Cartile dunării - În vâltorile dunării de jos

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Flora Mărgărit Stănescu

În vâltorile Dunării de Jos

1

Colecţia Cărţile Dunării

2

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Flora Mărgărit Stănescu

În vâltorile Dunării de Jos Din povestirile celor pe care am știut să-i ascult. Întâmplări care ne fac plăcere si altele pe care ne străduim să le uităm.

3

Colecţia Cărţile Dunării

Iaşi, Editura PIM, 2014

Copyright © 2014

Volum editat sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei Iaşi Editura PIM Editură acreditată CNCSIS – 66/01.05.2006 Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 4, Iaşi – 700497 , Tel.: 0730.086.676; 4

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

În vâltorile Dunării de jos Era prin vara lui 1987 când, deplasându-se pentru un control de rutină, într-o comună riverană unui braţ al Dunării de jos, inspectorul finaciar Ioan M. pătrunsese în incinta primăriei, fără să găsească pe nimeni altcineva decât pe secretară.

După ce aceasta dăduse raportul, că toţi erau plecaţi la masă, aplecându-se cu o ceaşcă de cafea către domnul inspector, începuse cu un aer conspirativ: - Ştiţi domnule inspector, aici în comună este o ţesătoare, una care lucrează 5

Colecţia Cărţile Dunării

clandestin, cuverturi alese cu vergeaua și le vinde. Ştiu şi unde stă, dacă vreţi vă dau pe cineva să vă conducă la ea acasă.

- Dacă eşti sigură că se ocupă de aşa ceva, bine, mă duc să văd la faţa locului răspunsese acesta.

Secretara cu un aer de satisfacţie greu de stăpânit, strigase pe femeia de serviciu, să-l conducă pe domnul inspector la acea ţesătoare.

-O învăţ eu minte, gândise secretara, simţind gustul răzbunării, pe aceea care refuzase să-i lucreze gratis două cuverturi, alese cu vergeaua.

Nu departe în apropierea bisericii din comună, se afla şi gospodăria femeii pârâte, că ar lucra clandestin. Fără a mai bate la poartă şi în speranţa că femeia nu se va ascunde de el, inspectorul intrase în curte. Nu se sinchisise prea mult nici de lătrăturile câinilor, erau legați. Încercase în câteva rânduri, să se facă auzit de cineva din casă dar degeaba, nu se arătase nimeni. Din vecini o altă femeie, îi spusese să nu mai bată în geam, că femeia este dusă la biserică la o înmormântare.

6

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Curios să vadă ce era în încăperea din faţa lui, inspectorul se apropiase de geam, cu mâna streaşină la ochi. Într-adevăr în încăpere era un război de ţesut, aşa cum aveau mai toate femeile de la ţară. Convins că secretara spusese adevărul şi că femeia câştiga bani fără să plătească impozit, inspectorul o pornise însoţit de femeia de serviciu de la primărie, spre biserică unde se oficia o slujbă de înmormântare. Rar avea obiceiul să intre în biserică, aşa că trimisese pe însoţitoarea sa, să o cheme discret afară, pe cea cu lucrul clandestin. Nu durase mult şi femeia venise, salutând cum era obiceiul: - Să trăiţi domnule inspector, ştiu pentru ce mă căutaţi, dar să aşteptăm puţin să se termine slujba, că nu este bine să plecăm înaintea mortului.

-Bine dacă nu mai durează mult, stăm să plece mortul, apoi mergi acasă să-mi arăţi ce lucrezi la războiul de ţesut. Să nu spui că nu ai, că l-am văzut pe geam. Femeia nu spusese nimic.

Nu a trecut mult timp şi pe uşa bisericii, ieşiseră două sicrie nu unul, imagine care pe domnul inspector îl ului.

7

Colecţia Cărţile Dunării

- Doi morţi deodată? Întrebase el. Cum e posibil?

-Eee, domnule inspector Dumnezeu nu doarme, spusese femeia cu un oftat adânc. În drum spre casă, spre nedumerirea inspectorului, femeia mai oftase de câteva ori, dând din cap şi repetând că Dumnezeu nu doarme. Nerăbdător inspectorul întreabase; - Bine, bine....dar ce s-a întâmplat aici?

- Aici este vorba de o poveste veche şi tare tristă. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar uite că cineva plăteşte acum. Pe aici sunt mulţi lipoveni, ai văzut şi dumneata.

S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, repetă femeia, că un băiat de aici din comună, s-a îndrăgostit de o fată de lipoveni, care nu se ştie cu cine, a făcut un copil din flori, o fetiţă. Părinţii băiatului nu au fost de acord, ca fiul lor să ia o femeie cu un copil din flori, dar tânărul nu a ţinut cont de asta.

Acest fapt nu a însemnat prea mult, pentru tânărul îndrăgostit, doar că anii treceau şi el cu soţia aleasă nu aveau nici un copil.

Creştea totuşi în grădina lui, acea mândreţe de fată din flori, pe care o avusese soţia lui înainte de căsătoria cu el. Ei vezi dumneata domnule inspector, cum este omul... de la 8

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

un timp bărbatul ajuns atunci la maturitate, nu mai avea ochi decât pentru fata soţiei sale.

Când fata împlinise 16 ani, tatăl vitreg o ceruse să-i fie lui nevastă, după ce o batjocorise. Poate că se temea de puşcărie, sau o iubea cu disperarea vârstei, ce-i apucă pe unii câteodată. Asta numai ei o ştiu, că noi nu avem cum să ştim. I-au reparat mamei fetei, o căsuţă batrânească, undeva mai în fundul curţii şi au silit-o să se retragă acolo. Fostă soţie, devenită soacră.

Ce va fi îndurat numai ea ştie, că de plâns, tot timpul o vedeam plânsă.

Aşa sunt femeile, adună în ele necazuri şi numai ce auzi ca s-au stins. Te mai şi întrebi, de ce, că doar nu o ştiam bolnavă.

Au trecut anii, tatăl vitreg şi tânărai soţie au avut patru copii, care au crescut şi au mers la şcoli. Numai că într-o zi nefastă două fetiţe gemene ale lor, cald fiind, se duseseră să se scalde în Dunăre, pe care o ştiau de mici. Cum apa este cea mai înşelătoare cale, la un moment dat fetele au început să strige ajutor către tatăl lor, prinse într-un vîrtej puternic şi trase către mijlocul apei.

9

Colecţia Cărţile Dunării

Disperarea omului nu mai cunoştea margini. Neputincios în a-şi salva copiii, agitându-se în toate părţile, chemând la rândul lui ajutoare. Totul a fost zadarnic.

Copilele au fost găsite abia după trei zile, undeva în aval. Grea durere pentru cei rămaşi. O mamă încă tânără ce-și striga cu disperare pierderea suferită, un bărbat înnebunit de durere că nu şi-a putut salva fetele de la înec, văzându-le cum erau înghiţite de ape. În urma carului funerar o femeie gârbovită de ani şi de neajunsuri, bunica fetelor, vărsa lacrimi amare pentru nenorocirea lor.

Nimeni nu va şti vreodată dacă pe cei doi soţi i-a ajuns un greu blestem, rostit de mama în vârstă când a fost abandonată, sau a fost Dreptatea Divină.

Sătenii spun că i-a ajuns blestemul mamei abandonate. În amărăciunea ei se va fi putut abţine femeia abandonată, să nu-si blesteme propria fiică, pentru starea de mizerie în care o aduseseră cei doi? Nimeni nu ştie. Singurul lucru cert era că cei doi îşi duceau pe ultimul drum cele două copile pe care Dunarea, le trimisese dincolo de lumea aceasta şi de fărădelegile ei. Aici 10

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

femeia mai spusese încă o dată cu tristeţe, Dumnezeu ... nu doarme.

Cum se apropiaseră de poarta casei, sale făcuse loc domnului inspector, să treacă înainte să vadă ce era de văzut. În încăperea cu războiul de ţesut, încă în lucru se afla un preş ţesut din zdrenţe, cum se mai poartă încă prin casele de oameni săraci dar curaţi.

A răsuflat uşurat inspectorul, că nu-i plăcea să tot facă la procese verbale de constatare şi impuneri pe orice fleac. Şi-a terminat controlul financiar pentru care venise în comună şi a plecat. În mintea lui şi astăzi stăruie acea întâmplare şi vocea femeii care repeta de fiecare dată... Dumnezeu nu doarme.

Zăboveşte dar...plăteşte.

Prima și ultima iubire Era în vara anului 1984 undeva într-o comună situată în nord-vestul Dobrogei. Pe malul drept al Dunării, între orașul Măcin și Brăila. Se apropia sfârșitul anului școlar, examenul de Bacalaureat și apoi binemeritata vacanță de vară, pe care toți copiii dar și părinții lor o așteptau cu 11

Colecţia Cărţile Dunării

mare nerăbdare. Cum părinții tinerei Letiția se mutaseră cu serviciul la oraș, fiica lor rămăsese în grija bunicilor acolo pe malul Dunării, unde crescuse de mică.

Bătrânii țărani gospodari, pescari vechi dar și cu o frumoasă gospodărie, cu animale, cu viță de vie, grădină de zarzavat și multe flori. De plantatul florilor se ocupa Letiția în mod special. Alegea tot ce găsea mai frumos pe la colegele de liceu, păstra semințele și primăvara numai ce vedeai cum răsăreau acele minunății, de care bunicii ei erau foarte mândrii. Oameni în vârstă, creștini ortodocși, cu frică de Dumnezeu, nu mai conteneau cu sfaturile pentru nepoata lor să fie cu mare băgare de seamă, să nu cumva să facă o prostie să le facă familia de râs. Bunica îi povestea de unele fete neascultătoare care au sfârșit foarte rău. La vremea aceea o fată care trăia cu un băiat înainte de cununie, era alungată din sat, ca să nu se abată asupra satului vreo nenorocire. Cuminte din fire dar și frumoasă tânăra Letiția nu putea trece neobservată de colegii de liceu, cu care făcea naveta până la liceul cel mai apropiat de satul bunicilor ei. Așa se face că venind spre casă grupuri, grupuri de tineri, 12

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

un băiat înalt și subțirel se tot așeza în apropierea ei și-i povestea câte ceva hazliu. Îi plăcea râsul ei cristalin și privirea jucăușă dar, avea ea și un fel de a-l privi când erau numai ei doi în urma grupului. Mai mult nu i-a trebuit tânărului Feodor, inima lui s-a aprins după fetișcana ce locuia cu bunicii ei, la numai două ulițe distanță de familia lui. Când se întorceau de la școală se abăteau deseori pe la livada CAP-ului și-l rugau pe paznic să le dea câteva piersici sau alte fructe de sezon. Paznicul bătrân îi trimitea fuguța să-și culeagă singuri, dar să nu cumva să rupă crengile că nu-i mai lăsa niciodată. Atunci se avânta Feodor legânduși cămașa de școală bine la brâu și umplea sânul cu cele mai frumoase piersici culese tocmai din vârful copacilor, unde soarele le copsese mai repede. Se apropia timid de Letiția și o îndemna să-și aleagă ea singură pe cele care-i plac. Sfioasă fata se apropia și privea în interiorul cămășii lui, părul ei cădea pe obrazul lui și-l mângâia.

Amândoi roșeau până-n vârful urechilor când se atingeau ocazional, fata își lua piersicile cele mai frumoase și-i mulțumea, numai că el îi și furase un sărut fără să-i spună un cuvânt. S-au privit fugitiv apoi 13

Colecţia Cărţile Dunării

au coborât privirile în pământ rușinați de ceea ce simțeau dar, niciunul nu îndrăznea să spună un cuvânt. Un timp mâncau în tăcere și evitau să se privească, apoi încet, încet, reveneau la normal, astfel încât nimeni nu observase nimic deosebit la ei.

Nici când rămâneau puțin în urma grupului nu se întreba nimeni de ce au rămas ei doi singuri. Erau preocupați de fructe și de multe altele ale tinereții. Când Feodor a încercat să-i mărturisească Letiției ce simțea el pentru ea, fata simțise că-i curge foc prin vene, se intimidase și-i spusese pe negândite că și cu ea lucrurile stăteau exact la fel. Orice ar face gândurile ei tot către el se îndreptau. El spunea: -Te văd peste tot, în curte, pe stradă și în casă la mine dacă închid ochii, tu ești prezentă acolo lângă mine. Să mă crezi, că nu vreau să te amăgesc, este pentru prima dată când simt asta pentru cineva. Parcă nu mai sunt eu, tot timpul suntem amândoi.

Vreau să te gândești serios la starea mea, la starea< noastră și la ce vom face. Ai noștrii ne consideră doar niște copii dar, eu mă simt destul de matur și de responsabil. Știu exact ce vreau<te vreau doar pe tine, înțelegi?

14

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Cum să nu înțeleg dacă și eu simt asta? Să așteptăm să treacă bacalaureatul apoi mai vorbim despre noi doi. Hai să nu ne iasă vorbe înainte. Trebuie să mă sfătuiesc și cu bunica, ea găsește rezolvare la toate problemele. Nu știu cum face dar le rezolvă. Ai încredere, va fi bine, dar să mai treacă ceva timp. Să nu stai cu grijă în privința altor băieți, că pe mine numai tu mă interesezi. Doar că trebuie să mai așteptăm să terminăm școala, tu armata<va mai trece un timp dar, eu am să te aștept, de asta să fii sigur. Fericit Feodor îi strânsese cu putere mâna apoi se alăturaseră și ei grupului gălăgios de tineri, colegii lor. Mâncau cu poftă piersicile zemoase, de le curgea sucul printre degete și făceau haz de cât erau de murdari și lipicioși. Tinerețea și lipsa de experiență nu le-a arătat că, o relație între ei doi ar putea fi imposibilă. Niciodată nu le trecuse prin minte că cineva s-ar putea opune unei iubiri așa de curate și de frumoasă ca a lor.

Fericit că obținuse o medie foarte bună la examenul de maturitate, Feodor îi anunțase pe părinții săi că, după ce scapă și de armată, se va căsători cu Letiția. Mare i-a 15

Colecţia Cărţile Dunării

fost mirarea când o văzuse pe mama sa încremenită de uimire, iar tatăl se ridicase de pe scaun gata să-l ia de guler.

-Ce-i în capul tău copile? Ți-ai pierdut mințile? Noi suntem creștini ortodocși de rit vechi, iar ea nu este ca noi. Cum crezi tu că voi permite eu așa o rușine?

-Dar tată, nu am stabilit nimic, ea este fata care-mi place<ce dacă nu este pe rit vechi?

-În casa mea nu are ce căuta. Niciodată să nu mai pomenești cuiva, despre așa o prostie. Ori vrei să fim alungați din sat cu pietre? I-ai promis fetei ceva?

-Nu tată, ea nu știe nimic, era doar un gând al meu, se văzuse bietul băiat nevoit să-și mintă tatăl, ca să nu iște un scandal și mai mare. O negură se lăsase grea pe inima sa.

Acasă nu mai pomenise nimic de iubirea lui, iar cu alte persoane, nici nu avea de gând, s-ar fi făcut de râs. O anunțase totuși pe Letiția de cele petrecute în casa lor și o sfătuise să se prefacă și ea, că între ei nu este nimic, măcar până va termina armata.

Apoi vor putea să ia decizii singuri și să plece undeva în țară să-și facă un rost. La rândul ei fata se sfătuise cu bunica. Aceasta râsese cu poftă de nepoata ei înamorată dar, când auzise ce spuneau părinții 16

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

băiatului devenise foarte serioasă. Nu credea că mai gândesc oamenii în acest fel dar, uite că ghinionul nepoatei sale să-i placă tocmai un lipovean, cu părinți cu astfel de vederi înguste. Letiția își ascundea lacrimile dar bunica o vedea că oftează și nu mai avea chef de nimic. Nici somnul nici mâncarea nu se mai lipeau de ea. I-a sunat pe părinți să o ia pe fată cu ei la oraș că ar fi mai bine pentru ea. Așa se face că într-o Duminică dimineață, părinții Letiției se aflau la poarta bunicilor și-i încărcaseră bagajul în portbagajul mașinii fără prea multe vorbe. Nici fata nu spunea mare lucru doar se uita în lungul uliței să vadă dacă nu se arăta Feodor, măcar să-l anunțe că pleacă împreună cu părinții. Cum el nu știa nimic de venirea neașteptată a părinților ei, stătea cât mai retras, să nu atragă asupra sa mânia tatălui foarte categoric, chiar despotic uneori. Ca să scape de oful din piept s-a dus voluntar să-și facă armata să scape mai repede, apoi să se angajeze undeva să înceapă să-și facă un rost. Din armată a trimis câteva scrisori pe adresa bunicilor fetei dar, nu a primit nici un răspuns. Bunicul fusese de părere că nu este cazul să-și facă dușmani pe 17

Colecţia Cărţile Dunării

părinții băiatului, degeaba. Ce doreau tinerii nu a contat pentru nimeni. Au trecut câteva luni, a venit Revelionul și una dintre verișoarele Letiției a invitat-o să petreacă noaptea dintre ani la ea acasă, unde se adunau mai multe rude și prieteni de-ai lor. Mama o îndemnase chiar să se ducă, prea stătea numai în casă, unde învățase croitoria cu o vecină din bloc. La Revelion a cunoscut Letiția un tânăr senin și calm care a impresionat-o prin gentilețea lui. Făcea tot posibilul să-i intre în voie, să o binedispună. Il chema Ionel și terminase o școală de maiștrii. Lucra deja la o fabrică textilă și era foarte atent cu fata. Ne primind nici o veste de la Feodor, luni de zile o tot întreba pe bunica ei dar, aceasta primise instrucțiuni clare de la soțul ei. Nu cumva să-i pomenească fetei de scrisori. Știa el că ochii care nu se văd se uită dar, asta nu era o regulă pentru toată lumea.

Așa a început prietenia dintre Ionel și Letiția. O invitație la un film, alta la o onomastică și tot așa până când într-o zi a cerut-o în căsătorie. Fata se fâstâcise rău și-i ceruse ceva timp de gândire și să discute cu părinții ei despre acest lucru. Părinții erau puși la current de ceva timp de intențiile lui 18

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Iomel, de nepoata lor, în casa căreia se cunoscuseră cei doi tineri. După terminarea postului Paștelui, Ionel cu părinții lui au mers acasă la Letiția și au cerut-o de soție.

Toată lumea era de acord că luna iunie era o lună foarte bună pentru o nuntă, doar Letiția nu prea știa ce să răspundă. De la Feodor nu primise nici o veste, iar pe Ionuț nu mai putea să-l amâne fără nici un motiv. Îl plăcea ca prieten dar, ca soț nu prea știa ce să facă. Așa se face că au decis părinții pentru ea. Nu avea de ce să mai piardă timpul când Ionel era un băiat așa de bun și erau convinși că Letiția îsi va găsi fericirea alături de el.

S-a făcut nunta, iar vestea a ajns desigur și în satul bunicilor fetei. Așa a aflat și Feodor de prima lui iubire care, practic a cedat insistențelor părinților ei. Era sigur de asta și nu-și pierduse încrederea în Letiția, dar era conștient că se lăsase influențată de toți ai ei. Au trecut trei ani până când tot la insistențele părinților lui Feodor de această dată, a trebuit să meargă și el să ceară de soție pe fiica unor lipoveni, asemenea lor pe rit vechi. Pe rit vechi sau pe rit nou, fata aleasă de păriții lui Feodor avea apucături ușuratice. Noaptea se scula de lângă soțul 19

Colecţia Cărţile Dunării

ei, sărea pe fereastră și se întâlnea cu un alt iubit al ei, pe unde se nimerea. De la un timp Feodor a prins de veste, a înțeles și semnele pe care și le făceau unii săteni când îl vedeau. Mulți vecini o văzuseră pe soția lui că venea tiptil dimineața și intra pe fereastră. Femeie tânără și nechibzuită, neglija casa, nu făcea altceva decât să stea la bârfă cu altele câteva de teapa ei, iar tânărul soț când venea de la lucru, nu găsea nimic de mâncare și o dezordine de nedescris. S-a așezat la pânda într-o noapte, a prins-o cu iubitul ei într-o căpiță de fân.

A strigat un vecin ca să aibă martor și a divorțat de femeia care nu a știut să aprecieze nimic la el. I-a lăsat casa cu tot ce a avut în ea. Nu a vrut să ia nimic care să-i amintească de lipsa ei de caracter, de bun simț, că de dragoste se convinsese de la început că nu are pentru el. Părinții lui nu mai trăiau, avea numai două surori în sat care erau femei serioase la casa bărbaților lor. A muncit mai departe și a cumpărat o casă veche bătrânească ce avea un lot mare de pământ și acolo și-a construit cu mâna lui un mic paradis. Aproape că nu era floare mai deosebită care să nu se găsească și în grădina lui. Toate zarzavaturile 20

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

creșteau aliniate frumos în braze trase la linie sau cu araci și via pe sârme. Totul era făcut ca la carte. Când îl mai năpădeau amintirile, lua o sticlă de rachiu și câțiva pești afumați din pod și-și îneca amarul cu asta. Nimeni nu l-a văzut beat niciodată și nici cu altă femeie. Când pleca cu barca la pescuit, îi plăcea să stea mai mult singur undeva în stufăriș. Când rămânea acasă trebăluia tot timpul fie la casă fie în grădină. Duminica mergea și la biserică.

Uneori rămânea de vorbă cu preotul, se mai sfătuia cu el. Acesta ce putea să-i spună? Ai răbdare Feodor că fiecare om are partea lui pusă deoparte de Bunul Dumnezeu. Va veni și vremea ta. Pleca mai mult dezamăgit, care vreme a lui va veni, când leatul lui avea deja doi-trei copii și familii adevărate, numai el era singur, cu un câine de pripas, care nu mai plecase de la el. Ne-bănuite sunt căile Domnului. S-a întâmplat ca una din nepoatele Letiției să aibă nuntă acolo în sat. Cu fiul ei, cu nora și alte două verișoare se dusese și Letiția la nuntă. A fost suficientă o singură privire, ca jarul dragostei pe care-l credeau stins de ani de zile să-i ardă iarăși pe cei doi.

Feodor stătea de vorbă cu nașul celor doi 21

Colecţia Cărţile Dunării

miri când o zărise pe Letiția. Era frumoasă deși tâmplele-i erau încărunțite și fața brăzdată de câteva riduri. Era o văduvă, stăpânită de o anume tristețe solemnă. Nu se considera vinovată de ruperea relației lor din adolescență, nici de tăcerea lor care durase aproape treizeci de ani. Simțise doar o arsură în dreptul inimii când privirile lor se întâlniseră. Considera că el renunțase la ea din cauza părinților care aveau idei fixe.

Printr-o verișoară de-a Letiției, o chemase afară din local și au stat de vorbă. Au lămurit lucrurile vechi, s-au convins că au fost niște victime ale mentalității părinților și bunicilor lor. Au schimbat numerele de telefon și după acea nuntă au ținut legătura un timp. La un moment dat Letiția urma să se opereze de cancer la sân și a decis să-și ia rămas bun de la Feodor. Când a aflat de acest necaz al ei, nu a vrut sub nici o formă să renunțe la ea. S-a dus la București la ea la spital și a susținut-o moral, asigurând-o că multe femei s-au operat și s-au vindecat.

Susținută de el și de fiul și nora sa, Letiția a trecut cu bine prin această încercare.

Feodor avusese și el un cancer de prostată, se operase și urma lunar un tratament care îl ajuta să meargă mai departe. Trecuseră 22

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

trei ani și se simțea bine. Avea și un diabet.

Se străduia să-i insufle și Letiției această încredere pe care el o avusese în medici și-i fusese de un real folos. A trecut și perioada de chimioterapie și Letiția mai purta convorbiri telefonice cu Feodor. Într-una din zile el o invitase să-i vadă micul colț de rai pe care-l amenajase special pentru ea acolo în sat. Letiția se jena de fiul și nora sa, dar Feodor a vorbit cu fiul ei. Chiar tinerii au îndemnat-o pe Letiția să meargă să mai schimbe locul. Aerul curat de la țară sigur îi va face bine. Așa a ajuns Letiția să locuiască la Feodor și să-și mai aline reciproc, singurătatea și tristețea cauzate de boală. Din primăvară până-n toamnă grădina era plină de flori de toate felurile. Într-una din zile au venit la ei cele două surori ale lui Feodor, foarte supărate că preotul le interzicea să mai intre în biserică, până ce fratele lor nu se va cununa, cu femeia cu care trăia necununat. Uimit de cele auzite Feodor se ridicase să se ducă la preot să-i zică el ceva, ce știa foarte bine de la spovedania lui Feodor. El cu Letiția trăiau ca frate și soră, nu se atinsese de ea ca femeie, iar preotul știa foarte bine și motivele lui. Cum putea face așa ceva 23

Colecţia Cărţile Dunării

surorilor lui, nu putea înțelege. Când a ajuns la biserică se terminase slujba și preotul de rit vechi se pregătea de plecare.

-Părinte, spusese Feodor, cum este cu putință să-mi dați afară din biserică surorile când știți foarte bine cum trăiesc eu cu Letiția. Unde s-a mai pomenit așa ceva?

-Nu vreau să dai un exemplu rău, pentru alții care nu știu ceea ce știm doar noi doi.

Nu am cum să le axplic, nu pot da în vileag taina Sfintei Spovedanii.

Tu alegi<ori te cununi cu femeia asta ori plecați în altă parte. Ea trebuie să treacă la religia noastră, nu tu. Preotul plecase fără alte sfaturi cum procedase altă dată. Feodor rămăsese trăsnit în curtea bisericii.

Se închinase și se rugase astfel: -Iartă-l Doamne că nu știe în ce iad mă aruncă acest slujitor al Tău. Luminează-mă să fac ceea ce se cuvine, eu nu vreau să supăr pe nimeni. Ce au alții cu mine de nu mă lasă să trăiesc atât cât mai am zile, cu singura femeie pe care am iubit-o în viața mea? Cum să-i cer ei să treacă pe rit vechi?

Iată că nici după treizeci de ani nu ne dau pace. Singura soluție este să trec eu la religia ei și așa ne vom cununa cu voia Domnului. Dacă preotul căruia i-am 24

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

încredințat toate tainele mele, a putut să-mi dea surorile afară din biserică, n-au decât să treacă și ele la religia nouă. Era hotărât să schimbe ceva în viața lui odată pentru totdeauna. Erau multe familii în sat care trăiau pe rit nou așa că a decis să treacă și el. Aveau și biserica lor. Toamna i-a găsit pe cei doi Feodor și Letiția, cununați în fața tuturor, dar mai ales înaintea lui Dumnezeu, bucurându-se unul de compania celuilalt. Destinul i-a despărțit în adolescență dar, tot el, destinul i-a făcut să se regăsească după muți ani. Să se sprijine unul pe altul. Este știut că singurătatea este mai greu de suportat decât boala însăși.

Puterea credinței Eram în vara anului 2009 în concediu la Techirghiol. Ocolisem o parte bună, din lacul plin de mătasea broaştei pe la mal şi străjuit de nişte pietre mari, ce întăreau probabil malurile. Aleea de plimbare destul de îngustă, era încadrată de iarba înaltă, încă necosită, de multă cicoare înflorită şi alte flori apărute spontan. Din iarbă a iesit o şopârlă, cu pielea verzuie, s-a oprit un 25

Colecţia Cărţile Dunării

moment să mă studieze, apoi a dispărut înapoi de unde venise. Recunosc că nu miau plăcut niciodată, animalele de acest fel.

Am schimbat aleea de plimbare, trecând pe cea de alături de şosea. Acolo tronau frumos îngrijite nişte tufe de trandafiri, de toate culorile, iar în briza dimineţii se amestecau miresmele lor cu cele ale lacului.

Metoda noastră de a face aerosoli în natură. În dreptul unei statui, care nu am înţeles niciodată ce reprezintă, fiind doar o îngrămădire de blocuri de piatră necioplită, era un copac cu o scorbură aşa de mare, că încăpea capul unui om. Pe una din băncile din apropiere, stătea o femeie înveşmântată în negru, puţin adusă de spate la cei 55 ani, cât am aflat ulterior că avea.

Obosise de drumul făcut de la hotel până acolo, pe aleea pe care mersesem şi eu până la apariţia şopârlei. Era aşa de mult soare şi răcoarea de dimineaţă, te îmbia să părăseşti în grabă camera de hotel. Am început un schimb de cuvinte banale, cu femeia de pe bancă. Era dintr-un sat de pe lângă Constanţa şi eram cazate în acelaşi hotel, dar pavilioane diferite. Cum observasem că este în doliu, nu m-am putut abţine să o întreb, de ce este în negru.

26

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

A oftat aşa de greu, apoi a zis cu amărăciune...

-După o soră de a mea...era mai mare doar cu trei ani, şi am pierdut-o de puţin timp.

Vorbea aşa de firesc, de parcă ne cunoşteam de mult, deşi a fost prima şi ultima oară când am văzut-o.

Cum mie îmi place mai mult să ascult, miam dat seama că probabil i-ar face bine, să mai discute cu cineva necazul ei, să-l poarte mai uşor. Avusese parte de patru decese, în ultimele două luni şi se simţea epuizată fizic dar mai ales psihic. Toţi cei patru decedaţi i-au fost rude apropiate, dar cel mai tare o durea moartea surorii sale.

Aceasta stătuse paralizată în pat timp de 15 ani. Primii şapte ani o îngrijise soţul ei, dar şi surorile. După acei şapte ani, soţul s-a stins, de durere şi de epuizare. Cum aveau un singur băiat, căsătorit şi cu care stăteau în casa lor, construită de sora şi soţul acesteia, îngrijirile au revenit nurorii.

Aceasta fiind casnică, şi-a făcut dosarul pentru a fi plătită să-şi îngrijească soacra.

Atunci a început calvarul femeii. În aceste condiţii, cineva ar fi trebuit să verifice, cât de bine era îngrijită femeia de nora sa. Dacă se făcea ocazional câte un control, multe 27

Colecţia Cărţile Dunării

din suferinţele bolnavei, nu ar fi existat.

Cine crede că a îngriji pe cineva într-o astfel de situaţie este o plăcere, sau este uşor...se înşeală. Nu este plăcut şi este foarte greu.

Dar dacă pentru acest efort eşti şi plătit, de stat, mi se pare normal să o faci cum se cuvine. Aici nora sa a dovedit a fi culmea laşităţii și începuse să bea cam mult. Femeia paralizată de 15 ani, avea parte zilnic de injurii, de blesteme, de bătăi și de apostrofări de tot felul: - Că nu mai mori odată să scap de tine şi multe altele, pe care femeia care-mi povestea, le auzise de la vecinii surorii sale.

Bolnava nu s-a plâns mult timp de teama norei, devenită alcoolică şi foarte agresivă.

De atâta amar de vreme, de când nu s-a mai putut ridica din pat, femeia făcuse escare, răni de stat în aceeaşi poziţie în pat şi avea dureri mari. Ca şi cum nu era de ajuns chinul ei, nora a început să o bată cu furie, chiar pe aceste răni, ca să nu se vadă vânătăi pe corp. Pe surorile mai tinere ale soacrei sale, nora nu le mai primea în casă.

Femeia se ruga zilnic la Dumnezeu, să o ierte şi să o facă mai bună pe nora sa. Nu era ceas din zi în care să nu citească, câte o rugăciune, psalmi, sau cărţi bisericeşti.

28

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Erau ultima ei speranţă, singura ei mângâiere, în coşmarul pe care-l trăia.

Fiul ei, singurul ei copil, trecea zilnic pe lângă fereastra ei, fără să intre sau să o întrebe ce mai face, luni de zile. Cu ceva timp în urmă, îndemnat de soţia sa, acesta îi ceruse mamei, să-i treacă terenul și casa pe numele lui. Cum mama nu vedea rostul unor astfel de cheltuieli inutile, el fiind unicul moştenitor, nu a fost de acord.

De atunci nu l-a mai văzut pe fiul ei, care o ocolea ca pe o leproasă. La sesizarea vecinilor, care mai auzeau ce se întâmpla cu femeia bolnavă, fraţii şi surorile acesteia au chemat poliția.

Nici acest lucru nu a schimbat prea mult, tratamentul inuman la care o supunea nora. Mă întreb şi eu, de unde mai avea această femeie puterea să se roage pentru iertarea, agresoarei sale. I se lumina faţa când citea câte o rugăciune, povesteşte mai departe sora ei, de ai fi zis că este cea mai fericită femeie din lume. Durerile ei erau alinate de ardoarea cu care nu înceta să se roage. O făcea cu multă căldură şi pentru fiul ei, prea preocupat de moştenirea ce avea să-i rămână de la părinţii, pe care nu a ştiut să-i respecte și să-i preţuiască.

29

Colecţia Cărţile Dunării

S-a stins într-un final, iar trupul vlăguit de boală, de nemişcare prelungită, era ca al unui copil. Toate persecuţiile la care fusese supusă, nu lăsaseră pe chipul ei nici o urmă. Doar rănile de pe spate, aminteau de asta. O priveam printre lacrimi, pe femeia care-mi povestea cu o jale de nedescris.

Nu-şi mai ştergea lacrimile, le lăsa să curgă în voie, la picioarele ei lângă banca pe care stăteam amândouă.

Mai spusese doar că, la înmormântare, venise tot satul şi că sora ei, pe care mulţi săteni nu o mai văzuseră de mulţi ani, era aşa de frumoasă, avea un zâmbet pe faţă, o seninătate de nedescris. În jurul ei, totul mirosea a mir. Trupul l-a lăsat să se coboare în groapă, dar sufletul ei curat, şi l-a încredinţat Bunului Dumnezeu şi se pare că chiar a fost primit. A plecat spre cer, cu zâmbetul pe buze. Seninătatea ei a uimit întreg satul şi deşi relativ recentă, întâmplarea aceasta circulă asemeni unei legende. Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari, numai ea știe asta.

30

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

O poveste de Crăciun Un copil cu numele Ionuț care nu împlinise încă șapte ani, își dorea foarte mult să meargă la școală.

Cum familia lui era foarte săracă, nici mama nici tatăl nu-i dădeau nici o speranță. Se desprimăvărase bine când și-a luat inima în dinți și a plecat de unul singur, într-un sat vecin unde locuia un frate de-al tatălui său, ceva mai înstărit.

Unchiul Vasile, fratele tatălui lui Ionuț, avea o fire aprigă dar dacă îl prindea în toane bune spera el că îl ajuta.

La acest aspect se gândea copilul în drum spre unchiul său.

-De-l voi prinde în toane bune, poate să mă ajute măcar să-mi iau o uniformă și rechizitele. De cum intrase pe poartă îl zărise pe unchiul Vasile cu o țigare în colțul gurii, trebăluind ceva în fața magaziei.

-Tu ce vrei mă? Îl apostrofase pe copil de cum intrase în curte. Unchiule, am venit..... Văd că ai venit, ia fă tu stânga-mprejur și cară-te. Ai venit cu cerșitul, crezi că nu m-am prins? Dă-i drumul de aici până nu 31

Colecţia Cărţile Dunării

pun mâna pe un retevei și te altoiesc eu...uite la el...n-ai primar în sat? La el să te duci, nu la mine că nu te-am făcut eu...

O pacoste ca tine îmi mai lipsea.

-Bine unchiule am plecat, nu te mai necăji, n-am să mai vin dacă asta te supără.

-Nici să nu mai vii, aici n-ai ce să cauți și să-i spui lui tactu că n-am uitat de datoria aia pe care el se face că a uitat.

-N-a uitat nene dar nu găsește de lucru...când o să câștige ceva bani sigur o să-ți dea ce-ți datorează.

-Mă! Tu să nu mă iei de prost. Nu te împrumuți când știi bine că nu ai de unde să-i dai înapoi, că nici eu n-oi fi o fabrică de bani, așa să-i spui, acum cară-te.

-A plecat Ionuț cu privirea în pământ, i-a urat o zi bună unchilui Vasile, deși vedea el bine că l-a nimerit într-una din cele mai proaste zile. Cu lacrimile ce-i udau obrazul, Ionuț făcea cale-ntoarsă pe drumul plin de praf spre satul lui. Făcuse drumul degeaba dar nu-i părea așa de rău, măcar își mai văzuse unchiul, chiar dacă acesta nu avea ochi să-l vadă. El era doar un copil și mama îl învățase să-i respecte pe cei mai în vârstă, chiar și pe cei mai acri la vorbă că, or avea și ei necazurile lor de au ajuns așa. În 32

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

mintea sa Ionuț se ruga lui Dumnezeu să facă o minune, să poată merge și el la școală, odată cu copiii de vârsta lui. Într-un mărăciniș de lângă drum auzise un fâlfâit de aripi. Așteptase cateva clipe cu auzul încordat să-și dea seama exact de unde venea acel zgomot. Apropiindu-se tiptil, dădu niște rămurele într-o parte și descoperise un boboc de gâscă încurcat între ierburi și mărăcini. Se pierduse sărmanul de vreun cârd de gâște, din satul vecin când veneau și ele la gârlă. Cu grijă să nu-l rănească și mai rău, rupsese ierburile și rugii de mure care-l prinseseră ca un laț pe sărmanul boboc de gâscă. Un picioruș îi atârna îndoit în jos și avea pe el sânge închegat. Era clar că-și rupsese piciorul. Cum îl eliberase din mărăciniș a coborât cu el în brațe la gârlă să-i dea măcar puțină apă. Puiul s-a lăsat pe iarbă cu capul în jos și aripile desfăcute, rănit și epuizat. Ionuț i-a adus puțină apă în pumnul lui mic și se ruga de el: -Să nu mori, te rog să nu mori...uite te duc la mama, ea știe cum se repară oasele rupte, te rog să nu mori...am să fiu...am să fiu prietenul tău, să nu te temi de mine, eu nu-ți fac nici cel mai mic rău, să știi...apoi 33

Colecţia Cărţile Dunării

luase capul puilului, îi desfăcuse ciocul și-i turnase puțină apă pe gât. Spre surprinderea copiluilui, puiul chiar a înghițit apa iar el i-a mai dat de câteva ori să-l întremeze puțin, măcar până va ajunge acasă unde va găsi o coajă de pâine pentru el și bobocul de gâscă. A ajuns acasă pe înserat cu bobocul înfășurat în cămașa sa spălacită și decolorată de soare și de prea mult purtat. Aproape că uitase de primirea făcută de unchiul său și se străduia să ajute pe micul lui prieten, să reziste măcar până acasă unde mama sa îl va ajuta sigur să se vindece. Își amintea și vorbele mamei sale, care cosidera că fiecare om se poartă după cum îi era firea. Asta observase ea pe la familiile mai înstărite, unde mai făcea treburi să câștige câțiva bănuți, pentru a avea ce da celor cinci copii ai lor de mâncare. Bogații nu înțelegeau nevoile săracilor și ori îi considerau leneși ori ziceau că nu i-a dus mintea să facă și ei ceva avere în viața lor. Când nu ai nimic....de unde să faci avere? Gândea Ionuț, care încerca și el să scoată câțiva banuți de la familiile care aveau cârduri de gâște și i le dădeau lui în pază să meargă cu ele pe malul gârlei cât era ziua de mare, pe 34

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

o arșiță de se uscau toate. El se băga în umbra firavă a sălciilor cu abecedarul primit de la un băiat care trecuse deja în clasa a doua și-l învățase primele litere apoi plictisit îl lăsase să se descurce singur.

Copiii îl porecliseră împăratul gâștelor.

Treaba lor, nu-l interesa pe Ionuț asta, el își dorea să strângă niște bănuți să poată merge și el la școală odată cu toți copiii. Îl auzise el pe tatăl său oftând și zicând: -Oooffff, că nu m-au dat și pe mine la școala de meserii, să am și eu o calificare, găseam mai ușor de lucru. Așa...nu mă vrea nimeni decât la câmp la vremea culesului și la sapă. Ionuț se temea să nu calce pe urmele tatălui său. Avea acasă și două surori gemene de câte șase ani fiecare, ce se întreceau parcă în a face răutați. Se lăudau în gura mare că după ce vor mai crește puțin, vor fugi ele de acasă să scape de sărăcie și de mizerie. Ce era în mintea lor nu avea de unde să știe dar, mama le privea cu luare aminte și încerca să le antreneze și pe ele să facă puțină ordine și curat cât ea lipsea de acasă. Nu era în firea lor să miște măcar un deget. Spărgeau semințe și aruncau cojile pe unde se nimerea. Tot greul rămânea pe Săndica, 35

Colecţia Cărţile Dunării

fetița de patru ani, care manifesta un spirit matern încă de mică și-l îngrijea pe mezinul familiei care nu împlinise încă un an, ca pe o păpușă și-i plăcea să-l facă să râdă din orice, numai să nu plângă după mama sau din alte motive. Gemenele râdeau și de ea că o face pe dădaca și dacă tot îi place, să facă și treburile prin casă. Săndica era o fetiță firavă dar cu mult suflet și se maturizase repede, văzând cât se zbăteau părinții să le asigure traiul zilnic. Având grijă de cel mic se străduia să fie de folos familiei, așa după puterile ei.

-Toată viața ai să fii ca Cenușăreasa, râdeau de ea cele două surori gemene. Atunci mama le pedepsise să stea o jumătate de zi închise în magazie și să facă ordine acolo, să fie și ele de folos cu ceva. Nu au făcut mai nimic, ba mai rău au început să urzească un plan, cum să fugă ele de acasă să scape de pedeapsă și de sărăcie. Munca cinstită nu intra deloc în vederile lor.

Aveau alte prostii în minte. Au auzit ele cum se descurca una din fetele vecinilor, ce de bani câștiga numai că se plimba cu baieții. Așa credeau ele. Munca era pentru proști ca Săndica, ele nu erau făcute pentru așa ceva. Pentru aroganța și lipsa lor de 36

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

respect pentru vecinii lor mai în vârstă, aproape că nu era zi în care mama sau tatăl lor să nu primească reproșuri.

-Așa înțelegeți voi să vă creșteți și să vă educați copiii? Uite ce obraznice sunt gemenele voastre, ba mai mult, nu mai găsim nici un ou în cuibar, nu cumva să fi intrat ele că lăsăm cainele liber și va fi vai de pielea lor, așa să știți. Plin de amărăciune tatăl intrase în căsuța lor joasă, aplecându-se de fiecare data, să nu se lovească de partea de sus a tocului ușii, dăduse ziua bună apoi întrebase: -Ce ați mai făcut voi astăzi? Le privea insistent pe gemene.

-Ce te uiți așa la noi? Noi nu am făcut nimic...

-Foarte rău că nu faceți nimic, fiecare trebuie să facă curat măcar acolo în cotlonul unde stă, că nu vine nimeni din afară să facă curat după voi dar, de mâncat ce ați mâncat?

-Mai nimic răspundeau ele într-un glas, am așteptat să veniți voi cu ceva de mâncare.

-Dar ouăle vecinilor cine le-a furat? Întrebase el încercând să rămână calm, în fața minciunilor așa de ușor ticluite și rostite de ele.

37

Colecţia Cărţile Dunării

-De unde să știm noi, cine intră în curtea lor? Au un câine...

-Săndico, tu ce ai mâncat astăzi?

-Pâine cu zahăr tată, am înmuiat în apă și i-am dat și lui Prâslea.

-Bineeee! Eu am văzut coji de ouă la gunoi la noi, de unde au apărut?

-Poate le-au aruncat vecinii tată, spusese una din gemene, ca să dea vina pe noi.

Atunci bietul om văzând cu câtă naturalețe mint, își pierduse de tot firea își scosese cureaua de la pantaloni și altoise de câteva ori pe fiecare dintre cele două gemene mincinoase.

-Spuneți cine a furat ouăle ori vă mai altoiesc?

-Eu tată recunoscuse una dintre ele, care părea chiar mai cuminte dar, ea m-a obligat să intru să nu stăm ca proastele să facem foamea. Bătaia ați luat-o pentru furt și pentru minciună, să vă intre bine în cap, iar în seara asta treceți direct la culcare fără nimic pe masă. V-ați luat singure, să vă fie învățătură de minte. La scurt timp sosise și mama de pe unde muncise și primise o sacoșă de cartofi și puțin orez într-o pungă. Întețise repede focul să fiarbă orezul să nu se culce copiii nemâncați.

38

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-În seara asta mâncăm fără gemene spusese tatăl cu naduf. Ele s-au ghiftuit cu ouă de furat, le ajunge. Soția îl privise cu luare aminte și uimită nu îndrăznea să întrebe mai mult.

-Așa care va să zică...ouă de furat?

Apăi, pentru așa o ispravă chiar merită o bătaie....ce le învăț eu și ce fac ele...

-Și-au luat plata fi fără grijă, de data asta au întrecut măsura. Nu pot să ies pe stradă, că cineva mi se plânge de ele. Dau milităria jos din pod, că așa nu se mai poate.

Suntem săraci dar măcar cinstiți să rămânem.

-Dacă au ajuns să fure de pe la vecini...chiar că nu se mai poate. Ce va fi mai târziu când vor crește și mai mari...dacă nici eu nu le-am învățat de bine...sunt soi rău...nu le place munca, râd de toți și bârfesc...auzi la ele...munca este pentru proști...ele ce viață vor duce dacă nu vor să învețe să facă nimic?

-Se apropia aniversarea a un an de viață a lui Prâslea și Ionuț ca fratele lui cel mai mare între cei cinci copii, se chinuia de zor băgat în umbra sălciilor să-i cioplească un căluț mic de lemn, să aibă și el o jucărie de ziua lui. Încă din zori ieșise în stradă și 39

Colecţia Cărţile Dunării

strigase: -Dați drumul la gâște că plec cu cârdurile mai devreme, până nu se pune căldura mare.

-Câteva gospodine deschiseseră porțile dinspre stradă și i le dăduseră în grijă.

Aveau încredere în băiat că până atunci nu le pierise niciuna. Învățase singur să numere până la o sută și nu le încurca niciodată, că aveau un semn colorat diferit pe creștet și cele mai multe știau bine în ce curte au crescut și unde le era culcușul pentru noapte. De la una mai primea câte un leu să-și ia și el ceva de mâncare de la băcănie iar altele-i făceau un pachețel cu o pâinișoară unsă cu gem făcut în casă. Avea la el în trăistuță și o sticlă cu apă așa că în afară de abecedar, nu-și pierdea timpul decât având grijă de gâștele care o mai luau razna, ieșind pe malul gârlei și de bobocul cu piciorușul oblojit de mama sa. Legase și o bucată de lemn subțirică să țină piciorul nemișcat. Pâinișoara o mâncau împreună. Ținea bobocul găsit în mărăciniș aproape de satul vecin, numai la sânul său și-l hrănea din mâna lui. Într-o lună era vindecat dar tot mai șchiopăta. Mai avea el și o altă meteahnă, nu mânca nimic de la 40

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

nimeni, numai din mâna lui Ionuț, chiar de ar fi stat nemâncat toată ziua. Grija lui Ionuț mai era și un motan enorm al unor vecini care după spusele gemenelor, cam dădea târcoale pe lângă ograda lor.  Cred ca i-a pus gând rău ăstuia, spusese una dintre ele într-o seară, cu vadită invidie. Să ți-l iei cu tine pe acest “piază rea”, să nu avem iar ceartă din cauza lui.

De atunci Ionuț nu se mai despărțea de boboc nici noaptea, îl ținea să doarmă cu el în brațe, să se asigure că nu i se va întâmpla nimic rău. Îi zicea Puf și era cel mai bun prieten al lui. Lui îi mărturisea Ionuț toate necazurile lui și cât de mult și-ar fi dorit să poată merge și el la școală în toamnă odată cu ceilalți copii de vârsta lui. Și-ar fi dorit el mai multe dar, starea de sărăcie lucie a familiei, îl obliga să se mulțumească cu puțin. Abia îi mai trecuse teama de motanul vecinilor, că o alta pusese stăpânire pe Ionuț. Într-una din seri, tatăl său ostenit de cât trudise toată ziua, pentru un blid de mâncare și câțiva bănuți, de la două văduve, care-și pregăteau magaziile cu lemne pentru iarnă, spusese: -Iacă nevastă, măcar anul acesta sărbătorim și noi Nașterea Domnului cum se cuvine.

41

Colecţia Cărţile Dunării

Avem o gâscă, cam slăbuță dar vom avea o bucățică de carne pe masă. La auzul acestor cuvinte, lui Ionuț îi înghețase sângele în vine. Cele două gemene chicoteau într-un colț al singurei odăi, în care trăiau cele șapte suflete, înghesuite într-un pat mare de scânduri cu salteaua plină cu paie.

Mama observând paloarea lui Ionuț, încercase să abată discuția în altă direcție.

-Cuvine-se oare să jertfim Domnului o pasăre cu beteșug și găsită măi omule?

Nici nu putem spune sigur, că este a noastră. Sfânta Scriptură spune clar....

-Știi ceva? De unde vrei tu să iau bani să cumpăr o pasăre fără beteșug, iar dacă nimeni nu o revendică, iar copilul a găsit-o nu a furat-o, se chiamă că este a lui.

Din colțul unde se înghesuiseră, cele două gemene-i făceau în necaz fratelui lor prin semne.

-Ai să vezi tu, piaza rea va ajunge friptură de Crăciun. Ochii lui Ionuț înotau în lacrimi de supărare. Bobocul de gâscă era cel mai bun prieten al său, cum să-l taie și să-l mănânce? Era sigur că nu va putea gusta, nici măcar o bucățică din el. Băiatul purta în abecedarul primit de la copilul trecut în clasa a II a, o iconiță cu Iisus 42

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Hristos, cel despre care preotul spunea în biserică: -El s-a jertfit pentru păcatele noastre, mari sau mici, să ne fie iertate. Dacă ne rugăm la El ne iartă, ne ajută în nevoi, în necazuri, în boală și tot felul de primejdii. Trebuie doar să crezi în El și să fii sigur că nu vei rămâne neajutat.

Atunci a luat Ionuț o bucățică de lumânare și un chibrit, s-a refugiat în magazie și îngenunchind în fața iconiței, așezată pe o scândură, a început să-I vorbească. Nu prea știa cum să se roage în necazul lui.

-Iată vezi? Eu am un mare necaz... de fapt, am două...ajută-mă te rog să pot merge și eu la școală în toamnă odată cu copiii de vârsta mea. Știu să scriu și să citesc puțin dar, voi învăța...promit.

Lacrimile-i curgeau pe fața arsă de soare, le ștergea cu dosul palmei și continuase; nu-i lăsa să-mi taie bobocul de gâscă, el este singurul meu prieten până astăzi. Dacă vrei să fii și tu prietenul meu, am să vin aici în fiecare seară să vorbim. Numai Tu poți face o minune, trimite Tu un om bun în calea tatălui meu, să-i dea ceva de muncă, să trăim și noi ca alți oameni și să nu ajungem să furăm ca să avem ce mânca. Tata este 43

Colecţia Cărţile Dunării

bun muncitor dar nu găsește de lucru tot anul, numai la sapă și la cules...mă doare că vor să-mi sacrifice prietenul. Eu l-am găsit nu l-am furat, nimeni nu a întrebat de el...este al meu și nu pot să mă despart de el. Te rog să faci Tu o minune pentru familia mea, așa fără nici un ajutor nu ne putem descurca. Sărutase iconița și-și lipise fruntea de ea. Stinsese bucățica de lumânare, își ștersese lacrimile apoi se așezase pe prispa căsuței lor cu bobocul de gâscă în brațe. Într-un târziu intrase și el în casă, își făcuse semnul crucii și se culcase cu nădejdea că rugile lui vor fi auzite și Domnul va face o minune cu ei. Așa cum promisese în fiecare seară, se retrăgea în magazie și-I amintea Domnului de necazurile lui și se ruga să-i ajute și pe ei.

Văzând acestea mama a mers după el și a stat și a ascultat cu lacrimi în ochi felul lui Ionuț de a se ruga. Știa biata femeie că nu trebuie să reciți multe rugăciuni, trebuie doar să-ți spui necazul și să ceri ajutor, cu inimă curată și fără gând ascuns. Așa îi învățase și pe copii. Când Ionuț a ieșit din magazie, mama i-a spus: -Bine faci că te rogi Lui, chiar de o minune avem nevoie altfel, nu știu cum vom ieși la 44

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

liman. Să ai mare grijă la chibrit și lumânare, să nu cumva să pățim un necaz și mai mare. Să nu se aprindă ceva și rămânem pe drumuri, Doamne ferește! Așa a trecut întreaga vară. Tatăl lui Ionuț s-a dus și el la treierat grâul, la un fermier din satul vecin. Era om muncitor și cinstit bietul de el dar, de atâta amărăciune și praf înghițit pe arșiță toată ziua pe câmp, mai trecea și pe la cârciuma dintre cele două sate, să ia o halbă de bere, să se mai răcorească. Tot acolo afla și pe unde se mai căută mână de lucru, oameni cu ziua să-și ducă și ei traiul mai bine. La sfârșitul săptămânii de lucru când primea banii pe munca la câmp, achita și berile trecute de cârciumar într-un caiet al lui. Restul de bani îi dădea nevestei lui să ia pentru copii de mâncare. Cu hainele se mai descurcau ei, primeau cele rămase mici de la copiii vecinilor care erau mai mari, dar lor li se potriveau. Capul familiei ajuta și pe la înmormântări și mai primea și de acolo câte ceva de pomană, ba o haină, un pantalon, o pereche de pantofi rămași de la răposatul respectiv. Fiind o vară toridă și strugurii se copseseră devreme, așa că pe tatăl lui Ionuț îl chemase fermierul și la 45

Colecţia Cărţile Dunării

cules de vie, dar l-a pus la zdrobitorul de boabe, cel așezat pe un butoi mare de trebuia să se urce pe scară ca să ajungă sus să toarne strugurii între cei doi cilindrii care-i zdrobeau când omul învârtea manivela. Seara când au fost chemați toți la masă, în traista tatălui lui Ionuț, au pus și o bucată mai mare de brânză, o stică de must și câțiva ciorchini de struguri, să aibă și pentru copii. Observase fermierul că omul era harnic și priceput, așa că se hotărâse să-l apropie mai mult de el și de ferma lui unde, chiar mai avea nevoie de un om de încredere.

-Știu că vii de departe cu bicicleta, începuse fermierul discuția în timp ce-i făcuse un semn, să-l urmeze ceva mai separat de ceilalți muncitori. Mai știu și că ai o casă de copii. Eu aș avea nevoie de un om de încredere, la mașina automată de muls vacile dar, asta înseamnă că fie vară fie iarnă, trebuie să fii prezent. Am un om priceput acolo dar este mult de muncă.

Apoi laptele trebuie dus la centru, omul nu le poate face singur pe toate. Pentru muncitorii permanenți, am construit niște barăci, te poți muta cu toată familia. Vă pun la dispoziție două camere și o 46

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

bucătărie, iar în spatele lor fiecare familie are o bucată de pământ, să-și facă gradină de zarzavat. Ești interesat? Vorbește și cu nevasta, vezi ce spune și ea.

-Sigur că vreau, răspunsese imediat omul care de emție își răsucise pălăria de paie în mâini. Din partea noastră și mâine dacă vreți...

-Bine vii mâine și vorbim mai multe, apoi îți dau o căruță să vă aduceți bagajele cu ea.

Bietul om, nu-i venea să creadă că așa un noroc dăduse peste ei. În mintea lui nu mai era loc decât pentru faptul, că vor locui într-o casă și vor avea lapte pentru copii.

Se înnoptase bine când a intrat în sat, a oprit puțin bicicleta și a spus cu mâinile împreunate: „Doamne eu îți mulțumesc, numai Tu l-ai făcut pe fermier să mă cheme la muncă și să aibă încredere în mine”, dar dacă este doar un vis...fă să nu mă mai trezesc niciodată. Am îndurat multe....

Era așa de fericit, că nici pe la cârciumă nu a mai intrat, a dat fuga acasă să-i dea nevestei sale vestea cea mare.

-N-am să-l fac de rușine, gândea omul pedalând pe bicicletă, am să muncesc zi și noapte dacă trebuie, numai să-mi pot da 47

Colecţia Cărţile Dunării

copiii la școală, să nu rămână ca mine cu patru clase și fără nici o calificare. Măcar ei să ducă o viață mai bună. În poartă îl aștepta soția îngrijorată că se făcuse noapte și el nu era acasă.

-Au adormit copiii, îi spusese ea de cum descălecase de pe bicicletă, au tot așteptat poate le aduci și lor niște struguri dar, i-a biruit somnul.

-Veste mare nevastă! Spusese omul în grabă. Plecăm din cocioaba asta cât de curând. S-a îndurat Bunul Dumnezeu și de noi. Ne mutăm la ferma din satul vecin, o să lucrez la vaci, o să-l ajut pe cel ce se ocupă de mulgătoarea automată și primim și două camere în barăcile pentru muncitorii permanenți. O să ducem laptele la centru, avem grijă de vite...ce zici? Tu cu casa, eu cu vacile și ce o mai fi de facut.

Or să meargă copiii noștrii la școală femeie.

-Asta-i o adevărată minune, reușise să articuleze sarmana femeie, numai rugăciunile lui Ionuț săracul de el...uite că au fost ascultate. Copil bun și curat cu inima. Tu muncitor cinstit, că de...altfel nu se oprea fermierul tocmai la tine, nu? Își împreunase femeia mâinile și-i mulțumise lui Dumnezeu că nu i-a uitat și 48

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

le dădea copiilor lor o șansă la o viață mai bună. Să învețe, să muncească și să-și facă și ei un rost în viață.

Când mama s-a apropiat de ungherul unde dormea Ionuț, bobocul de gâscă s-a agitat și l-a trezit din somn.

-Ce-i mamă? Ce-i? A venit tata, are și struguri? Întrebase copilul somnoros.

-A adus și struguri Ionuț, dar a adus și o veste mare. O să ne mutăm la ferma unde a muncit vara asta. O să poți merge la școală și o să trăim și noi ca alți oameni. Se cade să-I mulțumim lui Dumnezeu că rugile tale au fost auzite și uite că ne trimite ajutor, prin fermierul din satul vecin. Hai să-i mulțumim amândoi mai spusese mama cu obrazul scăldat în lacrimi de bucurie de data aceasta. S-au dus în magazie amândoi, au aprins mucul de lumânare și i-au mulțumit Domnului în cuvinte simple dar pline de evlavie și recunoștință.

-Vezi mamă cât este de ușor? Dacă știam eu o făceam mai de mult. Doar te rogi și ți se îndeplinește, vezi?

-Nu este chiar așa de simplu, tu te-ai rugat cu lacrimi și cu inimă curată, doar așa ne ajută Bunul Dumnezeu. Pe haini și pe vicleni nu-I suferă Domnul. De dat, dă, dar 49

Colecţia Cărţile Dunării

numai ce ne este cu adevărat de folos pentru trup și pentru suflet. Să nu uiți asta și să-I mulțumești zilnic pentru toate darurile primite. Domnul a făcut posibil să ne mutăm la ferma din satul vecin și tu să poți merge la școală. Ți-ai dorit mult asta și te-ai rugat cu inimă curată, de aceea ai primit.

-Atunci nu-l mai tăiați pe Puf de Craciun, nu-i așa?

-Nu-l mai tăiem, stai liniștit. De bucurie băiatul nu mai închisese un ochi toată noaptea. La câteva zile au încărcat o parte din lucrurile de care aveau nevoie la fermă și au plecat. Au spus vecinilor unde se mută, dacă i-ar fi căutat cineva să știe de ei. Și-au luat rămas bun de la ei și și-au cerut iertare pentru supărările făcute de copii.

A venit toamna, Ionuț a început să meargă la școală. Până și cele două gemene mai rebele din fire, atenționate serios de tatăl lor, au devenit mai potolite. La fermă nu mai erau nevoite să fure ceva de mâncare.

Aveau tot ce le trebuia, iar mama era tot timpul cu ochii pe ele să nu cumva să facă supărare și noilor vecini. Lui Puf i-au mai adus patru gâște tinere să-i țină de urât.

Mama trebăluia din zori în seară pe lângă 50

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

casă, și-a pregătit grădinița de zarzavat încă din toamnă ca și vecinii lor. Săndica se ocupa de flori iar Prâslea sulfa în puful păpădiilor înflorite a doua oară, minunându-se cum zboară puful. Capul familiei și-a luat munca în serios și în scurt timp știa exact ce are de făcut și unde erau puse cele necesare. Nu trecea o zi în care să nu-I trimită Bunului Dumnezeu un gând de mulțumire așa cum se pricepea el, că-l ajutase să-și poată crește copiii. Așa au intrat ei în rândul familiilor ce munceau la fermă, câștigându-și cinstit traiul de zi cu zi.

Crăciunul i-a găsit pe toți adunați la o ceașcă de țuică fiartă, sau vin fiert, la pomana porcului, făcută de fermier, în fiecare an cu toti cei care contribuiau la prosperitatea fermei sale. În afară de carne mai primeau și câte o primă în bani și cadouri pentru copiii muncitorilor.

Fermierul era singur, soția lui murise de câțiva ani dar, pe cei cu care lucra, îi considera ca fiind marea lui familie.

Apasă pe accelerație...tată!

51

Colecţia Cărţile Dunării

Abia se luminase de ziuă şi scara troleibuzului 85 gemea de pasageri agăţaţi pe scară. Trebuia să ai răbdare, să nu încerci să-ți schimbi poziția, că și începeau apostrofările. Bucureștenii erau foarte matinali, grăbiți și nervoși.

O femeie în jur de patruzeci ani își căuta din privire fiica rămasă pe scară. Șoferul mâna ca nebunul iar femeia era din ce în ce mai alarmată.

-Andreea! unde esti dragă, nu te văd...

-Stai liniștită mamă, mă țin bine. Oricum la prima stație coboară toată lumea, urmează Gara de Nord. Încă din stația de troleibuz se creau grupuri oarecum compacte, către diversele case de bilete ale gării București Nord.

-Parcă tot orașul s-a sculat cu noaptea în cap...bombănea Andreea.

-Ia seama să nu te înjure cineva...o atenționase mama. Abia scăpate de vacarmul de la casa de bilete, Andreea și mama sa, Teia, cu cele două geamantane uzate și cu poșetele pe umăr, au traversat în fugă peronul, căutând trenul de Constanța.

-Bun început de vacanță , spusese Andreea cu năduf.

52

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Și de concediu, egoistă mică ce ești...adăugase mama arătându-i trenul căutat.

Un personal tras pe linie și deja plin. Prin urmare singura posibiliate de a ajunge la mare, rămânea călătoria pe culoar în picioare.

După o trecere fugară prin câteva vagoane cu locurile ocupate, se opriseră cele două “Excursioniste”, într-un vagon la întâmplare, dar pe culoar.

Numai pentru geamantane au reușit să găsească locuri undeva în apropiere, ca să nu încurce și mai mult circulația pe culoarul vagonului.

-Sunt multe ferestre deschise, va fi un curent îngrozitor, spusese mama, către Andreea care lăsase jos geamul din dreptul lor. Trenul se pusese ușor în mișcare. Încet, încet gara rămânea în urmă, trenul schimba liniile una după alta.

-Bine că a plecat la timp, spusese mama, resemnată.

-Va întârzia destul pe parcurs, nu-ți face iluzii, adăugase Andreea posomorâtă.

-Cred că am să aprind o țigare, spusese femeia trecută de 40 ani, vizibil iritată.

53

Colecţia Cărţile Dunării

-Dar ai promis că le lași acasă...de ce-ți faci rău singură?

-Dar nu mi-am propus să călătoresc ca animalele, adăugase mama cu amărăciune.

-Bună treabă, o țigare o să-ți ofere o călătorie la clasa a-I-a? Tu cauți scuze să nu renunți la fumat mamă. Chiar, unde ai văzut tu animale fumând? Poate la circ, dar și la cum călătorim noi, nu este mare diferența.

-Am promis dar le, am în geantă, n-a trecut decât o oră și jumătate de mers, îți dai seama cât mai avem?

- Ia mai bine o gumă de mestecat, te rog...insistase Andreea.

-Este ultima porcărie și nu are nici o aromă.

-Parcă țigarea are... fă și tu o dată ce-ți cer eu.

-Ți se pare că până acum nu am făcut nimic?

-Ocazional...poate, dar cu țigările chiar nu sunt de acord, înțelege exact ce-ți cer; câte mame am eu? Gândește-te la mine dacă pentru tine spui că nu mai contează.

-Ești o teroare...scoate rebusul poate reușesc să mă deconectez cu el , dar mă leagănă trenul asta ca o căruță, nici rebus nu pot să fac.

54

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Lasă-l încolo de rebus, uite mamă, a îceput secerișul. Tu care admirai altă dată și un fir de iarbă, ce ai acum? Mama renunțase și la rebus și se lăsase antrenată în discuție de fiica sa atât de dornică să o scoată din amorțeală. Chiar simțea un fel de letargie, oboseală, plictiseală, un amestec de mai multe stări, din care prin propria ei voință nu reușea să iasă.

-Hai zâmbește măcar, uite ce zi frumoasă, ce contează că mergem pe culoar și stăm în picioare câteva ore bune? În fond mergem la mare să facem mișcare, nu ai de gând să stai într-un loc să te ardă soarele nu?

- Ai dreptate, cândva faceam haz de necaz...poate reușim să ne facem o vacanță cât mai frumoasa, să nu coste prea mult, dar să ne plimbăm mult să vedem cât mai multe pe litoral. Ce fată minunată am și eu nu-mi dau seama. Un zâmbet anemic înflorise în colțul gurii ei.

-Acum suntem în vacanță, ne distrăm...nu ne mai gândim la ... știi tu ce...

- Da, aveam nevoie de o vacanță de câteva luni ca să pot merge mai departe. Numai cu tine pot face asta. Dar voi reuși...promit că voi ieși din această stare.

55

Colecţia Cărţile Dunării

-Bravo, așa te vreau, oare de ce încetinește trenul?

-Poate că oprește la un semnal...așteaptă să treacă alt tren, accelerat cred, spune mama.

Ele au prioritate dar și prețurile sunt pe măsură. Oare vom ajunge ca într-o zi să nu ne mai facem o mie de calcule, pentru un amărât de concediu? Suntem în penultimul vagon și de aici nu se vede nimic, este o curbă lungă.

- Ce de mașini oprite la barieră, vezi ce mici par de aici de sus? Spusese Andreea cu entuziasm.

-Acesta este farmecul călătoriei cu trenul...privești totul de la o înălțime oarecare și trenul are prioritate de trecere peste șosele, răspunde mama, privind pe fereastra vagonului.

- Ce-ar fi să facem autostopul? Râsese Andreea.

-Ce-ți trece prin minte? Lasă prostiile, uite se pune din nou în mișcare.

Nu ne permitem prea multe, am luat la mine numai jumătate din banii de concediu, când ajungem acasă nu vreau să mă împrumut.

-Au apărut cartofii noi dar, au niște prețuri...adăugase Andreea.

56

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Vorbește mai încet, este penibil. Fiecare se descurcă cum poate, încheiase mama cu oarecare sarcasm. Poate ar trebui să mai fac și altă muncă în afară de cea de la atelier, ca să ne putem descurca onorabil. Cu un singur salariu este foarte greu.

-De ce crezi tu că numai noi o ținem pe lactate și leguminoase? Sunt sigură că mulți din cei care, a... mi-am amintit ceva. Să vezi o fază drăguță în troleul cu care merg la școală, începuse Andreea să povestească; Un puști de cinci ani cred, intrase în vorbă cu șoferul și-l întreabase dacă și el a mâncat numai iaurt și fasole. Șoferul se uitase la copil, i-a zâmbit și a spus: -Nu chiar, dar de ce mă întrebi?

-Pentru că tata ne-a spus, că după ce cumpără mașina, o să mâncăm și noi ceva mai bun, zisese puștiul, care mergea la grădinița cu program redus însoțit de bunica lui.

- Aaa , dacă așa zice tatăl tau...așa este, ai să te plimbi cu mașina la munte, la mare...unde vrei tu.

-Da, zice copilul și o să-mi cumpere ciocolată, câtă vreau eu, dar acum ...

-Lasă că te faci tu mare și-ti cumperi singur ce vrei tu, mai zisese șoferul atent la 57

Colecţia Cărţile Dunării

schimbarea macazului. Bunica îl trăsese de mână pe puști, și-l admonestase: -Lasă-l în pace pe nenea șoferul, că trebuie să fie atent la volan.

Cei câțiva pasageri din apropiere, care auziseră discuția, zâmbiseră cu oarecare indulgență față de micuțul care în inocența lui, atisese și amărăciunile lor zilnice. Nu era ușor pentru nimeni. Cozile la produsele din carne erau interminabile și de multe ori, după ore de stat la rând se întâmpla să se termine cu câteva persoane înainte și statul era degeaba.

O imensă pierdere de timp, dar și de bani, că prețul alimentelor în general era foarte mare în comparație cu salariile oamenilor indiferent ce lucrau.

Până și copiii percepeau aceste stări de fapt, care le umbrea copilăria.

Să nu poți da copilului o ciocolată, poate decât de sărbători...era dramatic. Dar acestea erau vremurile, iar oamenii nevoiți fie să se adapteze fie să emigreze, clandestin, că legal nu se putea.

-Aș fi vrut să râd de cel mic, zisese mama Andreei, dar vezi și tu cum este...viața asta.

Câte ore ai stat la rând la carne și ai adus acasă cartofi? Nu este bine, dar suntem 58

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

mulțumiți că avem un loc de muncă, chiar și prost plătit și ne putem crește copiii. Vezi noi suntem totuși norocoase, tu urmezi liceul, acum mergem la mare. Altă dată m-aș fi revoltat, aș fi protestat în ședințe.

Făceam eu ceva ca să se mai miște treburile, dar acum nu mai am nici putere nici voință.

-Îți amintești când m-am certat cu președintele de sindicat că nu face nimic pentru noi salariații? Așa au început să aducă la microcantină, unt și brânză telemea, așa sărată cum este, te-am scutit pe tine de stat la cozi să poți învăța. Au de gând să aducă și carne congelată la pachet, poate atunci, fac și eu ca puștiul din troleu, încheiase Teia cu un zâmbet amar.

-Bine că nu ne dorim mașină, am face niște siluete...râsese Andreea.

-Cred că mecanicul nostru a adormit zisese mama. Nu se mai urnește din gara asta, nici nu știu unde suntem. Uite ce șir lung de mașini s-a făcut și la bariera asta.

-Trenurile au prioritate, parcă tu spuneai asta, râsese Andreea, dar uite ce băiat drăguț este în mașina roșie, și se tot uită la noi.

59

Colecţia Cărţile Dunării

-La care noi...câte persoane sunt acum la ferestrele vagoanelor...

-Dacă eu îți spun că se uită la noi...chicotește Andreea.

-Cel în tricou alb? Da arată bine...spusese mama, mai mult ca să-i facă plăcere fiicei sale.

-Da, cel cu tricou alb și cu un tată, cam grizonat, nu crezi?

-Noi avem avantajul vopsitului draga mea, altfel cred că eu sunt mai grizonată decât el.

-Da, dar tot frumoasă ești și grizonată, dar dacă mă uit mai bine, să te vopsești în continuare că-ți stă foarte bine.

-Uite-mi face semn cu mâna, tricoul alb.... râd amândouă. Eu ce să fac? întrebase Andreea .

-Aproximativ...la fel spusese mama, râzând de data aceasta de încurcătura fiicei sale.

Vrei să fii admirată, descurcă-te. Vezi că ți-a strigat ceva.

-Ce-ai spus? nu înțeleg e zgomot, strigase Andreea către tânărul de la barieră.

-Mâine dimineață pe plaja din Mamaia, strigase tânărul de data aceasta mai tare, să fie sigur că s-a auzit, ieșise pe jumătate din mașină.

60

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Bine, la patru dimineață, vreau să văd răsăritul, strigase și Andreea, râzând de comicul situației.

-Bine! dacă vrei răsăritul așa să fie, mai adăugase tânărul, rămas în urmă de plecarea trenului.

-Ce ți-a venit cu răsăritul, în prima zi de vacanță, vom fi frânte de oboseala drumului, o admonestase mama.

-N-am de gând să mă duc, râsese Andreea.

-Cum? Niciodată să nu mai faci așa ceva.

Poate că te-a luat în serios și se va duce pe plajă, va fi dezamăgit...nu se cade să faci așa ceva, Andreea, mă asculți?

-Da, mamă dar...nu pot să mă duc singură la ora aceea. Tu ești obosită.

-Nu vei fi singură, voi merge și eu, deși aș prefera să mă odihnesc în primele zile, atât cât să nu mă plictisesc nici eu și nici pe tine.

-N-am de gând să te las să dormi prea mult, nici să nu te gândești. Vei merge cu mine pe tot litoralul, ai să vezi, zâmbise Andreea ștrengărește.

-Ce copil minunat ești tu, mă întreb de multe ori ce m-aș fi făcut eu fără tine, adăugase mama cu o undă de nostalgie în voce.

61

Colecţia Cărţile Dunării

-Știi la ce mă gândesc acum? Ar fi într-adevăr minunat să locuim în același hotel cu...tricoul alb și cu tatăl lui cel grizonat...râsese Andreea.

-Ce prostii îți mai trec prin minte, fată dragă, ce-ai vrea tu, pentru tine, nu este rău, dar pentru mine chiar nu înseamnă nimic. Am plecat în concediu cu fiica mea atât și nimic mai mult. Să nu amestecăm lucrurile.

-Ce serioasă ești...spusese Andreea, era mai mult o glumă.

-Este bine că a fost doar o glumă, pentru că altfel, mă supăram pe tine. În aglomerația de pe litoral, probabilitatea de a locui în același hotel cred că este de unu la o mie.

-Atunci e posibil să nu-l întâlnesc deloc? Întrebase Andreea cu o undă de îngrijorare în glas.

-Mai mult ca sigur, dar...cine știe...poate că-l vei întâlni. Dacă a luat în serios întâlnirea așa de matinală pe care tu singură ai fixat-o, se schimbă lucrurile. Dar dacă și el are de gând să nu vină, înseamnă că sunteți amândoi la fel de inconsecvenți și vă meritați soarta, spusese mama râzând de încurcătura fetei.

62

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Știi care este partea bună? Te-am făcut să râzi...n-ai mai râs de mult timp.

-Așa este. Dar să nu uiți că va trebui să ne trezim la 3,30 noaptea ca să putem fi pe plajă la ora 4,oo. Asta ai vrut asta vei avea.

Ia în calcul și posibilitatea de a vedea răsăritul, doar cu mine, spusese mama, privind-o atent pe fiica sa.

La acest aspect tânăra nu se gândise. O trezire cu noaptea în cap nu era în firea lor, dar așa nu mai putea decât să spere, că nu se vor trezi singure pe plajă în întuneric.

-Tot frumos trebuie să fie, adăugase Andreea, dar parcă ar fi și mai frumos în trei, chiar patru...

Mama o privise indulgent și se prefăcuse a căuta prin geantă.

-Andreea! nu mă face să aprind țigarea...zisese ea zâmbind abia perceptibil.

Pe fereastra vagonului tot același peisaj de câmpie cu mici denivelări de teren.

-Uite că se schimbă peisajul, apar niște dealuri cu viță de vie, sunt cam în ceață, vezi ce frumos este? Întrebase inocentă Andreea.

-Da foarte frumos. Dacă anul viitor vom putea merge în concediu, vom merge la munte, înainte de începerea școlii. Să vezi 63

Colecţia Cărţile Dunării

câte nuanțe de ruginiu pot exista și cât de frumoasă poate să fie toamna. De fapt fiecare anotimp este frumos în felul său.

Trebuie doar să știi să-l vezi și să-l admiri sincer. Am cam uitat să ne bucurăm de natură, păcat. Prin câte am trecut în ultimii ani. Este la fel de păcat nu crezi?

-Da, ai dreptate dar până anul viitor, mâine vom vedea răsăritul la mare spusese Andreea cu voce tare râzând.

Ar fi culmea ironiei să ne trezim singure pe plajă la ora aceea.

-Eu cred că mai sunt și alți amatori de astfel de frumuseți, spusese mama. Totul ține de sensibilitatea fiecăruia și de dorința de a lua cu el cât mai multe amintiri, de prin locurile pe unde a trecut. Aparatul foto ne va ajuta să imortalizăm evenimentul.

-Să sperăm că merită osteneala, cred că m-am grăbit cu invitația asta matinală, zâmbise Andreea, privindu-și întrebător mama. Ne afectează în primul rând pe noi, iar ei se vor amuza pe seama noastră. Și tu te gândești la asta nu?

-Cu siguranță că da, dar vei vedea răsăritul și este posibil să primești și o lecție ca data viitoare să nu te mai grăbești așa. Ai câte ceva de învațat din toate întâmplările vieții.

64

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Da, dar îl voi vedea și pe El, gândea Andreea în sinea ei apoi întrebase: - Oare va veni?

-Dacă te-a văzut destul de bine de la o asemenea distanță...va veni sigur.

-Sunt frumoasă mamă?

-Nu...ești foarte frumoasă. M-ai întrecut și pe mine...râd amândouă.

Un șuier lung de locomotivă și trenul se pune din nou în mișcare. În scurt timp trec pe podul de fier, de la Cernavodă, iar de la înălțimea ferestrei, Andreea adulmecă parcă mirosul de apă ce curge pe sub pod.

Pe mal câțiva copii cu undițe făcute din bețe, speră să prindă pește, dar fac mare zarvă în jur, mai mult se joacă.

Doi temerari se scăldau, lăsându-se câte puțin duși de curent, pentru ca imediat să se îndrepte cu eforturi spre mal.

Cu Dunărea nu se glumește.

- Ce-ți spune ție cultura generală despre acest pod? De cine a fost proiectat și construit? Anghel Saligny îți spune ceva?

-Da, el a fost desigur. Ce norocoasă sunt că te am pe tine, spusese Andreea la un moment dat.

-Ai fi putut fi și mai norocoasă să ne ai pe amândoi, lângă tine dar... așa a fost să fie.

65

Colecţia Cărţile Dunării

-Ești cea mai bună prietenă a mea. Și cea mai dragă...asta o știai deja.

-Tu știi, cu lingușelile la mine, nu merge.

-Bine...atunci află că ești țepoasă ca un arici...de aceea nu te-a mai cerut nimeni în căsătorie.

Andreea încercase să pară serioasă, dar în mintea ei de adolescentă, se iveau destul de des întrebări de felul acesta: -Oare de ce mama sa nu se recăsătorise?

-Te înșeli...m-au cerut dar nu am vrut eu...spusese mama cu seriozitate.

-De ce nu ai vrut? Era normal să ai viața ta personală...ce dacă...

-Chiar nu bănuiești de ce am refuzat? Întrebase mama.

-Din cauza mea nu-i așa? Bănuiam eu...te-ai sacrificat exagerat de mult, sunt mare...

-Aproximativ...da, dar am avut și alte motive...

-Care? Eu cum de nu le știu?

-Știi că nu-mi place să mă spovedesc și de altfel...intrăm în Constanța.

-Oh, salvată de clopoțel în ultimul moment, dar va trebui să mă pui la curent cu toate astea, nu mă las până nu-mi spui tot, adăugase Andreea, intrând în compartimentul unde erau puse bagajele.

66

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Odată coborâte din tren, pe peronul gării, mama spusese cu nostalgie: Abia aștept să văd marea... .

Mare....caldă...calmă și...udă.

Râd amândouă îndreptându-se spre stația de troleibuz.

-Mi-ar place să călătoresc cu vaporul, mamă!

-Credeam că-ți place să călătorești cu mine, zisese mama amuzată de fanteziile fiicei sale.

-N-am putea lua un taxi? Cu atâtea bagaje... întrebase Andreea.

-Hai să ne mulțumim cu troleul sau cu un autobuz mai rapid. Cu diferența de bani îți cumpăr un tricou...alb, dacă găsesc, adăugase mama zâmbind insinuant.

Iar mâine la 4,oo dimineață gândea Andreea, în semiîntuneric vor fi ...două tricouri albe așteptând...răsăritul. Ha, ha, chiar devine interesantă vacanța asta.

Recunoștea în sinea ei că depusese ceva efort ca să nu fie monotonă.

Andreea, privea curioasă unde putea să fie stația de autobuz căutată de mama sa.

-Ce ne facem dacă ni se termină banii?

-Mergem frumos acasă, ce altceva am putea face?

67

Colecţia Cărţile Dunării

-Uff ! n-am să îndrăznesc să-ți cer mai mult de o înghețată pe zi...vezi tu ce copil înțelegător ai? Andreea râdea puțin forțat de situația lor financiară deloc comodă.

-Doar te-am crescut eu dragă, nici nu poți să fii altfel...zâmbise trist mama.

Hai să lăsăm fleacurile, de fapt am venit să ne bronzăm, mai ales tu care vrei să te invidieze colegele la școală. După cum vezi, ambițiile costă.

-Toată viața va trebui să facem economii? Întrebase Andreea?

-Nu chiar, doar până când îți vei termina studiile...trebuie, contez pe tine în acest sens, zâmbise mama privind-o pe Andreea întrebător.

Ele mai discutaseră acest aspect acasă în mai multe ocazii.

Prioritatea numărul unu, era faculatea la care va da Andreea după ce va termina liceul. Era un plan dinainte stabilit. Va urma o facultate chiar de va fi nevoită să caute ceva temporar de lucru ca să contribuie la cheltuielile lor.

-Hai să ne bucurăm de vacanță, zisese mama și uite că vine troleul, vai ce plin este și până-n Mamaia sunt câteva stații bune,

68

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

nici vorbă s-o pornim pe jos și cu atâtea bagaje.

-Aici coboară multă lume sper, este gara poate reușim să urcăm și noi, se agitase Andreea să se apropie cât mai mult de ușa troleului.

-Eu pe scară nu merg și cu geamantanul, mai bine așteptăm altul, spusese mama vizibil îngrijorată.

Norocul lor a fost că ușa troleului era foarte aproape de ele, iar avalanșa de turiști dornici să urce cu orice preț, le-a obligat practic să-și ia geamantanele și să se lase împinse în troleul care, se mai golise dar, repede se încărca la loc.

-Avansaţi doamnă mai în faţă, altul nu mai este decât peste o oră, o apostrofase un bărbat arţăgos şi cu chelie, la ce vă tot uitaţi, ce aveţi de văzut?

-Mă uitam dacă pot să avansez...în spate zisese şi mama Andreei cu sarcasm. Mă uit după fiica mea.

-E-n ordine mamă, stau bine aici, nu-ţi face griji şi compostează tu bilet şi pentru mine, o auzise pe Andrea care se aşezase chiar pe geamantan, pentru mai multă siguranţă. Şoferul mâna ca nebunul, nu ţinea cont de apostrofările celor din maşină care se 69

Colecţia Cărţile Dunării

balansau când pe o parte când pe alta într-un echilibru fragil. El avea de respectat un grafic și altceva nimic nu-l interesa.

-Mai avem de trecut hopul de la recepţie, după care ştim exact în ce cameră vom sta, iar restul zilelor vor fi o reală vacanţă, draga mea, oftase mama Andreei, când coborâseră din troleibuz.

Cu puţin noroc au trecut şi de recepţia hotelului, de numai trei stele ce şi l-au putut permite, biletele fiind luate prin sindicat, iar după puţin timp erau deja instalate într-o cămăruţă cu două paturi, destul de cochetă şi cu toate utilităţile.

Chiar dacă nu era cu fereastra spre mare, puteau să vadă aleile din jur şi parcul.

După despachetarea bagajelor s-au pregătit pentru masă, apoi program lejer, fiecare putea face ce-i place. În timp ce fiecare își așeza vestimentația de vară, pe umerașe în dulapul pentru haine, Andreea descoperise o rochiță pe care încă nu o văzuse și nu o îmbrăcase niciodată.

-Ce-i cu asta? când ai facut-o? o întrebase nedumerită pe mama.

-Este un dar de vacanță și pentru media generală, adăugase zâmbind Teia. Mama adolescentei își privea fiica extaziată de 70

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

rochița mini, în tonuri de la albastru până la alb și cu bretele subțiri.

-Ești o comoară, faci niște surprize, păcat că eu nu ți-am luat ție nimic.

-Cum? O medie generală de 9,33 ți se pare nimic? Vei avea destul timp și de surprize, apoi știi că în afară de material nu m-a costat nimic, iar modelul este creație proprie.

Au mai făcut încă două colege același model pentru fiicele lor, care au banchetul de sfârșit de liceu. Au ales alte nuanțe. Eu am preferat asta, să se asorteze cu albastrul mării, al cerului...hai că tu te pricepi mai bine la treburi poetice, decât mine.

Vei arăta ca o sirenă abia ieșită din mare și ce de cuceriri vei face...mai spusese Teia cu prosopul pe mână intrând la duș. În mintea Andreei se contura din ce în ce mai bine o idee, anume că mama sa sacrifica acei ani, încă ai tinereții, pentru ea, neglijându-și complet viața personală.

Nu era drept, nu era corect, știa, simțea această nedreptate a vieții.

Cum să convingi o mamă că viața trece pe lângă ea, fără să o trăiască deplin așa cum ar merita, o femeie atât de deosebită cum era mama ei.

71

Colecţia Cărţile Dunării

De ce nu ar fi putut să-și crească și fata dar să-și trăiască și viața ei personală, prea se obișnuise numai cu serviciu, piața, casa, copilul.

Mai nou găsise prin casă câteva planșe cu modele de rochii de seară, la care mama sa muncise mult numai pentru a le desena pe hârtie. Lucra la o casă de madă, în capitală, era doar croitoreasă, iar faptul că se apucase să creeze modele unicat, era ceva extraordinar. În copilărie purtase numai îmbrăcăminte “inventată de mama”, așa se lăuda la școală către colegi.

Desigur că erau deosebite de ce se găsea în comerț, dar era și mai economic, le lucra mama, cumpărând numai materialul. Un gând fugar îi trecuse prin minte Andreei: va reuși vreodată să-i dăruiască mamei ceva care să compenseze toate sacrificiile ce le făcuse pentru ea? Cu siguranță că nu, dar va face tot posibilul ca mama ei să fie, mulțumită dacă de fericire nu prea a avut parte.

Un accident nefericit, la fabrica de mobilă, la o mașină de tăiat scânduri, îi luase tatăl încă din copilărie, nici nu începuse liceul, când a simțit într-adevăr greul situației lor

72

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

materiale. Fulgerător și dramatic în aceeași măsură.

Apa dușului se oprise, deci Teia urma să iasă curând iar Andrea își alungase repede din minte acel tragic eveniment din familia lor.

Trecuseră mai bine de patru ani de atunci, dar mama ei nu a mai putut să se apropie de nimeni. Toată energia și atenția ei o focalizase asupra singurului ei copil, Andreea.

Trist dar adevărat, gândea tânăra adolescentă, dar și copiii au propria lor viață...când cresc, ce va face mama atunci când Andreea, nu va mai fi lângă ea? Într-o bună zi va aduce în discuție și acest aspect.

Viața este scurtă, s-a sacrificat destul, gândea Andreea, în timp ce-și pregătea prosopul să intre la duș. Atunci era poate cam devreme, dar într-o zi va găsi un moment potrivit să discute cu mama.

Un abur cu miros de lavandă ieșise din baie odată cu mama, iar fața ei era senină și calmă.

-Bună baie, după praful și căldura de pe tren...

73

Colecţia Cărţile Dunării

-Și eu abia așteptam să termini, am transpirat și am o tonă de praf pe mine, zisese Andreea și intrase repede la duș.

Peste puțin timp mama și fiica se îndreptau spre sala de mese.

Mama cu ușoare urme de oboseală iar fiica dornică să vadă cât mai repede figuri noi, cu cine vor sta la masă, ce noi cunoștințe vor face. În holul de la parter, nu mică le fusese mirarea când la numai câțiva metrii în fața lor, zăriseră baiatul cu tricou alb, de la barieră, însoțit de tatăl său.

- Uite, uite...tricoul alb! el este, n-am nici cea mai mică îndoială...vezi? Spusese Andreea, gata să izbucnească în râs.

-Te rog, Andrea! Stai calmă...să vedem mai întâi dacă te recunoaște el și ce are de zis.

Hai să nu ne dăm în spectacol....habar nu avem cine sunt, încercase Teia să pondereze entuziasmul fiicei sale.

-Uff ! uite că intră în sala a doua, iar noi suntem repartizate aici, în prima sală....ce ghinion...

-Nu este chiar ghinion, vă veți întâlni sigur pe aici prin apropiere...este practic, inevitabil. Dar acum hai la masă, mai vedem după aceea.

74

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Intraseră împreună în sala de mese, unde mai multe perechi de ochi se îndreptaseră, spre ele privindu-le cu oarecare curiozitate.

-Ia te uită ! Se minunase Andreea, ne-au pus sub lupă de cum am intrat...

-Parcă te rugasem ceva. Nu vreau să atragem atenția spusese mama șoptit.

-Oooo! Mamă, n-ai să te schimbi niciodată.

Tu nu vezi că lumea se poartă altfel? Toți fac ce pot ca să atragă atenția...iar tu...parcă te ascunzi.

-Draga mea, este important să știi cui vrei să-i atragi atenția asupra ta.

Dacă vrei să atragi toate privirile...te dai în spectacol, este urât.

-Știi bine că nu asta vreau...doar pe tricoul alb... vreau să-l văd cum arată de aproape, zise Andreea zâmbind semnificativ către mama. O tânără cu uniforma alb-negru, le ceruse cartelele de masă și le arătase unde urma să stea toata perioada concediului lor.

-Ce bine că este la fereastră, se bucurase Andreea, prea miroase a bucătărie...

-Suntem în sala de mese, a ce ai vrea să miroasă. Uite ce priveliște avem mai spusese Teia fiicei sale, care se și instalase pe un scaun cu fața spre fereastră.

75

Colecţia Cărţile Dunării

-Admirăm peisajul și nici nu ne dăm seama ce avem în farfurii, râsese Andreea.

-Ce spirit critic poți avea, în acest fel, niciodată nu vei fi mulțumită, spusese mama. Am să te servesc eu, știu cât iubești ciorba.

-Nuuu! mi-e rău numai când o văd...groaznic...este de pește... scâncise Andreea.

-Am să-ți pun foarte puțin și te rog, fără mofturi. Cu noi la masă vor mai veni încă două persoane așa că te rog să te controlezi. Într-adevăr nu după mult timp cele două scaune libere au fost ocupate de o familie, mai în vârstă.

-Vom merge în recunoaștere după masă, mai spusese mama, să știm să ne orientăm și să vedem câte ceva din împrejurimi. La ora asta nu este bine de mers pe plajă.

-Ai dreptate, trebuie să vedem exact unde stăm. Pot să sun câteva colege să le spun unde suntem cazate? Întrebase Andrea.

-Sigur, răspunsese mama, trebuie să fie un telefon public pe aici pe undeva.

Masa se terminase în tăcere, le uraseră celor doi comeseni, să le fie de bine și plecaseră pe afară să caute un telefon public și să facă puțină mișcare.

76

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

Mâncarea de cartofi cu carne grasă, pe care au servit-o la felul doi, deși bine gătită și cu salată, căzuse cam greu mamei, iar Andreea nu mai îndrăznise să comenteze în nici un fel.

-Mâine voi merge și voi cere mâncare de regim, spusese mama. Nu cred că pot mânca toată perioada așa ceva, deși știi că eu nu sunt pretențioasă, dar dacă au prăjit ceapa...mie chiar mi-a căzut greu.

-Să ceri și pentru mine la fel, nici mie nu mi-a plăcut, prefer de regim.

Cu toate eforturile Andreei de a se întâlni cu “tricoul alb”, acest lucru nu se întâmplase, din simplul motiv, că odată ieșiți de la masă, fiul și tatăl au urcat în mașină și au plecat spre Constanța, unde tatăl avea un amic căruia ia promis că-l va vizita în concediu. Deși erau cazați în același hotel, la etaje diferite însă, tinerii nu s-au întâlnit nici la masa de seară. Foarte contrariată Andreea se întreba dacă avea vreun rost să meargă în dimineața următoare, cu noaptea în cap pe plajă. O întrebase iarăși pe mama sa; -Chiar vrei să mergem dimineață pe plajă?

-Sigur, ai promis...trebuie să te ții de cuvânt. Poate sunt pe undeva prin oraș...

77

Colecţia Cărţile Dunării

adăugase mama intuind îngrijorarea fiicei sale cu privire la...tricoul alb.

Vom merge așa cum am stabilit, vei învăța să-ți păstrezi cuvântul dat, dar și să-ți temperezi anumite ieșiri cam necontrolate.

Este adevărat că sunt multe tinere...mai multe fete decât băieți...dar ce să-i faci, anomalia vieții...te-ai grăbit încă din tren să nu pierzi nici o ocazie, acum te vei convinge dacă a meritat sau nu. Seara era așa de plăcută iar faleza plină de turiști dornici de o plimbare, și să simtă briza mării, umedă, rece și sărată. Încă nu se întunecase când cele două turiste, mama și fiica, se îndreptau spre camera lor în hotel.

Seara se încheiase fără nimic spectaculos, iar ele trebuiau să se culce mai devreme pentru a se scula cu noaptea în cap a doua zi. Ceasul deșteptător suna la ora trei și jumatate, cum îl potrivise mama încă de seara. Andreea se întorsese pe cealaltă parte și nu se îndura să se scoale.

-Nu mai mergem...mi-e somn...

-Și mie ...dar de mers...vom merge, hai sus că nu avem timp, spusese mama în timp ce începuse deja să se îmbrace cu un trening alb cu dugi albastre și pantofi ușori de 78

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

vară fără tocuri, numai buni de mers pe nisipul de pe plajă.

Cu greu se hotărâse și Andreea să facă același lucru. Îmbrăcase la repezeală treningul roșu și-și pusese o băsmăluță tot roșie cu o broderie minusculă făcută de mama. Numai adidașii nu se asortau, erau albi cu puțin roșu, nu găsise la culoarea treningului. Jos în hol se mai auzeau câteva voci de tineri care plecau în grup să vadă răsăritul soarelui, dar vorbeau cam tare despre plecarea trenului și altele.

-Cred că majoritatea văd răsăritul în ultima zi de concediu, spusese Teia, ascultând discuțiile de jos.

-Da...numai noi mergem în prima zi...sper să nu ne pară rău...zâmbise Andreea.

-Va trebui să mergem mai repede spusese ea, către fiica sa care îcepuse să tremure de frig și de umezeală.

Briza mării la acea oră era așa de rece și de umedă încât toți cei ce se aventuraseră pe plajă mergeau zgribuliți.

Andreea propusese o alergare ca înviorare, până la malul mării. Ideea fiind bună, ambele pornesc în pas alergător, depășind grupul din față. Nici pe plajă nu s-au oprit din alergat, deși mama se simțea obosită. Rar 79

Colecţia Cărţile Dunării

avea ocazia să facă acest lucru cu fiica sa, și era întrecută de fiecare dată. Lăsaseră în urmă mai multe grupuri zgribulite, așezate pe pături să nu mai simtă vântul rece.

Numai după câteva zeci de metrii, Andreea abia răsuflând arătă mamei cu mâna întinsă; -Uite! Uite! Mașina aceea roșie....vezi? este aici...

-Nu poți fi sigură că este el, mergem mai departe sugerase mama, încetinind alergarea. Totuși portiera se deschisese și din mașină ieșise băiatul cu tricoul alb de la barieră. Încerca să-i atragă atenția fetei că el își ținuse promisiunea.

-Hei ! Scufița roșie ! Unde alergi așa?

Silviu Bărbulescu se apropiase de Andreea și de mama acesteia, salutând stângaci și spunând: -Silviu mă chiamă. Ce repede ai fugit de la barieră...

-Trenul...nu eu adăugase Andreea, făcând la rândul ei prezentările. Din mașină își făcuse apariția și tatăl lui Silviu, puțin cam fără chef, dar de vreme ce tot și-a stricat somnul, întinsese mâna către mama Andreei și se recomandă singur:

80

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

-Pavel Bărbulescu, fiul meu încă nu știe să mă prezinte...sau a uitat...

-Tată! Ești supărat că te-am trezit cu noaptea-n cap, dar ai să-mi mulțumești după aceea. Să sperăm că nu vor fi nori, adăugase Silviu către Andreea.

-Câtă tevatură am stârnit, rostise Andreea, ca o scuză. Pe toți i-am făcut să se scoale cu noaptea-n cap și cel mai rău ar fi să fie înnorat. Din nou îi era frig și ar fi vrut să se adăpostească undeva, iar Silviu observândo cum tremura, propusese să aducă pătura din mașină.

-Mai bine intrăm toți , propuse tatăl, mai avem ceva timp de așteptat.

Cum nu obiectase nimeni, se îndreptaseră spre mașina parcată aproape de plaja de nisip, doar că Silviu se grăbise să deschidă portiera din față și o lăsase deschisă pentru mama Andreei, apoi o deschise pe cea din spate unde o invitase pe fată și se așezase și el imediat. O muzică de jazz în surdină, porni tatăl după ce se așezaseră cu toții. Întunericul părea că începe să cedeze și treptat cerul devenea cenușiu, iar mișcarea valurilor se asemăna cu un uriaș plin de solzi sclipitori.

81

Colecţia Cărţile Dunării

Așteptau emoționați și tăcuți, să se întâmple un miracol. Rar se mai încumeta câte unul să tulbure liniștea și așteptarea celorlalți. Oprise și muzica.

Ceva mai tăcută Andreea își strângea cât mai mult pătura pe lângă corp, încercând să tremure cât mai puțin vizibil. Se așezase lângă fereastră scrutând orizontul. Cu aparatul foto pregătit să rețină cât mai multe imagini. Cenușiul cerului devenea tot mai vioriu, se oglindea în unda apei, care se metamorfoza și ea, căpătând culori ciudate. Ușoare nuanțe roșcate începuseră să se vadă pe linia orizontului, devenită între timp albastru-violet. La început culorile erau anemice, dar pe parcurs se transformau, devenind aprinse. În stânga lor cerul se înfățișa privirii ca o imensă avalanșa de zăpadă scânteietoare.

Linia orizontului era străpunsă în două locuri de catargele a două vase aflate undeva la ancoră, mai departe de țărm.

-Nici cel mai talentat pictor n-ar putea reda așa ceva, se încumetase Andreea să spună mai mult în șoaptă. Un spectacol de culoare ce se petrecea odată cu nașterea unei noi zile. O feerie neobișnuită, învăpăiată cuprinsese atât cerul cât și marea în dansul 82

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

ei matinal. O imensă întindere de apă violet-roșiatică se înfățișa privirilor lor, cu creste de valuri înspumate, sclipitoare și veșnic în mișcare.

Liniștea ce stăpânea împrejurimile a fost străpunsă de țipătul strident al unui pescăruș, ce se avântase primul în căutarea hranei, peștele.

Se ridicase spre cer ca o săgeată, apoi plutise deasupra apei, iscodind după hrană. Curând i-au urmat alții și astfel magia răsăritului de soare la mare începuse să se destrame.

La orizont apăruse încă mic dar roșu, discul de foc al soarelui. Ușurați că miracolul s-a produs, începuseră discuțiile: -Splendid! Cel mai mare artist rămâne natura însăși, spusese Silviu, primul care se încumetase să rupă tăcerea. Păcat că nu am făcut mai multe poze, un aparat de filmat ar fi fost de mare folos aici.

-Ne descurcăm și fără, spusese Pavel, bucuros că se terminase. Unde vreți să mergeți? O întrebase el pe Teia.

-La hotel...la ora asta...răspunsese Teia.

Astfel aflară cei doi, tatăl și fiul că de fapt erau cazați în același hotel, doar la nivele diferite.

83

Colecţia Cărţile Dunării

În timp ce Andreea mai dormea, Teia se dusese să ceară masa la regim, atât pentru ea cât și pentru fiica sa. Nu întâmpinase greutăți, dar a trebuit să accepte masa în seria a doua, prima serie fiind completă. Și la comun tot seria a doua serveau masa, astfel încât Andreea, mai dormea o jumătate de oră în plus dimineața.

Ieșind din sala de mese Teia, îl văzuse în fața hotelului pe Pavel stând cu o mână în buzunar, fumând fără chef, părea mai obosit decât pe plajă. Teia grăbise pasul spre coridorul unde aveau camera lor. Nici ea nu avea chef de conversații matinale. În sinea ei gândise totuși; -Uite unul mai pesimist decât mine.

Câtă muncă de lămurire trebuie să fi dus Silviu cu tatăl său. Cu grijă să nu facă nici un zgomot, Teia rasucise cheia în yală și intrase în vârful picioarelor.

Andreea încă dormea, dar urma să o trezească peste puțin timp.

Urma prima lor zi de concediu la mare, iar trândăvia nu era în firea lor.

Când Teia văzuse că s-a făcut timpul, trăsese draperia în lături și un soare strălucitor izbi fața Andreei. Tânăra fată tresărise în primul moment dar zâmbise 84

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

mamei, care o îndemna să se pregătească de masă. Destul cu lenevitul.

-Se cunoaște că îmbătrânești, tu nu mai ai somn? Bombănea Andrea îndreptându-se spre baie.

Visam așa de frumos... În scurt timp Teia și Andreea se îndreptau spre sala de mese. Jos în hol îl văzură pe Silviu. Acesta le căuta cu privirea peste tot.

Când le descoperise se grăbise să le salute și să întrebe: - Unde serviți masa? Tot aici?

-Da, dar voi, întrebase Andreea.

-Aici dar...am fost în prima serie.

-Noi mergem acum, ne vedem pe plajă?

-Sigur...vă așteptăm, mai spusese Silviu zâmbind. Se depărtase câțiva pași dar, se întorsese și le mai privise odată.

-Cum ți se pare tricoul alb?

O întrebase Andreea pe Teia. Ca aspect este bine, nu?

-Desigur dar, tu știi că nu numai aspectul contează. Te îndemn la puțină prudență, ca apoi să nu ai de suferit.

-Dacă ceva nu-mi place la el, am să accept invitația lui Marius la cinema. Se cam ține după mine dar până acum nu am vrut să merg cu nici un băiat.

85

Colecţia Cărţile Dunării

- Înțeleg că ai refuzat un băiat pe care îl cunoști din școală și ai avut îndrăzneala să inviți tu un necunoscut? Deja avem o problemă draga mea. Vei sta numai lângă mine tot concediul. Nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Asta se numește lipsă de seriozitate. Îl poți face pe unul din ei să sufere și nici nu ești conștientă de asta.

Nu te mai recunosc...

- Hai că nu este chiar așa, m-a invitat la film dar după ce l-a refuzat o altă fată.

Din ambiție nu am acceptat nici eu. Dacă mă invita prima<poate că mergeam cu el la cinema dar, nu-mi place să fiu vioara a doua.

-Așa deci, oricum va trebui să fii mai prudentă<voi avea eu grijă să nu uiți asta.

Teia trăsese scaunul și se așezase la masă împreună cu fiica sa. S-au regăsit pe plajă cu Silviu și Pavel, le rezervaseră și lor un loc alături de ei pe nisip. La acea oră soarele nu era foarte puternic dar de ultraviolete se bucurau din plin. Când tinerii au plecat să se plimbe pe malul apei, Pavel se scuzase față de Teia că nu era o companie tocmai plăcută, nu se odihnise bine și oboseala era singura cauză a stării lui apatice.

Apoi au discutat despre 86

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

preocupările lor, despre serviciu, despre faptul că erau singuri cu copiii la mare.

Pe Pavel îl părăsise soția în urmă cu câțiva ani, plecase în străinătate cu un violonist dintr-o orchestră însemnată. Nu o mai interesase nici băiatul nici soțul. Au semnat actele de divorț fără să se prezinte și au devenit liberi. Pe Liviu îl afectase foarte mult la început, apoi, s-a mai obișnuit. Teia îi povestise și ea în câteva cuvinte tragicul accident al soțului ei. Singura ei rațiune de a fi era Andreea, pentru care era în stare să facă tot ce era necesar să nu ducă lipsă de nimic.

-Este ușor de spus dar, greu de realizat, cum vei acoperi lipsa tatălui? Întrebase Pavel. Eu orice aș face nu o pot înlocui pe mama lui. Este în firea lucrurilor.

-Da, cred că ai dreptate dar, trebuie să ne adaptăm din mers. Asta este viața.

-Se pare că ai noștrii copii ne-au cam abandonat, spusese Pavel.

Aveți programate excursii, vizite undeva anume?

Putem merge toți patru?

-Nu am programat nimic înainte dar, trebuie să fie multe de vizitat prin împrejurimi. Pentru primele două , trei zile îmi propusesem numai să mă odihnesc, 87

Colecţia Cărţile Dunării

am avut o perioadă foarte încărcată.

Apoi putem face un program comun.

Oricum copiii, explorează posibilitățile de distracție, încheiase Teia.

-Eu am un prieten cu familia în Constanța, l-am vizitat când am ajuns aici, i-am procurat ceva din capitală, o piesă pentru mașină. Acum am program de voie. Și eu am ajuns așa de obosit. Când am mai auzit și de mers pe plajă cu noaptea-n cap, îmi venea să-l las singur pe Silviu să se descurce. Are și carnet dar încă nu-i las libertate deplină, aici sunt tot felul de indivizi, viața de noapte este foarte activă.

Ați crescut-o și educat-o frumos pe Andreea.

-Fac tot ce pot în această direcție dar, am fost șocată când au fixat întâlnirea de la 4,oo dimineață pe plajă. Are unele ieșiri cam necontrolate, mai avem de lucrat.

Nu-mi plac astfel de lucruri dar ei sunt totuși generația care a crescut cu cheia de gât. Nu-i ușor ca un copil în primii ani de școală să trebuiască să stea singur câteva ore bune pe zi, până vine mama de la serviciu. Și ea era gata să renunțe dimineață când am trezit-o să ieșim să vedem răsăritul dar, am insistat să-și țină 88

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

promisiunea și sper că a fost o pentru ea.

lecție

A fost ceva spontan, noi în tren iar voi pe șosea la barieră. Nu se fac astfel de lucruri.

-Nici mie nu mi-a picat bine, dimineața rece și umedă, oboseala drumului...dar tot răul a fost spre bine. Uite că se înțeleg bine, iar Silviu este un băiat de încredere, să nu vă faceți nici un fel de griji. Are acest simț al onoarei și al datoriei bine înrădăcinat în firea lui. M-a surprins totuși graba cu care a fixat întâlnirea, eu știam că iese cu o colegă de grupă de la institut. Acum nu mai știu care este situația. Părinții fetei nu au concediu în această perioadă și nu i-au permis fetei să vină cu el la mare. Eu îi înțeleg foarte bine, sper că și el a înțeles.

Andreea este într-o bună companie, un prieten bun nu strică niciodată, iar Silviu poate fi un bun prieten mai mare, care îi poate da sfaturi bune. Sunt tineri, s-ar plictisi numai baie, plajă, masă, plimbare și somn. Asta este pentru părinți, ei trebuie să danseze să iasă în grup, noi am mai pierdut din entuziasmul tinereții.

-Este adevărat, fiecare vârstă are 89

Colecţia Cărţile Dunării

preocupările ei. Teia căzuse ușor pe gânduri, nu știa dacă să-i spună Andreei despre prietena din capitală a lui Silviu, sau să-l lase pe el să lămurească acest lucru.

-Nu ne vor lăsa nici pe noi să ne plictisim, au tinerii un simț al orientării în ce privește distracția, încât vor veni curând cu noutăți.

Aaaa, chiar despre voi vorbeam, se adresase Pavel celor doi tineri care se apropiau cu câte două înghețate în mână. Începuseră să se topească și curgea pe mâinile lor un fel de cacaua cu lapte.

-Luați-le repede că ne-am murdărit cu ele, se topesc așa de repede, spusese Andreea. Își servise fiecare părintele și se așezaseră pe cearceaf. Un timp nimeni nu a spus nimic, doar râdeau unii de alții cum se fereau să se murdărească și mai rău. Pavel propusese să meargă să se spele undeva și să se retragă la umbră, se prăjiseră destul pentru ziua respectivă.

-Ai promis că dăm o raită prin toate perlele de pe litoral, când o facem?

Putem merge toți patru?

-Dacă și fetele sunt de acord cu asta, sigur, vă stau la dispoziție.

Sunteți invitatele noastre.

-Mama te rog, nu refuza această 90

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

invitație, se rugase Andreea.

-De data aceasta mergem dar, nu vrem să vă încurcăm planurile voastre de vacanță.

Teia bătea oarecum în retragere.

-Nu încurcați nimic, am mai spus că nu ne-am planificat nimic înainte, insistase Pavel. Ne faceți șederea aici mai plăcută.

Mi-ar place să fim și la masă împreună.

-Noi am cerut masa la regim, spusese Teia, nu suport ceapa prăjită și în general mâncarea grasă. Poți cere schimbarea la cantină. Nici lui Pavel nu-i plăcuse mâncarea de la comun și chiar se decisese să schimbe cartelele la cantină și să ceară regim. A obținut chiar o masă de patru persoane în seria a doua, la regim gastric.

Fetele s-au retras în camera lor de hotel să facă un duș să scape de tot nisipul de pe ale și s-au pregătit de masa de prânz. La masă s-a discutat despre pasiunea părinților pentru munte, unde se putea respira aer curat în voie, marea fiind pe locul al doilea datorită plajei și nisipului de care se grăbeau să se spele. Rochița de sirenă nu scăpase neobservată de Silviu și-i făcuse chiar un compliment.

-Parcă ești Rusalka din poveștile rusești.

-Creația mamei mele, atât rochia cât și fata.

91

Colecţia Cărţile Dunării

Au râs cu toții de răspunsul ei. Au trecut câteva zile, petreceau de dimineață până seara toți patru fie la plajă, fie colindând prin stațiunile de pe litoralul românesc.

S-au cumpărat suveniruri, ilustrate, câte ceva frumos care să le amintească de vacanța lor la mare. Teia simțea că în aer plutea ceva misterios dar, nu reușea să-și dea seama dacă Andreea aflase de la Silviu de prietena lui din capitală. Fiica ei se purta de parcă nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat. Când s-au împlinit zece zile de concediu împreună, Pavel a rezervat o masă pe terasa unui restaurant și-i invitase pe toți. Aștepta o ocazie să facă această invitație și chiar fusese acceptată. Era o seară caldă, plăcută, briza adia ușor iar muzica bună îi atrăgea pe tineri către ringul de dans. Au servit câte ceva, au ciocnit și câte un pahar de vin, pentru prietenie, spusese Pavel, apoi a invitat-o pe Teia la dans. Silviu și Andreea plecaseră primii spre ring. De câteva ori Teia îi vedea șușotind și ceva nu-i plăcea. Ei îi plăceau lucrurile clare, fără ascunzișuri. Nu credea că Silviu i-a spus Andreei despre prietena lui și era convinsă că fiica sa va avea de suferit, prima ei decepție în dragoste.

92

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

O vedea cât de bine se înțelegea cu Silviu și credea că prietenia lor se va transforma curând în sentimente mai profunde, de dragoste. Andreea trebuia pregătită. Când muzica încetase cei doi tineri erau deja așezați la masă iar la închietura mâinii lor drepte fiecare avea câte o dungă roșie, ca o tăietură din care ieșise sânge. Asta au crezut cei doi părinți la vederea acestei scene.

-Ce ați făcut? Ce înseamnă asta? Se impacientase Teia. Pavel îi privea întrebător dar, nu spusese nimic.

-Noi am decis să fim frați de cruce, spusese Andreea lipindu-și mâna de cea a lui Silviu, apoi depărtând mâna pe fiecare se vedea semnul crucii. Nu te speria, nu este sânge este keceap.

-Poate ne lămuriți și pe noi ce semnificație are acest gest, întrebase și Pavel puțin amuzat.

-Are o semnificație foarte simplă tată, noi doi vrem să fim frate și soră. Știi cât de mult mi-am dorit mereu să am un frate sau o soră, iată acum am această ocazie.

Andreea a fost de acord cu mine încă din primele zile.

93

Colecţia Cărţile Dunării

-Noi ce a trebui să facem acum? Întrebase Pavel. Ne facem și noi frați de cruce sau, devenim părinții voștrii?

-Părinți, părinți, strigase Andreea care o privea printre lacrimi pe mama sa uluită de ceea ce vedea și nu-și credea ochilor. De data aceasta chiar întrecuse măsura. Teia nu găsea nimic rezonabil de spus în primele momente dar, nu-i scăpase nici aerul puțin amuzat al lui Pavel. Părea un adevărat complot dar, Pavel chiar nu știuse nimic, avea să afle ea mai târziu. Între timp Silviu se apropiase de mama Andreei și-i pusese o mână pe umăr, la fel și pe umărul tatălui său și spusese: -Noi asta ne-am priceput, asta am făcut, de aici depinde numai de voi. Apasă pe aceelerație tată... Noi ne ducem să dansăm.

O luase de mână pe Andreea și plecaseră râzând amândoi de încurcătura în care-i puseseră pe cei doi părinți și ștergând keceapul cu șervețele. Se bucurau de isprava lor.

-Teia, crede-mă că nu am știut absolut nimic de ce puneau ei la cale dar, mărturisesc că nu duc lipsă de idei originale.

Suntem oameni maturi 94

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

și responsabili, ei își doresc o familie adevărată... tu ce părere ai?

-Părerea mea este că... nu am nici o părere.

Am văzut că Andreea făcea pe misterioasa, dar nu mi-am imaginat că sunt capabili de așa ceva. Chiar suntem niște marionete în mâinile lor? Sau ei sunt ceva mai maturi decât noi? Eu din prudență, chiar nu știu ce să spun.

-Nu spune nimic, suntem și rămânem buni prieteni, măcar atât pot spera din partea ta. În timp ne vom convinge reciproc dacă ne putem acorda o nouă șansă. Este bine așa?

-Da, cred că așa este bine deocamdată.

-Mă bucur că ai spus deocamdată. Copiii noștrii s-au gândit foarte bine. De ce să fim noi doi singuri și voi două singure, când putem forma o familie adevărată?

Iată de ce se ține Silviu, auzi la el:”apasă pe aceelerație tată“<Îi cuprinsese mâinile într-ale sale și-i șoptise să nu-și facă griji, totul va fi bine. Copiii ne vor împreună, eu te vreau lângă mine, tu ce-ți dorești Teia?

-Eu? Eu încerc să mă dezmeticesc, dar dacă este un vis<aș vrea să nu se sfârșească niciodată. Nu am sperat niciodată că în viața mea va apare vreodată un om ca tine.

95

Colecţia Cărţile Dunării

Hai să dansăm și noi. S-au amestecat printre perechile ce se legănau în ritmul muzicii.

-Iată că au luat o decizie îi șoptise Silviu la ureche Andreei, acum dansează. Vezi ce bine se potrivesc? Încă de la barieră mi-a fulgerat prin mine că dacă voi sunteți singure și noi singuri<poate că putem schimba această stare de lucruri.

-Ce nebun ești și ce idei trăznite ai. Ce a vrut să însemne, apasă pe accelerație?

-L-am îndemnat pe tata să nu mai piardă timpul că noi am decis să fim frate și soră.

Au suferit singuri destul, viața este scurtă, merită și ei o a doua șansă. Noi am crescut, vom avea viața noastră și ei ce vor face?

Aveau nevoie doar de un impuls, îl cunosc bine pe tata. Ajunse în camera de hotel Andreea se aruncase de gâtul mamei sale și-i spusese cu mare duioșie: -Ești o mamă și o femeie minunată, ai tot dreptul să fii fericită.

96

Flora Stănescu – În vâltorile Dunării de Jos

CUPRINS 1.În vâltorile Dunării de jos<<4 2. Prima și ultima iubire.............10 3. Puterea,credinței<<<<<..23 4. O poveste de Crăciun<<......29 5. Apasă pe accelerație...tată!......51

97