Revista 9 1 2015 lectura

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: u Gherasim RUSU TOGAN u Florin DOCHIA u Iulian MOREANU u Marian RUSCU u Constantin TRANDAFIR u Radu VOINESCU u Ştefan Al.-SAŞA u Diana TRANDAFIR u Octavian ONEA u Virgil DIACONU u Codruţ RADI u Ionel NECULA u Grigore GRIGORE u Mioara BAHNA u Firiţă CARP u Maria DOBRESCU u Christian CRĂCIUN u Florin Severius FRĂŢILĂ u Nicolae BACALBAŞA u Marian DULĂ u Alin CIUPALĂ u Florea Paraschiv lORDACHE u Lian CUBLEŞAN u Camelia Iuliana RADU u Raul BRIBETE u Cristian BOROŞ u Marian HOTCA u Dan DRĂGUŞ u Adrian SIMEANU u Carmen BĂLAN u Sorin VÂNĂTORU

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 1 (86) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: In memoriam - Gherasim RUSU TOGAN (4 mai 1938 - 15 decembrie 2014) / 3 u Florin DOCHIA - Omul din Ghijasa. O călătorie de rămas bun / 4 u Iulian MOREANU - Cartea rămasă fără dedicaţie / 9 u Marian RUSCU - Prietene Gheri... / 11 u Constantin TRANDAFIR - Omul multiplu / 12 u Radu VOINESCU Gherasim Rusu Togan – o viaţă pentru folcloristică / 13 u Gherasim RUSUTOGAN - poeme / 16 u Ştefan Al.-SAŞA - Rondelul dascălului scriitor / 20 u Diana TRANDAFIR - Acelaşi nisip / 20 u memento - Octavian ONEA - Plecările scriitorilor / 21 u poesis – Virgil DIACONU - Strada 2012 / 28 u poesis - Codruţ RADI / 29 u note ce lectură – Un scriitor, două cărţi, doi critici: Ionel NECULA Iulian Moreanu în febra travaliului narativ; Grigore GRIGORE - Neguţătorul de vise al lui Iulian Moreanu / 30 u note de lectură - Mioara BAHNA - Amprentele spaimei - Adrian Alui Gheorghe: Urma / 34 u note de lectură - Florin DOCHIA Doi poeţi din Bucureşti: Ion Haineş - Mântuirea prin cuvânt; Firiţă Carp - Carpe diem & Curcubeu / 38 u note de lectură - Firiţă CARP - Două cărţi, două direcţii: Ochiul lui Lamparia sau Un personaj cât o carte; Cititorul de control De la Sisif, la Prometeu / 42 u note de lectură - Maria DOBRESCU - Povestiri cu scaun la cap / 45 u eseu despre lectură - Christian CRĂCIUN - Piatra de pe fundul râului (2) / 47 u carnet - Florin Severius FRĂŢILĂ - Pacienţii politici (2) / 49 u sociopinia Nicolae BACALBAŞA - Bătrânul şi sistemul medical. Între Platon şi Rousseau; Bonsai / 54 u historia mirabilis - Marian DULĂ - Portret de erou: Puiu Sorin / 59 u historia mirabilis - Alin CIUPALĂ - Istoria Câmpinei în date şi citate / 64 u poesis - Florea Paraschiv lORDACHE / 72 u poesis - Lian CUBLEŞAN / 73 u poesis - Camelia Iuliana RADU / 74 u poesis - Raul BRIBETE / 76 u poesis Cristian BOROŞ / 77 u poesis - Marian HOTCA / 78 u poesis - Marian RUSCU / 80 # reflexii - Dan DRĂGUŞ / 82 u muzica zilelor noastre - Adrian SIMEANU Baie de blues la Ploieşti / 83 u actualitate - Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” / 84 u subiectiv - Carmen BĂLAN - Manşete / 85 u eseu - Sorin VÂNĂTORU - Dumnezeu şi creierul / 86 u Parodii de Ştefan AL.-SAŞA / 87 Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

in memoriam

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN 4 mai 1938 - 15 decembrie 2014

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

3

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Florin DOCHIA Omul din Ghijasa.

O călătorie de rămas bun.

mă chema să-l însoţesc, ca un fel de copilot şi partener de drum, în te miri ce direcţie, pentru cine ştie ce treabă mai mult sau mai puţin importantă. Adesea, aveam de mers la un prieten de spirit şi de suferinţă – Marian Ruscu, în Ploieşti – sau la Poiana Câmpina, la editorul multora dintre cărţile lui – Nini Tomescu (cu care încingea discuţii în răspăr, tachinerii parcă anume iscate din nimic, dintr-o dependenţă de neiertătorul verb al celui rămas în preajma Gării să „gestioneze” de unul singur amintirile curţii prin care trecuseră atâţia şi atâţia Oameni de Cultură români şi europeni) ori la Cursurile Universităţii de Vară Nicolae Iorga, de la Vălenii de Munte, din păcate tot mai anoste şi provinciale, minate de formalism, lipsite tocmai de strălucirea şi deschiderea din vremea interdicţiilor de toate felurile. În anul plecării lui definitive, am avut, însă, de făcut împreună o călătorie esenţială. A fost planificată încă de prin martie, pusă la cale pe îndelete, legată cumva de Tabăra de Poezie Artgotica de la Sibiu. Gheri a zis: Vom merge la Sibiu, la Tabăra lui Dan Heciu, familia lui e din Ghijasa. Acolo voi trage la fiica mea, care are un local. Apoi drumul ne va purta pe la Daia, Cornăţel, Alţâna, Vecerd, chiar la Ghijasa de Sus, unde m-am născut… şi mai departe, vom poposi la frate-meu din Bârghiş, pe Uliţa Mălaiului, apoi vom merge la Agnita şi spre Făgăraş… Zis şi făcut, am luat cu noi şi un încă tânăr poet, Emil Sude, invitat acolo de Adrian Suciu, de la Direcţia 9, sub egida căreia va şi debuta, în iarnă, cu o prezentare a Norei Iuga.

Dusterul solid al lui Gheri ne-a purtat, pe drumurile acelor zile minunate de

C

ând pleacă cineva de lângă noi, din lumea noastră fizică, lasă, inevitabil, un spaţiu gol, un spaţiu al singurătăţii, o absenţă care nu poate fi compensată decât cu sfâşietoare tristeţi, acolo unde cuvintele refuză să mai semnifice oarece şi doar spiritul supravieţuieşte cumva, într-un univers intermediar. Iar atunci când călătoria spre niciunde este, fatalmente, vestită şi pregătită din timp, lasă loc de şi mai multă mâhnire.

Plecarea lui Gheri – cum îi spun toţi cei apropiaţi lui Ghearasân Rusu, fiul lui Moisă din Ghijasa de Sus, pe numele de scriitor Gherasim Rusu Togan – era previzibilă şi ştiu foarte bine toate zbaterile lui din ultimii doi ani, între speranţă şi disperare, între luciditate şi visare neostoită. Ştiu, de la un moment dat, că nimic nu mai putea decât cel mult să întârzie deznodământul. Ştia şi el, erau momente când lacrima din ochi mărturisea asta mai mult decât vorbele timid, eufemistic şoptite câteodată.

Omul din Ghijasa, cu suflet mare şi mândrie de ardelean, a ştiut să se pregătească, aşa cum a descris, în dese rânduri, în cărţile sale despre obiceiuri, tradiţii, mituri din Carpaţi, în romanele pline de substanţă tradiţională românească.

Am făcut multe călătorii împreună, 4

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

iulie 2014, spre Sibiu, spre nopţile de poezie, între oameni deschişi, luminoşi, plini de ardoarea cunoaşterii şi trăirii prin şi pentru emoţie. Mioara Bahna de la Râmnicu Sărat, Rodica Rodean de la Iaşi, Ani Bradea din Bihor îl tot provocau la poveşti din istoria oamenilor locului, despre care putea vorbi fără să se mai oprească vreodată. Mai era Sibiul amintirilor lui Gheri, am ascultat, nu am notat nimic, doar m-am încărcat de nostalgia lui. Era şi o nerăbdare, o simţeam, am pornit, după două zile, mai departe, fără grabă, spre Ghijasa. Ne-am oprit ici şi acolo, să ne dezmorţim picioarele, am adăstat la o fântână, în pădurea de unde porneau drumuri spre Marpod şi Ilimbav ori spre Ţichindeal, ne-am primenit feţele cu apa proaspătă şi rece-rece, am mestecat câteva frunze acrişoare, am adunat flori… Totul în jur era permanenţă, o pace eternă spartă arareori de trecerea vreunui autoturism parcă ieşit dintr-un timp paralel.

Nevăzută, şopotea apa unui pârâu, câte-o pasăre ţipa în înaltul copacilor, şopârle maronii se grăbeau prin frunzişul altor toamne. Am stat pe iarbă. Am mâncat sandvişurile pregătite dimineaţa, înainte

de plecare. Am refăcut provizia de apă.

Nu ne grăbeam nicăieri, poate, dar pe Gheri îl chema un loc de care nu se rupsese nicicând. Prin Nocrich am trecut fără grabă, privind casele cu faţada la stradă, unele cu ferestre oarbe, şi biserica fără cruce pe turlă, cu tencuială căzând şi clopotniţa de la poartă înclinată. Mi-am adus aminte de scena antologică din romanul „Troiţa mărturisitorului”, cu cei doi clopotari care bântuie prin satul părăsit şi de români, şi de nemţi. Am trecut prin Alţâna tot fără grabă, atenţi la aceleaşi case parcă identice, vopsite în verde, bleu sau oranj, cu gardurile şi porţile înalte din lemn, tot mai des înlocuite de unele de tablă ornată cu fier forjat, de fapt, săracul fier beton îndoit la rece. Se confirma că nici un loc nu este ocolit de kitsch… Gheri era tot mai tăcut. Prin Vecerd, prăfuit, destul de pustiu, ascuns între dealuri domoale şi seci şi lanuri de porumb, am trecut fără prea mult interes. Drumul şerpuia de-a lungul unor văioage, prin lăstăriş de soc şi crânguri de arini care-l îl mărgineau foarte îndeaproape, nimeni nu părea să fi venit de curând pe acolo, să rupă vreun ram.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

5

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Abia simţit, urcam. Ajunşi pe o culme, dusterul de culoarea ciocolatei s-a oprit pe margine, la umbră. În faţa noastră se deschidea podişul Hârtibaciului, cu panorama dealurilor domoale, cu pâlcuri de pădure care întrerupeau vastele întinderi de vegetaţie scundă, ierburi şi arbuşti rezistenţi la lipsa de apă, adaptaţi la viscole şi la uscăciune. Undeva, în depărtare, abia ghicindu-se în verdele dominant, Gheri ne-a arătat câteva acoperişuri roşii şi o turlă de biserică.

Acolo e Ghijasa de Sus. Aici, unde ne aflăm, era, cândva, troiţa mărturisitorului, despre care am scris în roman. Dintr-acolo veneau oamenii şi într-acolo se duceau. Senzaţia mea, a celui care citise romanul de câteva ori, în diferite stadii de lucru, este indescriptibilă. Să te afli deodată în lăuntrul poveştii, în locul adevărat al întâmplărilor încărcate de magie din proza iscată de Gheri cu atâta forţă evocatoare, nu era ceva de înţeles cu uşurinţă. Am tăcut cu toţii îndelung.

Ne-am rotit în jurul nostru, am pipăit

trunchiurile copacilor, am mângâiat iarba aspră. Mintea rătăcea printre imaginile evocate în carte, spaţiul se dilata magic, în direcţii neaşteptate.

Să mergem, a zis, după o vreme, Gheri. Şi am mers. Am coborât spre Ghijasa, după un unghi de aproape 180 de grade, astfel că soarele ne privea acum prin geamul din stânga; drumul (DC36) şerpuia, strâmt, mărginit de un sălbatic gard viu, pe alocuri cu deschideri largi, spre vechi heleşteie sau lanuri de porumb sfrijit. Apoi au apărut gardurile de scândură şi de sârmă, stivele de lemne de foc. Asfaltul, pierdut demult, avea să reapară curând numai în ceva ce părea vatra satului. O femeie cărând apă în două găleţi. Un copil cu o nuia, pe care Gheri îl întreabă: Tu al cui eşti? Urmează un schimb de informaţii din care deducem că fratele bunicului său copilărise cu Gheri, dar nu mai trăia acum. În stânga curgea un pârâu, bine camuflat de vegetaţie luxuriantă. E probabil Hârtibaciu, dar Gheri spune că nu, acela e departe, am trecut demult

6

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

de el, vine de la Bărcuţ, trece pe la Retiş, Agnita, Beneşti, Alţâna. Apa asta care curge aici nu are nici un nume. Noi îi spuneam Vale, În vale. Se varsă în Hârţa, care se varsă în Hârtibaciu, care se varsă în Cibin, care se varsă în Olt, care se varsă… Nici nu e pe hartă, cum nici Hârţa nu e… O apă care nu contează… Pe dreapta, înaintea unui pod peste Vale, un monument cu o cruce, în amintirea unor eroi din vrea războaielor. Pe stânga, un izvor captat de nişte americani (suntem informaţi prompt), cu apă rece, puţin ca sălcie, curgând pe o ţeavă metalică, cu jgheab pentru adăpat animalele (ne vom opri la întoarcere, să ne refacem proviziile lichide). În jur, totul are un aer cam ponosit, gardurile par a se prăbuşi în curând, casele au tencuiala scorojită, şanţurile s-au înierbat. Rulăm fără grabă până la un fel de capăt al drumului, un şipot şi acolo, cu jgheab pentru animale inundat de mătasea broaştei, alături o construcţie abandonată, din beton, legată tot de nişte americani misterioşi. Poposim. Nici

ţipenie. Vagi zgomote de gospodărie ţărănească. Păsări de curte şi zburătoare mici se aud de niciunde. Urcăm în duster şi ne întoarcem. Depăşim un tractor staţionat în faţa unei case străvechi, cu o cruce pe zidul de faţadă, ca mai toate clădirile din sat. Ne oprim pe dreapta, lângă şanţ. Aici m-am născut, zice Gheri.

Un gard de uluci vechi, sprijinit cu doi-trei popi, o poartă mare, întredeschisă.

Intrăm sfioşi. Gheri se duce alene spre livada din fundul unei grădini ocupate în partea din faţă cu porumb. Nu-l urmăm.

Aşteptăm, privind ierburile, buruienele, eu culeg nişte sunătoare pe care o voi rătăci pe drumul de întoarcere, îmi frec mâinile cu frunze de izmă şi mestec altele – se spune că alungă setea.

Pământul de sub lanul de porumb e plin de cioburi roşii, de cărămidă. La o margine, sunt stivuite cărămizi mai mari, vechi, mâncate de timp şi de intemperii.

După un timp, Gheri coboară din livadă, are ochii umezi. Aici a fost casa părintească. S-a dus, când n-a mai fost nimeni care s-o grijească. Toţi am plecat

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

7

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

care-ncotro, eu cel dintâi, la şcoli, la învăţătură, am părăsit satul cu toate ale lui. Şi ca mine, mulţi alţii. În alte părţi, în alte sate, casele au fost cumpărate de corturari, care s-au stabilizat, dar nu şi-au abandonat obiceiurile de dinaintea şi din timpul robiei. Acolo nu mai e nimic din tradiţia noastră. Şi aici totul se pierde, se uită, cel mai mult au stricat comuniştii, securitatea, proştii ajunşi în frunte. De asta am scris eu în cărţile mele despre tradiţii, despre cântecele din Podişul Hârtibaciului, despre vechile obiceiuri ale obştii, ca să nu se uite. De la oamenii de aici am aflat toate, dar acum oamenii nu mai sunt, au plecat la lucru, la oraş, fac naveta, stau doar noaptea acasă şi la sfârşit de săptămână lucră petecul de pământ pe care-l mai au. Şi aşa l-am mai ascultat pe Gheri o vreme, spunând despre cine pe unde locuia, cine al cui era şi cu cine se înrudea, oameni care nu mai trăiau acum. Apoi am plecat iar cu

dusterul, pe calea de întoarcere. Ne-am oprit la monument, în spatele lui era un gard de fier, vopsit în albastru. Am intrat pe poartă şi, după cincizeci de metri, o biserică mică, bine îngrijită, cu turnul clopotniţei depăşind bine arborii fructiferi – mai ales meri, dar şi cireşi din jur. Din drum, sălciile şi arbuştii de soc din albia pârâului o ascund aproape cu totul. Se aude slujba, la care asistă cel mult două duzini de bătrâni îmbrăcaţi de sărbătoare, adică în costume naţionale din pânză şi dimie, în alb şi negru, fără podoabe. Par coborâţi din altă lume, a purităţii sufletelor, a candorii primordiale. Rămân cu Emil în pridvor.

Gheri intră grijuliu, să nu deranjeze, se închină şi vorbeşte cu preoteasa, să-l anunţe pe preot că e aici. Pare că se cunosc de multă vreme şi la fiecare venire nu-l ocoleşte, obţine o binecuvântare. Emil iese în grădină, să fumeze. Privesc interiorul sfânt, are ceva ascetic, sobru şi cald, în acelaşi timp.

Oamenii aşezaţi par că abia respiră. Sunt de confesiuni diferite, ortodocşi şi grecocatolici, dar slujba este pentru toţi, conform unei tradiţii la care preotul s-a adaptat necondiţionat. Senzaţia de comuniune cu Spiritul este acaparatoare. Gheri reapare după o vreme, mult mai senin decât era după ce părăsise grădina locului natal. Nu cred că-l voi mai vedea vreodată, zice. Şi noi tăcem. Luăm apă de la izvorul aflat la răspântie. Dusterul ne conduce afară din Ghijasa de Sus, judeţul Sibiu.

Avem de ajuns la Bârghiş, pe Uliţa Mălaiului. Prin Vecerd, Ighişu Vechi.

Drum şi popasuri despre care, poate, vom povesti altădată.

8

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Iulian MOREANU

Anul trecut am scos primul meu roman, i-am scris o dedicaţie aşa cum i se cuvenea, i l-am transmis prin doamna Carmen (soţia lui) – chiar l-am sunat şi i-am spus asta, era la un cumpărături (încă mai putea ieşi în oraş cu maşina), însă foarte repede a căzut la pat şi nu a mai apucat să-l citească. În cele câteva telefoane pe care i le-am dat ca să-l întreb una-alta, cum se mai simte, ca să mai încerc să-l îmbărbătez, am atins şi subiectul romanului; dacă l-a citit sau măcar l-a început. Mi-a zis că abia de mai putea ţine ochii deschişi şi evident că nu am mai insistat.

Nu i-am citit toate cărţile şi nici nu le am pe toate. Era, într-un fel, „zgârcit” cu dedicaţiile (vorbesc de cele de pe cărţile dăruite mie) – puţine cuvinte scrise, însă, sunt convins, cu sufletul. Ultima sa carte („Scriitori români şi iubirile lor”) la care am înţeles că a lucrat zeci de ani nu a mai avut parte de lansarea pe care o merita.

Ar fi avut, cu certitudine, un mare succes „de casă”, având în vedere tematica abordată. În mare parte ne-a „povestit” din ea cu ocazia întâlnirilor cenacliste. Şi asta se întâmpla mai de fiecare dată, pentru că, indiferent de subiectul discutat, Gheri făcea cum făcea şi ajungea la subiectul acestei cărţi. În două, trei rânduri am fost împreună cu alţi câţiva prieteni la „cabana” sa de pe Voila, care parcă este decupată dintr-o carte cu poveşti. Nu exagerez cu nimic dacă spun că în interior pare o anexă a Muzeului Ţăranului Român. Avea acolo, la „cabană” stupi (ne dădea să mâncăm miere şi polen), pomi fructiferi, puţină vie, brazde cu legume. Din când în când, mai trăgea câteva coase la iarba dintre

Cartea rămasă fără dedicaţie

Î

i spuneam, cu o anumită sfială, Gheri, atât datorită diferenţei de vârstă dintre noi, cât şi pentru că nu mă consideram (încă) demn de prietenia lui, ştiindu-ne de puţin timp, în comparaţie cu colegii săi, concitadinii, şi „veteranii” membrilor Cercului literar „Geo Bogza”. În acelaşi timp, acest apelativ mi se părea un fel de alint pe care îl merita cu prisosinţă (să nu mă puneţi să explic asta).

A fost primul care, după ce mi-a citit cartea de debut editorial („Ruleta mincinoasă”) m-a admonestat pentru că am pierdut atâţia ani în care nu am (mai) scris. Degeaba am încercat să-i explic – asemenea şi criticului literar C. Trandafir - că în viaţa mea s-au petrecut nişte evenimente care m-au ţinut departe de foaia de scris; n-a ţinut.

De asemenea, a fost cel care m-a „cicălit” să trec să scriu roman, pentru că acesta este măsura talentului unui scriitor. Ultima dată a făcut-o la modul de-a dreptul insistent pe drumul de întoarcere de la Râmnicu Sărat, unde participasem la o activitate în oraşul „Spaţiilor culturale”, împreună cu Florin Dochia şi Constantin Trandafir. Şi atunci, şi ceva mai târziu, l-am asigurat că lucram la aşa ceva, ba chiar că scrisesem în tinereţe un roman ce nu ar fi putut apărea în anii aceia.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

9

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

copaci. Se plângea că nu mai avea puterea să muncească atât cât ar fi dorit.

Mi-a/ne-a spus că de fiecare dată când se stingea din viaţă un scriitor, se ducea la înmormântarea acestuia, dintr-un fel de respect pentru breasla din care făcea parte.

Se amesteca, anonim, printre cei ce veneau să aducă ultimul omagiu celui plecat, aprindea o lumânare şi se întorcea împăcat, cu conştiinţa că a făcut ceea ce trebuia.

Am avut multe discuţii (dar nu atâtea câte mi-aş fi dorit) pe teme literare, cunoştea amănunte multe şi picante despre mulţi confraţi în ale scrisului şi era greu să-l contrazici. Poate odată voi povesti mai pe larg despre ziua (ne-a prins până la urmă seara!) în care am mers în oraşul meu natal ca să cumpere un stup de albine. A fost o adevărată aventură, începând cu condusul aproape haoticneglijent a maşinii sale, continuând cu panica ce m-a cuprins când o albină m-a înţepat fix în ceafă, atrasă fiind de mirosul parfumului pe care-l foloseam şi terminând cu drumul de întoarcere.

Ultima sa carte o am pe noptiera de lângă pat. Din când în când mai citesc despre iubirea unui scriitor. Deschid cartea şi mă uit pe pagina de gardă. De acolo o să lipsească pentru totdeauna o dedicaţie. În ziua înmormântării sale, m-am uitat la cei ce au participat la slujba din biserică, atunci când îl mai puteau vedea pentru ultima dată, chiar şi aşa cum îl schimbase boala şi suferinţa atroce din ultima perioadă a vieţii, apoi la cei ce l-au condus până la groapă, şi nu am văzut pe mulţi dintre cei ce-i ştiam că i-au fost prieteni. Nu mai zic nimic altceva. Decât că am simţit un imens gol în suflet.

Dumnezeu să te aibă în veşnica Lui pază, dragul nostru Gheri!

10

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Marian RUSCU Prietene Gheri...

C

um pot să spun despre Gheri că a FOST prietenul meu când încă-mi stă în suflet, parte a durerilor mele? Am suferit împreună o lungă şi nedreaptă socoteală a vieţii, dar el, mai bun, mai demn decât mine, s-a înălţat. N-ar fi vrut, o ştiu cum ştiu că şi eu aş mai vrea să mai zăbovesc pe aici, printre poiene şi creste, printre oamenii mei dragi.

S-a rupt cu greu de tot şi de toate, dar noi care încă am rămas ne-am rupt, poate, şi mai greu de el, deacum, de amintirea lui. Doamne ce bucurie aveam când una-două îi auzeam glasul inconfundabil, spunându-mi că îi e dor de mine şi, după nici o oră, la braţ cu prietenul nostru comun, Florin Dochia, şi el mângâiat la un moment dat de doamna-n negru, veneau să mă vadă.

Prezenţa lui ardeleană, până-n firul de păr, era un regal. Am ţinut la el ca la un frate. L-am iubit ca pe un frate, nu numai de suferinţă. În ruga mea mă rugam şi pentru el. Despre scriitorul, etnologul, omul de cultură Gerasim Rusu Togan, s-a scris şi se vor mai scrie multe. Iubea cuvântul, era prieten la cataramă cu el, îl îngrijea până la pedanterie, obsedat de orice semnificaţie a lui vie sau absconsă. Nu a avut „rival” de Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

calibrul lui în domeniul etnologiei şi era indisolubil legat de „veşnicie” şi, desigur, de satul lui natal din care a plecat, se vedea de departe, cu un regret anume. TERIBIL, era cuvântul des folosit de el şi teribil a fost cât a trăit. Familia mea, nu spun vorbe goale, l-a venerat. Puteai, oare, să nu-l placi pe domnul „No, că nu-i bai”? Într-o singură situaţie nu era ardelean. Când se apuca să povestească, devenea mai puţin transilvan, dar tot sfătos şi cu accentul acela inconfundabil. Nu mai termina. Trecea cu o bucurie vădită de la una la alta. Atunci era român de viţă veche şi nobilă pe deasupra, aşa cum era şi sufletul lui. Era o plăcere să-l asculţi. Atât îi trebuia, să-i aprinzi scânteia despre un obicei sau o tradiţie, că nu se mai oprea.

Acum câteva zile, căutam în agenda telefonului mobil numărul unui instalator, Gheorghe. Sub el dau cu ochii de Gheri, am îngheţat cu mâna pe aparat. Un tremur nu mi-a dat pace minute-n şir. Un film al amintirilor se derula ameţitor. Ce să fac, să-l şterg? Nu-mi venea şi nu-mi vine. Voi rămâne cu el în memoria mobilului alături de Tătaru, Boaru, Sterom şi alţii, cu toţii duşi anul trecut. O, Doamne câţi au plecat la steaua lor! Nu şterg, de parcă ar mai folosi la ceva. Şi totuşi, păstrez astfel vie amintirea lor precum şi cărţile ce se află la loc de cinste în biblioteca mea. E grea viaţa fără prieteni, mai ales când te-au legat aceleaşi suferinţe. Dumnezeu să-i odihnească! Dumnezeu să te aibă-n grija lui, prietene Gheri!

11

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Constantin TRANDAFIR

Divinităţi păgâne în Carpaţi, Reprezentări mitologice: ezoterism, magie, mit. Poetul e sentimental-elegiac: Cruce peste inimă, Distincţia cuvintelor ş. a. Romancierul îmbină realul cu reflexele mitologice: Spaţiul nefericirii; Şarpele de negură, Nefericiri întâmplătoare. Istoricul literar se înfrăţeşte cu etnologul, manifestând o rară acribie documentară: B. P. Hasdeu în universul culturii populare, Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu, Hasdeu şi Iorga. Cultură şi civilizaţie tradiţională. Era membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Câmpina adoptivă l-a cucerit, el a scris despre oraşul cu cele mai multe zile însorite, despre istoria lui în date, despre câmpineni şi despre Prezenţe spirituale câmpinene. În prefaţă, face afirmaţia: „Cartea o considerăm ofrandă adusă lumii în care trăim destinul, convinşi că strădania va fi considerată gest de respect, atât faţă de înaintaşi cât şi de contemporanii noştri, laolaltă uniţi întru spiritualitate şi pentru noi mândrie”. Pe bună dreptate, i s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare” al Câmpinei.

Omul multiplu

A

m spus de curând şi repet acum, că Gherasim Rusu Togan aparţine unei categorii umane care, potrivit unei parafraze după Amiel, face ceea ce altcineva n-ar putea să facă în locul lui, preocupat de justeţea celor ce face.

Fiul unei nobile stirpe ardeleneşti, s-a dedat feluritelor munci: de la lucratul gliei, la învăţătura de carte, până la îndârjirea întru cercetare şi creaţie.

Efortul lui de autodepăşire atinge devoţiunea transformată în mod de existenţă. Cândva i-am spus prietenului „scriitor total”, fiindcă, în afară de implicare civică, în mod concret, folclorul şi literatura în general au luat chipul unor scrieri de diverse genuri: poezie emoţionabilă, proză scurtă şi roman de însufleţit povestitor, memorii, monografii, eseuri, etnologie, scenarii de film. Cea mai recentă carte a lui, scrisă cu plăcere enormă, se intitulează Scriitori români şi iubirile lor.

Folcloristul ocupă loc de frunte în domeniu la nivel naţional: Viziuni străvechi. Ritualuri, credinţe, datini, obiceiuri, Apa – stare de oglindă, o incursiune în universul acvatic românesc, Cântecele iertării. Vălul ritualic al desprinderii, Pământul şi ordinea lumii (ritualică), Cântecele Vetrei, studiu monografic, Casa, şarpele şi focul, Dimensiuni ale imaginarului popular.

12

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Radu VOINESCU Gherasim Rusu Togan – o viaţă pentru folcloristică

Divinităţi păgâne din Carpaţi este, probabil, cartea cel mai bine articulată a lui Gherasim Rusu Togan. Dacă în celelalte volume, cu deosebire în triada Apa – stare de oglindă, o incursiune în universul acvatic românesc (2003), Pământul şi ordinea lumii (2005), Casa, şarpele şi focul. Universuri rituale străvechi (2006), bazată pe o viziune asupra imaginarului tributară lui Gaston Bachelard şi elementelor în jurul cărora gravita imaginarul acestuia (dacă sunt tratate apa, pământul şi focul, lipseşte un volum dedicat special aerului şi e dificil de spus care ar fi motivul, din moment ce o sumă de tratări din celelalte cărţi s-ar fi putut organiza în jurul acestei axe interpretative), materialul folcloric avea, adesea, o anumită lejeritate a veşmântului ştiinţific, aici mi se pare nu numai că autorul a fost mult mai riguros şi mai exigent cu modalitatea de redactare dar şi discursul său a îmbrăcat aspecte mai compacte şi mai sever documentate. Toate acestea adăugânduse unei „tehnici” care îi este proprie, aceea de a introduce în argumentaţie mărturii şi fapte folclorice din satul său natal, Ghijasa de Sus, Judeţul Sibiu.

Materialul folcloric comunicat de aici se prezintă atât de bogat, încât lesne cititorul cărţilor lui Gherasim Rusu Togan poate să dobândească o percepţie supradimensionată, aproape mitică asupra acestei mici localităţi de pe Valea Hârtibaciului. Conştient sau nu, în scrierile folcloristului adoptat de Câmpina la maturitate, Ghijasa de Sus devine un fel de centru al lumii, în cel mai pur spirit generat de teoria lui Mircea Eliade.

Ocupându-se de zâne şi demoni, de iele şi pricolici, cartea nu este o anexă

Î

ntâmplarea a făcut să nu fi tratat volumul lui Gherasim Rusu Togan Divinităţi păgâne din Carpaţi. Întruchipări ale lumii reale şi ale lumiioglindă (Editura Premier, Ploieşti, 2011) atunci când m-am ocupat de opera de folclorist a autorului în rubrica de „Relecturi” din revista „Hyperion” (numărul triplu 7-8-9/2013). Am regretat, imediat ce am observat-o, lipsa acestei cărţi din ansamblul sintezei mele şi am năzuit să revin cât mai curând, dar din nou întâmplarea a făcut că, aşa cum ar fi zis George Coşbuc, „...Am tot lăsat pân-a fost viu/ Şi-mi ţin acum cuvântul”.

Cum încredinţarea mea este că ar trebui să acordăm autorilor din când în când atenţia noastră critică, pentru a nu fi abandonaţi într-un con de umbră ori de-a dreptul în uitare împreună cu opera lor, îmi dau seama acum că absenţa cărţii din ampla analiză de acum un an şi jumătate va fi avut noima ei. Şi aceasta pentru că, iată, o altă întâmplare face să discut despre acest volum în numărul din „Revista nouă” consacrat celebrării scriitorului, unul dintre cei care au asigurat, prin tenacitatea, râvna şi prezenţa sa permanentă, în ultimii douăzeci şi cinci de ani în paginile publicaţiilor de Câmpinei contemporane, stima şi respectul faţă de puternica grupare de scriitori şi de intelectuali aici.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

13

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

sau o glosă la Mitologia română, a lui Romulus Vulcănescu, nici la Dicţionarul de mitologie generală, atât de bine infuzat de elemente care se referă la specificul nostru, al lui Victor Kernbach şi, desigur, nici la Mitologia populară românească, a lui Mihai Coman.

Gherasim Rusu Togan urmăreşte în felul său propriu liniile de forţă ale acestui univers arhaic, supravieţuind, în ciuda tuturor aparenţelor, disimulat, camuflat în viaţa şi în credinţele românului contemporan. În această privinţă, autorul se sprijină pe ideea lui Dumitru Drăghicescu, exprimată în celebra şi des amintita sa lucrare Din psihologia poporului român, potrivit căreia, sub raport religios, caracteristica fundamentală a sufletului românilor o constituie „o puternică, neţărmurită şi neclintită credinţă în nemurirea sufletului, în viaţa viitoare”, împletită cu un „misticism îngrădit şi presărat cu tot felul de superstiţii, care mai de care mai absurde şi [mai] misterioase”. Gama de influenţe latine şi slave s-a suprapus peste fondul tracic şi pe cel încă mai vechi, creând un „univers distinct”, în care se amestecă „divinităţi, semidivinităţi, făpturi mitice antropomorfe, ca şi produse ale imaginarului creştin popular”. Iar motivul demersului pe carel întreprinde folcloristul este acela că „azi, în era prefacerilor şi a «uitării», noile structurări ale lumii asamblează, uneori fără să le conştientizeze, modele comportamentale şi temeri ce vin din adânc de timpi [teza lui Mircea Eliade, altminteri, din Aspecte ale mitului, n.m., R.V.], niciodată cunoscuţi pe măsură”.

Concret, tocmai această incursiune în trecut, această arheologie în imaginarul

arhaic va constitui contribuţia lui Gherasim Rusu Togan şi va da şi importanţa cărţii sale.

Vorbind despre această „lume a închipuirilor, născătoare a unui întreg Panteon cuprinzând divinităţi cu un comportament duplicitar [citeşte: divinităţi cu statut dublu, pozitiv în unele contexte, accepţii sau practici, negativ în altele, n.m., R.V.]”, cercetătorul precizează că „ele au trăit, în illo tempore, într-o conexiune totală cu viaţa omului”, fără ca azi, deşi s-au estompat multe sensuri originare ale funcţiilor lor, ele să constituie încă „modele culturale” reperabile în concretul relaţiilor umane.

Mai mult decât atât, urmând o sugestie venită dintr-un studiu al lui Nicolae Constantinescu despre legenda contemporană, învederează că de aici îşi trag sursa „chiar şi legendele contemporane, în ţesături poetice atractive”. Poeticitatea acestui univers este de natură să explice, într-adevăr, atractivitatea plăsmuirilor respective, dar şi motivele pentru care aplicăm, în unele împrejurări, mijloace ale investigării literarului, a imaginarului atunci când abordăm asemenea teme.

Să vedem care sunt fiinţele miticomagice ce populează acest univers de care sunt legate nenumărate credinţe şi superstiţii, în funcţie de zona folclorică unde ele sunt acreditate de cercetare şi de mărturii. Pentru fiecare, tratate separat sau într-o paradigmă care le subordonează aceleiaşi categorii pe unele dintre ele, Gherasim Rusu Togan a dedicat un capitol: „Ursitoarele – divinităţi feminine ale dedemultului românesc”, „Samca – primejduitoarea femeilor lehuze şi a copiilor nou-născuţi”,

14

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

„Muma Pădurii”, „Pricoliciul, Tricoliciul sau Omul Lup”. „Spiritele Vântului: Vântoasele”, „Vârcolacii – Lunaticii.

Demonism lunatic sub marca temerilor imaginare”, „Dragobetele – zeul redescoperit al iubirii din Panteonul arhaic al credinţelor româneşti” (cititorul va descoperi că legenda Dragobetelui este mai curând una negativă sau, cel mult, înzestrată cu un anumit echivoc şi numai ambiţiile de ultim moment ale autohtoniştilor, care pun această datină, uitată până nu demult, în contrabalans cu importul dezlănţuit al practicilor asociate sărbătorii Sfântului Valentin ale occidentalilor au făcut un transfer forţat către sfera dragostei), „Solomonarul şi turburările văzduhului”, „Balaurul”, „Zmeul”, „Murga”, „Ştima aplelor”, „Vidra”, „Joimăriţele”, „Tudorusalele”, „Ielele, Zânele, Cuvioasele şi Neiertătoarele”, „Rusaliile şi jocul floral: spiritele morţilor, cele apărătoare de morbid”, „Vâlva”, „Burduhoasele”, „Vădruţele”, „Vâlvele aurului – duhuri ale pământului şi nepreţuitele comori”, „Zeitatea nopţii de vise: Mătrăguna şi magia ei”, „Cucul – simbol sezonier cu semnificaţii duale. Relictă a unei zeităţi păgâne”, „Pasărea, arborele şi calea – dimensiuni străvechi prin care omul se imaginează pe sine”, „Zorile şi zăuritul dalbului de pribeag”, „Moartea – entitate cu încărcătură malefică aparte”, „Strigoii şi moroii – monştri călători între «cele lumi»”, „Căluşarul – simbolul zeului. Cal de pe meleaguri carpatine”, „Pământul – podoaba unei zeităţi de excepţie”.

E adevărat că nu toate aceste titluri se dovedesc inspirate, dar le-am inventariat pentru a da exact măsura cuprinderii pe care o asigură demersul lui Gherasim

Rusu Togan întreprins cu bune mijloace de documentare, cu o atenţie critică mai mare decât în studiile anterioare, asupra acestor făpturi „de aer”, le-aş zice, în cea mai mare parte (şi iată că s-ar completa, în felul acesta, la limită, tetrada bachelardiană), care au populat timp de secole imaginarul satului românesc. O lucrare plină de substanţă, comparând permanent sursele livreşti şi cele de teren, neprivilegiind nici una dintre axele pe care se sprijină cercetarea anterioară, în efortul de a contura un tablou cât mai aproape de completitudine al acestor credinţe stranii, o parte dintre ele şi azi persistente în anumite zone.

Aceste entităţi enumerate mai sus aparţin unele panteonului, altele pandemoniului (cu preponderenţă, de fapt, acestuia din urmă), sau deţin un statut ambiguu. Important este să se înţeleagă, reafirmă din când în când Gherasim Rusu Togan pe parcursul întregii cărţi, faptul că ele (sau măcar unele dintre ele) au jucat un rol crucial în viaţa comunităţilor arhaice sau a celor care au păstrat vechile tradiţii, determinând psihologii, modelând mentalităţi colective, generând o poeticitate şi, nu în ultimul rând, stând la baza unor practici cotidiene sau ritualice cu pronunţat aspect magic, mitic, sacral, dar şi pragmatic. „Se spune că există atâta adevăr cât imaginaţia noastră permite să existe” scrie, la un moment dat, Gherasim Rusu Togan în partea dedicată concluziilor. Din acest punct de vedere, mai rar o asemenea pledoarie în favoarea marii bogăţii a imaginarului arhaic românesc cum este Divinităţi păgâne din Carpaţi!

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

15

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim Rusu Togan

Sfinţenie

„Dă-mi, Doamne Iisuse, în viaţă, putere, Ca-n legile Tale să fiu miluit!”

Bisericuţă cât un degetar Înfiptă-n piept de râpă deşelată Cu brad străjuitor şi solitar Bisericuţă scundă şi uitată!

Doar suferinzii şi săracii vin la tine, Cocârjaţi de lipsuri grave şi nevoi, Isus le dă cuvânt de bine Şi-ncredere în lumea de Apoi!

Bogaţii împăiaţi cu cele date, N-au vreme să respecte nici consemn, Trec sfidători cu feţele crispate Obrazul parcă li-e cioplit din lemn!

Tu eşti tăcută, binevoitoare, Le-arunci dispreţ prin umbra-ţi zdrenţuită, Când se arată lumii sfântul soare…

Tu eşti atât de-naltă, de sfinţită, Bisericuţă prea mângâietoare! Şi sfinţii cu priviri dojenitoare Miluiesc bolnavii cu ectenii, Odăjdiile nu au trenă sfidătoare, Moşnegi ne par în ruga de la denii!

Şi-alungă, Tu, Doamne, durerea din mine, Din toate stârpeşte ce-i hulpav şi rău, Înalţă, Tu, Doamne, noi lumi din ruine, Să dăm închinare, noi, duhului Tău!

Pe toate, mi-a spus la plecare, Cum Tatăl Ceresc mi-a dat sfat, Le-am dat omenirii ca dreaptă-mpăcare, Dar omul e om, n-are gândul curat!

Plecat-a Iisus către alţi suferinzi, Albastrul din trenă părea înflorit: „Credinţa din suflet tu să n-o vinzi!”

Iisus Înălţatul atunci mi-a şoptit!

Rugăminte pentru C[armen].

Ca mâine, Va trebui să te-nveţi fără mine!

De pe scenă pleca-va actorul…

Chiar de te-o prinde fiorul, Transformă ce-a fost în poveste El nu mai revine El, dintr-o zi, Nu mai este!

Plinătate Lui Radu Gyr Astă noapte, la mine, venit-a Iisus Înalt cât e ziua prea plină, Smerit către sine şi-n rugă m-am dus, Avea privirea sfântă cum cerul de senină! Şi-n ruga-mi umilă-i ceream mângâiere Ca rostul pe lume să-mi fie-mplinit: 16

Iar când o să bată un ceas de-nserare, Chiar dacă-l găseşti dereglat – Să-nveţi pe cel drag să ţi-l treci în uitare, Chiar de ţi-ai zis că-i de neegalat!

Cât i-ai fost, acel spaţiu acum nu mai este, Atâtea trecut-au pe scenă-n fior…

Iubita mea limpede, clară, poveste, Priveşte spre ceruri la umbra de nor!

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Te-nvaţă, părelnic, să fii lângă mine – Că el e tot jocul în două destine!

Baladă Bate-n poartă la Suceava, Sol de domn vestindu-i slava Şi-n limpezire de lună Ceaţa zorilor se-adună.

Dar bătaia nu-i răzbate, De onoruri n-are parte Ca să strige nu cutează Şi-o săgeată-l săgetează!

Doar spre turnul către-Apus Oful solului s-a dus Şi din ultimu-i oftat, De izbândă s-a aflat.

Iar al crengii legănat Peste piept i s-a-nchinat!

Scârbă Apar ceţoase temeri ordinare frigul mă pătrunde până la oase timpul mă presează şi mă doare Ce lumi ceţoase, doamne, ce lumi ceţoase!

Trăim înfrăţiţi cu demenţi, politicieni de ispită, Lumea se zvârcoleşte în beznă Se hrăneşte cu ciorba suspinelor, Cu ceapă şi usturoi Împărţită cu scumpele lor animale…

Unde sunt bogăţiile, ţară, Unde sunt oamenii cu creier şi Cu simţul inimii Împărţit cu semeni, pe măsură ?

Hristos ne-a lăsat întinaţi, Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

ne-a lăsat apăsaţi de ispitele lacomilor, de ispitele îmbuibaţilor, ferchezuiţi cu bunurile acestui popor adormit de minciuni!

Să trăim sub zăpezi, Sub sutimea de ani, Sub eroarea minciunii, Ce ne desfiinţează existenţa, Adormindu-ne sub fiorul minciunii!

Până când şi până unde atâta suferinţă ?

Necaz Peste mine trece boala Rece, neagră, cum e smoala; Peste mine cad suspine, Lanţ pe suflet de ruine.

Doamne, cu-ndurarea Ta, Pe mine nu mă uita, În vârtej nu m-arunca, Sufletul nu mi-l strica!

Doamne, chiar de-s toate duse, Tu, ajută-mă, Iisuse, Dacă-s prin necaz rămasul, Doamne Bun, nu-mi tăia pasul!

Litanie Trec, Doamne, prin lume, din nou încercat, Şi ziua şi noaptea necaz mi-au lăsat, A jale-nserare, fecioare se cântă Iar timpul din mine se-ncearcă la trântă!

De aripa nopţii nădejdea se prinde, Cu ochii la stele rostim rugăciuni Tu, Doamne Mărite, în slava-ţi mă prinde Să nu cad ispită, să n-am stricăciuni!

17

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Veghez Veghez la crugul nopţii, împătimit de lumină, Cucuveaua-mi descoperise pânda şi mă agasează, Iar şarpele casei o măsoară cu tâlc, Cineva a strigat în noapte de teama Făpturilor ce nu-şi arată chipul.

Eu rămân mătanie, veghindu-mi singurătatea, Că toate mi se aştern a neputinţă Şi a nefăcută, Şi zădărnicie! Învăluire Pierd o lume, pierd o viaţă, Pierd, de ce, nu ştiu nici eu, Peste tot se-aşterne ceaţă, Strălucind doar Dumnezeu!

Nu-ntrebaţi de unde-l văd, Nici de-s tuturor măsură, Eu mă caut, mă-ntrevăd, De dincolo de Scriptură!

Inutile clipe E prea târziu ca să mai bat la porţi, La fel şi timpul de trăit ispite Purtat hai-hui de a vremurilor sorţi, Mi-adun prin lume clipe risipite.

Când corbii croncănesc a vremuri rele, E prea târziu, norocu-i praf de stele!

Rugă Doamne, sunt nevolnic, sunt durere Şi n-am curajul multe de a-Ţi mai cere, Doar sănătate, Doamne, dă-mi, Preabune, Nădejdea, ca s-o ştiu că nu-mi apune, Şi ochii mei să pot a Te zări Tu, Doamne Sfinte, nu mă părăsi!

Că-nţelegător cu mine Tu mai eşti – Fă bine, bate-mi seara în fereşti Să port nădejdea că Te pot găsi, Să strig: Prea Sfinte, nu mă părăsi!

Prin toiul nopţii, trecerea de Sfânt Mă schimbă, Doamne,-n lacrimi şi cuvânt Prin toiul zilei, Sfânta Ta venire Îmi înfloreşte-n suflet şi simţire!

Poveste Te-am negat odată, Frunză azi uscată, Amintiri-poveste sufletul mi-l strâng, Dor de cei din juru-mi, pe inimă-mi creşte Din ce-a fost odată, prea puţin mai este Eu, retras în mine, sufletul mi-l plâng!

Cobor

E prea târziu, cetatea-i ruinată De multele poveşti ţesute-n vreme Litania ei demult e încheiată Şi-i coborât linţoliul de blesteme!

Cobor acolo unde cerul plânge Şi-n capete se zbat închipuiri, Unde nădejdea peste mini se frânge Agonic rătăcite-n prevestiri.

Să retrăieşti ce, Doamne, se mai poate, Când corbii croncănesc a vreme rea, Ne mor nădejdi, e prea târziu, e noapte, Şi haina de pe umeri ni-e prea grea

Cobor să văd plecaţii-n colb de vremi, Ucişi de vise, doruri şi elanuri Ca-n starea de noroc tu să mă chemi, Să-ţi fiu strigare, pasăre şi ramuri!

18

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Colind A bătut în poarta noastră, Din cioc, pasărea măiastră Şi-a strigat lung, peste şură: „Ioane, Ioane, Visele vremea le fură, Ioane, Ioane!” Şi-a chemat-o muma-n casă, I-a strigat: „Hai, fără coasă!”

I-a strigat pasărea-lună: „Mumă sfântă, mumă bună, Cele rele că se-adună!

Mumă sfântă, ce-i cu noi, Ni se ia vremea-napoi, Mumă fost-ai la copii, De mâine, nu vei mai fi!

Ioane, Ioane!

Că te duci la Domnul Sfânt, Pe ei să-i laşi pe pământ Ioane, Ioane!

Că te duci, tu, mamă bună, Să te uiţi la ei din lună, Mumă bună, mumă!

Gherasim RUSU TOGAN

Să ne înlănţuie chinul Relele să ne prindă-n cascadă Unde şi când ai plecat Că toatele din lacul de gând au secat.

Rugă Mai dă-mi, Doamne, mai dă-mi încă vreme De a vedea cum se scurge nisipul în clepsidră De cum disperarea se pierde-n blesteme Şi acreala în stropii de viaţă aridă!

La răscruce, azi ielele îşi joacă ispitele, Din portul lor şăgalnic nădejdi se adună Dă-mi, Doamne, putere să-mi adun risipitele, Şi ielele să joace sub clarul de lună!

Spaţii nedefinite Urmăriţi-vă traseul căutării de sine – În dimensiunile ştirbite de umbră Unde incertitudinile se gâtuie singure Fericind inocenţii!

Inscripţie Cu inima îţi voi descoperi feminitatea Cu mintea voi încerca redeşteptarea trecutului Cu starea-prezenţă îţi voi închina o lacrimă de cântec, fiindcă: Pe drumul odată călcat în picioare Întâlnit-am şi iarbă, şi floare Cântasem pe-atunci În zbor de cutezanţe Tu, dragoste de vecie, pe suflet să-mi arunci Între noi să cadă şi ziduri şi distanţe.

Dar nu ştiu cine a rău ne boicotase destinul Cerul peste noi a nefericire să cadă Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Peste arcadele vremilor, însă, va rămâne Îndoiala de tine, de mine, de sine, Şi din criza curcubeului retezat de nor, Vor curge lacrimi şi sânge!

Amăgindu-ne, şi totuşi, trăi-vom, Învăţând alfabetul supravieţuirii eterne! Şi dincolo de noi, timpul totuşi se-adună, Răzbunător, ştergându-ne semnele trecerii.

Să fim fericiţi, de traume, trădaţi pretutindeni, Cu noi înşine ca să fim împăcaţi, Ca Dumnezeu să-şi întoarcă Faţa luminii-n spre noi, Şi, Amin!

19

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Ştefan Al.-SAŞA

Diana TRANDAFIR

Rondelul dascălului scriitor

Acelaşi nisip

Lui Gherasim Rusu Togan Lui GRT Plecat dintr-un plai de poveste, Cuvântu-l avu drept ursită, Şi cartea în sânge simţită A pus-o pe rafturi celeste.

Trecu generaţiile peste A nopţilor falsă ispită, Plecat dintr-un plai de poveste, Cuvântu-l avu drept ursită.

Cu slova învins-a tempeste Şi-n suflet ascunsa pepită, I-a fost între pagini topită Acelui ce încă mai este, Plecat dintr-un plai de poveste!

s-au înmulţit lacrimile lumina mâinilor sale nu vor mai atinge vreo filă deşi sunt din acelaşi nisip între pleoape nu va mai strivi imagini nesfârşite ca trecerea prohodul poeziei a şi început de pe marginile slovei veghem groapa mustind de raiuri pline de stele albastre a dat şi îngheţul se aude clar şoapta inimii.

Ştefan Al.-Saşa şi Gherasim Rusu Togan, la Casino Sinaia, 14.08.2013

20

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

memento

Constantin HÂRLAV

Octavian ONEA

era sa de Preşedinte al Academiei Române, care a putut să tragă şi consecinţele, văzându-şi împlinite cele două ediţii Caragiale din colecţia „Opere fundamentale”.

Tot pe-atunci, o persoană cunoscută, nu spun cine, se grăbea să-i ia locul la conducerea revistei „Atitudini”, căreia Hârlav i-a dat o ţinută academică. Dar îi las să povestească, pe cei care ştiu la fel de bine ca şi mine, ori şi mai bine, acel episod.

I-am făcut lui Costică Hârlav mai multe portrete, dintre care vreo două am şi expus, în hârtie şi rame de lemn, şi le-am şi publicat, în „Axioma” şi în „Atitudini” – tot ce a mai rămas din prietenia mea pentru el.

Apoi l-am condus pe ultimul drum, Miercuri, 7 Mai, la Cimitirul Viişoara, pe ziaristul Nicolae (Nini) Hristodorescu (n. 1 Februarie 1943, Ploeşti, † 5 Mai 2014, Ploeşti; tatăl şahistului Daniel Hristodorescu, maestru FIDE, fost component al unei echipe de şah germane, acum antrenor particular de şah în Bucureşti). Cu Nini am fost coleg de liceu, la Şcoala Medie „I. L. Caragiale”, cum se chema fostul Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel”.

Numai că el era mai mare, fiind în aceeaşi serie cu Laurenţiu Ulici, iar eu, în aceeaşi clasă cu Octavian, fratele lui Laurenţiu, şi cu Bogdan Hristodorescu, pe care (l-)am crezut că-i era văr, până când mi-a explicat Nini, mai anii trecuţi, că, de fapt, Bogdan, deşi mai mic în toate privinţele, îi era unchi, ca frate prâslesc al tatălui său.

Când eram la Muzeul Hasdeu, îl vedeam uneori trecând prin Câmpiniţa, la socri. Soţia sa, Cristina, fiind soră geamănă cu profesoara de Sport Irina Stănescu, soţia profesorului, şi el de Sport, Ştefan Stănescu – astăzi nume de Sală şi de Memorial de handbal băeţi şi fete în Câmpina. În ultimii ani îl visitam acasă, unde îşi păstrase buna disposiţie şi cheful de vorbă, deşi optase să i se amputeze ambele picioare deodată. Nici faţă în faţă, şi nici la telefon, vocea lui nu trăda o cât de vagă umbră de suferinţă. A fost un exemplar reuşit el rasei europene, frumos şi cult – absolvise

Plecările scriitorilor

A

nul 2014 a fost un an rău pentru mine: au început să-mi moară prietenii. 6!

Cifra avertismentului. Şi atunci, la ce bun tinereţe fără bătrâneţe – ca să mă gândesc la unul dintre colaboratorii dintâi ai „Revistei Noi”, Petre Ispirescu, totodată şi dintre cei mai apreciaţi de Bogdan Petriceicu Hasdeu – dacă nu te mai întâlneşti cu prietenii cu care ai trecut veacul, sau cu vechii cunoscuţi de odinioară?... Întâi a trecut Styxul – dacă i se poate spune aşa fluviului Dâmbul (cum îl umfla în ape Nenea Iancu), altădată aflat la marginea oraşului Ploeşti, astăzi mai-mai să-l tae în două – criticul literar Constantiv Hârlav (n.

14 Mai 1950, Bilbor, jud. Harghita, † 21 Martie 2014, Ploeşti, înhumat în Cimitirul Viişoara; soţul profesoarei de la Conservatorul din Bucureşti, Sanda HârlavMaistorovici, şi tatăl violonistului Vlad Hârlav-Maistorovici), ultimul mare editor al lui I. L. Caragiale. Cărturarul mereu „scrofulos la datorie”, cum îi plăcea să spună, ori de câte ori ne întâlneam, zâmbind cu o replică a lui Pristanda, coane Fănică. El mi-a lansat, la Biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploeşti, prima carte – Şi totuşi, când s-a născut B. P. Hasdeu?, Câmpina, Editura Verva, 1998 – pe care a acoperit-o cu atât de multe elogii încât, cred că recitind ceea ce scrisese, bag seama că s-a ferit să le şi publice. Probabil că nu mă lăudase îndeajuns.

A fost o vreme în care fusese foarte bolnav, când nimeni nu-i mai da o şansă de salvare, şi a fost nevoe de intervenţia, la Spitalul Elias, a D-lui Acad. Eugen Simion, în

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

21

Victor STEROM

Pavel BALMUŞ

Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti în vremurile ei bune – şi de o delicateţe pe care nici o controversă nu o putea turbura. Numai lui putuse să-i dea prin cap un titlu de ziar, „Fair play de Prahova”, aproape de neconceput într-o lume imundă, pe care l-a şi scos, în colaborare, în urbea Ploeşti. O rubrică pe care a ţinut-o în anii din urmă, într-un săptămânal local, Când era bunica fată – în care desmormînta articolele confraţilor de demult, evadând astfel din presentul continuu – a dat şi titlul unei cărţi, pe care i-am recenzat-o cu plăcere.

Despre Victor Sterom (Ion Dumitrescu, n.

14 Februarie 1937, Mizil, † Luni, 14 August 2014, Ploeşti, înhumat la noi la Viişoara), am să scriu mai mult, puţin mai jos.

Ultimele două luni ale anului au fost chiar hulpave. Îmi făcusem obicei să trec, din când în când, pe la atelierele artiştilor plastici din strada Ion Creangă: la sculptorii Ştefan Macovei, Constantin Ionescu, George Dumitru, şi la pictorii Dan Platon (acum în ceata lui Dumnezeu), Ion Şinca, Florin Şuţu, Marcel Bejgu. În ultimii ani, Sâmbăta sau Duminica, intram la Ion Şinca, pictorul cel mai complet pe care l-am întâlnit eu la Ploeşti, fiindcă ştia să facă de toate: şi şasiuri, şi rame, inclusiv să restaureze. Ca om, Ion semăna pe de-a-ntregul cu o ie. Matisse, dacă l-ar fi cunoscut, l-ar fi pus şi pe el să-i pozeze. Nu ştiu cum s-a întâmplat că, în ultimele luni, fel de fel de motive (inexplicabile; pictorul era bolnav şi nu mai era la lucrul său, cum am aflat mai târziu) mă făceau să amân pentru săptămâna viitoare să mă abat câţiva paşi, deşi eram în preajma atelierelor. Şi tot aşa, de pe o săptămână pe alta, până ce, Duminică 9 Noembrie, am primit un mesaj de la Marcel: A murit Ion. Ion – pictorul Ion Şinca (n. 3 Decembrie 1950, Pietriceaua, com. Brebu, jud. Prahova, † 9 Noembrie 2014, Ploeşti; înhumat la Cimitirul Bolovani). Înalt şi uscăţiv ca o trestie vorbitoare. Foarte vorbitoare, interesant vorbitoare...

Vineri, 12 Decembrie, a murit la Chişinău istoricul literar Pavel Balmuş (n. 18 August 1944, Sărăţenii Noi, Orhei, în Basarabia). Joi, 11 Decembrie, fusese la Iaşi, unde îşi presentase ultimele trei cărţi apărute. Chiar ultimele. Antume.

L-am cunoscut bine şi l-am şi visitat la Chişinău, unde locuia, pe str. Bucureşti, nr.

36, într-o casă în care adunase una dintre cele mai straşnice biblioteci particulare din Moldova. Când am înfiinţat Fundaţia Hasdeu, în 1991, Pavel a acceptat să se numere printre fondatori, împreună cu Vasile Malaneţchi, un harnic căutător de documente Hasdeene. Mai mult, ei doi au făcut şi o Filială a Fundaţiei Hasdeu la Chişinău; dacă nu mă înşel, singura de acest fel până în ziua de azi. Încă şi mai mult, Pavel a înfiinţat, la 23 Februarie 1998, Centrul Naţional de Hasdeologie, de pe lângă Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău.

Pentru Hasdeologie, Pavel Balmuş a fost un uriaş. Arhive ce nu erau în Basarabia au fost scotocite de el, care ne-a dat la lumină documente preţioase despre B. P. Hasdeu sau despre familia acestuia. Câţi români din ţară nu au stat la Moscova, de unde şi-au luat neveste rusoaice – explicabil pentru ele, pentru că, afară de farmecul latin al partenerilor lor, pentru Moscova multă vreme Bucureşti însemna Occident – şi unde şi-au trimis înapoi copiii, dar n-au adus de acolo nici un document despre noi. Unii dintre aceştia locuesc acum la Câmpina şi la Ploeşti. Dintre basarabeni, nu mai vorbesc câte sute sau mii. Între aceştia, representantul Uniunii Scriitorilor în Uniunea Scriitorilor din Uniunea Sovietică, acum membru al Academiei Române. Pavel însă, ca să-i cântărim exact meritele, a fost un mare descoperitor de documente. Fără râvna lui, exemplu şi pentru alţii – şi mă refer la D-l Vasile Malaneţchi, în special – n-am fi avut astăzi Studii şi materiale despre Alexandru şi Boleslav Hâjdeu, Chişinău, Ştiinţa, 1984 (cu

22

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

Vasile Ciocanu), Contribuţii la studierea vieţii şi activităţii membrilor familiei Hâjdeu – Hasdeu, Selecţie, prefaţă şi îngrijirea textelor de el, Pavel Balmuş, Chişinău, Editura Epigraf, 2002, editate de CN de Hasdeologie, ediţiile din Alexandru Hâjdău, Domnia Arnăutului, Chişinău, Literatura artistică, 1987, ori Alexandru Hâjdău, Clipe de inspiraţie, Ediţie alcătuită de Pavel Balmuş, Centrul Naţional de Hasdeologie, Bucureşti-Chişinău, Litera Internaţional, În colaborare cu Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu” din Chişinău, 2004, cartea cu frisoane Plagiatul la români, Selecţia Pavel Balmuş, Editura Arc, 2011, singura incompletă, şi altele.

Pe când Pavel fusese deja înmormîntat în Cimitirul Central, de pe str. Armenească din Chişinău, la Câmpina deschidea ochii spre veşnicie Gherasim Rusu-Togan, Luni, 15 Decembrie 2014 (n. 4 Mai 1938, Ghijasa de Sus, jud. Sibiu).

Cu Gherasim am petrecut nopţi întregi la Muzeul Hasdeu, eu în biroul de la Castel, el în cel din depozit, de unde şi-a ales tot ce a voit el să citească. (Mi se pare că stau şi acum de vorbă cu el.) Mă rugase să-i împrumut acasă, câte o carte. L-am lămurit – ca pe unul ce era de la ţară, cadru didactic pe deasupra, şi lămurise şi el pe alţii să intre în colectiv – că regula Muzeului este să nu împrumute, iar dacă o face, o face în condiţii speciale, şi numai pentru instituţii similare, dar că oferă spre cercetare absolut orice piesă din colecţiile sale. Cum el era ocupat toată ziua la Liceul de Petrol, unde, ca să-şi mai acopere din nevoile familiale, îşi lua şi ore suplimentare, am convenit că putea veni oricând, în timpul liber, şi acela s-a dovedit a fi numai noaptea. L-am considerat şi l-am tratat ca pe un coleg muzeograf, şi nu mi-am pus niciodată problema că ar putea ştirbi vreo carte sau document, nici cu un colţ de pagină. Iar el a putut studia relaxat, fără constrîngerea suspiciunii, bucurându-se şi concentrându-se pe marea de informaţie ce i se deschidea în faţă.

Mă visita şi acasă, şi aşa a dat de nişte agende din timpul studenţiei, în care eu îmi transcrisesem corespondenţa mea amoroasă. Mi le-a cerut, crezându-le nimerite pentru un roman de dragoste, la care intenţiona să lucreze, şi i le-am împrumutat.

După Revoluţie, când am înfiinţat la Câmpina Editura Verva, mi-a adus un manuscris valoros despre ritualuri, credinţe şi obiceiuri străvechi româneşti. Era atât de plin de greşeli de dactilografiere, că l-am rugat să le corecteze. A luat înapoi dactilograma şi a purtat-o pe la mai mulţi editori, cari l-au purtat, la rându-le, cu promisiuni şi cu vorba, ezitând să publice un necunoscut cam trecut de vârsta debutului. Deşi nu era chiar debutant, căci îşi tipărise, la „Evenimentul” (de/din Câmpina) – primul ziar ce a văzut lumina (mai exact, pentru că ziua trecuse demult, am fost de faţă şi i-am făcut o succesiune de corecturi, noaptea) tiparului după Revoluţie, în urbea ca un blazon constrîns de Prahova şi de Doftana şi căpăcit de culmea Muscelului, volumaşul de poesii Cruce peste inimă. În timp ce peregrina transilvan cu Viziunile străvechi, i-am publicat romanul Spaţiul nefericirii, apărut la Editura Verva, în 1994.În anul următor, tot la Câmpina, profesoara de Română Viorica Nica – o doamnă pasionată de călătorii şi foarte harnică în materie de bibliografie şcolară – ia publicat, la Editura Dacia Felix, un alt roman, Şarpele de negură. Închizând cercul de încercări cu Viziunile străvechi, a revenit cu manuscrisul la Verva, unde se bucurase de aprecieri binemeritate.

L-am acceptat aşa cum era, considerând, cum am şi scris în Nota editorului, că era un eveniment editorial, dar am dat, la sfîrşit, cuvenita erată (făcută de mine).

Viziuni străvechi româneşti: ritualuri, credinţe, obiceiuri, Câmpina, Editura Verva, 1997, a marcat intrarea în lumea bună a ştiinţei a unui folclorist şi etnograf înnăscut.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

23

Gherasim RUSU TOGAN

Victor STEROM

Cărţile de gen care i-au urmat: B. P. Hasdeu şi universul culturii populare: reprezentări mitologice, ezoterism, magie, mit, Bucureşti, Libra, 2001 (editura D-lui Ion Tomescu, scriitor el însuşi, originar din Poiana Câmpina, unde şi-a păstrat casa părintească), Apa – stare de oglindă, o incursiune în universul acvatic românesc, Libra, 2003, Cântecele iertării – vălul ritualic al desprinderii, Libra, 2004, Pământul şi ordinea lumii: credinţe, datini, ritualuri româneşti, Libra, 2005, Cântecele vetrei, Ploeşti, Libertas, 2006 (editură înfiinţată de D-l Costel Manolache, folclorist şi bun editor), Casa, şarpele şi focul: universuri rituale străvechi, Libra, 2006, Dimensiuni ale imaginarului popular: dezordini, temeri, închipuiri, Libra, 2009 (posibil aceeaşi cu Fantasticul arhaic românesc – închipuitele, plăcutele şi temutele, citată de el într-un interviu), Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu în vâltoarea destinului – biografie, jurnal, studii, corespondenţă, Premier, 2010 (bună editură, înfiinţată şi condusă de poetul Marian Ruscu), Divinităţi păgâne în Carpaţi: Întruchipări ale lumii reale şi ale lumiioglindă, Ploeşti, Premier, 2011, Tinereţea, cătănia, răsboiul – Pagini din istoria neamului, Premier, 2012, au confirmat pe deplin valoarea acestui Cressus contemporan cu noi, oamenii vechi ai ţării, descriptor al lumii pământului românesc (pământ la care renunţăm astăzi cu inconştienţă sinucigaşă; cine va mai fi în stare să-l recupereze vreodată?). Cressus care transforma în aur tot ce atingea în domeniile folcloristicii şi etnografiei.

Cu Victor Sterom am început Salonul „...n...o...u” al Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu”.

Cu ani în urmă, ne succedasem la Cenaclul „I. L. Caragiale” din Ploeşti. Eu am fost în seria veche, în care aducea un aer de la „Viaţa Românească” poetul George Moroşanu care, cu poza lui cu lulea stinsă, vorbind rar şi metalic moldoveneşte (parcă

nu plecase nici o clipşoară din Câmpulungul lui Moldovenesc – unde-l avusese profesor pe filosoful Alexandru Bogza, fratele mai mare al fraţilor Geo Bogza şi Radu Tudoran), era ca o statue de bronz. Pe lîngă el, şefa Cenaclului, D-na Natalia Boncu, profesoară de Română la „Caragiale” – care avea rude în Câmpiniţa, pe str. Dr. C. I. Istrati – părea cu totul insignifiantă. Mai erau acolo Nicolae Rădulescu-Lemnaru – despre care ştiam înainte de a-l cunoaşte, căci dădusem de nişte cărţi de-ale sale, unele cu autograf, în podul casei Unchiului meu, Nicolae M. Gheorghe, învăţător la Degeraţi –, mai (adică foarte) tinerii Ştefan Dimitriu, serios ca o rocă, fratele colegului meu de clasă Dănuţ, şi Mariana Costescu, o poetă deosebit de frumoasă şi de promiţătoare în toate cele (am vorbit despre ea, anul trecut, la Festivalul „Nichita Stănescu” – credeam că s-a stins, dar mai pâlpâe – cu poetul ieşan Horia Zilieru). Victor a venit cam în acelaşi timp cu Nicolae Breb Popescu (Popescu de la Brebu), sau înaintea acestuia – oricum, au rămas buni prieteni – după ce eu părăsisem Cenaclul Caragiale, cu urbe cu tot. Mi-a spus că o vreme s-a ocupat chiar el de Cenaclu şi, pentru a-/i (se) da [a se evita lectura: seda] mai multă greutate, i-a invitat pe Laurenţiu Ulici şi pe D-l Eugen Simion să-l conducă, din partea Uniunii Scriitorilor.

L-am cunoscut după ce s-a căsătorit la Câmpina cu Filareta, sora poetului Gheorghe (Titi) Oprea, coleg cu mine şi înaintea mea muzeograf la Muzeul Hasdeu. Fiica lor, Cala Dumitecu (Clara Dumitrescu), era ca o păpuşă celestă, cu ochi clari şi azurii, pe care doar cerul Câmpinei îi putea concura.

Când i-a apărut, la Editura Cartea Românească din Bucureşti, placheta de versuri În iarnă cu fluturi albaştri, semnat Ion Vergu Dumitrescu, a fost pentru noi o adevărată sărbătoare. I-am propus lui Ion să presentăm volumul şi la Muzeul Hasdeu. Iam spus că mă gândisem de o vreme la un Salon literar-artistic şi că aveam acum un

24

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ovidiu BOGZA

Geo BOGZA

prilej nimerit de a-l inaugura. Şi am fixat o dată importantă (pentru mine – ziua de naştere a fiului meu cel mare, Cătălin) pe care să o ţin(em) minte uşor.

Am invitat Cenaclul literar „B. P. Hasdeu” – din care făcea parte şi el –, de la Casa orăşenească de Cultură din Câmpina, şi Cenaclul literar al Casei de Cultură din Breaza, şi, la 9 Ianuarie 1975 (sunt 40 de ani de atunci), cu Scriitori Câmpineni – Debuturi : Ion Vergu Dumitrescu, am deschis, la Muzeul Hasdeu, Salonul „...n...o...u” literar-artistic, Nr. 1.

Cum se întâmplă, n-a răspuns toată lumea. Dar au venit, de la Câmpina: D-l Cacoveanu, nepotul lui Ştefan Cacovean, memorialistul Eminescian, metodistul Constantin Radu (mai târziu Director, unul dintre merituoşii iniţiatori, după Revoluţie, ai păstrării Caselor de Cultură), cenacliştii Gheorghe Crăciun şi Florin Dochia, folkistul Ciprian Bischof, de la Studioul experimental Urmuz de pe lângă Cenaclul Hasdeu (a şi cântat; la Nr. 2, din 15 Ianuarie, Hasdeu şi contemporanii săi: 125 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, aveau să vină şi alţi „Meteori” de la Lyricum Folk Group Studioul „Urmuz”: Ştefan Alexandru – Saşa, acum referent, Mircea Luncaşu, Radu Dorel Dragomir, ing. Petre Popescu – scenograf), Dr. Ilie Minciu, iar de la Breaza: Dr. Tiberiu Nestor şi Prof. Ştefan Mihăilescu, instructorul Nicolae (Nae) Pavel, cu Grupul „Solaris”: Mihai Vasile (acum conduce Studioul „Equinox”, de la Centrul Judeţean de Cultură, Ploeşti), Costin Ţigănelea („recitator sufletist”), Ionuţ Drăgan (în anii din urmă fost consilier la Oficiul pentru Cultură al Primăriei Ploeşti), Cornel Atanasiu. Şi alţii, din Câmpina.

De la Nr. 3 al Salonului „...n...o...u”, din 6 Februarie 1975, dedicat lui Geo Bogza – Viaţa literară a Câmpinei: Geo Bogza (Cu prilejul aniversării naşterii sale) – a început o Halima întreagă. Cu toate că fusese lansat svonul insistent că nu va mai avea loc – este drept că, din G & O (GeO), nu a venit decât

O, Ovidiu, fratele său mai mare cu 10 ani, care locuia în Câmpina, pe str. Sondei, nr. 34 (cu câte avea Nenea Ovidiu acolo, s-ar fi putut face un Muzeu solid al avantgardei, sau al Fraţilor Bogza: Alexandru Bogza – filosoful, Ovidiu Bogza – inventatorul şi epigramistul, Geo Bogza – avantgardistul şi Radu Tudoran – romancierul), l-am ţinut, totuşi. Normal. Am tipărit 100 de cărţi de visită : LUI / GEO BOGZA / OMAGIU // Membrii Salonului literar-artistic „...n...o...u” / al Muzeului memorial „B. P. Hasdeu” / Câmpina, 6 Febr.

1975, pe care D-l Ovidiu a dat autografe celor prezenţi. Cei peste 50 de participanţi i-am trimis şi un omagiu pe o coală mare tipografică, pe care am semnat-o cu toţii: La mulţi ani ! / Secretar al Comitetului orăşenesc P.C.R. Câmpina / I. Paraschiv; Omagiu din partea colectivului / Comitetului de cultură şi educaţie socialistă al jud.

Prahova / Instr. [Mircea] Todiraşcu [şeful de protocol]; O. Bogza, Mih. Lupaşcu, Rica Leanca, Nistor-Dimitrie Ureche; Omagiul profesorilor de literatură / Scriitorului pe care l-am predat cu cea mai mare plăcere şi cu recunoştinţă că nu ne-a jicnit niciodată simţul estetic al limbii / Prof. E[lena] Armaşu şi Marga Dimitriu şi prof. Maria Dinescu; Marinela Onea, Gh. Oprea, Gh. Hanibal Văleanu; Ana Brad (directoarea Bibliotecii orăşeneşti „Dr. C. I. Istrati”), Psih[ologa] Natalia Enche (Spitalul) Voila, C. Radu, ing.

Gh. Ariciuc, Teodor Onea, N. Garcea – pensionar, jurist Nicolae Firu; Nu voi uita că / „undeva, foarte adânc, / oceanul stăruie în noi” ! / Florin Dochia; Pentru ceea ce am crezut şi simţit din tot ce înseamnă G. Bogza / mulţumesc serii şi organizatorilor / Ciprian Bischof; Pentru mugurul artei ce a înflorit pe cele mai înalte culmi ! / Ştefan Alexandru; Domingo Sori, Luis Ramón Garcia, Armando Barroso (Cuba); Cu cele mai sincere simţiminte şi gânduri, – un biet om de la Câmpina / C. Grigoriu [fost deţinut politic]; Octavian Onea şi feciorii săi Adrian, Şerban, Cătălin (Cătălin a fost şi el prezent, dar nu

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

25

Ovidiu BOGZA

Radu TUDORAN

ştie să se iscălească); ş. a. A urmat o tevatură care a ajuns la Primul Secretar, fără să fie dată şi în presă. Probabil că primele două semnături, poate şi altele, încurcau cine ştie ce măsuri. Cu prima (nu pecuniară), ce mi-a fost comunicată direct, de directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi de Preşedintele CJCES, Profesorul Ion Şt. Baicu (om de stimat şi astăzi) anume să închid Salonul, n-am fost de acord. Salonul „...n...o...u” nu a fost închis niciodată.

Ovidiu Bogza a scris o Evocare [cu pendulă] între pereţii Expoziţiei Geo Bogza: Când bătrâna pendulă rămasă de la părinţi, mutată ocazional pe un perete al Muzeului, a bătut de cinci ori, mi-a prevestit că festivitatea se va deschide într-un ceas bun...

M-a trimis apoi cu gândul în urmă, când, nouţă intrând în casa părintească, a vestit venirea pe lume a celui mai mic dintre fraţi, Nicu, viitorul Radu Tudoran. A fost şi pentru el un ceas bun. Pe atunci Gică, viitorul Geo, învăţase să umble neţinut de mână...

Cât am copilărit, pendula ne-a sunat orele de plecare la şcoală, orele de culcare şi, timpuriu, ultimul ceas al tatălui nostru.

Când chemările vieţii mi-au îndrumat fraţii şi sora spre alte meleaguri, pendula a rămas alături de mine, să-mi numere paşii spre bătrâneţe.

De câte ori s-a „îmbolnăvit”, am lecuit-o în casă, cu priceperea mea, fără ceasornicar...

Iar astăzi, în acest lăcaş, nu s-a simţit străină. Rotindu-şi arătătoarele, l-a regăsit pe Geo printre scrieri şi fotografii, şi-a amintit de copilăria şi tinereţea lui...

6 Februarie 1975, Ovidiu Bogza.

I-a scris şi lui Geo Bogza. În scrisoarea de răspuns, din 6 Martie 1975, Geo se arată „mâhnit că i-am dezamăgit pe cei ce, venind în mod spontan, dintr-un imbold sincer, sperau să mă întâlnească. Nu ştiu cum le-aş putea cere iertare şi cum i-aş putea răsplăti.” Dar i-a „telefonat lui Tudoran, care primise scrisoarea pe care i-o trimiseseşi şi, deşi el fusese bântuit de gripă, mi-a spus că

ar putea veni la Câmpina şi că, în acea zi chiar, va lua legătura cu tine, dându-ţi un aviz telefonic.”

D-l Radu Tudoran a venit Marţi, 11 Martie 1975, în Salonul „...n...o...u” nr. 5, Scriitori Câmpineni: Radu Tudoran (Cu ocazia sărbătoririi naşterii sale). O.O.: Vă aşteptaţi probabil la un lup de mare (rîsete).

A locuit printre noi la Buştenari. Vara, mai ales, venea în vacanţe la fratele său mai mare, Ovidiu Bogza, care acum devenise (aplauze) capul familiei. Dar mai întâi să-i urăm „bine aţi venit !” Şi să Vă spun că nu sunteţi primul născut în Blejoi care a venit aici. Constantin Dimitrescu, a cărui pasiune o împărtăşiţi şi Dumneavoastră, fiindcă apăreţi acolo, într-o fotografie, cu un violoncel... R.T.: Eii, eu nu o am ! O.O.: Atunci aveţi şi Dumneavoastră surprize.

Ovidiu Bogza: Păi avem şi una oşan cu violoncelul. R.T.: Da, da, ştiu, dar n-am fotografia. O.O.: Constantin Dimitrescu a fost unul dintre prietenii lui Hasdeu şi de multe ori a venit aici, iar Hasdeu i-a publicat o serie de partituri în „Revista Nouă”.

Dintre scriitori l-au vizitat aici Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Caragiale – tot Ploeştean, Prahovean ca şi Dumneavoastră – şi scriitori de pe alte meleaguri.

Eu am omis – acum mi-am mai revenit – că noi l-am invitat pe Domnul Radu Tudoran să-l sărbătorim pentru cei şaizeci şi cinci de ani pe care i-a împlinit acum două-trei zile.

Pe 8 Martie. Prezenţa Dumnealui ne arată că tinereţea poate să fie veşnică şi fără bătrâneţe. Îi dorim la mulţi ani !

R.T.: Mă socotiţi, şi vă mulţumesc, un scriitor al Câmpinei. Este destul de adevărat, dar tot atât de adevărat e că sunt un scriitor al mai multor locuri, şi poate că această împrejurare biografică a făcut să ies puţin din nişte făgaşe obişnuite în mica literatură a României mici, pentru că eu, pe urmele aceleia m-am născut, şi pe urmele ei mi-am făcut primele legături cu literatura.

Până la urmă a ajuns şi Geo Bogza, la 8

26

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Geo BOGZA

Victor STEROM

Noembrie 1977, în Salonul „...n...o...u” nr.

38, Viaţa literară a Câmpinei: Geo Bogza, sărbătorit – în faţa unei camere de luat vederi a Televiziunii Române – pentru cei 50 de ani de literatură. Revista literarartistică TV a dat, după o lună şi jumătate, în ajunul Ajunului Crăciunului, Vineri, 23 Decembrie 1977, pe Programul 2, ultima parte a confesiunii Bogzene. Au trecut câteva luni până când, emisiunea Creatorul şi epoca sa, din 14 Aprilie 1978, şi tot pe Programul 2, a fost consacrată în întregime întâlnirii de la Câmpina. Ceea ce a provocat intervenţia energică a Ioanei Mălin, în „România literară”, nr. 16, din 20 Aprilie 1978, care a cerut trecerea acestei emisiuni pe Programul 1: „Creatorul şi epoca sa aduce un inestimabil serviciu culturii naţionale, solicitând, în consecinţă, grija şi respectul nostru. Trebue, deci, ca acest ciclu să ocupe, pe drept, un loc în programul ce se adresează tuturor spectatorilor. În cadrul lui am vizionat vinerea trecută o tulburătoare confesiune, tulburătoare nu numai prin conţinutul ei palpitând de idei şi sentimente, ci şi prin aceea că a aparţinut unui scriitor ce rar, foarte rar, şi-a desvăluit în public, direct şi fără echivoc, gândurile. Este vorba de Geo Bogza care, din 1932 (de când datează interviul-eseu consemnat de Saşa Pană) nu a mai păşit în faţa curiosităţii neertătoare a microfonului sau a creionului reportericesc, preferând, mereu – opţiune bogată în consecinţe – a se apăra cu armura impenetrabilă a creaţiei, dincolo de care se pot desigur, ghici – dar cât de metamorfozate, de dinamitate de puterea deformatoare a ficţiunii ! – declaraţiile celui care se consideră, el însuşi, cel dintâi, «neconfesat şi neconfesabil în ceea ce am mai profund». Dealtfel, chiar de această dată, în emisiunea semnată de Viorel Grecu, nu am asistat la un interviu, ci la un fapt mult mai angajant, poate, din punctul de vedere al scriitorului: după 50 de ani de

la data când se pregătea a păşi, ca director al revistei «Urmuz», în viaţa literară, Geo Bogza revine la Câmpina şi, în faţa actualilor locuitori şi cititori din oraş, povesteşte (termenul este, aici, impropriu, căci nu epica pură, ci tensiunea – de nepovestit direct – a evenimentelor contează) cum şi de ce s-au petrecut toate acestea, dar, mai presus de orice, Geo Bogza revine la Câmpina pentru a-şi reafirma credinţa într-un ideal deopotrivă poetic şi moral, ideal de transparentă frumuseţe şi intransigenţă.”

Ultimul Salon, nr. 96, a avut loc la 11 Noembrie 1995, cu lansarea volumului Iubirile Iuliei Hasdeu, de Crina Decusară-Bocşan. În tot acest timp, Victor Sterom – care avea un simţ aparte de a evita şi a nu se băga în pericole, simţ ce mie mi-a lipsit tot timpul – n-a mai intrat în Salonul „...n...o...u”. Cine să-l fi sfătuit ?!?... Redacţia presei judeţene – la care el colabora – unică pentru că era un singur cotidian în tot judeţul, presă care n-a suflat un singur cuvînt despre ceea ce se întâmpla la Muzeul Hasdeu, deşi ştiri despre Salonul „...n...o...u” a mai dat „România literară” şi chiar „România liberă” ?!

Ne-am întâlnit iar, după ce m-am mutat la Ploeşti. Şi am scos, după ani, revista „Poarta sărutului” – publicaţie a Grupului de la Ploeşti. El, Director, eu, Redactor şef. După al doilea număr, s-a întâmplat ceva. Dar nu miam dat seama de ce. După al patrulea, aud că a dat un interviu – sau comunicat – în fostul ziar unic, spunând că revista Grupului de la Ploeşti este alta. Şi iar nu l-am întrebat de ce.

Evident că totul s-a prăbuşit. Iar acum a plecat, lăsându-mă cu întrebări nelămurite...

Prietenul meu, Victor Sterom. ...............

Menţiune: redacţia respectat întocmai grafia autorului O. O.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

u

27

poesis

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU Strada 2012

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de noile batalioane, care ne apără ca un scut: nu cumva să dea democraţia peste noi.

Ies în stradă, la fel ca atunci când au trecut cu tancurile peste bătăile de inimă. Şi, la fel ca atunci, îmi fac publice disperarea şi sângele negru.

Desigur, firesc ar fi fost ca în Piaţa Libertăţii să fie şi prietenii mei. Prietenii mei, căpitanii condeiului şi ai penelului. Dar la ora aceasta ei fie sonetizează, fie pictează nevăzutul. Nici nu au auzit de străzile lăturalnice, unde scutierii încearcă să îi frângă Revoltei aripile.

Ştiu că Revolta este arma secretă care va da jos guvernul. Guvernul, leprocraţia care trafichează în văzul lumii petrolul şi freamătul pădurii, firul de iarbă şi floarea de cireş. Ştiu că Revolta îi va da jos pe patrioţii de serviciu, care trudesc din zori şi până în noapte pentru conturile lor şi salariul nostru de subzistenţă. Altfel, în iarna aceasta noi am dobândit, în fine, dreptul de a muri onorabil în paturile noastre: îngheţaţi! Iată guvernul morţilor prin îngheţ!

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de batalioanele de scutieri, sosite în grabă.

Scutieri care se poartă atât de elegant în faţa camerelor de luat vederi şi care ne snopesc cu bastoanele pe străzile lăturalnice.

Strada! Adevărul în haine de lucru. Un vuiet care te-a prins şi pe tine, cum stai în faţa televizorului, solidar cu strigătele stinse de bastoanele de cauciuc.

Desigur, nu vei ieşi la bătaie nici de data aceasta. Dar ce înalt eşti tu când cei din stradă strigă „Jos Guvernul!” Ce înalt eşti tu, când, în această cazarmă de cocoşaţi, cineva strigă pe străzi chiar cu glasul tău!

Vezi, şobolanii guvernamentali şi-au pus cenuşă în cap şi nu se mai dau în stambă pe posturile TV. De bună seamă că s-au ascuns în găurile lor, spun analiştii politici.

28

Trăim în lumi paralele, vezi bine, în această sală de expoziţii tocmai se petrece un eveniment monden, cu intelectuali subţiri şi femei glossy, în timp ce în stradă Revolta îşi frânge degetele şi încearcă să-i scoată pe şobolani din găurile lor. Bineînţeles, noi stăm cu spatele la strigătele şi pancartele lor. Noi stăm cu spatele la istorie, ca întotdeauna.

Trăim în lumi paralele, tinerele femei de pe simeze vor geme şi în noaptea aceasta în paturile lor, în timp ce în stradă câţiva rătăciţi vor încerca să îndrepte coloanabaston a acestui neam de eroi...

GUVERNUL A CĂZUT! Celulele tale sunt libere!

Atâta doar că leprele din prima linie a faunei politice au fost înlocuite cu leprele din linia a doua! Şi că dobermanul de la SIE a preluat puterea.

Până şi bordelina de la Palat freacă mai departe între pulpele ei falusul acestei democraţii purulente.

Nu ne-a rămas decât strada!

Strada, această gură de aer! O solidaritate electrică!

Adevărul în haine de lucru.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Codruţ RADI

poesis

Codruţ RADI Cuaternări Timpul altfel curgător doar de ceas precumpănit pierde secolele-n zbor neantului subinfinit, Astrul singur orbitor ce pământu-a pârjolit roată-i zilelor de zor decadenţei ultim rit, Gol deşertul dintr-un nor oazele când le-a unit omului cel trecător niciodată regăsit, Marea seacă de izvor prundului rar pietruit val atoate strângător ţărmurilor despletit.

Hotarnic Tot mai des îngenunchez între rugă şi-ndoială vieţii-n care n-am de crez timpului când mă înşeală Că trecutul i-l păstrez scurs printr-o clepsidră goală ce-am uitat să inversez înspre ţărm nisip când spală, Vidului ajuns la miez măcinând trupul de boală karmei ce mi-o înfierez că n-ar fi nicicând reală.

Treptele zădărniciei Pe unde n-a vibrat dintâi fiinţă în lupta cu răscoalele de vânt ecoul rupt din piept asemeni cânt între-ndoieli şi veşnic neputinţă,

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Sub ceruri numai nori coperământ s-au înfrăţit şederii-n săbuinţă tăceri ascunse nopţii prin credinţă de praful ce ruinelor descânt, Mă ţintui aşteptării-a suferinţă să redescopăr umbre pe pământ din încordarea gurii să cuvânt ce gândul mi-a sortit ca neştiinţă.

A simetria Câte-n van treceri se-adună paşi scornind să-mi domolească voia vremilor ne bună pace-n suflet prea lumească, Ecou rariştea ce-şi sună lumânarea ciot de iască arsă nopţii-n prag comună cu-o lumină nefirească, Cerul scurs prin ochi de lună zările să-şi mai umbrească tot ce-ar fi-nţeles s-opună gândului rana trupească. Îndoime mistică Zeilor să nu le-ngâni bocetele la plecare de-ar uita iarăşi păgâni lumea-n care se mai moare, Zeilor să nu le crezi propria înfăţişare curgerea dintre amiezi altui trup ce viaţă n-are, Zeilor să nu le-nchini rugă spre astâmpărare când renasc fostei lumini dintr-o rană ce nu doare, Zeilor să nu le ceri timpul fără de-mpăcare din regatul lor eteri printre noi să se coboare.

29

note ce lectură

Iulian MOREANU

Un scriitor, două cărţi, doi critici

dozele dintre real şi fictiv, ci tratamentul lor epic, statutul de personaj literar, tuşele cu care le conturează efigiile, bizareriile din purtări şi din comportări. Or, privite din această perspectivă, autorul poate fi mulţumit. A reuşit să-şi individualizeze aşa de convingător personajele că, de-ar fi să le întâlnim pe stradă, cu siguranţă că le-am recunoaşte de departe.

Micul violonist, bunăoară, personajul principal din povestirea cu acelaşi titlu, este copil de zece-unsprezece ani, un violonist autodidact, care încântă cu vioara lui trecătorii în trecere prin faţa spaţiului comercial unde-şi improviza concertele sale ocazionale. Îmbrăcat sărăcăcios, cu ghete scâlciate, cu botul mult ridicat trădează faptul că sunt mai mari cu vreo două numere. Şiretul de la gheata dreaptă s-a desfăcut şi unul din capete a ajuns sub talpă. Prin apropierea lui, un bătrânel cu barbă şi ochelari mascaţi asistă impasibil la spectacolul improvizat şi toată lumea adunată instantaneu este convinsă că el este cel care exploatează talentul micului artist şi-i confiscă mărunţişul adunat în cutia de pantofi aşezată la picioarele sale.

Se întâmplă însă ceva care provoacă derută printre spectatori. Tânărul şi-a terminat programul, îşi închide vioara în cutia artizanală şi pleacă fără să se atingă de mărunţişul adunat în cutia de pantofi.

Bătrânelul este ajutat şi el să se ridice de pe scăunel de o femeie care-l conduce într-o altă direcţie decât cea aleasă de micul violonist. Evident, nu era nici o legătură între cei doi, spre dezamăgirea spectatorilor care se întrecuseră până atunci în tot felul de apostrofări la adresa presupusului profitor.

Tot un tip năstruşnic şi bizar este şi

Ionel NECULA Iulian Moreanu în febra travaliului narativ Ceea ce m-a surprins la prozatorul Iulian Moreanu este hărnicia, frecvenţa cu care apare în vitrina cu noutăţi literare şi noutatea, felul personal de asezonare a realului cu ficţiunea, aşa cum o induce fiecărei noi abordări epice. Probabil că unele lucrări sunt preluate din sertarul cu depuneri mai vechi, dar aspectul interesează mai puţin, câtă vreme s-a constituit într-o carte articulată şi bine gândită. Sigur este că autorul, dup-atâta aplecare asupra topului de hârtie, netocmit şi gol, a dobândit destulă maturitate în procesarea imaginarului narativ.

Recentul său volum Febra (Editura Premier, Ploieşti, 2013) este încă o dovadă că scriitorul din Câmpina chiar are abilităţile unui prozator bine aşezat în cadrele genului epic. Cartea este un fel de album cu întâmplări neobişnuite, cu tipologii bizare, personaje atipice, unele cu abilităţi ciudate, care de care mai zălude, mai uşchite, mai zănatice, de parcă autorul evită cu bună ştiinţă normalitatea şi firescul. Sunt pline localităţile noastre cu asemenea personaje, dar aici nu ne interesează laboratorul de creaţie al autorului, 30

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

Gigel, şoferul iadului. Povestea lui este simplă, dar puţină lume şi-o mai amintea.

Cu ani în urmă, tatăl său îi promisese că dacă ia examenul de admitere la facultate îi va cumpăra o maşină. Băiatul s-a ţinut de cuvânt. A luat examenul, dar tatăl său nu şi-a respectat promisiunea.

De atunci Gigel conduce o maşină imaginară. Imita perfect toate mişcările unui conducător auto şi respecta cu stricteţe regulile de circulaţie, mult mai bine decât mulţi şoferi profesionişti (p.12).

Din aceeaşi categorie tipologică face parte şi Academicianul Nicolae. Nu ştia, nici să citească, nici să scrie, dar lumea îi conferise rang de academician numai pentru că avea darul uluitor de a face mintal operaţii aritmetice dintre cele mai complicate. Avea această abilitate nativă cu care îşi surprindea concetăţenii. Ca şi ceilalţi eroi era o enigmă, nimeni nu-şi putea explica de unde vine darul acesta fabulos, al operaţiilor aritmetice, dar îl respecta şi-l punea deseori la încercări complicate.

La fel de crocante sunt şi întâmplările cărora le conferă dispunere narativă. Un om plângând este o povestea unui copil al străzii întâlnit de autor pe o bancă de la intrarea într-un magazin. Fusese bătut de bodyguarzii magazinului pentru că-l bănuiseră de furt. Nu furase, fireşte, nimic, paznicii nu l-au lăsat nici să pună mâna pe coş şi nefericitul plângea nu atât pentru durerile pricinuite de paznici, cât de nedreptatea şi umilinţa la care fusese supus.

Nu mai insist. Prin varietatea subiectelor, prin neobişnuitul întâmplărilor şi a tipologiilor aduse în partitură narativă, cartea este ademenitoare şi crocantă, autorul Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

dovedindu-se un fin observator al faptului cotidian şi la fel de abil în orchestrarea lui epică. Am citit-o pe nerăsuflate şi-o recomand călduros tuturor celor dornici de literatură bună, uşor expresionistă, în care accidentalul capătă, uneori valoare prototipală.

* Grigore GRIGORE Neguţătorul de vise al lui Iulian Moreanu După două cărţi de proză scurtă, amândouă premiate de Societatea Scriitorilor Târgovişteni („Cerbul însetat”, 2012, şi „Febra”, 2013, ambele apărute la Editura „Premier”), Iulian Moreanu publică în 2014 romanul „Năvala norilor” (de asemenea bine primit), iar spre finalul aceluiaşi an revine la proza scurtă, se pare marea sa iubire şi vocaţie, cu volumul „Neguţătorul de vise”*. Acesta cuprinde doar şase texte, proza ce dă şi titlul volumului întinzându-se însă pe jumătate din numărul de pagini.

Cu aceste proze, Iulian Moreanu îşi poartă cititorul (la fel ca şi în „Cerb…”) printr-un univers în care diferenţa dintre acum şi atunci, dintre aici şi acolo, dintre lumea palpabilă şi o lume dintr-o altă realitate dar de multe ori dezirabilă şi perfect posibilă este atât de fragilă, încât acesta nu simte când alunecă dintr-o dimensiune în alta, sedus fiind de măiestria narativă a autorului şi firescul cu care personajele se „obişnuiesc” cu trecerile prin aceste lumi.

Totodată, Iulian Moreanu se dovedeşte şi cu acest volum un maestru al finalurilor ambigui, deschise, chiar 31

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

spectaculoase, cu multiple posibile continuări din care cititorul poate „alege”, fiind în acest fel transformat întrun coautor sui generis al textelor scriitorului (din acest punct de vedere excelase şi în „Cerbul însetat”). Parcă, însă, în acest volum, autorul „insistă” mai mult decât în textele anterioare pe „vis”, pe „reverie” - ca modalităţi proprii de rezolvare ori satisfacere a unor dorinţe, aspiraţii spre o împlinire (sentimentală) altfel irealizabilă. De altfel, patru din cele şase proze au o astfel de „temă”.

De pildă, în „Fântâna”, eroul, un excursionist deprimat, „ursuzul grupului” ajunge la un moment dat în preajma unei fântâni în care pătrunde, coborând nişte scări ce-l ademeneau pentru a-l purta spre un tărâm misterios. Nu păţeşte absolut nimic, de parcă ar fi trecut printr-un fum. Apa nu-l udă, poate respira normal, şi ajunge într-un loc identic cu cel din care venise. Aici, conştientizând că se afla undeva „jos”, lăsând acolo de unde venea un „sus” în care parcă nu mai vrea să se întoarcă, îşi aminteşte de Angela, o fată pe care abia o cunoscuse, dar care la prima întâlnire va fi victima unui accident produs de un şofer dement (întâmplarea care îi şi declanşase starea depresivă). Găseşte şi aici o fântână identică celei pe care doar ce o coborâse, şi, după ce pătrunde şi în aceasta se trezeşte în staţia în care fusese ucisă Angela, exact în momentul în care ea cobora din troleibuz. Ştiind ce se întâmplase „sus”, personajul este pregătit să salveze viaţa iubitei cu propriu-i piept. Însă maşina criminală nu mai apare în această „altă” realitate. „Eram însă singuri pe o stradă rămasă rapid pustie după dispariţia troleibuzului”. Aşa

se încheie proza, iar cititorul nu va şti niciodată ce se va fi întâmplat acolo, „jos”, putând alege orice continuarefinal: a fost un vis?, a fost o sinucidere?, a fost doar o dorinţă?, a fost un fel de auto-hipnoză datorată privirii oglinzii apei primei fântâni? (un simbol, cu siguranţă, ininteligibil, pe care autorul aşa îl şi lasă), a ajuns cumva eroul într-o altă lume în care poţi schimba lucrurile ce s-au petrecut cândva? „Pasagera de ocazie” este o femeie misterioasă (motivul a fost mult mai elaborat în „The road to hell” din „Cerbul însetat”, la care autorul şi face referire, sesizabilă pentru cititorul cărţii respective) de care personajul-narator se simte nu doar tulburat ci şi îndrăgostit, şi care apare şi dispare în/din staţia de microbuz parcă pierdută într-o stepă, deşi se află într-un sat cu oameni care, dacă nu beau şi stau la taclale pe marginea străzii, aşteaptă, lipsiţi de speranţă, un autobuz care nu mai vine.

Deşi la un moment dat dispare, iar eroul o caută fără a da de ea, în momentul în care apare, aceasta îi reproşează că nu a mai trecut de mult pe acolo, ca să o ia la ocazie. Cine, în tot acest timp, intrase într-o altă „dimensiune”? Cititorul este lăsat să aleagă/decidă singur. În „Femeia aceea”, întâlnirea cu o femeie frumoasă îi va bulversa existenţa autorului-personaj care, după ce trece prin experienţe paranormale află că „între timp” femeia respectivă îmbătrânise pentru a-l face pe el (pensionar) să întinerească, acestui „sacrificiu” el nerăspunzându-i la timp, deşi fusese avertizat printr-o scurtă scrisoare pe care el omisese să o citească.

32

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

Şi „Bobocul de trandafir” este tot o povestire în care elementele „reale” se împletesc într-un mod aproape firesc, fără a se mai căuta nici o explicaţie, cu cele ce ţin de fantastic. O vânzătoare de flori dăruieşte într-o zi un boboc de trandafir unui bărbat misterios, mult mai în vârstă ca ea, pentru ca acesta să apară după câteva luni cu acelaşi boboc, la fel de proaspăt ca în momentul în care îi fusese dăruit. Deşi între timp stabilise o relaţie care nu-şi contura prea clar viitorul, cu un profesor de muzică, gafeur şi cam nătâng, vânzătoarea rămâne cu gândul la bărbatul enigmatic. În noaptea Anului Nou, Violeta, vânzătoarea, pleacă singură spre centrul oraşului, spre a vedea focul de artificii şi la un moment dat aude în spatele său o urare ce nu are cum veni, odată cu un cojoc aşezat peste umerii săi, decât de la acel bărbat. Nu se întoarce să vadă dacă el este, dar cititorul rămâne convins că doar acesta putea fi. „Neguţătorul de vise” (un titlu mai mult decât inspirat), proza ce dă şi numele volumului, este un întreprinzător ce pune într-un sat amărât bazele unei afaceri inedite: o farmacie în care se vând pastile ce induc visul dorit. Acesta se întâlneşte din prima zi cu baba Marica, ghicitoarea satului, care, deşi oarbă, „vede” în palma doritorului viitorul acestuia. Deşi nu o spune explicit, îi dă de înţeles „domnului Laurenţiu”că afacerea îi va fi sabotată, iar el nu va avea o soartă blândă. Culmea e că acele pastile chiar îşi fac efectul, probat pentru prima dată de cârciumarul satului.

Baba Marica „dispare” la un moment dat din materialul epic, pentru a reapărea în final, într-un efort aproape sacrificial, când va avea şi de „plătit” pentru harul său.

Iulian Moreanu se dovedeşte a fi, din nou, un autor care cucereşte cititorul prin modul în care ştie să-şi construiască acţiunea fiecărui text, care „acumulează” treptat elemente ce se vor întâlni în finaluri spectaculare, de nebănuit.

Portretist de excepţie, realizează personaje de-a dreptul memorabile, cu un simţ al detaliului remarcabil. Pe alocuri, strecoară aluzii de o fină ironie la adresa unor realităţi contemporane.

Personajele sale „se mişcă” şi vorbesc atât de firesc, încât acţiunea prozelor pare uneori cinematografică.

Cu toate că după debutul în literatură, girat de Nicolae Velea şi produs cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Iulian Moreanu „a tăcut” foarte multă vreme, în ultimii ani a izbucnit pur şi simplu, oferind cinci volume remarcabile, rod al unei maturităţi scriitoriceşti împlinite şi, cu siguranţă, al unor migăloase şi neştiute exersări, pentru că din câte cunosc, autorul scrie „greu”, în sensul că nu oferă un text tiparului decât după ce-l „prelucrează” îndelung, cu un respect deosebit pentru cuvânt, şi implicit pentru cititor. Astfel că avem de-a face, şi prin acest volum, cu un autor cu o surprinzătoare ştiinţă a scrisului, de foarte bună calitate, care-l situează, la ora actuală, printre cei mai importanţi şi interesanţi autori de gen.

Pe bună dreptate, în prefaţa la „Cerbul însetat”, Florin Dochia vorbea de o marcă Iulian Moreanu. Dacă ar exista un OSIM literar, atunci această marcă ar trebui cu siguranţă înregistrată. ………………………………………….

Iulian Moreanu: „Neguţătorul de vise”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2014

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

33

note de lectură

Adrian ALUI GHEORGHE

Mioara BAHNA

Naratorul omniscient observă atent universul pe care îl are în obiectiv şi redă verosimil atmosfera caracteristică a închisorii, reliefând, încă din primele rânduri, felul cum această frică, sădită temeinic, acţionează asupra tuturor, victime sau călăi. În acest context, spaima gardianului care descoperă, în incipitul romanului, urme pe zăpadă, venind dinspre gardul penitenciarului spre pavilionul deţinuţilor, este justificată, o întâmplare recentă fiind un argument decisiv, în plus, pentru el şi pentru ceilalţi, spre a nu trata decât cu maximă seriozitate orice le-ar putea periclita nu numai poziţia avută, ci chiar viaţa: un transport de carne, adus, greşit, în lagăr şi împărţit ilegal între membrii personalului acestuia, înainte de a se afla că, de fapt, carnea era pentru o unitate de Securitate, avusese consecinţe grave, pentru toţi cei care s-au înfruptat (majoritatea), fiind arestaţi, încarceraţi – pachet complet de „servicii”, specific regimului. Sporirea vigilenţei tuturor celor care nu vor să le calce pe urme este, apoi, firească.

Apariţia urmelor, dar, mai ales, căutarea unei logici a direcţiei acestora, nu spre gard, fiindcă, aşa cum îi spune gardianul, care le remarcă mai întâi, adjunctului penitenciarului, ei păzeau să nu fugă cineva din interior, din celule, nu să intre cineva înăuntru, lucru cu care nu se mai confruntaseră niciodată, conferă datelor problemei dimensiune cvasikafkiană. La nivelul construcţiei cărţii, această descoperire constituie trama, care declanşează, după analizarea posibilelor consecinţe ale ignorării urmelor, o disproporţionată desfăşurare de forţe – zeci de militari, de luptători ai

Amprentele spaimei Adrian Alui Gheorghe: Urma

R

omanul Urma – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013 –, al lui Adrian Alui Gheorghe, deşi de mică întindere, susţine, alături de poezie şi, poate, chiar mai mult decât aceasta, prezenţa scriitorului în perimetrul literaturii române contemporane de calitate.

Cartea aduce în prim-plan un univers realist, închisoarea de politici de la Aiud, din noiembrie şi până în decembrie 1960, reînviind atmosfera de teroare generală, resimţită atât de deţinuţi, cât şi de cei pentru care penitenciarul e doar locul de muncă, prinşi cu toţii întrun angrenaj în care delaţiunea este una dintre armele infailibile prin care un sistem politic opresiv reuşeşte să se menţină nestingherit zeci de ani la cârma unei ţări.

Lumea romanului este dispusă în două tabere insolit constituite: într-una sunt personajele-oameni, indiferent de ce parte a gardului penitenciarului s-ar afla, iar în cealaltă, personajul invincibil, frica, adversarul tuturor, cu toate „nuanţele” sau gradele ei de intensitate, care definesc un câmp semantic al disconfortului sufletesc, favorizat de un sistem politic opresiv, dotat cu diabolica ştiinţă a otrăvirii lente, dar sigure a societăţii, la nivel colectiv, dar şi individual.

34

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

securităţii ori luptători antitero în faţa cărora nu exista obstacol de netrecut – , menită să le flancheze, apărându-le, spre a fi cercetate, ceea ce accentuează absurdul situaţiei. Pe acest fond, naratorul surprinde sporirea continuă a tensiunii şi instalarea psihozei colective, începând dinspre comandantul închisorii care se teme, iniţial, să nu fi exagerat, crezându-i pe beţivanul de Mustea şi pe mincinosul de Cocoţoi, subalternii lui, ale căror informaţii l-au convins să anunţe mai sus, atrăgând, în special, dispreţul colonelului Șoavă, de la centru, care, la prima descindere în lagăr, după raportarea datelor, în limbajul specific al clasei conducătoare a regimului comunist, într-un amestec de grobianism şi cinism, apreciază-ameninţă: Dacă ar fi evadat un căcăcios de deţinut, îl prindeam în două zile, îl ciuruiam şi gata.

Te trimiteam pe dumneata la batalionul disciplinar al cadrelor, mai azvârleam zece în puşcărie dintre gardieni, şi gata.

Dar tulburarea se resimte şi în rândul deţinuţilor care, deşi iniţial nu ştiu despre ce e vorba, au sentimentul că se întâmplă ceva deosebit, ceea ce-i face să treacă de la speranţe la scepticism, construind tot felul de scenarii.

Pe lângă prezentarea evenimentelor legate de enigmaticele urme din curtea lagărului de la Aiud, romanul lui Adrian Alui Gheorghe punctează, obiectiv, şi aspecte care oferă o imagine de ansamblu a mecanismului de funcţionare a unei întregi societăţi caracterizate

printr-un dramatism susţinut, în ciuda proclamării grijii pentru om, tocmai de anularea acesteia, adevăr cunoscut de toţi cei care fac parte din sistem, indiferent de calitatea pe care o au la un moment dat, încât romanul Urma este, totodată, încă o imagine-mărturie, transfigurată artistic, desigur, a atrocităţilor unui sistem politic duplicitar. De pildă, comandantul închisorii, Geangu, ameninţat de colonelul Șoavă că, nerezolvând cazul, va fi pedepsit, îi mărturiseşte secretarului său, Hegheduş, că maşinăria din care fac parte pune mai presus de oameni raporturile, principiile, în timp ce indivizii sunt minuscule piese pe o tablă de şah. De remarcat e că, la construirea imaginii complexe a universului romanesc, un aport evident îl are şi faptul că portretul fiecăruia dintre personaje e realizat prin apelul la flashback, ceea ce face ca perspectiva asupra lumii create de scriitor să capete dimensiuni ample, iar la nivel structural, romanul să aibă structura unei „povestiri cu sertare”.

Plasarea acţiunii într-un penitenciar, pe de altă parte, este simptomatică, romanul căpătând, astfel, şi sensuri parabolice, pentru că, într-o orânduire socială în care domină teroarea, ţara întreagă apare ca un lagăr şi nu de orice fel, ci de maximă securitate, ceea ce explică starea de panică generalizată. De aceea, amintita desfăşurare de forţe are un şi mai puternic efect la nivel psihologic, fiindcă, mai ales personajele

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

35

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

din prim-plan, construiesc strategii de înţelegere a ceea ce se întâmplă, apelând la toate tipurile de arsenal, chiar şi la sensibilitatea deţinuţilor, aşa cum îi îndeamnă comandantul pe subalterni: Luaţi-i cu lugu, lugu! Luaţi-i cu binişorul! Le promiteţi (…). Îi ameninţaţi (…). Le vorbiţi de mame, de Dumnezeu, de dracu’.

Cu toate măsurile luate, apariţia unei a doua reprize de urme face ca, în penitenciar, dar şi până sus, la minister, totul să devină incendiar, pentru ca, mai departe, mărturiile fanteziste ale unora dintre deţinuţi să-i creeze administraţiei o dilemă, derutând-o total, pe de o parte, prin teama de a raporta ce au declarat unii dintre aceştia – spre exemplu, că un deţinut e vizitat de soţia-i vrăjitoare ori că sunt urmele Maicii Domnului sau ale unui călugăr, mort în închisoare care vine din când în când înapoi –, iar pe de altă parte, de a păstra informaţiile, ceea ce le-ar atrage acuzăţia de pactizare ori fraternizare cu duşmanii poporului sau bandiţii. Romanul demonstrează astfel cum un fapt insignifiant poate să reverbereze în conştiinţele tuturor şi să capete dimensiuni frizând fantasticul, acceptat ca atare chiar şi de minţi, de obicei, lucide, sub imperiul fricii aproape iraţionale, instalate prin măsuri de reprimare inimaginabile.

Nimic însă nu se dovedeşte, până la urmă, salutar, în acest context inextricabil, nu atât prin datele sale reale, cât, mai ales, prin efervescenţa pe care au produs-o acestea, aşa încât descoperirea existenţei printre deţinuţi a unui artist iluzionist, care le şi face responsabililor lagărului demonstraţii halucinante, pare a fi soluţia la nebunia

generală. Este însă prematură bucuria soluţionării, din moment ce, deşi actanţii se schimbă prin înlocuirea aproape în totalitate a personalului lagărului, urmele reapar, cartea căpătând, astfel, simetrie structurală.

Privite în latura lor umană, personajele din roman, pe oricare treaptă s-ar afla în ecuaţia lagărului, dar, îndeosebi, cele din aparatul administrativ, sunt tragi-comice, prin continua situare pe margine de prăpastie, la cheremul dispreţului adversarilor, şi, în ce-i priveşte pe torţionari, în special, la al şefilor, care oricând le pot arunca acuzaţia de neglijenţă în serviciu sau, mai grav, de pactizare cu duşmanul de clasă, care presupune aducerea la acelaşi numitor cu bandiţii. În această strategie sau, mai degrabă, pândă neîncetată, limbajului, surprins cu acuitate, îi sunt redate spontaneitatea, naturaleţea, care atestă, dorinţa unor inşi roşi de complexe de aşi umili adversarul, de a-l aneantiza, cu atât mai mult cu cât propria inferioritate, acutizată de prezenţa unora cărora le intuiesc preeminenţa, nu poate fi anulată. Spre exemplu, caricaturalul torţionarilor, înclinând spre grotesc este vizibil în mostrele de „inteligenţă” pe care le dau redactând, la ordinul comandantului, propriile declaraţii cu privire la informaţiile obţinute la anchetele asupra deţinuţilor.

Uneori însă, aşa cum e cazul lui Hegheduş, un oportunist la fel ca absolut toţi din tagma celor care întâmplător, dar nu definitiv, se află pe o poziţie privilegiată, abrutizarea este şi un fenomen acceptat deliberat: faţă în faţă cu topul de hârtie albă (…), se gândi

36

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Adrian ALUI GHEORGHE

Adrian ALUI GHEORGHE

mai întâi la Dumnezeu care nu există să îl ajute să îşi scrie raportul.

Originalitatea romanului lui Adrian Alui Gheorghe vine, în primul rând, din punerea în acelaşi context a unor factori din arii de referinţă cu totul distincte: un spaţiu concret, aparţinând istoriei, peste care se suprapun date cu efect halucinant care, prin asociere, capătă sensuri parabolice, cu trimitere la drama unei societăţi paralizate de spaime – induse de o organizare politică discreţionară –, care trăieşte prin fiecare individ teama de a se şti cu sabia lui Damocles deasupra capului, tradusă prin posibilitatea perpetuă a oricăruia de a deveni oricând, sub un pretext oarecare, victimă.

Prin urma, din titlul romanului, având ca suport secvenţe din viaţa penitenciarului de la Aiud, desfăşurate

de-a lungul câtorva săptămâni dinspre sfârşitul anului 1960, dar extinzând semnificaţiile întâmplărilor la nivelul întregii societăţi privite ca spaţiu concentraţionar, scriitorul traduce, aşadar, cu mijloacele artei literare, amprenta definitivă a spaimei sădite în adâncul conştiinţei fiecăruia dintre cei care au traversat un sistem politic, unde ipocrizia este absolută, iar conştientizarea acţiunii ei determină o stare aproape patologică de continuă veghe, care, paradoxal, poate favoriza alunecarea din real în iluzoriu, cu urmări ireversibile, încât Urma poate fi considerat romanul alienării existente, ca potenţialitate, în orice comunitate umană şi, cu atât mai mult, într-un spaţiu terorizant, unde aşteaptă doar condiţiile prielnice pentru a ieşi la iveală spre a se impune.

În grădina lui Gherasim Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

37

note de lectură

Ion HAINEŞ

Florin DOCHIA

lesne de pornit, de vreme ce „sunt atât de mut / încât creionul / îmi cade din mână / cu care dintre simţuri / aş putea vorbi / mai întâi?” Este, desigur, o figură retorică, ea permite jocul de oglinzi al metaforei: „ochiul meu orb / se deschide-năuntru / în lumina aceea bizară / unde nu e nevoie de cuvinte / în ţara aceea fantastă/ unde umerii-mi stau / încărcaţi de păsări / gata de zbor” (pag. 12). Să ne folosim de cuvinte şi de tăceri, aşadar, întrucât „casa noastră / e-o răscruce de linişti” Pag. 14). Să folosim Totul, aşadar. Cu solemnitate: „nelogodite ape în cerul meu răsar / ploi oblice îndoaie lumina în pupile / bolnav de răsăritul acestei stranii zile / înot în curcubeul inelar / […] / şi beat de limpezimea clipei / în care voi rămâne orb / mă-ncumet tainic să mai sorb / aerul proaspăt al aripei” (pag. 16) sau cu foarte mult sentiment: „Ochii tăi mari, liniştitori / M-au vindecat deatâtea ori // Azi nu mai sunt al nimănui, / Ci doar al ochilor căprui // Misterioşi, adânci, stelari. / Se-mbună cerul când apari // Adie vântul cald, de mai, / Eu nu eram de nu erai. // Privirea ta răscolitoare / M-alină, sfredeleşte, doare. // O umbră, ca un văl de ceaţă, / Mă-ntunecă sau mă răsfaţă. // Şi intră soarele-n eclipsă / Când ochii-aceştia îi simt lipsă.” (pag. 27) Facilitatea versificării poate conduce la jocuri poetice senine, din zona minorului sau, dacă ascunde intenţii ironice postmoderne, atinge corzi interioare secrete şi, oricum, cu efecte benefice la cititorul cu sensibilităţi muzicale şi ataşament bucuros la iluminări accesibile fără efort, precum în „La vie en rose” (pag. 98): „Eu văd în roz şi stau

Doi poeţi din Bucureşti Ion Haineş Mântuirea prin cuvânt

A

deseori, poezia joacă aproape totul pe cartea credinţei în atotputernicia cunoaşterii totale, a siguranţei că ceea ce există este în slujba omului, este spre a-l servi şi nu suntem ameninţaţi de pericolul ambiguităţii, de bolile schimbării accesului nemăsurat la „corola de minuni a lumii”. În această categorie de creaţii pot fi încadrate unele texte ale lui Ion Haineş din cel de-al şaptelea volum de poeme, „Sub semnul mirării” (Ed. RavexComs, Bucureşti, 2014). Încă din deschidere, aflăm că autorul vede poezia ca „o energie creatoare / o fereastră deschisă / spre lume”, iar „semnul mirării” este chiar „I” de la numele „Ion”, „numele meu, / al tatălui meu, / al tatălui tatălui meu”, chiar dacă „Se ridică mereu / o cumpănă / ca un semn de-ntrebare, / ca o respiraţie grea”, pe care şi-o asumă ca fiindu-i mai marea moştenire.

Varietatea subiectelor şi abordărilor tematice stă mărturie despre convingerea autorului că totul este poezie şi nu avem decât să ne folosim de cuvintele aflate la îndemână spre a o dezvălui tuturor. Demers nu tocmai 38

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ion HAINEŞ

pe roze / De şi mă-nţep mereu în spini, / Am să mă vindec de nevroze, / Cu ochi de fericire plini. / […] / La vie en rose e o formulă / De viaţă dusă-ntr-un preaplin, / Altfel e fericire nulă, / Sunt mai bogat cu rozmarin.” Între libertate şi eliberare, un spaţiu îngust şi greu delimitabil, prozodia aşa-zis clasică va oferi şi oportunitatea unor texte sobre, dacă nu atinse de vreun fior metafizic, precum „Nu voi mai fi tânăr” („Îmi voi da foc în faţa mării / să ard ca o torţă / […] / fiecare îşi poartă Crucea / şi Coroana de spini / ca pe o mântuire”, pag. 57), măcar din vecinătatea reflecţiei etico-filosofice, ca în „Gândul” (pag. 61) sau în „Tăcerea şi cuvântul” (pag. 59): „Cuvântul e o scoică produsă-n timp, o perlă, / Aud vuietul mării cum freamătăn cuvânt / Sau cântul unei păsări, al unui tril de mierlă, / Presimt venind furtună în palele de vânt. // Tăcerea e de aur, dar aurul străluce / Doar la lumina zilei, sub zodie stelară, / Inelul de logodnă spre fericire duce / Tăcerea e ca mierea, când dulce, când amară.”

Descoperim sunete din discursul liric labişian (autorul este născut cu câteva luni mai devreme decât poetul „puiului de cerb”) şi din cel esenian, în versiunea lui George Lesnea – lesne de observat mai cu seamă în poeme pline de freamăt precum „Invocarea ploii” (pag. 85), „Boală” (pag. 87) şi „Caii” (pag. 89).

Cu antologia de faţă, Ion Haineş dă seama de constanţa preocupărilor sale pentru poezia de notaţie reflexivă largă, la întâlnirea angajamentului etic din viaţa cotidiană cu sentimentul senin al legăturilor benigne interindividuale inerente comunicării globalizate.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Firiţă CARP

Firiţă Carp Carpe diem & Curcubeu

P

oezia nu este o artă de graniţă, este o artă totalizatoare. Orice experienţă umană, fie obişnuită, fie excepţională, care conţine emoţie – şi ce experienţă umană nu presupune implicare emoţională? – este virtual producătoare de poezie. Emoţia trăită este poezie. Dar emoţia trăită se poate ivi şi din nevoia de evadare interioară, de depăşire prin spirit a limitelor – temporare sau nu - unei lumi fatalmente constrângătoare, deci din senzaţia de absenţă a unor experienţe dorite, însă îndepărtate. Şi mă gândesc aici la recursurile fantasmatice generate de frustrări provocate de incapacităţi fizice, de încarcerări, de obligaţiile militare sau acelea monahale.

Introducerea aceasta îşi are rostul în abordarea cum se cuvine a poemelor pline de sensibilitate ale unui autor cuprins multă vreme într-un sistem de tip militar - grănicer de carieră, adică - şi dăruit cu totul, apoi, preocupărilor din domeniul literar – redactor şi director de editură, de revistă culturală, semnatar de proză scurtă şi romane inspirate din viaţa pe graniţă, iniţiator al colecţiei „101 poeme de dragoste” la Editura Militară. Întâlnirea mea cu el s-a produs întâi în timpul studiilor noastre de jurnalistică, pentru a relua contactele în anii din urmă, cu surprize din cele mai agreabile: cel puţin volumele de poezie Carpe diem (2006) şi Curcubeu (2014).

39

Firiţă CARP

Firiţă CARP

Firiţă Carp este un poet din stirpea jubilativă, a bucuriei de a trăi, de unde şi preferinţa aproape exclusivă pentru poezia de dragoste, senină, donjuanescă, chiar. Chiar şi accentele vesperale sunt tot în favoarea miraculoasei lumini nepieritoare. „Cu părul tău, mătase în mişcare, / Îmi aminteşti, iubito, ziua care / Deşi din cornul lunii înjunghiată / Continuă în noi să se mai zbată. // Cu ochii tăi ce vor să se ascundă / Iubito,-mi aminteşti acea secundă / În care obosită ziua moare / Plângând zadarnic razele de soare.” („Asfinţit”). Îndemânarea prozodică a lui Firiţă Carp îi oferă posibilitatea, în volumul Carpe diem, de a exploata muzicalitatea cuvintelor, de a stârni plăcerea pură a jocului cu eufoniile, ceea ce subliniază oralitatea stilului său. Mai mult, sonurile sunt întrutotul de sorginte curat romantică, autorul nesfiindu-se să calce pe urme binecunoscute ale celor mai bune şi bătute căi de la final de secol XIX şi început de secol XX – adică în siajul permanenţelor eminesciene şi

macedonskiene, prezente şi în baladescul deliberat al multor poeţi de acum trei-patru decenii. „În veşmântul tău de pară / Parcă mergi, parcă visezi, / Pentru a nu ştiu câta oară / Eu te văd, tu nu mă vezi. // În veşmântul roşu-apins / Precum macii din livezi / Îmi apari adesea-n vis, / Eu te văd, tu nu mă vezi. // În veşmântul tău ca focul / Mă îmbii pe pajişti verzi, / Parcă, parcă-ţi simt mijlocul, / Eu te văd, tu nu mă vezi. // În veşmântul tău de flăcări / Arde sufletul mocnit. / N-ai nevoie de incendiu, / Dă-mi un semn că m-ai zărit!” („Joaca cu focul”). Invocaţia ironică din finalul poemului induce abordarea ludică a oricărei lecturi din poezia de acest fel. Firiţă Carp pare că nu se ia în serios, că se joacă de-a şi cu poezia: „Femeie eşti, dar pari o zână, / Miraj plutind prin Kalahari. / Eşti peste inima-mi stăpână / Când bei cu mine un Campari” („La un Campari”).

Dar, adesea, dincolo de abordarea satiric-epigramatică, jucăuşă, dar nu neapărat şi degajat-superficială, o undă etică traversează discret compunerile

40

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Firiţă CARP

Firiţă CARP

bine strunite. Este mai evident în volumul Curcubeu tonul grav, umbra nostalgiei irepresibile. „Înnebuniţi de bulversarea lumii / Nici n-am văzut c-au înflorit salcâmii / Şi n-am văzut nici cum îndrăgostiţii / Adaugă la vraja inimii pe-a minţii / Şi nici iubirea nu am mai văzut-o / Ca pe-un balsam al firilor, iubito, / De fapt, nu am văzut deloc ce-i de văzut: / Noi încă ne iubim ca la-nceput.” („N-am văzut”). De data aceasta, se arată la faţă dimensiunea reflexivă a poemelor de dragoste, fluturării degajate îi ia locul constatarea permanenţelor sentimentului profund, peren, a încrederii în celălalt, al speranţei. „Se strecoară noaptea prin mine / Ca o lebădă prin dimineaţă. / La cheiul zilei de mâine acostează corăbii de ceaţă. // Răbdător, aştept visul dinspre tine. / Plecat cu ultimul gând de aseară, / Plutind peste apele line / Ca o lebădă prin primăvară. // Ca o lebădă sufletul meu, / Pe-ntinse ape de dor unduieşte / Hrănindu-şi speranţa mereu / Că, aşteptând la un ţărm, te găseşte.” („Ca o lebădă”). Câştigul e, întâi de toate, al

poeziei lui Firiţă Carp, care-şi lasă o fereastră întredeschisă spre trăirile intime, adânci, dincolo de masca benignelor expresii cvasi-frivole. Iată, spre comparaţie, „Joc”, din Carpe diem: „Ce te-aş prinde de mijloc / Să te mângâi, pui de drac, / Şi să-ţi fac totul pe plac, / Să te miri de-aşa noroc. // Şi cu ce priviri pungaşe / Şi focoase dezmierdări / Ţi-aş trezi adânci fiori / Şi dorinţe pătimaşe. / […]” şi „Ecou”, din Curcubeu: „Mai vibrează-n urma ta parfumul / Ca şi paşii printr-un timp de dor / Noaptea mă învăluie ca fumul / Scos cu sete de un fumător… // Mai mă-ngână vorba ta şoptită / Precum amintirea unui vag ecou. / Ai trecut pe-aici ca să-mi fii ispită? / Sau, cu ochi deschişi, te visez mereu?!”

Cu volumele de poezie adăugate creaţiei sale de prozator, personalitatea scriitorului Firiţă Carp se împlineşte fericit, dincolo de orice fel de graniţe care ar putea mina, teoretic, congruenţa unui mesaj complex, exprimat convingător în primul rând în diversitatea sa expresivă.

Casa cu Cariatide, Sibiu, 11 iulie 2014 Florin Dochia, Virgil Diaconu, Gherasim Rusu Togan Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

41

note de lectură

Theodor CODREANU

Firiţă CARP

chintesenţă de inefabil, pe care o au toate cărţile cu adevărat valoroase. Ceea ce, sunt convins, vor fi simţit şi Edgar Papu şi Constantin Ciopraga la prima lor confruntare (se întâmpla cu mai multe decenii în urmă!) cu „Fragmentele...“ Altfel nu s-ar fi exprimat atât de elogios după lectura lor! Cele două mari personalităţi ale vieţii noastre culturale au intuit în tânărul autor pe scriitorul ce avea să urce, după ani şi ani de efort creator, în rândul scriitorilor care sporesc consistenţa literaturii române prin diversitatea şi profunzimea abordărilor, reuşind să se impună printr-un stil riguros, elaborat sub lupa unui ochi atent la nuanţe, semnificaţii, implicaţii, adică la însăşi dinamica vieţii, la complexu-i şi enigmaticu-i tumult.

Plină de scăpărări ale gândului şi simţirii, această carte nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, ea înscriinduse în şirul cărţilor necesare formării, dar şi recreării oricărui spirit pe care avalanşa noului nu numai că nu-l inhibă, ci chiar îl ajută să se dezvăluie şi să se afirme.

Conţinutul ei este rodul unor lecturi aprofundate, temeinice, sistematizate şi cristalizate în esenţializări care iluminează şi îndeamnă la meditaţie. Fragmentele lui Lamparia sunt sclipiri stelare dintr-o Cale Lactee care străluceşte nu atât pe bolta fiinţării, cât mai ales înlăuntrul acesteia.

Zicerile lui Lamparia sunt rotunjiri de gânduri cernute prin sita deasă a eului obişnuit cu întoarcerea dilemelor lumii pe toate faţetele lor anume nu pentru a le limpezi ci pentru a le reliefa măreţia misterelor. Fragmentele lui Lamparia sunt, de fapt, un întreg uimitor despre laboratorul intim al creaţiei în general, despre îngândurările unei conştiinţe care se întreabă şi ne întreabă afirmându-şi permanenta ardere în retortele infinitului neştiut şi veşnic provocator. Cu cât ştie

Două cărţi, două direcţii Ochiul lui Lamparia sau Un personaj cât o carte

B

lândul şi liniştitul orăşel vasluian Huşi, aşezat de stăpânul tuturor miracolelor într-un peisaj decupat din rai, pare să-i fi împrumutat cărturarului Theodor Codreanu ceva din personalitatea locurilor în care aparent nu se întâmplă nimic, dar unde, dincolo de învelişul înşelător, descoperi mai întotdeauna o realitate mirifică. Ceea ce aveam să constat şi eu, întâlnindu-l pe domnul Codreanu care, sunt convins, nu i-a rămas dator micii urbe moldave. Dimpotrivă. Prin erudiţia sa, revărsată în nenumărate lucrări care îi poartă semnătura sporind prestigiul editurilor ce au avut şansa să-l publice, dar şi în paginile mai multor publicaţii literare şi culturale bucuroase mereu să-i adăpostească opiniile, analizele, sugestiile, observaţiile exprimate întotdeauna de la înălţimea unei responsabilităţi arhidovedite, a adus un plus de notorietate acestui spaţiu. M-aş opri, pentru câteva exemplificări care să-mi întărească afirmaţiile, asupra volumului de aforisme FRAGMENTELE LUI LAMPARIA,* pe care l-am citit recent şi asupra căruia simt nevoia să revin. Ce are special acest volum? Ei bine, el poartă în sine acea

42

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Theodor CODREANU

Marian NENCESCU

mai mult, cu atât vrea Lamparia să ne lase impresia că se află la începutul cunoaşterii. Aflarea, pentru Lamparia, nu este scop ci cale, nu finalitate ci început.

Iar atunci când ştie, Lamparia învăluie ştiutul într-o înţeleaptă ironie. De la îndemnul „Fii tare! Nu da niciodată înapoi!

Nici chiar când iei bani cu împrumut“ la constatarea-îndemn „Sunt puţini criticii în care merită să ai încredere. Obişnuieşte-te să afli în tine cel mai bun critic“ este drumul de la căutarea stilului la aflarea lui în oglinzile în care Lamparia îşi reflectă chipul gândurilor fără odihnă. Dar cine este Lamparia, în definitiv? Am putea, intrând în joc, să spunem că e un personaj inventat şi construit de autor. Lampă-are, adică persoana purtătoare de lumină, iluminatoare şi alungătoare a umbrelor ne-cunoaşterii. Cu acest sentiment am citit, am citit... După ce am trecut de jumătatea cărţii, am primit deja un avertisment la pagina 111: Lamparia nu are carte de vizită! Dar nici identitate nu are?! Întrebarea-mirare nu apucă să ni se cuibărească în gânduri, fiindcă puţin mai departe, la pagina 114, nota 57, ni se deschide portiţa spre o altă lume, aceea a romanului Varvarienii. Aici, enigmaticul Lamparia pare a ni se dezvălui întrutotul, am putea afirma că e autorul însuşi, după cum putem susţine că suntem noi înşine, cei obligaţi de mirajul lecturii să ne îndrăgostim de isteţimea personajului încât, spre finalul cărţii, să regretăm că aceasta se termină. Dar, chiar dacă iluzoriu, ea se continuă în fiecare dintre noi, în plăcerea pe care o căpătăm de a citi şi gândi. Poate că acesta este meritul fundamental al lui Lamparia: stârnirea gândurilor!

Publicarea Fragmentelor lui Lamparia are o istorie interesantă, pe care o veţi descoperi citind cartea. Pe mine, această

istorie m-a dus cu gândul la un alt magician al cuvântului, portughezul Jose Saramago.

Deţinător al premiului Nobel pentru literatură, cel care a cucerit lumea cititorilor cu stilu-i absolut inconfundabil, îşi prefigura geniul încă din „Lucarna“, roman care însă a văzut lumina tiparului abia după dispariţia marelui lusitan.

Editura căreia îi fusese încredinţată prima carte a lui Saramago, de către Saramago însuşi, o „uitase“ într-un sertar...

Bineînţeles, nu i-a făcut un bine lui Saramago, după cum nici Editura care a întârziat drumul cărţilor lui Theodor Codreanu către cititori nu a făcut un bine nimănui. Dar Lamparia ne învaţă că valoarea răzbeşte mereu, rupând cu vigoarea ei zăgazurile marilor ignoranţe şi micilor orgolii. Să fim, deci, optimişti ……………………….. *Theodor CODREANU, Fragmentele lui Lamparia, Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2002

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Cititorul de control De la Sisif, la Prometeu

D

intre cărţile apărute în ultima vreme la Editura DETECTIV, Cititorul de control * are poate cea mai semnificativă legătură cu sigla de pe copertă. Fireşte, mă refer în primul rând la forţa investigativă a autorului, dar şi la cuprinzătoarea frescă culturală cu care acesta reuşeşte să ne suscite interesul. Portretizând uneori, alteori făcând reale incursiuni maratoniste în stufosul material documentar, dar de fiecare dată luându-şi în serios rolul de investigator cultural, Marian Nencescu sintetizează cu har, din noianul informaţiilor culese, pe acelea care dau 43

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

coerenţă şi forţă de netăgăduit abordării sale. Este definitoriu pentru întregul volum ceea ce însuşi autorul subliniază dintru început: ,,orice creaţie nouă, indiferent de domeniul în care se iveşte, rămâne, în esenţa ei, greu de definit, cu atât mai mult de evaluat critic. Într-o epocă în care metodele şi mijloacele literare au evoluat considerabil, când autorii înşişi parcă şi-au pierdut autocontrolul, zvârlindu-se sinucigaş în oceanul nesfârşit al scrierii incontinente, sarcina lectorului de a identifica, din noianul de cărţi primite spre evaluare, pe acelea capabile să-l satisfacă, să-l intrige sau să-l provoace, este tot mai grea.” (pag. 7) Deşi ar putea inhiba, la prima vedere, apetitul pentru lectură, volumul având peste 400 de pagini, lucrurile se întâmplă cu totul altfel. Chiar la o succintă răsfoire el se transformă într-o capcană a spiritului, luându-ne prizonieri interesul şi atenţia între filele lui. Esenţializând convingător, cu aerul imbatabil al firescului, Marian Nencescu construieşte pagini memorabile, al căror farmec te urmăresc (aproape detectivistic!) dincolo de perimetrul lecturii. Cartea are alură enciclopedică, mai multe însuşiri recomandând-o pentru lectură atentă, făcută pe îndelete. Personalităţi de primă mărime ale culturii române fac obiectul unor radiografii minuţioase, profitabile oricui este interesat să înveţe din experienţa altora sau, pur şi simplu, să-şi lărgească şi consolideze fundamentele cunoaşterii. Dar nu sunt eludate nici destine aflate în pragul afirmării, oameni al căror drum spre atingerea valorii, în varii domenii, e deschis către piscuri nebănuite datorită pasiunii, perseverenţei şi harului. Filosofia, istoria, literatura, matematica, artele plastice, bibliofilia (şi

am mai putea enumera, dar lăsăm să descoperiţi şi singuri alte spaţii în care pasiunea face minuni), se regăsesc într-un mozaic strălucitor, menit să ofere informaţii şi să reconforteze totodată.

Faptul că acest „mozaic“ e alcătuit din două părţi distincte (1. Mantia celebrităţii, 2. Lecturi (in)fidele, aceasta fiind structura cărţii) vine în sprijinul cititorului grăbit, însă dornic de a afla mai multe în acelaşi timp, pentru că e vorba atât de criterii tematice cât şi stilistice.

Am convingerea că, datorită bogăţiei de informaţii şi stilului în care sunt expuse, oricât de grăbiţi am fi, după întâlnirea cu Cititorul de control nu ne putem despărţi fără să-i savurăm parfumul inconfundabil.

Citind cartea lui Marian Nencescu, în dese rânduri gândul m-a dus la Sisif. Dar nu la zădărnicia repetabilului urcuş în infinit, ci la pasiunea şi voinţa cu care reia şi împlineşte miticul personaj anevoiosul traseu de fiecare dată. Pentru a desăvârşi acest demers cultural de excepţie, autorul lui a navigat ani întregi printre autori şi cărţi, s-a ,,infiltrat’’ în miezul vieţii spirituale şi s-a nutrit cu vise de creator urcând fiecare segment care îl compune până în vârful înţelesurilor. Şi a găsit modalităţile potrivite ca de acolo, de la înălţimea desluşirilor adânci, să i se asemene lui Prometeu: reuşind să dobândească focul cunoaşterii, întoarce întreaga-i lumină şi căldură spre cei ce au nevoie de lumina şi căldura ei, cititorii.

La care ispravă contribuie şi un inspirat Cuvânt de întâmpinare ,,rostit” de cunoscutul scriitor Florentin Popescu, în deschiderea volumului. ….. * Marian NENCESCU, Cititorul de control, Editura DETECTIV, Bucureşti, 2014

44

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

note de lectură

Silvia BITERE

Maria DOBRESCU

cu mare graţie şi tact actoricesc o transpune în realitatea imediată.

Eroii Silviei Bitere au o tipologie şubredă, din punct de vedere psihologic, uşor labili spre drame antice. Cum este cazul lui Toma („Fantastica realitate”) care nu-şi poate depăşi teama de ce va urma, el aflându-se în situaţia limită în care crescându-i din ureche o roşie, simte că viaţa lui a luat sfârşit, vede totul în negru şi de aici tragedia psihică prin care trece. Capul peste care şi-a tras o cutie de carton, ca să-şi acopere vrejul de roşie crescut din timpan (iată o imagine Salvador Dali), toate aceste dureri interioare ale lui Toma sporesc, deopotrivă, şi misterul povestirii. Cititorul este prins ca-ntr-o menghină. Va reuşi până la sfârşit acest erou să se salveze sau nu?

Există în această poveste un aer trist, dar şi un optimism suficient de mare care să provoace în cititor acea dorinţă de a vedea ce urmează mai departe să se întâmple cu personajele.

Apar, aşadar, piloni de susţinere ai acţiunii, stabilopozi care să oprească „valurile” unei mări agitate. Apar prietenii acestor personaje labile psihic ce le vor da curaj pe tot parcursul povestirilor, căci rar se va întâmpla ca un erou să fie absolut „normal” în imaginaţia şi situaţiile propuse de autoare. „Toma se opri, brusc, din povestit, deveni livid la chip, se-aplecă peste braţul canapelei, cu capul într-o parte şi rămase cu el, aşa, atârnat.

Marian îl luă de mijloc , îl ridică şi porni cu el spre uşa de la intrare.

- Ai nevoie de aer curat, Toma!

- Nu, stai! zise Toma, înainte să ieşim, vreau să mă vezi, vreau să mă ajuţi să-mi dau cutia asta jos de pe cap, că nu pot singur. Mai devreme, am simţit ceva rotund că-mi presează obrazul, cred că, deja, o legumă s-a copt. Vreau să vedem împreună câte flori mai sunt, ca să ştiu cum stau.”

Povestiri cu scaun la cap

V

olumul de proză scurtă al Silviei Bitere , intitulat „Povestiri cu scaun la cap”, apare la „Ed. Eurostampa”, în 2014, Timişoara. Încă din titlu, autoarea acestei cărţi pare a ne transmite ceva. Cum s-ar zice, să ne căutăm mintea şi să ne aşezăm comozi pe un scaun sau în fotoliile noastre, de acasă, din sufragerie ori unde ne aflăm, până la urmă, să începem să citim de la prima povestire până la cea de-a unsprezecea, aventurile unor personaje mai mult sau mai puţin suprarealiste, mai mult sau mai puţin ironice, comice, dar şi dramatice.

Cum sunt personajele Silviei Bitere? Păi cum să fie? Pline de umor negru, aventuriere, urmând, adesea, un destin comico-tragic, specific spaţiului balcanic.

Varlaam şi Varlam, Nea Taifas (poştaşul din Moeciul de Jos), Profira şi Pantelimon din povestirea „Ventrilocul celibatar”, Marian Fantasticul, Toma, Silvia (o fi vorba despre chiar autoarea scrierilor?!) din „Fantastica realitate”, Vlad şi Summer din „Pictorul de la nouă”, Tina-Valentina din „Tina-Valentina” Toma şi Maria din „Balerina pictorului” Zaraza, Adela şi Elvis din „Maşina de tocat creieri”, Victor din „Zugravul de la nouă”, Mia de la coafor şi Maria din „Vecinul meu, Maria, Mia şi alţi oameni” şi nu cel din urmă personaj de basm, aşezat ironic într-un castel în mijlocul unui lan de porumb, Contele de Zahăr Ars, din povestirea cu acelaşi nume, fac deliciul unei lumi nebune, turbate pe care autoarea

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

45

Silvia BITERE

Silvia BITERE

În povestirea „Contele de Zahăr Ars”, Silvia Bitere ne proiectează o lume bizară sub privire, ca în „Pagini Bizare” ale lui Urmuz şi asistăm la replici interesante între două personaje atipice: Lumina şi Contele de Zahăr Ars. Personificarea se află la ea acasă şi autoarea manevrează cu iscusinţă acest joc în spirit de idei puse pe seama eroilor săi. „Era adevărat, căci lumina avea şolduri de femeie, doar capul îi era pătrat.

Se cutremură contele de-ndată şi se puse pe urlat. Nu cunoscuse dragostea niciodată, nu hoinărise pe alte meleaguri pentru a-şi găsi fericirea.

- Nu mai plânge, îi şopti ea cu blândeţe, că mă dizolvi.

- Atunci, ce să fac eu cu tine dacă nu te pot atinge?

- Voi, oamenii, nu ştiti să preţuiţi ceea ce vă este dat de la bunul Dumnezeu. Ai avut lanul de porumb şi ţi-ai bătut joc de el.

- Nu este adevărat, ripostă contele. Nu eu am adus furtuna şi nici pietrele nu au fost ale mele!

- Eşti destul de isteţ pentru un amărât.

Dar, uite, ce-i, i se adresă lumina. Nu am venit pentru tine, ci pentru calul tău.”

Deşi rostirea în această povestire este simplă, de factură comico-tragică şi, oarecum, stângace, ea se datorează exclusiv personajelor. Autoarea mizează pe efecte speciale de natură joasă, însă reuşeşte să surprindă într-un mod delicat pe cititor care se implică în poveste, ba chiar devine intrigat, dându-i dreptate personajului efemer.

Dacă ar fi să analizăm după „seriozitate”, scrierile la prima vedere, aşa s-ar şi numi: neserioase, însă nici vorbă de aşa ceva!

Silvia Bitere cunoaşte arta scrisului şi jonglează, efectiv, cu vorbele. Poate faptul că autoarea este şi poetă, o ajută, cumva, să plaseze anumite stări, trăiri, foarte bine,

într-un context plin de imaginaţie.

De aici şi multitudinea de idei care poartă lectorul spre căi nebănuite, fantezie şi mister la tot pasul.

Povestirea „Responsabil cu optimismul” este singura povestire din cele unsprezece ale Silviei Bitere care dovedeşte latura poetică a prozatoarei, de astă dată, Silvia Bitere. „Lucram pe secţii, raioane. Era o muncă dificilă, care se baza sută la sută pe creierul uman. Foloseam foarte des personificarea.

Ea reprezenta alimentul de bază pentru localnicii oraşului. Cel mai scump produs era „metafora”. Acolo, trebuia să mergi prin comparaţie şi nu era, întocmai, uşor. Finitul, ce ieşea după ce se foloseau, aproape, în mod abuziv, figurile de stil, era dat spre raionul comentatorilor.

Acolo, părerile erau împărţite.

Din când în când, micile conflicte erau sistate de către editori, responsabili de coerenţa pruduselor. Cei mai bine văzuţi erau angajaţii care vorbeau despre «etica morală» a fericirii.”

Prozele Silviei Bitere au un stil aparte, cum nota, bunăoară, prozatoarea Cristina Ștefan, în revista „Plumb”: „Silvia este cine vrea ea să fie sau holograma ei de acum 5000 de ani sau viitorul făpturii ei din anul 125678 e.n. Îşi permite orice, fiecare lucru sau întâmplare poate atinge fie absolutul, fie abstractul, ba chiar imposibilul.”

Prozele Silviei Bitere pot fi puse în scenă, la teatru, sau pot duce până într-acolo, încât să atingă pelicula unui scurt-metraj.

Nimic din cele narate de autoare în volumul “Povestiri cu scaun la cap”, nu face dovada unei munci scriitoriceşti în van, şi acesta poate constitui un motiv serios, poate chiar fundamental, de a pune mâna pe carte cât mai repede.

46

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

eseu despre lectură

Chriatian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

în loc să stimuleze valoarea, şi ea desuetă, a originalităţii. Ei răspund cel mai adesea: la îmbogăţirea vocabularului. Dar nimeni nu citeşte ca să-şi îmbogăţească vocabularul.

Nimic despre ceea ce înseamnă plăcerea textului, despre valorile universului ficţional, despre funcţia poetică a limbajului. Nimic despre forţele ascunse al limbii. Căci, cum observa Eminescu, nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Deci: la ce foloseşte literatura? Repet: la nimic din ceea ce se numeşte îndeobşte folos. Sigur, există studii neurologice care arată o altă structură a creierului pentru cei care citesc sau ascultă muzică. Dar nu la acest aspect de specialitate mă refer aici. Ci la un înţeles banal, comun al cuvântului, şi din acest punct de vedere literatura nu foloseşte la nimic şi nimănui! În postmodernitatea noastră tot mai săracă spiritual asistăm – neputincioşi? – la dezbrăcarea omului, rând pe rând, de toate veşmintele umanităţii sale. Dez-umanizarea, reducerea omului la plăcere, deci fiziologie, este opusă lecturii.

Lectura presupune o scară de valori. Atrag atenţia asupra cuvântului scară care presupune: ierarhie, efort, iniţiere, verticală, discernământ, adică severă cernere a grâului de neghină. Adică exact termeni opuşi nivelării pe orizontala juridică a postmodernităţii. Valorile umanismului clasic sunt, rând pe rând, abolite, înlocuite pervers cu valorile individualismului, care sunt altceva. Literatura edifică şi este edificată pe asumarea acestor valori transindividuale. Dacă nu „te identifici” cu doamna Bovary sau cu Oblomov, dacă eşti prins în închisoarea definitivă a „eului”, nu înţelegi rostul lecturii a cărei menire e tocmai să adauge ceva la Eu. Anul trecut mi-au atras atenţia două statistici care, aparent fără nicio legătură între ele, se cer totuşi citite împreună.

Cifrele date publicităţii de organismele UE

Piatra de pe fundul râului (2)

S

i astfel am trecut spre a treia prejudecată pe care ne propunem să o deconstruim. Mitul eficienţei, al folosului. Întrebarea „la ce foloseşte lectura” este una dintre acele întrebări „proaste”, care nu pot duce la nici un răspuns îmbogăţitor. Pur şi simplu pentru că lectura nu trebuie să „folosească” la ceva sau, dacă e de căutat totuşi un folos, el se află într-un alt plan al existenţei decât acela în care suntem obişnuiţi a-l căuta. Să mă explic… Trăim într-o societate a unui pragmatism al imediatului, are valoare numai ceea aduce un folos material imediat şi vizibil. Or, lectura nu se încadrează evident deloc în acest model. Ea este prin natura ei ontologică desuetă, întrucât trimite la o ordine metafizică (să nu ne temem de cuvinte!) care nu se mai potriveşte cu refuzul absolut al acestor valori în mentalul şi educaţia noastră postmoderne. Lectura adevărată (voi explica) contrazice ochelarii de cal ai pragmei care domină educaţia deja de mai bine de un secol, cu din ce în ce mai puţine alternative. Vă mărturisesc, atunci când preiau o nouă clasă de literatură, prima întrebare pe care le-o pun elevilor este exact aceasta, a noastră, de azi: la ce foloseşte literatura? Răspunsul lor este, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, de o dezarmantă, întristătoare uniformitate, demonstrând indirect sărăcia de concepţie a predării literaturii, felul în care un învăţământ idiotizant aplatizează gândirea

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

47

Chriatian CRĂCIUN

Chriatian CRĂCIUN

abilitate arată că suntem pe ultimul loc la consumul de pastă de dinţi, dar şi la consumul de carte. Şi pe unul dintre primele locuri la consumul de televiziune.

Dacă vrem să înţelegem ce se întâmplă în România, ar trebui să citim împreună aceste statistici care multe explică… Vă dezvălui cum le răspund eu elevilor după testul amintit mai sus. Pentru că nu le pot oferi explicaţiile oarecum sofisticate de aici, le dau exemplul cu pasta de dinţi. Ceva de genul: aşa cum trebuie să te speli pe dinţi, tot aşa trebuie să te speli şi pe suflet, pe care se depun murdării ce riscă să-l altereze, să-l îmbolnăvească iremediabil. Şi metoda cea mai la îndemână a „curăţirii” sufletului este arta, în cazul nostru literatura ca fiind cea mai uşor accesibilă totuşi. Nu e nimic original aici, e doar, spusă simplu, antica teorie a katharsisului, a purificării. Ba mai mult, e şi ceva din definiţia kantiană, atât de mult îndrăgită de Maiorescu, a frumosului ca finalitate fără scop. Literatura adevărată este un mod de a ne curăţa sufletele. Nu ştiu cum se petrece asta, este o taină, dar se petrece. Ea este în strânsă legătură, cum vă spuneam la punctul 2, cu timpul. Mai precis, cu ritmul.

Există ritm în toate – recitiţi Eccleziastul! Un ritm al respiraţiei şi unul al rugăciunii, unul al iubirii şi altul al anotimpurilor, unul al faptelor şi altul al sentimentelor. Ritmul lecturii este unul lung, aproape insesizabil.

Din el nu percepem decât rodul final. Încerc acum, în final, să vă desluşesc imaginea din titlul expunerii mele, în care am încercat să focalizez metaforic tustrele înţelesurile şi neînţelesurile lecturii.

Imaginaţi-vă o piatră pe fundul unui râu repede de munte. Sau al unui fluviu majestuos de câmpie. Piatra aceea ascunsă, neştiută, este şlefuită de trecerea necontenită a apelor. Acesta este rostul ascuns pe care-l văd eu al lecturii. Ea

provoacă o îndelungă, insesizabilă, uneori abia vizibilă pe distanţa a mai multor generaţii, polizare, şlefuire a spiritului şi a sufletului. Sunt popoare ale cărţii care arată altfel decât cele în curs de alfabetizare.

Spiritul acesta şlefuit, care reflectă lumea adecvat, oglindă veneţiană de profunzime, numai lectura o oferă. Să observăm un lucru: în vreme ce tot felul de alte citiri: de pe bloguri, reţele şamd, se desfăşoară pe orizontală şi ne oferă spre observaţie cazuri, numai lectura literară ne oferă modele.

Bovarisme găsim din abundenţă pe FB, Madame Bovary e numai cea din romanul parcurs răbduriu. Sinucideri spectaculoase, e plină presa de ele, fac rating. Anna Karenina e unică în nefericirea ei. Foarte mulţi ne-am trezit uneori cu o senzaţie larvară, numai personajul lui Kafka se trezeşte la propriu sub formă de gândac.

Vorbind despre lectură, am adus implicit un fel de critică unui anume model uman, pe cale de a se generaliza. Cel al omului recent, care nu mai ştie să citească. Nu în sensul alfabetic. El nu citeşte propriu-zis, ci răstălmăceşte textul, ştie dinainte ce ar trebui acesta să spună, „citirea” lui e oarecum pleonastică, de vreme ce ea nu ar face decât să-i adeverească ceea ce el ştie deja, prin lentilele ideologice care i-au fost montate. Pentru el lectura nu mai e confruntare, de vreme ce el deţine deja toate răspunsurile. Nimeni nu poate spune la sfârşitul lui Război şi pace sau Cântecelor lui Maldoror: ştiam eu! Şi mai e ceva: lectura nu e act de socializare (unul dintre cele mai oribile cuvinte pe care le folosim azi, un fel de Euri cancerigene ale spiritului), ci de recluziune. Lectura te învaţă să fii singur cu spor. Este un act secret, ca şi dragostea. Şi roadele ei se ivesc – poate – la fel de misterios. Scufundaţi sub fluviul de cărţi, să aşteptăm ca sufletul să ne devină oglindă a lumii prin îndelungată lustruire!

48

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

carnet

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ Pacienţii politici (2) Anul 2012 rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă.

Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul (victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare) alianţei social-liberale (USL) au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice (manifestaţiile antibăsiste de stradă din ianuarie şi februarie, alegerile locale din iunie, referendumul de demitere a preşedintelui, alegerile parlamentare), românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată a înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.

Volumul „Pacienţii politici”, din care public aici o altă serie de fragmente-jurnal, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii: jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi pe alocuri impostura, care inevitabil vor duce în anii următori la prăbuşirea eşafodajului.

*** e încheagă cât de cât „armata” de activişti cerută de conducerea superioară de partid. Apar feţe noi, pe care nu le-am văzut în viaţa mea. Sunt oameni care îşi declară subit susţinerea pentru Vigu. Puţini din convingere! Printre ei, aghiotantul Dănilă găseşte şi elemente reacţionare trimise de adversari să

S

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

spioneze, să destabilizeze. Cred că e paranoic! Ce dracu’ să spioneze ăştia la noi?! Vigu a cerut din nou (!!!) verificarea listelor de activişti.

Concluzii îngrijorătoare. Tineretul a dispărut, la organizaţia de femei aproape că bate vântul, „rezerviştii” sunt doar în scripte şi, cu toate astea, „cartierul general” emite, frenetic, ordine peste ordine.

Arătăm ca trupele lui Napoleon în retragerea din Rusia, divizaţi, obosiţi şi măcinaţi de slăbiciuni. Avem mare nevoie de forţe proaspete. Tineretul, condus în ultimii ani de Filipina, pare decimat în urma unor întâmplări bizare.

Fata asta a intrat în partid prin 2010, recomandată de verişoara Mile, fiica Lăcrămioarei - secretară cu state vechi la PNL încă din vremea Veţelenilor năşiţi în politică de familia Quintus.

Proaspăt „repatriată” din Germania la vremea aceea, Filipina s-a integrat repede în problematică, dovedind multe dintre calităţile agreate de conducerea superioară: exuberanţă, inventivitate, dinamism şi multă dorinţă... Nimic nu părea a sta în faţa tinerei doamne, bine garnisită fizic şi chiar intelectual, până într-o zi, când, din prea multă dorinţă a intrat în conflict cu propria rampă de lansare, ajungând în cele din urmă pe tobogan.

49

Florin Severius FRĂŢILĂ

Aşa se face că azi, ceea ce a mai rămas din vechea celulă a tineretului liberal gravitează pe lângă seniori într-o formă fără fond. Păcat! Nu înţelegem să fim serioşi şi să investim în tineri, schimbul de mâine în politică! Ne grăbim să ocupăm funcţii, să dăm din coate pentru privilegii efemere şi uităm viitorul. Cred că singurul proiect important în prezentul politic este atragerea treptată a tinerilor, ce trebuie învăţaţi obsesiv că a fura este o crimă şi că valoarea este altceva decât puterea banului obţinut prin orice mijloace. Am obosit să tot susţin astfel de principii printre colegi. Mi se spune că sunt teoretician şi că societatea actuală are nevoie de oameni practici, descurcăreţi.

A fi descurcăreţ în zilele noastre înseamnă, de cele mai multe ori, a fi corupt şi de aici tot putregaiul politic generalizat. După alegeri, indiferent de rezultat, am să încerc să reconstruiesc după gândul meu organizaţia tinerilor liberali. Sper să fiu lăsat...

8 martie 2012 * Ziua Femeii. Au înflorit chermezele organizate pentru activistele din politică. Restaurantele nu mai fac faţă.

Fripturi, torturi, lăutari şi aranjamente florale de sute de milioane de lei. Grija pentru femeie într-un an electoral, o ipocrizie. Am să scriu pe tema asta un cuvânt înţepător, cu riscul că-i deranjez pe mulţi.

Au trecut 13 ani de la prima ediţie a ziarului pe care-l conduc, Oglinda. Nu mai pun la socoteală alţi şapte de Jurnalul de Prahova şi Antena 1 Ploieşti Sinaia. O viaţă în presă. Primesc multe mesaje de felicitare de la cititori şi asta 50

Florin Severius FRĂŢILĂ

compensează toate momentele grelele prin care am trecut în acest timp. N-a fost uşor!

10 martie 2012 * Reacţii urâte la scriitura „Ziua femeii elector”, publicată săptămâna asta în gazetă. Mulţi tovarăşi, supăraţi, îmi reproşează că nu era momentul să fac valuri. (Deh, an electoral!!!) Un libidinos chiar a avut tupeul să-mi transmită „amical” un sfat şi anume acela că jurnalismul tăios pe care îl practic nu face casă bună cu politica şi eventuala mea candidatură la o funcţie publică. Am vrut să-l iau la palme şi puţin a lipsit! „Nu primesc sfaturi prin intermediul slugilor”, a fost răspunsul meu. Treizeci de minute mai târziu, îmi apărea pe ecranul telefonului un apel de la „sfătuitorul” şef.

După un schimb viguros de replici, individul a aflat că nu sunt deloc dispus să îmi înghit cuvintele şi că viziunile noastre despre politică sunt total diferite. Cred că rămâne în continuare pe lista „prietenilor”.

13 martie 2012 * Plenară de partid la Casa Tineretului.

Vigu a chemat tot activul acelist (ACL surogatul politic pritocit la Bucureşti de Crin şi Felix) pentru validarea candidaţilor. Puţin peste o sută de suflete înăcrite. Luări de cuvânt din prezidiu şi din sală. Printre vorbitori şi scriitorul Emanoil, conservator de conjunctură. Discurs furtunos, presărat cu o mulţime de lăudăroşenii greţoase la adresa lui Vigu. Are talent, prolificul romancier! Aud că speră să ajungă consilier local şi şef la cultură.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

După o oră şi jumătate, „spectacolul” din sala de şedinţe s-a mutat pe scenă, în sala de 700 de locuri. Vigu a oferit un concert de muzică populară, prezentat de o amfitrioană plinuţă şi iscusită la vorbă.

La final, foaierul stabilimentului era ticsit de lume care aştepta să plece acasă cu ceva la pachet. Penibil nărav românesc! Ghinion! Reţeta „culturală” conţinea doar hrană spirituală. Cineva a răspândit zvonul şi în cinci minute nu mai era picior de activist. Doar două-trei grupuri răzleţe, rămase la o sesiune de impresii. Unul dintre ele, electrizat de Livache. M-am apropiat şi rău am făcut, pentru că omul era chitit pe reproşuri şi avea nevoie de un încasator în contul lui Vigu. M-a luat repede în primire: „Eşti părtaş la toate practicile astea comuniste! Oameni aduşi cu forţa la spectacole jalnice de propagandă (…). Nu vezi că se foloseşte de tine, de voi (…)!?

Mai vorbim noi după alegeri, când o să te arunce cât colo (…)!” Eram obosit după o zi grea. Îi ştiam bine repertoriul, aşa că am preferat să plec.

14 martie 2012 *

simte inutil într-o construcţie politică bazată pe judecata unui singur om, transmisă printr-un aghiotant dubios.

Am încercat să-l determin să vadă mai departe de toată această perioadă tulbure, dar orice argument pare de prisos. Abandonul lui poate cântări mult în ecuaţia electorală a momentului.

Delicată situaţie! Sper să reuşesc să-l calmez.

28 martie 2012 * Din poartă în poartă cu Vigu, ca popa cu botezul. Detest acestă „strategie”. Azi am încercat să dispar o vreme din peisajul dezolant dintre blocuri, la Turnătorie. Satrapul a observat şi a trimis un copoi pe urmele mele. „Am fost după ţigări”, îi zic lui Vigu, care mă privea cu reproş. În jurul lui se agitau cinci pensionare, trei şomeri, un administrator nebun de bloc şi o vânzătoare durdulie, ce mesteca seminţe în prag de prăvălie cu miros greu de peşte. Fiecare vorbea pe limba lui. Asaltat de insistenţele a două văduvioare înglodate în datorii până-n gât, cu pensii de urmaş mizerabile, primite în contul defuncţilor soţi beţivi, Vigu îşi aranja nervos nodul de la cravată, aruncând flăcări din priviri în direcţia noastră, a însoţitorilor săi.

Isteria se acutiza. Trebuia să intervin.

M-am apropiat de băbătia cel mai puţin ofilită şi i-am şoptit, complice, că domnul prezentabil care le vorbeşte a venit aici să le asculte necazurile şi să încerce să le rezolve. Minciuna a avut efect. Înmuiată pe jumătate, femeia a schimbat tonul: „Frumos bărbat. Îl votez să ne conducă oraşul, să avem şi noi la cine merge în audienţă”. În spatele meu

Se revarsă stresul peste noi. Suntem prea puţini pentru o luptă atât de mare.

Vigu promite tot timpul sprijinul PSD. Deocamdată, nimic. Totul trebuie făcut pe repede înainte şi asta ne duce de multe ori cu capul în zid.

Mirică este foarte dezamăgit şi vrea să renunţe. La prânz a vrut să ne vedem în cafeneaua italienească din zona notariatelor. După ani de activitate la vârful partidului, pare obosit şi demobilizat în faţa baricadei comunicaţionale impuse de Vigu. Se Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

51

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ

se auzea vocea răguşită a administratorului de bloc, un omuleţ colţuros, cu bască şi salopetă de stahanovist, ce îl certa pe Vigu pentru că nu face ordine cu mafioţii din administraţia locală, care împart şpaga cu un alt administrator de bloc, rival al său. Vizibil năuc după „baia de mulţime”, Vigu a sunat retragerea. Era albastru la faţă şi, inevitabil, a urmat o şedinţă de „analiză”. Vinovaţii eram noi, toţi „scutierii”, pentru că nu formaserăm un zid protector în faţa celui expus. În mod cu totul special, a fost identificat şi un vinovat mai exotic, în persoana Filipinei, „şefa” de la tineret, care s-a arătat în faţa electoratului cu „tatuajele la vedere” şi „tocuri jignitor de înalte”. Drept pentru care a şi fost exclusă din programul deplăsarilor viitoare, fără alte explicaţii.

3 aprilie 2012 *

La Băneşti se profilează o „revoluţie a moralităţi” în politică. Consoarta primarului arestat C. Petre se pregăteşte să candideze, în echipament portocaliu, pentru prima funcţie rămasă vacantă în comună. Nu pot să cred! Pe de altă parte, nici USL-ul nu rupe gura târgului cu un fost miliţian (PSD) care îţi vorbeşte în şoaptă şi în prezenţa căruia ai sentimentul că trebuie să-ţi asiguri spatele.

La Poiana Câmpina, primarul Duţă nu pare deloc alarmat de eventuala confruntare cu Valjan, omul lui Serghei.

Doarme în bocanci şi cred că asta îl poate costa un eşec răsunător. Pare foarte sigur pe el, pesedistul, dar nu-l văd bine.

La Proviţa de Sus, Cosmoaica, femeie băţoasă, se simte în continuare pe cai mari. Devotată lui Serghei şi unsă cu toate alifiile, încă din vremea comuniştilor, primăreasa se laudă că o iubeşte poporul şi că are noul mandat deja în buzunar. Tot ce e posibil, pentru că USL este destul de slab reprezentat.

4 aprilie 2012 *

Partidul Poporului Dan Diaconescu se umflă ca un balon de săpun. Înfierbântaţi de zecile de mii de euro promise la televizor, anumiţi câmpineni au luat cu asalt sediul noului partid din strada Ana Ipătescu, unde fiecare poporean cu adeziune a primit câte un sac plin cu cartofi şi o plasă cu ceapă. Propaganda otevistă îşi face treaba! PPDD-ul are mari şanse să devină un vehicul politic ieftin şi sigur pentru mulţi oportunişti cu ştaif.

Ultimul nume vehiculat pentru a reprezenta acest partid în alegerile locale este cel al lui A. Piţigoi (în prezent consilier local din partea PIN), fiul cunoscutului doctor Leonida. Se limpezesc apele. Jucătorul a început să mute pe toată tabla.

52

Şedinţă fulger la „cartierul general”.

La ora stabilită am intrat în cabinetul 1, unde i-am găsit, surprinzător, doar pe Vigu şi pe Dănilă. Se discută un alt program de campanie. Schimbări radicale din mers. Agresivitatea lui Vigu duce lucrurile în derizoriu. Am preferat să tac. Dănilă scria de zor în agendă, după dictare. Nimic nou. Aşteptam să mai apară din colegi: Mirică, Rodiana, Mirel. Nu se întâmplă şi asta îmi dădea de gândit. Ce soi de scenetă se juca acolo? Aveam să aflu că una bine regizată. Vigu şi Dănilă îşi doreau să Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

clarifice o problemă foarte importantă şi anume ordinea pe lista USL a candidaţilor liberali pentru Consiliul Local. Evident că nu era normal să discutăm în trei o chestiune ce ţinea de o decizie colectivă, dar am lăsat sceneta să curgă, din curiozitate. Fără nicio introducere, Vigu a propus ca lista să înceapă cu el, să continue cu aghiotantul Dănilă, după care să urmez eu, Rodiana, Bolo de la P.C. şi eventual Mirică, pe un loc şase (respectiv doisprezece în algoritmul USL), puţin probabil de obţinut. Nu mă surprindea decât poziţia jignitoare faţă de Mirică şi într-o mică măsură complicitatea vizibilă dintre Vigu şi Dănilă. Am protestat şi am obţinut foarte uşor rocada între Mirică şi conservatorul B. Interesul lor era, de fapt, locul doi pentru Dănilă, pe care aş fi putut să-l revendic. Ştiam însă cu cine stau de vorbă şi am ales să le cânt în strună. Miza era puţin importantă. Odată uns pe locul doi, Dănilă arăta precum

Florin Severius FRĂŢILĂ

jokerul din cărţile de joc, vesel şi plin de zorzoane, iar Vigu ca o peţitoare mulţumită că a scăpat de cucuveaua nemăritată din casă. Se merită unul pe celălalt!

5 aprilie 2012 * Cum era de aşteptat, mica târguială de ieri a provocat nemulţumiri. Mirică vrea să renunţe, iar Rodiana se simte jignită.

La prânz, Vigu a sunat din nou adunarea.

De data asta ne-am întâlnit în formulă completă, toţi cei şase eligibili, cinci liberali şi un conservator. Discuţii sterile.

Fiecare a comentat atât cât a avut interes. Jocurile erau făcute cu dibăcie, iar nemulţumiţii se aflau în minoritate.

Dincolo de locul trei, toată lumea avea o problemă. Conservatorul B. (bine instruit de Vigu), a renunţat şi a închis litigiul.

Mirică rămâne în cărţi. A doua târguială s-a încheiat mult mai rapid decât speram.

6 aprilie 2012

Galele APLER - 12 octombrie 2010 Radu Voinescu a înmânat Premiul de critică lui Gherasim Rusu Togan Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

53

sociopinia

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA Bătrânul şi sistemul medical. Între Platon şi Rousseau „În orice naufragiu cel mai rău îmi pare de pasagerii de la clasa întâia.”

Mark Twain

Î

n 1944, în România ocupată de trupele sovietice, a avut loc o discuţie între o rudă de-a noastră, medic, şi un colonel medic din forţele de ocupaţie devenite aliate. Sovieticul era şocat de numărul mare de bătrâni pe care îi văzuse.

- Bine, bine, dar voi ce le faceţi, îi omorâţi?

- Nu, dispar de la sine. În Afganistan, până nu de mult, când migrai cu oile, treceai cursuri de apă rapide. Cei bătrâni, ce nu puteau înfrunta curentul, rămâneau de partea cealaltă a râului. Nu îi mai vedea nimeni niciodată.

La inuiţi când eşti prea bătrân, când nu mai poţi vâna foca, când devii o povară, ieşi din igloo şi dispari pentru totdeauna în viscol.

Populaţia binderwurs din India centrală îşi mânca bătrânii, gândind că acest act produce plăcere zeiţei Kali.

Lumea europeană este o lume prosperă (căci în alte părţi se moare real şi masiv de foame), dar care se află în faţa unei revoluţii demografice mondiale cu implicaţii economice majore (Wells N.).

Populaţia cu vârsta de peste 60 de ani sporeşte într-o proporţie ce depăşeşte orice alt grup populaţional, acest lucru având un dublu impact: modificarea structurii patologiilor cu care se confruntă

54

sistemul medical şi creşterea cantitativă şi calitativă a serviciilor ce i se pretind.

Sănătatea nu are preţ, dar are buget. Care trebuie să fie criteriile de acordare a serviciilor medicale? Ne aflăm în faţa unei dileme tip „Alegerea Sofiei”, roman despre lumea penitenciară, unde o mamă, pentru a nu-i muri ambii copii de foame, a trebuit să decidă care să moară şi care să trăiască?

Răspunsul legal ar fi simplu: valoarea fundamentală pe care o apărăm şi după care ne ghidăm este egalitatea.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, elaborată în 1948, convertind egalitatea în nondiscriminare condamnă orice discriminare bazată pe orişice consideraţie (sex, rasă, culoare, origine socială sau etnică, limbă, religie sau credinţe, particularităţi genetice, opinii politice sau de altă natură, avere, naştere, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală).

Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.) şi O.N.U. au condamnat orice formă a ceea ce accidentalii numesc ageism (consideraţii bazate pe vârstă) inclusiv cel aplicat administrării actului medical.

Constituţia României, în articolul 6, menţionează că „Nimeni nu este mai presus de lege”. Este o transpunere în lege a lui Aristotel, care susţinea „Justiţia înseamnă egalitate”. Numai că ce este de fapt egalitatea? Acest concept fundamental în universul moral al lumii Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

occidentale este din păcate unul din acele extrem de abstracte principii ce permit o interpretare multiplă, un ideal politic popular dar misterios (Giordano S.).

Platon, în Republica, a susţinut inegalitatea de fapt a oamenilor şi a arătat că aceştia trebuie trataţi nonegalitar, căci „Când egalitatea este administrată unor inegali rezultatul este inechitatea”.

Cu treizeci de ani înainte de Revoluţia franceză, J. J. Rousseau a arătat că oamenii sunt obiectiv inegali, dar beneficiază de egalitate morală (în drepturi şi convenţii).

Cine se va impune în algoritmele sistemului de sănătate? Care va fi raportul aplicării practice a inegalităţii de fapt a lui Platon versus egalitatea morală a lui J. J. Rousseau?

Inegalitatea lui Platon poate fi convertită în termeni de câştig în cantitatea şi calitatea vieţii.

Cei ce se ocupă de corelarea cost / eficienţă în actul medical au inventat şi o unitate de măsură a eficienţei bazată exact pe aceste elemente anume QALY (Quality Adjusted Life Year).

Este o metodă ce ar vrea să răspundă la întrebarea: este un an din viaţa unui tânăr laureat al premiului Nobel pentru fizică egal cu câştigul de un an de viaţă al unui ţigan octogenar boschetar beţiv cu ciroză alcoolică şi sifilis terţiar?

Omul poate lua în cunoştinţă de cauză decizii pe baza cărora să fie abilitat sau nu să emită pretenţii în raport cu societatea.

Aceste decizii sunt legate de sănătate direct (ţii dietă, eşti beţiv, eşti fumător, consumi droguri, duci o viaţă sexuală haotică şi neprotejată, ţi-ai ales o meserie potenţial invalidantă) sau indirect, legate de politica investirii veniturilor (ai o asigurare specială de sănătate, ai făcut copii ca să aibă cine să-ţi dea un pahar cu apă la bătrâneţe, ai economii stocate)”.

Opinia publică este din ce în ce mai solidară cu morala fabulei „Greierul şi furnica”, fiind prea puţin dispusă să susţină la nevoie pe cel inconştient sau pe cel nesimţit. Se consideră că individul trebuie făcut responsabil de efectele adverse asupra sănătăţii ce îi revin total sau parţial prin opţiuni voluntare în cunoştinţă de cauză (Daniels N.).

Cel ce şi-a îngropat talanţii sănătăţii şi şi-a vândut poftelor „dreptul de prim născut” nu poate emite pretenţii morale societăţii.

După unii, egalitatea ar însemna egalizarea lungimii de viaţă a populaţiei.

Adică, fiecare să avem dreptul de a trăi cam acelaşi număr de zile.

Problema este cine e cu metru şi cum socoteşte. Cum să reuşim să-l păcălim pe Dumnezeu, care ne-a făcut inegali?

Alţii au spus că ar trebui să procedăm ca pe vremea comunismului la „Alimentara”, ouăle trebuie să ajungă la toţi, deci se dă doar câte un carton.

Sistemul de sănătate ar trebui să distribuie cea mai mare cantitate şi calitate de viaţă unui număr cât mai mare de persoane, o idee utilitaristă. „Aflaţi sub capacitatea medie de a beneficia” este o abordare discriminatorie condamnabilă sau un realism justificat în alocarea mijloacelor în cadrul politicii sanitare?

Să încercăm să împărţim dreptate şi egalitate taxând calitatea vieţii, durata presupusă a vieţii ce ar mai putea fi trăită şi zilele deja scurse ale acesteia? (Williams A.).

Să aibă zilele unuia mai multă valoare decât zilele altuia?

Să aibă revendicarea sănătăţii o greutate diferită de la individ la individ?

Ca să încurce şi mai mult lucrurile, ziua cronologică nu este egală cu ziua psihologică.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

55

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

Timpul are o scurgere şi o valoare diferită şi în funcţie de vârstă şi în funcţie de individ. Durata timpului nu concordă cu valoarea lui aşa cum o trăieşte un individ concret.

O abordare pe coeficienţi de valoare (şi de scăzământ la alocare de resurse comunitare de sănătate) ar impune, prin simetrie, ca uciderea unui bătrân să fie pedepsită cu mai puţini ani de închisoare ca uciderea unui tânăr.

Chiar dacă judecătorul gândeşte aşa nu va îndrăzni niciodată să oficializeze faptul într-un text de lege.

Pe de altă parte, a accepta diferenţierea de alocare de mijloace ar însemna a angaja omenirea pe calea pe care bioetica o numeşte „toboganul alunecos”.

Când tovarăşul Stalin a trimis chiaburii în Gulag, ţăranul simplu s-a bucurat.

Chiaburul era doar semenul său care a reuşit mai bine economic, lucru de neiertat. Numai că după chiaburi a venit rândul ţăranilor simpli să călătorească în vagon plumbuit spre Cercul polar.

Măsuri de genul QALY sunt ca revoluţiile ce îşi devorează copiii.

Dacă discriminezi pe cei de peste 70 de ani şi ei dispar, grupul de 50-60 rămâne ultimul vagon al trenului. Şi tot aşa. Este un proces ce generează apetituri autroîntreţinute şi cere victime.

Dreptul individului la grije, respect şi protecţie din partea societăţii nu se modifică în raport cu vârsta şi durata de viaţă estimată în viitor (Harris J.).

Un text fundamental privind relaţia dintre individ şi stat, contractul încheiat între aceştia este Leviathanul lui Thomas Hobbes.

Deşi scris în 1651 textul, îşi păstrează şi astăzi actualitatea: „Obligaţiile indivizilor faţă de suveran durează atât şi nu mai mult cât durează

puterea adică capacitatea puterii de a-şi proteja cetăţenii”.

Primul pericol la care este expus astăzi cetăţeanul, problemele reale pe care le are de înfruntat, este ansamblul boalăaccident-sărăcie.

Bugetul sănătăţii este mai important decât bugetul militar, cel al apărării (Harris J.). În raportul cu statul, în materie de obligaţii suntem toţi egali, suntem cu toţii la fel de supuşi legii. Natura contractului social presupune reciprocitate, statul să ne trateze ca pe subiecţi egali indiferent de câţi ani am trăit, câţi ani mai avem prezumabil de trăit, câte boli ne rod şi cât de vinovaţi am fi de a le fi contractat.

Bătrânul era obiectul urii pe vremea cozilor la alimente din epoca Ceauşescu (ăsta are timp de pierdut, noi avem serviciu!).

Bătrânul este discriminat în accesul la serviciile medicale afirmă, Departamentul de Sănătate englez (mai sincer decât alţii).

Filmul românesc „Moartea domnului Lăzărescu”, laureat cu numeroase premii internaţionale este tocmai moartea (evitabilă) a unui bătrân, nu în reavoinţa generală, ci în indiferenţa obosită a societăţii.

Rusul susţine că „bătrâneţea nu este un păcat, da-i o mare porcărie”.

Totul este să nu amplificăm porcăria psiho-biologică cu porcării sociale.

Pe de altă parte, omul a fost dotat ca sistem de modulare cu bunul simţ.

Există şi extrema ilogică a încrâncenării terapeutice (acharnement theraupetique zice francezul). Şi aici, ca şi în alte multe situaţii de viaţă, răspunsul ni-l dau moraliştii francezi.

Ce era pentru om valabil în secolul XVII este valabil şi astăzi. „O boală lungă pare aşezată între viaţă

56

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

şi moarte pentru a consola atât pe cei ce mor cât şi pe cei ce rămân”. (Jean de la Bruyere).

La împlinirea vârstei de 90 de ani, scriitorul (şi medicul) englez Somerset Maugham declara cu ocazia sărbătoririi sale: „Sunt bolnav de acest fel de viaţă.

Greutatea şi tristeţea bătrâneţii sunt intolerabile. M-am plimbat mână în mână cu moartea şi mâna morţii era mai caldă decât a mea. Nu mai vreau să trăiesc.”

Clericul şi scriitorul englez Thomas Fuller scria în secolul XVIII: „Când nu mai putem a ne reţine viaţa, ea face o uşoară şi onestă trecere spre a ne părăsi”. „Lăudat fii, Doamne, pentru sora noastră moartea trupului căreia nici unul dintre cei trăitori nu i se poate sustrage” (Francisc de Assisi, „Cantica creaturilor”).

A fi schilod este uneori calea regală a marilor vocaţii ignorate.

Ce absolvent de liceu nu a auzit de Claude Bernard?

Născut pe vremea când Napoleon tocmai se retrăsese din Rusia după ce îşi pierduse armata şi mort la un an după ce Franţa fusese învinsă de către Prusia şi devenise republică, Claude Bernard a fost pentru fiziologia şi farmacologia modernă ceea ce a reprezentat Sfântul Pavel pentru creştinism.

Este un om care indirect a influenţat viaţa fiecăruia dintre noi.

Bernard era un farmacist care îşi vedea destinul în literatură. Scria tragedii.

Dumnezeu a vrut să fie mai mult decât un Racine sau un Corneille.

Eşuând în literatură, Claude Bernard s-a apucat de medicină. A avut şi un maestru celebru, dar mult mai puţin celebru decât avea să devină elevul. În medicină a descoperit rolul ficatului şi muşchiului în raport cu zaharurile, nervii vasomotori, rolul sucurilor pancreatice în digestie şi a lămurit o problemă practică preluată ulterior de anestezie – curarele.

Scriitorul eşuat s-a dovedit a fi omul unei extreme libertăţi spirituale. Iată ce scria Bernard în 1865 în „Introducere în studiul medicinii experimentale”: Să încercăm să distrugem piedicile pe care ni le impun sistemele filosofice şi ştiinţifice aşa cum am zdrobi lanţurile sclaviei intelectuale. Sistemele tind să aservească spiritul uman.

Frederic William Hewitt este al treilea anestezist ca importanţă din secolul XIX. Hewitt a absolvit în 1882 facultatea de medicină St. George din Londra. Visul său era să facă medicină internă dar a fost împiedicat de infirmitate.

Avea retinopatie gravă – nu scria, doar dicta; nu citea, i se citea.

Nicolae BACALBAŞA Bonsai

B

onsaiul este fiul setei. Un arbore torturat prin însetare, prin limitarea brutală a ofertei de apă, obligat să devină un pitic, compensează oroarea la care îl supune omul prin frumuseţe.

Este o cale „per aspera ad astra” a biologicului.

Homer se pare că a fost orb, Borges a fost sigur orb, Bethowen a fost surd la sfârşitul vieţii, Ştefan Luchian cu antebraţul paretic picta cu pensula fixată asemeni unei atele.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

57

Nicolae BACALBAŞA

Nicolae BACALBAŞA

La trei ani de la absolvirea facultăţii devine anestezist la Charing Cross Hospital, la Spitalul dentar din Londra şi apoi la Spitalul St. George.

Hewitt este unul din părinţii anesteziei inhalatorii, el fiind cel ce a propus şi realizat tehnic suplimentarea protoxidului de azot cu oxigen. În 1888, infirmul vizual publică „Metode elective pentru a administra protoxidul de azot şi eterul”, iar în 1893 „Anestezicele şi administrarea lor”.

Cu paisprezece ani înainte de a muri, după ce anesteziază pe regele Eduard VII, „orbul” este decorat cu ordinul Victoria, iar cu patru ani înainte de moarte, înnobilat.

Arthur Guedel (1883-1956), la vârsta de 13 ani pierde trei degete de la mâna dreaptă. A devenit un infirm acru revoltat pe viaţă?

Nu, Guedel a ajuns un pianist talentat (în 7 degete) şi unul dintre părinţii anesteziei (a inventat balonetul sondei traheale, pipa faringiană ce îi poartă numele, a fundamentat sistematizarea semnelor în anestezia inhalatorie).

Arthur Guyton! Cine nu i-a citit cărţile de fiziologie?

Este autorul unei biblii medicale.

Nu se pregătea pentru aşa ceva.

Terminase Harvard Medical School, învăţa neurochirurgia.

Lovit de poliomielită a devenit un

handicapat în cârje.

O mână îi era paralizată, nu putea nici măcar scrie, nu numai să opereze.

Guyton se mută în orăşelul Jakson, Mississippi, care devine o Mecca a fiziologiei.

Neputând scrie, a dictat o proză ştiinţifică aproape perfectă, creând cele mai complete, sofisticate, mereu actualizate şi mai vândute cărţi de fiziologie ale epocii sale.

Guyton a avut contribuţii uriaşe în teoria şocului şi a integrării fiziologice a organismului. În Normandia anului 1944, în corpul de debarcare anglo-american, la vârsta de 24 de ani Francois Jacob a pierdut chirurgia şi a cucerit premiul Nobel.

Grav rănit pe front, a trebuit să renunţe la o carieră chirurgicală şi să se ocupe de studiul biologiei fundamentale.

La Institutul Pasteur, în laboratorul lui André Lwoff, studiază cu Jaques Monod genetica bacteriilor. În 1964, la Collège de France, pentru el este creată o catedră de genetică celulară, iar peste un an cei trei primesc Premiul Nobel.

Se spune că tot răul este spre bine şi că neumblate sunt căile Domnului.

Cine nu are schilozi şi eşuaţi să-şi cumpere!

58

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

historia mirabilis

Puiu SORIN

Marian DULĂ Portret de erou: Puiu Sorin

P

uiu Sorin s-a născut în Câmpina, la 25.10.1970. Părinţii, Ana şi Ştefan, au avut doi băieţi: Marius, născut în 1967, şi Sorin. Părinţii s-au ocupat de creşterea şi educaţia lor, i-au îndrumat în viaţă, oferindu-le ce e mai bun.

Marius a urmat cursurile Liceului Militar de Marină, din Constanta, apoi ale Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, pe care a absolvit-o în 1991, la Facultatea de Marină Militară, specializarea Navigaţie, Hidrografie şi Echipamente Navale.

Familia a locuit în str. Rahovei, la numărul 28, până când Sorin a împlinit 3 ani. Apoi s-au mutat în strada Eroilor, nr. 2, la bloc. Tatăl lucra la Uzinele Neptun, din Câmpina, controlor CTC, iar mama, asistent medical la Spitalul Municipal Câmpina.

Sorin a urmat cursurile primare şi generale la Şcoala Generală nr. 2, din centrul oraşului. A fost la clasa B, unde dirigintă era profesoara de limba franceză, doamna Pop. După absolvire, împreună cu alţi colegi, Sorin s-a înscris la Liceul Industrial nr. 1 din Câmpina.

Conducerea liceului era asigurată de Aurelia Filip, director plin, Viorica Iancu şi Iuliana Ene, directoare adjuncte. În ultimul an de liceu, 1988/1089, a făcut parte din clasa XII M1, specializarea Mecanic motoare cu combustie internă.

Echipa de profesori a fost condusă de diriginte Leescu Raluca.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Ciprian - Dragoş Tureac mărturiseşte: „Am crescut în generaţii apropiate... parcă-l văd... un tânăr frumos, bruneţel, foarte cuminte, cu bun simţ...”

Tot despre anii de liceu am aflat că vara, locul de distracţie al colegilor era barajul Paltinul, unde mergeau vinerea cu cortul. Înotau, pescuiau şi se distrau de minune. În clasele a XI-a şi a XII-a a avut coleg de bancă pe Dragoş Nisipeanu. Sorin era un băiat calculat. Îi plăcea să poarte costum negru, cămaşă albă şi cravată din piele. Uneori chiuleau de la ore şi mergeau pe Bulevard, la Gura Leului şi cântau cu chitara. În drum spre casă se mai opreau şi la terasa Muntenia şi beau bere la halbă (ce timpuri, Doamne !). Erau câţiva într-un cerc de prieteni, care zilnic născoceau câte ceva.

Cătălin Stanciu ne povesteşte: „Am 59

Puiu SORIN

Puiu SORIN

fost colegi de clasă în liceu, clasele XI-XII. Eram prieteni foarte buni, lui Sorin îi plăcea foarte mult melodia „Fata din vis”, cântată de formaţia Compact. Obişnuia ca din tălpile de la diferiţi tenişi uzaţi să ne facă espadrile. Îmi aduc aminte că într-o zi am chiulit de la şcoală să mergem să cumpărăm un disc de muzică, de la magazinul Foto-muzica. A fost un mare om, mare valoare, mare caracter. Singur a vrut să meargă la paraşutişti. El avea brevet dinainte să plece în armată, a insistat la centrul de încorporare (de la Comisariatul Militar n.n.) să meargă la paraşutişti. În vacanţele de vară, după împlinirea vârstei de 16 ani, a participat la instruirile din cadrul Pregătirii Tineretului pentru Apărarea Patriei. În cadrul acestei pregătiri a fost în tabere de iniţiere în paraşutism, la Cluj, în anii 1987 şi 1988.

Aici a fost pregătit de instructorul Căpraru. Pasiunea pentru paraşutism era puternică, iar Sorin avea un caracter puternic. L-a impresionat acea experienţă.

Despre anii de liceu am cules câteva relatări.

Sichim Alin: „Un tip nemaipomenit! Era şi un bun croitor. Mie mi-a modificat geaca de iarnă şi mi-a făcut o pereche de espadrile! Am plecat în acelaşi an în armată. Păcat, el nu s-a mai întors!

Dumnezeu să-l odihnească!”

Gabi Citea: „Şi eu am fost atunci în acea tabără, la Cluj. Acolo l-am cunoscut pe Sorin Puiu, în 1987. Nu pot uita acele zile frumoase!!! Am fotografii din acele vremuri, cu noi, în tabăra de paraşutism!

Ne-am avut chiar foarte bine, parcă ieri s-a întâmplat totul. Cât de repede trec anii!!”

IPU era porecla lui, aşa îi spuneau prietenii apropiaţi. Brevetul de paraşutist

sportiv l-a obţinut în 1987. Ce zile frumoase!

Un coleg îşi aminteşte că fuma pe atunci, în ultimul an de liceu, şi ca să nu-i vadă profesorii se duceau într-un colţ, în curtea liceului. Spre nenorocul lor, i-a prins secretarul UTC, tov. Lăcătuş şi i-a pus să mănânce ţigările. Zicea că dau foc la şcoală. Pe ei îi bufnea râsul fiindcă ei fumau exact lângă gardul de la pompieri (panoul de stins incendiu n.n.), cum să dea foc la şcoală!

Despre banchetul de absolvire a liceului se povestesc următoarele: Iniţial, banchetul pentru toţi absolvenţii de liceu, promoţia 1989, Petrol şi Gaze, s-a organizat la Sinaia, la un restaurant. Dar în clasa lui Sorin aveau o colegă care locuia în Sinaia, iar unul dintre părinţii ei avea o relaţie la cabana Furnica. Aşa că s-au vorbit colegii, înainte cu aproximativ două luni, şi au închiriat cabana. Erau numai prieteni apropiaţi, în jur de 20 de persoane. După terminarea banchetului la restaurant, s-au retras în această cabană pentru a petrece. Erau toţi majori. Ipu (Sorin) avea o prietenă, pe care o chema Lili şi era din Poiana Câmpina. Erau prieteni apropiaţi, un fel de iubiţi. În primăvara anului 1989, până la terminarea liceului, a fost recrutat de Comisariatul Judeţean Prahova. În luna octombrie a fost încorporat, în baza instruirii ca paraşutist sportiv, la Unitatea Militară 01842 Titu (Boteni), împreună cu un camarad din comuna Cornu.

La Unitatea Militară 01842 Titu (Regimentul 64 Paraşutişti) a fost încadrat la Compania Antitanc, urmând să se instruiască pe aruncătoarele antitanc AG 9. Sorin Puiu a fost un camarad bun, demn, modest.

60

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Puiu SORIN

Puiu SORIN

La unitatea militară au executat activităţi gospodăreşti: descărcat cărbuni pentru centrala termică a cazărmii, descărcat şi triat varză şi cartofi pentru depozitul de alimente. Către sfârşitul lunii noiembrie a depus Jurământul Militar. Ana şi Ştefan, părinţii lui Sorin, au fost martorii înălţătorului eveniment, când soldatul Puiu Sorin s-a legat să-şi apere ţara „chiar cu preţul vieţii”. „Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei înscrisă în Constituţie, eu soldat Puiu Sorin, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste.

Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace cât şi în timp de război.

Jur să nu-mi precupeţesc sângele şi viaţa pentru a apăra pământul strămoşesc, independenţa şi suveranitatea patriei, cauza socialismului.

Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România”.

Textul Jurământului militar era prevăzut în Legea nr.14 din 28 decembrie 1972, publicată în B.O. nr. 160 din 29 decembrie 1972. În armată s-a împrietenit cu un camarad din Braşov, căruia îi povestea despre familie, prietenii lăsaţi la Câmpina, despre aspiraţiile lui. Îşi împărţeau darurile primite de la părinţi în pachetele primite prin poştă. În cazarmă au continuat muncile în condiţii grele pentru Sorin şi cu o igienă modestă, cu haine murdare, dar şi pregătirea pentru trageri cu armamentul din dotare, pistolul mitralieră.

Iată ce povesteşte Cătălin Stanciu, fost coleg de clasă: „La sfârşitul lunii noiembrie 1989 a venit acasă în permisie; era tuns numărul zero. Ne-am întâlnit la discoteca de la Casa Tineretului. Era foarte fericit şi plin de viaţă.” În preajma Crăciunului 1989, sâmbăta, familia Puiu a tăiat un porc, pe care-l crescuse într-o gospodărie anexă. L-a adus în preajma locuinţei de la bloc, spre a-l pârli şi a-l transa pentru preparatele tradiţionale de sărbători. Pe la 12-13.00 s-au pomenit cu Sorin că-i surprinde la activităţile plăcute de pregătire a pomenii porcului. Tatăl l-a întrebat dacă stă mult acasă, iar Sorin a mărturisit că duminică va pleca la unitate. Mama, Ana, a constatat că băiatul a întârziat de la gară, în caz că a venit cu trenul care soseşte regulat în gara Câmpina. Sorin a spus că a coborât cu două staţii mai devreme, la „Ciorapi”, pentru a mai străbate oraşul Câmpina pe jos, până acasă.

Seara a mărturisit tatălui că aflase ceva despre mişcarea de la Timişoara, dar nu au dat importanţă. Mama i-a curăţat hainele, care nu arătau prea curate. A doua zi a plecat îmbrăţişând şi sărutând părinţii. Avea să fie pentru ultima oară.

La Regimentul 64 Paraşutişti s-a dat alarma în după amiaza zilei de duminică, 17 decembrie 1989. S-a trecut la paza cazărmii.

Căpitanul (mai târziu maiorul) Gheorghe Boeru, şeful grupului de paraşutişti care a acţionat la Palatul Republicii şi la hotelul „Bucureşti” relatează, în revista „România Pitorească” nr. 2 din 1990, următoarele: „…Am venit cu elicopterele la Otopeni.

Ordinul de luptă l-am primit când eram în aer. Era în 22 decembrie. Trebuia să ocupăm Palatul Republicii, de unde

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

61

Puiu SORIN

Puiu SORIN

începuse să se tragă asupra poporului. Îmbarcaţi în maşini, goneam spre Piaţa Palatului. La Arcul de Triumf ne-am întâlnit cu coloane uriaşe de oameni.

Grăbeau spre Televiziune, într-acolo a apucat-o şi un grup de-al nostru.

Era aproape ora 20 când am sosit lângă Palat. În marea piaţă tălăzuia o mulţime imensă. Mai ales tineri. «Nu ne este frică!

Nu plecăm de aici!» scandau. Din Palat se trăgea, nu glumă. Când am debarcat din maşini am încremenit: «Armata e cu noi!» vuia văzduhul. Mulţi cădeau sub gloanţe. …am început să dau ordine de luptă, să împart paraşutiştii pe grupe, să numesc comandanţii acestora, agenţii de legătură.

Din Palat, din Biblioteca Centrală Universitară, din alte clădiri, se trăgea cumplit în noapte – cu trasoare, cu arme automate uşoare, cu mitraliere. Tancuri îşi făceau loc prin mulţime. …Când am pătruns în Palat a căzut primul dintre noi, răpus de o lungă rafală de mitralieră. Soldatul Sorin Ştefan Puiu, un om minunat, inteligent, un ostaş exemplar. Se trăgea asupra noastră din balcoane, din coridoare, de după uşi.

Pierdusem orice legătură între noi, era un moment critic – am dat un semnal – şi din clipa aceea fiecare avea să lupte pe cont propriu, să se apere şi să atace singur.”

Afirmaţiile sunt parţial reale, ele sunt contestate de tatăl lui Sorin, Puiu Ştefan.

Părinţii nu au ştiut nimic despre Sorin, ce făcea el la unitate.

Pe 25 decembrie, seara, au fost informaţi prin telefon că Sorin este rănit. S-au urcat în maşină şi au plecat la Boteni, la unitate, spre a primi mai multe informaţii. În apropierea cazărmii au fost opriţi de o patrulă de Gărzi Patriotice, care i-a informat că mai sunt „bariere” şi patrule până la unitatea

militară şi, cum era noapte, puteau fi împuşcaţi. Aşa că Ana şi Ştefan s-au înapoiat în localitate şi de la Primărie au telefonat la unitatea militară. Au fost sfătuiţi să se înapoieze acasă şi să revină a doua zi. Au revenit şi nici atunci nu şiau putut vedea băiatul, în schimb au fost înştiinţaţi că Sorin a decedat.

Sâmbăta, 30 decembrie 1989, după ce au fost preveniţi de reprezentantul unităţii, sicriul cu trupul lui Sorin a fost adus în Câmpina cu un autocamion militar, însoţit de garda de onoare. Sorin fusese rănit, la cap, de cel puţin două gloanţe. A fost dus la Spitalul Militar Central şi operat la craniu. A fost împuşcat pe 22 decembrie, seara, iar pe 26 decembrie s-a eliberat certificatul de deces. După deces a fost adus în cazarmă unde, împreună cu cei zece paraşutişti ucişi la Televiziune, au fost pregătiţi de înmormântare. S-a luat măsura de a fi transportaţi fiecare la domiciliul său, spre a evita aglomerarea de oameni în suferinţă şi cu multe întrebări, la sediul unităţii militare.

Duminică, 31 decembrie, Sorin a fost înmormântat în Cimitirul Eroilor. Strada Eroilor s-a umplut de lume: rude, prieteni, vecini, colegi de liceu, colegi de serviciu ai părinţilor. Cortegiul a străbătut oraşul în plânsetele şi lacrimile celor care-l însoţeau pe ultimul drum pe Sorin Puiu.

Iată ce ne spune Cătălin Stanciu, prietenul lui Sorin: „Să vorbim de înmormântare, este foarte trist. Am fost la înmormântarea lui. A fost strada plină de lume atunci. Se numea strada Eroilor, parcă a fost un destin. Eu în ianuarie am plecat militar la comandamentul marinei. Aici am avut ocazia să-l cunosc mai bine pe fratele lui, Marius, care era ofiţer la marina

62

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Puiu SORIN

Puiu SORIN

militară. Îmi era aşa de greu când vorbeam cu el parcă îl vedeam pe IPU. Încercam amândoi să evităm discuţia despre Sorin, parcă ne era frică.”

Unul dintre camarazii săi de arme, Zafiu Sebastian, la peste 25 de ani de la evenimentele tragice de la Bucuresti, declară: „Puiu Sorin... unul din cei mai buni camarazi de arme de la Compania Antitanc... ONOARE ȘI MÂNDRIE că i-am fost camarad de arme”.

După doi ani de la înmormântare s-a luat măsura realizării de monumente de marmură, unitare, pentru cei patru eroi din decembrie 1989: Oncioiu Petre, Oprescu Adrian, Puiu Sorin şi Grigorescu Ilinca Ruxandra. Semnele de căpătâi au fost executate la Întreprinderea Marmura, din Bucureşti. Ştefan Puiu, tatăl lui Sorin, a făcut drumuri dese la Bucureşti pentru urmărirea lucrărilor. Plăcile de marmură au fost transportate în Câmpina cu autocamion militar pus la dispoziţie de unitatea de jandarmi din Câmpina.

Pe placa de marmură din Cimitirul de Onoare al Eroilor municipiului Câmpina este scris: DRAGUL NOSTRU SORINEL, ULTIMUL TĂU DRUM ACASĂ AU FOST ŞI ULTIMELE TALE CUVINTE: „AM VENIT SĂ VĂ VĂD, CĂ MI-E TARE DOR DE VOI, DE CASĂ, DE ORAŞ ŞI DE PRIETENI, CĂCI NU SE ŞTIE DACĂ VĂ MAI VĂD”. ŞI AI AVUT DREPTATE, NE-AI PĂRĂSIT PENTRU TOTDEAUNA. – VIAŢA E PREA SCURTĂ PENTRU A TE BUCURA DE BUCURIILE EI ŞI PREA LUNGĂ PENTRU A ÎNDURA SUFERINŢELE EI. PĂRINŢII ŞI FRATELE NU TE VOM UITA Prin Decretul nr. 30 din 20 februarie 1992, lui Sorin Puiu i s-a conferit Titlul de

Erou-Martir al Revoluţiei Române din decembrie 1989.

ROMÂNIA BREVET Prin decretul Nr. 30 din 20 februarie 1992 se conferă post mortem sublocotenentului PUIU SORIN născut la 25/10/1970 în Câmpina, Prahova, fiul lui Ştefan si Ana Titlul de EROU – MARTIR AL REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989 în semn de omagiu pentru jertfa adusă în Revoluţia din decembrie 1989 PRESEDINTELE ROMANIEI Ss. indescifrabil

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Găsim numele lui Puiu Sorin pe monumentul eroilor paraşutişti din curtea Televiziunii Române, unde sunt înscrise numele: Stimaţi şi respectaţi eroii noştri Cpt. (P.M.) DRAGOMIRESCU LIVIU Lt. maj. VOICA CONSTANTIN Slt. (P.M.) BARBU PETRE MARIAN Slt. (P.M.) MATEI PETRISOR Slt. (P.M.) BARBU MIHAIL Slt. (P.M.) CRISTEA ADRIAN Slt. (P.M.) DIMA GABRIEL Slt. (P.M.) NAE ION Slt. (P.M.) PUIU SORIN Slt. (P.M.) DRĂGUŢ ADRIAN Slt. (P.M.) PREDA DĂNUŢ Slt. (P.M.) CRIHANA LEONETE Glorie eternă paraşutiştilor militari căzuţi în luptele din Decembrie ’89 în Bucureşti Fosta stradă Eroilor din municipiul Câmpina, pe care a locuit Sorin, poartă acum numele „Slt. Erou Puiu Sorin”.

63

historia mirabilis

Câmpina

Alin CIUPALĂ

din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării istorice a acestui prea frumos oraş”. În lucrarea această fundamentală pentru istoria câmpineană, autorul menţionează că s-a folosit de arhiva Doamnei Contese de Blome, născută Ştirbei, proprietara moşiei CâmpinaVoila, în care a găsit documente inedite.

Pentru datarea primei atestări documentare însă, el a extras informaţii de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu adoptiv) extrage din „Istoria şi comerciul Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina un negustor încărcat cu marfă din Braşov: „cuţite, pânză de Nuremberg, şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri, săgeţi (...), iar câmpinenii vindeau la Braşov boi, vaci şi ceară”. În continuare, Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae Iorga – „Istoria comerţului românesc” (vol. I, Văleni de Munte, 1915), altă mărturie: „Încă de pe la 1500 un Mansul, Şerban şi Costea, negustor din Câmpina, duceau saşilor vecini mai ales ceară”.

Dl. Cratochvil, în documentul pe care îl aduce, se referă la acest Mansul (posibil Manea), dar nu precizează cum a ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece Iorga plasează documentul cu trei ani mai devreme. Este firesc să-i acordăm mai multă încredere lui Nicolae Iorga, care a răscolit ani de zile cele mai importante arhive din ţară. În concluzie, autorităţile locale, oamenii de cultură, câmpinenii, ar trebui să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a oraşului, poate şi într-un anotimp şi într-un cadru mai larg decât cel permis la începutul lui ianuarie, care vine după o grămadă de sărbători.

Istoria Câmpinei în date şi citate

P

e 8 ianuarie se aniversează an de an prima atestare documentară a localităţii noastre. Data de 8 ianuarie a devenit astfel ziua când sărbătorim oraşul. Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive.

Am găsit un document, publicat în presa anilor ‘50, în care se menţionează: „1472.

Johann Geheimhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri”. Cercetătorii care se vor ocupa în viitor de istoria oraşului vor mai găsi şi alte documente anterioare anului 1503.

Dl. Silviu Cratochvil în Monografia domniei sale, dur criticată de severul publicist Ion Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: „Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 1/4 solvit florin 1, asprii 34” datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu în „Monografia oraşului Câmpina - istoric şi documente”, în a cărui prefaţă autorul mărturiseşte: „Lucrarea de faţă am făcut-o mânat de un singur gând, anume, de a înfăţişa - cred - tuturor, şi mai ales celor 64

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Informaţii despre Câmpina găsim destul de puţine. Tot Stoica Teodorescu ne spune că satul Câmpina se afla pe un drum, o cale comercială, cea mai scurtă legătură între Ţara Românească şi Braşov.

El publică un document, datat 9 ianuarie 1593, al domnitorului Alexandru Voievod (Alexandru cel Rău, înaintaşul lui Mihai Viteazul), care pomeneşte de Vama de la Câmpina, care cu timpul va ajunge cea mai importantă vamă sau schelă a Ţării Româneşti, furnizând cele mai multe venituri la visterie. Pe la 1640, în Câmpina se afla reşedinţa vătafului de plai care avea misiunea să păzească drumurile spre Transilvania.

Nu trece mult şi satul devine târg, la 1660. Târgul Câmpina avea vătaf, vameş şi pe la 1663 era o aşezare puternică, cu prăvălii permanente, cu zi de târg săptămânal.

Vama de la Câmpina s-a desfiinţat în 1860, când se mută la Predeal. Boierii câmpineni care de generaţii au stăpânit moşia Câmpina şi moşia Curiacu, numită ulterior Câmpina cea mică sau Câmpiniţa, îşi vând proprietăţile din oraş lui Ştefan Burki „pământean” (localnic) pentru suma de 40.000 lei galbeni, vânzare întărită de domnitorul Al. Ioan Cuza, care a notat pe act „spre paşnică stăpânire cumpărătorului”. Peste patru ani, 1864, Ştefan Burki vinde Prinţului Ştirbei la preţ de 40.000 galbeni împărăteşti cesaro-crăeşti. Prinţul Ştirbei mai cumpără şi de la boierii Băicoianu partea lor din moşia Câmpina, Şotrile, Lunca Mare, împreună cu târgul aşezat pe ea, devenind astfel proprietar pe întreaga moşie a Câmpinei, unde îşi construieşte o reşedinţă în centrul oraşului (dărâmată fără niciun pic de

respect pentru istoria locală după 1990, când pe locul ei s-a construit o sală de sport) şi un castel de vânătoare în pădurea de la Voila.

Din 1864, Câmpina este recunoscută oficial oraş.

Alte date interesante despre evoluţia urbei noastre de la sat spre oraş găsim în lucrarea „Târguri şi Oraşe” (1915) a lui G. M. Petrescu-Sava, care ne spune: „Încă de la 1674 drumul Prahovei se numea «drumul Câmpinei», «scală de neguţători». Era târg săptămânal, cu vamă încă din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Oraş în tot cursul secolului XVIII, reprezentat peste tot în hărţi deopotrivă cu Ploieşti. În 1830, Câmpina avea 174 de case. În 1860, avea 626 familii. În 1899, avea 3779 de locuitori.

Azi, după eflorescenţa neaşteptată a sondelor, Câmpina are o populaţie de 14.000 locuitori”.

Informaţii preţioase găsim într-o lucrare, raritate bibliofilă, prima enciclopedie românească care apare la Sibiu în 1898, sub auspiciile „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”. Lucrarea în trei tomuri masive îl are autor pe dr. C. Diaconovich.

Tomul I din „Enciclopedia Română” cuprinde 10.401 articole cu 9 hărţi, planuri şi ilustraţiuni în text. Reproducem integral articolul despre Câmpina: „Câmpina, com. urb. în România, j.

Prahova, situată pe un platou între râurile Prahova, Doftana şi pereul Câmpiniţa. Staţiunea liniei ferate Predeal - Ploiesci. E însemnată ca staţiune balneară şi pentru terenurile sale petrolifere, peste care se află aproape 100 guri (puţuri) din cari se scoate petroleul. Comuna are peste 3000

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

65

Câmpina

Câmpina

locuitori. C.[âmpina] are o judecătorie de ocol, subprefectură, o mare fabrică de gaz şi parafină, o fabrică de cărămidă, patru biserici şi două şcoale; un spital al fundaţiunei «Lahovari - Arsachi».

(Donaţia către oraş a boierilor Lahovari a fost demolată recent şi înlocuită cu o clădire urâtă, unde îşi are sediul Ocolul Silvic - n.r.) (...). Câmpina, staţiune balneară. Isvoarele nu sunt captate, aşa că stabilimentul dispune de puţină apă.

Printr-o captare serioasă însă s-ar putea întruni un volum suficient, deoarece la o adâncime nu tocmai mare platoul

Braşov venea în fiecare vară; bucurescenii alergau aici în număr mare, mulţi zidiseră case (între alţii şi Heliade Rădulescu). Prin situaţiunea sa şi prin apropierea de Bucuresci, C.[âmpina] ar putea să aibă un viitor sigur, căci isvoarele sunt din cele mai bune. Analiza arată o reacţie uşor alcalină, prezenţa acidelor carbonice, sulfurice şi clorhidrice cu base de calce, magesie şi potas. Clima e dulce şi mai puţin variată ca în alte localităţi muntoase. Aici îşi caută vindecarea bolnavii de reumatisme, boale de piele, afecţiuni uterine”.

Prinţii moştenitori Ferdinand şi Maria veneau vara la cură la Câmpina.

Vorbind de familia boierilor Câmpineanu, găsim în această laborioasă enciclopedie şi o genealogie a acesteia. „Câmpineanu. Familie boierească română. Primul purtând acest nume este Vasile C. căpitanul, omorât în 1659 de Michnea Vodă împreună cu socrul său şi alţi boieri pentru că se împotrivise la o poruncă domnească.

Drăghici C. e în 1705 capucehaia (trimisul Domnului) la Ţarigrad. Doi câmpineni figurează pe lista boierilor mari în 1718: Manta C. mare căpitan şi fiul său Pârvu.

Dintr-un al doilea fiul al căpitanului, anume Pavel, s-a născut Pantazi C. Acesta se căsători cu fiica lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir. Are un rol în afacerile ţerii, având rangul de mare clucer. După cum se găsesc într-un act pe la 1764 murise lăsând doi băieţi, Scarlat şi Constantin.

Stolnicul Scarlat Constantin în 1785, ispavnic de Buzău, în relaţiuni rele cu Mavrogheni (domnitorul - n.r.), acesta exilează pe soţia boierului, anume Luxandra, la închisoarea Edicule din

Câmpina este pătruns de ape sulfuroase subterane. În comparaţie cu trecutul, Câmpina se află în decadenţă. Înainte de 1857 era aici un stabiliment de idroterapie bine usitat, condus de Hatschek, care învăţase această specialitate la Grafenberg, sub direcţiunea lui Priesnitz, fiind primul care introduce acest sistem de cură în România (de la numele lui provine substantivul prişniţă - n.r.). Oraşul era în floare pe atunci, o musică aleasă din 66

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Constantinopol, unde rămase mai mulţi ani cu fiul ei. Constantin C., fratele lui Scarlat, om învăţat şi boier însemnat de la începutul acestui secol. Înainte şi în timpul ocupaţiei ruseşti el era mare spătar. Ion Câmpineanu - colonelul, fiul lui Scarlat, născut 1798, om politic foarte însemnat; mare orator şi aprig apărător al drepturilor naţionale, îndeosebi în Adunarea Obştească de la 1834, când prin alocuţiunea sa a sciut să îmbărbăteze pe toţi deputaţii ca să reziste presiunilor ruseşti referitoare la introducerea unor modificări în Regulamentul organic. După închiderea acestei adunări s-a refugiat în străinătate, dar n’a încetat să pledeze drepturile ţerei la Paris şi la Londra, căutând a întreţine relaţiuni cu bărbaţi politici marcanţi ca Thiers, Palmerston şi alţii. Venind a se reîntoarce în ţară a fost arestat în Lugoj şi închis la Caransebeş, apoi predat guvernului român, care l-a ţinut închis doi ani în mânăstirile Mărgineni şi Plumbuita (a rămas în folclor un cântec care începe cu versurile „Haideţi fraţi la Mărgineanu, să-l scăpăm pe Câmpineanu” - n.r.). În 1841 a fost eliberat. La 1833, după moartea fratelui său Constantin şi a ieşirii sale din armată, în care intrase cu rang de căpitan, s-a pus în capul societăţii filarmonice şi a îndemnat pe oamenii de talent să se ocupe cu literatura. Aşa şi după eliberarea sa a ştiut să adune în jurul său un număr de bărbaţi bétrâni şi tineri contribuind astfel la cimentarea societăţii. Intrarea oştirilor străine la 1848, moartea soţiei sale şi exilarea amicilor săi îl aruncă în o melancolie de care numai moartea îl scapă în 1863 (Diaconovich menţionează că a

extras aceste date din discursul de recepţie la Academia Română al scriitorului Ioan Ghica - n.r.). Fiul colonelului, Ioan C., bărbat politic, născut 1841, în Bucureşti şi mort în noiembrie 1888, a ocupat între 1877 - 1886, în cabinetul «I.C. Brătianu» diferite ministere (Justiţie, Externe, Finanţe, Domenii); a fost la 1887 primar al Bucurescilor şi la 1888 guvernator al Băncii Naţionale”.

Acesta n-a mai avut nicio legătură cu oraşul, deoarece tatăl său vânduse moşiile din Câmpina încă din 1860. Într-o prezentare făcută la dezvelirea bustului lui Ion Câmpineanu la şcoala care acum îi poartă numele, realizatoarea acţiunii, prin datele biografice transmise, îl prezintă greşit ca localnic pe fiul colonelului, ignorând personalitatea mult mai importantă a tatălui său. Şcoala care astăzi poartă numele de Ion Câmpineanu a fost înfiinţată de un mare dascăl, despre care Ion Simionescu, în lucrarea „Oraşe din România” (1925) ne spune: „Ce înseamnă vorba omul sfinţeşte locul iarăşi de aici se poate vedea. Şcoala primară de băieţi nr. 1, condusă de mulţi ani de către destoinicul institutor Anastase Scripcă, cu vremea a ajuns ceea ce ar trebui să fie multe alte şcoli primare, un centru de propagare culturală. Pe lângă şcoala primară pentru copii, aici funcţionează o şcoală primară de adulţi, o şcoală industrială de ucenici şi adulţi, o bibliotecă vie şi un muzeu industrial. Este o activitate demnă de laudă, dar mai ales demnă de văzut.

Creându-se de curând gimnaziile de fete şi băieţi, însemnătatea culturală a oraşului nu poate decât să crească. Ceea ce a putut săvârşi o pereche de

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

67

Câmpina

Câmpina

institutori, e drept neobosiţi şi plini de însufleţire, va servi ca temelie pentru o activitate mai largă a profesorilor de şcoli secundare”.

Poate ar fi mai drept ca şcoala să poarte numele acestui mare apostol al învăţământului câmpinean, de care nu mai aminteşte decât un mormânt neîngrijit, împodobit cu o troiţă sculptată de Nicolae Goage. Aşa cum a prezis savantul I. Simionescu, coleg la Academie cu câmpineanul C. Istrati, învăţământul câmpinean se dezvoltase. În 1941, la bacalaureat s-au prezentat 29 de elevi, admişi 22, respinşi 7. Înscrişi în clasele I VII, 421 de elevi.

Dezvoltarea localităţii a fost frânată de faptul că în 1858, vama de la Câmpina s-a mutat mai aproape de graniţă, la Predeal şi oraşul a pierdut astfel veniturile care rămâneau aici după taxarea mărfurilor. Desfiinţarea vămii de la Câmpina s-a petrecut cam în aceeaşi perioadă în care averea colonelului Ion Câmpineanu era vândută la licitaţie şi cumpărată de Ştefan Burki, localnic, pentru suma de 40.000 galbeni, vânzare confirmată „spre stăpânire paşnică cumpărătorului” de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Totuşi, în 1864, Câmpina, unde îşi stabilise mai dinainte reşedinţa de vară în Casa Domnească Principele Barbu Ştirbei, fusese recunoscută oficial oraş.

Dintr-o statistică a vremii aflăm că pe la 1863, în Câmpina existau 10 funcţionari publici, 6 profesori - învăţători, 10 preoţi, un medic, 43 de meseriaşi, 92 comercianţi, care prin activitatea lor dădeau localităţii înfăţişarea şi aspectul unei aşezări orăşeneşti. În 1877 s-a făcut şoseaua care

străbătea centrul oraşului şi primăria a cumpărat casele „defunctului C. Carcalechi, în sumă de lei 10.695, prefăcându-se în local de Primărie”. În acelaşi an s-a construit şi Şcoala de Fete, condusă de destoinica învăţătoare Fevronia Boian. În 1878, Primăria „a proiectat facerea unei pieţe a comunei spre a da ajutor mai cu înlesnire comerciului”. De menţionat că în 1878 oraşul era luminat de 80 de felinare, care funcţionau cu petrol lampant.

Un rol important pentru dezvoltarea comerţului câmpinean l-a avut deschiderea, în 1879, a căii ferate Ploieşti - Predeal. În acelaşi an au fost pavate piaţa şi străzile care duceau la gara Câmpina, precum şi cele din zona centrală.

Pe la 1879, în oraş erau diferite prăvălii – „comerţul se exercita de 17 cârciumi, diferite prăvălii, hoteluri, cafenele, stabilimente industriale”.

Câmpina avea în acest an 20 de străzi, dintre care mai importante erau Bulevardul Sănătăţii, Carol I, Griviţa, Ştirbei Vodă, Minelor etc.; avea trei biserici în care slujeau cinci preoţi; existau şi două şcoli, una de băieţi şi alta de fete. În 1897 erau înscrişi la şcoala de băieţi 144 de elevi şi la cea de fete 118 eleve. Se mai afla în oraş o judecătorie de pace, un spital, o farmacie, o staţie telegrafo-poştală, reşedinţa unei companii de dorobanţi şi un stabiliment balnear pe proprietatea principelui Ştirbei. În 1880 s-a expropriat terenul central din spatele Primăriei (proprietatea Anghel Marişca), pentru a se face o grădină publică, loc de recreere pentru

68

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

vizitatorii care veneau la băile minerale din oraş.

Zece ani mai târziu, comuna urbană, cum era numită Câmpina, se dezvoltase şi înghiţise şi patru cătune: Broaşte, Slobozia, Păcureţii şi Câmpiniţa.

O adevărată explozie a accelerat dezvoltarea oraşului când au început exploatările marilor zăcăminte de petrol. Între 1890 - 1896, în schela Câmpina erau numeroase sonde, în mare parte proprietatea societăţii „Steaua Română”, înfiinţată în 1895, care se ocupa cu forarea, extragerea, prelucrarea ţiţeiului şi vânzarea produselor petrolifere. Înfăţişarea oraşului şi viaţa locuitorilor se modifică în funcţie de industria legată de petrol, care cunoaşte o mare dezvoltare. În această perioadă, pentru pitorescul localităţii şi confortul oferit de civilizaţia modernă, se stabilesc în oraş oameni de seamă ai neamului nostru, precum poetul Ion Heliade Rădulescu, cărturarul B. P. Hasdeu, pictorul Nicolae Grigorescu şi marele savant dr. Constantin Istrati.

Aceştia au fost atraşi de aşezarea geografică, Câmpina fiind la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Braşov şi de frumuseţea locurilor. „Câmpina văzută de departe are înfăţişarea unei cetăţi, aşezată pe un platou terasă mărginită jurîmprejur de munţi”, locul bucurânduse de o „climă dulce şi uniformă”.

Stoica Teodorescu, în Monografia sa, ne spune: „Mergi pe străzile Câmpinii, te simţi în atmosfera multicoloră şi diversă a unui adevărat oraş”. Tot acest istoric al oraşului ne mai spune: „Nu se poate pierde din vedere casa şi parcul răposatului doctor Istrati, care era un iubitor al naturii şi şi-a ales partea cea mai frumoasă din Câmpina, pe malul

nordic al Prahovei. A căutat să înfrumuseţeze însuşi, creând el parcul cu plantaţii de brazi. De asemenea, cineva nu poate pierde din vedere când vine în Câmpina de a vizita Castelul Voila, proprietatea principelui Dimitrie Ştirbei, azi în stăpânirea fiicei sale, doamna Contesă de Blome. Poziţia încântătoare, plină de foşnetul lin al pădurilor înconjurătoare, de pajiştile verzi smălţuite de florile primăverii, fac din acest colţ, împreună cu castelul, un loc de vrajă ca-n poveşti”.

Câmpina devenise în prima jumătate a secolului XX unul din marile centre petrolifere de renume mondial.

Apreciind potenţialul zăcămintelor româneşti, mari societăţi internaţionale care se ocupau de exploatare, prelucrare şi export şi-au ales ca sediu urbea noastră, devenită capitala industriei petrolifere. Dintre societăţile importante cu capital străin, primul loc îl ocupă „Astra Română”, care aparţinea trustului internaţional „Royal Dutch” cu capital englez şi olandez. Pe locul doi era societatea „Româno-Americană”, filială a lui Standard Oil şi pe locul trei societatea cu capital francez „Steaua Română”. În 1924, pentru a proteja această sursă de bogăţie, guvernul declară bunuri de stat toate bogăţiile naturale, societăţile aparţinând marilor trusturi străine trecând sub controlul statului român. Până în 1939, jumătate din veniturile statului se acopereau din industria de petrol. Din păcate, din 1936, extragerea de ţiţei intră în declin. În vasta lucrare „Războiul petrolului”, autorul Anton Zischka semnala acest declin: „În jurul Câmpinii se împrăştie pe câmpuri întinse schele cu sonde negre şi

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

69

Câmpina

Câmpina

aproape ruinate, colibe strâmbe de scânduri, «cimitire de petrol»”.

Pentru acest mare centru industrial şi muncitoresc s-a înfiinţat în Câmpina una din cele mai mari case de asigurări din ţară. În ziarul „Universul” ea este prezentată în felul următor: „Este una din cele mai importante Case de Asigurări Sociale din ţară. Pusă în slujba şi pentru ajutorarea muncitorilor de pe Valea Prahovei, această Casă, încă de la înfiinţarea ei, a înţeles să satisfacă pe deplin toate obligaţiunile impuse de lege, privitor la îngrijirea medicală a asiguraţilor, ajutoare băneşti de boală.

Casa are 13 dispensare medicale, inclusiv Dispensarul Central care funcţionează în noul palat inaugurat de curând”.

Societatea „Astra Română” a invitat în Câmpina un important grafician german, Paul Marle, care, în 1932, a publicat albumul „Astra Română”, cu portretele salariaţilor. În prefaţă, autorul apreciază primirea plăcută şi însufleţită de prietenie pe care i-au făcut-o conducătorii societăţii şi ne prezintă o foarte plastică descriere a lumii pe care a cunoscut-o în oraşul nostru: „Pentru prima dată lucrez în industria petrolului, nu ştiusem până acum ce este o schelă, ce este o sondă sau o rafinărie. Am venit ca un străin în loc străin. Trebuie să recunosc însă, cu mulţumire, că pretutindeni am fost primit cu prietenie şi amabilitate, aşa că îndată m-am simţit peste tot ca la mine acasă. Când am intrat în această întreprindere am avut impresia şi convingerea că sunt într-un stat în stat în care Români, Olandezi, Englezi, Germani, Elveţieni etc. lucrează în cea mai perfectă armonie, în cea mai mare pace şi trăiesc în cea mai bună

camaraderie, având o singură ţintă: muncă, muncă, şi iar muncă. Fără conferinţe politice, adunări, planuri (...) aceşti oameni, printr-o muncă harnică realizează un internaţionalism, umanism, o prietenie şi frăţie, mai mult decât printr-o mie de conferinţe politice.

Aici munca mi-a făcut o deosebită plăcere. Peste tot am găsit căldură, cer senin, viaţă. Şi această viaţă vreau s-o redau în această carte” (Paul Marle, decembrie 1932).

Informaţii despre Câmpina şi sondele ei găsim şi la alţi autori. Gheorghe Ravaş pomeneşte în lucrarea „Din istoria petrolului românesc” de doi importanţi petrolişti ai locului: „Iată şi pe un oarecare Dumitru Hernea, care cumpărând numeroase terenuri petrolifere, încă de la prima sondă săpată îşi scoate în scurtă vreme întreaga sumă investită în cumpărarea pământului şi îşi asigură un venit anual de 400.000 lei. În 1895, după ce strânsese o avere considerabilă din exploatarea terenului, familia Hernea îl vinde cu 5.500.000 lei. Şi iată pe un birtaş din Câmpina, Şteflea, care îşi părăseşte birtul pentru a se ocupa cu specula de terenuri petrolifere. În scurtă vreme, fostul birtaş acaparează terenuri petrolifere extrem de bogate, pe care le vinde după câţiva ani unei întreprinderi cu capital străin”.

Ion Simionescu, profesor la Universitatea din Iaşi, ne lasă o altă descriere interesantă: „Am umblat îndeajuns prin ţară: am admirat multe colţuri mândre. Una din panoramele cele mai pline de farmec mi-a fost dat să văd la capătul tăpşanului unde se află grădina regretatului meu coleg dr. C.

70

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

Câmpina

Câmpina

Istrati. Atâta frăgezime a pământului îţi lămureşte dragostea lui Grigorescu şi a zbuciumatului Hasdeu de acest colţ de ţară. Câmpinei lui Grigorescu nu de mult s-a adăugat şi Câmpina industrială. Sus domină pădurea de arbori, jos, în vale, cea a sondelor”.

Nicolae Iorga, în „Drumuri şi oraşe din România”, ne spune: „Aici e lumea lui Dumnezeu şi pe pământul nostru lumea lui Grigorescu. Undeva, o căsuţă cu două rânduri, cu ceardac deasupra pivniţii, cu coperişul de şindrilă ţuguiat, cu fereştrile mici şi cu gardul de împrejmuire dărăpănat. Acolo şade singurul nostru pictor într-adevăr mare. Strada centrală poate fi privită însă ca un dar al petrolului. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire, pe care scrie Şcoala Germană. La câţiva paşi se lucrează la o biserică a cultului catolic.

Aceste vile, care vin după ale petroliştilor din străinătate şi din ţară se descoperă mai greu. A bătrânului istoric, cugetător şi poet e pe o culme. După grilajul de fier cu simboluri mistice vezi o grădiniţă cu copaci înalţi şi faţada casei de o formă neobişnuită. În jur, căsuţe mărunte, aţipite sub cuşmele sure de veche şindrilă, cu ceardacele scoase înainte, deasupra ferăstruicilor din faţă (...), clădiri care seamănă cu gospodăria unui ţăran mai cu cheag, legături de ardei şi de pătlăgele atârnă din streaşină în salbe roşii şi vinete”.

Geo Bogza, care trăia atunci la Buştenari, scrie vorbind de prietenul său câmpinean, poetul Alexandru TudorMiu: „Miu urcase spre miază-noapte la Câmpina, în inima de smoală şi de fum a vieţii petrolifere. Acolo, abia ieşit din

copilărie, a câştigat el primii bani lucrând ca laborant în Rafinăria ce se înalţă chiar în mijlocul oraşului, aşa cum în alte oraşe se înalţă catedralele. Pe o suprafaţă de câteva hectare se aglomerau sub cerul liber uriaşele coloane metalice în care se rafina ţiţeiul. În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă.

Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţa clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.

George Călinescu, în „Însemnări de călătorie” publicate postum, în 1973, făcea o comparaţie între oraşele de la noi şi cele din Occident: „Oraşul românesc există ca o abstracţiune administrativă, nu în spirit de cetate.

Cetatea e bizuită pe comunitate, adică pe un colectivism ce se cheamă spirit civic, fiecare fiind mândru întâi de cetate şi în al doilea rând de casa lui.

Adevăratul cetăţean rămâne parizian, veneţian, florentin”.

Câmpina nu a fost ocrotită de ziduri, dar spiritul de cetate a existat. Aşezarea cu o mare diversitate etnică a contopit diferite tradiţii şi elemente culturale, creând un spirit civic deosebit. Fiecare locuitor a fost profund ataşat de locuinţa sa proprie, de biserica din parohie, de şcolile şi profesorii lor, de cartierul în care a copilărit şi de oraşul în care s-a împlinit ca om. A fi câmpinean este un titlu onorific, cu care se mândresc concetăţenii noştri, răspândiţi acum pe tot mapamondul. Învinşi de dor, se întorc de la mii de kilometri să vadă oraşul în care îşi au rădăcinile.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

71

poesis

poesis

Florea Paraschiv lORDACHE Zi de toamnă (la casa istoricului Alin Ciupală) Ţipat de păsări răzbea către zori Ca un vis încărcat de idei şi culori, Strada Griviţei dezbrăcată de noapte O-nvălmăşeală de lucruri abstracte.

Totul se legăna între sens şi memorii, Casa Alin Ciupală mirosea a istorii.

Secundele erau ceva mai grăbite, Pe alei unduiau femei despletite.

Arborii străjuiau consolaţi o grădină Şi era o toamnă parşiv-citadină.

Cu toate într-un glas zvâcneau ca o colindă, Pagini îngălbenite din cărţi să mai desprindă. * Ard luminile toamnei cu îmblânziri de stele Îngemănând apusul de neclintiri rebele,

Uşor, însingurarea întinsă sta la pândă Sfidând ca pe-o-mpăcare o trecere plăpândă.

Viţa de vie cu-ncărcături divine; Graurii ciuguleau din ramuri rubine.

Copacii priveau cerul căzut într-o oglindă Chipuri prea reci, confuze din zbor să mai cuprindă.

*

*

În casă, ca semne ale altor vieţi, Trecutul intens atârna pe pereţi.

Sub candelabrul lunii enorme Pietrele toate vorbeau despre forme

Profesorul sta sobru răstălmăcind cuvinte Şi timp rămânea-n urmă şi timp era-nainte.

Câmpina, 2014

Sunt piese adunate cu încordări de zeu, Iar casa-i devenise ingenios muzeu.

72

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

Lian CUBLEŞAN

1. CRĂCIUN Aud colindul, o văd pe mama legănându-mă în cântec, aud colindul, mama, a-ncetat din cântec.

2. DORINŢA Mi-aş dori Doamne, ca atunci când voi îngenunchea în faţa Ta să te pot privi în ochi.

3. DESTIN Picuri din Lumină, vor cădea pe trupul însângerat prefăcându-l în stele.

4. NETIMP Ochii-mi sunt stele, respiraţia mi-e vânt, trupul e nor, gândul e vis, sufletul, cometă, sunt aer al nimănui.

stau plecate în rugăciune, pentru liniştea de dincolo a mamei.

11. GHIOCEI 3 Îngeri trişti ai mormintelor 12. CLOPOTELE

6. VEGHEA Uitat în rugăciune, în nor de fulgi

La poarta gândului, bat clopotele risipindu-mi visele.

7. BALANSOARUL

13. TOAMNA

Mă legăn pe balansoarul netimpului, sub mine, un cimitir transparent, mi-aşez fruntea pe rugăciunile mamei

Cea mai tristă, dintre toamne este ultima.

14. ŢĂRÂNA În praful ţărânei, rămâne, doar praful amintirilor.

8. CUMPĂNA 15. BAGAJUL Mă-mpiedic de timp, mă-mpiedic de trup, mă-mpiedic de vorbe, de mine, mi-e tare, tare somn.

Omul, permanentul bagaj.

16. DOR 9. GHIOCEI 1 De dorul frunzelor, se leagănă copacii.

Lumini ale sufletelor călătoare.

17. PĂMÂNTUL

5. FLORI

10. GHIOCEI 2

Cimitir al viselor noastre.

Triste flori,

Clopoţei fără sunet ai Raiului

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

73

poesis

poesis

Camelia Iuliana RADU o idee suedeză poate că lumea nu este atât de rea când suntem trişti poate e doar orbul care vrea să treacă strada şi ne loveşte cu bastonul din întâmplare

mama, învăţătoarea vieţilor noastre durerea sau frica ele îşi pun o mască din hainele noastre şi ne privesc râzând râsul ne sperie de parcă nu ne-ar îmbrăţişa un copil ci ghilotina celui care se simte puternic

nordul lumii mă priveşte pieziş îmi cercetează fiul iar eu mă întreb cum să găsesc în mine înţelegere pentru privirea lui? nordul cu picioarele între gheţuri şi creştetul blond printre mările traversate de curenţi de brize şi de alte miresme ale depărtării nordul pierdut între vise morocănos îşi fabrică lumina şi casa în jurul unei lămpi aşezată în fereastra cu pervaz cât un pat unde îi dorm copiii în nopţile polare rugând soarele să se întoarcă îl privesc îi cercetez suspiciunea şi mă gândesc în noi sunt toate contrariile atunci când credem sau când respingem dacă visul face paşi pe lespezile reci în noi este frigul şi în aceeaşi măsură ardenta aşteptare

confuziile, schimbările de rol toate aceste oglinzi săpate în pereţi de gheaţă le aduce şamanul plictisit, de departe le aduce nordul cu pletele blonde şi obiceiuri aspre de mână cu el mi se face un dor năprasnic de casă de tot ce nordul iubeşte şi ţine la mare preţ iar eu am pur şi simplu din marea dragoste a soarelui lăsată moştenire sub piele departe, în nord magnetul lumii atrage viaţa şi o respinge cu puterea privirii noastre departe, în nord, moartea mă ţine în lespezi de gheaţă aproape vie viaţa răzbate prin noapte într-un metrou cu staţii multe din toamnă până în primăvară de la nord la sudul din piept

dar nu privim spre afară decât când vine 74

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

suedezul de la masa alăturată nu fumează

apoi aţipeşte între sălcii

nu îţi cunosc decât vara înaltă şi blondă noaptea iernatică, nu nu pot să întrevăd cum m-ai privi cum te-aş privi

la noi, noaptea-i mai scurtă dar are aceeaşi senină privire din care nu prididesc să adape străvechi melancolii surori

în lumina lămpii din fereastră străzile subţiate fac paşi sau aleargă tu stai mai mult cu fruntea între nori abia atingi asfaltul cu piciorul

pădurea din mijlocul oraşului

nu ştiu, domnule, dacă de sus mă vezi tocmai pe mine sau urma pantofului pe treptele din port după ce a sărutat ploaia noaptea nu îţi cunosc, doar vara cu ochi albaştri lacrima albastră este acasă la tine ştiu sigur că o ţii sub pernă pluteşti un gheţar rupt de pol plecat spre mările calde eu vin de pe un mal îmbătrânit de oameni îmi ţin păsările în deltă din mâlul întunecat cresc nuferi de nea şi un frate la fel de albastru ca tine nu, domnule, nu îl cunosc nici pe el prea bine, ştiu că bea vodcă şi prinde peşte vara trecută vorbea despre acelaşi străbunic de care nu mai ştii nici tu nici el barbosul tău frate oftează în somn Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

nu părea un animal închis în grădina zoologică şi nici o pată de culoare printre palate case şi străzi pădurea din mijlocul oraşului este regina în rochie albastră de ozon pe fruntea ei soarele este coroană iar oamenii curteni loiali o graţie verde şi umbrită împodobită de toate păsările şi florile uitate pe tronul unei stânci mai vechi decât toate dinastiile pădurea din mijlocul oraşului te învaţă smerenia nu ai îndrăzni să îi spui acestei vietăţi seculare rezervaţie şi nici parc dar poţi să faci o vizită măreţiei la ea acasă aici vei găsi sensul adânc născocit de coabitarea omului primordial din tine şi a celui modern vei găsi poteca pe care stau de vorbă haloul vieţii tale ca un albuş de ou în care creşti hoinar şi inima pe care o ascunzi când vorbeşti cu alţii 75

poesis

Raul BRIBETE ÎMI PORT ÎNTUNECAREA CUM CHIPAROSUL E ca şi când te-ai iubi cu o femeie, Iar rodul vostru ar fi un prunc, De ţărână îngheţată, Pe care îl priveşti cum se decolorează În fotografii …

Viaţa aceasta …

Un nimic pe care îl priveşti Cu o melancolie aleasă.

Mă ridic în înălţimea propriei staturi Ca de pe un fotoliu, La rândul său îngheţat.

Gesturile minore întregesc Etapele unui ceremonial Numai de mine ştiut; numai al meu. În copilărie iubeam veveriţele, Salturile lor din copac în copac Ascunzişurile lor enigmatice …

Acum, mă încearcă destinderea Omului băut, în adâncimea iernii, Prin case marginale Neexistente parcă pe nici o hartă.

Ce vechi mi-e răsufletul …

Sunetul vocii se tăvăleşte prin marile zăpezi Ca un pui de râs care se dezmiardă; La fel ca şi el, sunt încă neliniştit În propria mea carne de mătase. Bizară.

Viaţa de aici – un prunc de piatră arsă, În mâinile sfărâmicioase ale mamei sale – Ne luminează lăuntrul tulburător şi altfel. Îmi port întunecarea cum chiparosul Umbra-i de patrician scăpătat.

Urlu către bolţi …

Dar bolţile nu ştiu că eu îmi îndrept strigătul, Către ele …

ELEGIA PRIETENIEI Să vezi iarba care creşte pe o stea cu ochiul liber (rachetă bizară scăpată din cadrele filmelor mute) Ca un narcotic extins în sângele tău, 76

poesis Poezia irupe, magmă la fel de bizară Ca numele sub care ne ascundem, Ca sub umbrele mucede şi roase de molii, şi nu ne mai plouă.

Să-ţi faci o perfuzie clară cu pământ, Prietene, Să vezi cum alunecă obiectele spre tine, Cum îţi caută prezenţa, Ca tufele mişcătoare, lui Orfeu, increatul.

Dar tu nu mai trăieşti de multă vreme În perioada Lyrei, Dar ai pe inimă un fel de ecuson „surplus” Scrie pe el şi „tumult”.

Din lumea mea mănânc bomboane De mentă şi eucalypt, Şi gustul îmi expandează Trăirea în cantilena mută a unei noi simţiri; Subtilul fluid, viaţa.

Ne descărcăm ca un fulger inimile Grele sau uşoare, sub cerul acesta Grunjos şi aşchiat ca o scândură, Neşlefuită îndeajuns de dulgher.

Obiectele pe care le atingem Îşi schimbă consistenţa, Sfidând până şi gravitaţia În minţile noastre, neliniştitoare Pentru alţii, De erudiţi metisaţi cu brutuşi.

Noi nu ştim ce căutăm, starea aceasta, Punctul acesta netrăit decât de noi, Prerogativ al trecerii noastre nobile Prin această bizară dimensiune; Mă scriu pe mine cu duhul meu, Pe faţa nevăzută a lăuntrului tău.

Elegia mea e despre moarte, Şi despre a Doua Venire.

Ca într-o cupolă a nevăzutului, Aurele noastre vibrează la unison , Au o singură culoare şi o formă Nedesluşită.

Acum plouă prelung cu apă sfinţită, Mai lung decât silabele acestui ecou, Dintr-un suflet de prieten, într-un suflet de prieten.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis

ELOGIU MÂINILOR TALE

cu conturul iubirii tale de a fi în prăbuşirile mele biruitoarea mea aripă!...

Cristian BOROŞ mâinile tale peste mâinile mele în brazde-au sădit seminţe de flori... mâinile cui să mai las peste ele să se-aşeze, să strivească din zbor crescândele flori ce îmi poartă în ele tot strânsul la piept, alesul meu dor de mâinile tale peste mâinile mele ce-mi sunt ploaie şi cântec şi boltă de cer?...

BIRUITOAREA MEA ARIPĂ agaţă-te de umărul meu cu supleţea, cu vigoarea,

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

BUCURIE mi te-aşterne bucurie în cuvinte,-n preacuvinte până când tăcerea fie să cuprindă înainte minunata bucurie a iubirii ce învinge orice formă de robie a vorbirii în cuvinte...

ECOU cine mai aproape inimii mele când te cheamă decât glasul ei ecou ce răsfrânge în el şi răstoarnă tăcerea glasului tău punându-se geană mie pe geană, stern inimii mele sub stern, tu întregită întreagă, mie peste mine întreg?...

77

poesis

Marian HOTCA cronomorfism din streaşină plouă cu sânge acrit, noaptea îşi desface rănile grele în largul cerului să intre în ele plânsul de piatră şi puroiul pământului germinator al morţii atât de străin şi-atât de pribeag timpul mi s-a topit între degete zidindu-mi sub călcâie lipsit de speranţă vise, amintiri şi suferinţe Psalm culinar Iubita mea pierdută în cămară, Printre condire şi tăvi de chihlimbar, Tu meditezi pentru a mia oară...

Alături de o ceapă şi ienibahar.

La rugăciunea ta gospodărească Zacusca-şi naşte mirul în borcane Căci vorba ta e-atât de îngerească Ca o sfântă lipite-ntre icoane.

Iisus se-arată în chip de păstârnac, Blajin cu ochii de ţărână plini, Pios zăreşte şi lung un cozonac Dar nu-l îmbucă, te lasă să suspini.

Suspinul sfânt ca un rântaş în ciorbă Ţi-l laşi să zboare cu aripi de mărar, Mănânc puţin şi-apoi îţi zic ş-o vorbă Eşti sacră între oale, boreasă ce ai har!

poesis Înveşmântează-mă cu ou de aur moale Pe gene sărută-mă încet c-o pană... Şi mângâie-mă livresc şi-adânc pe foale Cu o pomnţă grasă, culeasă din poiană.

Presară peste mine miere de bondar Şi zahăr spart în pleoapele de înger, Dar nu-mi vinde iubirea la colţ ca un samsar Nu-mi da pelinul, nici lanţul tău de híngher.

Mai bine m-ai lăsa să mă răcesc încet În psalmul tău ori în gura-ţi de tămâie, Tu vei medita precum un polonic ascet Că viaţa-ţi dă şi gratis tona de lămâie. cronomorfism ca un ciorchine de struguri prea copţi ce dau în putrejune atârn pe vreascul unui trecut întâmplător alt anotimp prea firav să mai treacă îmi scutură oasele grele de nostalgie prezentul oricum nu mai contează că ploaia galactică îmi ţine vii lacrimile între pleoapele vremelnice poem cosmic oriunde merg port universul în mine şi universul mă poartă în scrumul clipei neadormind strâng toată lumina şuierătoare la pieptul uscat al unei seminţe de mac

Psalm culinar

ploaia mă încolţeşte din cap până-n picioare şi eu încolţesc incestuos, rătăcitor în mine de sare precum ziua ce a germinat neajutată la sfârşitul nopţii naufragiate în veşnicie

Îmbracă-mi trupul în foaie de plăcintă Şi-n suflet toarnă-mi dulceaţă sau magiun, Să mă ruşinez ca o puhabă coclintă...

Când se cocea în propriul său parfum.

iarba tremură în sine, crengile se frâng înaltul văzduhului se-ngroapă-n pământ incandescent, închis în grote medievale legănam universul într-o pană de cuc

78

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

poesis

poesis zbor

psalm culinar au curs atâtea lacrimi sfinte în temple moi de ceapă eu sfârâiam printre cuvinte ce ustură de ochii-mi crapă sublimă oală ce naşti mâncare din pieptul tău neşurluit presimt că nu mai am răbdare de-o foame sunt prea năpădit deschide-mi ochii în aburi de tocană când coleşerul o va răscoli iar maţele făr’ de prihană din dânsa s-or împărtăşi

când văd aripi mirosul zborului se încolăceşte în mine ca o gheară vitamina c locuiesc singur în imuna lămâie în care noaptea şi-a ţesut toate visele exotice zacuscă

atunci mă lepăd de păcate cădelniţez şi sare şi piper mă spovedesc blândei salate şi mă nutresc ca să nu pier

pleoape adormite de ceapă lăcrimează agonic în anotimpul zacuştelor

poem cadaveric

varză

trupul meu putred zace-ntr-un sicriu înconjurat de verzi mameloane lumini senzuale desfrânate în pustiu se freacă imorale de sfintele icoane

foi verzi dactilografiate noaptea doar de dansul unor ochi băloşi

pleoapa ta molâie ca ceapa râncezită veghea un vierme pe cadavrul meu tu mi-ai lăsat iubirea insolită să meargă de unde-am venit şi eu iar voi îmi tot suflaţi în nas precum în vid să mă trezesc din larve grase şi codaţi acelaşi aer vag, lumesc şi insipid până l-a-nviere mai staţi de m-aşteptaţi

timp sufletul secundelor înoată-n infinit ca o meduză în Groapa Marianelor punct

kiwi picioici flocoase cu verde miez de miere în care s-au pierdut seminţele de mac Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

punctul semnului de întrebare oscilează frenetic între mine şi gândul tău măcinat între vorbele nespusestingând licăriri 79

poesis

Marian RUSCU coup de foudre s-a aprins focul. singur, cu o primă scânteie s-o fi iubit cu o ţigancă, aşa se spune. eu nu o făcusem, nici cu focul nici cu ţiganca. vâlvătăile lui violente, imposibil de stăpânit nu se avântaseră spre înalt, ci se aciuaseră la sânul meu. eu, balaur uns cu alifii ignifuge, cum mă credeam, de… mama lui m-am pârjolit. în lăuntrul meu, jar şi iar jar. cascade de s-ar fi pornit din cerurile deschise nu ar fi putut domoli febra, ardere internă. nu carboniza, seca.

– coup de foudre, mon cher, îmi zise confesorul meu şi el, ca şi arsura, deopotrivă în mine – eu, coup de foudre? vezi de-aici!

– ba vezi tu! ţi-am citit inima şi chipul. uită-te-n oglindă! de la o poştă te divulgi. sălăşluieşte în mine de când mă ştiu. uneori mă dojeneşte, alteori mă alintă. nu m-a înşelat niciodată. întotdeauna a avut dreptate. mă ştie mai bine decât mă cunosc eu. lui şi numai lui mă spovedesc. nu-i taină între noi. coup de foudre? trebuie să mă conving vinovata copilă de focul aprins, cu părul castană necoaptă, 80

poesis cu ochii-nchişi fredona ,,el condor pasa” şi tot cu ochii închişi îmi găsi buzele. ardeau. ardeau şi mă ardeau un curent continuu împunse herghelia de fiori. ai dreptate confesorule, ai dreptate, recunosc. când m-a privit, lumea s-a colorat cu voroneţul ochilor ei în care m-am rătăcit definitiv. îi cerşesc: – spune-mi că nu visez!

– poate totuşi e un vis, îmi zise mărind voltajul din mine. ce pot să fac? ce pot să fac să devii reală, aici, acum când noaptea plânge-n mine, iar odaia, un adevărat focar, se contorsionează confuză, îngustându-se, din toate colţurile şi vădan de tine, sunt singur? gândurile mele adâncite-n adânc nu-ţi pot recompune holograma, nici mângâierile-ţi măcar. ce pot să fac? tristeţea eu-lui meu a depăşit zero absolut, atinsă deplin de dezamăgire. copilă-femeie! dau noaptea pe zi, oricât ar costa sperând să revii oglindă-n oglinda mea primitoare să mă străpungi cu candoarea zâmbetului tău şi tainica-ţi privire.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

cuvinte e o altă noapte fără tine, rece, rea şi greu de străbătut. îmi gâfâie sângele conectat mental la aura ta. ce pot să fac să desfac iţele întortocheate de destin mai ceva ca-ntr-o ie, să rup coconul în care s-au ţesut? fără tine sufletu-mi macină-n gol, mi-e furată bucuria de a trăi. cu tine doar în vis e chin. cu tine doar în gând e zavistie ce pot să fac să te fur cât mai de zor?

viitorul în griuri tocite şi vremea suspendată-n tăcere ieri ne-am căutat viitorul nu era în roz, cum credeam că ştim, ci în griuri tocite. confuz şi meschin, nedrept şi venetic. l-am declinat îndată. tu nu. departe de tot şi de toate, ţeşi borangic, ghem după ghem, fără rost, un model compromis, inexistent, inestetic. am rupt vremea suspendată-n tăcere: – pythia minte, a vorbit în dodii! cuvintele mele trec tangente cu tine. suspini ca un prunc, până-n afund, mă tem. plângi. plângi spasmodic.

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

cuvinte plângi fărâmiţatele iluzii prinse-ntre vrăji veninoase plângi speranţele volatilizate. plângi iubito! plânsul răcoreşte spiritul. plângi! îţi înţeleg trăirile. sunt îndreptăţite. plâng şi eu în mine. tu nu trebuie să ştii. mizeriile unei absurde vieţi fără noi împreună sau revărsat niagară în contopitul nostru sânge. am vegheat ca patima să nu-ţi devină povară. cum puteam să-ţi las sufletul încărcat, pângărit?

– pythia minte, nu ne-a citit nouă! o linişte polară se-ntinse sinistru, ne-mbrăcă-n veşminte de ceaţă.

– a minţit, iubito, a minţit! toate pythiile mint! doar nu crezi balivernele astea insidioase nu ea mişcă aliniatele noastre astre. nu poate. are alţi zei. când i-am sărutat lacrimile lacul sărat era miere – să uităm! decise, umplându-mă de săruturi..

– da, iubito, să uităm! uitarea alină tristeţea, alungă durerea şi gândurile profanate. ieri ne-am căutat viitorul. de nu ni l-am fi căutat… ce prostie să-ţi cauţi viitorul şi, pe deasupra, să nu-l declini!

81

reflexii

Dan DRĂGUŞ Lumea este alcătuită azi din majoritatea indivizilor vii, umani şi inumani, oameni şi neoameni, zic.

Să schimb lumea după vrerea mea înseamnă să am un certificat de schimbare energetică. Vreau şi paşnic, cine îmi semnează?

Filosofii nu mai schimbă nimic, nici în bine, nici în rău nici în sine.

Religiile? Mă tem că nu. Se zvârcolesc în milenii spre o schimbare în bine. A cui? A Divinităţii? Lumea de azi nu se mai schimbă, se autodistruge, ş.a.m.d. Din păcate sunt contemporanul acestei lumi.

O şansă mai există: iubiţii poeţi, ei au schimbat şi schimbă lumea, la un secol, la un mileniu etc. Ei, poeţii, au certificat de schimbare energetică în alb semnat de Dumnezeu. Îi ştie naivi şi „voluntari ai imposibilului”.

OGLINZILE CHARLIE Oglinzile Charlie spun unii că înfăţişează libertatea lor de expresiune. DEX-ul consacră expresiei şi următoarea definiţie : înfăţişarea unei figuri, „eventual prin desen”, care reflectă starea sufletească interioară sau exterioară a unui OM. Gerula nu crede în lacrimile oglinzilor Charlie, sunt distorsiuni, incidente introduse prin manipulare. Lucrurile stau altfel şi de o parte şi de cealaltă a oglinzii, inversându-le… Libertatea 82

Jazz

absolută de expresie îi aparţine doar lui Dumnezeu, în oglinzile Lui, plane ori curbe, te vezi aşa cum eşti , mai ales sufleteşte. În oglinda Charlie te vezi cum vrei şi ori de câte ori vrei.

Eşti sau nu eşti Charlie, te vezi cu mâini de desenat, imbatabil în Religii, imponderabil în abisuri şi eter. Te vezi cu cap ori fără cap. Îţi vezi tălpile lipite de tavane şi te admiri privind în podele de redacţii absolute. Aş zice: cum stai şi ce priveşti îţi asumi, cum îţi aşterni, vei dormi… În oglinzile Charlie, dacă ai sau nu urechi, dacă ai sau nu ai creier, de a fi avut, urci şi cobori Adevărul - ca Sisif (chiar dacă eşti dispus oricând a fi sau a nu fi charlie). Maintenent comme disent les Français: Aller avec à la moutons!…

Rainer Maria RILKE în Sonetele lui Orfeu – 1922 concluziona: Oglinzi: nimeni încă n-a putut spune ce sunteţi voi în sinea voastră.

Noi ştim însă ce suntem energetic în oglinzile Charlie, în sinea noastră. Ştim ?...

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

muzica zilelor noastre

Adrian SIMEANU Baie de blues la Ploieşti La Filarmonica „Paul Constantinescu”.

Unde, nu demult, s-a reluat adecvat o tradiţie musai de consemnat. A primului festival naţional de jazz. Desfăşurat aici acu’ peste patru decenii, timp de trei ediţii. Astăzi, înnoit sub titulatura „Ploieşti Hot Jazz Summit”. Prezentatori avizaţi, Lungu şi Godoroja, trăiţi! Al doilea, şi protagonist al serii secunde.

Una sigur de neuitat şi de comentat. Ce i-a reunit nemaipomenit pe Mike şi-a lui trupă „Blue Spirit”, cu Attila G. Weinberger. Într-un show de top, virtuozitate şi rafinament. O baie de blues serios. Din care-am ieşit cu lacrimi în ochi şi trupul înflăcărat de vibraţii. Cu mintea pătrunsă intens de savoarea, splendoarea genului, răscolitoare. Şi sufletu’ parcă nemulţumit că muzica,

Jazz

într-un târziu, nevoit, s-a oprit…

Godo şi ai lui adus-au, la fix, un vrednic tribut unui promotor de prin Mississippi. Robert Leroy Johnson, mort d-atâţia ani şi la tinereţe. Da’ nemuritor pentru cântu’ său vocal, la chitară şi la muzicuţă. Au curs către noi melodii, armonii mai rar întâlnite, însă reuşite. Pe aceeaşi linie, într-un echilibru stilistic sonor, s-a înscris decis şi omu’ cu „Acadeaua” televizată cândva. Mister Weinberger, născut pentru blues, umblat pe la Nashville. Ca un baladist ni s-anfăţişat şi ne-a fermecat. Cu songuri gustate şi aplaudate-ndelung. La final, împreună cu Mike şi ceilalţi sub bolţi ridicând apoteotic „Redemption day”…

Mai spun, motivat, că nu doar acorduri, solouri, refrene au răsunat minunat sub luminile vii ale sălii. Ci şi vorbe de duh, rostite-n context de cei trei cu idei. Totul, grozav împletit într-o seară de vis. La care-am ajuns inspirat, plecând intens câştigat. Bravo, ploieşteni, s-aveţi numai spor şi în viitor!

La jazz, cu onor!

Gherasim Rusu & Virgil Diaconu Râmnicu Sărat - 19 august 2012

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

83

actualitate

poezie

Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” (debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă) Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ, în colaborare cu Consiliul Judeţean Neamţ şi şi Asociaţia Culturală „Conta”, iniţiază şi organizează seria nouă a Concursului Naţional de Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie de zece ediţii a concursului s-a desfăşurat la Neamţ în perioada 1994 – 2003. Premianţii celor zece ediţii au fost Florin Oancea (Sibiu) si Vasile Baghiu (Piatra Neamţ) în 1994; Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog (Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997; Sorin Gherguţ (Bucureşti) în 1998; Daniel Moşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu (Târgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru (Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (Bistriţa Năsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu) în anul 2003.

Concursul a fost întrerupt după ce trei ediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au dat acordul pentru a premia şi publica volume care nu se suţineau valoric, după excelenta serie de autori debutaţi în acest context. Din juriu au făcut parte, la primele zece ediţii, între alţii, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator şi organizator al celor zece ediţii.

Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume.

Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară.

Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului.

Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu.

Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.

Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379.

Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ.

84

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

subiectiv

Carmen BĂLAN Manşete De o duzină şi mai bine de ani, domnul Florin Dochia îşi potriveşte paşii într-o geometrie plană a singurătăţii.

Atât de bine însă, că dintr-odată îşi adjudecă direct o grădină din coli cretate. De scris. Sădeşte aici silabe pentru a recolta metafore şi fluturi albaştri. Metaforele şi fluturii au obiceiul simbiozei, dar s-a iscat o neînţelegere de nestăpânit în grădina poetului. Atunci domnul Dochia a inventat carteaconservă cu durabilitate şi termen de garanţie nelimitate. Îşi procura astfel o linişte în care adună pietre,păsări şi duhuri scriitoriceşti. Dezaripează şarpele-poezie şi-i şterge umbra cu elegii aflate în preajma sa. Unele în cădere.

Florin DOCHIA

Se prinde apoi cu putere de manşetele cuvintelor şi pleacă orbit de ele într-o călătorie, într-o aventura pe creste de valuri. Are în dotare însă o barcă proprie de salvare şi este însoţit de Prinţesa-poezie, de protectorul Peştişor de aur din poveste.

Călătoria sa devine o croazieră pe Marea Marmara pentru a împăca morile de vânt când nu au vânt, morile de apă când nu au apă. Într-o geometrie plană, seacă, a lor şi a singurătăţii ţărmului.

Poetul-matelot îşi continuă croaziera pe Marea Maramara: «Într-o căutare secretă a fiicelor lui testios fiinţe nepăsătoare visând la întoarcerea-n ou» Până acum „prezentul încă n-a fost scris”… mărturiseşte dl. Florin Dochia.

Contăm pe reîntoarcerea din călătoria pe mare a poetului Florin Dochia.

Casa cu Cariatide, Sibiu, 11 iulie 2014 Eugenia Ţarălungă, Virgil Diaconu, Gherasim Rusu Togan Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

85

eseu

Sorin VÂNĂTORU Dumnezeu şi creierul Controversa privind natura stării mistice, a imersiunii în dumnezeire - ceea ce am numi ipostaza mistică a minţii gravitează în jurul întrebării dacă acest exerciţiu al fiinţei este exclusiv spiritual, sau presupune şi factorul neurofiziologic. În spaţiul teologic, problema este ilustrată de celebra polemică dintre Sfîntul Grigorie Palamas şi renascentistul grec Varlaam (1330), în care neoplatonismul nominalist al lui Varlaam se opune realismului mistic palamit.

Varlaam reproşează călugărilor răsăriteni pretenţia de a percepe esenţa dumnezeirii, cu ochi trupeşti. Palamas subliniază unitatea antiplatonică dintre spirit şi trup (la Platon acestea erau separate). Dumnezeu se poate revela ochilor trupeşti după voia Sa, iar omul poate să primească harul numai în integralitatea lui - conjuncţia dintre suflet, trup, imaginaţie şi intelect.

Rugăciunea isihastă este, pe de o parte, un act corporal - un anumit număr de bătăi ale inimii şi perioade respiratorii („Filocalia” explică în detaliu acest procedeu) - şi, pe de altă parte, este o receptivitate mentală, proces în care te conectezi la dumnezeire, trecând de la faptul material, substanţial-biologic, de la verbul a exista, la cel mental, spiritual şi ontologic al verbului a fi, poate şi la un anumit nivel al hypostasis-ului divin.

Pietatea faţă de sălaşul interior face posibilă ieşirea din sine întru locuirea în 86

Sorin VÂNĂTORU

vasta persoană a lumii, în care eul se recompune din propriile lui legi, nu pentru a se dizolva, ci pentru a primi un loc special din care se poate face auzit şi ascultat.

Din punct de vedere neurologic, stările mentale sunt legate de consumul de oxigen din metabolismul creierului şi de raportul ionic. Oxidarea celulară din mitocondrii, proces în care glucoza are un prim rol, se face pe baza transportului de către hemoglobină a oxigenului. În urma oxigenării, atomul de fier (Fe) e deplasat cu 0,75 Å spre planul hemului, modificându-şi structura, în baza efectului Bohr, deoarece în (Fe) se produce o reorientare de spin (momentul cinetic), ceea ce schimbă relaţiile magnetice dintre particule, raportul dintre traiectorii. Legarea oxigenului de hemoglobină e reglată de ionii de hidrogen şi bioxid de carbon.

Hemoglobina utilizează o parte din energie (prin oxigenare) pentru repartizarea echilibrată a ionilor în celulă (neuron), în raport cu mediul extracelular (pompa de ioni), iar cealaltă parte e stocată, prin fosforilare oxidativă, în neuron, sub forma legăturilor macroergice de ATP. Dacă ionii negativi sunt în cantitate mare, se frânează strimerii de ioni pozitivi (nocivi), fenomen care apare în stările de relaxare şi concentrae - de exemplu, în rugăciune -, în vreme ce starea de excitabilitate, anxietate, determină un surplus de catecolemine, sodiu şi cortizon, cu dezechilibre în transmiterea influxului nervos. Ceea ce nu e rugăciune e stres.

Numai că starea de „bine” neurofiziologică este altceva decât starea mentală mistică. Nici ideea energiei Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

parodii

parodii

psihice - atacată de Boltzman - nu se susţine. Interferenţa ariilor asociative din cortex şi arderea fosfolipidelor în biochimismul cerebral, pot fi interpretate fizicalist drept definiţie - de exemplu - a conceptelor de „Unu Nediferenţiat”, „Realitate Absolută” din metafizică şi teologie. Credem că, în intervalul dintre suportul neurofiziologic şi Dumnezeu - aşa cum îl înţelege teologia - va rămâne întotdeauna irizaţia libertăţii posibilului, o deblocare a materiei din ea însăşi, un metabolism de

tip feed before şi o eliberare a omului cu încă un pas al broaştei înaintea lui Ahile.

Materia nu ar fi „început” dacă le-ar fi ştiut pe toate deodată. Dumnezeu este noeza materiei, fără de care nu poate exista o libertate în creier.

Pentru a evita un apocalips epistemologic în domeniul relaţiei materie-conştiinţă va trebui să alungăm exclusivismul practicat de o teologie în suc propriu şi de o biochimie sufocată în buncărul cerebral.

Daniel PIŞCU

Parodii de Ştefan AL.-SAŞA Gherasim RUSU TOGAN DĂRUINDU-ŢI Coniacele să ţi le dau în dar, Frunze de tutun, pelin şi stejar, Bălăcind poezia în pahare pline, Târnosind-o zdravăn pe bătute şine, Zeci de sticle la un sfert sau kil, Căci literatura are ea un şpil Să se nască-n abur de alcool divin, Să se-nece lent în pocal cu vin, Zămisliţi-o beţi, picotind în şanţ, Scrisă pe cămaşă sau pe câte-un branţ, Scrisă pe chiloţi de bătrână târfă, Scrisă-n epilog de prelungă bârfă, Scrijelită paşnic pe o bancă nouă Când la tivul nopţii cabernetul plouă Şi-uite-aşa de beţi să facem poezie Călărind sălbatic muza ce ne-mbie!

Maria NICOLAI IMPRESII DE SOMN ÎN ŞANŢ Dimineaţa cu mahmureala-n papile, vecinul îşi flagelează jumătatea şi damigeana vid de vitriol şi de zgudulău Revista Nouă nr. 1 (86) /2015

îmi înjunghie rinichiul pe budă, apoi îl dăruieşte felcerului masterand.

Pătrund în ogradă, mama n-a finisat mămăliga încă, mai pot să-mi dărăcesc barba suferinţelor, din cocină porcul solicită fiertură caldă şi noroi în exces de Techirghiol atestat, cineva mă cheamă fără ruşine în bodega clandestină.

După „AMINTIRI DE LAPTE” Daniel PIŞCU SOŢIA „Dacă aş reuşi să decid din nou viitorul matrimonial şi să te refuz m-aş face meteorolog dar dacă-i imposibil du-mă te rog o oră la TVR pe Dorobanţi să vedem cum îngheaţă prognozele precise.”

Soţia e şomeră Şi are dreptul la ajutor de la Dumnezeu !

După „MAMA” 87

parodii

LÂNGĂ BOUTIQUE-UL NON STOP Lângă boutique-ul non stop în cartier cerşetorul înjura în formule rock-pop eram doar eu, foarte plictisit un amorez îşi juca amanta cu banul la fit calculând inflaţia zilnică apoi pe cea anuală gândindu-se cred la soarta ei banală căci ea negociase deja ademenită de noul proprietar într-o clipită…

parodii

rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi tu oriunde şi smulge-i şi tu penele de la coadă.

După „ASTĂZI POŢI SĂ RĂMÎI” Florin DOCHIA CÂNTEC DE SENATOR BĂTRÂN 6 ştiu că eşti subtilă, doldora de sex te transport în braţe, îţi desfac lin patul faci poziţii ample de rămân perplex eşti focoasă tare şi-mi alinţi mandatul. muşc cu placa somnul ochilor cârpiţi ai dosit sub pleoape, rece necuprinsul doar ce te privesc şi pe loc sughiţi ca să-mi iau viagra uite, sunt convinsul.

După „LÂNGĂ MAGAZINUL DE TEXTILE” Matei VIŞNIEC ASTĂZI E ROŞU-N CALENDAR Astăzi e roşu-n calendar, mi-a spus mama ai dreptul să tragi mâţa de coadă cu o condiţie, ia cocoşul cel bătrân rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi tu oriunde şi smulge-i şi tu penele de la coadă.

dai cu biciul zdravăn, deseori bei sânge îmi dai lecţii despre ce e masochismul îmi aţâţi avântul, glasul tău mă frânge eu sunt plastilina, tu eşti cataclismul.

După „CÂNTEC PENTRU INANNA 6”

Astăzi e sărbătoare, ai dreptul la chiul îmi spuse şeful, scrie ceva în condică scrie o obscenitate oarecare cu o condiţie, ia cocoşul bătrân rătăceşte-l şi tu peste deal, rătăceşte-l şi tu oriunde şi smulge-i şi tu penele de la coadă.

A sosit clipa-mpreunării, mi-a strigat adorata înţelege, a sosit clipa dar ia cocoşul cel bătrân 88

Revista Nouă nr. 1 (86) /2015