CUFUNDATA-N VAIETUL LUMII (r)

1

CUFUNDATĂ-N VAIETUL LUMII Din amintirile mele sau ale celor pe care am ştiut să-i ascult. Am cules întâmplări adevărate, le-am trecut prin filtru personal şi le-am redat în stil personal.

Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei.

Din moment ce viaţa, cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie, consider că aşa este normal şi corect. Culeg întâmplări de la oameni şi le dăruiesc oamenilor.

Flora Mărgărit Stănescu 2011

Dedic acest volum nepoților mei: Mihai – Eduard, Anca -Sabina și Alexandru. Viața nu este mereu roz, dar noi o putem colora, dacă ne străduim să alegem numai ce este bun, frumos, curat și cinstit.

2

Prefața: CĂRŢI PILDUITOARE, CĂRŢI EDUCATIVE de Cezarina Adamescu | Octombrie 15, 2011 COPILĂRIA VĂZUTĂ PRIN DIOPTRII SUFLETEŞTI Flora Mărgărit Stănescu, „Cufundată-n vaietul lumii”.

Se ştie, îndeobşte, că dioptriile au puterea de a clarifica, de a limpezi vederea şi de a mări lucrurile, astfel ca ele să devină cât mai vizibile. Ele desemnează, nu neapărat un om cu deficienţe de vedere, dar, unul care doreşte să distingă, să vadă mai bine persoanele şi lucrurile din jur. Cu atât mai mult, dioptriile sufleteşti, te ajută să vezi cu sufletul, adică să pătrunzi în miezul lucrurilor sau chiar în inima oamenilor, să-i “citeşti” şi să-ţi dai seama cu cine vorbeşti.

Antoine de Saint Exupery în fermecătoarea poveste “Micul Prinţ” are o replică rostită de Vulpe, care a rămas un reper pentru conduita omului: “Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul”.

Aşadar, pentru a vedea mai bine cu sufletul şi a ne regăsi în povestirile Florei Mărgărit Stănescu, e nevoie de oarece dioptrii sufleteşti care au darul de a aduce pe un ecran mental, imagini fermecătoare din 3

copilăria fiecăruia. Şi noi, dornici de similitudini, întreprindem o călătorie iniţiatică în trecut, până la vârsta primilor ani, vârsta ferice când încă nu pierdusem Paradisul. Alegându-ne, eventual, de la un Magazin fermecat, astfel de dioptrii, putem să ne luăm avânt, ca pe covorul zburător, până hăăăt! pe strada Copilăriei şi în casa natală, alături de părinţi, de fraţi şi surori, de tovarăşi de joacă, trecând prin filtrul amintirii obiceiurile, traiul de atunci care era cu totul altul decât cel de azi. Însă, în orice epocă, în orice ţară, copilăria nu poate fi decât fermecătoare, în pofida, uneori, a unor condiţii neprielnice.

V-aţi întrebat vreodată, de ce e fericit un copilaş care se joacă în ţărână cu picioruşele goale, alături de alţii? Care se murdăreşte, aleargă, cade, se răneşte, este îmbrâncit, mai primeşte câte un pumn, mai dă şi el doi, se prinde în jocuri încântătoare şi dacă e întrebat cum se simte, spune că totul e minunat, chiar dacă acasă îl aşteaptă un trai modest şi părinţii nu prea au ce să-i dea de mâncare şi cu ce să-l îmbrace. În inocenţa lui, el nu face încă deosebirile dintre traiul super-îmbelşugat al unora şi sărăcia lucie în care se zbat alţii, în mintea lui, totul e încă egal, lumea trăieşte la fel şi, dincolo de uliţă sau stradă, în imensitatea oraşului şi a necunoscutului, oamenii sunt de aceeaşi condiţie cu el, trăiesc aidoma. Abia la şcoală va observa unele prăpăstii şi diferenţe, care se vor adânci pe parcurs până la ireconciliere.

4

Dar în primii ani, Raiul este aici, în casă, ogradă, uliţă, la câmp, în pădure, în vie, alături de cei cunoscuţi.

Termenele de comparaţie vor veni mai târziu. Însă pe unii prichindei, sărăcia şi lipsurile îi marchează profund şi aşa vor rămâne toată viaţa. Cufundaţi în amintirile lor din copilărie, ei rămân timoraţi, complexaţi, ancoraţi într-o stare chinuitoare pentru că nu pot uita neajunsurile prin care au trecut, tragediile pe care le-au trăit, îndeosebi cei care au avut neşansa de a se naşte în perioade de război sau imediat după marile conflagraţii. Copiii nu se pot rupe prea lesne de trecutul lor, legăturile cu primii ani de viaţă sunt foarte puternice. Iată de ce se întorc mereu de unde au plecat, sperând să se regăsească aceiaşi.

Vaietul lumii nu e acelaşi însă, cu Vaietul Duhului. Duhul adie, şopteşte, cheamă, îndeamnă, dă nume, trimite spre vestire pe cel pe care l-a ales.Vuietul lumii poate simboliza pierderea identităţii, căutarea perpetuă a unui reper, a unui model, agăţarea de o himeră, pentru ca după un timp, să sufere o dezamăgire care poate avea repercursiuni grave.

Metafora din titlul acestei cărţi oglindeşte o stare a fiecăruia dintre noi, care suntem cufundaţi în absurdul cotidian din care, arareori putem ieşi cu faţa curată, dar mai ales, cu sufletul neîntinat.

A şti să-i asculţi pe oameni atunci când au ceva să-ţi comunice, este, fără doar şi poate, o virtute, un 5

har care le întrece pe cele ale răbdării şi politeţei.

Este virtutea bunului simţ. Flora Mărgărit Stănescu mărturiseşte în scurta prezentare de început a acestei cărţi că ştie să asculte oamenii, să culeagă întâmplări adevărate, trecându-le prin filtrul personal şi să le metamorfozeze în pagini agreabile de literatură, din care cititorul are numai de câştigat. Este, de fapt, regula numărul unu a unui om care mânuieşte condeiul. Dacă nu ai răbdare ori nu ştii să asculţi poveştile altora, relatarea ta va fi searbădă şi săracă, dar mai ales, fără suport istoric sau psihologic.

O istorisire inspirată din realitate are în componenţă amănunte care le scapă celor mai mulţi oameni. Îţi trebuie ochi de privit, ureche de auzit, simţuri treze care să-ţi semnaleze faptul extraordinar din cel comun, pepita din noianul de nisip, esenţa din faptul banal. Şi toate aceste calităţi sunt apanajul scriitorului autentic.

“Cufundată-n vaietul lumii” este o astfel de scriere, inspirată din propriile amintiri şi întâmplări ca şi conjunctura în care s-au desfăşurat anumite evenimente din viaţa autoarei.

Flora Mărgărit Stănescu începe, firesc, cu perioada copilăriei, de la vârsta primei păpuşi adevărate din carton presat şi cu faţa pictată, şi ne istoriseşte cu emoţie-n vârful condeiului, împrejurarea în care a primit-o, ocazie cu care descrie tradiţia creştină a împodobirii bradului în Ajun de 6

Crăciun cu jucării şi podoabe confecţionate manual de familie sau chiar de autoare.

Cine citeşte în zilele noastre relatarea despre aceste obiceiuri, poate e tentat să surâdă maliţios, dacă nu cumva, să râdă de-a binelea. Dar în acele vremuri, acum 50-60 de ani, acestea erau luate în serios şi, cu modestele mijloace materiale, se respectau tradiţia şi datina creştinească. Şi nu mică era bucuria copiilor, ba chiar şi a adulţilor, când găseau sub brăduţul sărăcăcios, câte un cadou mic pregătit cu dragoste şi migală, pentru fiecare membru al familiei. Era cel mai frumos moment, fixat în memorie de fiecare, pentru că era unic.

Amintiri învăluite-n lacrima nostalgiei, de acasă, de pe stradă sau din vecinătate, se derulează în faţa ochilor noştri sub forma unor proze cu tentă memorialistică. Perioada dificilă de ocupaţie rusească, încărcată de temeri şi primejdii felurite, îndeosebi pentru copiii care nu aveau voie să părăsească spaţiul curţii şi-şi găseau jocuri şi jucării doar în casa părintească.

“Vecinii noştri ruşii” este istorisirea în care autoarea-copil are prilejul de a viziona primul film din viaţa ei, la un vecin unde erau cantonaţi nişte ofiţeri ruşi. Copiii sunt cu toţii fascinaţi de cutia magică în care se aflau atâţia oameni şi animale ce se mişcau pe cearşaful alb, improvizând un ecran, ca şi când erau gata să năvălească în ograda unde se aflau cu toţii 7

urmărind filmul. Povestea este antrenantă, amuzantă, autoarea având un dar deosebit al relatării.

O altă povestioară, “Abandonat şi găsit” – relatează despre găsirea de către o soră mai mare a unui nou născut într-o lizieră de salcâmi aproape de casă, pretext pentru a povesti despre familia în care sa născut şi a crescut, familie modestă, dar demnă şi cinstită din toate punctele de vedere, care a constituit un exemplu pozitiv pentru copiii lor şi pentru vecini.

Figura mamei se detaşează: o femeie simplă dar cu mult bun simţ, care-şi creştea cei şapte copii în frica lui Dumnezeu, dându-le mereu pilde despre cum să se comporte, pedepsindu-i ori răsplătindu-i, după cum merita fiecare.

Povestirile sunt inegale ca întindere epică dar conţin, fiecare, aspecte interesante ale vieţii de la mijlocul secolului XX, într-o familie de condiţie mijlocie din împrejurimile Bucureştiului, cu mulţi copii, cu greutăţi şi nevoi, mai ales că războiul adusese după sine, ani grei de secetă şi foamete, iar apoi cu hainele şi alimentele raţionalizate, pe cartelă, cu condiţii precare de învăţământ şi lipsă acută de mijloace de informare. În aceste condiţii, un copil de câţiva anişori care reuşea să frecventeze o grădiniţă, apoi o şcoală, era considerat norocos. Familiile făceau toate eforturile pentru a-şi susţine copiii la şcoală, la internat ori în diferite alte instituţii.

8

Cei care au trăit acei ani îşi pot aduce aminte că nimic nu era uşor de obţinut sau de întreţinut. Abia mai târziu aveau să fie electrificate comunele, satele, cătunele şi să se creeze condiţii umane de şcolarizare pentru viitorii specialişti. Cu toate acestea, educaţia era făcută în familie şi, ceea ce copiii învăţau de la părinţi şi bunici era de natură să-i formeze ca oameni adevăraţi. Este şi cazul autoarei acestei cărţi care nu uită imaginile copilăriei, ci le împodobeşte cu voalurile amintirilor, netezind asperităţile şi lucrurile neplăcute.

Părinţii erau stâlpii care susţineau edificiul familiei din care răsăreau mai târziu lujerii şi se răspândeau în lume. Stilul de relatare este simplu, neîncărcat cu mijloace inutile de expresie, cu o naturaleţe şi prospeţime a frazei pe care o dă sita vremii, dar şi iscusinţa scriitoarei. Autoarea evocă iernile din anii ’50 cu nămeţii cât casa şi cu tuneluri săpate ca să se poată ieşi afară. Amintirea pâinii de casă şi a jumărilor de porc, a cozonacului scos din cuptor, consumate iarna, îi aduce parcă în nări mirosuri apetisante şi gust de copilărie, nu în zadar numită de ea “O iarnă ca în basme”.

Scriitoarea relatează şi anumite episoade dramatice pe care le-a traversat familia în acea perioadă, cum a fost cea a inundaţiilor precum şi tragediile care s-au întâmplat când unele case au fost distruse de apă împreună cu toată agoniseala de-o 9

viaţă, cu pomii din grădină, cu orătăniile din curte şi cu sufletele sfârtecate de supărare şi de groază.

Momentul este redat în chip realist şi, în ciuda dramatismului, are şi câteva elemente hazlii.

Prima călătorie în Bucureşti constituie pentru fetiţa de altădată din comuna Otopeni, un eveniment major, acum elevă în Capitală, de aceea e reţinută cu lux de amănunte şi redată fidel, cu toate stările şi sentimentele aferente.

Amintirile se constituie chiar în mici povestiri savuroase care dau farmec scriiturii.

Buna creştere primită în casa părintească o face să se minuneze de primele imagini ale vitrinelor cu minunăţii care luau ochii trecătorilor. Iată ce-şi aminteşte scriitoarea: „Luxul n-a pătruns niciodată în casa noastră parintească, dar nici beţia, desfrâul sau alte apucături de acest fel, n-au existat. Am crescut liberă ca pasărea cerului, cântam cât mă ţinea gura printre vişini şi pruni, sveltă ca o plantă răsădită pe un pamânt bun.

Veselă şi fericită ca toţi copiii, pe care îi ocrotesc părinţii adevăraţi. Veşmintele mele modeste şi ieftine, nu m-au făcut niciodată să roşesc. De mic copil am purtat în suflet mândria omului sărac dar curat, atât la propriu cât şi la figurat”.

Povestea este fixată în memorie şi datorită peripeţiilor prin care a trecut atunci, la prima călătorie în Bucureşti, la amenzile pe care le-au primit, ea şi 10

colega ei de la un miliţian pentru că nu au traversat pe zebră, dar şi amintirea chipului micuţei cerşetoare din Piaţa Amzei.

Pornite să descopere lumea şi chiar s-o cucerească la 14 ani, fetiţele de la liceul bucureştean descoperă o lume ascunsă lor până atunci, plină de contradicţii pe care deocamdată nu le înţeleg. Fel şi fel de întrebări se iscă în minţile lor. De ce oamenii bogaţi nu au milă de cei nevoiaşi, de ce o femeie cu stare îngrijeşte şi iubeşte un căţel mai mult decât pe un copil, de ce există cerşetori. Şi mai ales, de ce există profitori de pe urma acestor sărmani puşi să cerşească?

Constatările de acum faţă de amintirile de atunci ale autoarei sunt fără echivoc şi în toate, autoarea nu se abate de la principiile sale de viaţă: „Am mers mai departe, în lume, în viaţă, observând atât cele bune dar şi cele rele. Într-adevăr, de unul singur nu poţi schimba mare lucru, dar dacă poţi însenina sufletul cuiva, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, consider că este bine să o faci.

Fata despre care am povestit, se regăseşte în miile de cerşetori, care fac din cea mai umilitoare formă a existenţei umane, o meserie, un mod de viaţă”. În următoarea secvenţă istorisită atenţia noastră este mutată spre sentimentul cel mai vechi din lume, spre iubire. O iubire universală care cuprinde pământ 11

şi cosmos, apă, soare, stele, oameni, vietăţi, îngeri.

Asistăm alături de autoare la „Un răsărit superb” , un spectacol al luminii proiectate pe cer astfel încât îţi creea impresia unui colţişor de rai. „Întâmplări neprevăzute” – este o nuvelă amplă, poate un fragment de roman în care, întorsăturile de situaţie dau măsura exactă a faptelor fiecăruia. Şi Regula de Aur a creştinismului este aici pusă în evidenţă cu precădere: Nu face rău cuiva pentru că acel rău se va întoarce cândva, împotriva ta. Mai pe româneşte: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.

Destinul bărbatului Mihai, tatăl lui Cosmin este răvăşit de un accident în urma căruia rămâne orb şi dus la un azil de bătrâni, îngrijit de propriul fiu, ajuns medic oftalmolog. Întâmplare, coincidenţă?

Mai exact, Providenţă.

Sunt atinse pe rând, multe probleme spinoase, foarte frecvente în societatea noastră: soarta bătrânilor uitaţi de copii, a copiilor abandonaţi de părinţi, a cerşetoriei, a neşansei în căsnicia încheiată din interes, a afacerilor oneroase care în cele din urmă sfârşesc prin a fi descoperite.

Cu multă îndemânare şi iscusinţă, autoarea scoate la iveală adevăruri de necontestat pe care le serveşte garnisite cu exemple pe măsură: suntem adeseori înverşunaţi pe cine nu trebuie, adică exact pe acele persoane care ne iubesc cel mai mult. De câte ori nu greşim revărsându-ne furia oarbă asupra 12

persoanelor dragi şi în schimb facem concesii şi compromisuri faţă de persoanele care ne chinuie, ne asupresc, ne fac să suferim. Este un paradox al vieţii.

Faptul că medicul Cosmin este alături de tatăl său Mihai în timpul bolii şi al internării sale la azil este un bun exemplu de comportament filial creştinesc, care ne îndeamnă să iertăm pe cei care ne-au pricinuit suferinţă. Şi un fel de compensaţie a răului pricinuit familiei de către tată. Toate acestea se răsfrâng în chip neplăcut şi asupra odraslelor care preiau de la părinţi comportamentul defectuos. Este şi cazul Aurorei, fiica lui Mihai şi sora vitregă a lui Cosmin, care ajunge să se drogheze şi să-şi risipească viaţa în zadar.

Lumea tumultuoasă a adolescenţilor este abordată în proza „Între Bach, Pitagora şi Rocco” – în care ne sunt înfăţişate probleme ale tineretului de azi.

Probleme grave ale adolescenţilor sunt tratate în chip uşor didactic şi în scrierea „Mentalitate” care are drept subiect soarta unor fete care cad pradă uşor, amăgite de bărbaţi şi sfârşesc în chip tragic, fie născând copii şi abandonându-i, fie refugiindu-se în droguri şi alcool sau cu tentative de suicid în urma unor depresii provocate de experienţele traumatizante prin care au trecut. În proza „O iubire până dincolo de moarte”, cu specificaţia de sub titlu („Strict autentic”) – scriitoarea ne introduce în atmosfera medicală a Sanatoriului Techirghiol, unde facem cunoştinţă 13

cu personajele, venite la terapie. Aflăm în trecere şi legenda statuii lui Techir dar şi cazul unei femei care rămăsese văduvă în urmă cu 30 de ani. Povestirea dobândeşte un accent supranatural prin relatarea văduvei care, într-o împrejurare dramatică (moartea soţului ei) – mărturiseşte că i-a văzut sufletul înălţându-se sub forma unui ghem luminos spre tavan, în timp ce asupra ei s-a abătut o ploaie de pulbere aurie. Femeia a dobândit puteri paranormale şi a început să practice, după oarecare studiu, tratamentele cu bioenergie, apoi levitaţie, spiritism şi alte fenomene care ţin de paranormal.

Următoarea povestire se intitulează „Blestem sau dreptate divină” (strict autentic) şi relatează o dramă petrecută într-o comună dobrogeană, un caz nefericit de incest care avea să fie răsplătit peste măsură cu moartea a două fetiţe nevinovate, înecate în acelaşi timp în Dunăre.

“Zborul de noapte” este povestea unor fete ajunse în semiobscuritatea unui bordel oriental, ademenite de un tânăr care se ocupa cu trafic de carne vie, sub acoperişul unor jobb-uri la restaurante şi pizzerii, lucru arhicunoscut în ultimele decenii chiar la noi, când mii, poate sute de mii de românce ajung victimele unor traficanţi. La sfârşitul povestirii, vocea auctorială se face simţită prin unele observaţii de bun simţ.

14

Întâmplări din lumea afaceriştilor şi a celor care câştigă bani lesne ne relevă faptul că viaţa nu valorează, în concepţia lor, decât, distracţie, lux, plimbări, petreceri destrăbălate. Toate acestea fac parte din „vaietul lumii” pe care autoarea a reuşit atât de real să-l surprindă. Şi de care, adeseori, doreşte să se distanţeze.

Visul spulberat al unei fete care urma să fie mireasă, durerea şi neputinţa ei în faţa refuzului băiatului chiar în ultima clipă, pe motiv că nu doreşte copii, îşi pun amprenta pe viaţa tinerei, în povestirea „Fără rochie de mireasă” O altă istorisire – strict autentică – aşa cum îi place autoarei să ne atenţioneze este intitulată „Spre mormânt cu zâmbetul pe buze”. Este povestea unei femei îndoliate, în vârstă de 55 de ani care pierduse câteva fiinţe apropiate şi în chip deosebit, durerea era pricinuită de pierderea surorii sale care fusese paralizată 15 ani, bolnava fiind supusă unui tratament inuman de către nora sa. În cele din urmă, sărmana femeie se stinge cu zâmbetul pe buze, iertându-şi nora şi fiul care o maltrataseră şi îi pricinuiseră atâta suferinţă, doar pentru avere. Şi autoarea conchide: „Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari”.

15

Tot un caz autentic este şi cel relatat în proza „Incredibila iubire”. Un caz interesant de iubire între o tânără plecată să lucreze în Italia şi un bărbat de 50 de ani, suferind într-un cărucior cu rotile. Situaţia precară în care trăia în ţară au făcut-o pe tânără să-şi caute un loc, unde a văzut cu ochii. Munca titanică de la azil, au făcut-o, în cele din urmă pe Despina să se simtă epuizată, descurajată, fără nădejde. În aceste condiţii, fata se apropie de Paulo de care şi-a unit destinul cîţiva ani mai târziu.

Din când în când, în povestire intervine vocea auctorială care-şi spune părerea: „Se impune aici o întrebare…fata asta cerea atât de puţin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?”

Ea sugerează adeseori şi eventualele norme de comportament pe care trebuie să le aibă un creştin dacă vrea să trăiască în linişte cu el însuşi şi cu cei din jur, cu atât mai mult în familie. „Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei”.

Ultima povestire, “Întoarcerea fiicei risipitoare”, aluzie la Parabola biblică a Fiului risipitor existentă în Evanghelie. Acţiunea ne conduce, de data aceasta într-o maternitate unde există un salon plin de copii abandonaţi. Micuţa Carmen este înfiată de o familie care-şi dorea cu ardoare un copilaş. Crescută fără griji, 16

tânăra află că e înfiată şi atunci se dezlănţuie în ea spiritual rău, plecând de acasă şi picând în mâinile unui om de nimic care a profitat din plin de naivitatea şi de furia momentană a fetei îndreptată împotriva familiei adoptive.

Nimic nou sub soare. Cazuri din acestea există cu miile. Important e să-şi dea seama la timp încotro se îndreaptă şi ceea ce vor de la viaţă.

Cu un stil lejer, relaxat, bazat pe amintiri şi mărturisiri de-ale altor persoane, Flora Mărgărit Stănescu şi-a aşternut gândurile, amintirile bunătatea şi crezul creştin pe hârtie, în 18 povestiri antrenante, pline de miez şi de poveţe, lăsând mărturie urmaşilor că viaţa trebuie trăită demn şi cu credinţă în Dumnezeu.

Că şi-a propus acest lucru sau nu, autoarea a reuşit cu brio să ofere cititorului una din acele cărţi încărcate de lumina înţelepciunii, de pilde şi experienţe de viaţă, relatate cu sinceritate şi lejeritate, spre învăţătura celor care vor dori să ia aminte.

CEZARINA ADAMESCU www.agero-stuttgart.de 11 octombrie 2011

17

Prima păpuşă adevărată Mă obişnuisem ca în fiecare an, în dar de Moş Gerilă, (pe atunci Moș Crăciun era ignorat) să primesc o păpuşă din materiale rămase de la cearceafurile şi rochiţele făcute de mama.

Mai reuşite sau mai caraghioase, erau şi ele nişte daruri puse sub bradul destul de modest, pe care-l împodobisem chiar şi eu și surorile mai mari, cu lănţisoare de hârtie colorată cu zalele lipite cu făină în amestec cu puţină apă. Agăţam în el şi nuci îmbrăcate în staniol, în care băgam o scobitoare şi le legam cu aţă de crenguţele bradului.

Mai târziu au început să apară câteva globuri şi ţurţuri de sticlă şi steluţe de carton cu glob pisat pe ele.

Aveam şi lumânări în suporturi din tablă, dar noi cei mici nu aveam voie să le aprindem, să nu se aprindă întreg bradul.

Cu câteva zile înainte de Anul Nou, a venit tata acasă, cu darurile de la pomul de iarnă de la serviciu.

Erau unele lucruri bune, un trening, un fular, mănuşi, dulciuri. Cel mai mult mi-a atras atenţia o cutie mai deosebită în care se afla o păpuşă adevărată.

Era din carton presat şi lăcuit pe deasupra apoi pictată faţa păpuşii. Niciodată nu văzusem ceva mai frumos.

Am îndrăgit-o din primul moment.

18

Nu i-am dat un nume, din moment ce era singura nu aveam de cine să o deosebesc.

Era păpuşa şi atât. Eram în stare să dorm cu ea, sau să o port după mine peste tot.

Mă simţeam aşa de importantă cu ea şi aveam mare grijă să nu se murdărească.

Am declanşat o adevărată dramă când am vrut să o spăl. Cartonul a început să se înmoaie iar culorile...un dezastru.

Am îceput să plâng, cu atâta părere de rău, de parcă era un copil bolnav.

Sora mea mai mare a aşezat păpuşa la soare, i-a curăţat puţin câte puţin faţa de amestecul de vopsele, iar un picior l-a înfăşurat în pansament, după ce s-a mai uscat cartonul. În starea aceasta se află şi astăzi acasă la sora mea.

Numai rochiţele i le-a mai schimbat.

La toţi ne-a fost drag de ea.

Vecinii noştrii rușii Pentru că pe strada noastră circulau tot felul de maşini militare şi soldaţii ruşi mişunau peste tot, nu aveam voie să ieşim la poartă sau pe stradă.

Deci singura noastră distracţie rămânea leagănul de scândură din nucul cel mare şi căţăratul în copacii din livada nostră.

19

Pe vremea aceea nu erau decât trei case cu etaj pe strada noastră.

O casă a unei familii de profesori, alta a unei familii de măcelari din tată-n fiu şi casa cojocarului, de vis-avis de noi, unde erau cantonați nişte ofiţeri ruşi cu familiile lor.

Nu-mi amintesc de cât timp erau ruşii vecini cu noi, dar îmi amintesc de la un rus, pe nume Andrei, care avea şi el copii acasă. De la el am primit nişte bucăţi de zahăr cubic dar bucăţi lungi, nu cum ne cumpăra nouă mama, când se întorcea din oraş.

Din discuţiile părinţilor am aflat că Andrei, cel care ne adusese zahăr, îl rugase pe tata să le cumpere şi lor ţuică de la magazin, că ei nu aveau voie să cumpere aşa ceva. La fel şi nişte scrumbii afumate.

Ce ar fi putut face tata decât să-l servească, altfel cine ştie ce se putea întâmpla.

Nu erau oameni răi. Îmi mai amintesc că una dintre soţiile de ofiţeri, a venit la mama să o întrebe de unde putea să cumpere lapte. Mama s-a dus cu ea, la familia care vindea lapte. Atunci ne-a invitat pe noi copiii să vedem un film la ei în curte.

Văd şi acum parcă nişte scaune împletite din nuiele gălbui pe care stau numai doamnele, restul, ofiţeri, soldaţi, noi copiii, a trebuit să stăm pe iarbă.

Pe peretele ce da spre livada cojocarului, unde nu prea erau ferestre, era prins un cearceaf mare alb.

20

Nu mai văzusem niciodată un film, iar fratele meu mai mic, în momentul în care zbura un pescăruş pe undeva la ţărmul mării, a început să strige; -uşi ! uşi ! de parcă venea spre noi.

Toţi s-au pornit pe râs, iar noi nu înţelegeam nimic, pentru că încă nu ştiam să citim.

Eram totuşi fascinaţi de imaginile ce se vedeau pe perete.

Printre soldaţi erau şi unii care se cam uitau după fetele de pe stradă. Încercau să afle numele lor apoi le strigau pe nume, dar stârneau hazul că aveau o pronunţie de numai a română nu semăna.

De necazuri nu i-am auzit pe părinţii mei să le fi făcut ruşii. Poate că nu toţi au fost aşa de barbari cum se vorbea prin alte părti. S-au faptul că erau mai multi ofiţeri cu familiile, ţineu soldaţii sub control.

Abandonat şi găsit Trecuseră nişte luni sau poate chiar ani, de la plecarea ruşilor cu familiile lor cu tot. Casa cojocarului era acum locuită de o familie mai în vârstă, care fie au cumpărat casa, fie au primit-o de la stat, nu am de unde să ştiu, dar stiu că erau nişte oameni de treabă.

21

Cu femeia, mama se înţelegea foarte bine. Neavând copii, aceasta le îndrăgise pe surorile mele mai mari, foarte mult.

Ba uneori îi zicea mamei, măcar pe cea mică, adică pe mine să mă dea spre înfiere, dar mama, de fiecare dată... nu şi nu.

Mama fiind singurul copil la părinţi şi-a dorit o familie mare şi nu s-ar fi îndurat de nici unul dintre noi, oricât de greu i-ar fi fost. Era conştientă că poate ne-ar fi fost mai bine şi nici nu eram departe de casă, dar inima ei de mamă nu se putea învoi la aşa ceva.

Muncea din zori şi până-n noapte să nu ne lipsească de strictul necesar, dar de dat...nici nu putea fi vorba.

Cum tata lucra la CFR, pleca dimineaţa şi se întorcea seara. Odată cu venirea comuniștilor la putere, pierduse atelierul de confecționat încălțăminte din Buzău și se angajase la CFR, gestionar la magazia de scule. Mama avea grijă ca masa de prânz să fie caldă şi trimitea pe unul din noi la el cu mâncare. Într-una din zile o soră a mea mai mare, mergând cu mâncare la tata, cum drumul trecea printr-o lizieră de salcâmi, a auzit un plâns de copil mic. S-a apropiat cu teamă să vadă ce este şi a găsit un copil în scutece lăsat lângă poteca pe unde trecea lumea spre magazinul alimentar. Cu siguranţă mama copilului, era ascunsă prin apropiere.

Cum era miloasă din fire, sora mea a luat copilul şi l-a dus mamei.

22

Vecina care nu avea copii ar fi vrut să-l păstreze pentru ei şi să nu spună autoritaţilor nimic, dar ai mei au anunţat găsirea copilului abandonat.

La scurt timp s-a aflat şi al cui era, dar mama a fost scoasă din dreptul de părinte şi copilul a fost dus la un leagăn de copii.

După un timp de la această întâmplare, surorile mele au vrut să-i facă o farsă vecinei şi au înfăşat păpuşa mea într-un prosop şi s-au dus la ea spunând că au mai găsit un copil. Reacţia a fost, cum era de aşteptat...

- Pe ăsta nu-l mai declarăm, îl opresc eu. Dezamăgirea ei a fost mare, când a văzut păpuşa. Ea chiar îşi dorea un copil.

Ce zile frumoase mai petreceam, fără griji şi fără temă. Aveam o alee de stânjenei mov de la casă până la poartă. Crescuseră aşa de înalţi că ne ascundeam sub tufe şi o strigam pe mama, cu vocea unei vecine, nemţoaică măritată cu un turc, care creştea capre. Se numeau Mohamed şi Abidat, dar numele ei real era Carolina.

De multe ori venea la noi să scoată apă din fântână şi o ţinea pe mama de vorbă, iar noi ne stricam de râs când o auzeam cum vorbea ea româneşte.

-Madam Margarit n-ai vazut capru meu, sau pe Mohamed.

-Nu le-am văzut coană Carolină, că am avut treabă prin casă, poate copiii....răspundea mama.

23

Alteori o strigam pe mama, cum obişnuia să o strige coana Carolina.

Dar când venea să vadă cine era, noi izbucneam în râs şi o porneam printre pomi.

-Voi eraţi...tartori ce sunteţi, ne apostrofa mama, veniţi voi la masă, vedeţi voi....dar până seara uita şi ne umplea farfuriile cu ce ne plăcea mai mult, adică brânză cu smântână şi mămăliguţă.

De acest fel de mâncare mă leagă o amintire pe care nu o voi uita niciodată.

Cum era vară şi nu aveam lecţii de făcut, îmi dăduse mama un castron de tablă să adun în el flori de muşeţel pentru iarnă, pentru ceai.

Am adunat cam un sfert de castron şi l-am dus în casă fără să spun un cuvânt. Am plecat la joacă fără să mă mai gândesc, la florile de muşeţel.

Mama a luat castronul, nu m-a întrebat nimic, dar seara la masă, a pus farfuriile pline de mămăliguţă cu brânză şi smântână, pentru toţi, iar mie cam un sfert de farfurie, cât muşeţel am cules.

Am privit la toţi ce aveau în farfurii, am mâncat atât cât mi-a pus, apoi m-am ridicat să plec la culcare.

Nu am întrebat nimic, dar m-a durut aşa de tare, că degeaba a vrut mama să-mi mai pună pe urmă, nu mi-a mai trebuit nimic.

Cu greu mi-am stăpânit lacrimile să nu mă vadă nimeni că plâng şi într-un târziu am adormit, aşa de umilită m-am simţit.

24

Mult timp am stat tristă, fără chef de joacă, încât mama a renunţat să mă mai pună să fac ceva, le făcea singură pe toate. Avea aşa de multe de făcut iar eu copil fără minte ce eram, nu o ajutam când avea mai mare nevoie.

O iarnă ca în basme Frumoase mai erau iernile prin satele şi comunele din împrejurimile Bucureştiului. Dar şi când începeau să se topească zăpezile, greu mai ieşeam fără cizme până la şosea.

Aveam numai şase anişori şi mergeam la grădiniţa din comună.

Din cauza ninsorii şi a viscolului, nu mai aveam voie să ies din casă. Grija surorilor mele mai mari era în primul rând să nu ne îmbolnăvim, eu şi fratele meu mai mic.

Mai văd şi acum tunelul din faţa uşii de la intrarea principală. Nu mai şuiera vântul, se oprise şi ninsoarea, dar la nici o fereastră nu se putea zări o rază de lumină. În spatele casei şi pe partea laterală stângă, pe alocuri aproape că se vedea pământul.

Numai faţa casei era acoperită de un nămete uriaş de zăpadă, de aceeaşi înălţime cu casa, inclusiv acoperişul.

Prin tunelul săpat de tata se putea ajunge numai la fântână, unde apa îngheţase doar puţin la suprafaţă.

25

Mai văd şi acum cum stăteau câteva găini într-o ladă de lemn, cât mai aproape de soba mare de tuci cu plită. Noi copiii cei mici, nu îndrăzneam să coborîm din pat, de teama cocoşului, care în toamnă îl alergase de câteva ori pe fratele meu cel mic.

Tata spunea că va ajunge curând în oală, dacă nu se potoleşte, cocoşul bine-nţeles, dar la cât era de îngheţat...numai de noi nu-i ardea lui.

Trecuse Crăciunul şi Anul Nou, iar mama nu putuse să se întoarcă de la Buzău, de la bunici. Trei săptămîni a ţinut-o viscolul departe de noi. Din camera mare s-ar fi putut trece într-o camera laterală, era o uşa, dar în dreptul ei se afla un şifonier imens, cu trei uşi masive şi o oglindă la uşa din mijloc.

Aşa se face că neavând altă cale de a ieşi tata, a scos rafturile din mijlocul şifonierului, placajul din spate şi s-a putut strecura în camera laterală și de acolo afară.

Distracţia noastră era că treceam prin şifonier în camera dinspre stradă, care avea și intrare separat.

De acolo era mai uşor, că viscolul măturase toată zăpada, troienind-o în faţa casei. După două zile de muncă, tata cu fraţii mai mari, săpând mereu la baza nămetelui de zăpadă, acesta s-a prăbuşit, rupând copacii, şi tot ce a întâlnit în cale.

Abia atunci am văzut cum arăta livada noastră.Troinele lăsau să se vadă numai vârfurile

26

pomilor, în unele locuri. Priveam cu tristeţe copacii în care ne petreceam întreaga vară.

Toată tulpina nucului, destul de groasă era acoperită de zăpadă. În curtea noastră erau trei poteci înguste care duceau la fântână, la magazie şi la stradă, că poarta nici nu se vedea, iar strada ştiam unde este după stâlpii de telegraf.

Ne simţeam aşa de mici în acea imensitate albă, încât nu îndrăzneam să ne aventurăm mai mult de câţiva paşi, în apropierea casei, pentru a ne aerisi.

Se zvonise, că au început să apară lupii prin comună. Nu era de mirare, dincolo de calea ferată, începea pădurea Băneasa. Toţi erau îngijoraţi. Tata pleca la serviciu cu alţi vecini, numai în grup şi cu nişte prăjini de lemn cu cârpe înmuiate în petrol de lampă, pe care le aprindeau să nu se apropie lupii.

Erau pe alocuri nămeţi aşa de mari, că oamenii mergeau paralel cu sârmele de telegraf.

Au mai fost ierni, dar niciodată nu am mai văzut aşa ceva.

Alimentele se procurau greu, dar părinţii mei, oameni gospodari, aveau de toate. Beciul şi magazia asigurau hrana pentru întreaga iarnă.

Numai mama de ar fi fost acasă.

Când am vazut-o pe mama după trei săptămîni, am plâns de bucurie.

27

Ne-a fost teamă că viscolul o prinsese pe drum, dar de fapt nu a mai plecat nici un tren din Buzău, aşa că nu avea cu ce să vină. În cele trei săptămâni cât a lipsit mama, ne săturasem de carne prajită şi am reuşit să terminăm un porc.

S-a bucurat biata mama, când s-a văzut acasă şi că eram bine toţi, apoi a intrat repede să pună toate la locul lor. Ne-am rugat de mama să ne scape pe mine şi fratele cel mic, de cocoşul din lada de lângă sobă.

Până la urmă, tata i-a venit de hac şi a ajuns în oala de supă, săracul de el, dar a reuşit să-l sperie pe fratele meu, care nu se mai apropia de ladă. Îmi aduc cu drag aminte de câte bătăi cu bulgări de zăpadă am făcut cu copiii vecinilor.

Nu mai erau garduri, se făceau derdeluşuri care se întindeau pe două trei gospodării.

Frumoase ierni cu miros de pâine de casă, sau de jumări de porc de ne făcea să lasăm sania, să ne grăbim să intrăm în casă, numai de miros.

Cozonacul făcut de mama, era cel mai bun, de pe strada noastră. Muncea la el câte o noapte întreagă, dar era mândră când îl punea pe masă.

Setea ne-o potoleam rupând ţurţuri de pe unde găseam. După o asemenea ispravă mi-o amintesc pe mama, cum punea pe fruntea mea un prosopel ud, rece şi îngrijorată spunea tatălui meu, că dacă nu va scădea febra, trebuie neapărat să ajungă cu mine la doctor.

28

Mi-a trecut şi febra şi durerile în gât, dar numai după câteva zile de injecţii cu penicilină și streptomicină.

A fost una din lecţiile de viaţă, din câte îmi mai aduc aminte din copilăria mea. Turţuri nu am mai mâncat, dar îngheţată...tot timpul, iar răguşeala... la fel, tot timpul.

A trecut ceva timp pînă a început să se topească zăpada. Soarele încălzea din ce în ce mai tare, iar în livada noastră, a intrat tata cu fierăstrăul sa taie crengile rupte de viscol sau de greutatea zăpezii.

Abia în primăvară urma să completeze tata copacii dispăruţi, în iarna aceea.

Primăvara era așteptată cu mult drag, venirea Paștelui era pentru noi o mare sărbătoare. Nu înțelegeam din ce motiv la grădiniță nu ne era îngăduit să ne bucurăm de ea. În ziua de Paște, ca să nu mergem să ne împărtășim, am fost obligați să fim prezenți la grădiniță, unde am fost serviți cu felii de lămâie cu zahăr și am pierdut timpul aproximativ două ore, apoi ne-au dat drumul acasă. Indicațiile prețioase de la organizația de partid și excesul de zel, sau poate doar teama de a nu-și pierde locul de muncă, le-a făcut pe educatoare să procedeze astfel.

Inundaţie mare Nu-mi mai aduc bine aminte dacă a plouat multe zile, sau torenţial. Dar îmi aduc foarte bine 29

aminte de susurul apei, încet la început, apoi din ce în ce mai puternic. Îngrijorarea crescândă a mamei mele şi agitaţia de pe afară a tatălui meu şi a fraţilor mai mari.

Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă şi priveam curioşi pe fereastră, eu şi fratele mai mic. În faţa casei se agitau cazmale şi lopeţi, tata dădea ordine scurte dar ferme. Nimeni nu comenta. Se apucaseră de săpat un şanţ în faţa casei, aruncând pamântul în afară. Cu cât se ridica acel dig în faţa casei, cu atât mai tare se auzea vuietul apei care năvălea prin grădinile vecinilor, prin livezi şi vii.

Mama şi o soră mai mare, se chinuiau cu o scară să urce în podul casei, tot ce puteu aşa la repezeală. Un frate mai mare vine acasă în fugă şi-i anunţă pe părinţii mei, că cedase stăvilarul de la Străuleşti, iar întreg satul şi câmpul erau sub apă. Apoi luând cazmaua îl urmase în tăcere pe tata. Ploua mărunt şi se făcuse frig, dar nu ne dezlipeam de tocul uşii de la intrare, curioşi să vedem şi noi, cum vine apa.

Cu pelerine de ploaie sau numai cu saci în cap, toată noaptea fraţii mei şi tata, au săpat şanţul de jur împrejurul casei.

Parcă eram pe o insulă, iar cele două felinare aruncau o lumină aşa de slabă, că ne împiedicam la fiecare pas de câte ceva. Toată grădina noastră şi

30

livada erau acoperite de o apă neagră, murdară ce şopotea ameninţător împrejurul casei.

Cu tot digul improvizat făcut la repezeală de fraţii mei, şanţul se umplea cu apă văzând cu ochii, iar mama şi sora mea mai mare scoteau apa cu găleata şi o aruncau peste ridicătura de pământ scos din şanţ.

A continuat să plouă, dar şi ai mei au continuat să scoată apa, toată noaptea din şanţ.

Nu ştiu când ne-a trimis mama la culcare, sau cum de am putut dormi, dar dimineaţă, i-am văzut pe toţi livizi la faţă, stropiţi de noroi, şi abia se mai ţineau pe picioare de oboseală.

Nu am îndrăznit să ieşim nici în prag. Acolo se aşezaseră ai noştri cu câte o cană de lapte fierbinte în mână. Cu un beţişor în mână, tata venise la uşă şi ne arătase victorios.

-Uite cu cât a scăzut ! pe beţişorul din mână însemnase cu cât scăzuse apa.

Nu era mult, doi-trei cm, dar important era că începuse să scadă.

Parcă o văd pe mama, făcându-şi cruce şi mulţumind lui Dumnezeu, că nu intrase apa în casă. În mocirla de afară, nu era de ieşit, numai raţele se simţeau foarte bine, bălăcindu-se cu gălăgie. Apa din fântână nu se mai putea bea, era galbenă şi ajunsese aşa de sus că se putea lua cu cana. Prin curte nu mergeau decât cei mari care aveau cizme de cauciuc.

31

La câteva zile când soarele începuse să se arate mai des, iar pământul de lângă casă se mai zvântase, am început şi noi să ieşim.

Cum nu ne supraveghea nimeni, am scos din magazie o albie mare de lemn, în care spăla mama rufele şi am vrut să vedem dacă pluteşte. Cum nu s-a dus la fund, şi cum apa depăşea o jumătate de metru, ne-am urcat în albie şi cu două beţe, ne-am distanţat de digul de lângă casă. Noi bucuroşi nevoie mare că aveam o barcă, mama înmărmurită, să nu se răstoarne albia cu noi. La stradă erau şanturi adânci şi era chiar periculos. Nu mai ştiu cine, dar a venit după noi, ne-a tras lângă casă, apoi ne-a luat albia. Mica noastră distracţie ar fi putut sfîrşi rău, dacă nu vedea mama ce ispravă făceam.

Tot atunci îmi amintesc de amărăciunea mamei, când au început să se usuce pomii din livada noastră.

Mulţi pruni din care mama făcea un magiun de ne lingeam degetele, s-au uscat atunci din cauza inundaţiei. Şi piersicii au avut aceeaşi soartă. Numai vişinii au rezistat mai bine şi un nuc mare în care ne făcusem noi un leagăn.

Alte pagube nu am avut noi, dar o familie, buni prieteni cu părinţii mei, au avut casa mai în vale şi pluteau pernele prin casă. Nimic nu au avut timp să salveze, şi au fost nevoiţi să-şi facă altă casă, pe un teren mai înalt.

Era a treia casă, pe primele două le stricase apa.

32

După această mare inundaţie, autorităţile locale au stabilit să se facă un canal, pentru colectarea apelor, canal care să traverseze câmpul apoi să se verse undeva, în nişte gropi mari rămase din timpul bombardamentelor, în fort. Fiecare familie trebuia să presteze şapte zile de muncă voluntară, la aceste şanturi. Nimeni nu era scutit. Tânăr sau bătrân, sănătos sau nu, era obligatoriu. Aşa s-a făcut canalul care există şi astăzi.

Când vine apa mai mare, vin şi peşti, nu ştiu de unde, dar vin.

Mica cerşetoare Eram în vara anului 1962. Prin București mai fusesem eu, dar niciodată singură, fără mama. Abia începuse luna iulie şi de căldura mare, asfaltul se înmuiase rău, iar talpa sandalei abia se mai dezlipea de el. Eram două fete care abia împlinisem 14 ani şi de bucurie că luasem examenul de admitere, traversam bulevardul Magheru pe unde ne convenea nouă, în căutarea unui chioşc de îngheţată.

Otopenii mei, comuna în care m-am născut se afla la numai o jumatate de oră distanţă, dar niciodată nu mă

33

încumetasem să ies singură în oraş şi să colind bulevardele.

Atunci eram nevoită s-o fac, eram elevă în oraş…cine mai era ca mine.

Mă minunam de tot ce vedeam, vitrinele mă făceau să rămân fără grai. Magazinul Eva, mi se părea fantastic.

Uneori stăteam prea mult şi priveam vitrinele.

Luxul n-a pătruns niciodată în casa noastră parintească, dar nici beţia, desfrâul sau alte apucături de acest fel, n-au existat.

Am crescut liberă ca pasărea cerului, cântam cât mă ţinea gura printre vişini şi pruni, sveltă ca o plantă răsădită pe un pamânt bun. Veselă şi fericită ca toţi copiii, pe care îi ocrotesc părinţii adevăraţi.

Veşmintele mele modeste şi ieftine, nu m-au făcut niciodată să roşesc. De mic copil am purtat în suflet mândria omului sărac dar curat, atât la propriu cât şi la figurat.

Aşadar, sporovăiam veselă cu colega mea, “ursulet”(luase vreo 10kg peste normal, pentru zile negre zicea ea), în căutare de îngheţate pe băţ.

Am tăiat oblic bulevardul Magheru, deşi becul semaforului din colţ era încă roşu. Cine avea timp de semafor? Abia ajunse pe celălalt trotuar, nu vedeam nici un chioşc de îngheţată dar, răsărit parcă din asfalt, un miliţian, cu carnetul de amenzi în mână, ne-a oprit cu un semn.

34

-Ia scoateți voi câte 5 lei fiecare şi data viitoare traversaţi ca toată lumea, pe acolo ... şi ne descrie cu mâna un arc de cerc, spre zebra pe care abia atunci am văzut-o.

Toată bucuria noastră se topise mai repede decât o îngheţată, uitată la soare. Aveam o listă făcută de mama şi trebuia să cumpăr câte ceva, din piaţa Amzei, iar miliţianul mi-a dat peste cap bugetul, cu carnetul lui de amenzi. Am tăiat câte ceva de pe listă, în nici un caz lipia, ştiam că mamei îi plăcea cel mai mult.

Mergeam tăcute una lângă alta, facând în minte calcule, să ne rămână bani de transport spre casă.

Am ocolit toată piaţa Amzei, mai mult din curiozitate decât pentru cumpărături. Într-un colţ al pieţei am auzit glasul firav al unei fete, de vârstă apropiată cu a noastră. Cu o mână învineţită, tremurândă, întinsă către trecători, cerea bani.

Ceva m-a oprit în loc.

-Un bănuţ cât de mic, fie-vă milă, un bănuţ….sunt orfană...se tânguia fata.

Mi se făcuse milă de ea.

Priveam contrariată când la fată, când la trecătorii surzi la scâncetele ei. Eram la un pas de a renunţa chiar şi la lipia pentru mama şi să-i dau ei banii. N-am avut timp de asta, ursuleţ, m-a înşfăcat de mână şi m-a admonestat supărată.

35

-Cât ai de gând să mai caşti gura? Hai să mergem.

Am urmat-o printre tarabe, mai mult ca să nu rămân singură.

-Ce-i de văzut aici? M-a mai repezit ursuleţ.

Depinde…gândeam eu în sinea mea...multe sau nimic.

Totul se rezuma la cine dorea într-adevăr să vadă.

Mi-am făgăduit în minte, ca altă dată când voi avea mai mulţi bani, să-i dau un leu întreg, nou nouţ şi să-i fac fetei o bucurie.

Pe nesimţite se instalase toamna.

Au început cursurile…am învăţat şi trecerile de pietoni, din centrul capitalei şi nu numai.

Din strada Cosmonauţilor, alergam în spatele pieţei Amzei, unde aveam terenul de sport.

Aproape că uitasem de fata care cerea bani, cu vocea de plânset şi cu mâna tumefiată tremurândă.

O întâmplare banală mi-a scos-o din nou în cale. Formasem două echipe de volei, la ora de sport şi nu numai o dată s-a întâmplat ca mingea să nimerească peste zidul ce despărţea terenul de sport, de tarabele din piaţa Amzei. Nu o dată alergam să recuperăm mingea, care făcea ravagii pe tarabele oamenilor, stârnind reacţii de tot felul.

Pentru noi era o distractie, pentru ei însă, un nou motiv de enervare. Sincer vorbind nu mi-a făcut niciodată plăcere, să escaladez un zid înalt de doi metri, dar îmi venise rândul şi nu puteam să zic nu.

Două colege m-au luat pe sus şi m-au trimis după 36

minge. Eram eu înaltă, dar când am sărit din vârful gardului de zid, mi s-a oprit respiraţia.

O senzaţie de cădere în gol.

Odată ajunsă jos, am stat un moment să mă dezmeticesc, apoi am început să caut mingea printre tarabele oamenilor.

Două femei bune de gură, au început să ne ocărască.

După ce că le împrăştiasem merele pe jos, mai umblam şi dezbrăcate (tricou şi şort), prin piaţă.

-Nu vă e ruşine…aţi uitat de unde aţi plecat ! Ptiu !

Doamne ce fete or mai fi şi astea, ce școală fac astea, nu le vede nimeni că umblă în halul ăsta pe stradă.

Mi-am dat seama că în şort şi tricou fiind, nu aveam de ce să stau la discuţie cu ele. Chiar mă simţeam prost. Pe vremea lor la şcoală, nu se făcea sport, mai strigase una în urma mea, după ce aruncasem mingea înapoi peste gard, să se continue jocul. Întoarcerea mea în teren, nu mai era posibilă tot peste gard, trebuia s-o iau pe boulevardul Magheru, să ocolesc, aşa cum eram îmbrăcată şi să revin pe terenul de sport. În graba mea în pas alergător, calc din neatenţie lăbuţa unei căţeluşe, scoasă la plimbare de o doamnă de vârsta mamei mele. Nu am timp de scuze, văd în treacăt faţa iritată a doamnei, care-şi examina javra, şi o mângâia ca pe un copil. Înalţ din umeri în loc de scuze şi alerg mai departe. Mai auzeam de departe: Pufi, cuminte mamă, astea au orbul găinilor, 37

te duce mama în braţe. Potaia nu mai scheuna, dar văzându-se luată în braţe, începuse să-şi lingă stăpâna pe barbă, în semn de recunoştinţă canină. Îmi trecuse prin minte o grosolănie la adresa javrei, dar având în vedere vârsta doamnei, m-am abţinut. Puţin a lipsit să nu o întreb în goana mea, de câţi copii s-a îngrijit la fel ca de caţeluşa ei, dar în acel moment am auzit iar glasul acela: “un bănuţ, fie-vă milă, un bănuţ cât de mic, sunt orfană”. Am încetinit instinctiv alergarea, am examinat faţa fetei de vârstă apropiată de a mea, care cerea bani. Cerea fără tragere de inimă, credeam chiar că-i era ruşine. Stătea cu privirea pierdută undeva în gol şi rostea ca un automat lozinca cerşetoare de bani.

O priveam de departe pe doamna care se zbenguia cu caţeluşa, făcând-o să sară pentru o bomboană, sau ceva bun.

Am privit fata care cerea bani de pâine, fata cu braţul schilodit de o minte bolnavă.

Aş fi vrut să-i sugerez doamnei, s-o ajute cu ceva pe fata amărâtă care cerşea, dar ceva m-a făcut să mă abţin. Cu ce drept m-aş fi amestecat eu, care eram tot un copil în treburile celor mari? Sigur m-ar fi făcut obraznică, sau chiar mai rau. Din nou nu aveam la mine nici un bănuţ, eram în costum de sport şi trebuia să mă grăbesc, pentru a prinde finalul partidei de volei şi să mă îmbrac în uniformă pentru ultimele ore de curs.

38

În mintea mea stăruia întrebarea? De ce trebuia să cerşească? De ce nu mergea la şcoală, chiar la şcoala noastră, putea veni, avea şi internat. Cum de se mulţumea cu felul acesta de viaţă? De ce boală suferea, dacă era într-adevăr bolnavă? Cine o schilodise şi o trimisese la cerşit? Era o imagine tristă, prea tristă pentru o fată de nici 14 ani.

Când am ajuns în teren, se fluiera sfârşitul partidei de volei. Nu ştiu cine a câştigat, dar ambele echipe aparţineau aceleiaşi clase.

La puţin timp după întâmplarea cu mingea, în ziua când am încasat bursa, am trecut împreună cu “ursuleţ”, prin piață. Îi cumpărasem mamei mele un batic, primul dar din banii mei şi aveam pregătit un leu, nou nouţ, pentru fata care cerea bani.

Am văzut-o de departe, i-am auzit şi vocea pierită, tânguitoare. Pe chipul ei se citea mai degrabă sila, deznădejdea, decât semne de boală. I-am dat leul de hârtie în mână şi am privit în tinicheaua de jos unde avea 2-3 bănuţi galbeni de 5 bani şi 2 albi de 10 bani.

A bolborosit ceva cu vocea ei slabă, dar o femeie din apropiere cu doi piepteni de os în mână, vine ca o vijelie şi-i smulge leul din mână.

Nu reuşise să-l ascundă la timp. O dojenea femeia cea aprigă, într-un limbaj pe care nu-l cunoşteam. Cred că era ţigăneşte şi-i tot arăta tinicheaua de la picioarele ei.

39

Colega mea mă apostrofează iritată; -Nu puteai să-ţi vezi de treabă? tu nu vezi ce fac astea?”

- Eu am văzut doar că i-a luat leul. Cu ce drept? Eu i l-am dat fetei, nu scorpiei de colo, mai zic dezamăgită.

Iar scorpia care trăgea dintr-o ţigare, pufăind ca o locomotivă cu aburi, venea spre noi şi: -Hai fetilor să vă dau în cărţi, poate vă măritaţi, că pă amărâta asta…nici moartea nu o vrea.

Ne-am îndepărtat speriate de ghicitoarea, travestită în vânzătoare ambulantă, am mai privit odată fata, care plângea cu lacrimi adevărate.

Nu mai cerşea, suspina în pumni nepăsătoare la micile monezi, care se adunau în tinicheaua de la picioarele ei. Scorpia văzând că plouă cu monezi îi mai aruncase câteva vorbe usturătoare tot în limba ei, iar trecătorii milostivi aruncau monezi din mărunţişul ce-l aveau prin buzunare.

Aşadar asta era tactica de lucru a scorpiei. Chinuia fata până când de disperare, aceasta izbucnea în plâns stârnind mila trecătorilor.

Unii mai ziceau indignaţi, îndepărtându-se în grabă: - Mai ţineţi pliscul baragladină.

Ursuleţ m-a tras din nou de mâneca uniformei şi m-a făcut mare proastă.

- Plec singură, dacă mai caşti gura aici, să ştii !

Am părăsit scena aceea cu inima grea de toată hidoşenia şi mizeria acelei lumi obscure, pe care 40

atunci o descopeream. Dacă mama ar fi fost cu mine aveam de auzit ceva cam așa: -Uite cine s-a găsit să schimbe faţa lumii. Dar cum nu era, am plecat...

Am mers mai departe, în lume, în viaţă, observând atât cele bune dar şi cele rele. Într-adevăr, de unul singur nu poţi schimba mare lucru, dar dacă poţi însenina sufletul cuiva, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, consider că este bine să o faci. Fata despre care am povestit, se regăseşte și astăzi în miile de cerşetori, care fac din cea mai umilitoare formă a existenţei umane, o meserie, un nou mod de viaţă. Mi s-a întâmplat să aud într-un film, expresia “este o artă să ştii să cerşeşti”, oare de ce nu ar fi “o artă să ştii să munceşti?”. Este grea munca, dar satisfacţiile pe care ni le oferă, nu se pot compara cu nimc.

Cu siguranţă că la vârsta ei, fata şi-ar fi dorit o altfel de viaţă, în nici un caz nu şi-a ales cerşetoria.

Dacă ar fi fost internată într-un orfelinat, viaţa ei ar fi fost alta. Trăia o viaţă impusă de alţii, cu interese obscure, care pe lângă schilodirea trupului, i-au schilodit şi sufletul, îngrădindu-i existenţa, maltratându-l, ignorând dreptul lui dat de Dumnezeu, acela de a fi liber.

Mă întrebam, cum de mama mea, care a născut şi crescut şapte copii, a ştiut să-i crească şi să-i îndrume pe fiecare, să-şi aleagă un drum în viaţă, 41

să fie oameni adevăraţi, să paşească în viaţă cu fruntea sus, iar de fata care cerea bani, nu se ocupase nimeni, doar profitau de pe urma ei. Am ajuns acasă cu două lipii şi cu baticul pentru mama. Eram aşa de fericită, că-i făceam o bucurie. Oare de cât timp nu mai primise un cadou? Gândeam în sinea mea. Când i-am dat baticul, m-a întrebat mirată; -De unde ai avut bani?

-Am luat prima bursă, am răspuns eu simplu, ca şi cum cel mai firesc lucru, era să-i fac un dar. Oare nu era chiar asa? Mamele nu trebuie uitate niciodată.

Sunt unice.

Un răsărit superb S-a scris cândva: “dacă iubire nu este, nimic nu este”. S-a repetat de sute de ori acest mare adevăr al existenţei umane.

Eu mă întreb: se poate trăi fără iubire?

Chiar şi când soarta-şi dezlănţuie stihiile oarbe asupra lui, omul speră pentru că iubeşte.

Să iubeşti oamenii, viaţa, florile, răsăritul soarelui, să te închini cerând lui Dumnezeu, binecuvântarea pentru ziua ce sub ochii tăi se naşte. Să iubeşti zborul păsărilor, să simţi că te înalţi o dată cu ele, să mângâi tristeţea oamenilor, uitând de propria tristeţe, este aproape o …fericire. A ignora sensibilitatea,

42

dragostea, frumuseţea, este la fel ca atunci când cineva intră cu bocancii într-un strat de flori.

Duritatea este o necroză a inimilor ce nu cunosc iubirea.

Strict autentic: era pe 1 ianuarie 1978, cred, prima zi din an, când am stat mai mult de o jumătate de oră să văd pe cer, un spectacol unic. Niciodată nu am mai văzut aşa ceva şi nici nu cred că voi mai vedea vreodată.

Spre răsărit vântul împrăştiase norii într-un fel de …alei, nu exagerez, am văzut arbuşti de culoare mov şi turchoise, imagini de basm care nu semănau cu nimic de pe pământ.

Alei luminate de o lumină filtrată, în culori calde, splendide.

Am gândit în sinea mea: “pentru o asemenea frumuseţe, merită să înduri toate mizeriile vieţii”. Şi acum cred acest lucru, altfel aş fi trăit …incomplet …degeaba.

Dacă există într-adevăr RAIUL, eu cred acest lucru, atunci cu siguranţă am văzut “ un colţişor din el”.

Nu există cuvinte să descrii aşa ceva.

Iată deci, frumuseţea care te lasă mut.

Te răpeşte, te fascinează, te uluieşte, dar nu poţi să o descrii în cuvinte. Sunt prea sărace.

O cameră de luat vederi era foarte bună, dar pe atunci nu era la îndemâna oricui.

43

Întâmplări neprevăzute Micul Cosmin intrase val vârtej în bucătărie, adulmecând aromele de prăjituri delicioase pregătite de mama. Împlinea opt ani şi se bucura din toată inima că la aniversarea lui va participa şi tata.

De data aceasta nu mai fusese reţinut de alte treburi, iar noua lui soţie nu avea nimic împotrivă.

Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi schimba mereu CD urile, întrebând-o pe mama, dacă ultimul era mai potrivit, dacă îi va plăcea lui tata.

Niciodată nu şi-a dat atâta osteneală, să-şi facă ordine în camera sa, printre lucruri şi jucarii. De data aceasta era aniversarea sa, la care sigur venea şi tata. Doar promisese şi un tată se ţine mereu de cuvânt.

Se înserase şi musafirii începuseră să apară, cu pachete frumos colorate, în ambalaje sclipitoare, iar Cosmin se bucura, mulţumea dar le punea deoparte fără să le deschidă. Îşi pusese el în minte, că primul cadou pe care-l va desface, va fi cel de la tata.

Se tot uita nedumerit la uşa de la intrare, doar va apare şi-i va sări de gât şi-l va strânge cu toată puterea lui.

Se deschisese uşa şi figura atât de mult aşteptată a tatălui apăruse în prag. Mama se grăbise să-l întâmpine, ca în vremurile lor bune, cu un zâmbet şi o sărutare pe obraz, urându-i bun venit. Bărbatul din uşă însă, îşi ferise obrazul, o împinsese uşor în lături, pe femeia cu care trăise mai mult de nouă ani, mama lui 44

Cosmin. Cea care-i dăruise acel minunat băieţel, isteţ candid şi frumos, la a cărui aniversare venise.

Mama îşi frânsese mâinile stâjenită de acest refuz, în văzul tuturor invitaţilor, dar mai ales în faţa micului Cosmin. Copilul suferea foarte mult în urma plecării tatălui său de acasă. Oricât ar fi dorit mama, ca fiul ei să nu aibă nici o urmă de tristeţe, la zi aniversară, acesta observase gestul de respingere al tatălui.

El stătea în cumpănă, dacă să se arunce de gâtul tatălui, sau să rămână lângă mama sa.

Cadoul de la tata, l-a primit, dar bucuria şi curiozitatea, se topiseră pe loc. Ar fi putut fi orice, nu mai avea nici o importanţă.

Păstrându-şi calmul ei obişnuit, mama invitase musafirii la masă şi chiar îl servise pe tata cu un pahar de şampanie pentru copii. Aceştia cu coifuri de carton viu colorate pe cap, făceau o larmă asurzitoare.

Fratele mai mare al unei colege de clasă, purta pe nas o bilă roşie precum clownul de la circ.

Când se adusese tortul cu cele opt lumânări aprinse, Cosmin simţise pe umăr o mână. Era mâna tatălui, care venise mai aproape să-l ajute să le stingă. În ochii micului Cosmin, luciră două lacrimi. Ce mândru se simţise, că el cu tata vor stinge lumânările de pe tort.

Când s-a cântat MULŢI ANI TRĂIASCĂ, tatăl îl luase în braţele lui puternice şi-l sărutase pe obraz.

45

Atunci Cosmin îi ceruse să doarmă în acea noapte cu el, numai o noapte...se rugase de el.

Cu o pirivire piezişă, barbatul se uitase la fosta soţie şi nu ezitase să o apostrofeze de față cu musafirii.

- Creşte-l ca pe un bărbat, nu ca pe o domnişoară.

Privirea lui rece şi sarcasmul, îi făcuse pe invitaţi să rămână un moment tăcuţi, înmărmuriţi.

Oare ce se întâmplase cu Mihai, omul atât de vesel şi de jovial altă dată, se purta de parcă întreaga lume era duşmanul lui.

Ca urmare a acestei ieşiri atât de nepotrivite, se grăbiseră să plece, fiecare pretextând câte ceva.

Umilinţa mamei fusese aşa de mare, încât cu greu îşi stăpânise lacrimile.

Adunând cele de pe masă, îl rugase totuşi pe Mihai, să-l ducă pe Cosmin la culcare, măcar de data asta, va adormi repede la cât de obosit era.

-Ești culmea femeie! se răstise el la ea, nici acum nu pricepi? Am o familie adevărată, cum să stau de adormit copilul? Sau este o altă manevră de a ta?

- Nu dragă, nu este nici o manevră, răspunse Ana, dar te-a aşteptat aşa de mult...

-Am spus eu că nu eşti în stare să-l creşti cum trebuie, o să ajungă un papă-lapte, de bine ce te ocupi de el.

Bosumflat şi încă bombănind, îl luase totuşi pe Cosmin de mână să-l ducă la culcare.

46

Din păcate nici copilului nu găsi nimic bun de spus.

Cosmin nu deschisese gura, decât când simţise că nodul din gât îl lasă să vorbească.

- Tată, se rugase el, rămâi noaptea asta cu mine...numai noaptea asta...

-Bine....hai la culcare răspunsese acesta morocănos.

Pe jumătate fericit, pe jumătate trist pe Cosmin îl doborâse repede somnul, iar tatăl se strecurase afară tiptil.

Ajuns în sufragerie, spusese sec: - Plec.

Fosta soţie răspunsese simplu: - Bine.

Mai străini decât cei mai străini dintre oameni. * Din aceea zi Cosmin nu se mai întâlnise cu tatăl său.

Au trecut anii, a rămas lângă mama sa, a continuat şcolile şi cu eforturi de care numai o mamă este în stare, îl susţinuse moral şi material, până la terminarea facultăţii de medicină, specializarea făcând-o la oftalmologie.

Obişnuia să glumească pe această temă, spunând că a ales să lucreze pe ochii oamenilor, ca să ajungă mai uşor la sufletul lor.

Un om tânăr, cu un suflet minunat. Mama nu-şi mai refăcuse viaţa, duritatea cu care o tratase fostul soţ, reuşise să-i creeze repulsie, faţă de orice bărbat care ar 47

fi încercat să se apropie de ea. Viaţa şi-a consumat-o între serviciul ei de funcţionară şi copilul ei, de care nu se gândea că într-o zi, ar putea să se despartă. Într-una din vacanţe Cosmin venise acasă cu o tânără. O fată veselă, vioaie, toată numai freamăt, care nu mai ştia unde să privească, atât de curioasă şi entuziastă era.

O siluetă de invidiat şi o frumuseţe aparte.

Era foarte conştientă de farmecele sale şi făcea totul să se pună în valoare. Nu se sfiise deloc de mama lui Cosmin, şi anunţase cu mare bucurie, că urma să plece din nou în voiaj, cu firma de manechine la care era angajată. Obişnuită cu lumina reflectoarelor, Andra, strălucea şi în viaţa particulară. Erau prieteni de ceva timp şi cum pleca des în turnee de prezentare modele de haine, insistase să o cunoască pe mama lui Cosmin, viitoarea ei soacră.

O spunea într-un anume fel, apoi izbucnea într-o cascadă de râs. Entuziasmul şi drăgălăşenia ei îl fascinase la început pe Cosmin şi se credea îndrăgostit de ea.

Cu câteva săptămâni în urmă, fusese chiar acasă la părinţii fetei, din nefericire şi ei divorţaţi. Andra mai avea un frate şi o soră, mai mari decât ea.

Fiind mai mică, mama sa o crescuse ca pe o prinţesă, aspect care pe fratele şi pe sora sa, îi nemulţumea profund.

48

Se obişnuiseră cu capriciile ei, dar nu o înţelegeau deloc pe mamă.

Toţi erau copiii ei, de ce se purta aşa de diferit faţă de ei? Cel mai mult suferea Maria. Era numai cu un an mai mare şi se pregătea să-şi dea ultimele examene, la o şcoală postliceală de asistente medicale.

Fratele lor, se străduia să rămână într-o echipă de fotbal, de categoria C. Mama lor fusese infirmieră la un sanatoriu de copii, dar se pensionase, suferind de inimă. De când divorţase, parcă un ceasornic interior se blocase.

Uitase să mai trăiască. Abia se putea ocupa de casă, între două spitalizări. Nu-şi da seama prea bine când şi cât de repede au crescut copiii ei.

Andra era sufletul ei, toată viaţa ei netrăită se adunase în această fată.

Cosmin era destul de nedumerit, de felul cum se purta mama Andrei cu ea, în comparaţie cu ceilalţi doi copii.

Oare dacă ar fi avut şi el un frate sau o soră, mama sa ar fi iubit numai pe unul din ei? Nu, aşa ceva era de neconceput, dar el nu putea schimba nimic.

Când mama lui Cosmin o cunoscuse pe Andra, instinctiv inima ei se strânsese. Fiul ei de care nu se despărţise niciodată, adusese cu el pentru prima dată o fată, în perspectiva eventualei căsătorii. Din câte colege şi prietene a avut, cum de s-a oprit la aceea?

49

-Oare va fi acea fată în stare să-l facă pe fiul ei fericit?

Se tot întreba mama.

Teama exagerată ca nu cumva eşecul din familia ei să se repete şi în viaţa băiatului, lua proporţii de la o zi la alta. Drama ar fi fost totală, dacă şi Cosmin ar fi suferit un eşec, în viaţa de familie pe care începea să şi-o pregătească.

Cu atâtea deplasări...ca să nu mai vorbim de tentaţiile din viaţa ei tumultoasă, ce viaţă de familie va fi aceea?

Nu erau lipsite de temei toate aceste îngrijorări. Încercând să discute cu Cosmin despre acest aspect, el răspunsese destul de evaziv, că nu este cazul să-şi facă probleme. De atunci Andra devenise un subiect tabu în casa lor, fiecare evitându-l pe cât era posibil. În discuţiile telefonice dintre tineri, de fiecare dată, Andra transmitea salutări şi mamei lui Cosmin, iar el se executa de fiecare dată.

Se întâmplase la un moment dat, un eveniment neprevăzut. Cosmin a fost nevoit să plece la o specializare, undeva în alt oraş.

Aparatura modernă primită de spital, necesita şi o pregatire prealabilă a personalului medical, ce va lucra cu aceasta. Întâmplarea, sau poate că nu chiar întâmplarea, a făcut ca în grupul de cadre medicale ce participau la acea instruire, să se afle şi Maria, tânăra asistentă medicală, soră cu Andra.

50

Se instalase curând între ei un fel de camaraderie.

Oraşul renumit pentru obiectivele turistice, oferea ocazia plimbărilor de seară şi a discuţiilor pe diverse teme.

Despre Andra nu se discuta decât foarte rar. Fiecare dintre ei comunica telefonic cu ea.

Dacă Cosmin primea mesaje de dragoste de la Andra, exprimate în fraze suspinate şi efuziuni amoroase, Maria era la curent cu noile cuceriri ale surorii sale.

Desigur că nu şi-ar fi trădat sora pentru nimic în lume, dar regreta sincer că acest bărbat tânăr, aflat la începutul carierei sale, va suferi foarte curând o mare dezamăgire. Nu ştia ce anume îl făcea pe Cosmin să o invite zilnic, undeva unde era ceva interesant de vizitat, dar era conştientă de uşurinţa cu care comunicau ei doi.

Nu apuca să spună ea ceva, că el completa imediat ideea, sau când vorbea el, ea se gândea că ar fi spus exact acelaşi lucru.

Parcă niciodată nu întâlnise pe cineva cu care să se completeze atât de bine, iar schimbul de idei, de opinii să fie atât de uşor, atât de natural.

Conştienţi şi unul şi altul, că în acest context, relaţia lor de camaraderie, va evolua rapid într-un alt gen de relaţie, Maria a fost prima care a început să bată în retragere.

-Să se încurce cu iubitul surorii sale? Nici gând...

Nu aşa ceva nu era cu putinţă, gândea ea.

51

Aşa stând lucrurile, nu ezită să-i spună lui Cosmin ce gândea despre asta.

-Înţeleg prin ce treci spusese el gânditor, dar câtă vreme eu cu Andra nu am hotărât nimic, nu ai de ce să-ţi faci griji. De altfel sunt încredinţat că viaţa ei este destul de...complicată acolo.

-Eşti o fată inteligentă, nu te lăsa orbită de prejudecăţi.

-Oare nu faptul că eşti aici singur, te-a făcut să te apropii de mine ? întrebase Maria.

-Nu, dar faptul că te cunoşteam puţin şi am vrut să te cunosc mai mult, m-a făcut sigur să mă apropii de tine. Apoi aici suntem peste 30 persoane, femei destule...nu crezi? Avea dreptate, gândise Maria, nu ştia cum făcea, dar mereu avea dreptate.

-Totuşi, va trebui să dăm nişte explicatii, la întoarcere, adăugase fata.

-Sigur, le vom da împreună. Nu te las singură în cuşca leilor, zâmbise Cosmin şi o strânsese de mână.

Se făcuse târziu, când Cosmin şi Maria se îndreptară spre camerele lor de hotel.

Când Maria introduse cheia în uşă, mâna lui Cosmin o acoperi pe a sa, descuind împreună.

Era uşa ce avea să ducă la o căsnicie frumoasă, la înnobilarea sentimentelor lor, de aleasă camaraderie, de respect, de dragoste şi admiraţie reciprocă.

Soarta se află de cele mai multe ori, în mâinile oamenilor, dar ei nu ştiu mereu acest lucru. * 52

Niciodată nu se trezise aşa de dimineaţă doamna Eliza, furişându-se cu punga de boabe de porumb, în parcul mic cu băncile încă ude de roua nopţii. În fiecare dimineaţă venea cu una, două colege pensionare ca şi ea, cu resturi de pâine rămase de la masă şi hrăneau porumbeii.

Era singura ei distracţie, în afară de televizorul pe care, de cele mai multe ori se certau.

La cei 68 ani ai săi, venise de mai bine de o jumătate de an, la azil, dar obiceiul ei de a ieşi să-şi hrănească păsările nu-l pierduse încă.

O mai certau asistentele medicale, că uita să-şi ia tratamentul, ba o mai şi ameninţau că va rămâne fără el.

-Multe persoane ar vrea să beneficieze, de aşa tratament şi nu pot, se răţoia la ea Zoia cea negricioasă. Parcă dădea tratamentul din buzunarul ei personal, aşa le muştruluia pe bietele batrâne, ajunse fără voia lor, la azil.

-Lasă, dragă, spunea doamna Eliza, că nu mai întineresc eu de acum, nici cu pastile nici fără ele. Mai bine un suc de fructe sau o salată, decât pastile. Hai că văd eu că nu scap de tine.

Se resemna fosta învăţătoare adusă de departe de fiica şi ginerele său, cu mari intervenţii din cauza locurilor puţine. Trebuia să aştepţi să mai moară câte unul, apoi să faci tot posibilul să-i iei locul.

53

Dar uite că în acea dimineaţă venise singură să-şi hrănească păsările ei dragi, înainte de a-şi lua zborul. Ştia că porumbiţele au pui de crescut şi aleargă toată ziua după hrană.

La puţin timp portarul deschisese larg poarta principală şi maşina salvării intrase în curtea azilului, făcuse un scurt ocol, numai bine ca persoana din maşină să coboare exact în faţa scării de la intrare.

-Încă un amarât, gândise doamna Eliza, văzând un bărbat solid, susţinut de doi brancardieri. La fiecare pas, bărbatul lăsa impresia că pipăie terenul pe care călca şi avea tendinţa să întindă mâinile să se apuce de cineva.

Purta ochelari negri ca pentru nevăzători şi părea cel mai neajutorat dintre oameni. În uşă se ivise şi directoarea azilului, care înştiinţată de sosirea unui nou pensionar, în lăcaşul pe care-l conducea, se grăbise să vadă personal, despre ce era vorba. În azil se răspândise repede vestea, că noul sosit era nevăzător şi greu se descurca singur.

I se făcuse loc într-o cameră cu un fost clopotar de la o biserică de undeva într-un sat îndepărtat.

Cu acesta era directoarea aproape sigură, că nu vor fi probleme. Omul era săritor din fire, dacă putea să dea o mână de ajutor o făcea cu plăcere.

Alţii erau mai arţăgoşi şi nu sufereau să fie deranjaţi de noii veniţi. Se formaseră mici grupuri de 54

pensionari, care aveau ceva de discutat, care jucau table sau şah, fumătorii separat de nefumători...ba mai erau şi cei ce formaseră perechi, de parcă se îndreptau spre treizeci ani nu spre optzeci.

Multe caractere, multe obiceiuri, multe discuţii. Nici nu-ţi vine să crezi câtă energie sunt unii în stare să consume, numai pentru a-şi susţine punctul de vedere, sau să demonstreze că aşa cum gândesc ei este bine.

Doamna Eliza trecuse liniştită spre camera ei, de la fereastra căreia asistenta o strigase să vină să-şi ia pastilele. Îşi hrănise porumbeii, acum se putea ocupa de ea însăşi, de tratament şi ce le-o mai veni în minte, acelora care se îngrijeau de soarta lor.

Când se plictisea, lua andrelele şi tricota de zor, ascultând o sumedenie de istorisiri de la vecinele ei de cameră.

Bătrânica cu care împărţea camera, nu prea ieşea de acolo, decât la masă şi la cabinetul doamnei doctor.

Era bolnavă sărăcuţa şi nu venea nimeni la ea să o vadă. Acesta era oful ei cel mai mare. Crescuse cinci copii, avea şi vreo şapte nepoţi, dar de venit...nu venea nimeni.

Cum noutatea acelei zile nu scăpase neobservată de băbuţele curioase din fire, doamna Eliza află cu oarecare emoţie despre drama noului venit.

55

Se pare că acesta fusese victima unui grav accident, undeva într-un laborator. În urma unei reacţii neaşteptat de puternice la care asistase, ca cercetător se alesese cu arsuri grave pe faţă şi pe mâini.

Plasturii cu care venise pe faţă vorbeau de la sine, dar cel mai grav se pare că-i era afectată vederea.

De sub ochelarii lui mari şi negri ieşeau capetele unor plasturi ce îi avea încă pe ochi.

Complet nevăzător şi neajutorat, noul venit le ţinu pe pensionare toată ziua în priza discuţiilor şi a presupunerilor.

Erau câteva care aveau mare grijă, să nu le scape nimic, din ce se putea observa. Apoi se grăbeau să dea raportul, ca toată lumea să ştie cu cine stau ele în azil. În afară de cei doi brancardieri care-l ajutaseră să pătrundă în clădire, nu-l mai însoţise nimeni. Motiv pentru care îl compătimeau toate.

Ziua trecuse pe nesimţite şi pe înserat toată lumea din azil, se adunase în haalul central, unde sus aproape de tavan, trona un singur televizor.

Era greu să vezi ceeea ce vrei la tv, acolo cine prindea telecomanda, vedea ce-i plăcea lui. De regulă bărbaţii făceau legea, iar femeile nu aveau altceva de făcut, decât să se retragă în camere şi să se culce odată cu găinile. În zilele ce au urmat, noul venit a putut fi observat câteva secunde, pe culuar spre cabinetul 56

doctoriţei, ce se ocupa de cei ce-şi trăiau ultimii ani, sau luni într-un azil de bătrâni şi care de regulă nu aveau pe nimeni din familie, care să se poată îngriji de ei. Nu mai era o noutate, de acum era de-al casei.

Numai faptul că trebuia dus de mână, mai stârnea unele discuţii, dar fostul clopotar avea grijă să-l ferească pe cel nevăzător, să nu se lovească, sau să plece în altă direcţie.

La aproape o săptămână de la sosirea domnului Mihai, acesta primise totuși o vizită.

-Cel cu ochelarii degeaba, are o vizită, spusese în glumă Domnica, o ţărancuţă pusă pe şotii, intrând în camera de zi, unde tricotau mai multe bătrâne. În camera acestuia, au intrat într-adevăr doi bărbaţi tineri, care se aşezaseră la vorbă de ceva timp. Intrase şi directoarea, chemată în grabă de asistentă.

Vorbeau, examinând bandajele de la ochi. Dar dacă ea nu a putut asista la discuţie...infirmiera a deschis puţin uşa, neobservată de nimeni şi iată ce a aflat...

Cei doi erau de fapt, medicul care făcuse operaţia nefericitului accidentat, iar colegul său privea tăcut la toate câte se făceau pentru bărbatul din faţa sa.

De copil fusese învăţat să respecte oamenii în vîrstă, acum avea în faţa sa un bărbat nu foarte bătrân, cu părul grizonat, corpolent, iar cicatricele de pe faţă şi mâini îi stârneau o nesfârşită milă.

57

Medic fiind nu avea voie să se lase impresionat peste măsură de suferinţele pacienţilor, trebuia cu calm şi luciditate să-i ajute cu tot ce se putea. În seara accidentului, primise un telefon de la colegul lui aflat de gardă, acesta îl întrebase discret, dacă are cunoştinţă despre un anume domn Mihai...

Având în faţă actele bolnavului, citise numele de familie şi adresa, astfel încât se gândise că poate colegul lui avea cunoştinţă despre acel bărbat.

Avusese grijă să sune de pe telefonul mobil, din biroul alăturat, astfel încât să nu fie auzit de bolnav.

După puţin timp de gândire, Cosmin, spusese cu jumătate de gură, că nu avea nici o astfel de cunoştinţă. Se oferise să-i dea o mână de ajutor dacă avea nevoie. Ştia sigur că bolnavul se afla pe mâna unui medic foarte priceput.

Conta pe colegul său ca pe sine însuşi.

Cum nu era nevoie de ajutor, se prefăcuse foarte ocupat, toată seara.

Nici mama, nici soţia sa nu au sesizat nimic.

Nu trecuseră nici două ore şi sunase la spital sub un motiv oarecare şi ca din întâmplare îl întrebase pe medicul de gardă ce-i face accidentatul.

Acesta explicase tot ce putuse să facă în asemenea situaţie, ştiut fiind faptul, că arsurile chimice sunt foarte periculoase şi cu urmări dintre cele mai neaşteptate. Substanțele chimice continuă erodarea țesuturilor și după operație.

58

În ziua următoare, discutase separat cu colegul său și-i explică acestuia, că de fapt pacientul accidentat, era tatăl sau. Nu intervenise cu o seară înainte ştiind sigur pe ce mâini se aflase acesta. Fiind de faţă şi mama şi soţia, nu a vrut să le implice în nici un fel în acea dramă.

Inima mamei dădea semne vizibile de oboseală, iar soţia urma să aducă pe lume, în scurt timp, primul lor moştenitor.

Astfel Cosmin se angajase în luptă alături de colegul său, pe care îl rugase să nu-i spună nicidată pe nume de faţă cu „domnul cu ochelarii degeaba”, cum îl botezase Domnica, ţărăncuţa.

Se apropia vara şi liliacul înflorit din curtea azilului era pe trecute, iar undeva lângă gardul de piatră înflorise salcâmul.

Seara era o încântare, să stai afară pe bancă, să respiri aerul curat şi înmiresmat. Într-una din seri doamna Eliza stătea singură pe o bancă veche în curte şi mai citea la lumina palidă câteva rânduri, dintr-o carte veche.

Spre surprinderea ei, clopotarul şi ultimul venit în azil, coborau cu oarecare dificultate scările.

Se ridicase repede să sprijine omul de cealaltă parte.

Acesta mulţumise mormăit, dar în vocea sa se simţea, toată jalea şi disperarea unui suflet chinuit.

-Hai că mai avem numai câţiva metri şi ne aşezăm, spusese clopotarul...ne ajută şi doamna...

59

-Cine este doamna? întrebase Mihai, facând ultimii paşi, apoi se aşezase pe bancă.

-Eliza sunt, am venit aici în urmă cu 6-7 luni. Să vedeţi ce bine o să vă simţiţi afară la aer curat, mai adăugase ea.

- Eu să mă simt bine ? baţi câmpii...tu nu ştii ce coşmar trăiesc.

-Este drept că nu ştiu mai nimic despre tine, dar n-aş zice că politeţea este punctul tău forte. Suferinţele noastre nu ne dau dreptul, să fim duri cu ceilalţi.

Cu aceste cuvinte doamna Eliza se grăbise să plece fără ca măcar să mai salute.

-Doamna a fost draguţă, ne-a ajutat să coborâm scările...spusese clopotarul.

-Ce draguţă, ce doamnă...nişte scorpii, toate sunt nişte scorpii, aşa să ştii...

-Ce necioplit, gândise doamna Eliza, care nu intrase în clădire. Parcă eu stau aici de plăcere, sau toţi ceilalţi.

Ar trebui să fie mulţumit că are cine să-l îngrijească, că de acasă nu venea nimeni să-l vadă.

Uite pe cine se grăbise ea să compătimească.

Se calmase repede, nu era în firea ei să ţină supărare şi intrând în cămăruţa ei, o întrebase pe batrânica din patul de lângă uşă; -Ei, cum a fost astăzi? mai bine nu-i aşa?

Să vezi că mâine te iau la plimbare în părculeţul nostru şi ai să te simţi şi mai bine.

60

Vaiiii..am uitat să cumpăr boabe de porumb, ce le dau porumbeilor mâine de dimineaţă?

-Am eu un colţ de pâine, spusese batrânica, poţi să-l iei că-i tare şi eu nu am cu ce să mai mestec.

Se înnoptase dar somnul nu se lipea de doamna Eliza. Era greu de înţeles durerea altuia. Încercase să fie drăguţă cu domnul cu ochelarii degeaba, dar cu ce brutalitate-i răspunsese acesta. Se obişnuise să creadă că necazurile, suferinţele îi fac pe oameni mai buni.

Pe acesta l-a transformat în rău.

Cu timpul...se va resemna el, oricum nu va avea de ales. * Se înoptase bine şi la o masă a unei terase, undeva în provicie încă mai stăteau de vorbă doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe.

După numărul sticlelor de bere golite şi aşezate lângă masa lor, nu s-ar zice că şi-au pierdut seara degeaba.

De la un timp, contrar obiceiului vocile lor în loc să crească în intensitate, scăzuseră, ba chiar începuseră să-şi şoptească unele cuvinte.

- Mă Fane, spusese unul dintre ei, eu nu mai am de gând să stau aici să ard gazul degeaba. Lume puţină, potolită, procese ioc...Am făcut o facultate vreau să scot bani..bani grei înţelegi tu ?

-Mă crezi prost... cine nu ar vrea, dar în târgul ăsta nenorocit....nici de-acum în o sută de ani nu faci tu

61

avere. Măăăi...mai bine o duc ţiganii, se întorc de la cerşit şi-şi trântesc nişte castele...

-Ce castele mă....tu nu esti prost, ştiu că ai stil...ce mama naibii, ai făcut trei ani de teatru şi nu ţi-a mai rămas nimic bun în cap ? Ascultă-mă cu atenţie, noi doi putem să facem bani, nu este o glumă...

Dacă ar fi după mine aş vinde tot ce am agonisit aici, şi aş pleca în capitală.

Acolo dacă ştii cum să te faci remarcat, nici naiba nuşi mai aminteşte de tine, nici de unde vii, nici cu ce te ocupi. Acum este modern să te dai drept om de afaceri şi cu asta închizi gura fraierilor.

-Ce fel de afaceri? nici nu se întreabă, nici nu se răspunde.

- Ideea nu-i rea, dar unde vom sta în capitală, sunt nişte chirii...Dane, apoi din ce vom trăi?

Să ştii că mi-ar place, ar fi aventura vieţii mele. Nu mai suntem noi tineri, dar nici de lepădat nu suntem.

Părul grizonat, presupune şi un portofel bine garnisit...

-Bravo măi, aşa te vreau, baţi palma cu mine?

-Bat palma, dar te previn că eu sunt lefter...

-Ţi-am spus că am un plan, eu mă ocup de finanţe, iar tu de....imagine.

Doi barbati, ca noi...puşi la ţol festiv, cu aer de superioritate, galanţi cu femeile, complimente cu duiumul politicienilor...mă noi chiar putem să dăm lovitura.

62

Acestea fiind zise şi bătându-se palma, ca doi camarazi ce se respectă, au pornit spre casele lor hotăriţi să-şi încerce norocul în capitală. Ştefan era mai mult un element de decor, în grupul intelectualilor de provincie. Facultate de teatru abandonată, scria câte un articol la gazeta locală, veşnic cu chiria restantă, iar de trăit, trăia pe seama prietenilor, care-l invitau peste tot, pentru şarmul lui.

Nu numai o dată se raţoise la ei: - Mă, voi m-aţi chemat la restaurant ca să-mi închideţi gura, aşa-i? Bag mâine un articol...praf vă fac...

Apoi se porneau pe râs toţi cheflii.

A doua zi cu dureri de cap după cât băuse cu o seară înainte, Dan se dusese la Ştefan să vadă dacă tot ce discutaseră cu o seară înainte rămâne în picioare.

- Mă Fane, rămâne cum am stabilit aseară?

Să ştiu să pun în vânzare ce am şi să plecăm o dată de aici că mă sufoc.

-Mă Dane, dacă tu poţi să te ocupi de finaţare, de imagine mă ocup eu. Să vezi la ce m-am gândit noaptea trecută. Ne facem nişte cărţi de vizită, trecem acolo ceva care să impună respect, ne îmbrăcăm ca la oraş şi începem să frecventăm evenimentele mondene.

O paradă de modă, o conferinţă, o întrunire politică...vedem noi ce ni se potriveşte mai bine pentru planul nostru.

Să ne lăsăm barbă, aşa ca pictorii, nu mai fumăm ţigări proaste, ne cumpărăm nişte pipe.

63

-Foarte bine domnule, ştii exact ce vrei...Ştefan ..., artist plastic, arhitect, stilist şi ce mai vrei să treci în cartea ta de vizită. De actorie să nu spui un cuvânt, că dai de bănuit.

-Iar tu, domnule Daniel ... doctor în dreptul civil şi ce crezi că mai poţi scrie ... Cred că în primul rând ar trebui să ne îndreptăm atenţia spre politicieni. Ăştia caută mereu adepţi, oameni cu greutate.

Cum erau oameni de acţiune, iar simţul aventurii nu le lipsise niciodată, în mai puţin de două săptămâni erau deja instalaţi în capitală.

Două camere închiriate în apartamentul unei doamne în vârstă. Femeia credea că dăduse norocul peste ea, când aflase că doi domni din înalta societate, au nevoie să închirieze pentru trei luni apartamentul său, doar cât vor fi reţinuţi de afaceri în capitală.

Singura condiţie pe care au pus-o noii veniţi, a fost să nu fie deranjaţi şi să le aducă o menajeră pentru curăţenie.

Cartierul nu fusese ales la întâmplare, avocatul nostru avea bine stabilit planul său, de care nici amicul lui nu ştia prea multe.

Era bine cunoscut succesul la femei al actorului amator, mai ales când era vorba de femei trecute de prima tinereţe. Ştiind prin ce trecuse doamna Amalia, soţia lui Mihai, din descrierile ziarelor, se gândise că puţină consolare nu i-ar strica, acum când soţul ei se afla la azilul de bătrâni, complet nevăzător.

64

Parţial cunoştea şi câteva din afacerile în care era asociat Mihai, afaceri foarte prospere şi care încăpeau acum, pe mâna soţiei legitime a acestuia.

Cum auzise că doamna va participa la o acţiune caritabilă, se grăbise să-şi anunţe amicul, unde-şi va petrece acea după amiază şi în ce companie. Nu uitase să ia cu el ziarul care anunţa publicul larg de această acţiune.

Erau şi câteva fotografii.

- Uite ceva pentru tine dragul meu, spusese Daniel lui Ștefan. Ţi se potrivește ca o mănuşă. Mă rog...ca o manuşă de box, dar dacă stai să priveşti cu atenţie câte inele şi lanţuri de aur, poartă această doamnă, cred că o poţi consola de câteva sute de grame de aur. Şarmant cum te ştiu, nu cred că vei rata ocazia asta şi va fi un succes nebun.

- Nebun eşti tu, nu vezi că este bătrână? Mai are şi vreo 30 de kg în plus. Dragul meu, dă-mi şi tu de lucru cu cineva de 20-25 ani, nu cu băbătia asta.

–Tocmai, ea are nevoie să fie consolată, cele tinere se consolează cu portofelele boşorogilor de peste 70 ani, nu cu cei ca noi. Nu avem de ales, nici timp de pierdut, aşa că ... la treabă.

Fă-ţi planul de atac, ştiu că eşti meticulos, vreau să iasă ceva perfect.

Eu dau o raită să văd ce se mai întâmplă prin oraş şi ce noutăţi aflu. Trec şi pe la tribunal, am prins acolo un fir care duce exact acolo unde vreau eu.

65

Mă întâlnesc apoi cu un coleg de breaslă, căruia i-am împuiat capul cât de bun prieten sunt eu, cu câţiva miniştri, iar el mă invită peste tot, să-i cunosc amicii. Mare gogoman...

Rămas singur Ştefan îşi căutase un costum de zi, asortase toate accesoriile, se dichisise cum putuse mai bine, apoi la ora amintită s-a prezentat la întrunirea caritabilă, unde o recunoscuse imediat pe doamna din fotografiile arătate de amicul său. Încorsetată şi excesiv fardată, doamna Amalia, trona atât prin robusteţea ei cât şi prin atenţia de care se bucura din partea organizatorilor. Contribuţia ei financiară era desigur foarte consistentă, dacă reuşise să focalizeze atenţia tuturor.

Toate bune şi frumoase, avusese loc şi licitaţia în scop caritabil.

Arhitectul Ştefan ... se făcuse remarcat, licitând pentru un obiect fără prea mare importanţă, dar destul cât să fie observat de doamne, în mod special.

Nu plecase de la întrunire decât după ce o felicitase călduros pe doamna Amalia pentru o iniţiativă atât de frumosă, cum numai o persoană cu reale calităţi poate avea. Avusese grijă să-i strecoare şi o carte de vizită, insistând ca de fiecare dată când vor mai avea astfel de acţiuni, negreşit să fie anunţat şi el. Îşi va face timp, deşi era din cale-afară de ocupat.

Doamna Amalia, se vedea limpede, cât era de magulită de deschiderea domnului arhitect, către acest 66

gen de acţiuni, dăduse şi ea cartea de vizită şi-i promisese că nu va fi omis. Chiar mai mult, dacă-i făcea plăcere putea veni la o prezentare de modă, peste numai câteva zile.

- Dacă mă invitaţi dumneavoastră, fac tot ce pot să ajung la timp, spusese Stefan, depunând un sărut suav pe mâna doamnei. Ajuns acasă, spusese dezamăgit amicului său.

-Aş fi vrut să văd din partea ei, puţină reţinere, să mă suspecteze câtuşi de puţin...dar este complet naivă. La prezentarea de modă să vii cu mine, să te prezint.

Sunt chiar dezamăgit, merge prea uşor...şi-i de aşa un prost gust... nu are un deget fără inel, mare, greu...prost lucrat...parcă-i magazin de bijuterii...fac eforturi să nu mă umfle râsul. * Din seara aceea, ieşirea pe banca din grădina azilului de bătrâni, deveni ceva obişnuit.

De fapt aşteptau până când se retrăgeau toti, la televizor, apoi clopotarul cu Mihai de braţ, coborau cu grijă în grădină.

Doamna Eliza se mai întâlnise de câteva ori cu ei în parc, dar trecuse pe altă alee, nevrând să-l mai provoace pe cel atât de crunt lovit, la alte discuţii.

Fiecare cu necazul lui, îşi zisese ea.

Are nevoie de timp să se obişnuiască.

După câteva seri de singurătate în doi, Mihai îl întrebase pe clopotar, dacă doamna pe care o repezise 67

aşa de tare în prima seară, se mai afla cumva în parc.

Clopotarul înţelesese că deşi nu vedea, colegul său de cameră auzea foarte bine paşii cuiva pe pietrişul de pe cealaltă alee.

Atunci spusese că doamna şi-a schimbat locul de plimbare, dar că se află încă în parc.

- Te rog să-i transmiţi scuzele mele, spusese Mihai cu jumătate de gură. Se vedea clar că nu era obişnuit cu astfel de gesturi.

Era mai degrabă obişnuit să dea dispoziţii şi să fie executate cu stricteţe.

Clopotarul se dusese şi-i ceruse scuze doamnei Eliza, în numele lui Mihai. Era un prim pas către oameni, în acea mare durere sufletească şi suferinţă trupească.

- L-am iertat de atunci, spusese doamna Eliza cu voce ceva mai tare ca să fie auzită şi de Mihai, dar prefer să mă ţin la distanţă. Toţi avem nişte răni de vindecat.

Eu nu judec pe nimeni, dacă pot ajuta cu ceva...o fac cu plăcere, dacă nu, îmi văd de treburile mele.

Seara se scursese fără urmă de resentimente.

Cum se făcuse răcoare, fiecare se strecură în linişte în cămăruţa lui, ca nişte umbre obosite, tăcute, uitate complet de lume. Într-una din seri după ce Mihai auzise la aparatul său de radio, despre o întrunire mondenă la care soţia sa legitimă, reuşise să ajungă în centrul atentiei, înţelese că roadele muncii lui plecau pe apa sâmbetei. Lipsa ei, faptul că nu-l vizitase deloc, ci 68

lăsase totul în grija avocatului său, le pusese Mihai pe seama deselor certuri, ce le-au avut ei înainte de accident. Ea fiind cu 15 ani mai tânără decât el, avea alte preocupări. Dar de aici până la a intra în conturile sale şi a le risipi fără nici o noimă, era ceva de neimaginat. Tocmai când el nu se putea descurca singur, când ar fi trebuit să-i fie alături, ea cheltuia în neştire pentru a se face remarcată de aşa zisa societate aleasă. Furios din cale-afară Mihai îşi sunase avocatul.

Acesta în loc să vină să stea de vorbă, pretinsese că are o întâlnire extrem de importantă care-l va ţine ocupat întreaga seară. De fapt mergea la o serată, împreună cu cei doi excroci de profesie, şi care erau la curent cu tot ce se petrecea în familia lui Mihai.

-Toți ăştia parcă s-au vorbit să mă distrugă, tună Mihai, în faţa clopotarului care rămăsese înmărmurit câteva clipe. Cheamă un doctor, simt că-mi pierd minţile. Asistenta venise în mare grabă şi încercase să calmeze situaţia, dar fără nici un rezultat. Supărarea, furia, neputinţa, scârba...toate forţele răului căzuseră ca un trăznet pe capul lui Mihai şi nimeni nu-l putea linişti. Tensiunea arterială atinsese cote alarmante, medicamentele nu-şi făceau efectul iar Mihai era din ce în ce mai agitat. Disperat a vrut să-şi rupă bandajele de pe ochi şi în furia lui îl lovise destul de tare pe bietul clopotar care încercase să-l liniştească.

69

Văzând că nu se poate descurca singură, asistenta anunţă spitalul, de care erau despărţiţi numai de două clădiri. Întâmplarea făcuse să fie de gardă Cosmin, iar el venise imediat să calmeze situaţia.

-Haideţi să ne aşezăm şi să discutăm câteva minute în linişte propuse el, intrând în camera tatălui său.

-Ce v-a supărat aşa de rău ? încercase el să afle exact despre ce era vorba.

-Cine eşti tu să-mi spui mie ce să fac? cui îi pasă prin ce trec eu acum? Doamne! nici să plâng nu am voie şi mie îmi vine să urlu...strigase Mihai.

Cosmin se gândise câteva clipe apoi, înţelesese că venise timpul să-i spună adevărul.

-Mai întrebat...cine sunt? am să-ţi spun... sunt...sunt fiul dumitale ...Cosmin. Un duș rece străbătuse întreg trupul lui Mihai.

Barba încărunţită-i tremură la auzul acestor cuvinte.

Mâna caldă a lui Cosmin se aşezase cuminte pe mâna tatălui său. Nici unul nu a rostit nici un cuvânt preţ de câteva minute. Asistenta făcuse un semn cloptarului să o urmeze afară şi amândoi ieşiseră fără zgomot.

- Acum hai să discutăm ce ne interesează cel mai mult, propusese Cosmin. Mi-a spus colegul meu, că întunericul de la ochiul drept nu este la fel de negru ca cel de la ochiul stâng, este adevărat? întrebase Cosmin, ceva mai precipitat pentru a diminua starea emoţională ce-i cuprinsese pe amândoi.

70

-Da, răspunse Mihai, cu gândurile încă rătăcind aiurea, este mai gri când se aprinde lumina, dar de văzut ...nimic.

-Asta este cea mai bună veste pe care puteai să mi-o dai, spusese Cosmin entuziasmat.

Vei merge într-o clinică specializată, din Franţa, vei fi operat şi ai toate şansele să-ţi recapeţi vederea la acest ochi, înţelegi?

Este formidabil, trebuie să mă crezi...am văzut sute de cazuri. Bandajele de la ochii lui Mihai se umeziseră puternic şi lacrimi grele curgeau în voie pe obrajii ridaţi de vreme.

- Copilul meu...tu nu ştii nimic...nu ştii că soţia îmi risipeşte averea, că fata mea este alcoolică şi se droghează, iar eu stau aici ca într-o cuşcă fără posibilitatea de a schimba nimic din toate astea.

Le-am plimbat jumătate din acest glob pământesc şi uite unde am ajuns eu?

- Lasă...încercase Cosmin să conducă discuţia în altă direcţie, de fiica ta promit să mă ocup eu, iar restul se vor rezolva imediat ce te vei întoarce operat şi cu vederea ta. Acum vederea este singurul lucru care contează şi...tată de la tine ştiu că un bărbat nu plânge...niciodată.

-De la mine? când ţi-am spus eu asta? Întrebase Mihai uimit.

-Când m-am tăiat într-un ciob pe plaja din Mamaia, de se înroşise nisipul de sânge. M-ai luat în braţe şi m-ai 71

dus pe cearceaf, iar mama m-a legat cu o batistă de a ta, foarte strâns, să se oprească sângerarea.

- Mai ţii tu minte asta?

- Sigur, sunt multe întâmplări pe care le ţin minte.

Dacă inima mamei nu ar fi aşa de slăbită, i-aş spune ce ai păţit şi sigur ar veni să te vadă. Peste puţin timp se va naşte şi fiul meu...cred că-i vom pune numele Mihai. Mâna tatălui strânse în tăcere mâna fiului. Câte gânduri, câte amintiri se năpustiseră deodată în mintea lui. Îl revedea în mintea sa, pe Cosmin mic, cu un ghiozdan greu în spate, cum încerca să-l copieze în toate gesturile, în tot ce făcea el, înainte de a-i părăsi.

Ce nebunie l-a putut îndepărta de ceea ce avea el mai de preţ pe lume? un fiu minunat şi o soţie ca pâinea caldă. Şi-o amintea cu câtă blândeţe şi răbdare-i suporta toanele şi chiar grosolănia. Cum îl ruga pe Cosmin să se potolească, să nu-l obosească prea mult pe tata, că muncise toată ziua.

Văzându-l căzut pe gânduri şi fiind deja foarte târziu, Cosmin îi propuse să se culce, după ce-i va schimba chiar el bandajele şi-i ceru mai multe detalii despre...sora sa pe care nu o văzuse niciodată.

Dacă chiar aşa de rău stăteau lucrurile, Cosmin era deja hotărât să facă ceva în acest sens. Văzuse mulţi tineri care-şi distruseseră viaţa prin baruri şi apoi mergeau la dezintoxicare. Nu mai era timp de pierdut.

Promisese din nou tatălui, că se va ocupa personal de fată, măcar în această privinţă să poată fi liniştit.

72

Chemase apoi asistenta şi pe bietul clopotar, care pica de somn şi se grăbise şi el spre spital.

Dimineaţa ce a urmat făcuse posibilă discuţia între Mihai şi avocatul său. Instrucţiuni clare şi dure, blocarea imediată a conturilor sale, programarea la clinica recomandată de Cosmin şi sprijin lui Cosmin pentru supravegherea surorii sale Aurora.

Avocatul simţise că nu este de glumit cu aşa o hotărâre, care nu-i convenea deloc. Avea la dispoziţie 24 ore să pună ordine şi să execute dispoziţiile lui Mihai, altfel...un alt avocat urma să-i ia locul. Urma să întocmească şi actele pentru divorţ. Cu asta chiar nu era de glumit.

Zilele treceau greu pentru cel aflat în întuneric, care ar fi dar orice pentru o rază de lumină. O mică speranţă reuşise Cosmin să-i strecoare în suflet, că este posibil să-şi recapete vederea la unul din ochi.

Către sfârşitul lunii primise confirmarea, pentru a se prezenta la operaţie. Cosmin făcuse toate demersurile necesare pentru a urgenta aceasta. Într-una din seri discutând la telefon cu colegul său, uitase cu totul că putea fi auzit de cineva din casă.

După ce terminase convorbirea în faţa lui stătea dreaptă, nemişcată, cu o privire întrebătoare, mama sa.

Ne-având încotro, trebui să-i spună adevărul.

Cu mâinile împreunate şi cu lacrimi pe obraz ascultase tăcută întreaga istorisire. Îl rugase pe Cosmin să nu-i

73

ascundă absolut nimic. Aflase aşadar prin ce trecea Mihai, fostul ei soţ. Aproape că îi simțea fizic durerea. Înţelese imediat că în situaţia lui, nici nu putea pleca singur, cineva trebuia să-l însoţească la operație.

Dacă era adevărat că familia lui îl abandonase într-un azil de bătrâni, ea îl va însoţi la operaţie în mod necondiţionat.

Când Cosmin terminase de povestit câte se adunaseră pe capul tatălui său, hotărârea mamei sale era deja luată.

- Dacă nu are cine, îl voi însoţi eu la operaţie, spusese ea cu fermitate.

- După toate câte au fost...încă mai eşti în stare să faci asta? nu ai nici o obligaţie...putem angaja pe cineva...

- Dragul meu, nu-mi spune că tu îl îngrijeşti din obligaţie, este vorba de... tata.

- Mă gândesc numai că o deplasare la asemenea distanţă, te va solicita prea mult.

- Fii liniştit, ne vom întoarce întregi, înainte să se nască...juniorul, răspunsese mama.

- Dacă aşa vrei tu...am să-i transmit, cât priveşte juniorul...se va numi Mihai.

Tăcuseră amândoi, până când lacrimile mamei se mai potoliră, apoi ceruse să o ducă la el, în dimineaţa următore, să-l vadă.

Nu ştia încă ce îi va spune, ştia numai că omul care-i fusese atât de drag în tinereţe, avea mare nevoie de ajutor şi ea era dispusă să i-l dea, necondiţionat.

74

Era dimineţa devreme, când un ciocănit discret în uşa din capătul coridorului, îl făcuse pe Mihai să tresară instinctiv.

- Cine-i? îl întrebase pe clopotar.

- O...doamnă, spuse acesta uşor nedumerit, de apariţia neaşteptată.

- Sunt eu Mihai...se auzise vocea primei sale soţii. Îmi pare rău că abia acum am aflat de ...necazul tău.

- Şi...ai venit să te bucuri? se interesase Mihai plin de sarcasm.

- Nu fi absurd, cine se poate bucura de aşa ceva?

- Ştiu eu ce spun...se bucură şi se distrează pe seama neputinţei mele...

- Te chinui singur, venisem să văd dacă te pot ajuta cu ceva...cine va merge cu tine ...acolo?

- De unde vrei sa ştiu eu? M-au aruncat aici ca pe un câine şi nu le mai interesează decât banii mei.

Doamne ! de-aş putea vedea câtuşi de puţin...

- Sigur vei vedea, Cosmin m-a asigurat că ai toate şansele.

- Da, toate şansele, la cât de ghinionist sunt...

-Acum eşti nedrept, eu aş considera un noroc, faptul că s-a întâmplat să nimereşti pe mâna a doi medici foarte buni, dintre care unul este chiar fiul tău...

Aşa este viaţa...ne mai încearcă uneori... dar va fi bine. Vei vedea cât de curând, mai încercase ea să-l încurajeze.

75

Deplasarea la aeroport se făcuse anevoie, traficul era infernal. Se îmbarcaseră totuşi în timp util şi curând nava îşi luase zborul. Cosmin formase numărul de telefon de acasă, întrebându-şi soţia cum se simte.

- Foarte bine, cam grea...cât un elefant... dar mă descurc eu...au plecat?

- Da...după aşa de mult timp, au plecat împreună... nu-mi vine să cred...hai ca vin acasă şi mai vorbim noi. Să stai liniştită, se circulă greu şi trebuie să trec şi pe la spital. Ne vedem acasă...iubire. * În apartamentul cu două camere, închiriat de cei doi aventurieri, se lăsase o linişte adâncă. De când venise Dan cu vestea că soţia lui Mihai nu mai dispunea de banii soţului, timpul parcă se oprise în loc. Trebuia găsit urgent altcineva de care să se folosească.

- Ce ghinion spusese într-un sfârşit Ştefan, tocmai acum când începusem să ies cu fata lor. Mi-ar trebui un împrumut serios numai să o scot la restaurant... capricioasă cum este...

- Hai că mă enervezi, nici una nu mai are bani... gata, cade planul nostru, dar găsesc eu altul cât ai zice peşte. Nu mă las eu cu una cu două, răspunsese iritat Dan. Deocamdată au contramandat sindrofia, nu văd unde vom merge la masă. Sunt pe ultimii bani şi încă nu am un al doilea plan bine întocmit.

76

În noaptea asta...am de lucru, un ibric de cafea şi... trebuie să mă concentrez. Toate s-au întâmplat prea repede. Amanetează şi tu ceva din ce ai luat de la ...ele, mai zisese el.

- Dacă se prind că lipsesc? am peste 100 gr aur de 24 k.

Ar fi foarte uşor să mă prindă poliţia, să mă întrebe cum au ajuns la mine.

- Ştefane ! le-ai primit în dar pentru serviciile tale, au vrut un gigolo? l-au avut şi normal ...l-au platit, care este problema?

Asta va fi varianta noastră în cazul în care te vor bănui pe tine, dar mai bine trimite-i mamei un buchet de flori şi mulţumeşte-i pentru bunătatea ei fără margini.

La câtă lume le-a intrat în casă în ultima vreme...

- Cred că vom schimba puţin metoda de lucru...mormăi Dan, mâine sigur voi avea planul gata făcut. Pune-ţi şi tu mintea la contribuţie să vedem ce iese. * Nebănuite sunt căile de îndreptare, puse în faţa omului. Câteva case mai departe de vila cu etaj şi cu gard din fier forjat, o maşină frânase brusc. Din ea coborâse o tânără cu mers nesigur şi cu braţele legănânduse haotic pe lângă corp.

La fereastra casei de vis-a-vis, o doamnă în vârstă, o privea cu milă, clătinând dezaprobator din cap. Aurora îi făcuse un semn de salut, ce seamăna 77

mai mult cu un gest de lehamite, apoi intrase în curtea lor, lăsând poarta să se închidă singură.

Doamna Georgeta o cunoştea pe fata din vecini, de când era mică. Şi-o amintea ce copil drăgălaş fusese, o revedea sporovăind veselă, când se întorcea cu mama de la plimbare şi ţinea morţis să ducă ea florile, pe care şi le alesese de la florăreasa din colţul străzii lor. Când se întorcea de la şcoală, îi auzea glasul de la câteva case distanţă. Sau când venea de mână cu Octavian, un tânăr care şi muncea şi învăţa.

Nu ştia de ce nu mai era Aurora cu el, pe vremea aceea nu se îmbăta şi nu se droga ca în ultimul timp.

Drăguţă şi plină de viaţă, era mereu în centrul atenţiei colegilor ei. Terminase liceul, făcuse un an de facultate, abia trecuse în al doilea, alunecând din ce în ce mai jos. Petrecerile date de noii săi amici, nu erau numai de dragul distracţiei, erau de dragul banilor pe care-i aşteptau de la ea, în momentul în care nu va mai putea sta, fără prafurile lor. Îşi atinseseră scopul, acum era dependentă şi-i căuta ea pe ei, cu disperarea celui ce nu mai vede şi o altă soluţie. Pe doamna Georgeta o cunoscuse şi Cosmin, cu ajutorul avocatului. Pentru început spusese doar că este medic şi a fost rugat să-i dea fetei o mână de ajutor, să scape din marasmul în care intrase.

Văzând că este o doamnă serioasă şi că o compătimeşte sincer pe fată, spusese apoi că ei doi sunt fraţi după tată.

78

Acesta fusese primul pas pe care-l făcuse Cosmin, pentru a se apropia de cea care-i era soră şi pe care abia acum, la maturitate urma să o cunoască.

Promisese tatălui său, că o va ajuta şi încerca să intuiască, ce anume ar fi ajutat-o cel mai sigur pe fată.

Atunci respectabila doamnă, începuse să-i povestească despre Aurora, din copilăria ei lipsită de griji, despre copiii cu care era prietenă. Regreta femeia că fusese lăsată să alunece atât de jos, că mama sa care nu-şi găsea timp pentru unicul ei copil, avea alte preocupări. În timpul unor astfel de discuţii, aflase Cosmin şi despre Octavian, băiatul frumos şi cam timid, cu care fusese Aurora prietenă şi de care toţi o credeau îndrăgostită.

Toţi credeau că nu vor termina facultatea şi se va face o nuntă cu ei. Numai că situaţia reală era cu totul alta.

Avocatul cunoştea adevărul, chiar de la fată.

La una din petrecerile date de o prietenă, Aurora întrebase cine era bobocul nou apărut în grup.

I se spusese că este student, dar că şi munceşte ca să-şi plătească studiile. Situaţia lui materială, provenit din părinţi modeşti, îl obliga la acest lucru. Mai aflase Aurora că băiatul este foarte serios şi nu are o prietenă numai a lui. Nici una din fete, nu reuşise să-i capteze atenţia. Această remarcă a fost de ajuns, să o provoace pe Aurora.

- Facem pariu că-l fac eu să se îndrăgostească de mine? spusese ea către amica ei.

79

- Nu cred că ai vreo şansă, o provocă aceasta în continuare, au mai încercat şi altele, dar el....nimic.

Chiar este un băiat serios şi nu se lasă dus de val.

- Asta rămâne de văzut, în seara asta vreau numai să-l cunosc...prezintă-mă, se ambalase Aurora. În zilele ce au urmat fata şi-a pus în joc tot arsenalul ei, pentru a-l seduce pe Octavian, zis Tavi.

Ambiţia ei depăşea orice limită.

Pariase că-l va cuceri şi era hotărâtă să câştige pariul. Din primele discuţii cu el, observase o oarecare timiditate şi rezervă faţă de exuberanţa ei. Atunci încercase să pară la fel ca el, să afle tot ce-i făcea lui plăcere şi să afirme că şi ea avea aceleaşi pasiuni.

Renunţase pentru un timp, la plimbările ei favorite prin baruri şi se arătase bucuroasă, să petreacă o seară calmă la bunicii ei, la un grătar în livada acestora. Aceștia se bucurau sincer de schimbarea survenită în comportamentul nepoatei lor, odată cu prietenia ei cu acest băiat.

Aurora se amuza când Tavi, lua furtunul cu apă şi stropea întreaga grădină, uşurând munca bunicului ei.

Nu era vecin care să nu-l cunoască şi să-l nu-l îndrăgească pe Octavian.

Deşi era încă la începutul facultăţii, Aurora lăsa să se vadă că avea ceva experienţă de viaţă. Uneori era greu de suportat atât de părinţii cât şi de bunicii ei.

Cât timp şi-a petrecut vacanţele la ei, au făcut ce au putut să-i insufle tinerei fete, mai multă 80

responsabilitate pentru faptele sale, dar caracterul ei era deja format şi mai ales, era format greşit.

Minciuna era bine înveşmântată, într-un fel de poleială ieftină, care mai reuşea să inducă în eroare, pe cei ce o cunoşteau prea puțin. Frumoasă, bine făcută, ten alb, ochii albaştrii strălucitori, o comoară de păr castaniu ce-i cădea în bucle rebele pe frunte şi pe umeri.

Bronzată cum numai tinerele ca ea ştiau să fie, în orice anotimp, avea o alură sportivă, emanând sănătate şi voioşie. Nu ezita să-şi etaleze frumuseţea, ocazional prin cele mai obscure localuri.

Doar temperamentul şi comportamentul mai echilibrat, al colegei şi prietenei sale și al lui Tavy, o ţineau să nu alunece dintr-o extremă în alta.

O siguranţă de sine vecină cu îngâmfarea, dată de o stare materială bună, o făcea adesea greu de suportat chiar de către prietenii sau colegii apropiaţi. Era greu să i se impună cea mai mică restricţie, nici bunicii nici părinţii, nu-şi mai băteau capul, să mai facă ceva.

Acum majoră fiind, trăia cum se nimerea, iar anturajul frecventat de ea, era foarte pestriţ. I se spusese numai că de acum va trebui să-şi clădească singură viitorul.

Din păcate tocmai acest viitor nu o preocupa deloc. Primul an de facultate trecuse foarte greu, lipsind la multe cursuri. Abia intrase în anul doi, cu medie foarte mică. Nu o interesa acest aspect,

81

era mulţumită că trecuse. Ultima ei preocupare, era săl facă pe Octavian, să nu mai ştie nici cum îl cheamă.

Se lăudase că va face asta şi toată energia ei era focalizată, în această direcţie. Surprins de câtă atenţie se bucura din partea frumoasei studente, Tavi se simţise flatat la început, apoi din ce în ce mai sigur pe el, crezând că prezintă oarecare interes pentru fată, se lăsase dus de val. Faptul că Aurora era aşa de entuziasmată de planul ei diabolic, îl indusese uşor în eroare pe tânărul fără experienţă. O credea îndrăgostită de el iar el se îndrăgostise așa de profund de ea. Intrase în atmosfera creată artificial de fată şi se îndrăgostise pentru prima dată în viaţa lui. Simţea că toată fiinţa lui o doreşte pe Aurora, întreaga lui existenţă o situa pe ea în centru. Îşi planifica timpul, după capriciile ei, dar câte nu face un tânăr ca să fie pe placul iubitei sale. Se amuzau toţi prietenii pe seama naivităţii lui. Nu mai avea somn, dimineaţa mergea la cursuri, după amiază la lucru, iar seara găsea resurse să-şi plimbe iubita.

Slăbise mult şi surmenajul, pusese pe figura lui de copil adolescent o amprentă, greu de şters. Toată această poveste ţinuse câteva luni.

La zi aniversară, Tavi a primit un dar, de care avea să-şi amintească mult timp şi să-i bulverseze întreaga existenţă. Printre alintările cu care îl obişnuise pe băiat, Aurora spusese aşa ca din întâmplare...

82

- Ştii tu ce eşti pentru mine? eşti...eşti un pariu câştigat. Surâsul malițios îi înghețase pe buze.

- Un ce? un pariu? ce prostie mai este şi asta? O cascadă de râs batjocoritor umpluse încăperea, iar în urechile lui Tavi, răsuna obsedant cuvântul pariu.

O privea consternat. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă undeva unde să nu-l vadă nimeni şi să nu mai vadă pe nimeni. Toţi se uitau la el cu un fel de milă şi ironie, toţi au ştiut de pariu, dar nici unul nu s-a gândit să-l avertizeze pe băiat. Râdeau şi ţopăiau în ritmul muzicii, făcând parcă şi mai dureros efectul celor spuse de Aurora.

O furtună de gânduri începuse să-i bântuie mintea lui aşezată şi clară. Se simţea nesigur, se simţea ţinta ironiilor tuturor. El care-i respectase pe toţi, repeta acum în neştire, de ce? de ce? de ce?

Se lumina de ziuă şi trenul cu care plecau prietenii veniţi de departe, era foarte devreme. Toţi se grăbiseră să prindă trenul, iar dintre ei, unul singur îl bătuse pe Tavy pe umăr şi-i spusese...

- Lasă bătrâne...aşa s-a călit oţelul, după care pufnise în râs şi se îndreaptase spre poartă. Tocmai sosise taxiul care-i ducea la gară, pe cei care erau consideraţi prietenii lui. La despărţire Aurora încercase să mai îndulcească puţin atmosfera, propunând să rămână totuşi prieteni. Doar nu era să se certe, pentru o glumă.

Fulgerele din privirea lui Octavian, o avertizaseră că era mai înţelept să plece cât mai 83

repede. Doar mama lui Octavian era trează la acea oră şi-l privea cu multă luare aminte. Auzise discuţia dintre cei doi tineri şi râsetele celorlalti. Simţea fizic, durerea fiului său, rănit aşa de crunt de prima lui dragoste. Tavy s-a retras de la facultate, numai ca să nu se mai întâlnească cu aceea care şi-a bătut joc, de tot ce a avut el mai bun şi mai frumos, de iubirea lui sinceră.

O hepatită l-a ţinut un timp în spital apoi acasă, sub atenta îngrijire a părinţilor. S-a pregătit de o nouă admitere, în alt oraş. Din păcate şi-a pierdut, încrederea în fete. Cine ştie ce fată sinceră va avea de suferit, nefiind crezută de el, în urma acestui stupid joc al seducţiei. * S-au întors împreună din Franţa. Operaţia lui Mihai a fost o reuşită, din punct de vedere medical.

Cele câteva săptămâni petrecute împreună au trezit desigur multe amintiri, frumoase dar şi pe cele dureroase în egală măsură. Ana alături de fostul ei soţ, făcând pe infirmiera şi ţinându-i companie zi şi noapte, reuşise să-l tempereze.

Nervozitatea lui deşi legitimă, scăzuse treptat, la îndemnurile şi încurajările ei. Nu se gândise că va fi aşa de greu. Îl însoţise pe Mihai, din instinct, ştia că are nevoie de ajutor şi s-a oferit, ca şi cum nimic nu era mai firesc decât asta.

84

Viaţa lui, felul lui tăios de a se purta cu cei din jur, o deranja şi o supăra de multe ori. Ba se întreba... oare de ce plecase cu el? ce spera să obţină?

Gândindu-se foarte bine, îşi dădea seama că nu aştepta nimic de la el. Nici nu ar fi avut ce să-i dea.

Dacă îşi dorea ceva, Ana îşi dorea să ducă mai departe acea existenţă calmă, liniştită. Atmosfera din casa ei alături de fiu, de noră, era exact aşa cum o dorise ea. În scurt timp urma să vină pe lume şi juniorul, care le va umple casa de bucurie.

Ajunşi pe aeroportul românesc, Ana ar fi dorit să cheme un taxi şi îl rugă pe Mihai să dea adresa unde vroia să meargă.

- Cosmin mă aşteaptă...la voi, spusese acesta cu voce şovăielnică. Vrea să mă consulte...aşa mi-a spus la telefon. Pot să merg la voi?

- Sigur, dacă aşa ai stabilit cu Cosmin... În mai puţin de o jumătate de oră, se aflau la scara blocului, unde atâţia ani îl aşteptase, să treacă măcar să-şi vadă fiul.

De data aceasta venea el singur, adus de ...soartă.

Cu ce gânduri, numai el putea să ştie. Pentru Ana era limpede, odată vindecat, cu vederea revenită la un ochi, se va putea descurca singur sau însoţit de altcineva. Rolul ei se încheiase. Viaţa ei intrase de mult timp, pe un făgaş normal şi considera că nimic nu trebuie să o tulbure. Aşa cum stăteau Mihai de vorbă cu Cosmin, ca doi bărbaţi maturi şi-ar fi dorit cândva Ana, să-i simtă ca stâlpi ai casei sale.

85

Destinul nu a vrut acelaşi lucru. Vieţile lor se complicaseră. Drumurile li s-au separat, anii şi-au urmat cursul lor firesc. Bătrâneţea se simţea aproape iar alarma dată de părul grizonat, confirma vizibil acest fapt. Doi oameni care ar fi putut fi fericiţi, dar... nu au fost.

Cosmin îl pusese la curent cu posibilităţile de recuperare, ale sororii sale vitrege.

Contactase colegi, medici competenţi în lupta împotriva drogurilor, dar mai era nevoie de multă muncă de lămurire, pentru ca fata să poată scăpa definitiv de dependenţa ei faţă de acele prafuri.

Nimic nu era imposibil, câtă vreme există voinţă şi va înţelege că cei din jur îi vor cu adevărat binele.

Se înserase curând şi Mihai se ridicase la un moment dat, să plece.

- Chiar vrei să pleci? te simţi destul de bine? întrebase Cosmin.

- Da, mă descurc, în seara asta trebuie să rezolv ceva la mine acasă. Apoi către Ana ... treci pe la mine mâine?

- Nu, nu pot, răspunsese Ana, care prevăzuse o astfel de propunere. Rolul meu ...se încheie aici, dragul meu.

Mihai o mai privise câteva clipe, apoi se îndreptase în tăcere spre uşă. Din tonul vocii ei, înţelesese că luase deja o hotărâre şi orice insistenţă ar fi fost de prisos.

A plecat cu inima grea şi cu convingerea că viaţa îi

86

oferise o a doua şansă cu acestă minunată femeie, iar el o ratase şi de acea dată.

Între Bach, Pitagora şi Rocco Terminase câteva arpegii şi se pregătea să execute câteva bucăţi, dintr-un concert de Bach. Nu era timp de pierdut, se apropia teza la matematică şi mai avea încă mult de lucru.

Cu celelalte materii se descurca mai uşor, dar la matematică vroia cu orice preţ să se încadreze în baremul celor ce urmau să participe la olimpiadă.

Nu se instalase bine pe scaun, că sună strident interfonul.

-Salut, ce faci fată? Eugenia sunt, iar cânţi la pian? te aud din stradă...

-Scuze, nu ştiam că eşti la intrare, abia am auzit interfonul, îl rog pe tata să facă ceva cu el că nu merge bine. Ţi-am dat drumul, poţi urca acum.

Iuliana se postă în uşa de la intrarea în apartamentul în care locuia, împreună cu părinţii săi. Aştepta colega de clasă să-şi facă apariţia.

- De ce nu m-ai anunţat că vii ? pregăteam ceva bun, aşa m-ai luat pe nepregătite să, vedem ce a lăsat mama în frigider, spuse Iuliana, colegei sale care ajunsese deja pe palier.

- Lasă că astăzi nu am timp să stau până plecăm la şcoală, am venit doar să te anunţ....draga mea, că un 87

tip cool, care te-a văzut la noi de ziua mea, moare să te cunoască.

Să nu spui nu, că m-a înnebunit de cap, nu mai scap de el.

-Acum ţi-ai găsit şi tu ? am aşa de multe pe cap...mai vedem în vacanţă, chiar nu pot acum. Mă pregătesc de olimpiadă şi am de lucru la nişte bucăţi muzicale care nu-mi ies cum aş vrea eu. Mai vorbim în vacanţă, acum chiar nu am timp de aşa ceva.

- Nici să nu te gândeşti, aşteaptă jos, ce să-i spun? crezi că eu am timp de umblat să fac cupluri? i-o întorsese Eugenia cu sarcasm.

Am venit cu el, că nu mă mai slăbea, este o pacoste...drăgălaşă, hai nu fi naivă. Eşti singura din grupul nostru care nu are prieten. Cât ai să mai aştepţi ? Noi îi spunem Rocco.

-Bine, mă îmbrac şi cobor, spusese fata, dar nu stau mai mult de 5 minute, trebuie să vină tata din oraş şi nu vreau să creez discuţii degeaba.

După câteva minute Iuliana, cobora scările însoţită de insistenta sa colegă, să-l cunoască pe Făt Frumos-ul descris de aceasta. S-au făcut prezentările, s-au schimbat în grabă numerele de telefon, iar după alte câteva minute Iuliana se afla din nou la pian, unde se străduia să execute cât mai expresiv o partitură. Între timp tatăl, pusese ceva în frigider şi plecase cu alte treburi, fără să o deranjeze.

88

După o oră sună ceasul potrivit de fată, să o anunţe când va trebui să intre în culegerea de probleme de matematică, a cărei olimpiadă se apropia.

Nu ţinea morţiş să fie prima clasată, dar nici în urma tuturor nu vroia să fie. Aşa se face că a fost selecţionată pentru olimpiadă, fiind a treia din clasa ei.

Atât a putut face, atât a făcut. Era mulţumită că prin munca ei, se afirma într-un domeniu destul de dificil.

După ce Eugenia îl prezentase pe Făt Frumos-ul din apropierea locuinţei sale, acesta începuse să o aştepte pe lângă şcoală, ba mai venea uneori şi cu câte-o floare, ascunsă în geacă, să nu-l vadă nimeni şi să-l ironizeze.

A urmat un schimb de CD- uri cu ultimele piese muzicale la modă. Expert în arta cuceririlor, tânărul avusese grijă să aducă şi muzică clasică pe care fata o executa la pian, aşa ca un plus de atenţie. Au fost şi invitaţii în oraş, la o cafea, la un film, dar la un moment dat, Iuliana a fost invitată la el acasă.

A acceptat din curiozitate. Cum au decurs treburile între cei doi tineri...numai ei ştiu.

Acasă Iuliana, nu mai ştia cum să justifice, plecările ei misterioase, ba chiar şi absenţele de la şcoală. Îngrijoraţi părinţii, auzind de absențele ei, au rugat un vecin, pensionar care tot nu avea nimic de făcut, să fie puţin atent, la ce se întâmplă în urma lor, acasă mai ales tot ce era legat de fica lor.

89

Impresionat de misiunea primită, pensionarul se puse pe treabă. Să păzeşti o tânără fată...este ceva asemănător cu a păzi o turmă de iepuri, gândea pensionarul. Venirile şi plecările fetei, erau aşa de dese, ba mai primea şi vizita unui băiat.

Acest lucru trebuia să-l afle tatăl fetei în primul rând.

Fata era minoră, iar vecinul pensionar o cunoştea de când mergea la gradiniţă. Pe tânărul respectiv, il identificase uşor, deoarece îi amintea de propria sa tinereţe. Cunoştea genul, azi cu una, mâine cu alta....tot aşa cât te mai ţin puterile, apoi....

De Iuliana chiar îi părea rău că intrase în legătură cu un astfel de băiat, ea era o fată finuţă şi educată altfel.

Dezamăgirea ei va fi foarte mare când se va dezmetici din aventura asta, gândea vecinul pensionar. Între timp o vedea pe fată din ce în ce mai abătută, chiar plânsă într-una din zile şi asta îl făcu să stea de vorbă cu părinţii fetei, să le atragă atenţia că ceva grav se întâmplase.

Colega ei care venea acum şi mai des la ei în casă, nu-i inspira nici un fel de încredere, vecinului pensionar, dimpotrivă, o suspecta de ipocrizie. Omul bine intenţionat, nici nu realiza cât de aproape era de adevăr.

Iuliana fusese atrasă într-o cursă, de câţiva colegi invidioşi pe liniştea ei, pe rezultatele obţinute numai din munca ei, pe aprecierile profesorilor, care o dădeau de exemplu în clasă.

90

Aşa ajunsese ea, obiect de distracţie, al lui Rocco, băiatul de bani gata, care se detaşa foarte uşor de fetele ce treceau prin patul lui.

Pe cele ce rezistau mai mult, chiar le respecta, dar pe cele care cedau uşor, le ironiza şi umilea, în toate felurile. Toată şcoala ştia deja de aventura lui cu tocilara clasei, cum o porecliseră în sectret, cei din grupul de răzbunare.

Deviza lor – FĂRĂ GENII – nu ne trebuie genii, obişnuiau să spună la un pahar de băutură şi o ţigare, ascunşi într-unul din apartamentele în care locuiau, sau în câte o bombă, unde nu le cerea nimeni buletinul.

Pe cine şi de ce se răzbunau, nu-şi băteau capul cu asemenea întrebări, se amuzau făcând cât mai multe rele şi se simţeau foarte bine. Într-una din seri, după ce vecinul, fin observator, povestise părinţilor ce văzuse el zilnic, în jurul Iulianei, părinţii au ţinut sfat.

Mama se aşeză pe marginea patului fetei, care motivase o durere de cap şi se retrăsese la culcare mai devreme decât de obicei.

Părinţii au decis că cel mai bine este să nu-i spună fetei că ştiu ce se petrece. Era o fire sensibilă, se va simţi prost, mai ales faţă de tatăl ei, dar mama era hotărâtă să stea de vorbă cu ea.

- Draga mea, noi am vorbit multe despre viaţă, acum tu ar trebui să-mi spui ce se petrece.

91

Promit că va rămâne totul între noi, nu-l vom supăra şi pe tata, dar eu trebuie să ştiu ce probleme ai şi cum să te ajut.

Pe perna fetei se prelingeau lacrimi fierbinti, de umilinţă, de ruşine, de neputinţa ei de a-şi rezolva singură problemele.

Prietenii ei, cei care o atrăseseră în capcana acestei mizerii, o abandonaseră repede, după ce şi-au pus planul în aplicare. Cei mai răutăcioşi din şcoală şi care auziseră de noua ispravă a lui Rocco, nu ezitau să o strige pe tocilară şi să o invite la ei acasă.

Drama fetei nu cunoştea margini.

Nu mai atinsese clapele pianului de săptămâni întregi.

Se simţea murdară. Nu-şi putea ierta slăbiciunea pentru Rocco, cum de s-a putut îndrăgosti de un astfet de băiat, rău, crud, de o obrăznicie fără margini, fără scrupule şi fără conştiinţă. Grosolan și ipocrit.

Se temea şi de faptul că în astfel de situaţii, ar fi putut apare o sarcină nedorită la cei 16 ani ai săi şi atunci sigur îşi va mâhni părinţii cu ruşinea ei.

La întrebările insistente ale mamei sale, Iuliana spuse doar...

-Vreau să mă mut la altă şcoală, dacă vrei să mă ajuţi fă asta pentru mine.

–Am făcut o prostie şi nu-i pot suporta consecinţele.

Mă sufoc dacă mai rămân în şcoala asta.

Pe urmă...voi intra în normal, nu vreau să vă faceţi griji şi pentru mine. Le aveţi şi voi pe ale voastre.

92

Ştergându-i lacrimile, mama promise că va face demersurile respective, motivând mutarea lor în alt cartier al capitalei.

–Mi-aş fi dorit sa nu treci niciodată prin aşa ceva, dar vezi şi tu că viaţa, ne rezervă tot felul de surprize, adăugase mama. Să nu uiţi, că orice problemă vei avea, mama va fi prima care te va ajuta.

-Prietenii au rolul lor, dar eu îl ştiu foarte bine pe al meu. Te las să dormi, dacă mai sunt şi altele de discutat...aştept.

–Deocamdată nu...asta este tot, mai vorbim noi, spusese Iuliana cu vocea stinsă de amărăciune.

Parcă o piatră i se luase de pe inimă, alunecă într-un somn greu, întrerupt de suspine.

Dimineaţă se trezise fără îndoieli, cu hotărârea de a merge mai departe, la o altă şcoală, să-şi construiască viaţa aşa cum dorise mereu. Faptul că avusese acea scurtă discuţie cu mama sa, o ajutase mult. Ştia că oricând va avea nevoie, are pe cineva alături, cu care să comunice.

De acest episod urât din viaţa ei, va trebui să uite şi să-şi continue studiile cum îşi propusese.

Făcuse o prostie, dar păcat ar fi fost să persiste în acea prostie, păcat de eforturile părinţilor şi ale ei, dacă ar abandona. Niciodată nu va mai asculta sfaturi, de la persoane atât de puţin cunoscute, îşi promisese Iuliana.

93

Viaţa i-a dat această palmă, tocmai pentru a o trezi la realitate. Dar tot ea, viaţa poate fi frumoasă, dacă ştii să alegi de o parte ce este bun şi frumos, de ceea ce este urât şi murdar.

Oricât ar suferi după o astfel de experienţă, nu va putea schimba realitatea. Fiecare om, are aşternutul ce şi l-a făcut singur. Cu această nouă speranţă în suflet Iuliana intrase în zorii zilei în sufragerie, unde se aşezase praful pe pian. Îl şterse cu grijă, apoi mângâie clapele cu recunoştinţă ca pe un prieten bun, care nu o părăseşte la greu şi de care nu se va ruşina niciodată. Din prag, mama se retrase discret, lăsând-o cu ceea ce-i era aşa de drag, pianul.

Mentalitate S-a împământenit în lumea noastră, un fel de lege nescrisă, care permite băiatului, bărbatului, să seducă şi să abandoneze după bunul lui plac, fetele, femeile....

Există legi morale şi civile, care interzic realaţiile sexuale până la majorat, dar astfel de abuzuri au loc relativ frecvent şi tinerele fete rămân marcate pentru întreaga viaţă.

De unde a apărut această mentalitate că bărbatului i se cuvine totul, iar femeia este obligată să 94

accepte, să se supună, nu se ştie precis. Se ştie în schimb, că lipsa unei educaţii corecte aplicată copiilor de ambele sexe, duce la cele mai mari drame familiare.

Sunt părinţi care dau băieţilor o asemenea educaţie, cum că pot umbla din floare în floare, fără să aibă, responsabilitatea consecinţelor, nestatorniciei lor.

Nu-i interesează că în urma lor cresc nişte moştenitori nedoriti, abandonaţi înainte de a se naşte. Dacă bărbaţii ar fi avut uter şi ar fi născut copii, lucrurile erau cu totul altfel. Şi-ar fi cerut cu tărie drepturile şi protecţia legilor şi a societăţii. Multor femei care fac asta, li se pune pumnul în gură. Cel mai grav lucru din această mentalitate greşită, legată de responsabilitatea bărbaţilor, despre rolul lor în aducerea pe lume a copiilor în afara familiei, este faptul că ei nu conştientizează, ce drame provoacă. Indiferent de cum este tatăl, ce caracter are, ce educație, ce temperament are el, copilul il ia de model. Este o lege a firii.

Dacă o femeie umblă cu mai mulţi bărbaţi, este imediat etichetată de societate şi de biserică, drept o mare păcătoasă, dar un băiat-bărbat care face acelaşi lucru, este lăsat să continue, ba chiar încurajat de părinţi iresponsabili, că aşa fac toţi bărbaţii... deci să continue. Nu este responsabil pentru că nu l-a învăţat nimeni, sau nu a reţinut decât ce era în avantajul său.

Nu vrea să-şi asume responsabilitatea creşterii copiilor

95

proveniţi de la el. Nu este conștient de urmările faptelor sale.

-De ce fetelor li se atrage atenţia să fie precaute, să aibă grijă de căminul lor odată format, iar bărbatul rămâne în continuare liber să facă ce-i place? Din această educaţie greşită, pornită uneori chiar din familie, băiatul creşte cu convingerea că lui i se cuvine totul. Atunci când nu i se dă, ajunge să-şi ia singur, chiar cu forţa. Aş vrea să subliniez un fapt; înainte de trup, organe interne, organe sexuale, omul se formează ca: creier şi coloană vertebrală în viaţa intrauterină.

Se spune că din capacitatea de gândire, nu se foloseşte nici 10%, oare de ce? De ce nu sunt învăţaţi copiii să gândescă mai mult, să citească mai mult, atât fetele cât şi băieţii, să-şi îmbogăţească mintea cu experienţele altora, să ştie să evite ce nu le este folositor?

Dacă într-o perioadă se mai ştia de ruşine sau de frică, acum nu se mai ştie de nimic, iar filmele de o anumită factură influenţează negativ gândirea tinerilor. Sunt tineri care-şi încep viaţa sexuală la vârstă foarte mică, fete care la 14-15 ani dau naştere la copii, din inconştienţă şi lipsă de educaţie.

Ce se face oare în şcoli la orele de dirigenţie, ce se mai discută la şedinţele cu părinţii? De ce se dă frâu liber instinctelor primare? Cum este posibil ca nişte părinţi, cu posibilităţi materiale deosebite, să 96

încurajeze aventurile tânărului lor fiu, lăsând însărcinată o fată minoră. Fata este acuzată, iar băiatul nu. Unde vor ajunge aceşti tineri care în inconştienţa lor se cred învingători, deşi de multe ori viaţa a dovedit, că într-un final ei sunt cei învinşi.

Mai devreme sau mai târziu aceşti copii veniţi pe lume accidental şi nedoriţi, îşi vor căuta părinţii şi îşi vor cere dreptul la o viaţă normală, la o identitate. Îşi vor întreba părinţii, de ce m-aţi făcut şi m-aţi aruncat în viaţă?

Sunt şi cazuri grave, când scot cuţitul sau pistolul şi nenorocirile se ţin lanţ.

Un copil este un dar de la Dumnezeu, aşa cum îl creştem şi îl educăm, aşa ne vom bucura de realizările şi de respectul lui, toată viaţa.

Cine nu înţelege rolul părintelui în creşterea şi educaţia copiilor, va face un lung şir de greşeli şi va sfârşi rău. Cât sunt mici, copiii mai ştiu de frică sau de pedeapsă, dar când cresc, ajung să-şi judece părinţii.

Câtă vreme în familie nu au fost învăţaţi să respecte pentru a fi la rândul lor respectaţi, nu vor mai ţine seama de nimic, vor face numai după bunul lor plac. În afară de legile scrise, cele sociale şi morale, mai există şi trezirea conştiinţei.

Cel mai aspru judecător al omului, este propria lui conştiinţă. La maturitate, omul are tendinţa de a separa tot ce a facut bine de tot ce a făcut rău,

97

iar dacă balanţa înclină spre cele rele, se produc adevărate drame personale.

Atunci încep regretele, remuşcările, teama de justiţia divină. Atunci se produc adevărate cutremure în interiorul fiinţei umane.

Omul este primul său judecător prin conştiinţa sa. Dacă are prea multe de regretat, atunci începe degradarea lui. Alunecă în alcoolism, droguri, se răzbună pe cine se nimereşte, căutând zadarnic acea stare de echilibru, de bine pentru el.

Instinctul de conservare a propriei fiinţe, acţionează haotic, distrugând orice şi pe oricine i se iveşte în cale, numai el să se simtă bine.

Se răzbună pe alţii pentru că el şi-a irosit viaţa, nefiind învăţat să o preţuiască, sau nu a ascultat de nimeni şi vine vremea ispăşirii. Toţi ajungem la acest ceas al trezirii conştiinţei de sine. Puţini sunt cei care nu au nimic să-şi reproşeze, deoarece toţi am făcut greşeli mai mici sau mai mari, în anii pe care i-am trăit.

Nu trebuie să ne înnecăm suferinţa în alcool, în droguri. Religia ne învaţă că o spovedanie amănunţită, o căinţă adevărată, este purificatoare.

La fel spun şi psihologii. Atât preoţii cât şi psihologii, au posibilitatea de a ajuta pe cei căzuţi pentru a merge mai departe, ducând o existenţă modestă şi onestă.

O conştiinţă curată, este un dar de mare preţ, care poate fi dobândit la orice vârstă şi aduce

98

echilibru, fiinţei chinuite de incertitudini, de angoase, de remuşcări.

Nu trebuie să acuzăm pe nimeni pentru educaţia primită. Fiecare a făcut ce a putut la vremea lui.

Fiecare ia din viaţă ceea ce îi este folositor şi nu dăunează celor din jur, sau aşa ar trebui să facem.

Aşa funcţionează liberul arbitru din noi, darul făcut de Dumnezeu. De aceea avem creier, să-l punem să gândească pozitiv, să ne folosim capacităţile cu care am fost înzestraţi încă de la naştere.

Să avem foarte clar în minte, că fiecare faptă a noastră, bună sau rea, are o răsplată mai devreme sau mai târziu. De acest mod de gândire depinde evoluţia noastră, ca oameni maturi, apoi ca bătrâni înţelepţi, care au trăit şi au văzut multe la viaţa lor şi le vor împărtăşi nepoţilor.

Nu degeaba se spune “ cine nu are bătrâni să şi-i cumpere”. Mai nou bătrânii noştrii mai norocoşi ajung în azile, dar sunt mulţi uitaţi de rude, care se sting în tăcere, în lipsuri şi mizerie, uitându-se că şi ei au fost tineri şi au adus pe lume copii. În loc de un sprijin la bătrâneţe, tinerii nu ştiu cum să se descotorosească mai repede de ei, plecând departe să-şi vadă de viaţa lor, să le fie bine.

Puţini sunt cei ce-şi mai aduc aminte să le spună un „La mulţi ani”, sau „Sărbători fericite”.

99

Li se pare lipsit de sens, au impresia că devin dependenţi de bătrâni, că se umilesc făcând astfel de gesturi, absolut umane și de bun simț.

Realitatea este că nerespectându-ne părinţii, bunicii, nu ne respectăm în primul rând pe noi. Pentru copiii noştrii nu vom fi un bun exemplu.

Cândva şi ei vor repeta aceleaşi greşeli, iar regretele noastre vor fi degeaba, târzii şi fără nici un efect.

Caracterul copilului devenit adult, odată format, greu se mai poate corecta. Grija pentru propria persoană a prins rădăcini adânci şi nimeni dintre cei din jur nu mai contează. Egoismul, egocentrismul erodează fiinţa umană în interior. Sentimentele reprimate, dau naştere la frustrări, la comportamente haotice, la inconsecvenţă. De aici până la caderile depresive, mai este foarte puţin. Dramele sunt din ce în ce mai multe şi este târziu pentru a mai schimba ceva în mentalitatea celor pe care i-am adus pe lume și pentru care suntem responsabili.

O iubire până dincolo de moarte (Strict autentic).

Cum eram în contratimp cu programul de tratament al colegei mele de cameră, nu aveam altceva de făcut, decât să ies şi să mă plimb singură. Nu era chiar plăcut, dar pe malul lacului Techirghiol, era multă lume şi prin anomalia vieţii, multe femei singure. Era în vara anului 2008.

100

Masa de seară se servea de regulă între 18,oo-19,oo, aşa că timp de plimbare pe răcoare era destul, iar zăpuşeala de peste zi încă se mai simţea în camere.

Bănci pentru odihnă nu prea erau libere, dar ici colo câte un loc se mai găsea. O briză uşoară aducea dinspre lac un aer umed cu gust de sare şi o binemeritată răcoare.

- Nu v-aţi mai aşteptat colega? m-a întreabat o doamnă pe care o cunoscusem la masă, împreună cu sora ei. Amândouă aveau un puternic accent moldovenesc, nimic mai firesc din moment ce veneau de undeva de pe lângă Bacău.

- Am aşteptat-o un timp dar cred că a venit prea obosită de la plajă şi se odihneşte, am răspuns eu, încercând să trec mai departe.

- Dacă vreţi să staţi cu noi...este loc, m-a invitat una din cele două surori, care era vopsită blondă şi avea un fel de coc din şuviţe, ca o crizantemă la spate.

M-am aşezat lângă ele şi cum o discuţie între femei se leagă foarte uşor, am stat de vorbă.

De fapt să fiu foarte sinceră eu de felul meu, mai mult ascult, mai ales când nu cunosc bine persoanele.

Aşa se face că ele povesteau câte ceva de pe la procedurile ce le făceau, una era cam nemulţumită de o femeie care servea la masă şi uite aşa trece vremea la băi. Aflu de la ele că sora cea mai mare venea la Techirghiol de peste 15 ani şi era foarte mulţumită de efectele terapeutice ale bailor.

101

Recunosc că în sinea mea, m-am cam mirat, nenţelegând de unde atâta mulţumire, lacul fiind la fel de neângrijit ca şi Amara. La mal apa era foarte murdară şi plină de mătasea broaştei. Dar sora cea mare înota în larg şi făcea băi reci cu nămol, deci...ştia ea ce ştia.

Trecuse bine de 70 ani, dar se menţinea într-o formă foarte bună.

Un timp au vorbit ele, apoi ne-am ridicat să continuăm plimbarea pe malul lacului.

Sora cea mai mare ne-a abandont la scurt timp, oboseala silind-o şi pe ea către camera de hotel, unde erau cazate. Am rămas numai eu, cu doamna cu cocul ca o crizantemă, nici astăzi nu ştiu cum o cheamă. Împlinise de curând 70 ani, suferise o fractură de bazin, călca cu grijă, dar păstra un aer semeţ, un fel de superioritate care la început nu mi-am dat seama de unde vine. Mergea foarte dreaptă, cu geanta pe umăr şi cu mâinile la spate. Recunosc că eram puţin curioasă, să aflu mai multe despre ea, dar întrebări nu am pus nici una. Am aşteptat cuminte să spună ea, dacă avea ceva de spus.

Curând am ajuns în dreptul statuii lui Tekir, cel din legenda, cu măgăruşul lui şi ne-am întors. Nu cunoașteți legenda? “... Se spune că un bătrân tătar olog și orb pe numele de Tekir, a ajuns odată cu măgarul său din greșeală, pe malul acestui lac. S-a chinuit bătrânul ore în șir să iasă din noroiul mirositor, dar bidiviul încăpățânat nici că 102

voia să se miște, (așa sunt măgarii) malul acela exercitând o tainică atracție asupra sa. Mare a fost însă mirarea și bucuria batrânului când, ieșind din lac, și-a dat seama că ochii săi puteau distinge din nou o geană de lumină, iar picioarele sale, de multă vreme neputincioase, începuseră să-l asculte. Cât despre înțeleptul său bidiviu - plăgile urâte de pe spate i se vindecaseră, iar corpul său parcă trăia o nouă tinerețe.

Aflându-se despre această vindecare, puhoi de oameni au ajuns pe malul acelui lac, scăldându-se și ungânduse cu nămol pentru a-și găsi tămăduire. Și câte minuni nu se petrec acolo - ologii încep din nou să meargă, oasele înțepenite își redobândesc tinerețea, femeile își recapătă fertilitatea, iar bolnavii de piept își găsesc tămăduirea”.

Nu mi-am dat seama cum a alunecat discuţia, spre energiile din jurul nostru, de care nici nu ne dăm seama. I-am spus doamnei că nu am conoştinţe absolut deloc în domeniu, doar ocazional am citit câte ceva, ce mi s-a parut mie că prezintă oarecare interes.

I-am mai spus că în tinereţe, am avut câteva vise premonitorii, dar nu am înţeles cărui fapt se datorau, ştiind că nu am nici un merit deosebit, să fiu astfel avertizată.

M-a privit destul de mirată când a auzit. Nu avea nici un rost să intru în detalii, doamna fiind foarte hotărâtă să vorbească, nu să asculte.

103

Felul meu de a asculta, o îmboldea cred, să tot povestească, despre necazurile ei, viaţa care a trecut aşa de repede pe lângă ea. În urmă cu 30 ani rămăsese văduvă.

Soţul ei murise pe braţul său, după cum povestea ea.

Atunci a văzut ceva ce ţine de domeniul fantasticului, ceva ce am să scriu exact aşa cum mi-a povestit.

Din tonul vocii ei am simţit că vorbea cu toată convingerea, ca şi cum nimic nu era mai adevărat şi mai normal decât cele povestite de ea.

Suferinţa lui că se stingea, suferinţa ei că îl pierdea, au fost atât de puternice, încât se pare că au depăşit anumite limite. Spre tavanul camerei unde se aflau ei, s-a înălţat un ghem luminos, iar pe faţa şi pe mâinile femeii a căzut un fel de pulbere argintie, cum ar fi beteala tăiată foarte mărunt. Era consternată, nu ştia ce să creadă, tulburată de ceea ce vedea, un timp nu a putut schiţa nici un gest. Apoi a chemat pe cineva din vecini, să vadă ce se întâmplase cu ei.

Soţul murise pe braţul ei, iar ea susţinea că ia văzut sufletul urcând în sus.

Trăia ceva mai presus de puterea de înţelegere a unui om în condiţii normale, o stare imposibil de descris în cuvinte, mai ales acum după aşa de mult timp.

Spunea că o iubise foarte mult soţul ei, dar nu am îndrăznit să o întreb dacă şi ea îl iubise la fel de mult.

Am ascultat-o mai departe. Mă gândeam că uneori

104

când eşti prea frământat de gânduri, faptul că le discuţi cu cineva, te mai uşurează.

A trecut ceva timp, nişte ani...nu ştiu câţi, nici doamna nu a precizat şi în viaţa ei a apărut un alt bărbat. Din spusele ei, omul se simţea aşa de bine la ea, o aprecia în tot ce făcea, spunea că este liniştea şi pacea sufletului său.

Curând şi-au dat seama că pe ei îi leagă un puternic sentiment de iubire. Acum cugetând în linişte la cele ce mi s-au povestit, cred că era şi disperarea vârstei, acea goană contracronometru, ce-i apucă pe unii dintre noi când intră în toamna vieţii. Aşadar erau îndrăgostiţi şi fericiţi cum nu se poate descrie.

Gândeau la fel, vorbeau la fel, se completau reciproc, îşi ghiceau dorinţele şi se grăbeau să şi le îndeplinească reciproc. Erau... un suflet întreg, în două trupuri. Între timp, nu ştiu cum şi de ce, doamna s-a convins că are puteri paranormale şi este posibil, dacă a avut o atât de mare forţă de a iubi.

A început să practice pase bioenergetice, metodă învăţată de la cineva venit din Rusia. Posibil să fi fost şi ceva rentabil, dar nu am întrebat nimic.

Soarta nu a fost prielnică nici de această dată.

A murit omul pe care-l iubea nebuneşte. Ştia că era bolnav şi că se putea întâmpla oricând, dar refuza să creadă că va fi aşa de curând.

105

O înecau lacrimile, iar eu am încercat să spun ceva banal despre soartă, numai ca să-şi ia un moment de respiro, în tulburătoarea sa istorisire.

Am primit şi un compliment pentru participarea mea la conversaţie.

Mi-a spus privindu-mă foarte atent, că eu am o anume curăţenie spirituală, de aceea m-a ales pe mine să-mi povestească, alfel nu ar fi făcut-o. I-am mulţumit.

De când l-a pierdut pe acest om, şi-a amplificat cercetările în domeniul paranormal, a experimentat pe ea însăşi, făcând mari eforturi de concentrare. Spunea că reuşise să leviteze la înălţimea de o jumătate de metru, câteva secunde, dar efortul o epuizase.

Puţini sunt capabili de un efort de concentrare, aşa de mare şi majoritatea sunt afectaţi.

Noi ne-am obişnuit să-i numim ciudaţi, în timp ce ei ne consideră ignoranţi.

Vorbeşte zilnic cu iubitul ei decedat, povesteşte tot ce a făcut peste zi şi ce probleme are de rezolvat, când nu ştie cum.

Spre surprinderea mea, spune că în ziua următoare are deja soluţia, la problemele discutate cu el în gând.

Am încercat să-i sugerez, ştiind că este credincioasă, că poate îngerul ei păzitor, o ajută inspirându-i soluţia potrivită.

A protestat, a spus nu, singurul care-i putea da un asemenea răspuns, era el, cel plecat la ceruri să se odihnească.

106

Nu vreau să o judec eu şi nici nu pot şti dacă ce făcea ea era bine sau rău, dar de copil ştiu de la părinţii mei, că sufletele celor plecaţi trebuie lăsate să-şi urmeze drumul lor, odihna acolo sus.

Nu trebuiesc rechemate, tulburate din evoluţia lor.

Pomenitul în biserică nu le face rău, dar asemenea solicitări zilnice....nu ştiu ce să cred.

Doamnei i-a slăbit mult vederea la ambii ochi, dar trăieşte cu convingerea că Bunul Dumnezeu, i-a deschis un al treilea ochi, ochiul minţii cu care vede mult mai bine. Poate că în felul ei are dreptate, dacă ea aşa vede mai bine, dar mă întreb totuşi...ce vede?

Doamna poartă ochelari, nu se sprijină de baston, calcă drept, gânditoare şi povesteşte despre energiile atât de puternice ce ne înconjoară şi de care noi oamenii nu suntem conştienţi.

Tot ca o neştiutoare îmi pun şi eu întrebarea: -Oare ce se petrece în mintea unei femei, capabile să iubească chiar şi dincolo de moarte? În mintea ei această...barieră nu există. Lumea noastră şi lumea de dincolo, la ea sunt mai apropiate, ori sunt cam amestecate.

Atâta dăruire, atâta iubire, atâta durere.

107

Blestem sau dreptate divină Era prin vara lui 1987 când, deplasându-se pentru un control de rutină, într-o comună riverană unui braţ al Dunării de jos, inspectorul finaciar pătrunsese în incinta primăriei, fără să găsească pe nimeni altcineva decât pe secretară.

După ce aceasta dădu raportul, că toţi erau plecaţi la masă, aplecându-se cu o ceaşcă de cafea către domnul inspector, începuse cu un aer conspirativ: - Ştiţi domnule inspector, aici în comună este o ţesătoare, una care lucrează clandestin, cuverturi alese cu vergeaua. Ştiu şi unde stă, dacă vreţi vă dau pe cineva să vă conducă la ea acasă.

- Dacă eşti sigură că se ocupă de aşa ceva, bine mă duc să văd la faţa locului, răspunsese acesta.

Secretara cu un aer de satisfacţie greu de stăpânit, strigase pe femeia de serviciu, să-l conducă pe domnul inspector la acea ţesătoare.

- O învăţ eu minte, gândise secretara, simţind gustul răzbunării, pe aceea care refuzase să-i lucreze gratis două cuverturi, alese cu vergeaua.

Nu departe, în apropierea bisericii din comună, se afla şi gospodăria femeii pârâte, că ar lucra 108

clandestin. Fără a mai bate la poartă şi în speranţa că femeia nu se va ascunde de el, inspectorul intrase în curte. Nu se sinchisise prea mult de lătrăturile câinilor. Încercase în câteva rânduri să se facă auzit de cineva din casă, dar degeaba, nu se arătase nimeni. Din vecini o altă femeie, îi spusese să nu mai bată în geam, că femeia este dusă la biserică la o înmormântare.

Curios să vadă ce era în încăperea din faţa lui, inspectorul se apropie de geam, cu mâna streaşină la ochi. Într-adevăr în încăpere era un război de ţesut, aşa cum aveau mai toate femeile de la ţară.

Convins că secretara spusese adevărul şi că femeia câştiga bani fără să plătească impozit, inspectorul o porni însoţit de femeia de serviciu de la primărie, spre biserică, unde se oficia o slujbă de înmormântare.

Rar avea obiceiul să intre în biserică, aşa că trimisese pe însoţitoarea sa, să o cheme discret afară, pe cea cu lucrul clandestin. Nu durase mult şi femeia venise, salutând cum era obiceiul: - Să trăiţi domnule inspector, ştiu pentru ce mă căutaţi, dar să aşteptăm puţin să se termine slujba, că nu este bine să plecăm înaintea mortului.

-Bine dacă nu mai durează mult, stăm să plece mortul, apoi mergi acasă să-mi arăţi ce lucrezi la războiul de ţesut. Să nu spui că nu ai, că l-am văzut pe geam.

Femeia nu spusese nimic.

109

Nu a trecut mult timp şi pe uşa bisericii, ieşiseră două sicrie nu unul, imagine care pe domnul inspector îl ului.

- Doi morţi deodată? întrebase el. Cum e posibil?

-Eee, domnule inspector, Dumnezeu nu doarme, spusese femeia cu un oftat adânc. În drum spre casă, spre nedumerirea inspectorului, femeia mai oftase de câteva ori, dând din cap şi repetând că Dumnezeu nu doarme. Nerăbdător inspectorul întreabase; - Bine, bine....dar ce s-a întâmplat aici ?

- Aici e vorba de o poveste veche şi tare tristă.

S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar uite că cineva plăteşte acum. Pe aici sunt mulţi lipoveni, ai văzut şi dumneata. S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, repetă femeia, că un băiat de aici din comună, s-a îndrăgostit de o fată de lipoveni, care nu se ştie cu cine, a făcut un copil din flori, o fetiţă.

Părinţii băiatului nu au fost de acord, ca fiul lor să ia o femeie cu un copil din flori, dar tânărul nu a ţinut cont de asta. Acest fapt nu a însemnat prea mult, pentru tânărul îndrăgostit, doar că anii treceau şi el cu soţia aleasă nu aveau nici un copil. Creştea totuşi în grădina lui, acea mândreţe de fată din flori, pe care o avusese soţia lui înainte de căsătoria cu el.

Ei, vezi dumneata domnule inspector...cum este omul... de la un timp bărbatul ajuns acum la

110

maturitate, nu mai avea ochi decât pentru fata soţiei sale.

Când fata împlinise 16 ani, tatăl vitreg o ceru să-i fie lui nevastă, după ce o batjocorise.

Poate că se temea de puşcărie, sau o iubea cu disperarea vârstei ce-i apucă pe unii câteodată. Asta numai ei o ştiu, că noi nu avem cum să ştim.

I-au reparat mamei fetei, o căsuţă batrânească, undeva mai în fundul curţii şi au silit-o să se retragă acolo. Fostă soţie, devenită soacră.

Ce va fi îndurat, numai ea ştie, că de plâns, tot timpul o vedeam plânsă. Aşa sunt femeile, adună în ele necazuri şi numai ce auzi ca s-au stins. Te mai şi întrebi, de ce, că doar nu o ştiam bolnavă.

Au trecut anii, tatăl vitreg şi tânăra-i soţie au avut copii, care au crescut şi au mers la şcoli. Numai că într-o zi nefastă, două fetiţe ale lor, cald fiind se duseseră să se scalde în Dunăre, pe care o ştiau de mici. Cum apa este cea mai înşelătoare cale, la un moment dat fetele au început să strige ajutor către tatăl lor, prinse într-un vîrtej puternic şi trase în afund.

Disperarea omului nu mai cunoştea margini.

Neputincios în a-şi salva copiii, agitându-se în toate părţile, chemând la rândul lui ajutoare. Totul a fost zadarnic. Copilele au fost găsite abia după trei zile, undeva în aval.

Grea durere pentru cei rămaşi.

111

O mamă încă tânără ce-si striga cu disperare pierderea suferită, un bărbat înnebunit de durere că nu-şi putuse salva fetele de la înec, văzându-le cum sunt înghiţite de ape. În urma carului funerar o femeie gârbovită de ani şi de neajunsuri, bunica fetelor, vărsa lacrimi amare pentru nenorocirea lor.

Nimeni nu va şti vreodată dacă pe cei doi soţi i-a ajuns un greu blestem, rostit de mama în vârstă când a fost abandonată, sau a fost Dreptatea Divină.

Sătenii spun că i-a ajuns blestemul mamei abandonate. În amărăciunea ei se va fi putut abţine femeia abandonată, să nu-si blesteme propria fiică, pentru starea de mizerie în care o aduseseră cei doi? Nimeni nu ştie. Singurul lucru cert era că cei doi îşi duceau pe ultimul drum cele două copile pe care Dunarea le trimisese, dincolo de lumea aceasta şi de fărădelegile ei. Aici femeia mai spusese încă o dată cu tristeţe, Dumnezeu ... nu doarme.

Cum se apropiaseră de poarta casei, sale făcuse loc domnului inspector, să treacă înainte să vadă ce era de văzut. În încăperea cu războiul de ţesut, încă în lucru se afla un preş ţesut din zdrenţe, cum se mai poartă încă prin casele de oameni săraci dar curaţi.

A răsuflat uşurat inspectorul, că nu-i plăcea să tot facă la procese verbale de constatare şi impuneri pe orice fleac.

112

Şi-a terminat controlul financiar pentru care venise în comună şi a plecat. În mintea lui şi astăzi stăruie acea întâmplare şi vocea femeii care repeta de fiecare dată, Dumnezeu nu doarme. Zăboveşte, dar...plăteşte.

Zborul de noapte Timpul trecea pe lângă Larisa, cu interminabilele discuţii din casa lor, cu drumurile la farmacie, pentru crizele cardiace ale mamei, apoi fuga la cursuri fiind în primul an de facultate. Începuse să i se facă lehamite de toată alergătura şi neajunsurile din casa lor. Nici faptul că reuşise la facultate, nu o mai bucura acum. Euforia de după examenul de admitere, trecuse şi era umbrită de discuţiile din familie.

Zadarnic încerca mama să-i ţină partea, tatăl se încăpăţâna şi-i pretindea fiicei lui să înveţe şi cum se câştigă banii, nu doar cum se cheltuiesc. Să aducă şi ea bani în casă, că era destul de mare, iar el a muncit destul.

Era singurul copil la părinţi, crescuse ca o floare, un înger de copil cum spunea mama de nenumărate ori. Acum studentă fiind, în loc de linişte să se pregătească cum trebuie pentru cursuri, tatăl îi impunea să muncească și să câștige bani.

Nu-l interesa unde, dar să muncească.

Ar fi muncit bucuroasă, să poată contribui la plata facturilor şi celelalte cheltuieli, dar unde? Se 113

interesase printre colegii de grupă, ceva cu program redus numai patru ore, ca să poată face şi facultatea.

Nu primise nici un răspuns favorabil. La concedierile masive ce se făceau zilnic în marile unităţi, iar cele mici care îşi restrângeau activitatea, sau intrau în faliment, nu te puteai aştepta să mai găseşti ceva de lucru. Tatăl parcă era obsedat de acest aspect şi nu înceta să o admonesteze de câte ori se ivea ocazia.

Presiunea la care a supus-o pe singura lui fiică, a determinat-o să alunece foarte jos, pentru a câştiga mai mulţi bani şi a-şi schimba nivelul de trai.

O colegă mai veche a ei, din şcoala elementară, o întîlnise într-una din zile, tot încercuind numere de telefon ale anunţurilor cu oferte de muncă.

Larisa încerca din răsputeri să găsească ceva de muncă, să se poată întreţine singură. Vechea ei colegă, o tratase de mare fraieră, că nu se lăsa întreţinută de părinţi, sau de un amant cu posibilităţi, mai mult chiar, se oferise să-i prezinte ea pe cineva.

Marieta părea foarte mulţumită de beneficiile ei, obţinute de pe urma tipului care le găsea de muncă, fetelor fără nici o perspectivă în ţară.

Descurcăreţ şi cu oarecare maniere, Marius lucra absolut legal, la o firmă de recrutare forţă de muncă...necalificată. Tocmai acest termen atrăgea cel mai mult atenţia. Fete tinere şi fără experienţă, erau orbite de perspectiva muncii undeva în orient, pe bani

114

mulţi, nefăcând altceva decât să servească la mese, drept chelneriţe.

După discuţiile preliminare, Marius avea grijă să strecoare şi câte o aluzie.

Fetele deosebit de frumoase şi de stilate, care numai la dorinţa lor ar oferi clienţilor şi alte...servicii, iar câştigurile lor desigur, ar fi crescut fabulos.

Aşa se face că pentru propagandă, invitase câteva tinere stimate domnisoare, cum obişnuia să li se adreseze, să se dezbrace în costum de baie şi să le pozeze în poziţii cât mai provocatoare.

Naive, conştiente sau mai putin conştiente, la ce fel de muncă vor fi puse să facă, undeva într-o ţară îndepărtată, acestea acceptau cu oarecare recunoştinţă.

Toate cheltuielile de deplasare, biletele de avion şi alte atenţii cu care le ademenea Marius, le determinau pe fete, să spere că chiar vor avea ocazia, ca servind la mese să poată strânge ceva bani să-şi termine studiile, sau să-şi întemeieze o familie, o casă, o maşină bună.

Fabrica de iluzii funcţiona foarte bine.

Plecate peste hotare, nu se mai ştia nimic de aceste fete. Uneori părinţii alertati de dispariţia lor, mergeau destul de jenati la poliţie, să depună o plângere privind dispariţia fetei lor.

O dată ajunse în acea ţară îndepăratată, fără să cunoască limba, lăsate fără paşaport şi orice act asupra lor, deveneau marele nimeni, complet necunoscute,

115

practicând cea mai veche și înjositoare meserie, undeva în semiobscuritatea unui bordel oriental.

Lamentările sau vreau să plec acasă, erau strict interzise.

-Ai venit să faci bani, trebuie să faci ce ţi se cere, de către clienţii cheflii.

Acest lucru urma să-l afle Larisa, din povestirile unei fete care cu mare greutate a reuşit să ajungă la Consulul României, să ceară ajutor pentru repatriere, să scape de coşmarul prostituţiei în care fusese atrasă şi avusese naivitatea să creadă.

Fete deosebit de frumoase, spunea C....., erau nevoite să se supună perversiunilor sexuale cele mai ordinare, ale beţivilor, clienţi frecvenţi ai barurilor obscure. Un fel de iad pe pământ, fără scrupule, fără ruşine, fără teamă de Dumnezeu. Continuau să se afunde, din ce în ce mai mult, în mocirla barurilor cu firme dintre cele mai luminoase şi mai ostentative.

Nici urmă de chelneriţe, sau ce li se promisese înainte de plecarea lor din țară. Această întâlnire o făcuse pe Larisa mai târziu, să renunţe definitiv la amiciția ei cu Marieta, amiciție numai de faţadă, pentru a o arunca în cea mai adâncă prăpastie, de unde nu se mai putea ieşi curat nicidată.

Drumul Larisei, până să ajungă să conştientizeze acest risc, avea câteva ocolişuri, câteva căderi. Dreapta ei judecată, se lăsase până la un moment dat, înceţoşată de iluzia că va putea câştiga 116

bani, şi-şi va realiza visul ei de a termina facultatea pe care şi-a ales-o. Greutăţile o făcuseră să ia o hotărâre destul de neplăcută. Trebuia să abandoneze şcoala pentru moment şi să meargă să câştige, cât mai mulţi bani, pentru a se reântoarce în ţară să-şi continue studiile.

Nu putea conta pe ajutorul familiei. Fiind sigură că părinţii ei, nu vor fi de acord cu plecarea ei în străinătate, se hotărâse să plece fără să spună nimănui nici un cuvânt.

Cu o zi înainte a avut grijă să încarce într-un taxi, un geamantan cu hainele ei cele mai bune şi să-l depună la firma lui Marius.

Aceasta pentru a putea pleca neobservată, de nimeni din acasă. Nu renunţase la anuţurile de mică publicitate, unde mai dădea telefoane, încercând să afle în ce consta, aferta de lucru din anunţ.

La unul din telefoane-i răspunsese un bătrân libidinos şi insinuant, care-i spusese din start că are nevoie de o secretară foarte tinără, dar cu experienţă în toate directiile, disponibilă la orice oră din zi sau noapte.

Furioasă i-a închis telefonul moşului, care şi-ar fi dorit o sclavă pe care să o supună, la toate mizeriile vârstei lui înaintate.

Fata nu era o frumuseţe strălucitoare, o talie mijlocie, blondă, cu un aer grav, atentă şi gânditoare în acelaşi timp, nu mai avea încredere în nimeni.

117

Curios era faptul, că tocmai aceluia care-i merita cel mai puţin încrederea, ea îi acordase o încredere oarbă. Se considera iubita lui, se lăsa condusă la restaurant de el, mergeau împreună la cumpărături în cele mai scumpe magazine, iar aceste atenţii o orbiseră pe fată. Nu reuşise să vadă mai departe, ce i se pregătea cu atâta minuţiozitate.

Rupsese legăturile cu părinţii ei, în special cu tatăl. Nu mai comunicau deloc, erau trei străini sub acelaşi acoperiş. Cu mama mai schimba câteva cuvinte, dar destul de evazive şi de rare.

- Ţi-ai luat tratamentul? de ce ai nevoie?

Nu da părinţilor nici un fel de detalii, despre felul cum îşi petrecea ea timpul, pe unde umbla toată ziua, dar mai cu seamă nopţile. Nu dorea să facă cunoscut părinţilor pe iubitul ei, care avea grijă să pară foarte bine intenţionat, manierat, frumos cât îi permitea fizionomia şi bine îmbrăcat, semn vizibil al prosperităţii lui.

Felul lui de a se purta, maniera în care prezenta oportunităţile muncii în afară, nu o puteau lăsa indiferentă pe Larisa. Nimeni până la Marius nu-i acordase atâta atenţie şi consideraţie. Se simţea ocrotită, iubită chiar.

Degeaba se străduia mama să-i asigure condiţii pentru studiu, dacă tatăl nu înceta să o tot critice, că nu ştie altceva decât să cheltuiască banii. Cum altă alternativă nu se întrevedea, Larisa a trebuit să aleagă 118

între cicăleala de acasă şi plimbările cu taxiul, alături de un bărbat bine, mesele la restaurant seara, după ce singura ei masă din timpul zilei fusese un ştrudel cu mere undeva la un chioşc.

Spiritul de conservare prezent în orice fiinţă umană, a dictat conduita ei şi toate deciziile luate, au fost pe acest fond al sărăciei relative, a familiei, a lipsei de înţelegere şi de comunicare dintre ea şi părinţi.

Epuizată de prea multă alergătură, după un loc de muncă part - time, Larisa se hotărâse destul de greu totuşi, să renunţe la tot şi să plece să lucreze undeva într-o ţară din orient, chelneriță în restaurant.

Totul a fost pus la cale de comun acord cu iubitul ei, undeva într-o cameră de hotel, cu sticla de şampanie, în frapiera de la căpătâiul patului.

Cunoştea de pe acum un nou stil de viaţă, pe care nu-l ştiuse decât din ce văzuse în filme şi mai citise rar câte o carte.

O femeie casătorită, suportă toate capriciile soţului, de dragul liniştii familiei şi pentru a-şi vedea copiii mari şi realizaţi.

Se simte împlinită şi ca mamă şi ca femeie şi de multe ori chiar în cariera ei. Dar de unde să ştie Larisa, că o femeie ce a lucrat într-un bordel, nu va mai putea niciodată să se reabiliteze în ochii nimănui.

Bărabaţii cărora le–ar fi oferit plăceri, vor fi primii care o vor dispreţui. Din totdeauna femeile căsătorite le-au urât, pentru că au atras în acel loc sordid, pe soţii 119

şi fii lor. Casele de toleranţă şi de desfrâu, au stricat armonia multor familii. Bărbaţii s-au refugiat repede să găsească consolare, tot în braţele unei prostituate, ale unei femei pe care o dispreţuiesc.

Cine şi pe cine consolează, nu se va şti cu siguranţă niciodată. Doar se crează această iluzie. Dincolo de draperia vişinie sau de culoarea coniacului, se fac calculele banilor adunaţi, se admonestează fetele care nu au fost în stare să atragă mai mulţi clienţi, să producă mai mult. Cui îi pasă de drama lor?

Cu cât au trecut de 30 ani, cu atât li se caută mai multe noduri în papură, pentru a scăpa de ele şi a aduce altele tinere şi mai ascultătoare, dar în primul rând mai sănătoase.

Deşi încearcă să ţină sus fruntea, sfidătoare uneori, o astefel de femeie este în realitate erodată în interior atât sufleteşte cât şi trupeşte. Este o norocoasă dacă reuşeşte să deschidă un bar, unde să continue să facă aceeaşi meserie sordidă, pe care a practicat-o, în prima tinereţe. Aruncate în mocirlă de bărbaţi, căutate şi dispreţuite tot de ei. Cele mai multe sfârşesc în sanatorii de boli mintale, TBC, sau SIDA. Excepţiile nu prea există în această branşă.

Felul cum înţeleg bărbaţii să se consoleze în braţele străine, ale unei femei de bordel, arată cât de superficiali sunt, cum de nu înţeleg şi nu simt căldura cu care-i primesc soţiile care au îmbătrânit alături de ei, odată cu ei, nu se poate explica.

120

Criza vârstei îi mână pe mulţi după fete tinere şi de moravuri uşoare, inconştienţi la ce riscuri se expun, pe ei şi familiile lor. Nu puţini şi-au încheiat socotelile cu viaţa, în patul unei tinere de vârsta fiicei, sau chiar a nepoatei lor.

Câte boli, câte certuri în familie, pentru astfel de iresponsabilităţi.

Este adevărat că omul, este liberul arbitru asupra faptelor sale, dar are şi responsabilitatea consecinţelor lor.

-Oare câţi dintre noi suntem conştienţi de acest lucru?

Când Larisa mergea la facultate, nu sta mai mult de 2-3 ore, apoi începea peripluul, telefoanelor anunţurilor de locuri de muncă.

Nu mai era mult până la plecarea ei din tară, dar tot mai încerca poate găseşte ceva de lucru şi nu va fi nevoită să plece. Spera că Marius o va înțelege.

Un taximetrist, bun prieten cu tatăl ei, o văzuse într-una din zile, tocmai când ieşea din hotel cu iubitul ei. Degeaba se ferise fata să nu fie recunoscută, omul o privea stupefiat. Nu-i venea să creadă că este Larisa, fetiţa cu care se juca de câte ori ieșeau, cu familiile lor la un grătar în pădurea Băneasa.

Neavând copii, taximetristul se juca cu fetiţa prietenului, ca şi cum ar fi fost copilul lui.

Adunau vreascuri, băteau mingea, îi cumpăra tot ce-şi dorea copila, sau îi lua apărarea când tatăl o certa pentru te miri ce.

121

Acum crescuse fata, era studentă, dar chiar să se prefacă, a nu-l cunoaşte...nu se aştepta.

Fata avea un iubit, era clar, nu se putea amesteca în viaţa ei intimă.

Ceva din comportamentul individului îl pusese totuşi pe gânduri pe taximetrist.

Precauţia cu care pășea acesta, ca o cocotă să nu-şi scrântească glezna, pantofii cu toc cam înalt, el fiind cam scund de statură, vârfurile acestora exagerat de ascuţite, ca pe vremea lui Charlie Chaplin.

-Ce fel de iubit şi-a găsit fata asta, ce papiţoi, se întrebă taximetristul.

Un excentric, un sclifosit şi cine ştie de fapt cu ce se ocupă. Cum de nu vede că nu este ceva potrivit pentru ea? Mai avea şi în jur de 40 ani, iar ea abia împlinise 20 ani.

Aici nu era lucru curat, îşi spuse taximetristul.

Rămăsese în parcarea hotelului dus pe gânduri.

- Ce era în mintea acestei fete? Spre ce se îndrepta ea de fapt? Nu avea de unde să ştie, dar era hotărât să afle, până ce nu va fi prea târziu.

Instinctiv întoarse volanul şi se îndreptă spre locuinţa prietenilor lui de grătar. Nu se mai văzuseră din toamnă, de când se răcise vremea, iar acum se apropiau sărbătorile de iarnă. Chiar vroia să ştie ce planuri de Revelion au aceştia.

122

La el veneau finii, dar loc era destul și pentru familia prietenului său. Se hotărîse de mai mult timp, să-i invite de îndată ce-i va vedea.

Ajuns în casa familiei Larisei, găsise pe părinţii fetei şi ca din întâmplare întrebase, cum mergea fata cu şcoala, ce specialitate şi-a ales şi alte câteva amănunte fără prea mare importanţă.

Dezamăgit de răspunsul primit, de lamentările tatălui că fata lor este complet schimbată, că nu mai vorbeşte deloc cu ei, că lipseşte nu numai zilele, dar şi nopţile de acasă şi încă multe altele.

Acum taximetristul avea un tablou mai complet al situaţiei familiei prietenului său. Se hotărîse să observe mai de-aproape ce se întâmpla cu fata. Îşi anuntă câţiva colegi despre necazul prietenului său şi despre ce văzuse el însuşi, apoi se rugase de ei să-l ajute, dacă o văd pe fată, unde şi cu cine, să-l anunţe pe el. Nu-l răbda inima să lase mândreţe de fată, să hoinărească prin hoteluri cu un papiţoi lângă ea.

Se pornise o lapoviţă rece, de pătrundea adânc în faţa înroşită de frig. Până la decolarea avionului, mai erau încă 5-6 ore, dar Larisa nu vroia să rişte, să ajungă în ultimul moment. Se închisese în dormitor şi ceruse un taxi, fără să dea adresa casei lor, ci o adresă în faţa unui mare magazin, din apropiere. Îşi pusese la repezeală o geacă cu glugă, mai verifică o dată conţinutul genţii, actele personale şi ieşi din apartament fără un cuvânt. Mama, apucase să-i spună 123

doar atât.

-Pune mamă ceva mai gros pe tine, uite ce vreme este afară.

Larisa se întorsese, o privise lung pe mama, care sta în prag frângându-şi mâinile, îngrijorată.

Nu spusese nici un cuvânt şi a plecat mai departe, în noaptea rece, fără tragere de inimă, dar hotărâtă să-şi respecte promisiunea făcută. Marius nu uita nicidată să-i amintească, ce de bani cheltuise cu ea.

Când ajunsese în dreptul magazinului unde ceruse taxiul, răsuflă uşurată, acesta sosise înaintea ei, deci nu va tremura de frig aşteptând. Se aruncă pe bancheta din spate, spunând un bună seara la întâmplare, şoferului şi dădu adresa unde se întâlnea cu iubitul ei, de unde urmau să plece direct la aeroport. În oglinda retrovizoare taximetristul observase lacrimile fetei şi nu se putu abtine.

- Ce ai păţit tu Larisa? Unde vrei să mergi pe o vreme ca asta? Fata tresărise violent la auzul acestor cuvinte.

Era prietenul tatei. Ce-i putea spune oare? Că merge la o prietenă? Plânsul ei tăcut se transformă în hohote şi nu putu articula nici un cuvânt. Taxiul trase undeva pe dreapta şi omul de la volan, aşteptă câteva minute până se mai linişti fata.

-Spune-mi mie ce ai tu pe suflet, spusese el cu o voce caldă părintească. Te ştiu de când erai mică, mie poţi să-mi spui orice, nu te teme, nu spun la nimeni.

124

După alte câteva minute Larisa, se hotărîse să-i povestească totuşi acestui om, planurile sale de plecare din ţară să câştige bani mulţi, să-şi poată termina facultatea. I-a spus ce om de încredere era Marius, despre firma lui serioasă, despre faptul că urma să fie chelneriţă, undeva într-un restaurant de lux. Aduse vorba numai în treacăt, despre discuţiile din casă, că tata o certa tot timpul că nu câstigă bani, că ştie numai să cheltuiască, iar mama ei bolnavă avea nevoie tot timpul de medicamente, fără ele nu mai putea trăi.

- Măi copile, spusese nea Fane, şoferul de taxi, tu nu ştii în ce ai intrat. Eu văd zilnic tot felul de indivizi, care acostează tinere fete, cărora le promit tot luxul din lume, dar de fapt le duc la produs. Odată ajunse acolo, li se iau actele, li se iau hainele, sunt ţinute nemâncate zile întregi, până nu fac ce vor ei, nu le lasă. De multe nici nu se mai ştie unde au ajuns, sau dacă mai trăiesc sau nu.

-Cum ai putut tu, fată deşteaptă să te laşi atrasă de un peşte ca ăsta ?

- Ce face tactu pe nebunul să aduci bani în casă, când tu ai şcoală de făcut? Stau eu de vorbă cu el….

- Acum este prea târziu nea Fane, am semnat contractul cu firma, nu mai pot să dau inapoi. Ar însemna să-i dau înapoi toţi banii pe care i-a cheltuit cu mine, plus banii pe biletele de avion. Suntem 7 fete care trebuie să plecăm în noaptea asta.

125

- Nu trebuie să pleci nicăieri, să nu-mi spui mie Fane, dacă nu-l demasc eu pe peştele ăsta. Şi-i bag eu minţile în cap şi lui tactu, că s-a prostit detot de când a rămas şomer. Să se ducă el la muncă, pe un şantier undeva, nu să te trimită pe tine la produs.

Scrâşni din dinţi şi porni în trombă cu maşina înapoi spre casa prietenului său. Descumpănită Larisa îşi frângea mâinile şi-şi ştergea câte-o lacrimă. În inima ei se înfiripase totuşi o slabă speranță, că nu va trebui să plece aşa departe de casă şi să o supere pe mama, a cărei inimă da semne reale de oboseală.

De când tatăl ei intrase în şomaj, în casa lor se instalase un fel de tăcere duşmănoasă, alimenată periodic de el care-şi cerea drepturile lui de cap de familie, banii de ţigări şi de bere, iar soţia ... trebuia să se descurce cu restul.

Cât însemna restul…nu era treaba lui.

Ajuns în dreptul casei prietenului său, Fane anunţă prin staţie că lipseşte din trafic câteva ore, având o urgenţă.

Desigur fata prietenilor, cu care se înţelegea aşa de bine în trecut, era într-adevăr o urgenţă pentru el.

Larisa se codea să coboare din maşină, se temea de tatăl său şi de ploaia de înjurături, la care urma să asiste, ba trebuia să mai dea şi explicatii.

-Fetiţo ! câtă vreme eşti cu mine să nu-ţi faci nici o grijă, are nea Fane ac şi de cojocu lu tactu.

126

Au intrat în sufragerie, era numai tatăl fetei, cu o sticlă de bere în faţă, moţăia în faţa televizorului. Se ridică aproape speriat, la vedera lui Fane cu fata lui.

- De unde vii tu la ora asta? o repezise pe fată...

- Sandule, lasă fata în pace, acum stai de vorbă cu mine. Apoi începu să-şi întrebe prietenul...

-Ce fel de prieteni suntem noi mă? Cum poti tu să stai aici cu berea în faţă, fără să ştii în ce necaz a intrat copilul tău? Mă tu eşti bărbat sau cârpă? Cine trebuie mă să aducă bani în casă? Vrei s-o îngropi într-un bordel, ce vrei tu să faci din ea? Nu ai găsit de lucru?

De ce nu ai venit la mine, să găsim o solutie, ce mama dracului suntem o ţară de şomeri şi de neputicioşi mă ?

- Când s-a mai pomenit mă în ţara asta aşa ceva, când?

Cum pui tu mă un copil care nu are nici o calificare să câştige bani, altfel decât să ştii sigur că fură, cerşeşte sau se apucă de prostitutie? Te pomeneşti că chiar îţi convine, ai berea şi ţigările asigurate, de rest...puţin îţi pasă. Mă dacă ţi s-a urât de fată o iau la mine acasă, nevastămea ar fi în al noulea cer, să aibă un copil ca Larisa, da... uite că nu s-a putut. Am dreptate sau nu?

Cu cât se ambala mai mult, cu atât furia lui nea Fane, creştea şi începuse să se răstească la amicul lui, care se făcuse şi mai mic în fotoliul său.

- Doamne ! de ce n-am avut eu norocul tău, să am un copil aşa de bun, ca pe o prinţesă o creşteam mă, aşa să ştii.

127

-Unde eşti tu Fane cel de altă dată, când mureai de dorul de a ajunge acasă să o ţii pe genunchi şi să alergi cât era curtea de mare. Ce este mă în mintea ta acum?

Tu ştii că pe fata ta, vrea unul să o trimită în afară?

Auzi la el, cică să o facă chelneriţă, într-un restaurant de lux, aşa fără calificare cum este.

- Mă ăştia ne cred tare proşti. Le duc la produs băi prostule, nu vezi în ce hal ţi-ai adus copilul. Doamne de ce n-am avut şi eu parte de un copil ca ea. Să-i faci vânt în prăpastie mă? Tocmai tu care eşti tasu mă?

Se oprise să mai răsufle puţin, se aprinsese tot la faţă şi-i crescuse tensiunea. Tatăl fetei, făcea eforturi să priceapă ce vrea să spună amicul lui, dar nu prea reuşea să se trezească din mahmureală. În pragul uşii de la sufragerie, mama Larisei asista înmărmurită la discuţia celor doi. În dormitorul fetei se auzeau din când în când suspinele înăbuşite în pernă. Se dusese încet la căpătâiul ei şi-i puse mâna pe cap, întrebând-o, - E-adevărat ce zice Fane măi mamă?

- Da, răspunse fata printre suspine. Trebuie să plec, pierd avionul şi mă omoară dacă nu plec în noaptea asta. Tu nu ştii cum este....

-Anunţăm poliţia, nici să nu te gândeşti la plecare.

Trebuie să existe o cale de rezolvare, numai Sandu este de vină, el cu teoriile lui de doi bani. Se ridică mama cu hotărâre şi intrând în sufragerie se duse direct la telefon.

128

-Eu anunt poliţia, dacă vrei să mergi cu noi bine, dacă nu...ne descurcăm singure.

-Cum să vă descurcaţi singure, el de ce este bărbat în casă? Se răţoi Fane şi mai iritat decât înainte.

Uite la ele cum îl lasă să facă ce vrea şi ele se chinuie să se descurce, gândi în sinea lui Fane. Mă ce noroc are ăsta, ce l-aş fi trimis eu la muncă să fi fost în locul lor. El stă în fotoliu cu berea în faţă şi ele trebuie să facă ce spune el. Legate la ochi sunt femeile astea....apoi îşi aminti de ceva.

-Stai ! nu suna la poliţie, conosc eu un băiat de nădejde, este ofiţer, îl caut eu şi vorbesc cu el, să vedem ce propune. Ştiu ei mai bine cum să-i ia pe aştia …

Fane apelează un număr de telefon de pe mobilul lui şi în câteva cuvinte explică cunoscutului său despre ce este vorba. După 2-3 minute de tăcere, mai spuse numai atât...

- Crezi că nu este nici un risc pentru fată? dacă am asigurarea ta, sunt liniştit, ştiţi voi ce faceţi. Noi mergem la aeroport, pe fată o lăsăm la el? a...bun, deci o ducem noi la aeroport. Gata domle s-a făcut. Am înţeles perfect. În câteva cuvinte expusese planul părinţilor Larisei, de faţă cu fata lor.

Rolul lor era doar să fie în imediata apropiere a fetei, fără să lase impresia că se cunosc, până la un semn dat de el, semn primit de la ofiţerul cu care vorbise. Larisa

129

nu trebuia sub nici un motiv să treacă bagajele dicolo de punctul de control.

Totul părea că se desfăşoară bine, ajunşi în aeroport, iubitul Larisei o întâmpină cu o falsă bucurie, o întrebase chiar dacă are rău de înălțime, se oferi să-i dea o pastilă, dar fata îl refuzase, pe motiv că nu era nevoie. Aşezate la rând cu bagajele, încă șase fete, urmau să plece în aceeaşi direcţie ca şi Larisa.

Prin staţia radio se anuţă la un moment dat, că toată lumea să aibe la îndemână actele de identitate, deoarece este o razie, control obişnuit al actelor pasagerilor dar şi ale însoţitorilor.

Pentru toată lumea anunţul nu însemna mare lucru, un control de rutină, dar pe Marius îl cuprinsese subit o mare nelinişte. Ce-i apucase pe aceşti tablagii, gândise el, să le controleze actele, cine ştie ce întrebări vor pune, ce vor răspunde fetele lui...toate acestea erau vizibile pe figura lui, destul de destinsă, chiar satifăcută iniţial.

Un ofiţer se orientă spre tinerele ce urmau să predea bagajele şi le solicită actele. Văzându-le cam fâstâcite, le invitase pe cele șase într-un birou alăturat, la o discuţie. Larisa îşi făcea de lucru cu o revistă, nelăsând deloc impresia că vede ce se petrece în jurul ei. Marius devenise cadaveric la faţă şi gata să o rupă la fugă, la primul semn de nesiguranţă.

130

Nu a avut însă timp, că în spatele lui, un alt ofiţer, îi pusese mâna pe umăr şi îl rugase să-l urmeze şi el la o discuţie în alt birou.

Părinţii Larisei se aşezaseră undeva mai departe de uşă, dar nu le scăpa nici cel mai mic gest. La doi trei metri în spatele lui, mai aproape de uşa de la intrare, erau postaţi doi agenţi de poliţie, foarte atenţi la fiecare mişcare. Nu avea de ales, trebuia să-l urmeze pe ofiţerul de lângă el, în biroul pus la dispoziţie de unul din şefi. În urmă cu câteva zile se prezentase tot pentru muncă în străinătate o tânără, agent de poliţie sub acoperire, care reuşise să scoată de la Marius destule informaţii pentru a proba adevărata soartă, a fetelor ce urmau să plece în marea aventură. A reuşit chiar să filmeze scene compromiţătoare, în care Marius, insinua că fetele pot câştiga câţi bani vor ele, nimeni nu le oprea de la nimic, deci totul era permis.

Numai chelneriţă nu ajungea niciuna, cu siguranţă.

Pe această tânără o găsise Marius în biroul pus la dispoziţie de acel şef. De data aceasta purta uniformă de ofiţer. Semn că individul era de ceva timp în atenţia poliţiei şi că se adunaseră suficiente probe care să-l demaşte.

Cu paşapoartele fetelor în mână, ofiţerul merse şi anulă plecarea, cu acordul lor. Din celălalt birou, cu cătuşe la mâini, Marius alături de ofiţerul cu care

131

discutase şi cu domnişoara în uniformă, au luat altă direcţie decât ar fi bănuit cu câteva minute înainte.

Discret părinţii Larisei şi prietenul de familie, împreună cu fata, se făcuseră nevăzuţi. În ziua următoare erau solicitaţi toţii pentru declaraţii.

Urmările acestei intervenţii...previzibile de altfel, desfiinţarea firmei, întoarcerea celor câteva fete, de la o viaţă de coşmar, în sânul familiilor lor.

Ca simplu observator, nu pot să nu-mi pun întrebarea; pentru cât timp, sunt aceste fete la adapost, din moment ce nu pot găsi un loc de muncă onorabil în ţara lor şi nu sunt ocrotite de familie?

Cine le garantează că nu vor fi acostate la un alt colţ de stradă, de un alt individ care le promite marea cu sarea, aruncându-le de fapt, în cea mai neagră existenţă posibilă?

Caseta distrugătoare Iulian, se oprise în faţa ferestrei sale, privind în gol. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Pe uşă intrase secretara şi-i dăduse bunădimineaţa.

El nu o auzise sau nu-i răspunsese. Privea mai departe oraşul de la picioarele sale, unde construise destul de mult cu firma lui. Se felicita în gând că nu-şi scosese permis de port armă şi nu-şi cumpărase pistol, atunci

132

când insista un bun prieten de familie. Sigur ar fi făcut cea mai mare prostie din viaţa lui.

Se căsătorise în urmă cu 20 ani, muncise enorm de mult, pentru familia lui, mai ales că aveau o frumuseţe de fată.

Nu-şi dăduse seama când au trecut anii şi fata lui se pregătea de bacalaureat.

Mai mult soţia lui se ocupase de casă şi de fată. De la un timp între el şi sotia lui, mocnea parcă o tăcere duşmănoasă, nişte reproşuri nerostite de teama de a nu declanşa un scandal.

Prin mintea lui se derulau imaginile asemenea unui film. Îl năpădiseră amintirile. Ochii i se umeziseră de lacrimi, de furie şi de neputinţă.

O iubise pe Silvia cu toată puterea inimi sale. Era mai tânără decât el cu 10 ani, dar se grăbise cu măritatul, să scape de cicăleala părinţilor care o cam ţineau din scurt, spunea ea. Îi plăcea să-i facă daruri Silviei, dintre cele mai scumpe, iar pentru fată, practic, nu existau limite financiare. Tot ce-şi dorea Mirela, era literă de lege pentru tata. Fata era mândria lui, iar soţia lui reuşea să-i menţină căminul frumos şi armonios.

Lucraseră amândoi la aceeaşi firmă de construcţii. Ea lucra la registratură dar făcea şi treabă de curier, neavând cine să o facă.

133

De câte ori o vedea, Iulian cu câte-o vânătaie pe faţă, era sigur că bruta de bărbat beţiv cu care era măritată, o snopise în bătaie.

O compătimea sincer, ba chiar se oferise în câteva rânduri să o lase la poştă cu actele respective, să nu mai meargă aşa de mult pe jos. El oricum trebuia să alerge toată ziua de la un şantier la altul.

După un timp au ajuns chiar să-şi facă confidenţe. Silvia recunoscuse că era bătută de soţ, numai din cauza geloziei lui absurde, se plângea ea lui Iulian. Tânărul inginer, o lua cu maşina până la poştă şi o mai întreba cum se descurcă cu un asemenea om.

Era frumoasă, nu avea nici copii, de ce trebuia să-l suporte, nu înţelegea. Silvia spusese atunci că dacă se mai repetă, va pleca undeva cu chirie, nu se mai putea trăi aşa, iar ea nu avea nici o locuinţă.

Cum năravul din fire...nu se schimbă niciodată, la scurt timp Silvia venise la serviciu din nou, cu un ochi învineţit şi cu buza spartă.

Iulian înţelegând că ea luase hotărârea să-l părăsească pe soţ, se oferise să o adăpostească la el până va găsi o altă locuinţă.

La atâta bunătate Silvia nu se aşteptase, îi mulţumise lui Iulian şi încercase chiar un zâmbet, deşi rana de la buză, o durea şi a trebuit să o acopere cu batista.

134

După ce a trimis corespondenţa unităţii prin poştă, împreună cu Iulian, s-au dus acasă la ea, să-şi ia câteva lucruri de îmbrăcat, apoi s-a instalat la el.

Milos şi cumsecade din fire, acesta încercase să o facă să se simtă, ocrotită în locuinţa lui.

A urmat un divorţ urât, în care s-au spus multe, dar s-a terminat calvarul ei.

După alte câteva luni, s-au cununat la primărie, având în vedere faptul că Iulian şi Silvia, urmau să aibă un copil.

Silvia părea cea mai fericită femeie din lume, alături de un soţ care o respecta, o iubea şi cu care urma să aibă un copil.

După naşterea fetiţei lor, Mirela, mama rămăsese acasă pentru creşterea şi îngrijirea ei.

Minunate erau serile când tata venea de pe unde alergase toată ziua, o lua pe fetiţă pe genunchi şi se jucau împreună, uitând de oboseală.

Silvia începuse oarecum să se maturizeze, dar tot frumoasă era, parcă mai frumoasă de când adusese pe lume acest odor de fată.

Iulian avea obiceiul să le întrebe; -Ce fac fetele mele? Cum a fost ziua de astăzi? Sau mai târziu, cum a fost la şcoală, când va fi şedinţa cu părinţii?

Se interesa în detaliu de fetele lui, fără să bage de seamă, că pe el nu-l întreba nimeni, cum i-a mers în ziua respectivă la muncă, sau ce mai era nou.

135

Odată cu falimentarea intreprinderii unde se cunoscuseră părinţii Mirelei, tatăl îşi înfiinţase propria firmă de construcţii şi alerga tot timpul după noi contracte. Angajase oameni pricepuţi şi era recunoscut pentru calitatea, lucrărilor făcute de el cu echipa lui.

Afacerea era din ce în ce mai prosperă, familia era suportul lui moral, iar el suportul lor financiar.

Lucrând şi sâmbăta uneori şi Duminica, de la un timp, acasă primea numai repoşuri de la Silvia, care se simţea neglijată, sau credea că el are pe altcineva.

Le asigurase un trai foarte bun, în comparaţie cu alte familii, prieteni de-ai lor. Lipsea aşa de mult timp de acasă, încât cu soţia rar mai schimba câteva cuvinte.

Când Mirela îşi serbase majoratul, petrecerea dată pentru ea, a fost în atenţia întregului cartier.

Maşina primită de la tata, cu această ocazie, stârnise curiozitatea dar şi invidia multora.

Un tânăr care făcea pe studentul, dar care rar trecea pe la facultate, se apropiase de Mirela, imediat ce o văzuse la volanul propriei maşini.

Aceasta încântată că are un prieten aşa de plăcut ca el, nu ştia ce să mai facă să-i intre în voie.

La scurt timp, după ce Mirela fusese a lui, tânărul începuse să vină mai târziu la întâlniri, alteori se plângea că nu are nimic curat şi trebuie să spele şi să calce singur rufele.

136

Mirela începuse să-i facă surprize din ce în ce mai des.

Tricouri şi bluzoane de firmă, toate foarte scumpe, doar ...tata nu-i refuza niciodată capriciile fetei. Îşi pusese tatăl întrebarea, ce-şi poate cumpăra fata aşa de scump, nu o vedea cu nimic nou pe ea...nu mai ştia ce să creadă. Plătea şi ore de meditaţii pentru ea, dar tot era ceva suspect la mijloc.

Cunoştea un electronist foarte priceput, care-i instalase sisteme de alarmă în firmă şi pe maşină. Îl contactase să pună un sistem de alarmă şi pe maşina fetei, dar discutând cu acesta, îi venise în minte o idee nastruşnică.

Ce-ar fi dacă ar monta în maşina fetei o cameră video, minusculă? Ar putea să o observe, ar putea să o supravegheze, să ştie cu cine iese în oraş.

Cum electronistul credea că este o glumă, îl întrebase încă o dată, dacă chiar vroia asta.

- Cred că da, spuse tatăl Mirelei, ar fi amuzant, măcar pentru un timp scurt, să văd şi eu cu cine iese fata mea, că în casă nu vrea să vină cu el. Ştiu că are un prieten, dar de câte ori i-am zis să-l invite la noi la masă, a ocolit discuţia.

Da, vreau să-l văd şi eu pe acest tânăr misterios, pe care-l ţine aşa de bine ascuns. Tu să te ocupi de casete, eu nu am timp de prostii, dar vreau să văd ce gusturi are fata mea.

137

Zis şi făcut, alarma şi microcamera au fost instalate. Cei doi urmau să se vadă peste o saptamână, să se amuze împreună, de alegerea Mirelei.

Aproape că uiatase tatăl de microcamera din maşină, când într-una din zile, soţia îl anunţă că Mirela nu plătise profesorul cu care făcea meditatii, dar cheltuise banii şi era nevoie de o sumă destul de mare de bani.

- Vrei să spui că i-ai dat banii pentru profesor şi ea nu i-a dat? o întrebase Iulian pe Silvia, accentuând fiecare cuvânt.

- Sigur, aruncă Silvia peste umăr, evitând privirea soţului. Se aşternuse o tăcere apăsătoare. Iulian nu vroia să creadă că Mirela ar fi in stare să-l mintă.

Va discuta cu ea şi apoi va ştii exact ce să creadă. Mai privi o dată către Silvia, dar ea era cu spatele la el, făcându-şi de lucru prin dulapul de haine. În acel moment Iulian ar fi vrut să o întrebe pe soţia lui, unde sunt lucrurile noi, cumpărate de Mirela, dar ca prin farmec îşi amintise de electronist.

Se întoarse spre uşă şi ieşi fără un cuvânt. Prins în traficul infernal al capiatlei, sună pe mobilul amicului său.

Acesta cu oarecare ezitări, îi spusese; - Eu am făcut asta pentru tine, dar nu trebuie să mai ştie nimeni. Nu am voie să fac asta înţelegi? trebuie să-mi promiţi că nu va afla absolut nimeni, altfel nu aduc nici o casetă.

138

- Ce naiba ai văzut tu acolo de eşti aşa de speriat? hai că...promit, nu va ştii nimeni, dar te aştept la mine la birou.

Nervos din cauza traficului, abia ajuns în birou, ar fi vrut o cafea, dar secretara o trimisese în ziua precedentă cu nişte acte, la o altă fimă şi urma să ajungă mai târziu.

La scurt timp apăruse şi amicul său cu caseta.

Acesta încercase să se asigure că totul va rămâne doar între ei, dar un deget ridicat al lui Iulian, îl oprise să mai scoată un cuvânt. Îşi conectă aparatul la televizorul lui Iulian şi spusese numai...

-Sunt consternat, crede-mă. Apoi se aşezase între birou şi uşă pregătit să închidă aparatul imediat ce va intra cineva.

Iulian se aşezase în fotoliul lui şi privea ţintă spre ecranul care-i distrugea viata.

La început imaginile i s-au părut banale, Mirela se arunca în braţele unui vlăjgan, fără nici o reţinere, nu conta că erau în plină stradă şi pe lângă maşină trecea lumea.

Toată lumea ei era individul care de fiecare dată când se întâlneau, lua cheile maşinii şi conducea el.

Avea şi mania vitezei, aşa încât la o obsevaţie a fetei că trecuse pe roşu, o făcuse chioară, că nu văzuse când s-a schimbat stopul și... să nu-l mai bată la cap.

139

În altă zi îi spusese fetei că trebuie să meargă la o petrecere de burlaci, dar nu se poate duce în zdrenţele pe care le avea.

-N-ai şi tu ceva mărunţiş la tine, îmi trebuie o cămaşă, ceva mişto...

- Mirela a fost destul de surprină la început, cum de-i putea cere aşa ceva, dar nu avusese tăria să-l refuze.

Aşa se face că amândoi s-au dus într-un mare magazin şi au luat ceva de îmbrăcat pentru el, dar şi nişte accesorii. Obraznic şi fără scrupule, tânărul cerea tot ce avea chef, iar fata plătea.

Din discuţiile tinerilor reeşea clar că fata se umilea în faţa băiatului, făcea eforturi să-i intre în voie, dar el o juca pe degete, precum o cocotă masculină. În altă zi, după ce fata intrase pe poarta şcolii, tânărul se instalase la volanul maşinii ei şi pornise în trombă. Se prefăcuse că uitase să-i dea cheile fetei şi apoi aranja o întâlnire cu o altă persoană, prin telefonul mobil.

Iulian privea plictisit şi dezgustat, ce prieten a putut găsi fata lui. Supărat şi obosit se ridică de pe scaun şi-i zise amicului cu amărăciune.

-Cred că m-am lămurit, a găsit un coate goale care o joacă aşa cum îi place lui.

Mi-ajunge. Trebuie să am o discuţie serioasă cu ea deseară, spusese amicului.

140

- Nu ai văzut decât jumătate din casetă. Ar fi bine să te uiţi în continuare, spusese amicul vizibil îngrijorat.

Stai jos şi să nu uiţi că ai promis....tăcere.

La îndemnul amicului Iulian se aşezase din nou în fotoliu şi se sprijinise cu coatele pe genunchi.

Dezamăgirea lui era mare, dar ce a văzut mai departe întrecea orice imaginaţie.

La putin timp după ce s-a despărţit de fată, în maşina ei urcă nimeni alta decât mama acesteia. Ca şi fiica se aruncase de gâtul individului aflat la volan şi a urmat o ploaie de săruturi, ce păreau că nu se mai termină.

Iulian privea consternat, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Cei doi se grăbiseră să părăsească oraşul şi se afundaseră la marginea unei păduri, pe un drum forestier. Aici caseta era întreruptă de amicul electronist. Tăiase secvenţele fierbinţi, să-şi scutească amicul de o suferinţă şi mai mare. La întoarcerea celor doi iubiţi în oraş, tipul începuse să facă nişte aluzii la starea jalnică a hainelor sale şi-i ceru mamei iubitei sale, să-i cumpere ceva misto, pentru o petrecere cu băieţii. Femeia se gudurase pe lângă el, ca o căţeluşă în călduri, coborâse din maşină grăbită, cumpărase ceva mişto pentru acel gigolo, care avea o relaţie şi cu fiica şi cu mama acesteia.

Fiica nu ştia acest lucru, dar mama care nu-şi mai putea stăpâni hormonii... nu avea nici o scuză.

Mirela îl pezentase pe individ, într-una din zile, chiar în poarta şcolii, unde venise şi mama ei.

141

- Oare de ce nu-şi căutase un amant? dacă se simţea atât de neferictă din cauza neglijării soţului ei, dar tocmai iubitul fiicei sale...era de neiertat...gândea Iulian.

-Mie îmi stă mintea în loc...spusese el, când caseta se terminase.

Nu pot să cred... Silvia este capabilă să-şi distrugă fata? Că mie îmi pune coarne...nici nu mai pomenesc, dar ce va zice Mirela când va vedea astea ..?

- Mirela nu trebuie să le vadă, spusese amicul care era la fel de amărât ca şi Iulian. Nu-şi ierta că acceptase acel joc, care va duce sigur la o dramă în familia amicului său.

-Să nu cumva să faci vreo prostie, îl avertizase pe Iulian. De gigolo mă ocup eu, il fac eu să ia distanţă, dar de rest... nici nu-ţi imaginezi cât de rău îmi pare că am făcut jocul acesta.

Nu trebuia.

- Ce face? Sărise în picioare Iulian, nu trebuia? Tu care ai văzut toată grozăvia asta spui că nu trebuia?

M-a prostit cum i-a plăcut ei şi tu spui că nu trebuia?

- Nu te ambala aşa, vreau să ştii că îmi pare rău că tocmai eu ţi-am distrus liniştea cu caseta asta nenorocită.

Nu cumva să faci vreo prostie, nu vreau să am aşa ceva pe conştiinţă. Dacă s-a pretat la aşa ceva...nu merită să-ţi faci sânge rău.

142

- N-am să fac nici o prostie, fii pe pace...mă gândesc cum să rezolv fără să afle fata....de divorţat sigur divorţez...dar ce-i spun Mirelei. Este un copil, o îndepărtez pe mamă, tocmai acum când are nevoie de...sfaturi...ce sfaturi să-i dea femeia care i-a luat iubitul? Nevasta mea... am vrut să fie o doamnă...dar ei i-a plăcut să fie curvă.

-Ei nu că îmi plesneşte capul!

-Accepți un sfat de la un prieten ? spusese electronistul, toată noaptea m-am gândit la asta.

- Chiamă-ţi soţia aici, sub un motiv oarecare, arată-i caseta, apoi o trimiți undeva la ţară pe la rude. Între timp eu îl îndepărtez pe gigolo, iar tu faci ce crezi că este mai bine pentru fată.

Cum uşa de la intrare se auzise, discuţia lor se întrerupsese, iar amicul îşi luase rămas bun şi ieşise pe altă uşă, spunând doar, că este alături de el. Iulian făcuse câţiva paşi prin biroul său, apoi cu mâinile adâncite în buzunare, se aşezase în faţa ferestrei, privind pierdut în zare.

Aşa îl găsise secretara, care se mira că nu primise nici un răspuns la salutul său. După câteva minute aceasta întrebase dacă nu doreşte o cafea.

- Ba da, dar caută-l şi pe contabil, sa vină urgent la mine.

Cu contabilul rezolvase repede. O dispoziţie scurtă şi clară, să blocheze contul deschis pe numele soţiei sale. În privinţa contului fetei avea de gând să mai amâne.

143

Fata nu era prea vinovată.

Era cam naivă, dar nu o putea învinovăţi de nimic. Era ca majoritatea fetelor de vârsta ei. Poate că, lecţia primită îi va servi de învăţătură.

Continua să privească pe fereastră cu ceaşca de cafea în mână, când secretara îl întrebase dacă mai doreşte ceva.

-Da, fă-mi legătura acasă, se hotărâse pe loc. Amicul lui avea dreptate, Silvia trebuia îndepărtată pentru moment, de fată sub un motiv oarecare.

Peste puţin timp...va vedea cum îi va explica fetei, că divorţul era de neevitat. Pe Silvia o invitase cu un gest să se aşeze pe un scaun, apoi o rugase pe secretară să nu îl deranjeze sub nici un motiv.

Instalată Silvia privea nedumerită, la soţul ei cum se plimba prin birou, agitat. Se oprise la un momet dat şi-i spusese soţiei să privească. Întoarse către ea ecranul televizorului şi porni derularea imaginilor, în care ea cu iubitul fiicei sale se întâlnise şi plecaseră în afara oraşului.

- Ce înseamnă asta? încercase ea să facă gălăgie.

- Un cuvânt să nu spui, stai aici şi vezi până la capăt. În acelaşi timp o apăsă cu toată greutatea mâinii sale, pe umăr, să se aşeze la loc pe scaun. Iulian o privea cu intensitate, cu dispreţ, cu ură...cu greu se putea stăpâni să nu izbucnească un scandal. Nu dorea să afle nimeni din firmă, despre problemele lui familiare.

144

- Pot să-ţi explic, m-ai neglijat în ultimul hal, încercase Silvia în câteva rânduri. La imaginile mai fierbinţi, el o întrebase.

- Chiar poti să-mi explici? cu iubitul fiicei tale, desfrânat-o... ce să-mi explici? şuierase Iulian printre dinţi, abia stăpânindu-şi furia ce pusese stăpânire pe el. Tremura din tot corpul, ar fi vrut să o facă să dispară din viaţa lor pentru totdeauna. Cum a fost cu putinţă, se gândea el, măsurând camera în lung şi-n lat. Se terminase caseta, iar ei nu găseau nimic de spus. Lui Iulian îi venise în minte sfatul amicului său.

-Ai să pleci la ţară, acum să-mi dai cheile de la casă.

Te duce şoferul, să nu îndrăzneşti să mai apari vreodată în faţa mea sau a Mirelei. Acum să pleci.

-Dar nu am nici un ban, ce să fac eu la ţară? Mai încercase femeia scâcind, să mai scoată ceva de la el.

- Munceşte, să vezi cum se câştigă banii.

Pune-l şi pe gigolo să muncească şi să te iubească până....te va sătura de iubire.

-Am vrut să fii o doamnă, dar ţi-a plăcut să fii o curvă.

Acum să pleci.

O înşfăcase de braţ şi o dusese în curtea firmei. Făcuse un semn şoferului, apoi îi spuse.

- Doamna trebuie să ajungă urgent la ţară, la rude.

O duci şi te întorci cât poţi de repede, am nevoie de tine aici.

O împinse pe Silvia pe bancheta din spate a maşinii şi trânti portiera.

145

Întors în biroul său, aerul i se părea de nerespirat.

Nu reuşea să-şi găsească locul, nu se putea aduna să lucreze nimic. Îşi sunase amicul pe telefonul mobil şi-i spusese sec.

-S-a isprăvit. Nu mă simt în stare de nimic. Vreau să ies, dar şoferul...o duce pe doamna la ţară...să ia aer.

Nu ştiu ce-i voi spune eu Mirelei când voi ajunge acasă.

- Vrei sa vin eu cu maşina să te iau? hai că vin, mergem să bem ceva şi mai discutăm. Ce zici?

- Foarte bine, chiar simt nevoia să beau ceva, dar nu singur. Fac eu cinste, dacă tot intru în rândul burlacilor...mă îmbăt şi uit de toate.

Iulian închisese telefonul, dar simţea pe umerii lui toată greutatea poverii ce-l apăsa.

Nu-i ajungeau problemele de la firmă, trebuia acum să se ocupe şi de casă. Îşi luase cheile de pe birou, încuiase caseta în seif şi o anunţă pe secretară că pleacă.

Curând apăruse şi amicul lui cu maşina şi plecaseră amândoi, la un restaurant din cartier.

Restaurantul ales special de Iulian, să fie cât mai aproape de casă. Chiar era hotărât să se îmbete.

La plecare trebuise să se sprijine de amicul său, pentru a ajunge acasă. Mirela îl privise cu uimire când intrase legănându-se pe picioare. Îl privise întrebător pe amicul tatălui său, dar acesta făcuse un semn

146

discret, să nu-şi facă griji. Îl dusese pe Iulian direct în pat, unde adormise imediat, aşa îmbrăcat cum era. Înainte de plecare, amicul o anunţase pe fată, că mama ei trebuise să meargă de urgenţă la tară, să semneze nişte acte pentru un teren pe care urma să-l moştenească.

Plecase apoi în noapte, cu regretul că tocmai el i-a provocat amicului său o asemenea neplăcere, lăsând să lămurească Iulian situaţia cu fiica lui. În zorii zilei ce a urmat, Iulian cu capul greu de mahmureala din ziua precedenta, aşezat pe un taburet în bucătărie, se chinuia să-şi pregătească singur o cafea tare.

Auzind mişcare prin casă, Mirela venise să vadă ce făcea el.

- Bună dimineaţa, iţi fac eu cafeaua dacă asta vrei. Te simţi bine?

- O să mă simt şi mai bine, dacă-mi faci o cafea tare. Îşi prinsese capul în mâini, mai mult pentru a evita privirea fiicei sale şi întrebările ei.

- Aseară am înţeles că mama a trebuit să plece la țară, dar am găsit telefonul pe noptieră. Va avea nevoie de el. La auzul acestor cuvinte tatăl încercase să se concentreze, să poată da un răspuns cât mai plauzibil.

- Unde este telefonul? adu-l aici, o să trimit şoferul să i-l ducă, spusese el precipitat.

147

Sigur că nici nu-i trecea prin gând să facă asta, dar se temea că fata ar putea găsi în telefon, mesaje sau ceva care să-i dea bănuieli.

Se liniştise abia când telefonul era la loc sigur, în geanta sa diplomat, pe care o închisese cu grijă.

Sună curând şoferul şi-i spusese că îl aşteaptă jos în parcare.

Odată ajuns la birou, primul lucru pe care-l făcuse Iulian, a fost să scoată din telefonul soţiei, cartela şi să o pună în seif, în plicul în care pusese și caseta, care-i distrusese liniştea. * De prietenul fiicei şi al mamei, se ocupase amicul lui Iulian, avea el metodele lui să-l facă să ia distanţă. Intr-adevăr nu mai apăruse în apropierea fetei.

Iulian îşi asumase toate sarcinile ce ţineau de casă şi de fată. Tot la sugestia amicului său, o rugase pe Mirela, ca măcar pentru scurt timp, să vină să-i dea o mână de ajutor la el la firmă, fără să neglijeze învăţătura. Avea multă documentaţie ce trebuia reactualizată, asta putea să facă și ea.

Odată cu această sugestie, amicul îi spusese lui Iulian, să-i dea lui caseta, să nu o găsească fata. Aşa au şi făcut.

Au trecut zile, săptămâni, luni în care Mirela nu pusese nici o întrebare tatălui, despre când se va

148

întoarce mama. Aceasta era marea lui nedumerire, a lui Iulian. Cum de nu-l întreba fata nimic?

O vedea zilnic foarte preocupată de învăţătură, a trecut cu bine examenul de Bacalaureat, a luat admiterea la facultate fără prea mari eforturi, dar de mama ei nu întrebase nimic. În timp ce tatăl se framânta cu astfel de probleme, fata avea şi ea frământările ei. Ticălosul cu care fusese prietenă şi în care crezuse, o sunase cândva şi-i spusese, de legătura sa cu mama ei. Râdea cu nişte prieteni pe seama lor, ceea ce o umpluse pe Mirela de scârbă.

La început, Mirelei nu i-a venit să creadă, dar văzând că timpul trecea şi mama nu dădea nici un semn, deveni circumspectă. Era atentă la orice discuţie telefonică a tatălui ei, dar nu reuşise să prindă nici un fir. Mama dispăruse total din viaţa lor, fără să dea nici un semn că ar urma să revină. Atunci începuse ea să bănuiască adevăratul motiv al plecării mamei ei la ţară. Dacă fostul ei prieten spusese adevărul, însemna că şi tatăl ei ştia ceva, dar de spus nu spusese încă nimic. Lucrurile începeau să intre pe un făgaş normal.

Mirela mai avea multe de învăţat, dar sentimentul că era utilă tatălui ei la fimă o făcea să fie cu adevărat mândră. Era mult de lucru. Se temea şi ar fi dorit să ştie, ce anume ştia tatăl din toată povestea aceea.

Amicul lui Iulian, despre care Mirela nu ştia ce rol jucase în viaţa lor, îi spusese odată fetei, mai în 149

glumă, mai în serios, că trebuie să cunoască bine treburile în firmă, pentru atunci când va fi nevoie să o preia. Tatăl adăugase şi el, că doar pentru ea munceşte şi astfel fata devenise şi mai responsabilă şi mai sârguincioasă. La facultate studia cu multă atenţie tot ce ţinea de management.

La început tatăl o aducea la firmă cu maşina şi tot el o ducea înapoi acasă sau unde vroia ea să meargă. După un timp văzând cât de bine se înţelegea ea cu tânărul inginer stagiar, proaspăt angajat, o lăsase mai liberă, să iasă cu el, să se bucure de anii de studenţie. El însuşi amintindu-şi că studenţia fusese cea mai frumoasă perioadă din viaţa sa.

Fară rochie de mireasă S-a întâmplat prin toamna anului 1980 cred, undeva într-un orăşel de pe malul Dunării de jos.

Un orăşel fără nimic spectaculos, doar ceva industrie, multe construcţii noi şi o şcoală mai încăpătoare ce fusese dată în folosinţă recent.

Era o toamnă minunată ce-i ţinea pe tinerii îndrăgostiţi, pe afară până seara târziu. Aleile parcurilor foşneau de frunzele stacojii spulberate de vântul serilor de sptembrie, iar ei ţinându-se de mână nu se îndurau să se despartă.

150

În urmă cu câteva luni, Ionela împlinise 22 ani.

Era în culmea fericirii. Ultimul an o transformase, într-o fată plină de viaţă. Timiditatea de care suferise întreaga copilărie şi adolescenţă se topise ca prin farmec. La frumuseţea ei simplă se adăugase o nuanţă de optimism, o sclipire de ceva ce numai dragostea adevărată ar pute-o defini cu exactitate. Era o fată de statură mijlocie, cu părul castaniu lăsat în bucle pe umeri, o talie suplă şi un mers uşor de parcă aluneca pe suprafaţa pământului fără să-l atingă. Vestimentaţia ei de regulă sobră dar elegantă, o făcea să pară mai matură decât era în realitate.

Toţi colegii ei se minunau de schimbarea survenită.

Deseori era oprită pe culuarul dintre birouri, de câte o funcţionară mai în vârstă, care o întreba nerăbdătoare; - Hei! se face? ce mai aştepţi? când jucăm la nuntă? să nu mă treci cu vederea….

- Se face, se face ...cât de curând, răspundea Ionela, cu întreaga faţă luminată de un zâmbet de bucurie. Se minuna că toţi colegii ei se bucurau deopotrivă pentru fericirea ei. Mare lucru şi iubirea asta, gândea în sinea ei, tânăra fată.

Pe Mihai îl cunoscuse în urmă cu doi ani, la o onomastică a unei prietene din alt orăşel situat tot pe malul Dunarii. Spre deosebire de Ionela, băiatul era înalt şi slab, avea un păr castaniu dar ochii lui albaştri ca seninul cerului, o vrajiseră pe Ionela din 151

primul moment. Părea un băiat foarte sigur pe el, serios şi hotărât să-şi continue studiile la seral sau fără frecvenţă, fiind nevoit să lucreze pentru a se putea întreţine. Pe Ionela i-a prezentat-o gazda petrecerii, iar din acel moment s-a preocupat numai de ea. Toate dansurile, toate atenţiile au fost numai pentru ea. Orice fată s-ar fi simţit atrasă de acest băiat deosebit de atent şi de gentil. Ionela nu putea face excepţie. Era de prisos să se împotrivească acestui imbold al inimii, iar pe Mihai îl plăcuse din primul moment. Şi-au dat numerele de telefon şi din acea seară au vorbit zilnic. De întâlnit, nu era posibil decât Duminica şi atunci foarte puţin, băiatul trebuia să prindă ultimul tren ce-l ducea în oraşul său.

Nu le-a fost uşor, dar şi aşteptarea poate avea farmecul ei. Când se întâlneau, nu ştiau ce să-şi spună mai întâi, printre săruturi şi gesturi de reală tandreţe.

Aniversarea unui an de când se cunoscuseră, a fost tot la prietena lor comună, care se logodise deja şi se pregătea de nuntă. Cum erau bune prietene, Ionela urma să-i fie domnişoară de onoare, iar Mihai cavalerul ei. Petrecerea de la restaurant s-a mutat apoi la casa parinţilor miresei şi au continuat cât au putut.

Amintirea acestei nunţi avea să rămână multă vreme în mintea şi inima Ionelei. Acelaşi lucru îşi 152

dorea şi ea, ceva modest. Nu-şi dorea o nuntă cu fast, cu foarte mulţi invitaţi. Ar fi fost şi greu, apartamentele de la bloc fiind destul de mici.

S-a bucurat mult pentru prietena ei, că-şi găsise fericirea alături de alesul ei.

Ionela începuse să se întrebe în sinea ei, oare Mihai când va face acest pas atât de important pentru ei doi. Au trecut lunile de iarnă, a trecut şi primăvara, a venit şi vara cu mersul la plajă pe malul Dunarii.

Acolo s-a întâmplat într-una din zile, când Ionela se aştepta cel mai puţin, să fie cerută în căsătorie de Mihai. Luată prin surprindere, fata se cam fâstâcise şi răspunsul ei a fost oarecum evaziv.

Sigur că îşi dorea să se căsătorească cu Mihai, dar momentul ales de el şi spontaneitatea solicitării lui, o luaseră efectiv prin surprindere.

După ce se reculese puţin, răspunsul ei a fost un DA, cât se poate de convingător. Mihai continua să o privească descumpănit, nu ştia ce anume o făcuse pe Ionela să ezite în primul moment. Prin mintea lui se perindau tot felul de gânduri. Nu a exclus nici posibilitatea de a avea un rival, de care el să nu ştie nimic. Afecţiunea cu care-l înconjura fata, îl convinse pe moment, că nu are nici un fel de rezerve, că îşi doreşte să se căsătorească cu el.

Se priveau intens cu dragoste şi recunoştinţă, nu le venea să creadă că ei doi erau aşa de norocoşi.

Mihai nu credea în iubire, spunea el, dar în ultimul 153

timp îşi schimbase părearea despre fete, nu le mai vedea ca pe nişte relaţii pasagere. De data aceasta era altceva, trăia ceva ce nu mai trăise şi nu mai simţise pentru nimeni, o asigura el pe fată. Nu obosea să-i spună asta Ionelei, între două săruturi.

O îmbrăţişa cu dragoste şi o ridica în braţe ca pe copiii alintaţi, sorbindu-i fiecare privire, fiecare şoaptă. Tânăra fată iubea cu toată puterea sufletului, nu mai trăise ceva atât de pur şi de intens, se simţea copleşită, robită de iubirea ei pentru Muhai. Când îl mângâia pe păr sau pe faţă, se înfiora iar atingerea buzelor lui o făceau să nu mai simtă pământul sub picioare. Nimeni până la Mihai, nu reuşise să se strecoare atât de adânc în inima Ionelei. Tumultul sentimentelor ei, ţinute ascunse undeva în adâncul fiinţei ei, în stare latentă, se descătuşase şi părea devastator. Şi-a pus soarta în mâinile lui Mihai, logodiţi fiind, a facut dragoste cu el pentru prima dată. Mihai a fost cel care a trezit în ea femeia. I s-a dăruit lui cu trup şi suflet. Băiatul răspundea cu o dragoste la fel de pătimaşă, nu era cuvânt de dragoste care să nu fie rostit între două săruturi şi o tandră îmbrăţişare.

Au decis împreună să–i anunţe pe părinţii lor, de intenţia lor de a se căsători cât mai curând posibil.

Bucuria părinţilor, cum era de aşteptat, a fost mare, fiecare familie şi-a intrat bine în rol, şi-au împărţit sarcinile, iar tinerii s-au ocupat de vizite, de 154

invitatii, de nași, de rochie de mireasă şi costum de ginere, buchetele şi florile de nuntă...

Febra pregătirilor le umplea tot timpul, iar vorbele de dragoste se subânţelegeau.

Mihai uita uneori să-şi sărute logodnica la plecare.

Ionela punea totul pe seama grabei de a nu pierde ultimul tren spre oraşul lui. Alergătura pe la rude şi prieteni nu le mai lăsa timp de visare şi de momente prelungite de tandreţe.

Parinţii s-au ocupat de rezervarea restaurantului, de formaţia de muzică şi alte detalii specifice unei nunţi. Aşa a trecut timpul foarte repede, mai erau două săptămâni până la ziua în care aveau să fie împreună pentru toată viaţa. Ionela şi-a adus acasă rochia de mireasă. Croitoreasa făcuse uz de întreg talentul ei, făcuse o rochie unicat, de o eleganţă şi o frumuseţe deosebită. Abia aştepta să vadă reacţia lui Mihai când va vedea rochia. Era sigură că-i va plăcea, dar vroia să-l vadă. Simţea atât de acut nevoia sa-l vadă, să-l sărute, să se iubească. Simţea recunoştinţă pentru fericirea ei, gândea cu regret la fetele care nu au acelaşi noroc cu al ei.

Pierzându-şi răbdarea ieşise de câteva ori în balcon să-şi vadă iubitul venind pe bulevardul dinspre gară. De această dată trenul parcă întârzia prea mult. Se plimba agitată prin casă, fără să ştie ce vrea să facă. Ar fi plecat la gară, ar fi dat un telefon, dar nu vrea să exagereze cu telefoanele.

155

Alarma ei interioară o avertiza continuu că ceva nu este în ordine.

- Ce se întâmplase de nu venea? de ce nu suna dacă avea ceva de rezolvat şi nu putea veni, unde putea să fie la acea oră? Cam acestea erau grijile Ionelei, care se plimba tot mai agitată prin casă, frângânduşi mâinile.

După două ore de aşteptare se hotărise să-l sune acasă şi să afle ce se întâmplase.

Spre surprinderea ei răspunsese chiar Mihai. Tonul vocii lui părea cam distant, dar foarte calm; - Ce este cu tine, de ce nu ai venit, întrebase Ionela agitată.

- Nu avea nici un rost să mai vin, răspunsese Mihai, eu nu mă mai însor.

- Tu nu te mai însori? Ionela repetase maşinal cuvintele lui, ne-nţelegând nimic. În uşa sufrageriei mama ei sta dreaptă, nemişcată de uimire.

Văzând paloarea fetei, venise în grabă şi o prinse de braţ, să nu cadă. Mama luase receptorul şi-l întrebase pe Mihai; - Ce glumă mai este şi asta?

- Nu este nici o glumă, răspunsese acesta, eu nu mă mai însor.

Mama Ionelei scăpase receptorul din mână şi-l strigase pe soţul ei, să vină că fata se simțea rău.

Ionela cu o privire de om rătăcit, repeta într-una...

156

-Nu voi mai fi mireasă, nu voi mai fi mireasă....

Realizând că fata lui este în stare de şoc, tatăl dăduse imediat telefon unei rude din capitală şi în câteva minute erau toți trei în maşină în drum spre un spital specializat pe astfel de probleme. În aceeaşi noapte Ionela aflată sub influența tratamentului, a luat cea mai dureroasă hotărâre din viaţa ei. Niciodată nu va mai permite unui bărbat să-i bulverseze viaţa, aşa cum a făcut-o Mihai.

Vestea s-a răspândit repede printre colegii Ionelei, chiar mama sa rugase câteva persoane să nu pomenească nimic despre acest subiect din viaţa fetei. Dorea să o protejeze de noi suferinţe.

Ionela avea nevoie de multă afecţiune, de linişte şi familia se străduia să i le asigure. Din ce în ce mai rare erau momentele când sub influenţa tratamentului, în starea ei de letargie, se mai întreba; -De ce? de ce? unde am greşit eu? am fost a doar a lui… de ce?

- Tu nu ai greşit cu nimic, o consola mama, nelipsită de lângă patul ei. El nu era pregătit pentru o căsnicie, a fugit ca un laş, dar tu nu ai nici o vină.

Sărmana mamă, nu se gândea decât la sănătatea fiicei sale, puternic zdruncinată de lipsa de caracter a baiatului. Nu înţelegea de ce a lăsat să treacă aşa de mult timp şi nu a spus de la început că nu vrea să se căsătorească. Mama intuia numai josnicie şi 157

batjocură. Ce încredere se poate avea într-un asemenea om? Ce a fost în mintea lui Mihai, nu aveau să afle niciodată. Ionelei nu i-a reproşat nimeni niciodată greşala ei, dar ea nu şi-a putut ierta niciodată momentul de slăbiciune, când a acceptat să fie a lui, cedând practic insistenţelor lui. Dacă l-ar fi refuzat, probabil mergea mireasă la altar, nu se trata prin spital, de teama pierderii totale a raţiunii.

Au trecut mulţi ani de atunci, Ionela şi-a revenit complet sub atenta îngrijire şi dragostea familiei ei.

Niciodată în viaţa ei, nu a mai acceptat un barbat.

A avut puterea să tragă linie şi să meargă mai departe.

Despre Mihai a mai auzit în anii ce au urmat, că era când cu o fată, când cu alta, dar nici el nu s-a căsătorit niciodată. Va fi avut oare mustrări de conştiinţă, pentru tot răul pe care l-a făcut?

Realizase oare cât rău i-a făcut Ionelei ? Aceasta numai el poate să o spună, nu ştia nimeni.

Rănile din inima Ionelei sa-u cicatrizat greu. În anul care a urmat, Maria o fată modestă din oraş, a rugat-o pe Ionela să-i închirieze rochia ei de mireasă. Ionela i-a dat rochia fără nici un ban, a spus pur şi simplu: -Ia-o, măcar tu să te bucuri de ea. Dar nu a fost să fie, nici de data aceasta. Cu o săptămână înainte de nunta planificată a Mariei, logodnicul ei a preferat 158

să plece înapoi în Moldova, aflând că Maria urma să-i aducă pe lume primul lor copil. Cu rochia de mireasă pe braţ, cu lacrimi în ochi, a spus: - Nu mai este nevoie, nu va mai fi nici o nuntă....a plecat...el ... nu vrea copii.

Scoasă din fire Ionela, a luat o foarfecă şi a făcut rochia de mireasă un maldăr de fâşii. Aşa a înţeles ea, că va pune capăt nefericirilor aduse de rochie.

A încercat apoi să o consoleze pe Maria. Foarte tulburată, aceasta nu ştia cum le va spune părinţilor ei, că aşteaptă un copil de la cel care nu a ştiut cum să dispară mai repede din viaţa ei. Ionela a promis că o va susţine pe Maria în faţa părinţilor ei şi-i va boteza ea copilul ce urma să-l aducă pe lume.

Când s-au împlinit nouă luni, Maria a adus pe lume o fetiţă dolofană şi frumoasă, pe care a botezat-o Ionela şi de care s-au ocupat în anii ce au urmat.

Au rămas bune prietene şi şi-au îndreptat întreaga atenţie şi dragoste asupra copilei, care creştea fără tată. Ca naşă a fetiţei, Ionela se considera o a doua mamă. Şi-a luat acest rol în serios, considerând că aceasta a fost menirea ei, să iubească copilul altei femei. Când Ionela cea mică a împlinit un an, în viaţa Mariei şi-a făcut apariţia un fost coleg de liceu, care i-a propus să crească împreună acea mândreţe de fată.

Maria a acceptat, s-a mutat cu fetiţa în casa lui şi au mai avut doi copii împreună. Omul a fost un 159

adevărat tată pentru Ionela cea mică. Nu a mai fost nevoie de rochia de mireasă.

Spre mormant cu zambetul pe buze (strict autentic) Ocolisem o parte bună, din lacul plin de mătasea broaştei pe la mal şi străjuit de nişte pietre mari, ce întăreau probabil malurile. Aleea de plimbare destul de îngustă, era încadrată de iarba înaltă, încă necosită, de multă cicoare înflorită şi alte flori apărute spontan.

Din iarbă a iesit o şopârlă, cu pielea verzuie, s-a oprit un moment să mă studieze, apoi a dispărut înapoi de unde venise. Recunosc că nu mi-au plăcut niciodată, animalele de acest fel. Am schimbat aleea de plimbare, trecând pe cea de alături de şosea. Acolo tronau frumos îngrijite nişte tufe de trandafiri, de toate culorile, iar în briza dimineţii se amestecau miresmele lor cu cele ale lacului. Metoda noastră de a face aerosoli în natură. În dreptul unei statui, care nu am înţeles niciodată ce reprezintă, fiind doar o îngrămădire de blocuri de piatră necioplită, era un copac cu o scorbură aşa de mare, că încăpea capul unui om. Pe una din băncile din apropiere, sta o femeie înveşmântată în negru, puţin adusă de spate la cei 55 ani, cât am aflat ulterior că avea. Obosise de drumul făcut de la hotel până acolo, pe aleea pe care mersesem şi eu până la apariţia şopârlei. Era aşa de mult soare şi răcoarea de 160

dimineaţă, te îmbia să părăseşti în grabă camera de hotel. Am început un schimb de cuvinte banale, cu femeia de pe bancă. Era dintr-un sat de pe lângă Constanţa şi eram cazate în acelaşi hotel, dar pavilioane diferite. Cum observasem că este în doliu, nu m-am putut abţine să o întreb, de ce este în negru.

A oftat aşa de greu, apoi a zis cu amărăciune...

-După o soră de a mea...era mai mare doar cu 3-4 ani, şi o pierduse de puţin timp. Vorbea aşa de firesc, de parcă ne cunoşteam de mult, deşi a fost prima şi ultima oară când am văzut-o.

Cum mie îmi place mai mult să ascult, mi-am dat seama că probabil i-ar face bine, să mai discute cu cineva necazul ei, să-l poarte mai uşor. Avusese parte de patru decese, în ultimele două luni şi se simţea epuizată fizic dar mai ales psihic. Toţi cei patru decedaţi i-au fost rude apropiate, dar cel mai tare o durea moartea surorii sale. Aceasta stătuse paralizată în pat timp de 15 ani. Primii şapte ani o îngrijise soţul ei, dar şi surorile. După cei şapte ani, soţul s-a stins, de durere şi de epuizare. Cum aveau un singur băiat, căsătorit şi cu care stăteau în casa construită de sora şi soţul acesteia, îngrijirile au revenit nurorii. Aceasta fiind casnică, şi-a făcut dosarul pentru a fi plătită să-şi îngrijească soacra. În aceste condiţii, cineva ar fi trebuit să verifice, cât de bine era îngrijită femeia de nora sa. Dacă se făcea ocazional câte un control, multe din suferinţele bolnavei, nu ar fi existat. Dacă a îngriji 161

pe cineva într-o astfel de situaţie este o plăcere, sau este... uşor...te înşeli. Nu este plăcut şi este foarte greu. Dar dacă pentru acest efort eşti şi plătit, mi se pare normal să o faci cum se cuvine. Aici s-a dovedit a fi culmea laşităţii.

Femeia paralizată de 15 ani, avea parte zilnic de injurii, de apostrofări de felul ...

- Că nu mai mori odată să scap de tine...şi multe altele pe care femeia care povestea, le auzise de la vecinii surorii sale. Bolnava nu s-a plâns mult timp de teama norei, devenită alcoolică şi foarte agresivă. De atâta amar de vreme, de când nu s-a mai putut ridica din pat, femeia făcuse escare, răni de stat în aceeaşi poziţie în pat şi avea dureri mari. Ca şi cum nu era de ajuns chinul ei, nora a început să o bată cu furie, chiar pe aceste răni, ca să nu se vadă vânătăi pe corp.

Femeia se ruga zilnic la Dumnezeu, să o ierte şi să o facă mai bună pe nora sa. Nu era ceas din zi în care să nu citească, câte o rugăciune, psalmi, sau cărţi bisericeşti. Era ultima ei speranţă, singura ei mângâiere, în coşmarul pe care-l trăia. Fiul ei, singurul ei copil, trecea zilnic pe lângă fereastra ei, fără să intre sau să o întrebe ce mai face, luni de zile. Cu ceva timp în urmă, îndemnat de soţia sa, acesta îi ceruse mamei, să-i treacă casa pe numele lui. Cum mama nu vedea rostul unor astfel de cheltuieli inutile, el fiind unicul moştenitor, nu a fost de acord. De atunci nu l-a mai văzut pe fiul ei, care o 162

ocolea ca pe o leproasă. La sesizarea vecinilor, care mai auzeau ce se întâmpla cu femeia bolnavă, fraţii şi surorile acesteia au chemat poliția.

Nici acest lucru nu a schimbat prea mult, tratamentul inuman la care o supunea nora. Mă întreb şi eu, de unde mai avea această femeie puterea să se roage pentru iertarea, agresoarei sale. I se lumina faţa când citea câte o rugăciune, povesteşte mai departe sora ei, de ai fi zis că este cea mai fericită din lume. Durerile ei erau alinate de ardoarea cu care nu înceta să se roage. O făcea cu multă căldură şi pentru fiul ei, prea preocupat de moştenirea ce avea să-i rămână de la părinţii, pe care nu a ştiut să-i preţuiască.

S-a stins într-un final, iar trupul vlăguit de boală, de nemişcare prelungită, era ca al unui copil. Toate persecuţiile la care fusese supusă, nu lăsaseră pe chipul ei nici o urmă. Doar rănile de pe spate, aminteau de asta. O priveam printre lacrimi, pe femeia care povestea cu o jale de nedescris. Nu-şi mai ştergea lacrimile, le lăsa să curgă în voie, la picioarele ei lângă banca pe care stam amândouă. Mai spune doar că, la înmormântare, venise tot satul şi că sora ei, pe care mulţi săteni nu o mai văzuseră de mulţi ani, era aşa de frumoasă, avea un zâmbet pe faţă, o seninătate de nedescris. În jurul ei, totul mirosea a mir. Trupul la lăsat să se coboare în groapă, dar sufletul ei curat, şi l-a încredinţat Bunului Dumnezeu şi se pare că chiar a fost primit. A plecat spre cer, cu zâmbetul pe buze.

163

Seninătatea ei a uimit întreg satul şi deşi recentă, întâmplarea aceasta circulă asemeni unei legende.

Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame.

Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari.

Incredibila iubire (Strict autentic) S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie.

El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.

Lipsa locurilor de muncă din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.

Printr-o fostă colegă de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.

Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic.

Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.

Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani, 164

nu se prea putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau.

Supravegheau bătrânii continuu, timp de 24 ore, îi spălau, îmbrăcau, hrăneau, făceau curăţenie. Spălau lenjeriile, prosoapele, hainele celor internaţi, într-un cuvânt, făceau toate treburile şi din salariul şi aşa mic li se reţineau banii pentru cazare şi masă. În toată această nebunie Despina, reuşea în cele două ore libere, să ajungă la o bancă, să trimită mamei sale ceva bani, ştiind în ce lipsuri şi greutăţi se zbătea acasă.

Singurul bărbat pe care nu era nevoie să-l schimbe şi să-l spele, era Paulo, bărbatul de 50 ani, cu plete lungi negre şi cu ochii albaştrii. El le mai însenina zilele cu glumele lui, cu bancuri spuse în puţinele clipe de răgaz al fetelor.

Lunile şi anii au trecut mai repede şi parcă mai uşor, de când Despina şi Paulo s-au împrietenit, au devenit mai apropiaţi. Paulo aflând mai multe detalii despre viaţa fetei în ţara ei, la început a compătimit-o sincer, apoi între ei s-a instalat un fel de camaraderie.

165

Am auzit mulţi bărbaţi că nu le înţeleg deloc pe femei, că niciodată nu ştiu ce vor şi sunt veşnic nemulţumite.

Nu sunt toate astfel. Despina nu-şi dorea nimic mai mult decât un cămin liniştit alături de un om paşnic, afectuos, capabil să-i asigure strictul necesar şi să ştie să-i aprecieze eforturile.

Luxul, maşinile, nu erau pentru ea nimic, în comparaţie cu o seară petrecută sub cerul înstelat, cu capul sprijinit pe umărul lui şi simţind cât de utilă este acestui om, care în urma unui accident vascular, a făcut o formă mai uşoară de paralizie.

Când a fost prima dată sărutată de Paulo, a simţit că poate face asta întreaga viaţă, numai el să fie mulţumit şi în siguranţă. Viaţa ei nu avea sens decât atunci când se simţea utilă cuiva. Era fericită că Paulo îi aprecia ajutorul, compania şi după 2-3 ani au hotărât să se mute împreună, într-o căsuţă pe malul mării.

Din acea căsuţă cu o curte foarte mică şi-a făcut Despina un mic colţ de Rai, pentru ea şi Paulo. Nici un spaţiu cât de mic, nu rămăsese fără un ghiveci cu flori. Au făcut un fel de umbrar unde Paulo poate să iasă cu căruciorul lui, să se bucure de briza mării.

Despina are toată libertatea din partea lui Paulo, dacă vrea se poate angaja oriunde în altă parte, acum se poate descurca singură, cunoaşte bine limba italiană, deci ar putea pleca oricând. Chiar Paulo o îndeamnă să caute un loc de muncă unde ar putea primi un salariu, veniturile lui fiind mici şi asigurate de tatăl 166

său. Despina nu doreşte asta, este îndrăgostită de Paulo, de sufletul lui bun, de maniera în care o tratează şi-i apreciază eforturile. În dragostea ei există şi o mare jertfă, dar ea refuză să se gândească la asta. Pentru ea Paulo a fost singurul om care a ştiut să o aprecieze, să o facă să se simtă femeie sigură pe destinul şi pe viaţa ei.

Se impune aici o întrebare...fata asta cere atât de putin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?

Paulo a intuit perfect nevoia ei de afecţiune, de mângâiere, de apreciere, de o vorbă bună şi a ştiut să i le ofere, aşa cu toată infirmitatea trupului său.

Acesta este motivul pentru care Despina este hotarâtă să se cunune cu Paulo.

Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei.

Sunt mulţi bărbaţi care nu ştiu să aprecieze pe cea de lângă ei, apoi când sunt părăsiţi stau şi-şi plâng de milă sau se îmbată cât îi ţin banii.

Dragostea nu se impune cu pumnul, dragostea se câştigă mai întâi prin respectul de sine și apoi de cel de lângă noi.

Consider că aprecierea femeii, iubirea ce i se acordă, ajutorul, mângâierea, complimentele, nu sunt deloc un semn de slăbiciune ci de bună creştere.

167

Cazuri asemănătoare ca cel al Despinei, pe care am cunoscut-o personal, în căsuţa de pe malul mării Tireniana, sunt foarte multe. Fetele şi femeile din România sunt cunoscute în primul rând ca fiind muncitoare, gospodine, frumoase, sufletiste şi ştiu să facă şi economii.

Urmaşii acestor femei care se căsătoresc pe alte meridiane, nu vor veni în România decât poate să-şi cunoască bunicii, iar populaţia şi industria în ţară vor avea de suferit. Am intrat în Europa, dar lipsa locurilor de muncă, îi face pe foarte mulţi români, să plece pe alte meridiane, să-şi câştige existenţa şi să facă economii pentru bătrâneţe.

Întoarcerea fiicei risipitoare S-a întâmplat în vara anului 1990, într-o maternitate din capitală.

Un salon plin cu copii abandonaţi încă de la naştere, care alcătuiau un cor de ţipete pe toate vocile. Trecuţi de prima tinereţe, familia Tomescu, soţ şi soţie, încercau să se hotărască dacă vor adopta un băieţel sau o fetiţă.

Glasul strident al unei fetiţe de două luni, le-a atras în mod deosebit atenţia. Îşi cerea cu putere dreptul la viaţă, la afecţiune, la protecție. S-a apropiat domnul Tomescu de pătuţul fetiţei, care-l privea drept

168

în ochi şi încetă cu plânsul imediat ce acesta o luă în braţe.

Erau mâncaţi, erau schimbaţi copiii, dar faptul că nu avea cine să-i ţină strâns la piept şi să le dea din căldura lor, stârnise acel cor de ţipete.

Luată în braţe fetiţa se liniştise ca prin farmec, ba schiţă şi un zâmbet şi încercă să gungurească.

Acela a fost momentul hotărâtor, fermecat, copleşit de drăgălăşenia copilei, domnul Tomescu se hotărî şi se duse cu copila în braţe să-i ceară şi soţiei părerea.

- Uite dragă ce frumuseţe, ştie să gungurească, m-a prins de mână şi nu-mi mai dă drumul. Ce ar fi s-o alegem pe ea?

- Sigur, dacă asta vrei, de ce nu? hai să ne interesăm de formalităţi. Soţia se bucura cel mai mult că soţul alesese o fetiţă, simţea că se va înţelege mai bine cu ea decât cu un băieţel.

Această decizie fiind luată, au urmat formalităţile de adopţie. Astfel a ajuns micuţa Carmen, într-o familie de oameni cu posibiltăţi materiale bune.

Au iubit-o şi au răsfăţat-o ca pe o prinţesă. Nimic din ce şi-ar fi dorit un copil, nu-i era refuzat. La şcoală fiind mai târziu, toate excursiile organizate, şi toate taberele Carmen era prezentă. A crescut cu iubire şi în confortul pe care mama ei naturală nu i l-ar fi putut oferi niciodată.

169

Un singur lucru nu ştia Carmen şi anume, că era adoptată. Era convinsă că sunt părinţii ei naturali, din moment ce era aşa de iubită şi de răsfăţată. Părinţii intenţionau să-i spună adevărul fetei, dar numai după majorat, când ea va putea înţelege mai bine, aceste lucruri. Între timp, mama naturală a tinerei fete, contactase în câteva rânduri părinţii adoptivi, pentru a le solicita ajutor financiar. Avea acasă încă trei copii pe care-i creştea cu mari greutăţi şi lipsuri.

Ameninţase chiar că dacă nu primeşte ajutor, o va aştepta pe fată la şcoală şi-i va spune că ea este mama ei naturală. Cum părinţii adoptivi considerau că fiica lor, adoptată nu era încă pregătită să afle adevărul, nu au avut de ales, ci i-au dat femeii bani, numai să nu-i strice fetei viitorul. Erau convinşi că dacă fata lor ar afla o asemenea veste, fără să i se explice situaţia aşa cum era de fapt, putea să ia hotărâri greşite sub impulsul momentului. Astfel de hotărâri puteau să-i schimbe complet viaţa. Întâmplarea a făcut ca bunica fetei să vină la ei în vizită şi fără să-şi dea seama că ar putea fi auzită de fată, îşi întrebase nora dacă i-au spus fetei că este înfiată. Tresărind mama fetei se ridicase să închidă uşa, dar...era prea târziu. În uşă sta Carmen, cu privirea întrebătoare şi nedumerită. Nu-i venea să creadă ce auzise.

170

Zadarnic încercase mama să o liniştească, să discute cu calm o situaţie atât de delicată. Bunica fără a avea această intenţie, declanşase furtuna.

Au urmat zile şi nopţi în care fata nu a mai ieşit din camera ei. Deseori se auzeau suspinele ei cu capul adâncit în pernă. Nu dorea să mai vadă pe niciunul din părinţii ei, refuzând orice discuţie cu ei. În mintea ei de copil nu mai era loc decât de dramaticul adevăr, că undeva în lume, avea o mamă care o abandonase. Nu le recunoştea oamenilor care au crescut-o ca pe propriul lor copil, nici un merit dar mai ales nici un drept la stima ei. Surescitată şi cu nervii la pământ, se aruncase în braţele unui băiat, cu o faimă rea în şcoala lor. Acesta cu câţiva ani mai mare, repetând doi ani de liceu, profitase fără scrupule de naivitatea tinerei fete.

Părinţilor le aruncase câteva vorbe usturătoare, când o întrebaseră unde pleacă ea noaptea de acasă, spunându-le că se duce acolo unde este iubită şi nu o minte nimeni. Grea palmă pe obrazul mamei care nu ştia ce să mai facă să-i intre în voie. Nici tatăl nu se descurca mai bine, nu găsea mare lucru de spus.

Timpul trecea şi prăpastia dintre fată şi părinţii care o crescuseră şi o iubeau încă foarte mult, se adâncise mult.

Mama se îmbolnăvise de atâta supărare, dar nu renunţase la lupta de a-şi recâştiga fiica şi de a o aduce pe drumul cel bun.

171

Cu durere în suflet, tatăl adoptiv, pensionar fiind, se apucă să-şi urmărească fiica, să vadă unde şi cu cine îşi petrecea timpul. Era încă minoră şi el răspundea de ceea ce făcea fata lui. Nu era mânat numai de această răspundere, o iubea mult şi o considera încă un copil, care trebuia protejat de relele din lume. Astfel tatăl lui Carmen, împrumută o maşină de la un prieten, îşi trase pe cap un fes, apoi îmbrăcase nişte haine ponosite şi se puse pe urmele fetei. Era dezolat de faptul ca fata lui nu mai mergea la şcoală, iar anul următor, avea de dat bacalaureatul.

Spre norocul lui şi al fetei, o surprinsese întruna din zile, la ieşirea din parcarea şcolii, tocmai când se urca pe motocicleta unui băiat. Acesta pornise în viteză cu fata pe locul din spatele lui. Carmen îl ţinea strâns de mijloc, să nu se dezechilibreze. La mică distanţă în urma lor tatăl lui Carmen făcea eforturi să nu-i scape din vedere, dar nici să nu fie observat de ei.

A descoperit unde o ducea individul pe Carmen.

Undeva la marginea oraşului, îmtr-o căsuţă modestă.

Nici o floare în curte şi un gard de scânduri, care de abia mai stătea pe verticală. Lăsând motocicleta în stradă, cei doi tineri au intrat ţinându-se de mijloc.

Tatălui nu-i scăpase un amănunt şi anume, că fata îl ţinea de mijloc, iar tânărul mergea ţanţoş cu un pas apăsat şi sigur de el.

Tatăl fetei se interesase discret, cu ce se ocupă tânărul cu care umbla fiica sa adoptivă.

172

Nu i-a fost greu să afle, băiatul era foarte cunoscut în cartier, de mare scandalagiu şi de nişte afaceri dubioase. Fusese cândva ridicat de poliţie, pentru cercetare, dar neexistând suficiente probe, revenise acasă continuând să ducă o viaţă de desfrâu, fără griji fără obligaţii.

Pe părinţii lui îi trimisese undeva la ţară, unde aveau o căsuţă bătrânească şi un petec de pământ, pe motiv că el are de gând să se însoare, dar nu are loc de ei. Numai la însurătoare nu-i sta lui mintea, ci le pretindea sărmanilor lui părinţi de la ţară, să plătească toate dările şi impozitele către stat, dacă nu vor să-i treacă lui casa, pe numele lui. Aceştia se temeau să facă acest lucru, ştiind că nu se poate conta pe băiat, că ar fi avut grijă de ei la bătrâneţe. Cornel sigur ar fi vândut casa şi ar fi tocat banii prin barurile din capitală. Ca să pară mai convingător el, o urcase pe Carmen pe motocicletă şi se dusese cu ea în vizită la ţară la părinţii lui. Dar... ştiau ei ce ştiau, nu s-au lăsat înduplecaţi să-i treacă pe numele lui toată bruma lor de moştenire de la părinţii lor, destul de săraci. Furios pe ei, Cornel plecase înjurându-şi tatăl şi amenițând că vor avea de plătit o mulţime de bani impozitele şi alte cheltuieli asupra casei din oraş. Se urcase pe motocicletă şi pornise în trombă, fără să o mai aştepte pe Carmen. Fata fusese nevoită să le ceară părinţilor lui Cornel, bani pentru autobuzul cu care urma să ajungă înapoi în oraş.

173

Deşi văzuse ce temperament şi ce caracter urât avea Cornel, ea se dusese tot la el acasă. Furios de eşecul de la ţară, Cornel o acuzase tot pe ea că nu ştiuse să se facă plăcută, să-i determine pe ai lui, să-i dea casa cu acte.

Carmen nu înţelegea nimic din ce făcea Cornel.

Cum de o acuza pe ea de toate nereuşitele lui. Nu înţelegea cum de el nu observă sacrificiul ei pentru el.

Făcea în casa lui ce nu făcuse niciodată în casa părinţilor ei adoptivi.

Curăţase toată mizeria prin cele trei camere, curtea o făcuse să arate cel puţin ca a unei case locuite, plantase şi câteva flori şi doi pomişori ornamentali, dar lui Cornel nimic nu-i era pe plac.

Căuta motive de ceartă fără nici un temei.

El era om de afaceri şi trebuia să facă afaceri, nu să piardă timpul cu ea care nu i-a adus nimic bun în viaţa lui. Tatăl nu înţelegea cum fata pe care o crescuse ca pe o prinţesă, se umilea atât de mult în faţa unui individ de cea mai joasă speţă umană. Deseori în colţul străzii, el staţiona cu maşina câteva ore, să-şi vadă fata ieşind, să schimbe câteva cuvinte cu ea.

Niciodată Carmen nu ieşea singură. Într-una din seri, după o ceartă cumplită în casă, Carmen înşfăcată de mână, fu obligată să se urce pe motocicletă şi să-l însotească pe individ undeva în noapte. Tatăl era la colţul străzii lor şi văzând scena, se ţinuse pe urmele lui.

174

Ajuns la marginea cealaltă a oraşului, Cornel o silise pe Carmen să coboare undeva într-un loc singuratic şi să aştepte acolo. La scurt timp, o maşină cu număr străin, încetinise mersul, se oprise şi o invitase pe Carmen în masină, unde erau trei indivizi.

Fata se temuse văzându-se astfel acostată şi o luase la fugă, înapoi spre oraş. La oarecare distanţă disperată şi urmărită de cei trei indivizi cu maşina, Carmen făcuse semn altei maşini să oprească şi să o ia.

Era îngrozită de cei care o urmăreau ca pe o pradă, iar lacrimile abia stăpânite, se prelingeau pe obrazul ei înroşit de furie şi de ruşine. Spre surprinderea ei, omul de la volan, nu o întrebase nimic, pornise în grabă maşina şi se pierduse printre altele în circulaţia capitalei. Parcă intuise graba fetei de a părăsi acea zonă obscură.

La un stop, omul de la volan, îşi scosese cu un gest simplu fesul de pe cap, fără să o privească pe Carmen. Era aşa de amărât de lunga aşteptare, de umilinţele ce le îndurase Carmen, încât în primul moment fata nici nu-l recunoscuse. Cu privirea înceţoşată de lacrimi, fata fusese izbită de asemănarea cu tatăl său. Când se mai dezmetici putin, întrebase; - Cum? Tu aici? Nici nu ştiu ce să-ţi spun...

- Nu spune nimic fata mea, este timp pentru toate. Mergem acasă şi le rezolvăm pe rând.

Să nu mai fugi niciodată de noi.

175

Mama este bolnavă, dar ai să vezi că-i va trece imediat ce te va vedea pe tine.

CUPRINS 1. Prima păpuşă adevărată..........................17 2.Vecinii noştrii..........................................18 3. Abandonat şi găsit..................................20 4. O iarnă ca în basme................................24 5. Inundaţie mare.......................................28 6. Mica cerşetoare......................................32 7. Un răsărit superb................................... 41 8. Întâmplări neprevăzute...........................42 9. Între Bach, Pitagora şi Rocco................ 86 10.Mentalitate............................................ 93 11.O iubire până dincolo de moarte...........100 12.Blestem sau dreptate divină..................107 13.Zborul de noapte...................................112 14.Caseta distrugătoare............................ .132 15.Fără rochie de mireasă………...…...... 149 16.Spre mormânt cu zâmbetul pe buze.... 159 176

17.Incredibila iubire……………. ……... 163 18.Întoarcerea fiicei risipitoare................ 167

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MĂRGĂRIT STĂNESCU, FLORA Cufundată-n vaietul lumii / Flora Mărgărit Stănescu. - Slobozia : Helis, 2011 ISBN 978-973-1705-28-6 821.135.1-32

177