Aveți trei copii, ați avut o viață frumoasă atâția ani…asta nu trece așa.

Tu de el ai nevoie, altfel te usuci pe picioare.

- Bine…am atâta nevoie de el încât am să mă lămuresc cu el chiar acum. O pornise nervoasă spre camera lor. A intrat ca o furtună fără să știe prea bine ce avea să-i spună trigrului de pe pat. Era așa de revoltată că mintea ei parcă se întuneca cu fiecare pas.

- Ai scos-o la capăt și cu fânul, i se adresase Arpad malițios. Ce ai vrut să dovedești cu asta?

Cu maxilarele încleștate abia reușise să articuleze cele câteva cuvinte ce-i veniseră în minte: - Atâta timp cât trăiește mătușa, aici nu se va schimba nimic, pricepi? Este dorința ei, a făcut și așa prea multe pentru noi…cât privește bârlogul unde-ți faci veacul…mi se face greață.

Arpad se ridicase calm și întinsese brațele spre ea. Avea un aer împăciuitor, chiar dorea să-i dea detalii despre secretara care-i fusese impusă, fiind susținută de un tip de la centrală.

- Să nu îndrăznești să mă atingi, spusese ea răgușită. Îl privea rece și disprețuitor. Exagerat de disprețuitor.

Ai ajuns și tu ca toți…nu a mai putut continua, a deschis fereastra să poată respira mai ușor dar degeaba. Cu tot aerul rece venit de afară, fruntea ei era 411

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

acoperită de sudoare ce se prelingea pe fața ei aplecată în afară.

- Nu voiam decât să te mângâi, spusese el stângaci… uimit de reacția ei neașteptat de dură. Văzând-o că se clatină a prins-o de mijloc să nu cadă dar, fulgerător de repede primise o palmă așa de usturătoare, că nu-i venea să creadă că ea era în stare de așa ceva. Iulia îl privea consternată de ce-i făcuse.

Lovise aproape cu ură, obrazul pe care de atâtea ori îl mângâiase. Ce forță a răului se dezlănțuise în ea…unde era logica cu care se mândrea altă dată?

Se întreba în sinea ei, cum de a alunecat așa de jos. Se aplecase peste pervazul ferestrei, o părăseau puterile, tremura din tot corpul și tușea continuu.

Realiza că adusul fânului și ploaia au afectat-o mai rău decât și-ar fi putut imagina, dar nu credea că ar putea să o coste viața. Valuri de căldură alternau cu tremurături de frig sau de nervi, nici ea nu știa bine ce se întâmpla cu ea. La un moment dat alunecase așa de jos lângă fereastră, încât Arpad o luase în brațe și o așezase pe pat.

Avea fața împietrită și albă ca marmura. Se lupta pentru o gură de aer. Realizând cât de gravă era situația, Arpad a început să se îmbrace apoi se dusese să scoată mașina. Văzând că se îmbracă și crezând că Arpad pleacă de acasă la ora aceea, Iulia aproape că leșinase. Cerul și pământul se amestecau în mintea ei puternic zdruncinată de febră și de întâmplările din acea zi. Își pierduse cunoștința.

Arpad realizase că trebuia dusă de urgență la spital. O înfășurase într-o pătură, așa în halatul gros cu care era îmbrăcată, o pusese pe bancheta din spate și o 412

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pornise spre Petroșani. Mătușa îl privise tristă și mai tăcută ca niciodată. În dreptul poștei oprise și-l sunase pe doctorul Adam, îl rugase să-i dea o mână de ajutor dacă poate, că Iulia răcise foarte rău. Își propusese ca în câteva zile să instaleze un telefon și la ei acasă. Era foarte necesar pentru orice situație. O pornise apoi cu toată viteza legală pe șoseaua pe care încă se mai cernea ploaia măruntă și deasă. Ștergătoarele de parbriz abia lăsau un spațiu mic pentru a vedea șoseaua. Ajuns în fața spitalului trase mașina la primiri urgențe, acolo era și doctorul Adam cu un coleg mai tânăr al lui, de la interne. * Era prea mult pentru o fire așa de sensibilă ca Iulia.Când a deschis ochii prima dată, totul în jurul ei era alb, un alb așa de curat de o dureau ochii privindu-l. Încerca să se obișnuiască după întunericul în care zăcuse, nici ea nu știa cât timp. Nu simțea patul sub ea de amorțită ce era. O scuturau din când în când fiori reci care o înghețau.

Făcuse o congestie pulmonară și fiecare gest cât de mic, o epuiza. Nici tusea nu-i da pace, dar accesele erau ceva mai rare. Trupul său rămânea inert ca și cum nu mai avea nimic comun cu viața.

Ușa rezervei unde se afla era deschisă și pe hol circulau bolnave internate care o priveau și șușoteau ceva de ne-nțeles pentru Iulia. Treceau infirmierele cu bolnavi în cărucioare și-i aruncau câte o privire fugitivă, doar atât și nimic mai mult. Câtă părăsire gândea Iulia, nu avea putere nici să ridice mâna să apese pe butonul roșu de la capătul patului.

413

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Într-un târziu a sosit asistenta cu suportul și cu pungile cu soluții perfuzabile.

- Unde ați reușit să răciți așa de rău? O întrebase asistenta mai mult în șoaptă. Nu așteptase răspunsul, semn că nu o interesa, apoi spuse; de două zile vă zbateți între viață și moarte…doctorul Panait strigă la mine că nu sunt capabilă, iar doctorul Adam de jos de la ortopedie, mi-a promis solemn că dacă nu vă pun pe picioare va face tot posibilul să ajung la spălătorie.

Chiar vă iubește lumea, faceți un efort de voință, atunci și medicamentele vor avea un efect mai bun.

Asta o știu de la bunica, ca să te faci bine trebuie să vrei și atunci chiar te faci bine…iar eu, nu ajung la …spălătorie. Vă rog să nu îndoiți mâna asta cu perfuzia.

- Chiar de aș vrea nu am putere, să mai treceți pe aici…

- Aveți butonul roșu dacă aveți nevoie de ceva.

- Nu pot să ajung la el, toată încăperea se învârte cu mine, adăugase Iulia abia inteligibil.

- Voi veni mai des, dar am aproape patruzeci de bolnavi…deci când merg la saloanele lor trec și pe aici. Îl anunț și pe doctorul Adam că v-ați revenit, se va bucura sigur. În mintea Iuliei se contura întrebarea cea mai grea; unde era Arpad în acele zile când ea se lupta practic între viață și moarte? Ce probleme importante îl țineau încă departe de ea. Dacă în astfel de împrejurări nu găsea timp pentru ea, atunci chiar că nu mai era nimic de făcut. Nu mai avea nici un motiv să se lupte, să-și dorească să trăiască.

414

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

În sinea ei Iulia se gândea, oare de ce se bucurau toți de revenirea ei la viață, când pe ea nu o mai interesa acest aspect. Ea dacă nu-l avea alături pe Arpad, nu mai avea de ce trăi. Nu mai dorea să vadă și să audă nimic. Avea mintea răvășită.

Amărăciunea din viața ei era mai puternică decât acea congestie pulmonară de care era tratată.

Fără Arpad se simțea debusolată.

- Oh! Arpad! De ce mi-ai făcut asta? Cu ce am greșit eu de mă chinui în asemenea hal? Oare asta era soarta tuturor femeilor, să suporte capriciile bărbatului, să ierte și să uite la infinit și tot ele să aibă grijă de casă, de copii, de tot? Nu așa înțelegea ea viața de familie.

De ce nu recunoșteau ei că și femeile au suflet, au sensibilitate, veleități artistice, mândrie, bucurii și necazuri pe care nu le pot împărtăși cu nimeni, în afară de partenerul lor de viață.

-Oare viața femeii trebuia să fie un lung șir de renunțări? Pentru ea cea mai mare bucurie era pacea unui cămin liniștit, dar talentul, pasiunea ei pentru frumos, trebuiau total suprimate din lipsă de timp, o dată ce și-a pus verigheta pe deget? De ce el, bărbatul își păstra cu strășnicie toate privilegiile dobândite cu mii de ani în urmă, ironizând sau ignorâd aproape tot ce era capabilă să facă o femeie. Se mai vorbea despre egalitatea dintre femei și bărbați. Unde era acea egalitate, când toată răspunderea era pe umerii fragili ai femeii? Așadar… aici ajunsese.

Era și ea o femeie înșelată ca toate femeile, doar că ea nu se putea resemna și ierta. Ea se chinuia singură și nu-și mai dorea nimic de la viață. Toți o îndemnau să lupte iar ea nu înțelegea pentru ce.

415

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Fusese zdruncinată din temelii și asta greu se mai repară sau…nu se mai repară deloc.

Realiza că nu va mai putea sta niciodată alături de Arpad, să-și sprijine fruntea pe umărul lui puternic, cu toată liniștea și pacea sufletească ce au trăit-o împreună. Se simțea trădată, înjosită, umilită, prădată de tot ce a avut ea mai de preț în această lume. Nimic și nimeni nu mai putea schimba lucrurile.

Răul era deja făcut, așa credea Iulia în mintea ei bântuită de gânduri amestecate și de febră. Simțea că alunecă mereu mai jos, nu găsea un punct de sprijin, nu era nimeni alături de ea să-i redea forța și încrederea de a se ridica și a merge mai departe.

Un suspin adânc se auzise din adâncul ființei sale firave și fără vlagă. Oh, câtă amărăciune gândea ea în momentele de luciditate. Cât de putred a fost postamentul pe care l-am așezat pe Arpad, cât de repede s-a năruit, distrugând speranța ei de viață.

- Of! Of!...ce să mai vorbim…catastrofă, vine sfârșitul lumii și nimeni nu ne anunță nimic. Ai terminat cu aiurelile? De două zile nu faci altceva decât să-mi debitezi tot felul de nerozii. Cât a ținut febra am înțeles dar acum? Na că iar faci febră. Ce-i tragedia asta pe capul tău Iulie? Ți-ai pierdut judecata? Pentru ce? Pentru o bănuială? Te știam o femeie înțeleaptă… i-ai speriat rău pe toți de acasă, o apostrofase doctorul Adam, așezându-se pe marginea patului ei.

- Doctore, eu mor și dumneata mă cerți…tocmai dumneata care-mi erai prieten…

- Eram? Acum nu mai sunt? Bravo, niciodată nu vei ști până unde am putut merge cu prietenia asta, de dragul tău Iulie și a lui Arpad. A familiei voastre pe 416

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

care o iubesc ca și cum ați fi puțin și familia mea.

Pune-te pe picioare și încetează să te mai gândești la prostii.

Arpi umblă turbat și mă sună din oră-n oră.

Copiii întreabă tot timpul de tine Iulie, fii înțeleaptă și crede-mă că nu ai nici un motiv să te îndoiești de soțul tău. Am să-l chem aici să vă lămuriți singuri, doar așa vei scăpa de chinul ăsta inutil și fără motiv.

- Fără motiv spui? Dumneata nu ai văzut ce am văzut eu…nu vreau să-l văd pe Arpad…îmi pare rău de copii, de ce trebuie să sufere ei pentru….

- Pentru ce? Pentru nimic, dar te încăpățânezi tu să crezi că este altceva. Arpad mi-a jurat că nimic nu este adevărat din tot ce aiurezi tu.

- Acum nu aiurez, sunt lucidă și știu foarte bine ce am văzut, ce m-a adus în halul acesta. Nu încerca să-l aperi în fața mea.

- Eu să îl apăr? Habar nu ai ce i-au auzit urechile din partea mea, de aceea îți spun sigur că nu este așa de vinovat cum îl crezi tu.

- M-a dezamăgit așa de rău…asta mă omoară, nu pneumonia. Dumneata nu știi ce a fost între noi și ce a mai rămas…dacă, a mai rămas ceva.

- Ce putea să fie între voi? O mare dragoste, din care tu faci acum o mare tragedie. Îți repet că Arpad mi-a jurat că nu este absolut nimic între el și paparuda aia de la birou. Oricum eu îl știu băiat serios și cu gusturi mai rafinate. Îl insulți dacă îl crezi capabil de așa ceva.

Recunoaște doar că a cam exagerat cu băieții la o bere, altceva nu-și poate reproșa. Chiar este un om cinstit, nu este ce crezi tu acum.

417

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

I-au venit niște stagiari de curând și încearcă să-i cunoască mai bine și unde să se ducă decât la o bere. Știi și tu cum este, când se aștern la vorbă, uită de ceas.

- Dar dacă se întâmpla să fac eu asta doctore? Să-mi pierd timpul pe la coafor, cosmetică, croitoreasă, oriunde, uite în ce hal arăt? Eu de ce nu fac așa ceva?

Eu l-am menajat, nu i-am creat nici un motiv de îngrijorare, nici când aveam probleme cu copiii, nu l-am solicitat decât foarte rar și el a uitat total de noi. Știi foarte bine toate astea și-mi reproșezi tot mie că exagerez? Eu exagerez?

- Iulie, iartă și tu o dată, o singură dată treci și tu cu vederea, altfel vă veți chinui unul pe altul până la pensie, mai adăugase doctorul Adam cu amărăciune, văzând că ea avea oarecare dreptate.

- Care pensie? Cine mai ajunge la pensie? Îți râzi de mine. Îmi dau foarte bine seama că sunt pe ultima sută de metri, se zărește linia de …plecare.

Numai de copii îmi pare rău, uite că nu pot fi mai tare și mai înțeleaptă decât Veronica, măcar pentru copiii mei. Parcă-i un blestem, voi avea aceeași soartă ca și ea.

- Iulie trebuie să mă crezi, nu-i vinovat de ce crezi tu.

Te știu femeie inteligentă, nu mă face să-mi schimb tocmai acum părerea despre tine. Tu faci din nimic o tragedie și amândoi suferiți pentru că vă iubiți la fel de mult. El nici nu înțelege bine de ce îl acuzi tu…

O dragoste mare, o căsnicie fericită de peste zece ani, nu sfârșește așa fată dragă. Să-ți mai spun ceva, dacă voi care vă iubiți așa de mult nu vă

418

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

împăcați, pentru mine va fi o mare lovitură. Sunteți ca și copiii mei.

Se întorsese cu fața spre fereastră, având ochiin lacrimi. Nu mai știa cum să o convingă pe Iulia de greșeala imensă pe care era pe cale să o facă. Eu nu mai suport atâta suferință pentru o prostie, nimic real, doar bănuieli absurde…vă iubesc mult pe amândoi, uite recunosc chiar că pe tine ceva mai mult, mi-aș fi dorit o soră sau o fiică așa ca tine.

Hai fată dragă, puțină voință și va fi iarăși soare. Gândește-te numai la copii, ei abia așteaptă să te întorci acasă.

- Numai pe mine mă așteaptă copiii doctore? Știi dumneata de câte ori mă întrebau unde este tata? De ce nu vine tata? De ce lucrează și Duminica? Știi cum rămâneam fără grai în fața lor neștiind ce să le mai răspund? Nu ai cum să le știi pe acestea, doar eu care le-am trăit le știu foarte bine.

Mai rău este că mi-a intrat în cap o prostie. Știu că este o prostie și cu toate acestea nu pot să scap de ea. Mă obsedează faptul că eu nu sunt de origine maghiară…poate fi o cauză?

- Dacă nu aș ști că ai febră ți-aș spune eu ceva nu tocmai plăcut pentru o femeie cu judecată ca tine.

După mai bine de zece ani de căsnicie fericită, să-mi vii acum cu așa o prostie…chiar ai întrecut măsura.

Recunoaște că este doar o părere și nu o convingere că în acest caz chiar nu te văd bine. Soră, vezi că se termină perfuzia. Strânge totul pe aici și mai treci să-i verifici temperatura. Am să revin și eu mai târziu.

- Te rog să mai vii, mă simt așa de singură de nici nu-ți poți imagina.

419

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Ba uite că pot, puțină imaginație am și eu dar, câtă vreme ești înconjurată de prieteni, nu ai voie să te simți singură. Asta, să-ți fie clar…servus.

A ieșit doctorul Adam, salutând-o cu două degete la tâmplă, cum avea obiceiul. Era ca un apel la dreapta judecată.

- Clar doctore, reușise să articuleze Iulia, simțind cum o cuprinde somnul. Cred că în perfuzie mi-au pus și un somnifer, gândea ea, trecând în revistă cuvintele doctorului Adam. Așadar, nici o femeie nu a fost iubită ca mine dar, nici nefericită ca mine nu cred că a mai fost vreuna, sau…poate ca da…alunecase într-un somn zbuciumat de accesele de tuse după care recădea în acea stare de letargie.

Se înserase bine când asistenta o trezise pentru o singură injecție, foarte dureroasă. O ajutase apoi să se întoarcă cu fața în sus, îi așezase perna, o învelise și-i șoptise; aveți un musafir, noapte bună. Plecase asistenta și parcă întreaga încăpere se cufundase în întuneric. Zguduită de tuse, se lupta pentru puțin aer dar deodată s-a simțit ridicată cu pernă cu tot, pentru a respira mai ușor.

Nu a dorit să deschidă ochii, și-a dat seama că alături de ea era Arpad, îi simțise mirosul. Acesta nu scotea nici o vorbă, o privea printre lacrimi, apoi simțise căldura unui sărut pe fruntea ei. Îi cuprinsese capul în mâini și o mângâia ca pe un copil bolnav și neajutorat. Stropi fierbinți de lacrimi picurau pe obrajii încinși ai Iuliei, amestecându-se cu ale ei. Nu și le mai puteau reține nici el nici ea. El știind că Iulia avea zilele numărate iar ea pentru că prea mult îl așteptase.

420

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Nu dorea să-l vadă că plânge de aceea se încăpățâna să rămână cu ochii închiși, dar nu se mai opunea mângâierilor lui. La un moment dat s-a simțit luată pe sus cu pernă cu tot. Arpad o ridicase ușor, o așezase pe genunchii lui cu capul sprijint ca de atâtea ori pe pieptul lui. De data aceasta era zbuciumat de suspine. O strângea la pieptul său ca pe un copil drag, cu dragoste și cu grijă în același timp. Îi șoptise apoi printre lacrimi; - Iulie, nu mă acuza de ce n-am făcut și n-aș face în viața mea și nu te mai chinui în halul acesta, fără un motiv real. Recunosc că sunt vinovat dar nu de ceea ce crezi tu. Am cam întrecut măsura cu băieții Iulie, dar o femeie? Niciodată nu mi-a trecut prin minte așa ceva.

Te rog deschide ochii, spune-mi fata mea, unde este încrederea dintre noi? Cum este posibil să suferi atât pentru o simplă bănuială. Iulie, spune-mi ceva, spune orice, fată dragă ce se petrece cu tine? Ce se va întâmpla cu noi, cu copiii noștri iubire?

Ce cald și bine era în brațele lui, iar în mintea zdruncinată a Iuliei apăruse pentru o clipă ideea că dacă tot trebuia să moară, măcar să se întâmple în brațele bărbatului iubit, nu pe patul rece de spital.

Ar fi vrut să-i mângâie obrazul pe care-l lovise cu atâta furie, dar brațul îi căzuse inert pe lângă corp.

Arpad îi luase mâna și o lipise de buzele sale. Iuliei îi răsunau în minte ca un ecou cuvintele lui ”copiii noștri Iulie”, dar până la acel moment oare ai cui fuseseră copiii de nu se interesase deloc de ei? Mai mult întrebau copiii de tatăl lor decât tatăl de copii. A fost nevoie să ajungă pe marginea acelei prăpăstii ca să se trezească și el la realitate, la durerea pe care le-o 421

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

provocase. Cu mintea încă tulbure Iulia credea că pentru Arpad sosise pedeapsa, moartea ei va fi pedeapsa lui pentru indiferența cu care-și tratase propria familie. Își dorea din tot sufletul să se poată împăca cu soțul ei, să pună capăt acelui chin, să-i ierte sincer tot ce o îndurerase dar, din străfundurile ființei ei, urca o revoltă mai puternică decât voința ei. Își dorea din tot sufletul să audă din nou acele cuvinte simple dar pline de dragoste:”mi-ești dragă Iulie, mi-ești foarte, foarte dragă”, dar cel ce le spusese cu peste zece ani în urmă nu mai era același om.

Viața, anturajul, funcția, îl schimbaseră în așa măsură încât viața lor liniștită de ani întregi, devenise un calvar pentru Iulia, iar el, nu înțelegea de ce suferă soția lui. Nu înțelegea cât de greu îi venea ei să trăiască numai pentru copii, lângă un munte de indiferență.

Acolo pe patul spitalului îi șoptise de câteva ori că o iubește, că numai pe ea o iubește, dar vocea lui suna fals, sau așa înțelegea Iulia în agonia ei.

- Ești viața mea Iulie, nu mă pedepsi pentru o simplă bănuială, ești sufletul meu… treci și tu puțin cu vederea, doar nu sunt un monstru? Trezește-te fata mea, nu lăsa să te doboare boala și supărarea.

Sunt cu tine și am să fiu totdeauna, nu te lăsa chinuită de îndoieli. Iulia nu înțelegea de ce încerca el să o trezească la realitate când ea se simțea așa de bine în acea moleșeală delicioasă, cu capul pe pieptul lui, ținută în brațe cum nu mai fusese de mult timp. Parcă plutea undeva între cer și pământ și se simțea ușurată de toată durerea.

422

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

A adormit așa în brațele lui până târziu în noapte, când un acces de tuse o trezise din somn.

Venise și asistenta cu injecția, aprinsese lumina care o deranja pe Iulia și o silea să țină mai departe ochii închiși. Arpad o așezase pe pat, pe o parte și încercase să o trezească.

- Nu dorm, răspunsese ea abia auzit, lumina mă silește să stau cu ochii închiși. Asistenta îi făcuse injecția și puțin masaj în zona dureroasă, apoi stinsese lumina și plecase. Arpad o acoperise, îi așezase perna și o mângâiase pe frunte.

- Întinde-te și te odihnește și tu, de ce ai rămas aici? În rezerva respectivă erau două paturi dar el preferase să se așeze lângă ea, o cuprinsese în brațe și-i șoptise că o iubește. Iulia înțelegea că și el suferă dar parcă de o veșnicie nu mai auzise acele cuvinte magice care mențin trăinicia unei familii. Unii bărbați se consideră slabi când spun soției că o iubesc, dar de fapt este suficient să fie sinceri. Nimeni nu desconsideră o mărturisire sinceră. În mintea ei Iulia capitulase, îl iertase mai mult pentru liniștea ei și de dragul copiilor. Lui nu-i spusese încă nimic. Era prea devreme, se temea că va fi iarăși uitată și lăsată să se descurce singură cu toate problemele familiei lor. Îi venise în minte accidentul lui Arpad și-i spusese abia șoptit: - Două săptămâni Arpad, atât îți cer, două săptămâni să nu mai vii pe aici, nu-i de tine. Sunt prea urâtă să mă vezi în halul acesta. Aproape că zâmbise cu fața ascunsă de întunericul din cameră.

- Cere-mi orice, dar nu asta. Tu nu poți fii urâtă, scoate-ți asta din minte. Frumusețea ta vine din 423

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

interior. Cum de nu mi-am dat seama cât de mult suferi? De ce nu mi-ai spus nimic? Mă simt ultimul om că din cauza mea ai ajuns în spital…o cuprinsese și mai strâns în brațe. Ea îi spusese să plece deși își dorea din tot sufletul să rămână așa îmbrățișați până-n zori, iar zorii, să nu se mai ivească niciodată.

Fruntea ei fierbinte se odihnea pe umărul lui, totul se învârtea în jurul lor și…ningea cu fulgi mari, apăruse și luna puțin ascunsă de nori, iar în curtea mătușii Ileana, ei doi se învârteau fără să atingă zăpada, apoi nu-și mai amintea nimic.

Adormise sau leșinase, nici ea nu știa, dar dimineață venise iar asistenta cu injecția. De data aceasta îl invitase pe Arpad să aștepte pe hol. Când terminase îi șoptise Iuliei: ”Chiar vă iubește mult dacă a stat toată noaptea aici”. Iulia o privise cu tristețe, dând afirmativ din cap.

O infirmieră venise să-i facă toaleta de dimineață. O întrebase dacă vrea să încerce să stea pe margina patului ridicată de ea. Iulia încercase dar nu reușise. Totul se învârtea în jurul ei. Rău ați mai răcit spusese infirmiera, dar este bine că ați depășit momentul critic. De acum mergeți spre bine. A fost cam multă agitație pe aici cu cazul dvs.

Chiar vă iubește lumea. Domnul care a stat aici toată noaptea este soțul?

- Da, dar trebuie să meargă la serviciu, o lămurise Iulia. Simțea că la lumina zilei comunicarea dintre ea și Arpad va fi mai dificilă. După plecarea infirmierei care lăsase ușa deschisă, intrase timid Arpad. Parcă era mai bătrân cu zece ani.

424

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Spune-mi orice, spune-mi tot ce ai pe suflet, hai să punem capăt acestui chin, îi șoptise el cuprinzând-o în brațe. Ai să te faci bine, doctorii mi-au garantat asta.

- Mai vreau doar o pernă, încerc să mă mai ridic puțin, dar tu ar trebui să pleci la serviciu.

- Nu plec niciunde, mi-am depus demisia. Ori mi-o aprobă ori îmi cer transferul la noi în sat. Se sapă un puț nou și se va deschide încă o mină. Va fi nevoie de mult personal. Îi mai adusese o pernă de pe celălalt pat și o ridicase în brațe să o așeze mai bine.

- Nu era nevoie să demisionezi tu…altcineva nu prea are ce căuta pe acolo, îngăimase Iulia. Un nou acces de tuse o făcuse să tacă. În prag se ivise doctorul Adam, salutând cu două degete și strângând mâna lui Arpad în tăcere.

Iulia îi zâmbise anemic mișcând ușor din cap.

- Voi tot pe aici vă faceți veacul? Întrebase jovial doctorul. Hai, o zi două și gata, acasă cu voi. Ce nevoie aveți voi de ”satrapi”, ca noi. Nu? Parcă așa mă numeai când aveai cu pielea arsă și-mi ziceai să te jupoi. Iulia a fost mult mai cuminte, la ea vin de plăcere. Păcat că și-a pus în gând să moară și uite pentru cine? Și la lumina zilei tot mai crezi că merită?

Pare mai bătrân ca mine, mai adăugase el mângâind-o ușor pe obraz. Cu mâna pe fruntea ei, continuase: A, uite că nu mai faci febră, asta este foarte bine. Eu trebuie să cobor că am deja un pacient la ușă. Mai trec când am timp. Tu ai grijă ce faci, se adresase lui Arpad.

- Bun moment ți-ai găsit doctore… să mă ataci.

- Știu eu dacă mai am altă ocazie? Plecase doctorul Adam, lăsând ușa deschisă în urma lui.

425

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Mai că-mi vine să-l bat, șoptise Arpad mai mult pentru el. Nu scapă nici o ocazie să se ia de mine.

- Ce ai cu el? Este un om bun și un foarte bun prieten, spusese Iulia, mai mult pentru a abate discuția în altă parte. A fost foarte atent cu mine și cu tine, recunoaște.

- Da, foarte atent, cu un prieten ca el…cine mai are nevoie de dușmani? Important este să te faci bine și să mergem acasă, iubire. Iulia aproape că se mira de cum îi vorbea Arpad la lumina zilei. Nu crezuse că vor mai putea comunica vreodată așa de bine ca în trecut. Îl îndemnase apoi să meargă la serviciu, chiar nu era nevoie de prezența lui acolo. Greu dar până la urmă a trebuit să plece. Se făcea curățenie, venea medicul la vizită, ziua erau multe persoane în jurul ei.

- Mă întorc deseară, văd că este agitație pe aici.

Ce să le spun acasă? Ce să-ți aduc?

- Sunt mai bine…în timp…nu știu.

-În timp vei fi și mai bine, asta o știu eu. O sărutase ca pe vremuri și ieșise din salon cu capul plecat.

Iulia l-a urmărit cu gândul un timp, întrebânduse, oare unde fusese acest Arpad atâta amar de timp și prin ce miracol revenise alături de ea? Zâmbise amintirii nopții trecute când o ținuse în brațe ca pe un copil drag. Poate că ei aveau dreptate și ea exagerase dând prea multă importanță unui fapt care chiar nu merita.

Se făcuse frumoasă pentru el și acolo în anticameră îl văzuse stând pe colțul biroului secretarei, cu cafeaua în mână. O imagine pe care nici febra nici tratamentul nu i-o puteau șterge din minte.

Poate că ideea de a se transfera în sat era bună, se 426

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

gândea Iulia, când asistenta sosise cu suportul pentru perfuzii și pungile cu tot ce avea de făcut.

- Mai am multe din acestea? O întrebase pe asistentă.

- Asta vom ști după consultație, trebuie să vă apucați să mâncați mai consistent, și este posibil să mai faceți o radiografie când terminați tratamentul. Să nu rămână urme nerezolvate. Vă spune d-nul doctor la vizită.

Stabilise un ritm lent de picurare a soluției și plecase la alt salon unde mai avea de făcut tratamente.

Iulia nu înțelegea cum de fusese Arpad capabil de o asemenea indiferență autoimpusă, de ce a dorit să o pedepsească pe ea care nu făcea altceva decât respectase dorința mătușii lui, de a nu schimba nimic cât trăia ea. Nu făcuse rău nimănui dar suferise mai mult decât credea că ar suporta vreodată. Își impusese la un moment dat să nu se mai gândească la ce a fost, ci la cele ce vor urma când va merge acasă. Era un prim pas către viață, către lume, către copiii lor de care i se făcuse dor.

Cu aceste gânduri alunecase din nou într-un somn ușor din care o trezise o infirmieră care-i adusese o cană de lapte cald și o îndemnase să nu-l lase să se răcească. Avea nevoie de hrană dacă vrea să se ridice din pat. Acesta chiar îi făcuse bine, deși nu a putut să bea nici jumătate de cană. În mintea ei îl credea chiar și pe Arpad că nu era așa de vinovat pe cât crezuse ea.

Avea nevoie să se agațe de astfel de gânduri care-i aduceau alinare. În acest fel a mai trecut o săptămână, s-a refăcut atât încât se putea descurca singură, ieșea din salon, se plimba pe hol, își făcea singură toaleta dimineața și seara. Când venea Arpad 427

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

era primenită și curată, dar și nerăbdătoare să-l vadă, să se simtă din nou iubită și ocrotită de el.

Doar așa căpăta ea forța de a merge mai departe. Aura o vizitase de câteva ori și-i adusese ce avea nevoie pentru a fi mereu proaspătă și parfumată.

- Unde ai văzut tu cadavru parfumat o întrebase Iulia?

- Niciodată, nici în glumă să nu mai spui așa ceva.

Nu ai chiar nici un motiv să suferi, te asigur eu, apoi nu uita că vei merge acasă, nu lăsa să observe copiii starea asta … trecătoare a ta. Ai încredere, totul va fi bine. Am vorbit și cu medicii, chiar vei fi bine. Astfel a luptat Iulia două săptămâni cu pneumonia, de care a scăpat, nu însă și de Arpad care era prezent în fiecare seară.

Oare de ce nu au fost ei capabili să lămurească totul acasă, numai ei doi, se întreba Iulia privind spre ușă. Necomunicarea dusese la o adevărată dramă.

Ea trăise din plin drama ei, datorată indiferenței soțului o bună perioadă de timp.

Cât zbucium îndurase pentru o simplă bănuială. Știa el oare ce proporții uriașe avea drama trăită de soția lui, numai pentru o ambiție prostească de bărbat, care credea că astfel își poate impune voința sa, în gospodăria mătușii. Ea care făcuse așa de multe pentru ei și pentru copiii lor.

Biata femeie chiar nu merita așa ceva, acolo era toată viața ei, tot ce construise alături de soțul ei, o casă solidă de piatră și toate dependințele de care avea nevoie pentru familie și pentru animale. Chiar nu-l înțelegea pe Arpad dar era conștientă de nerăbdarea cu care-l aștepta să vină.

428

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Se convinsese și ea până la urmă că soțul ei o iubea încă dar procedase greșit. O discuție deschisă cu mătușa de față ar fi lămurit totul mult mai repede și mai bine. Poate că chiar nu mai avea timp sau, funcția recent primită nu-i mai permitea să participe la strângerea fânului pentru iarnă.

Cu aceste gânduri își frământa mintea când se trezise îmbrățișată și sărutată de el. Așa au trecut cele două săptămâni, a părăsit spitalul aproape vindecată trupește dar convalescentă sufletește. Aura venise la spital cu intenția vădită de a o duce din nou la cosmetică și coafor, iar Iulia nu s-a putut opune.

Cu Arpad s-au întâlnit în zona gării mai târziu către seară. Aura o mai dojenea prietenește că prea se neglijase și o programase din nou pentru luna următoare. Când i-a predat-o lui Arpad, l-a făcut atent că o cam obosise pe unde au umblat ele. Iulia își dorea să ajungă mai repede acasă, i se făcuse așa dor de toți și de toate.

L-a privit pe Arpad în tăcere, era amărât cum nu-l mai văzuse de multă vreme. Conducea atent și niciunul nu găsea nimic de spus. Pe șosea la marginea unei păduri Arpad a oprit mașina și un timp au stat fiecare căutându-și cuvintele.

- Tot mai ești supărată Iulie? O prinsese de mână și o strângea. Știi că nu ai nici un motiv…

- Parcă am închis acest subiect, sau cel puțin așa am înțeles eu…

- Promite-mi că totul va fi ca înainte, adăugase el cu înfrigurare în glas.

- Mă tem dragul, meu că nimic nu va mai fi ca înainte.

429

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu spune asta, te rog n-o mai spune, n-o mai gândi, ai să vezi…

- Bine dar tu nu vezi? Îmbătrânim…

- Îmbătrânim? Of, Doamne, vorbești de parcă te-ai apropia de cincizeci de ani și ai abia treizecișicinci.

La anii aceștia lumea este în floarea vârstei și tu vorbești de bătrânețe?

- Atunci ajută-mă Arpad să mă simt în floarea vârstei, singură nu mă simt în stare.

S-au îmbrățișat cu tandrețe, cu duioșie, au pecetluit împăcarea cu un sărut pătimaș, apoi au pornit încet spre casă. Jiul curgea spumegând pe lângă șosea, albia era aproape plină și apa neagră de cărbunele spălat.

- A plouat cam mult sus la munte, uite ce mare a venit Jiul, spusese Arpad.

- Da, mare și învolburat, mă cam amețește să tot privesc spre el.

- Atunci privește spre mine, spusese Arpad, mângâindu-i ușor obrazul. Eu chiar am îmbătrânit cu cel puțin zece ani. Nu știi prin ce iad am trecut….

- Hai să lăsăm totul în urmă, uite eu arunc tot ce a fost rău, în apa Jiului. Poate scap de gândurile negre.

- Bine faci, dacă aș putea și eu, răspunsese Arpad. * Oricât de bucuroasă s-a arătat mătușa la sosirea lor, chipul său trăda cât de mult se străduise cu toate și cu toți. Se chinuise mult iar urmele bătrâneții erau mai vizibile ca oricând. Iulia o îmbrățișase cu duioșie și-i spuse:

430

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Cred că ți-a fost foarte greu cu toate pe cap…

- Mai greu mi-a fost să te știu bolnavă fata mea, bine că s-a terminat…bun este Dumnezeu, iată, ești acasă.

La intrarea în casă bucuria copiilor a fost așa de zgomotoasă, ambele fetițe i-au sărit în brațe iar Codruț o strângea în tăcere de mijloc, abia făcânduși loc printre gemene. Ce minunat se simțea împreună cu ei, atunci erau cei mai fericiți, când erau cu toții veseli și nu lipsea niciunul din familie.

Iulia îi aruncase lui Arpad o privire întrebătoare, zâmbind fericită. El dădu afirmativ din cap apoi: - Vă stă foarte bine, hai să vă fac niște fotografii. Am cumpărat un album nou, trebuie să avem ce pune în el.

După ce au făcut câteva fotografii cu întreaga familie, Codruț o trase de mână pe Iulia și-i șoptise că vrea să-i arate ceva.

S-au dus împreună în grajd iar lângă Mândra, era legat un mânz foarte mic ce abia începuse să se obișnuiască cu iarba. Codruț îi dădea de mâncare din mâna lui. De copil și-a dorit să aibă un căluț numai al lui, cum aveau majoritatea băieților din sat.

Iulia îl privise pe Arpad peste umăr, cu recunoștință, că-i împlinise copilului acest vis. S-au fotografiat cu mânzul iar copilul era în culmea fericirii. Urma să crească amândoi, mânzul să ajungă un cal de munte puternic iar băiatul să devină sivicultor așa cum și-a dorit. Era îndrăgostit de codri, de pășuni, iubea și stima oamenii mari care se ocupau de păduri. În inima Iuliei pulsa din nou viața adevărată.

Suportul ei moral era alături de ea și nu se mai îndoia 431

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

că o iubea cu adevărat. Era fericită și emoționată în același timp. Se înnoptase bine, copiii și mătușa Ileana se retrăseseră la culcare, doar ei doi mai stăteau în curte privind cerul spuzit de stele.

Arpad o îmbrățișase cu dragoste apoi o ridicase în brațe trecând-o pragul ca atunci când o făcuse mireasa lui.Foarte des în acele zile Arpad o întreba pe Iulia dacă într-adevăr se simțea bine. Ba i se părea că este cam palidă, ba obosea repede, iar el era foarte îngrijorat. Iulia îl rugase să nu mai exagereze că nu avea nimic, dimpotrivă, era fericită cum nu mai fusese din primii ani ai căsniciei lor.

La scurt timp după această întâmplare, au sosit în concediu Nicu cu familia lui și au început să cutreiere potecile munților din apropiere. Apoi au plecat cu alte două familii, un grup mai mare într-o excursie de câteva zile, undeva pe Transfăgărășan, unde abia rezervaseră spațiile de cazare pentru toți.

Era în plin sezon estival și parcă întreaga țară se pornise la munte.

Arșița orașelor îi mâna pe bieții oameni să caute răcoarea munților, a codrilor, apa rece a izvoarelor. Viața în mijlocul naturii era altfel decât cea de la orașe. Urcatul pe munte era la ordinea zilei iar câte o pauză la o stână de oi era pentru Iulia un adevărat izvor de inspirație.

Era suficient să-i pună baciului cel mai bătrân câteva întrebări și povestirile lui nu se mai terminau.

Femeile răsturnau un ceaun de mămăligă apoi apăreau cu lapte fiert, caș dulce, cu brânză de burduf, cu tot felul de produse specifice oierilor.

432

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Acolo se simțeau cel mai bine, în creierul munților, la un foc strașnic, ascultând doinele și poveștile bacilor.

Au trecut repede acele zile, fiecare s-a întors la casa sa, cu aparatul de fotografiat plin, chiar și filmele de rezervă.

Frumoase amintiri despre care aveau să discute la bătrânețe la gura sobei, iarna. Codruț era hotărât că va lucra la ocolul silvic iar Iulia părea puțin dezamăgită că nu alegea o profesie cu profil tehnic, mai modernă. Greșea desigur, natura era viața lui și o trăia din plin.

Deci admiterea la liceu a fost silvicultura, fără nici o altă opțiune. A urmat ce și-a dorit, a făcut apoi facultatea tot secția de sivicultură, ajungând inginer și cerând repartiția în locurile lui natale.Cunoștea deja mulți pădurari și toate potecile.

Temerile Iuliei s-au spulberat pe rând, nu însă și ale lui Arpad care deși învățase multe dintr-o singură greșeală, tot timpul se interesa de starea Iuliei.

Avea el motivele lui să se teamă de neprevăzut, motive pe care poate că Iulia nu le va afla niciodată sau poate, cândva foarte târziu. În toamnă directoarea școlii urma să iasă la pensie. Iuliei îi părea rău că se despărțea de o femeie foarte bine organizată și stimată de întreg corpul profesoral. La întrunirea consililui profesoral au fost prezenți un inspector școlar județean și o tovarășe de la comitetul de partid din Petroșani.

S-au ținut câteva discursuri scurte dar elogioase la adresa directoarei pensionate, care abia își stăpânea lacrimile, apoi s-a trecut la alegerea noului colectiv de conducere al școlii și a noului director. Iulia se 433

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

gândise că cel mai nimerit era un profesor de matematică. Acesta preda în școala lor numai de opt ani dar era foarte respectat atât de colegi cât și de elevi.

La sfârșitul acelei înduioșătoare ceremonii, spre stupefacția Iuliei, când tovarășa de la partid a cerut propuneri pentru viitorul cadru de conducere, Toma se ridicase și propusese asistenței ca Iulia Balint să fie viitoarea directoare a școlii, având o vastă activitate, putere de muncă și ce a mai considerat el să spună. În acel moment Iulia vorbea șoptit cu o colegă despre faptul că fosta directoare urma să se retragă undeva lângă Arad, la una din fiicele sale care avea doi copii, alături de care dorea să-și petreacă ultimii ani de viață. Pusă în fața acestei situații Iulia a încercat să explice că erau cadre cu multă experiență care puteau face față mai bine decât ea într-o asemenea funcție, având în vedere și preocupările ei literare cu cercul de copii talentați în creațiile lor. Chiar avansase ideea că profesorul de matematică ar fi cel mai nimerit, deoarece se bucura de ascultarea elevilor dar și a colegilor.

-V-am ascultat până la capăt, intervenise tovarășa de la partid, acum vă rog să mă ascultați și dumneavoastră pe mine; activitatea ne este bine cunoscută, știm cât de mult vă place să lucrați cu elevii talentați dar, această numire nu este numai una organizatorică ci este și o sarcină de partid pe care suntem convinși c-o veți îndeplini cum se cuvine.

Dacă veți avea nevoie de ajutor îl veți primi cu siguranță de la noi, de la colegii de aici, deci nu văd nici un motiv pentru care să nu primiți această funcție 434

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

care vă onorează dar vă și obligă în același timp. Sunt sigură că nu veți da înapoi în fața acestei noi provocări, accentuase ea. Avea respectiva tovarășe, un zâmbet glacial care te făcea să renunți la orice replică sau să insiști pentru ceva ce ea considera că trebuie să faci. A continua pe tema multiplelor activități pe care Iulia le inițiase în școala lor, semăna a văicăreală și ea nu se văitase niciodată de prea multele acțiuni la care participa alături de elevii lor.

Așa s-a trezit Iulia în situația de a mulțumi tuturor, fiind votată în unanimitate de colegi, deși nici un moment nu se gândise că i-ar trece cuiva prin minte să o propună. Ea era hotărâtă să propună un bărbat care era capabil să ducă destinele școlii mai departe cu bine. După ce totul a fost stabilit în linii mari, urmând ca în detaii să se intre pe parcurs, au început să se retragă grupuri, grupuri spre locuințele lor. Toma o conducea pe Iulia până aproape de casă, având în vedere că se întunecase deja.

-Cu ce ți-am greșit? Îl întrebase ea pe Toma. Cum de ți-a venit ideea asta? Îți dai seama ce ai pus pe umerii mei?

- Nu-mi dau seama decât că ești singura care merita această funcție. Ai muncit destul și tu chiar o meriți.

De fapt...tu meriți mult mai mult după părerea mea dar, părerea mea este una, viața este alta...

- Ce vrei să spui cu asta?

- Totul și nimic...De fapt în seara asta îmi iau rămas bun de la tine Iulia. Plec la o școală de gimnastică unde sper că voi avea mai multe satisfacții.

- Când vrei să pleci?

- Curând...foarte curând...

435

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Atunci de trebuie să-ți iei rămas bun acum? Toma, mereu am avut impresia că-mi ascunzi ceva. Este adevărat sau este doar o impresie a mea?

- Iulia, vezi tu...aș fi preferat să nu-mi pui această întrebare, deoarece mă obligă să-ți răspund...

-Și care-i problema?

-Ți-ai luat funția în primire? Mă interoghezi?

-Lasă prostiile Toma, ești cel mai bun prieten al meu, tu m-ai ajutat mereu cu un sfat bun, să-mi scot din cap neroziile care mă bântuiau...acum am senzația că dai bir cu fugiții. Iartă-mă, nu am vrut să te jignesc dar nu înțeleg de ce pleci tocmai acum?

- Pentru că...trebuie. Acum sunt sigur că te poți descurca singură.

- Glumești?

-Nu, te cunosc foarte bine și știu că te vei descurca.

- Totuși, nu mi-ai răspuns la întrebare Toma.

- Ce ți-aș putea răspunde, spusese el cu voce joasă și cu o undă de amărăciune în glas. Îmi amintesc că ți-am promis odată că-ți voi spune cine a fost neisprăvitul care mi-a luat-o înainte, când credeam și eu că am găsit fata potrivită pentru mine. Cinstit vorbind...nu-i un neisprăvit. Atunci te știam amărâtă și eram furios pe el.

-Nu înțeleg...

-Ce-i așa de greu de înțeles? Mai sunt câteva case și ai ajuns acasă. Eu mă opresc aici...dă-mi mâna și te rog, nu fii supărată pe mine.

-Toma?

-Ei bine...da, Arpad a fost cel care mi-a luat-o înainte.

Adio Iulia, fii fericită ca să pot fi și eu. Poartă-mi o

436

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

amintire frumoasă, la fel voi face și eu...am fost buni prieteni, nu-i așa?

-Toma?

- Nu, te rog nu spune nimic. Inimii nu-i poți suprima sentimentele dar, îi poți impune voința. Asta am făcut eu. Sper că purtarea mea nu te-a făcut niciodată să te simți jignită dar, nu-ți ascund că am trecut prin chinuri cumplite atunci când tu sufereai din cauza lui. Mă bucur sincer că ai depășit acele momente, ești iar pe linia de plutire. Fii fericită Iulia, te-am iubit sincer și discret. Adio.

Plecase Toma cu capul plecat pierzându-se în noapte. Rămasă în stradă Iulia nu știa ce să creadă.

Totul în ziua aceea se petrecuse atât de neașteptat încât aproape că nu mai era sigură dacă tot ce auzise era adevărat său doar i se păruse. Avea impresia că cineva îi organiza viața iar ea nu putea face nimic decât să se supună.

Cum putuse Toma să se țină în umbră atâția ani, fără să se descopere ei, având în vedere că au fost buni prieteni, se întreba Iulia în timp ce deschidea poarta. Cu un felinar pe masa de sub nuc, Arpad și doctorul Adam, mai ciocneau câte un pahar de vin, așteptând-o pe ea.

- Servus Iulie și mii de felicitări că te-au pus directoare, se ridicase cam greu de pe scaun doctorul Adam și o îmbrățișase.

- De unde ați aflat? Întrebase contrariată Iulia.

- Codruț s-a întâlnit cu președinta unității de pionieri, de la ea a aflat acum tot satul, fii sigură.

- Da, așa este, confirmase Arpad, sărutând-o pe obraz.

Bravo fata mea, erai cea mai indicată pentru cât ai 437

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

muncit...noi...ne-am cam amețit puțin în onoarea ta dragă.

- Chiar puțin mai mult, spusese Iulia puțin malițioasă.

Dar ce alt eveniment sărbătoreați de vă distrați de se auzea din stradă?

- Păi...a da, pensionarea mea, mi-am depus dosarul de pensionare adăugase cam pripit doctorul Adam. Apoi și-a luat rămas bun de la ei, plecând să prindă ultimul tren spre Petroșani.

Cu toate gândurile ce o frământau, Iulia nu putea să nu observe că nu pensionarea doctorului îl adusese la ei acasă și nu asta sărbătoreau ei. La poartă o îmbrățișase părintește și-i spusese cu lacrimi în ochi; - Ești minunată Iulie, când ești fericită... Arpad s-a oferit să-l conducă o bucată de drum iar doctorul îi repeta într-una: - Numai din prietenie Arpi, tot ce am spus atunci... a fost numai din prietenie...altfel...mă cunoști...

-Sunt convins doctore, nu-ți port pică, ba chiar ar trebui să-ți fiu recunoscător. Dacă așa de amarnic se ajută prietenii...cine mai are nevoie de dușmani? Și-au strâns mâinile în întuneric și s-au despărțit urându-și toate cele bune. S-au îmbrățișat și s-au pornit iarăși pe râs.

- Cred că li s-a urcat vinul la cap, spusese Iulia către mătușa Ileana, care o îndemna să mănânce ceva că fusese plecată toată ziua. Copiii dormeau deja. Iuliei îi părea sincer rău că-i pricinuise lui Toma o astfel de suferință dar, din moment ce nu a știut nimic, ce putea face? Se întreba ea. Prin minte îi fulgerase o idee.

Dacă ar fi știut? Ce ar fi făcut atunci? Cu siguranță că

438

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

nimic, ea era dăruită trup și suflet lui Arpad, pentru ea viața de familie, căsnicia era ceva aproape sacru.

Deci nu avea de ce să se învinuiască. Nu ea provocase acea suferință. Altceva decât buni prieteni nu puteau să fie. În ziua plecării lui Toma, Iulia primise o scrisoare de la Nicoleta, prin care o înștiința că tatăl ei făcuse un ultim infarct și plecase dintre cei vii. Se întristase mult și Iulia, gândindu-se și la mama Antonia care avusese parte de atât de puțină fericire.

Aripa morții îi luase una din cunoștințele ei vechi, la care ținea foarte mult, care făcea parte din adolescența ei.

Toma crezând că plecarea lui o îndurerase așa de mult, încercase să o consoleze dar, Iulia l-a lămurit că avea două motive de supărare. Plecarea lui spre un alt loc de muncă și plecarea definitivă a altei persoane dragi.

- Mi-ai luat o piatră de pe inimă, credeam că eu ți-am pricinuit o astfel de supărare, n-aș vrea să suferi niciodată de pe urma mea.

-Depinde cum vor merge treburile pe aici...tu mi-ai pus pe umeri povara asta...n-am uitat.

- Am să vă trimit câte-o ilustrată de pe unde voi ajunge.

- Speram că ai să te căsătorești Toma, să-ți întemeiezi o familie, să fii fericit...

- Căsătoria nu intră acum în preocupările mele, eu nu pot să mint. Nu pot spune că sunt fericit dacă nu sunt.

Nu știu să mă prefac că iubesc, dacă nu-i adevărat...nu pot să par mulțumit când de fapt nu sunt. Acesta sunt eu. La naiba cu toate întrebările acestea. Aș vrea să te mai rog ceva: Dacă vei fi întrebată unde este 439

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

fotografia ta de la panoul din fața școlii, spune că ai luat-o tu.

- Dar nu am luat-o...

- Știu, am luat-o eu...spune că vrei să pui una mai recentă. Cu bine Iulia, nu fii tristă, viața merge mai departe, cu sau fără noi...așa a fost întotdeauna, așa trebuie să fie.

- Cu bine Toma, sper să-ți găsești în scurt timp, liniștea și pacea de care ai nevoie.

- Și eu sper la fel. Fii fericită ca să pot fi și eu. * Așa au trecut paisprezece ani de la nașterea celor două gemene, Antonia și Ileana, s-au dovedit a fi două firi diferite. Energice și hotărâte să studieze fiecare ceea ce-i plăcea. Antonia liceul sanitar, dorea să ajungă asistentă medicală iar Ileana mai zburdalnică și cu capul în nori și-a manifestat dorința de a colinda lumea, de a călători, de a zbura cu avionul, de a sări cu parașuta.

A urmat liceul de limbi străine, pentru a deveni stewardeză, sprijinită financiar de părinți, la studii în capitală, pentru a-și împlini visul. Avea să călătorească pentru întreaga familie, o spunea ea în glumă, având în vedere faptul că părinții ei, nu au avut nici posibilitatea nici aprobarea de a vizita alte țări.

Regimul comunist impunea anumite restricții pentru toată populația.

Momentul decembrie 1989 le-a găsit pe tinerele surori în primul an de liceu. Ileana în București iar Antonia în Petroșani.

440

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Erau vremuri grele, incerte, zvonurile de toate felurile circulau prin țară și când ajungeau acolo în creierul munților erau desigur și mult denaturate.

Nici județul lor, Hunedoara nu a fost scutit de oarecare fierbere, de nemulțumiri de toate felurile. Știrile sosite din Timișoara, unde o mulțime de oameni ieșiseră în stradă, nemaisuportând asupririle de tot felul, erau așa de alarmante încât în numai câteva zile pojarul revoltei maselor a cuprins întreaga țară. Întreaga țară era cu ochii ațintiți asupra Bucureștiului, atât cât se transmitea prin singura televiziune existentă.

Cu toții au fost zguduiți de numărul tinerilor împușcați la revoluție pe bulevardele capitalei și nu numai. Cum instalaseră telefon în casă, Iulia sunase pe mama Antonia și o întrebase, ce se petrecea în capitală. Buna femeie îmbătrânită de ani, de data aceasta era pierdută. Trecuseră numai câteva luni de când își înmormântase soțul, d-l Teofil făcuse un ultim infarct. Iulia mai încercase să o consoleze dar, amintindu-i chiar cuvintele ei. Fiecare are rezervată partea sa de fericire și de suferință. De data aceasta nu a avut nici un efect. De la capătul firului mama Antonia, plângea în hohote și abia reușise să pronunțe numele lui Ciprian.

- Ce-i cu Ciprian? Nu mă speria, spune-mi ce-i cu el?

- A fost împușcat pe bulevard. Un glonț nenorocit mi l-a ucis. Nu-ți pot spune în ce hal sunt Nicoleta și Man. Au umblat de nebuni ne-știind pe la ce spitale au fost duși cei care au căzut. Încă se trage pe străzi de nu ai curaj să ieși din casă pentru o pâine. Aici este iadul pe pământ, spune-mi cum este la voi?

441

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Și aici au început manifestațiile pe străzi, dar încă nu avem decese. Nu știe nimeni ce va urma. Când se va potoli urgia aceasta vom afla și noi ce a pierdut Valea Jiului. Suntem alături de voi în durerea voastră, te rog să le spui lui Man și Nicoletei. Este cu adevărat cumplit. Te las acum, te mai sun eu, încearcă să fii tare pentru ceilalți. Iulia închisese telefonul, lacrimi fierbinți curgeau pe obrajii ei împietriți de durerea veștilor primite.

Revoluția, nu numai că a fost un protest eroic ce s-a răspândit în întreaga țară, dar a devenit și un eveniment tragic, pentru că în timpul manifestațiilor stradale mulți oameni și-au pierdut viața, în mai multe orașe din țară. În Hunedoara, revoluția a izbucnit în jurul datei de douăzeci decembrie 1989, au murit șase persoane și nouăsprezece au fost rănite, după cum anunța presa locală. Arpad se transferase de mult timp în satul lor, la una din minele nou deschise.

Au urmat luni de incertitudini, zvonurile de toate felurile circulau alarmând populația pașnică din sate din orașele de provincie care erau cu privirile și auzul ațintite spre București. Unele mine considerate nerentabile au început să fie închise iar minerii au primit salarii compensatorii, pentru a-și deschide afaceri. Despre ce afaceri putea fi vorba în cazul unor oameni fără experiență în acest domeniu, nimeni nu spunea nimic.

Moneda națională se devaloriza continuu, cei mai inspirați au schimbat economiile de o viață în valută pentru a mai salva ce se mai putea. Se descurca fiecare pe cont propriu și cum îl ducea mintea. Unii au început să ceară vize să lucreze ce știau ei mai bine, 442

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

undeva în alte țări care nu închideau minele de cărbuni.Tranziția lăsa oamenilor un sentiment de incertitudine. Mulți spuneau că nici peste cincizeci de ani nu vor ști exact ce a fost în țară la sfârșitul anului 1989. Execuția cuplului conducător chiar în ziua sfântă de Crăciun i-a șocat pe mulți. Cei mai superstițioși spuneau pe la colțuri că acest fapt va atrage cumplită urgie asupra întregului neam românesc. Nu era nimic clar și nimic sigur.

Multe fabrici și uzine din țară trimiteau masiv oamenii în șomaj, pentru rentabilitate. Mulți erau dezorientați și deprimați pentru nesiguranța zilei următoare. Unii chiar de disperare că nu-și mai puteau întreține familiile, au ajuns la sinucidere. Grele zile au trăit și cei din sat cu Iulia și familia ei.

Au început tăierea masivă a pădurilor și acest lucru scandalizase întreaga zonă. Nu numai o dată se revoltase Arpad, zicându-le vecinilor, că dacă nu vor mai fi pădurile, munții din împrejurimi se vor prăvăli peste sate. Când era vorba de bani, nimeni nu mai asculta de nimeni. Fiecare alerga după bani și nimic nu mai conta. * Când a mai trecut urgia și s-au mai calmat spiritele, Iulia cu Arpad au mers la București la prietenii lor și la mormântul de marmură al lui Ciprian. Patria le era recunoscătoare, cu acele monumente funerare sub care-și dormeau somnul de veci, fără să știe măcar pentru ce au murit. În jurul televiziunii încă se mai cunoșteau urmele gloanțelor în zidurile clădirilor. Oricât de mult și-ar fi dorit Iulia să-și consoleze prietena din 443

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

adolescență, nimic nu reușea să-i aducă alinare. Își pierduse mama, tatăl o părăsise și el, iar cel mai dureros era faptul că-l pierduse pe fiul ei Ciprian.

Multe familii îndoliate își petreceau timpul alături de copii lor din cimitirul eroilor. Se purtau discuții de tot felul, zvonurile erau tot alarmiste, liniștea și pacea pe care o doreau toți românii era departe de a se instala.

Faptul că foștii conducători ai țării fuseseră împușcați chiar în ziua de Crăciun, nu era un semn bun, asta o spuneau cei mai mulți, superstițioși sau nu.

Ba apăruseră grupuri de oameni care aprindeau lumânări la mormintele celor doi și spuneau că era mult mai bine pe vremea lor.

Fiecare în funcție de cum trăise sau ce pătimise în trecut sau în prezent. Lipsa locurilor de muncă ducea la disperare. Tineri studenți erau nevoiți să-și întrerupă studiile, deoarece părinții aflați în șomaj nu-i mai puteau ajuta financiar. Nu era ușor pentru nimeni.

Ileana locuia în căminul liceului, dar Iulia și Arpad se gândeau să-i caute o gazdă aproape de liceu. Acolo nu avea condiții liniștite de învățat.

O vizita des pe mama Antonia care îmbătrânise mult și o mai ajuta la cumpărături prin magazine.Vestea morții lui Ciprian o îndurerase foarte mult, ca pe toți din casă. Se lăsase o tăcere apăsătoare, niciunul nu-și găsea locul. Veneau și plecau încercând să-și ascundă durerea.

Hunedorenii își aminteau acele zile ale Revoluției și povesteau pentru Gazeta de dimineață, cum au traversat această perioadă emblematica a istoriei românești. Ziarele și televiziunea, radioul erau 444

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

urmărite cu interes dar și cu speranța că lucrurile vor intra pe un făgaș normal, cât mai curând posibil.

Cu toate acestea multe s-au petrecut, mai mult rele decât bune, ar trebui scrise mii de pagini despre tot ce s-a petrecut, presa vremii chiar a făcut acest gest pentru a nu se uita nimic. Veștile fiind contradictorii, lumea nu mai știa pe cine să creadă și pe cine nu.

Cei mai pesimiști spuneau că nu se va cunoaște adevărul nici peste cincizeci de ani. Drama întregii țări era faptul că au murit persoane nevinovate, pentru o manifestație și asta s-a întâmplat în timp de pace. Îndurerați Iulia și Arpad au revenit acasă la ei, după ce au instalat fata în capitală la o gazdă, aproape de liceu. Ileana nu a vrut să renunțe cu nici un preț la visul ei de a călători prin lume. Așa au trecut anii, cu necazuri și cu bucurii, cu speranțe și dezamăgiri. * Codruț parcă și numele îi fusese predestinat, a ajuns inginer la ocolul silvic, colindând zilnic munții, pădurile, pepinierele pentru împăduririle ce urma să le facă. La început avea acel căluț de munte, crescut de el, cu care se deplasa, apoi ocolul silvic a primit un ARO 4x4, o mașină de teren cu care putea transporta la distanțe mai, mai mulți dintre cei ce purtau de grijă pădurilor.

Le-o prezentase părinților pe Ana, fiica unui vechi pădurar. Fata se ocupa de educația micilor copii de la o grădiniță. Pe ea o întâlnise prima dată în vacanța de vară, pe un drum forestier, când aducea tatălui mâncare caldă. Un ulcer îi provocase probleme

445

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

serioase tatălui, iar recomandările pentru regim ale medicilor erau stricte.

Fiind cu mașina ocolului silvic a oprit și a întrebat-o unde merge. Fata i-a spus unde și a cui fiică era, apoi el a spus; - Urcă, tot acolo trebuie să ajung și eu. Era vorba de un gater nou de tăiat lemnele uscate ce se vindeau localnicilor pentru foc.

-Ce norocos este Șoni baci, de-i aduci mâncare caldă tocmai aici în inima pădurii, mai spusese Codruț, privind mai atent fața ovală a tinerei fete.

- Trebuie, îl supără ulcerul și-i facem mâncare de regim, altfel ar sta mai mult în concediu medical, ai avea un om în minus la gater.

- Vii zilnic la ora asta? Mai întrebase Codruț.

- Da, trebuie să respecte orele de masă și să-și ia tratamentul.

Din ziua aceea Codruț își făcea de lucru prin împrejurimi călărind căluțul, apoi când se apropia ora de masă, lua mașina de teren și o pornea încet pe drumul forestier pe unde obișnuia să meargă fata. S-au împrietenit repede, comunicarea lor era simplă și naturală, fără aluzii, insinuări sau altele. Într-una din zile Codruț o întrebase direct: - Ai un prieten? Un iubit?

- Nu, a răspuns simplu Ana. Îi am numai pe tata și pe mama. Avem alături de casă și o soră de-a mamei, Ioana care ne mai ajută, de când tata nu mai poate.

Așa cât poate și ea când sunt eu la grădiniță. La noi treburile parcă nu se termină niciodată. Mama este din Moldova, o cheamă Maricica, sunt dintr-o familie mixtă.

446

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Ce coincidență, spusese Codruț și eu tot din familie mixtă, mai exact bunicul pe care eu nu l-am cunoscut, era de origine maghiară iar bunica era româncă. Tatăl meu s-a născut aici în Valea Jiului iar mama… în capitală, spusese el după o mică ezitare. Despre orfelinat nu i s-a părut necesar să aducă vorba, făcea parte din trecutul mamei sale și el nu dorea să-l comenteze.

Oamenii când aud de orfelinat devin sceptici, crezând că acolo nu au primit o educație potrivită cu copiii crescuți în familii adevărate. Ce mult se înșelau, caracterul era totul. Fiecare învăța sau nu, ceea ce-i trebuia ca să se descurce în viață.

-Adevărat? Cum a ajuns aici în creierul munților? Întrebase fata.

- Cu trenul … și cu repartiția răspunsese Codruț puțin amuzat, de curiozitatea ei. Dacă te invit la un film în Petroșani, ai timp? O întrebase el.

- Pentru un film bun, pot să-mi fac timp dar trebuie să cer voie, tata este foarte strict…știi ce mi-a spus într-o zi? Indiferent ce problemă voi avea, lui să-i spun adevărul, că dacă-și pierde odată încrederea în mine, nu mă mai crede niciodată. M-ar durea mult asta.

- Asta este foarte bine, a crescut o fată nu doar frumoasă ci și sinceră, are cu ce se mândri. Vorbesc eu cu tatăl tău să-ți dea voie să mergi cu mine la film, dar aș vrea să știu dacă ție ți-ar place să ai un prieten ca mine.

-Să înțeleg că nu întâmplător faci drumul acesta zilnic cu mine, cu mașina? Îl întrebase Ana zâmbind.

-Drumul acesta îl făceam zilnic dar… la ore diferite, acum am oră fixă, inclusiv de masă. Se miră și mama 447

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

când merg grăbit la masă apoi o pornesc pe acest drum unde te recuperez pe tine.

Au izbucnit amândoi în râs. Se simțeau foarte bine.

Ana nu era o frumusețe strălucitoare dar avea o naturalețe și o noblețe sufletească rar întâlnite.

Iubea copiii, iubea oamenii, iubea natura. Se pare că aceste trăsături de caracter l-au atras cel mai mult pe Codruț către Ana. - Cum rămâne cu filmul? Ai aici telefonul nostru de acasă, mă anunți când este.

- Sigur, să dau și la cinema un telefon să văd ce film rulează și la ce ore. Apoi te anunț. Fetele cuminți trebuie aduse devreme acasă. Nu vreau să-ți supăr părinții cu nimic.

Se simțea oarecum eliberat, parcă i se luase o greutate de pe inimă. Era prima dată când simțea așa ceva.

-Să nu pleci imediat, te iau și la întoarcere.

Ajunși la gaterul de lemne, Codruț se îndreptase direct către Șandor, tatăl Anei.

- Ziua bună Șoni-baci, ți-a sosit prânzul. Și-au strâns mâinile apoi tatăl Anei, dânduși șapca pe ceafă spuse: - Da, de sosit a sosit și nu singur…aștepta să audă ce aveau de spus cei doi tineri.

- Aș vrea să o invit pe Ana, la un film bun în oraș, spusese Codruț dintr-o suflare. Îi dai voie?

- De dat …îi dau voie dar…o aduci devreme acasă, că Ana nu-i de acelea ce umblă noaptea pe uliță. Este în grija ta, să nu avem discuții. Când este vorba de Ana, nu las pe oricine să se apropie de ea.

M-ai înțeles ori ba?

448

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

-Stai liniștit că Ana este pe mâini bune. Noi încercăm să ne cunoaștem mai bine, suntem ca și prieteni, deci…mă știi doar ce fel sunt.

- Dacă-i așa, e de bine, te știu băiat de încredere.

L-au lăsat pe pădurar să-și termine prânzul până nu se răcea de tot apoi au pornit pe același drum de întoarcere, numai că de această dată, având și permisiunea tatălui, o condusese pe Ana până acasă.

Pe obrajii tinerei fete apăruse o culoare trandafirie, era intimidată de cât de repede se petreceau toate.

Pe drumul din pădure Codruț îi spusese fetei: -Ană dragă, îți spun și eu ca și tatăl tău; să nu mă minți niciodată. Dacă vrei timp de gândire, nici o problemă…dar să nu mă amăgești în nici un fel…

- Nu am acest obicei, stai liniștit, nici nu înțeleg rostul minciunilor, mai devreme sau mai târziu, adevărul tot se află și atunci este mai mare rușinea.

- Perfect adevărat, spusese Codruț mai sigur pe el, apoi încetinind mersul mașinii întrebase care era casa lor.

- Aceea din lemn negru, cu mansardă, răspunsese Ana. Avem copaci înalți de aceea se vede parțial.

Iulia era foarte încântată de alegerea fiului său, iar Arpad considera că este prea tânăr pentru a lua greutățile vieții. La numai trei luni au făcut nuntă și s-au instalat în casa de la marginea pădurii, locuința de serviciu a lui Codruț, apoi și-au construit propria casă, undeva pe un platou mai înalt și cu o frumoasă pajiște, pe care Ana o umpluse cu cele mai frumoase flori. Și-au făcut acolo sus pe munte, un mic colț de Rai, pentru ei și urmașii lor.

449

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

La un an de la nunta lor s-a născut fiul lor, Ștefan, care-i purta numele nașului de botez al lui Codruț, motiv pentru care vizitele Iuliei cu Arpad erau și mai dese. Primul lor nepot scotea chiote de bucurie când veneau bunicii și el era în centrul atenției. Arpad și Iulia se pensionaseră de ceva timp și se plictiseau stând acasă toată ziua.

- Am trăit să ajung și bunic, mai că nu-mi vine să cred, spunea Arpad care suferea de silicoză din cauza prafului de cărbune și de piatră din subteran.

Gemenele deveniseră majore și foarte responsabile în domeniile lor de muncă.

Iulia păstrase acel aer de mister, de noblețe, de modestie și onestitate pe care îl insuflase și copiilor săi. Era iubită, apreciată de familie, de vecini, de prieteni, de părinții copiilor pe care-i învățase cu drag limba română, de elevii ei de care încă se mai interesa și după ieșirea ei la pensie.

După ce și mătușa Ileana plecase la ceruri, întreaga gospodărie suferise oarecare modificări.

Animale mari nu mai creșteau așa că în locul grajdului apăruse o magazie nouă, iar grădina era plină de flori.

Un mic colț de Rai de care Iulia se ocupa foarte mult, ajutată și de Arpad atât cât mai putea. Respirația lui era din ce în ce mai greoaie, se mișca mai încet și mai greu.

Ileana participase la un spectacol dat de cel mai drag rapsod popular, Tudor Gheorghe și înregistrase o parte din cele spuse cu durere de rapsod: ”Spectacol Tudor Gheorghe în memoria tinerilor căzuti la revoluție. Cânta Tudor Gheorghe printre

450

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

altele în timpul spectacolului, iar lumea plângea încet în batiste ascultându-l: ”Pune tată steag la poartă și iartă-mă că am murit, știu că mama mai așteaptă și mai știu că într-un ceas, am iubit.

Ce lumină lină ne-ndulcește moartea, celor ce-am căzut, în București.

Dorul maicii mele, luminând și partea, nevăzutelor cărări cerești.

Să-i colinde-n astă seară, leru-i ler, flori de măr leru-i ler, noi cu ochii plânși spre țară, tremuram ca o poartă spre cer….

Ce lumină lină…..

O fărâmă de colindă, du-o Doamne pân-la îngeri, până sus, ca-ntr-o noapte ea s-aprindă, Candela acelor ce s-au dus”.

Continua oarecum nedumerit rapsodul Tudor Gheorghe: ”Eroii revoluției române din decembrie 1989 zac în București aliniați frumos într-un cimitir protocolar, păziți de soldați de parcă le-ar fi teamă să nu iasă afară. E și asta o idee, dacă ies toți într-o noapte și s-apucă să povestească cum a fost în zilele alea? Cine a fost pe lângă ei, cine i-a îndrumat… În țară sunt mai norocoși că n-au atâta marmură pe ei și mai ies din când în când și povestesc. La mine vine unul mereu și mă întreabă cum a murit el și de ce? Îmi vine să intru în pământ de rușine. Să-i spun…e ca și cum ar muri a doua oară. Tac și-mi las privirile în pământ și el tace și 451

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

mă privește blând și iertător, ce dureros, ce greu și atunci îl rog să mă ierte, să ne ierte, precum și noi iertăm greșicilor noștri, acum și-n vecii vecilor. Amin.

Primește-i Doamne în casa Ta, pe cei ce vin din Timișoara, ei sunt ofranda cea mai grea, pe care ți-o trimite țara.

De-atâtea ori am înălțat, spre Tine caldă rugăciune, și-atâta timp am așteptat, Dumnezeiasca Ta minune. Înălța-vom mai târziu, în slava cerului colinde, când îngerașii Tăi cuminți, dau sfat sub tălpile lor sfinte. Și ne-ai lăsat să stăm la masă, cu două găuri de-ntuneric, în locul ochilor și-ar vrea, pici de lumină în cer sferic.

Să fie toate mai în drum, un glonț pornit din țeava puștii, ascunsă-n noaptea grea de fum și cine-a tras, nicicând să nu știi.

Primește-i Doamne-n casa Ta, pe cei ce vin din Timișoara, ei sunt ofranda cea mai grea, pe care ți-o trimite țara”.

Iulia și Arpad ascultau înregistrarea și plângeau în tăcere pe Ciprian și pe mulți asemenea lui, tineri și nevinovați. Despre Tudor Gheorghe nu se poate spune decât că este cel mai îndrăgit rapsod popular, pe care-l au românii în această epocă tulburată, nesigură.

452

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Despre morală, despre etică, spun foarte mult numeroasele arestări, anunțate prin toate mijloacele media. Nu avem politicieni, nu avem diplomați care să susțină interesele țării.

Ce țară minunată a fost, ce exporturi făceam și acum am ajuns la mila străinilor. Cumpărăm pe bani grei toate prostiile, ambalate frumos dar, care după un timp se retrag din comerț că sunt nocive, cancerigene. În naivitatea noastră acceptăm de bună voie să fim cobai pentru experimentarea noilor produse care se fac din tot felul de mizerii. Asta merităm dacă nu am fost capabili să păstrăm ceea ce era deja bun și în funcțiune, spunea Arpad cu năduf. În loc de export se face import mai masiv ca niciodată în Romania. * Veștile din țară erau triste și de neimaginat. Sate întregi erau părăsite nu numai de tineri ci și de vârstnici. O scrisoare de la Dora, o uimise și amărâse mult pe Iulia și pe Arpad. Dora fusese împreună cu soțul ei la un unchi al acestuia, undeva la țară, într-un astfel de sat. Niște veri care lucrau în Spania, îi rugaseră să meargă să vadă dacă mai trăiește că nu primiseră nici o veste despre el. * La intrarea într-un cătun... măcar de ar fi fost numai unul, ne-a uimit iarba verde și deasă precum o perie de pe ulița principală, scria Dora. Dintr-un gard în celălalt un covor de iarbă verde și crudă. Inițial nu am înțeles cum era posibil, să nu fie nici o urmă de pași. Case erau pe ambele părți ale uliței dar, nici țipenie de om, de animal, atelaj, o căruță, nimeni.

453

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Privind mai atentă casele am realizat că erau nelocuite de mult timp. Unele ajunseseră într-o așa stare de degradare că abia se mai țineau să nu cadă. Îl priveam pe soțul meu printre lacrimi, continua Dora, crezând că am ajuns prea târziu și probabil că nu vom mai găsi pe nimeni.

O jalnică imagine a ceea ce fusese sătucul cândva.

Fațada unei case care fusese văruită în alb și ferestrele cu albastru, semăna teribil cu ploapa unui ochi gata să se închidă pentru veșnicie și cu fațada brăzdată de riduri adânci ca ale fostei stăpâne care se mutase de mult la ceruri. Nu mai erau stoguri de nutreț pentru animale nici lemne pentru iarnă.

N-am vrut să stricăm armonia statornicită de natură, nu am vrut să calc iarba verde și deasă, de aceea, când am auzit un clopot care bătea în dungă, ne-am îndreptat către bisericuța de la marginea satului care se afla pe o mică ridicătură de pământ. Acolo era tot satul dar mă întrebam pe unde au mers că urme nu lăsaseră pe nicăieri. O bătrânică plecase la Domnul și altele cinci o vegheau și o fericeau că a scăpat de chinuri. Fusese veterana satului și plecase la aproape nouăzeci de ani. Ani de zile nu s-a mai putut ridica din pat și se chinuise în dureri mari de oase.

Am privit în jurul bisericii să văd totuși pe unde mergeau oamenii, trebuia să existe măcar o cărare, niște urme de oameni sau de animale, ceva... În apropierea bisericii fusese școala primară, iar în singura încăpere mai mare am aflat apoi de la preot, că le amenajase cu ajutorul lor desigur un dormitor comun, așa ca un mic azil de bătrâni. Bătrân fiind și preotul satului, nu mai putea trece zilnic pe la casele 454

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

celor câțiva bătrâni rămași în viață și singuri fiind, trebuia să le poarte cineva de grijă. Le-a propus să-și ia fiecare strictul necesar și să se mute în fosta școală să fie lângă biserică, iar când le va veni rândul să poată fi înmormântați creștinește în cimitirul din spatele bisericii.

Nici cimitirul nu făcea exceptie, multe cruci nu mai stăteau ridicate, iar cele de lemn putreziseră. În întreg satul nu se auzea un nechezat sau măcar un lătrat de câine. De fapt erau numai doi câini care se țineau pe lângă cei doi bărbați cu bastoane și care le mai aruncau câte o coajă de pâine.

Cu mersul greoi cei șapte și cu preotul opt persoane, conduceau pe ultimul și cel mai scurt drum pe veterana satului. La întoarcerea de la cimitir s-au așezat cu toții la o masă sărăcăcioasă, fiind și zi de post. Au început să depene amintiri desprea cea plecată.

Preotul satului bătrân și el spunea: -Îmi aduc aminte ce-i povestea lelea Ana, mamei mele de pe vremea când încă mai era regele în țară. Despre ruși, despre nemți, despre spaimele lor ca fete ce se ascundeau tocmai în podurile caselor să nu le gasească soldații. Apoi despre legionari, despre comuniști.

Iată că despre cei de azi nu mai poate povesti. Ce ar putea spune? Că ne-au lăsat tineretul fără viitor aici în țara lor și s-au pustiit satele?

Aproape că mă bucur că mama mea nu a apucat aceste vremuri. Ar fi murit de supărare să afle că tinerii noștrii au fugit încotro au văzut cu ochii pentru a-și face un rost în viață. Era o femeie cu picioarele bine înfipte în pământul acesta.

455

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Își procura ziarele și era la curent cu tot ce se petrecea în lume, ba mi le mai spunea și mie încheiase preotul cu amărăciune. Mi se părea că-mi reproșază așa ca și cum...noi ce păzeam pe aici de nu făceam nimic. Nu aveam noi nici o putere iar lumea nu se schimbă de la o zi la alta. Este nevoie de multă muncă și educație ca să se schimbe ceva în bine. Nu știu cum se face că în rău se schimbă mai repede decât în bine.

-Părinte! Începuse din nou lelea Ioana, dacă am merge noi ăștia care mai suntem la o mânăstire, oare nu ne-ar primi și pe noi împreună cu sfinția ta?

-Ascultă măicuță, eu ți-am mai spus și altă dată. Nu plec de aici nici dacă rămân singur și slujesc aici în bisericuța asta. Aici sunt îngropați părinții și multe rudenii ale mele, tot satul, aici vreau să fiu și eu cu ei când o vrea Dumnezeu.

Dacă vrei să trăiești ca la mânăstire poți să o faci și aici. De aceea v-am adunat aici pe toți să nu cumva să vă găsească moartea nepregătiți prin casele voastre care stau să cadă. Să recunoaștem că suntem bătrâni și nu mai putem. Să ne mulțumim cu ce ne dă Bunul Dumnezeu.

-Uite Duminică după amiază dacă nu plouă vine părintele din satul de pe lângă iazul de pește. O să ne aducă și nouă câțiva pești și ce s-o mai îndura lumea să ne trimită. Nu ne lasă Dumnezeu să murim de foame chiar dacă nu mai putem munci.

Acum primim ce ni se cuvine pentru ce am făcut în tinerețe sau cam așa ar fi normal.

Dacă alții au hotărât altfel noi ce putem face? Îi priveam în tăcere și gândeam; nu i-a gonit viscolul, nu i-a gonit nici o inundație că nu trecea nici măcar o 456

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

gârlă pe la ei, nu i-a speriat nici un cutremur dar, iată că i-a speriat lipsa unui viitor pentru ei și copiii lor.

Mai întâi plecaseră trei flăcăi din sat despre care se spunea că erau cam aventurieri. Revenind după un an sau doi și-au luat cu ei soțiile și copiii și duși au fost că nu i-a mai văzut nimeni. Apoi au plecat și alții și tot așa până când au rămas numai bătrânii satului, care bântuiau ca niște fantome prin sat să se ajute unii pe alții.

Atunci le-a propus preotul să se adune toți la un loc că erau puțini și se vor descurca mai bine. Le-a fost greu să plece din casele lor dar una mai gureșă de felul ei și care înțelesese bine intenția preotului le-a zis-o.

-Ori mergem toate acolo și iarna facem un singur foc, ori o să murim fiecare în cocioaba care stă să cadă pe noi. Eu una acolo mă duc. Tot ea fusese și moașa satului cândva.

Singura clădire de cărămidă, era vechea școală, în rest toate casele erau din chirpici.

Așa au ajuns toți în vechea școală, au venit cu bocceaua de schimburi, cu așternuturi, cu un pat, cu un scaun, o masă ce se mai găsea și putea să fie de folos. Trecuseră mai bine de doi ani de când trăiau astfel.

Ar fi vrut ele mai ales vara să meargă să mai deretice prin casele lor dar, le apuca așa o jale când le vedeau cât de ruinate erau că nu s-au mai încumetat să le vadă. Își făceau mai mare rău. Medicamentele de care aveau nevoie le aducea tot preotul din satul care avea și pescăria. La fel și scrisorile celor care nu erau dați uitării.

457

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Ca să se încurajeze reciproc, bătrânii mai spuneau că oricum într-o zi vor lăsa totul în urmă, nu vor lua nimic cu ei, așa că... au lăsat totul ceva mai devreme și s-au apropiat de biserică și de Bunul Dumnezeu. Erau recunoscători că preotul nu-i abandonase și rămăsese cu ei până la ultimul om care va mai fi în viață în acel sătuc uitat de lume dar, nu și de Dumnezeu.

Un dor greu și o tăcere apăsătoare se așezase ca o ceață peste sat. Cei ce aveau copiii departe și nu-și văzuseră nepoții crescând, le era cel mai greu.

Nimic nu mai era din toată truda tinereții lor.

Gardurile de scânduri și ferestrele de lemn, toate erau scorojite de arșița nemiloasă a verii și de gerurile năpraznice din iernile cele mai grele.

Nu mai era doctor în sat dar nici nu le trebuia.

Creșteau ierburile din belșug și multe din ele erau de leac. Când se adunau seara la cina comună le mai povestea preotul din istoria adevărată a țării acesteia.

Le spunea cum muriseră unsprezece mii de țărani în 1907 când s-au răsculat și au cerut pământ, dar au primit gloanțe. Acum este pământ dar nu are cine să-l muncească. Tot el îi încuraja pe oameni să nu dispere că așa au fost mereu vremurile tot în schimbare. O perioadă mai grea, alta mai ușoară.

Când unul din cei doi câini se pornise pe urlat, un bărbat cu bastonul a încercat să-l facă să se oprească.

-Lasă-l nene că nu urlă degeaba, animalul simte altfel decât omul. Trebuie să-și facă și el datoria.

-Da părinte dar ăsta, numai a moarte urlă de parcă altceva nu mai știe. La cât e de bătrân poate că urlă 458

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

pentru el de data asta, poate i-a venit și lui rândul.

-Asta numai Bunul Dumnezeu știe.

Pe unchiul căutat nu l-au mai găsit, murise cu câteva luni în urmă. De pomenirea lui și de parastase se ocupaseră cei câțiva rămași în sat, așa din sărăcia lor au putut face asta. Dora și soțul ei au lăsat cele două sacoșe cu alimente aduse unchiului și au plecat.

Au promis că se vor mai duce la ei cât de curând posibil.

La venirea preotului cu șareta primăriei i-au ieșit toți în întâmpinare și au stat de vorbă, i-au mulțumit pentru tot ce le adusese, iar la sfârșitul serii, după veștile aduse, parcă nu l-ar mai fi lăsat să plece. În dimineața următoare câinele cel bătrân zăcea nemișcat cu botul așezat pe pragul ușii unde dormea preotul. Urlase pentru ultima dată pentru el, pentru plecarea lui. I-au săpat și lui o groapă undeva într-o grădină părăsită, să aibă parte de iarbă verde peste el. L-au plâns toți, chiar și bătrânul care a vrut să-l oprească din urlat.

Dora încheiase scrisoarea cu obișnuitele urări și sperând să primească și de la ei vești cât de curând. * Venise toamna și se întuneca devreme. Iulia și Arpad își terminaseră treburile pe afară și se așezaseră cu un ceai la gura sobei.

- Iar te bântuie amintirile, dragul meu. Ai căzut pe gânduri și nu mai scoți o vorbă.

- Mă gândesc Iulie, mă tot gândesc, nu știu cum de mi-a venit în minte doctorul Adam. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace. Omul în care am crezut și am ținut la el ca la un frate.

459

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Cred c-a venit timpul să știi și tu ce a fost capabil să-mi facă. Oare nu cumva ți-am mai povestit asta? Am început să uit dar tot îți spun. Numai din prietenie zicea el. Păi dacă el care mi-a fost prieten a fost capabil de așa ceva, eu de dușmani chiar că nu mai aveam nevoie, deși...au fost și câțiva de aceia.

- Ce ți-a putut face de nu te poți odihni acum? Îl întrebase Iulia trecându-și mâna prin părul lui negru altă dată dar încărunțit prematur. Știa despre ce era vorba dar îi plăcea să-l audă povestind.

- Iulie eu nu pot să plec din lumea asta până nu ți-oi spune tot adevărul; pe vremea când tu îți făceai gânduri că eu aș fi putut măcar să mă uit la o altă femeie, deși jur că nu a fost nimic de acest fel în mintea mea, doctorul Adam, prietenul meu care-mi știa foarte bine caracterul, s-a gândit că numai un duș rece mă va trezi la realitate.

Chiar nu era cazul, eu te-am iubit și te-am respectat numai pe tine. Cu disperare te-am iubit, bântuit de teama de a nu te pierde. Auzi tu ce-a fost în stare să-mi spună: - Mă Arpi, măi băiatule, tu știi cât de mult țin eu la tine dar, ia seama, ești pe punctul de a pierde tot. Eu nu cred că tu ai fi capabil s-o înșeli pe Iulia cu altă femeie dar vezi tu...ea asta crede. La boala pe care o are nu există leac. Are zilele numărate. Trebuie să fii tare, ai trei copii de crescut, ea...nu mai poate. Arde ca o lumânare. La cea mai mică adiere de neîncredere se va stinge.

-Atunci m-am enervat și l-am silit să-mi spună adevărul, despre starea ta. Mi-a spus că suferi de o boală incurabilă, că numai de mine depindea ca tu să 460

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

te pui pe picioare și să trăiești normal...cât mai aveai de trăit. Atunci erai internată și trăiai mai mult cu perfuzii. Ai refuzat să mă vezi Iulie, cum ai putut crede așa ceva? Atunci am simțit efectiv cum îmi albea părul. L-am privit consternat, avea o figură impenetrabilă. Mi-am dat seama că vorbea serios.

-M-a convins că era vorba doar de niște luni sau poate de ani, dar asta depindea numai de mine. Am trecut prin toate chinurile iadului. Nu am pățit așa ceva când am stat în fața morții, atunci cu accidentul. M-am prăbușit pe un scaun și el mi-a dat să beau ceva...nu mai știu ce. Ore întregi am umblat năuc prin oraș.

M-am întors la tine, aveam și un buchet de flori, dar tu m-ai alungat.

- Pleacă Arpad, noi nu mai avem ce ne spune. Așa mi-ai zis...apoi...să ai grijă de copii să nu-mi simtă lipsa. Lacrimile ți se prelingeau pe pernă, eu nu găseam nimic de spus. În mintea mea răsunau cuvintele doctorului Adam; ”Iulia are zilele numărate, numai de tine depinde să se mai ridice”. Și astăzi parcă-mi pare rău că nu i-am dat măcar doi pumni, să știe că nu se glumește cu așa ceva.

- Lasă-l dragă să se odihnească în pace, prea departe de adevăr nici nu a fost. Eu, fără să te știu al meu în totalitate, chiar nu aș fi putut să trăiesc. Tu și copiii noștri ați fost rațiunea mea de a trăi. Fără ajutorul vostru, eu nu mai eram de mult timp. Asta nu ține de logică, ține de suflet.

- Așa de mult m-ai iubit Iulie?

- Nu...mult mai mult dar, hai să vorbim despre altceva.

Nu ne face bine niciunuia dintre noi.

461

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

- Nu aveai nici un motiv să te îndoiești de mine Iulie, așa cum eu niciodată nu m-am îndoit de tine.

Pune-ți capul pe brațul meu, fata mea grizonată...tot frumoasă ai rămas. Au rămas tăcuți amândoi așteptând să vină somnul. Respirația lui Arpad era parcă mai șuierătoare ca de obicei. Silicoza nu-l ierta nici pe el, ca pe mulți alții pe care-i băgase în pământ, ca o ironie a sorții la numai doi metri sub pământ când toată viața lor, au cotrobăit în măruntaiele munților la sute de metri adâncime. Într-un târziu i-a biruit somnul așa îmbrățișați cum erau.

Aproape de ivirea zorilor, Iulia s-a trezit la un suspin al lui Arpad. L-a întrebat ce-i cu el dar... zadarnic, el nu i-a mai putut răspunde. A încercat disperată să-l trezească, a chemat o vecină s-o ajute...degeaba. Sufletul lui părăsise trupul istovit de boală.

Se luminase de ziuă, doi bărbați îi îmbăiase soțul și-l îmbrăcase cu hainele lui de sărbătoare. Așa este la noi la români, când pleci sus la ceruri, pleci cu hainele cele mai bune și cu sufletul ușurat. Privind pe fereastră, cu lacrimile șiroind Iulia se mira, cum de mai răsărea soarele într-o asemenea zi când ea pierduse omul ce-i fusese așa de drag.

Gândea că-l va urma curând acolo unde Dumnezeu le-a pregătit și lor un loc de odihnă. Asta parcă-i aducea în suflet puțină pace. Apoi a ajuns Codruț, care a preluat ce era de făcut, formalități, acte de înmormântare. Totul a trecut ca un vis urât, i-au însoțit vecini, foști colegi, rude.

462

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

Întreg satul se coborâse parcă într-o tăcere dureroasă și respectoasă în același timp.

Numai clopotul bătea-n dungă, anunțând venirea lui Arpad în casa Domnului pentru ultima dată. A urmat o toamnă urâtă și tristă. Zilnic Iulia urca pe ulița dinspre cimitir cu câteva flori din grădina lor și lumânări pentru Arpad. Într-una din zile o fetiță, Iuliana, botezată de ei, a strigat-o: - Stai nașa, că merg și eu, numai să tai câteva flori și de la noi. Uite ce buchet frumos i-am făcut nașului.

A așteptat-o pe finuța ei cu florile și au urcat împreună.

-Foarte frumos draga mea, lui Arpad îi plăceau mult crizantemele. Când voi fi și eu lângă el, să mai treci pe la noi cu flori dar și cu lumânări, este nevoie de lumină. Au așezat tăcute florile în vasul de lângă crucea de lemn sculptat și lăcuit, au aprins lumânările în felinar și Iulia a tămâiat mormântul.

- Uite dragul meu, ninge ca în seara când ne-am logodit noi. S-a împlinit ironia sorții. Ești acum la numai doi metri sub pământ dar...de ieșit, nu se mai poate. O podidiseră lacrimile și nu a mai putut rosti nici un cuvânt. Era atâta liniște în jur iar zăpada se cernea în tăcere, amestecându-se cu lacrimile ei fierbinți.

- Lasă nașa, nu mai plânge, el este fericit acolo sus.

Nu ți-am spus dar...într-o zi m-a pus să-i promit că voi avea grijă de tine. Eu îmi țin mereu promisiunile făcute, să nu duci grijă de nimic, să-mi spui tot ce ai nevoie. Iulia nu avea nevoie de nimic, poate doar de companie, să nu stea prea mult singură în casă, în rest 463

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

aveau copiii grijă de tot. Având la dispoziție un laptop și multe materiale adunate, începuse să scrie ”Cartea vremurilor”, folosindu-se și de jurnalul pe care îl ținuse încă din adolescență. Multe amintiri îi storceau lacrimi amare dar erau adevăruri care trebuiau scrise.

Sfârșit.

Activitate literară – colaborări - Volum de versuri ”Destin”, în colaborare cu poetul Nicolae Stancu Iași-Editura Pamfilius 2007.

- ”Scrisul ca o religie la români”, o Mărturisire de credință literară, în colaborare cu Asociația Română pentru Patrimoniu-Editura Carpatia Press 2008.

- Revistele online ”ECOUL” și ”LUCEAFĂRUL”, ale Asociației Române pentru Patrimoniu Versuri-2008 - Antologie de poezie ”55 Poeți Contemporani”, 2010 - coordonator Balentina Becart, editura ARHIP ART Sibiu, ”Medalion de poezie”.

- Antologia ”PRIMĂVARA ESENȚELOR”, cu Proză scurtă, editura Pamfilius Iași-2011 - Revista RĂSĂRIT ÎN AMURG, 2014,1015,2016, diverse articole. Editată de Centrul pentru Persoane Vârstnice- Slobozia-Ialomița.

- Antologia ”TREPTELE CUVÂNTULUI” -2015- Antologia Universului Prieteniei-Iași.

Medalion proză. Coordonator Rodean Rodica.

- Antologia ”ÎNTÂLNIRI FASTUASE”- 2014 ”Vocile care te cheamă acasă”, Editura InfoRapArtGalați - autor antologie Cezarina Adamescu, 464

Flora Mărgărit Stănescu - roman - IULIA

critică eseistică. Am colaborat cu proză.

- Antologia ”ÎNTÂLNIRI DEFINITORII”-2015, am colaborat cu proză ”Despre viață la timpul prezent” – autor antologie Cezarina Adamescu critică eseistică. Editura InfoRapArt-Galați.

VOLUME DE AUTOR 1.Romanul ”ÎN CREIERUL MUNȚILOR”, vol.I cu editura HELIS – Slobozia-Ialomița-2008 2.Romanul ”ÎN CREIERUL MUNȚILOR”, vol.II cu editura IALPRES, Slobozia-Ialomița-2012.

3.Volumul de proză ”CUFUNDATĂ-N VAIETUL LUMII”, cu editura HELIS-Slobozia 2012.

4.Volumul de versuri ”POEMELE MELE VESELE ȘI TRISTE”,cu editura IALPRES-SloboziaIalomița-2012.

5.Romanul ”ÎNCĂ UN DANS”, în Slobozia-2014.

6.Volumul de proză ”ÎN VÂLTORILE DUNĂRII DE JOS”, cu Asociația Universul Prieteniei, din Iași, cu editura PIM-Iași-2014.

7.Volumul de poezie religioasă ”AȘTEPTAREA”, cu editura PIM-Iași-2015.

8.Romanul ”ȘANSE PIERDUTE”, cu editura PIM-Iași-2015.

9. Romanul ”NENEY”, cu editura PIM-Iași-2015.

10. Romanul ” IULIA”, cu editura PIM-Iași-2016.

465