Urmuz by Florin Dochia

No. 7-8 2019

V i T R i N Ă D e a R TĂ N O u Ă FONDaTĂ De GeO bOGZa la 1 iaNuaRie 1928 cÂMpiNa  SeRia a DOua  aNul Vi

Acest număr este ilustrat cu lucrări semnate de Galina Vieru

publicaţie ÎNGRiJiTĂ De FlORiN DOcHia

Muza urmuziană

oapeţi în vitrină

Şerban Foarţă

De Te Fabula NaRRaTuR (ii)

Cică nişte gloanţe-n plic Duceau lipsă de declic; Şi-a rugat un ins buimac Să le dea un bobârnac. Insul uitător în gol Juca-n palmă un pistol, Neştiind că negru-i clonţ Nu văzuse încă glonţ. „Zeu, atotputernic zeu*, Strigă el atunci mereu – Nu mai trage,-n contratimp Cu impulsul meu, de timp!” Zeu,-ntrerupându-şi somnul, Scoate treişpe vorbe: „Domnu’, Eu rămân la fel de apt Şi-n putinţă, şi în fapt.” MORALĂ Aristotel sau Stagiritul.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Crochiu de Ştefan Călărăşanu, 2011

————— * „Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie, căci fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost; iar tu eşti cel care poţi dispune cum vrei de acel creier!… Tu eşti deci Zeul cel mai puternic!” (Urmuz, iulie 1914)

Yvon Le Men

prix goncourt de la poésie 2019

Mâinile lui

Mai întâi mâinile lui mai ales mâinile lui

ca ale tatălui meu ieri cel al cărui corp încă îl simt cum spânzurau în gol braţele sale de parcă ar fi aşteptat

mereu ora uneltelor momentul îmbrăţişărilor

când îşi vor apăsa mânecile pe târnăcop, pe lopată apoi pe greblă

pentru ca potecile să fie drumuri pentru ca secolul să schimbe secolul când nu se vor mai puteau întoarce asupra lor şi asupra noastră când dulceaţa lor nu va mai fi decât amintirea dulceţei lor.

Mâini pe care le-am văzut căzându-i unui bărbat astăzi

când îşi ascundea în spatele ochilor

mâinile cu care nu mai ştia ce să facă după ce priceperea sa nu mai era decât o iscusinţă

a mâinilor care învăţaseră să citească alfabetul flăcărilor

uitaseră alfabetul cuvintelor la poalele maşinilor

cuvinte care îi lipsesc astăzi

ca să-şi spună frica de a fi pierdut urmele vieţii sale

în drum spre uzina

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

care tocmai s-a închis.

prix goncourt de la poésie 2019

Mâini împotriva cuvintelor

de parcă mâine vom citi ultima noastră carte ultimul nostru poem de parcă după mâine toate cărţile au să ardă

aşa cum tocmai îi arsese meşteşugul pentru totdeauna. Mama mea

E aşezată în cele patruzeci de kile ale sale în faţa mării vaste ca întrebările pe care şi le pune mi-o închipui în faţa morţii

Îşi îndreaptă privirea spre orizont

se îndreaptă spre punctul cel fără de-ntoarcere

Aşezată în cele patruzeci de kile în cei patruzeci şi doi de ani

ea verifică pentru ultima oară înconjurul pământului de către mare

cu ochii săi ea merge pe apă.

Ea bate în orizont să deschidă mării

poarta cerului.

Ea se pregăteşte să fie prima în ultima zi.

E aşezată sub ochii ei şi sub cer

ochii privesc şi păstrează ce privesc

în mâna ei care se va derula de partea cealaltă

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

în timp ce un copil îşi arată mingile soarelui şi prietenilor săi

NO. 7-8 / 2019

alfabetul

Când înveţi alfabetul Nu lăsa să cadă o literă Pentru că dacă se răneşte Nu vei mai găsi cuvântul ca s-o chemi

prix goncourt de la poésie 2019

Când înveţi alfabetul Şi că Z-ul pare departe de A Cere-i un cântec mamei tale Ca să termini calea

Când înveţi alfabetul Nu uita de W Pentru că deşi el este cel mai scump Nu iese adesea şi se simte un pic trist

Când înveţi alfabetul Aminteşte-ţi că cu douăzeci şi şase de litere Se pot face multe cuvinte Şi le vei putea împărtăşi Cu părinţii tăi, cu prietenii tăi, cu secretele tale. Soarele zgâria dalele... Soarele Zgâria dalele

Noi am dormit Între două raze de lumină

Şi cuvintele tale Aveau blândeţea mâinilor

Visul tău este al meu Nu era decât un fruct Pe buzele noastre

După-amiaza Se deschidea până la mare Prea târziu deja Ca să oprească timpul

Când am deschis ochii Am trăit-o

Un voal a trecut Să-ţi fure Privirea mea

există locuri care ne întâlnesc

Există locuri care ne întâlnesc fără să ne căutăm

locuri unde călătoresc aceste bancuri de lumină printre ape şi copaci între mâna ta şi a mea pe care ai luat-o brusc aşa cum flacăra cuprinde ramura clarul cuprinde cerul

Există locuri pe care cuvintele vor să le păstreze

întrucât un prenume protejează un copil de mulţime un nume mic păstrează o dragoste neuitată se iveşte din memoria ta cum mirosul ierbii mereu supravieţuieşte ploii

Tălmăcire de Florin Dochia

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

poemul comentat

Deşertul vs. Marea Ed Bok Lee

În seara asta poţi auzi deşertul şi marea certându-se din nou. Vechiul deşert insistă să ştie cine l-a dezbrăcat de verde. Fantoma mării nu poate decât să pulverizeze mai mult nisip şi să plângă. Ştii, în orice repetare a eternităţii, poţi trimite înapoi inima care acum e programată să îmbătrânească? Şterge orice urmă a celui crezi că ar trebui să fii. Mai complet decât în orice viitor ţi-a fost pe când erai copil, inimii nu-i pasă ce corp o găzduieşte.

Şi nu inima vreunui profet delegat; ci o inimă care se întoarce dintr-o lungă călătorie pe cont propriu, cu largile-i şolduri sau fălci; hrănită în dulcea livadă de încercări şi regrete; o inimă care poate primi în sfârşit, dar nu are nevoie ce iubeşte să dea.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Ca acele păsări atât de libere, care ciripesc la grădina zoologică, amestecându-se cu fragmente de ştiri pentru inimile pline oarbe de mult în spatele gratiilor ruginite şi gardurilor de sârmă.

În deşert, ajungi la un cactus – cu aripi albăstrui şi ţipete scurte avertizează prepeliţa, care anunţă iepurii sălbatici, care informează veveriţele că se apropie periculos de mult şarpele sau coiotul.

Şi apoi, cu note înmuiate din gâturile ce au penele zburlite, ele continuă să ciripească vechi poveşti

despre plancton şi balene.

poemul comentat

Despre Deşertul vs. Marea

Cu mulţi ani în urmă, am petrecut ceva timp la un templu budist din Coreea de Sud. A fost cam în perioada în care am revenit spre a aduce jumătate din cenuşa tatălui meu înapoi pe muntele nostru ancestral din provincia Chungcheong. În timp ce şedeam şi făceam cele cuvenite în templul vechi de douăsprezece secole, am dat peste un kōan [comentariu, poveste, dialog – n. trad.] despre un tânăr călugăr al cărui stăpân se izolase departe spre a medita profund mai mulţi ani. Într-o zi, în timp ce tânărul călugăr îndeplinea nişte însărcinări într-un sat din apropiere, un sătean l-a întrebat ce mai face marele maestru. Tânărul călugăr i-a spus că maestrul, în ultima vreme, a mâncat doar, a şezut şi s-a cufundat în meditaţie profundă. Săteanul i-a răspuns, înfuriat: „Dacă asta este realitatea, el va renaşte ca bou”. Simţindu-se insultat, ucenicul i-a răspuns că maestrul său era cel mai mare savant budist din ţară şi, cu siguranţă, va merge la cer după moarte. Săteanul l-a corectat pe tânărul călugăr. „Nu este cel mai bun răspuns.” „Atunci care este cel mai bun răspuns?” spuse tânărul călugăr. Săteanul a sugerat că tânărul călugăr ar fi putut răspunde că, dacă maestrul ar renaşte, de fapt, ca un bou, atunci va renaşte cu siguranţă ca un bou fără nări. Săteanul şi-a văzut de drumul său. Tânărul călugăr, nedumerit, s-a grăbit înapoi la mănăstire şi l-a informat pe marele maestru cu cele spuse de sătean. Spre uimirea tânărului călugăr, maestrul budist s-a ridicat de pe podea şi, după atâţia ani de tăcere, a strigat emoţionat: „Da, da, asta este! După mult timp, înţeleg în sfârşit!”

Lee s-a născut în Fargo, Dakota de Nord, dar a fost crescut peste tot, inclusiv în Coreea de Sud. A urmat Studii Slave şi din Asia Centrală la Universitatea din Minnesota; Universitatea Kazahă de Stat Al-Farabi din Alma Ata, Kazahstan; Universitatea Indiana şi Universitatea din California, Berkeley şi apoi obţinut Masteratul în Arte Plastice de la Brown University. Multă vreme nu s-a concentrat pe scris, ocupând joburi minore, cum ar fi barman, instructor de educaţie fizică, jurnalist şi traducător. Atunci când a început să scrie profesionist, prima sa carte „Real Karaoke People” a avut cele mai bune vânzări naţionale de poezie şi a câştigat premiul PEN/Open Book Award şi un American Asian American Literary Award (Member’s Choice). Cu toate acestea, Lee nu scrie doar poezie, ci are şi o carieră de succes în scrieri de ficţiune, eseuri şi piese de teatru care au continuat să fie interpretate în locuri precum Teatrul Guthrie, Atelierul de teatru din New York şi Walker Art Center.

Dar ce a înţeles bătrânul maestru în sfârşit? Există diferite interpretări de arhivă. Este important să ne amintim că vacile şi boii, animale de povară, aveau trecute în mod obişnuit prin nări un inel de servitute. Dacă un bou nu are nări, nu poate fi înhămat. Aceasta este cea mai comună interpretare: aceea că stăpânul s-ar întoarce cu siguranţă în viaţa următoare ca o creatură liberă. Dar, la vremea respectivă, poate din cauza multor lucruri pe care le experimentam personal, am abordat mai senzorial kōan-ul. Dacă un bou nu are nări, da, nu poate fi găurit prin nas, prin gură sau înrobit prin alte mijloace fizice sau psihice? La vremea respectivă, în niciuna dintre

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

poemul comentat

interpretările existente despre juguri şi nări şi nici în momentele de iluminare nu mi-a apărut cel mai profund adevăr. Pentru că, de fapt, faptul că nu ai nări ar putea fi o existenţă teribilă, înăbuşitoare, chiar dacă nu ai fost înrobit. După ce am gândit mult, în sfârşit, ceea ce am derivat personal din kōan a fost că, dacă cineva ar urma să se angajeze pe deplin în căutarea iluminării, trebuie să presupunem că în viaţa următoare va avea o existenţă fizică şi mai dificilă, mai provocatoare. Acest lucru era adevărul din pentru kōan. Şi, deci, dacă o căutare a iluminării ar deveni şi mai provocatoare în viaţa următoare, eşti cu adevărat sigur că doreşti să petreci această viaţă în urmărirea dificilă a unei iluminări mai mari? Cât de hotărât eşti, într-adevăr dacă, să zicem, în viaţa de după viaţa următoare, va fi şi mai dificil şi va fi o luptă fizică şi mentală şi mai mare şi chiar o umilire în efortul tău de a ajunge la iluminare, şi tot aşa, ad infinitum. Deci, cu adevărat, care este angajamentul tău pentru iluminare în această viaţă? Eşti cu adevărat angajat, repetare după repetare, spre o mai mare şi mai mare (în cel mai bun caz) luptă (şi, cu siguranţă, uneori, mai mare suferinţă) în urmărirea unei iluminări mai mari? Este uşor să fii angajat dacă crezi că o iluminare mai mare este asemănătoare cu un fel de rai sau transcendenţă în această lume sau în următoarea. Dar ce se întâmplă dacă o iluminare sau o transcendenţă mai mare seamănă mai mult nu cu un animal de povară fără nări, ci cu o creatură, în cele din urmă, fără gură, fără picioare, fără urechi, fără ochi etc.? Eşti încă angajat într-o astfel de luptă? Sau căutarea ta de iluminare este condiţionată şi înrădăcinată în ceva, să zicem, ca egoul? Am devenit convins că singura definiţie a adevăratei

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

iluminări este o căutare constantă a iluminării pe fondul unei lupte din ce în ce mai dificile ad infinitum. Ani mai târziu, trăind câteva luni în deşertul înalt (care a fost cândva fundul unei mări, cândva un fel de pădure tropicală, cândva multe alte tipuri de ecosisteme peste eoni), am scris acest poem, „Deşertul vs. Marea.” Reflectând asupra timpului petrecut la templul budist, precum şi versul lui Wallace Stevens: „Moartea este mama frumuseţii”, am luat în considerare şi conceptul lui Nietzsche despre eterna reîntoarcere şi un citat de Mark Twain: „Dacă priveşti mult timp întrun abis, abisul va privi şi el în tine.” [eroare curentă în lumea americană; de fapt, nicăieri Mark Twain nu spune asta, este tot Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, Aforismul 146 - n. trad.] La început, desigur, orice priveşti înapoi poate fi înfricoşător... poate prietenos... mai probabil nimic de recunoscut în vreun fel. În cele din urmă, toate iluziile, nălucirile şi fanteziile ard, iar tot ce ai tu este un fel de viaţă profundă care priveşte înapoi. Pentru unii, este Dumnezeu. Pentru alţii, este iluminarea etc. M-am gândit: ce se întâmplă dacă te-ai întoarce la o viaţă de bou care respiră, dar fără creier? Ar fi aceasta Lethe sau Dumnezeu ori iluminarea finală? Şi dacă te-ai întoarce ca un bou fără altceva decât o inimă; sau, metaforic vorbind, inimă pură? Şi în sfârşit, pe măsură ce am început să iau în considerare temele poeziilor mele din volumul „Noaptea mitocondrială”, ce se întâmplă dacă ai fi redus la o singură celulă într-un vas Petrie în viaţa următoare? Ce lucruri mai importante ar putea exista în acea celulă dincolo de energia inimii?

Tălmăcire de Florin Dochia

Toni Morrison

memento

1931-2019

Toni Morrison s-a născut pe 18 februarie 1931, în Lorain, Ohio. A studiat la Universităţile Howard şi Cornell (master). E autoarea cărţii Five Poems (Rainmaker Editions, 2002), cu ilustraţii de Kara Walker. A primit premiul Pulitzer pentru ficţiune, Premiului Naţional al Criticilor şi premiul Nobel pentru literatură în 1993. A murit pe 5 august 2019, la New York.

eva amintindu-şi 1

Am smuls de pe o ramură un fruct care-şi pierduse verdele. Mâinile mele erau încălzite de acea dogoare a mărului Foc roşu şi zumzet. Am muşcat puterea dulce până la miez. Cum pot spune că a fost? Gustul! Gustul mi-a deschis ochii Şi m-a dus departe de grădinile plantate pentru un copil În pustiuri mai adânci decât chemarea oricărui maestru.

Aş face-o din nou: Fii portul şi pregăteşte călătoria, Eliberează briza şi iscă vântoasa, Păstrează tot ceea ce am fost. Mai bine culme să urci. Mai bine culme să fii.

Tălmăcire de Florin Dochia

Acum aceste mâini simpatice îndrumă ceea ce a fost cândva mângâiere; Buzele uită ce au sărutat. Acum ochii mei îşi adună lumina Pe cea mai înaltă culme vizibilă.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

Viorica Răduţă – Arsura umblă pe trup Florin Dochia

Arta poetică a Vioricăi Răduţă este foarte apropiată de perceptele existenţialismului, sentimentul tragic al fiinţei constituindu-se ca sursă a creaţiei sale indiferent de formula literară pe care o adoptă. Într-un fel sau altul, cam toate temele principale ale acestei orientări (v. Emmanuel Mounier, Gallimard, 1962), pot fi lesne descoperite în toată creaţia scriitoarei. Dacă nu e mereu la îndemână abordarea de către creator a evenimentelor încărcate de energii negative, nici pentru cititor lectura nu este dintre cele reconfortante… Emoţia estetică, însă, sublimarea dramei umane prin lectură asimilatoare înseamnă încărcarea, îmbogăţirea trăirilor personale, aşadar din asemenea pricini m-am şi apropiat de Arsura umblă peste trup, dincolo de încrederea neostoită în scrisul ei. Este şi îndemnul / mărturisire / profesiune de credinţă din argumentul cărţii care are ca punct de pornire tragedia incendiului din noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, pornit şi sfârşit la clubul Colectiv, din Bucureşti: „Pentru mine literatura nu trăieşte într-un ÎNTRE, […] ci în arealul esteticului. […] Cred

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

că orice act ficţional, fie el referenţial, dacă se poziţionează în matrice estetică, nu e lovit de vulgarizare şi are dreptul la o existenţă / receptare adecvată. […] Volumul […] se doreşte un gest cathartic, comemorativ.” Semnul tutelar este oximoronul. Îngheţarea şi arderea sunt concomitenţă, moartea lentă şi sfâşietoare este gheaţă din foc, curgere de lavă biologică, flacără în care clipa s-a împietrit, transparentă, evanescentă, o uluire bruscă în faţa unei incertitudini ca o visare coborând în veşnicie. Prima parte, fiecare sac este frigul topit, conţine tablouri ale traumei văzute de „pe margine”, de un spectator care caută o coerenţă a imaginii, a întâmplării. El îi vede „aşezaţi unul lângă altul pe trotuar / fără piele // de fapt om lângă om / somn lângă somn // […] // cei care ies din întuneric / ies cu ochelarii înfipţi înăuntru şi văd clipa / o smoală curgându-le din gât în măruntaie / încet / să nu se scurgă tot omul deodată / încet […]” (sacii). Şi văzând acestea, se simte în proximitatea infernului, în cercul al şaptelea cu cele trei brâuri ale sale

cronica literară

ce pare a înconjura scena dantescă: „lumânări care se topesc în corpul celor călcaţi / de alţi morţi / din hrubă să iasă ei cu două decese deodată / doar haina să rămână intactă pentru că ţine o stafie dinăuntru […]” (sacii). Materia vie se amestecă cu materia nevie şi amândouă devin materie moartă! Corpurile se contopesc, „dansul băiatului / lipit de dansul prietenei lui” (aşa cum e jarul), totul se lichefiază, „cuvintele rămase în metalul topit / se scurg ca şi carnea unele în altele / lent / mai lent cu cât se-ngroaşă lumea / spre singura ieşire / un stat de om peste alt stat de om peste altul / […]”, astfel că, „doar haina îmbracă singură moartea / când nici moartea nu vrea să fie înăuntru // moartea e şi e a om” (arşii sunt acum murmure). Metafora relevantă îşi desfăşoară nestingherită efectul epustuflant: „băiatul scoate în stradă doar gândul / ca o limbă de clopot / şi el atârnat de mijlocul nopţii de vineri” (păturile sunt oameni); ea devine mai mult evidenţă a realului, decât ficţiune poetică, „Alex poartă fotografia direct în carne // […] // filmase clipa / nu cele 10 secunde / doar clipa care s-a blocat / cu aparatul intrat în inimă / cu fâşiile de stofă de gând / sau chiar trupul era gând nu ştia / cum moare pe dinăuntru mai mult decât împrejur // a ieşit din lumina

care se întuneca / […]” (cum moare gândul). Dacă lumina devine întuneric, timpul devine lichid, „arsura s-a întins în fâşii de carne / ca nişte secunde // […] // secunda curge direct pe oase // zeamă de oase într-un cuib împietrit / […]” (doar 10 secunde). Entropia este maximă, elementele toate ale Universului par a fi ardere în esenţa lor, ardere de tot, „pielea e ca o vedere // lipită de zi lipită de noapte / din ea fâşiile se rup / ochii abia o ating prin geam / de parcă ea însăşi s-ar vedea prin crăpături // fâşii de fum cu care te poţi fotografia / cu care ai înfăşura ziua / fugind din focul care curge / cu vii şi cu morţi într-o singură rană / în care se mişcă

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

doar osul” […]. Muzica trupei „Goodbye to Gravity” a tăcut deodată şi „seara ploua cu foc // a spus chitaristul // […] // pe chitarist l-a tras o mână afară / cealaltă mână murise // afară chitaristul şi-a lipit fruntea de vânt să poată vărsa / bucăţile de carne / în el // dar altă carne curgea pe sub geaca albastră / singura neatinsă / aşa vărsa noaptea”. Astfel că „pe ciment se adunau sacii / strânşi cu arsurile scoase deasupra // […] // şi toată mişcarea era nemişcare / timpul a fost un geamăt / aşa a văzut chitaristul noaptea // apoi noaptea l-a văzut şi sa tras în el / […] // poate dă Dumnezeu şi pune umbra în ochii topiţi / să ajungă din somn înapoi în părinţi / […]”. Iată cum „cuvintele s-au oprit / nu mai sunt // […] // gemetele stau fără corp / stivuite // […]” şi aflăm imaginea ce a condus la titlul volumului: „deja arsura se dăduse jos de pe scenă / luând forma trupurilor / pe rând / s-a izbit de haine apoi s-a dus direct pe trahee /// […]”, „numai moartea nu s-a pierdut cu firea / a văzut mâinile care pipăiau cearcănele / odată cu vederea / fiindcă se topeau împreună / […]”. Imaginilor terifiante le ia locul, în partea a doua, catapeteasmă, numărătoare inversă, un lung lamento, un acatist, o pomenire a celor buni, tineri şi frumoşi şi a vieţilor lor curmate, acum când „nici

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Dumnezeu nu mai avea cuvinte”. Cele 64 de existenţe au parte de scurta poveste a sfârşitului, fiecare cu o imagine anume, spre neuitare. Pentru unul dintre ei, „în Chemsford arsurile au sosit după el / cu viermii în ele”, iar „de fotografiile lui Liviu s-a lipit sera de vineri / fiindcă nu aplecat dintre tuburi decât carnea / cumpărase un aparat nou şi din el / scena l-a tras înăuntru în poză / şi nu a mai fost data viitoare ultimul concert / a fost doar fotografia asta” – un alt Dorian Gray, ratat de Marele Distribuitor de existenţe. Şi aşa mai departe, rând pe rând, „arsura trece prin sânge / sângele e rece / în prima jumătate merge prin portrete / cu focurile de artificii şi un decor / fosta fabrică Pionierul are o scenă lumini / şi moartea”, în ordine descrescătoare, de la 64 la 1 şi la zero – Neantul: „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenuşii s-a făcut”. Cartea Vioricăi Răduţă este un omagiu empatic adus victimelor unei sorţi potrivnice, ale unei întâmplări neverosimile care capătă sens numai dacă acesta ar fi al Lumii şi ar răspunde acelor întrebări dintotdeauna retorice: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne-ndreptăm? De ce? Viorica Răduţă, fără să ne aducă liniştea dorită, ba întărindu-ne neliniştea şi revolta, ne spune doar atât: suntem fii lui Dumnezeu. Ar fi de-ajuns?

cronica literară

Fragmente din „depresia galactică” sau dintr-o „lume paralelă cu iadul” – Tudor Gheorghe calotescu: Poeţii nu ştiu să moară Mioara Bahna

Cu toate că, prin titlu, cartea lui Tudor Gheorghe Calotescu, „poeţii nu ştiu să moară” – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017 –, promite optimism, se deschide cu un poem (eponim, pentru prima parte a volumului, cea de-a doua intitulându-se „fişa postului şi un pic de imaginaţie”), „nu săvârşesc scrisori de intenţie nimănui”, care, printr-un joc de cuvinte, o deraiere a sensului sintagmei „scrisori de intenţie”, este o mărturisire plină de patos, de tristeţe a sinelui ce, rezumându-şi parcursul cultural, îşi exprimă lungul şir al dezamăgirilor existenţiale, dar fără să le impute nimănui ori, poate, cel mult, destinului. Versurile care alcătuiesc poeziile din volum sunt continuarea titlurilor ce îşi capătă statutul, în consecinţă, doar prin blancul specific şi prin caracterul tipografic (aldin): „prea multe lupe şi oglinzi atente // pe cerul acesta”; „între poet şi restul omului // ruptura aceasta se face

destul de des”; „cred că inima mea e un model expirat // un fel de locomotivă cu aburi”… Revenind la primul poem, acesta are statut de artă poetică şi expune condiţiile ideale, din perspectiva poetului, pentru naşterea unei creaţii: „o bucată de cer pergament / o pană de pasăre phoenix drept toc / poate chiar şi puţin curcubeu în călimară”. Acestora li se adaugă „materialul” din care, extrase, poeziile urmează să nu mai fie „scrisori de intenţie nimănui”, fiindcă rezultatul obţinut nu poate fi expediat, mai ales că, aşa cum mărturiseşte cel ce le compune, „nici măcar nu ştiu cum să împăturesc cerul / într-un plic”. Se remarcă, de la început, că poeziile din volum sunt creaţiile unui revoltat („revolta e dreptul de veto al mulţimilor”), nemulţumit de statu-quo-ul existenţial, de relaţia – instituţionalizată – ce se cultivă între om şi Dumnezeu, cel invocat prin „doamne de oriunde ai fi” (sunt prezente în carte şi accente psalmice, amintind, deşi în altă manieră, de atitudinea uneori răzvrătită a psalmistului arghezian, faţă de Creator), de posibilitatea ca visul

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

propriu, odată dezvăluit, să fie răstălmăcit de alţii, de suprapunerea altor tristeţi pete cea destinală etc.: „oricum sunt condamnat prin naştere la moarte”. De aceea, poate, cel ce alege să se confeseze în versuri optează pentru solitudine: „eu nu am nevoie de martori”. Confesiunea este concomitentă cu analiza observaţiilor făcute, al căror obiect este, pe de o parte, sinele şi, pe de alta, realitatea înconjurătoare, astfel că, de pildă, vocea lirică remarcă: „îmi sunt aşa inegal uneori”, pentru că „poate că am murit deja”, dar presupune că „într-o zi voi învăţa să comunic prin rizomi”, ca revers la ceea ce oferă viaţa obişnuită, încât să ajungă să poată zâmbi „din tot polenul” său. „răspândind chemări de fluturi şi albine”. În creaţia lui, pe lângă cele menţionate, Tudor Gheorghe Calotescu aduce şi un alt fel de angajament al artistului-cetăţean (chiar dacă, de obicei, imaginea creatorului de frumos este mai ales a „călcătorului pe nori”, căutând „un punct de sprijin”) faţă de epocile anterioare: aici, poetul nu mai este nici făclia, nici „trâmbiţa de alarmă” a neamului său, cum era, de exemplu, în viziunea lui Octavian Goga. Totuşi, reprezentând fie şi numai o potenţialitate în acest sens, poetul susţine că aceia care au motive spre a se teme de el, caută

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

mijloace, în ton cu epoca, spre a-l neutraliza ori măcar spre a-i minimaliza eventualele acţiuni ori efecte ale acestora, îndreptate către o ordine alta decât o vor stăpânii. Cât priveşte impactul sau locul lui în societate, poetul îl pune pe seama forţei pe care o deţine, explicabilă prin comparaţia cu „veriga slabă”, din jocul copilăresc „lapte gros”, care, când este dărâmată, trage după ea şi celelalte „verigi”. Legat de relaţia lui cu prezentul, poetul îi remarcă nefirescul, raportându-l la alte timpuri ori la aspiraţiile sale, de vreme ce, constată că „tinerii mor de bătrâneţe / aproape nicio floare nu mai cheamă fluturii / din banalitate nici

cronica literară

soarele nu mai face umbre”…, sau că, „între două breaking news de sezon”, posesoarele corolarului vieţii contemporane, mass-media, împroaşcă lumea cu posibile opţiuni şi nu doar de viaţă, ci, cu deosebire, de atitudine, de gândire etc. În acelaşi context, eul liric, în ipostaza poetului, observă inadecvarea sa la contemporaneitate, incompatibilitatea dintre sine şi lume, drept care îşi exprimă alegerea (impusă!): „pe această lume în care nu aveam ce căuta // nu mai vreau decât un colţ întunecat / de unde să-mi chem moartea ca pe o binecuvântare”. Desigur, pentru un creator actual, un asemenea pesimism – sau pesimismul la asemenea cote – este mai mult declarativ, fiindcă, între a fi un om al cetăţii ori, cel puţin, a avea posibilitatea de a constata şi critica, indiferent la ce nivel, orice abatere de la normalitate, şi aneantizare, alegerea, acum, nu mai poate merge decât în prima direcţie, cu atât mai mult, cu cât, chiar prin titlul volumului, se proclamă: „poeţii nu ştiu să moară”, iar visul convertirii într-„un cântec de privighetoare” este unul dintre argumentele în acest sens: „pe această lume în care nu-mi găsesc locul / o să-mi dau şi jumătatea dulce din lacrimă / pe un cântec de privighetoare / ca să-mi crească înapoi tăcerea”.

Amintiri, senzaţii, aspiraţii, tristeţi – contondente toate – ori numai mişcătoare, la un nivel sau altul, în funcţie de un număr de factori individuali, alcătuiesc parcursul sufletesc din care Tudor Gheorghe Calotescu îşi extrage seva poeziilor, în tentativa firească a omului (a cărui luciditate nu-i permite să nu stea mereu conectat la realitatea în care trăieşte) de a (şi) da seama de parcursul existenţial (al său şi al lumii, în şuvoiul căreia este prins). De aceea, din postura „de răzvrătit pe scenariul acesta tâmpit / cu naşteri şi moarte cu durere şi chin”, vocea textuală face consideraţii profunde cu privire la condiţia umană, reiterând, prin sugestie, de pildă, tema doar aparentei diversităţi a oamenilor (prin pluralul „naşteri”) şi, totodată, a egalităţii în faţa morţii, a durerii, a chinului (substantive folosite, sugestiv, cu forma lor de singular). Și, totuşi, simţind irezistibilă vieţuirea, chiar şi în aceste condiţii, mărturiseşte: „mă gâdilă viaţa şi râd fără scăpare / mă răsucesc idiot inutil anemic chiar / râd până mor”, fiindcă, în forme mărunte ale ei, poetul caută să descifreze sensurile lumii („ca şi cum lumea ar încăpea într-un ciripit / privighetoarea rânduieşte stelele pe frunze”), fiecare fragment de realitate putând deveni stimul pentru artă şi prilej de

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

mediaţie, precum asfaltul care „miroase a ploaie de vară” sau simpla imagine a pomilor în floare („toţi cireşii înfloriţi sunt perfecţi”), chiar dacă trăim „într-o lume paralelă cu iadul”, unde, între alte disfuncţii, „gările nu mai au peroane”. În context, imaginile sunt deseori alegorice: „setea e un simptom de diabet zaharat / e timpul pentru o stacană de cucută…” Tot alegoric este exprimată şi dorinţa de cunoaştere, niciodată satisfăcută pe deplin, fiindcă „ştiţi cum e doar să guşti /atunci când intestinele îţi ghiorţăie înfiorător / iar stomacul parcă dansează break”. În continua scanare a lumii, poetul caută, deci, sensuri, date definitorii pentru condiţia umană şi pentru universul din care face parte. Constată, în consecinţă, de exemplu, că „viaţa este despre iubire”, că „în lipsa dorinţei nici un univers nu s-ar naşte”, că „fiecare univers are cel puţin un nebun care a crezut în el” şi că „poate în ţara minunilor ideal este normalul”… Privitor la o anume nelinişte „în căutarea luminii”, pe care o dovedeşte creatorul de poezie, aceasta poate fi, pe de altă parte, una dintre explicaţiile prezenţei frecvente a enunţurilor aforistice, prin înglobarea unui prezent cu nuanţă gnomică: „dincolo de zâmbet sunt atâtea lacrimi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

adunate”; „nimic din spectacolul vieţii nu e scamatorie”… Perimetrul poeziei lui Tudor Gheorghe Calotescu este, de asemenea, traversat de iubire, iubită (idealul este o Evă eternă: „să-mi fii eternă evă”), ca în „promisiunile nu au valoare de certitudine”, unde eul liric, în ipostaza îndrăgostitului, într-un monolog adresat, schiţează profilul celor ce alcătuiesc sau tind să reprezinte un cuplu: el, pentru care „doar clipele în care te iubesc / au valoare de axiomă” şi ea, care vrea „demonstraţii” şi primeşte promisiuni: „doar cerul / hai / fie / şi o parte din infinit”. O concluzie ar putea fi că poezia lui Tudor Gheorghe Calotescu dezvăluie „respirări” ale omului, mai ales contemporan, trăiri dominate de sinceritate, ce traduc în creaţie convingerea lui, de influenţă cioraniană (Emil Cioran spunea: „sunt poet prin toate versurile ce nu le-am scris”) , potrivit căreia, aşa cum stă scris pe una dintre coperte, pentru fiecare creator de artă, „mai important este ceea ce nu am scris şi nici nu voi scrie vreodată”, fiindcă limitele comunicării prin limbaj îl împing mereu pe artist să le depăşească pentru a-şi exprima lăuntrul cu efecte salutare pentru el şi pentru cititor.

erika şi umbrele ei Daniel Mariş

cronica literară

O încercare de traversare a condiţiei finite individuale, readusă prin amintire, o aplecare lucidă asupra sinelui, pe un fond de inflaţie a reflexivităţii, ne propune erika bloj în cartea sa „Roşu shiraz” (Ed. Rafet, 2018). Aflată într-o onestă încercare de autoînţelegere, cu timide semne de transcendere a umanului în zona abisală, tensionată până la transparenţă, autoarea urmăreşte cu obstinaţie sentimentul şi umbrele sale, ce par a aparţine, fără a face prea mari eforturi pentru a masca acest lucru, în mare măsură imediatei realităţi: „nu e nimic în aer azi/ doar o aromă de cafea moartă/ pe buzele tale/ într-o rostire sugrumată/ amară şi acră/ undeva departe o muzică prea comercială/ pe patul meu o haină de ploaie/ din muşama uzată/ lumea se naşte din resturile lumii de ieri/ şi nici eu nu mă simt prea bine/ pe oase am fulgi mari de cretă/ ce cad din poeme scrise pe cer/ o aripă mi s-a descusut şi stă aşa/ ca un rest de soare pe un cuib de păsări moarte/ nu e nimic în aer azi/ doar parfumul tău de flori de cireş/ pluteşte ca un nor plin de îngeri/ şi

un glonţ/ ce într-una dă greş...” (Ratarea zilelor). Merită remarcat faptul că transcenderea stărilor sufleteşti în universuri imaginare se produce pe fondul unei atmosfere încremenite, cu sechele, infuzia de vitalitate pe care o presupune iubirea consumându-se discret, într-un decor oarecum misterios, în buna tradiţie a tensiunii poetice. Încercarea de atingere a nervului creaţiei îmbracă forme răscolitoare prin intensitatea trăirilor şi a consumărilor introvertite, fragile, tremurate: „în fiecare jumătate din noapte/ creşte în mine un corb alb/ blestemat cu eşecul zborului/ mă priveşte şi tremură” (Jumătăţi de noapte). De altfel, confesiunile lirice ale Erikăi Bloj par a-şi găsit un liman salvator, alcătuind o amprentă a individualităţii, ca un lait-motiv, într-un participativ travestit al sugestiei: „corbi se roteau în faţa ferestrei/ le-am aruncat un rest de poezie/ una neterminată/ au înfulecat-o/ apoi/ s-au aşezat pe felinar/ şi din aripile lor/ au scuturat/ stele noi/ şi dintr-odată/ noaptea s-a luminat...” (Fărâmiturile zilei). Nu este însă mai puţin adevărat că

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

apetitul textual deformează uneori intensitatea trăirii printr-o avalanşă de imagini şi senzaţii. Disparate însă, acestea alcătuiesc structuri distincte, pe linia confesiunii sensibile, cu semnificative nuanţe: „uneori mai simt pe coapse/ aripi de pescăruşi cum se zbat” (câtă mare a fost toată s-a strâns în mine); „lumea se uită ciudat la mine/ ca la o temniţă de suflete fragede/ ai un copil acolo şi plânge” (În ochiul meu) ori „eu nu sunt nimic/ cuvintele nu-mi aparţin/ sunt urma de ruj/ de pe paharul de vin” (Spovedanie). Dincolo de aceste avataruri oarecum comune ale formării poetice, Erika Bloj are câteva din calităţile unei poete inteligente şi rafinate, deloc atrasă de mirajul detaşării ironice. În adâncul fierbinte al lirismului său, tragicul inedit al existenţei (şi ridicolul ei) este redat

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cu o umilinţă şi o sinceritate ce nu trebuie ignorate: „atunci nici de voce nu am nevoie/ o agăţi în cuiul în care obişnuieşti să-ţi pui cămaşa/ şi trec aşa într-o visare tăcută/ ca într-un film mut” (Sunt zile fără cuvinte).

cronica literară

emoţia nedisimulată în poezia „călăreţului din zorii unei iubiri amânate” Mihaela Meravei

Cu un curriculum vitae impresionant, rod al sârguinţei literare de care dă dovadă din 2011, de la apariţia primului volum de versuri „Căpiţă de fluturi, îngerii mei” şi până în prezent, aşa îşi începe cel mai recent volum de poeme −„călăreţul din zorii unei iubiri amânate”− jurnalistul, poetul, criticul Daniel Marian, volum postfaţat de alte două nume cunoscute ale literaturii actuale, poetul şi criticul Lucian Gruia, membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala de poezie, Bucureşti şi poetul Daniel Luca, consistent prin numărul de poezii, omogen şi concludent, totodată, prin emulaţia lirică vizavi de propria creaţie. Aşa cum a remarcat criticul Lucian Gruia: «Daniel Marian, în volumul „călăreţul din zorii unei iubiri amânate” se dovedeşte un postmodernist pur sânge datorită luării în răspăr a temelor abordate. Prima exemplificare distruge mitul lui Noe: „acum că s-au dus ploile/ şi noe n-are nici o treabă/ bea liniştit la cârciumă/ încă un potop” (aici e locul cu tine).

Dar cea mai puternică amprentă postmodernistă poetul o lasă în viziunea unui rai cârciumă: „paradisul era o crâşmă de la ţară/ unde muştele se scobeau în nas/ băutura picura din tavan/ mahorca se fuma din pereţi/ visele în pielea goală/ ţopăiau în draci pe mese” (se trăia în vecinătatea vieţii)» Poetul abordează un limbaj familiar, în construcţia poemelor, eliberându-şi fantezia, desolemnizează discursul poetic, mitologizând voit lucruri comune sau demitizând personaje arhetipale: „noe n-are nicio treabă/ bea liniştit la crâşmă” (pag. 8, „aici e locul de tine”); „de câte ori sunt înger şi asta/ se întâmplă de câte ori beau/ cele patruzeci de pahare/ cu otravă ecologică” (pag. 13, „cum mai vine ş-asta”); „stai aşa seara pe deal şi te minunezi/ vezi maşinăria de făcut luminiţe/ şi nu-ţi merge mobilul să-l suni/ pe Dumnezeu la centrul de raportare/ a minunilor (…)” (pag. 20, „cum te-ai pricopsit cu fericirea în flăcări”); „sau n-aţi auzit cum Dumnezeu/ a fost prins dormind/ la facerea lumii// de aceea atâtea apocalipse/ şi niciuna teafără/ jumătăţi sferturi/ pi-uri de ceruri/

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

sau alea cu pi-uri sunt cercuri/ şi mai grav Doamne/ hai să vezi ce-ai făcut!” (pag. 26, „minciuna”); „în rai nu se fumează nu se bea/ nu se face sex şi copiii apar/ numai prin minuni înţărcaţi gata/ fără să sugă la vreo ţâţă/ iar singura plăcere ar fi aceea/ de a fi până la urmă şi totuşi// în rai unde totul este/ desigur interesant/ constipat de interesant de data asta/ te uiţi pe un afiş unde scrie/ bă! eşti nebun!” (pag. 48, „dizertaţie principială despre pisici cu pene de veveriţă”) Pe o anume nebunie, pusă în ghilimele, fireşte, se bazează compoziţia volumului, o libertate dincolo de limite pe care ţi-o îngăduie poezia postmodernistă, titlurile fiind aşezate oscilant, când la început de text, când la final, funcţie de trăirea intrinsecă a poetului. Ironia şi ludicul se simt intens în temele abordate, de cele mai multe ori acestea se pliază pe realitatea oraşului sau a unor sentimente superfluu, trăsături care imprimă textului o savoare aparte, cititorul fiind deconectat de la starea tensionată a cotidianului apăsător sau a unei iubiri neîmplinite. Alina, protagonista căreia îi este adresată iubirea călăreţului din zori este mai vie ca niciodată, nu doar în sufletul răpus de tristeţe al poetului, în faţa unei iubiri zădărnicite, dar şi în cel al cititorului: „„să fiu al naibii dacă /

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

m-aş fi gândit la asta: / tu chiar eşti vie” (pag. 53, „nu – nu azi nu vine moartea”) În iubirea pentru Alina, ca temă de referinţă a volumului „călăreţul din zorii unei iubiri amânate”, poetul Daniel Marian demistifică simboluri prototip cum ar fi cel al aripilor, zborului sau al Anei lui Manole: „ai văzut cum zbor/ cu gesturi mecanice/ tot zbor/ dau în clocot/ pe radare/ atâta zbor// – mai lasă-l dracului/ de zbor/ e ora de linişte/ dacă ş’asta mai poate/ fi numită oră/ ce să zic de linişte” (pag. 16, „ai vrut să spui ceva”); „mie nu mi-a convenit niciodată/ că aripile nu-ţi cresc direct din cap/ din gură din urechi sau din ochi da/ cel mai bine din ochi de acolo/ să-ţi crească odată cu văzduhul// dar să-ţi crească aripi pe la spate/ de parcă ţi-ar fi ruşine cu ele/ şi nu trebuie să se vadă/ când le plimbi ce prostie/ să-ţi plimbi aripile ca pe evantaie”(pag. 9, „ordinea nefirească”); „(chiar dacă

cronica literară

nu te cheamă Ana care-i plecată-n weekend)// orice mijeşti seara se destramă în zori/ ai luat cu tine numai ceai şi nori/ pentru o construcţie care seamănă a libelulă/ şi vrei s-o zugrăveşti sub formă de deja-vu” („Alina”) În căutarea fericirii, prezumtive cum vom vedea, a iubirii (ne)împărtăşite, greu de atins, Daniel Marian colecţionează „tristeţi/ limpezi şi adânci/ ca valea seacă/ în care plouă prima dată/ caut un nou fel de tristeţe/ care n-a mai fost/ trebuie să am o tristeţe a mea/ să poarte numele meu/ cu tristeţea alina” (pag. 25, „prea devreme pentru inventar”). Sentimentul este şi mai copleşitor „de când a dat faliment buticul cu aline/ s-a deschis un supermarket chiar după colţ/ nuţi laşi memoria la intrare nici/ nu te prind uşile rabatante/ şi ai de toate veveriţele/ şi scumpe şi ieftine” (pag. „trăiască psihologia comerţului liber ales!”) şi poetul va avea o cădere în propriul sine, o pierdere a eu-ului, o decelare a identităţii spirituale: „mă prăbuşesc eu în mine/ să mă caut după ce/ avuseseră o-nmormântare şi o nuntă/ toate arătările din temniţa/ capului meu ambientat cu/ asparaguşi şi dinamită/ du-te de te culcă ei n-aş/ acum vine plimbarea prin gânduri/ din care nu va ieşi altceva/ decât viermele care stă să nască” (pag. 21, „mai vino pe aici”); „dezbracă-te de trupul tău/ şi

întinde-te pe pământ pe mare pe cer/ cu mâinile pe piept şi inima sub cap/ să auzi prin inimă cum ea/ bate la un loc cu o gărgăriţă şi/ cu înţelepciunea lucrurilor în mişcare/ dacă ţi-s şi tâmplele pe acolo/ e şi mai bine de două ori mai bine/ vei muri şi vei învia la fiecare/ bătaie de clopot a sângelui” (pag. 29, „tranşee în tibetul minţii”) Daniel Marian în volumul „călăreţul din zorii unei iubiri amânate” atinge teme profunde. Viaţa, moartea, veşnicia, timpul, problematica poetului măcinat de umorile iubirii, dar şi natura cu vieţuitoarele ei, veveriţe, gărgăriţe, fluturi, sunt doar câteva dintre laitmotive poemelor sale. De remarcat este viziunea poetului şi raportul eu-lui poetic în faţa morţii, viziune nu mai puţin ludică, însă profundă mai ales prin trama textului. Arderea în slujba creaţiei, a iubirii neîmpărtăşite şi neînţelese, aduc poetul la topire, dezintegrare emoţională, o stare apropiată morţii, a ieşirii sufletului din trup când, înainte de a se hotărî să plece definitiv/sau nu, priveşte de sus spectacolul vieţii: „am visat sau poate aşa era/ cum o grămadă de lume/ stătea la căpătâiul meu aşteptând/ să mor ca să-mi poată fura cuvintele/ degeaba le explicam că sunt ale lor/ au trecut pe la mine bete cântând/ şi dansând cu toate

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

străzile după ele/ cele de prin cartierele cu nebuni/ pe unde de obicei nu trece nimeni// stăteau toţi cu ochii pe becurile vieţii/ şi pe butoanele morţii care tremurau/ şi acestea de îndelungă aşteptare/ numi amintesc cine a mutat reanimarea/ în sala de aşteptare şi care plutea/ între viaţa care ar fi fost şi viaţa de după ea/ pe unde se ţineau de toartă picura ceva timp/ ca într-o perfuzie cu dorinţe şi regrete/ oricum era bine că eram şi eu acolo” ( pag. 67, „când se întâmplau toate acestea/ nu ştie nimeni era prea târziu de ştiut”)

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Volumul „călăreţul din zorii unei iubiri amânate” este o reuşită lirică, nu doar pentru maturitatea lirică la care a ajuns autorul, stilul lui Daniel Marian cu accente soresciene pe alocuri, dinesciene prin altele, este unul deja consacrat, ludicul, ironia sau cinismul postmodernismului fiindu-i caracteristice, volumul despre care am discutat este remarcabil prin emoţia pe care o transmite cititorului, o emoţie nedisimulată, venită din sentimente puternice şi adevărate, iar acest fapt este o noutate cu totul salutară.

cronica literară

Tandrețe și fluierături de clochard Raluca Faraon

Departe de mine emiterea unor judecăți de valoare în ceea ce privește modul de a concepe poezia: câte varietăți de limbaj, câte feluri de respirație a vieții, atâtea moduri de a scrie. Totuși, se poate spune, simplificând, că există „constructori” abili, arhitecți (metaforic, vorbind) ai edificiului lexical, poeți foarte migăloși, care, de cele mai multe ori, subordonează acestuia o concepție clară despre viață/ artă, și rebeli, poeți care au de partea lor, nu neapărat o viziune, dar care transformă spontan orice trăsnaie de gând, de reacție, de emoție în lirism autentic. Recunosc, poezia celor din urmă este o piatră de încercare pentru demersul analitic, iar lirica lui Paul Vinicius excelează în privința răsturnării canonului previzibil de interpretare critică, pe care are tendința să îl demineze voit prin false constructe, de factură postmodernă, prin care încearcă să păcălească vigilența căutătorului de sens/ de gravitate/ de noblețe ale limbajului poetic, adică orizontul de așteptare previzibil al unui hermeneut literar. Dacă inteligența și cultura autorului nu pot fi contestate – și asta se observă în atenția cu care evită

locurile comune, autopastișa (Vinicius nu poate fi imitat/ repetat, nici măcar de către sine!), sentimentalismul și cinismul, deopotrivă, adică, până la urmă, stilistica personală –, ei bine, în ceea ce privește preocupările care generează poezia și poietica acesteia, părerea mea este că avem de-a face cu nisipuri mișcătoare, la fel de imprevizibile și periculoase precum viața sălbatică, precum stihiile existențiale. E un haos seducător, buimăcitor oarecum, ca lumea dezordonată a unui copil care generează reacții severe din partea adulților; pentru că, da, Paul Vinicius este un copil mare, deștept, cu vervă, cu șarm, cu nervi care pot atinge tonalități isterice, dar un copil care vede cu ochi limpede ceea ce scapă omului obișnuit. E ca și cum limbajul său (poezia lui Vinicius se aude, nu se vede neapărat) ar fi un joc de puzzle personalizat, sonor, din amestecuri de alte jocuri de puzzle, în care „ființează” o logoree aparentă

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

(argou, jargon, colocvialitate, cuvinte tandre, cuvinte fără perdea, cuvinte cuminți și obraznice, totodată), din care evadează o imensă tristețe. Volumul de poezie kemada, apărut în anul 2012, la Editura Tracus Arte, are parte de „ordinea” sa, are o logică de ființare, nimic de zis, dar nu are o importanță prea mare acest aspect. Autorul și-a împărțit volumul în trei părți, generate de poemulprogram, exercițiu de articulare, în care se poate suspecta o posibilă direcționare a lecturii – „cartea asta ar fi trebuit să fie altceva/ altcumva/ altcândva” – așa că, nu e bine să o sugrumăm în analize pripite, reducționiste. Se observă erotismul sublimat care însoțește, explicit sau implicit, orice preocupare semantică, chiar dacă sucombă în durere: „carnea asta ar fi putut fi mai vie […] la lumina vocii ei îngerești// numai că din cuvintele ei/ (ale cărții)/ picură/ puroi”; și, în cele din urmă, misterioasa „kemada” (iubirea, poezia sau ambele, în același timp și în egală măsură). Prima parte este un exercițiu de articulare, voit ambiguu, o falsă poietică (cu un motto pe măsură – situația e tragică, dar absolut neserioasă) în care se parodiază tocmai artele poetice-program și citările savante ale moderniștilor, cu o falsă autoreferențialitate, postmodernistă: trei texte anonime

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

care au schimbat vieți/ plus/ trei parodii de paul vinicius/ după paul vinicius/ care n-au schimbat/ mai nimic. Primul text, în ciuda aparentei neseriozități date de parodia versului clasic („din apă/ patru ochi lucește/ ce este?/ doi pește”), anunță, totuși, atmosfera boemă (spre derizoriu patetică) din cauza recurenței motivelor alcoolului și tutunului, din care se naște poezia părții a doua a volumului – încercări de neagresiune & alte sticle goale. Al doilea reprezintă critica preventivă adusă receptorilor elitiști ai poeziei sale: „trece lebedele-n zare/ când te uiți/ ele dispare” (acestea două amintind

cronica literară

de folclorul urban), iar al treilea anunță erotica delicată prin care limbajul parodic și critic-revoltat (cu nervozitate specifică) este îmblânzit provizoriu: „savarino/ de azi înainte/ voi fi cuminte/ ca un efeb”. Nu există în lirica lui Paul Vinicius o viziune coerentă despre nimic, el absoarbe viața, cu toate mirosurile și coloratura ei crudă și sensibilă, și o redă prin limbaj viu, caracterizat prin oralitate, cu devieri surprinzătoare ale semanticii uzuale. În acest volum, se remarcă o varietate a expresiilor idiomatice sau a sintagmelor consacrate din limbajul cotidian, utilizate în mod original, mai ales în teritoriul vulnerabil care este cel al emoțiilor (iar prin umor, cu ocazia aceasta, se evită exemplar orice suspiciune de sentimentalism gratuit): „pentru a mă înhăma la căruța nedumeririlor tale”, spre exemplu. Asta face ca personificarea să devină o figură de stil aproape cu valoare terapeutică, adică un mod de a extrapola cotidianul/ microcosmosul: universul încetează să mai pară grav, necunoscut și rece, de vreme ce „o toamnă […]-ți cere chirie”; „numai/ mărunțiș de lună/ (pitică-pitică)/ ne mai zornăia prin buzunare”; „am să-mi dau rinichii în judecată”; „m-a ajuns din urmă un cuvânt/ care/ mi-a mai și tras/ un bocanc în gură”. Paul Vinicius este un poet al comparației inedite: „tremurul fricos

al frunzelor/ precum o fecioară subțire”; „celulele trupului meu/ se stingeau/ una câte una/ sau chiar mai multe/ deodată/ asemenea unui oraș care dispare/ cu viteză”; „arătai ca un îngeraș/ veșnic prins/ cu mâța-n sac”; „își chiar făcea freza/ în apele lucioase ale isteriei ei/ asemenea unei cântărețe pilite/ de blues”; „un sictir imens/ precum o ciupercă nucleară deasupra orașului” etc. Chiar dacă nu folosește explicit comparația, o lasă să se întrevadă prin analogii care trezesc, instigă, pun probleme sau îți usucă gura din cauza unei emoții surprinzătoare, ca o fluidizare a concretului: „va începe/ să îmi recite/ pielea/ pe de rost”/ „am luat de pe raftul bibliotecii/ sticla cu vodcă/ și m-am apucat/ s-o răsfoiesc”. Aceeași emoție o lasă să se scurgă prin fracturarea sintaxei, prin exprimare eliptică: „deși lacul e departe/ și singur/ sub nuferi/ iar somnul/ nici”. Spuneam că Paul Vinicius evită gravitatea unei exprimări solemne, cu tentă sapiențială. Bine face! Pentru că, decât să ții un discurs despre ce ar putea să se întâmple, dacă și numai dacă, în ciuda a și mai ales, să nu…, cu exemple sforăitoare despre viață, morală, arta performantă, mai bine tragi draperia care ascunde cruzimea vieții și frumusețea acesteia implicită, care nu va salva lumea neapărat cum ne-o

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

promitea Dostoievski, dar e posibil să o salveze dacă acceptăm că ea „umbla în pula goală/ și se mai și scobea în nas”. Lirica lui Vinicius zgândărește în comoditatea percepției pudibonde asupra palpitului vieții și generează seriozitate prin aparenta neseriozitate a unui limbaj poetic neaoș, pitoresc și înduioșător (gravul trecut prin filtrul derizoriului are șanse să fie tragic, mai degrabă) care dezvăluie ceea ce poezia trebuie să sugereze, în cele din urmă: sfârșitul, fragilitatea existenței, ratarea trăirii din plin a prezentului, în ciuda iluziei că putem fi stăpânii lumii: „partea proastă nu este că nu suntem nemuritori;/ ci că/ uneori/ din prea mare ușurătate/ sau ticăloșie/ scăpăm/ tot mai des/ câte un pahar/ pe jos”; „tragi apoi apa/ străluminat de gândul/ că mai toate marile idei ale omenirii/ s-au întâmplat/ în veceu”; „în curând/ viața mea/ dar și ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre”. Poate așa dobândește un sens mai clar dedicația de la începutul cărții: se dedică celei care m-a făcut/ din nou/ să înțeleg/ (dacă mai era cazul)/ otrava dulce a omului finit. Senzația de dialog, umorul, amestecul de termeni tehnici (din domeniul fizicii sau al chimiei) cu diminutive, termeni familiali, unii, fără perdea, limbajul neaoș, dezinhibat,

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

străbătut ca de flash-uri de propoziții tandre, chiar sfătoase și duioase, toate acestea sunt trăsături distincte în poezia lui Paul Vinicius. De asemenea, titlurile ample, chiar pseudonarative, pastișele care generează zâmbet involuntar (mai ales dacă, în cadrul aceluiași poem – pitic mihaela cu care am cules scoici înecați dar și un căluț de mare la doi mai într-o vară –, identifici un vers arghezian și al unui șlagăr românesc, în această ordine) sunt semne ale scrisului distinctiv ale lui Paul Vinicius, mai ales în partea a doua a cărții acesteia. Partea a treia, care dă și titlul volumului de față, este iar în tonalitatea cu care poetul ne-a obișnuit în mărturisirea poeziei de dragoste: evocarea picioarelor lungi și a ploilor – semn suprem de senzualitate –, obsesia ochilor verzi ai iubitei, a albastrului care accentuează distanța/ un ce nedefinit al apropierii/ o stare de prea-plin al inimii și chiar o anumită pudoare/ timiditate în discursul erotic. Mișcările sunt leneșe, cuvintele se topesc sau tremură de dorință, de neliniște, în egală măsură:„ mi-e dor de tine/ și/ în același timp/ mă detest/ ca pe un tramvai tâmpit/ care își descalță șinele/ pentru a ajunge/ mai repede/ la tine// pentru a se strecura hoțește/ și fericit/ în depoul tău strâmt/ în depoul tău cald/ săpat acolo// sub venus”; „neliniștea:/

cronica literară

degete albastre/ somnambule/ pe clapele unui pian// infinit”. Felul de a evoca erotismul în lirica lui Vinicius este prin sublimarea anatomiei, de multe ori: „fiindcă sângele tău are nume// fiindcă ar putea ieși/ ca să vadă// cine o cheamă”; „în timp ce mâinile tale somnambulice/ îmi mângâie sângele/ făcându-l să se gudure/ să scâncească/ să curgă/ invers”; „fiindcă mâinile mele/ i-au făcut pielea să viseze/ în toate culorile toamnei”. Tandrețea este atât de suavă, mai ales când e paternă: „recunoaște și

tu/ hiroșimă mică// așa nu mai merge!”. Nici când ceartă, iubitul nu poate fi decât sensibil și tandru: „ai idee cam cât te-ar costa/să fii tu/ singura femeie/ de pe planetă/ și cât de trist ar arăta/ un elefant/ după ce i-ai trânti tu:/ iartă-mă?”. Volum generos în texte, unitar stilistic, kemada este poezie fără cusur, aș spune. O singură poezie. Ca mimica lui Charlot care, după ce s-a bătut cu toți vagabonzii de pe strada în care contemplă nebunia lumii, se așază cuminte și visător sub geamul iubitei ca să-i întindă… o floare.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Ada Nemescu

poesis

un tărâm de umbre pulberi

Cu-amintiri de dimineţi şi promisul cânt de seară *Moartea ne învie! – aud... Numai viaţa ne omoară!* Peste umăr nu-i nimică, dinainte... neştiute Clipe tainic speriate, câinii timpului asmute! Îmbibate-n aur stins şi cu ochi muiaţi în lacrimi Stau pe şnurul nopţii stele depănând poveşti şi datini Pieptiş şade într-o rână, paznic mut pe şaua serii Un luceafăr aminteşte cum au înflorit ieri merii: Albi şi plini de promoroacă, cu petale moi ca neaua Au înveselit văzduhul, slăbind vântului cureaua Să nu răscolească răul de miresme crengi ‘nfrunzite Umblând fluturaşi, tăunii şi albinele ameţite

Cu fustiţă mult prea scurtă dintr-o pală de furtună Luna-şi potoleşte plete, când pe sâni o să-i apună Ultimi licurici nătângi cu lucirea lor ascunsă Lângă-a bolţii balama cerului jelind, neunsă... Desluşesc în murmur stins iar o zisă, ca sudalmă: *Moartea ne învie! – aud... Numai viaţa ne omoară!* Nu ştiu de vorbea o piatră sau era suspin degeaba

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Un ceasornic ticăia, să-i sfârşească lumii – treaba! Se-adânceau scorburi cu ciocuri, maluri înălţau nisipuri Din frânturi de clipe arse vremea ţesând anotimpuri, Ca pe clape de pian, în joc, iele franjurate Promiteau lumină zilei, somnului vise curate

Un tărâm de umbre pulberi se ghicea mai sus de lună Cine să îi dea crezare, sau vreun nume să îi pună?! Sigur vreun amestec dulce, pentru-amar amar să-i fie Când întunecimi şi frici s-or ascunde în pustie... Să stau cu faţa la cuvânt iar vorba până la bărbie Să îi ghicesc conturul tot să-i născocesc păreri - o mie? Când viaţa ne omoară lent cu picături de soartă-n leac! Sperând că moartea ne învie, mă-mpărtăşesc şi mă împac.

Niştotă

poesis

La bursa de valori vom licita, purtând norocul floare la rever un fâlfâit de aripă în umbra ta de-ar fi să piară albastrul pur din cer! Te rog! să nu mă chemi nicicând pe jumătate şi nici prin semne semănând cu iarba sufletului meu preablând i-ar fi impietate, părinţilor preasfinţi le-ar întina şi barba… Ce preţ ar câştiga cinstit, doar o petală? în goana clipelor zburate-n vânt când chiar grădinii însăşi, visteria-i goală cu aur putrezindu-şi amarul în pământ! Te rog! Trimite-ţi îngeriţa albă să-mi despletească gândurile multe cu nimb împodobit cu flori de nalbă purtând în ochi doar soare pe genele ei mute

Tot drămuind o aşteptare caldă nămeţi de zori-de-zi s-or aduna pieptiş în marea neputinţelor ce scaldă munţi despuiaţi de vremuri, ca pietriş! Te rog! Ascultă-mă cu degetele toate, un tatuaj pe coaja fiinţei ce renaşte, m-oi aduna cuminte-n pumnul sorţii, poate, Vom învia ca-n Sfânta zi de Paşte! Aşa strigau, cerşind o urmă de mister, trei bobi de rouă, blând ploii, măicuţei lor din cer…

Scot din traista dimineţii, reci izvoarele de zi

Când nisipuri mişcătoare par a fi nişte câmpii doldora de margarete şi de spice-n puf uşor Eu din traista dimineţii, scot izvoarele de zi

ca să-mi spele de păcate, gândul prăfuit de dor Îmi spusese mie maica: dincolo de rău, e BINE Negura venit-a valma, tot aşa se duce iar Floarea inimii se-ntreabă: dacă nu măicuţa, cine? Să-mi aline din dureri, cu dulceaţă, drag şi har… Cu privirea risipită pe ferestrele din vise Văd în traista dimineţi, reci izvoarele de zi Simt un suflet cum şopteşte peste mările deschise: Îngeraşul meu romantic, eşti puternică, nu ştii?* E un liliac destoinic, jumătatea mea visată Cu privirea când senină, când pătrunsă de vâltori Toate florile din lume, de parfumul lui se-mbată Iar eu dorm pe pat de frunze îmbătată de splendori

Orice clipă ce se naşte poarta aripi de sfială Ca o piatră preţioasă la grumaz de bidivii la trăsura soartei frânte pe loitra de-ndoială Mi-aşez traista dimineţi cu brăţări trandafirii. Nu există întuneric, doar lumina e plecată Mai aproape sau departe, orice-ar fi, TU să rămâi Ţinând inima în palmă, mă ofer femeie-fată Ca o traistă de lumină pusă vieţii căpătâi.

Ca un joc la loterie mâinele se pierde-n haos Ca o ceaţă fără formă peste liniştea firească Avem, totuşi, la-ndemână viaţa pusă la adaos Restului de veşnicie care vrea să ne unească.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

arte vizuale

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

arte vizuale

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Galina Vieru

arte vizuale

s-a născut în 1983, în satul Puţintei, raionul Orhei din Republica Moldova şi e un artist complet. A absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Facultatea Arte Plastice şi Design şi are un master în arte plastice. A predat Educaţie Plastică la un liceu din Chişinău şi Design la Şcoala „Univers Moldova”. Este lector la Universitatea „Perspectiva INT”, catedra Design Vestimentar. Scrie şi publică versuri în presa literară. „În anii de studii, am muncit foarte mult. Nu aveam şcoală de pictură şi trebuia să ajung să acumulez în permanenţă cunoştinţe în domeniu pentru a mă autocultiva. Noi, cei fără şcoală de pictură, nu înţelegeam sarcinile profesorilor, de aceea realizam numeroase lucrări pentru a face faţă obiectivelor propuse. […] Pictura mea are o alură lirică, o nuanţă de romantism, reprezentând în cea mai mare parte peisaje realiste sau stilizate, naturi statice, abstracţii, nud etc., fiind realizate în ulei-pânză. În lucrările mele gama cromatică este destul de largă, predominând culorile calde. Am îndrăgit foarte mult transparenţa acuarelei, uşurimea pastelului şi eleganţa graficii. Îmi place să fac pictură în poezie şi poezie în pictură”. În 1998, a participat la Tabăra de creaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova, care a avut loc la Orhei. „La această tabără am făcut cunoştinţă cu scriitorul Ion Iachim, care mi-a apreciat versurile şi a insistat ca să le public în revista „Noi”, îşi aminteşte tânăra poetă.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

În 2011, Galina ia parte activă la Tabăra internaţională de pictură din satul Olăneşti, unde l-a avut conducător pe artistul plastic Mihai Mireanu. Anul 2008 îi aduce participarea la două expoziţii de grup: de la Centrul Internaţional Academic de Cultură „Mihai Eminescu”, precum şi la cea de la „Casa Limbii Române”. În acelaşi an, prima lună de toamnă îi dăruieşte primul copil - Flavius Corneliu. Începând cu 2003, participă la expoziţiile organizate în cadrul Centrului Internaţional „Constantin Brâncuşi”: „Eminesciana”, „Expoziţia de primăvară”, „Tineretul creator” şi „Autumnala”. În 2012 organizează prima expoziţie personală - „Sonata luminii”, care a avut loc la Biblioteca Naţională a R. Moldova, iar în perioada 16 august - 30 septembrie e prezentă cu expoziţia „Note de suflet” la Consulatul României în R. Moldova. Are lucrări în colecţii particulare în R. Moldova, Italia, Turcia, Germania, Rusia, Portugalia, Grecia şi Franţa.

arte vizuale

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

arte vizuale

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

arte vizuale

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

cuvinte în zid Maria Grădinaru Genunchi pentru flori de câmp Ottilia Ardeleanu

Maria Grădinaru fabrică din cuvinte mici bijuterii lirice, nişte handmade autentice. Este o cenuşăreasă/ care îşi citeşte povestea/ cenuşăreasa. Povestea ei este, cu fiecare poezie, povestea zilei brodată cu fir de aur. Uneori, croiala versurilor are două feţe. Se pot citi înainte, ca şi înapoi. Aşa cum legenda revine în actualitate: distanţă/ şoaptă/ trecut/ viitor/ lumină/ umbră/ viaţă/ Ană/ cuvinte în zid. Fără verb, doar îmbinări de sens. Acelaşi fir al vieţii. Firav. Acelaşi zid al femeii sau dinspre ea! Alex Ivanov presară imagini pe file din loc în loc, devine astfel o Ariadnă a regăsirii de sine a poetei care pune aripi avântului său liric, iar în acest sens chiar distribuie aripi spre înaltul spiritului: poem cu aripi: astăzi ai scris poezie/ în fiecare celulă a fiinţei mele/ şi m-am bucurat să descopăr/ că te pot citi/ cu ochiul care ştie/ de unde vine lumina; colivia: buzele tale/ îmi căutau zborul// nu ştiau că îl zidisem/ între două primăveri/ ca nu cumva/ să îşi piardă/ dorul de înălţimi.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Maria inventează, Maria renaşte, Maria scrie despre moarte cu dragoste, dar şi cu dispreţ: sărmanele mele oase/ se îmbracă în haine noi/ de parcă n-aş fi murit vreodată/ despre moarte cu dragoste; ding ding/ suni la uşă/ cu nepăsarea ta monumentală/ aştepţi probabil să-ţi deschid/ eventual să fac şi o plecăciune// de ce să mă obosesc/ când eşti deja/ peste tot/ despre moarte cu dispreţ. Ea face haz de necaz, cum altfel să depăşească menirea, soarta?! Se hazardează cu moartea, o primeşte la taclale, se încinge la glumă: astăzi am cochetat cu moartea/ venise fără coasă// a vrut să vadă/ cum îmi duc zilele/ şi ce mai e pe acasă// iam oferit un scaun/ şi o ţuică de prună/ mi-a spus că-s tot frumoasă/ şi nebună/ haz de necaz. Cerul poetic al Mariei este o urmă de înger: a trecut un înger/ cu iarna sub braţ/ şi ninge/ de parcă ar vrea/ să i se şteargă urma/ urmă de cer. Albul predomină, este un alb de vers. Colorarea se face aşteptând. Apoi, se împiedică de vreo tristeţe, până să dea de senin prin poezie. Iubirea se manifestă zglobiu şi aparte, intensitatea ei se măsoară în

cronica literară

versuri şi titluri sprinţare, într-un fel de joacă deloc chibzuită, lăsată cumva în legea întâmplării: în ochii tăi devoratori de poezie/ păream lumina/ în care stă ascunsă/ bucuria de a fi// şi totuşi ai plecat// un actor bun/ recită toate poeziile la fel// iar tu/ eşti cel mai bun/ mă recitai atât de frumos; mai ţii minte gesturile/ pe care nu ştiam/ unde să le ascund/ atunci când mă sechestrai/ în privirea ta// le-am pus la presat/ într-o carte/ lângă o floare de nu mă uita/ trădare. Uneori, este domestică, se joacă din cuvinte familiale: îmi spui urâto/ iar eu sunt fericită/ de parcă m-ai fi proclamat/ regină// tu nu ştii că destul îmi este/ să fiu în ochii tăi/ lumină/ bucurie domestică. Nici în poezia Mariei Grădinaru nu este exclusă singurătatea trăită până la paralelismul cu moartea: cădeam dintr-o lume într-alta/ când m-ai întrebat/ cum sunt lacrimile mele// şi aş fi vrut/ să îţi fi putut spune/ că au culoarea singurătăţii// vidul ne invadase/ iar tu tânjeai/ după un răspuns/ în timp ce lunecam/ înspre moarte/ împreună. Felul în care poeta exacerbează durerea nu este deloc patetic, dimpotrivă, este controlat, forţat să nu depăşească limitele normalului. Însă, cu atât mai intensă mi se pare trăirea, starea. Însăşi poezia, la Maria Grădinaru, este o stare. De multe ori, este

subiectul care încheie demersul său liric: furtuna/ nu mă întreabă/ dacă sunt pregătită/ îmi mută orizontul/ într-o disperare de-o clipă/ şi nu-mi rămâne/ decât/ să îmbrăţişez/ întunericul/ ca pe o poezie/ cât să devin/ lumină/ furtuna; peştii din ochii mei/ au culoarea lutului ars/ de vreme/ de tine/de tăceri/ .../ eu/ cea de dincolo/ îi mângâi încet cu pleoapa/ şi le recit/ din poezia acestei lumi/ confidenţe. Expresia dualităţii se resimte în numeroase momente de creaţie, fapt pentru care se nasc versuri ilustrative de fineţe: .../ Tu care cu un respir/ poţi preface roua-n mir/

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

cronica literară

de ce-mi dăruieşti lumină/ când ştii că mă scald în tină/ antiteză; râd/ ca nu cumva/ să auzi/ freamătul/ luminii/ care plânge/ în mine/ camuflaj; când câştig/ sunt în braţele morţii/ când mă pierd/ sunt în braţele tale/ lupta. Maria esenţializează propriul sine în câteva rânduri care surprind prin supleţea metaforei. Se recaută lăuntric şi se redescoperă, practic învie acel lut al creaţiei, învie ca personalitate, renaşte cu fiecare trăire caracterizată prin unicitate. Poeta vrea şi nu vrea să evadeze din colivia singurătăţii. Pe de-o parte se vede constrânsă de un spaţiu intim, pe de alta, singurătatea îi oferă atmosfera emanaţiilor lirice. Poezia Mariei are un aer fresh chiar dacă vorbeşte de singurătate, tristeţe şi moarte. Acel spirit ludic pe alocuri şi francheţea cuvântului îi acordă şansa redresării interioare, o salvează din capcane. Poezia acestei autoare are şi o scânteie divină, Dumnezeu venindu-i în întâmpinare în anume momente de solitudine, disperare, disconfort sufletesc. Iar, relevantă în acest sens mi se pare poezia inevitabilul dacă uşor aluziv la universalul if al lui Kipling: dacă aş putea capta/ lumina din ochii Tăi/ să-mi fac din ea/ călăuză/ poate asfaltul proaspăt turnat/ peste inima mea/ nu mi-ar părea/ atât de negru/ şi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

greu/ dar/ Tu/ Doamne/ îţi ascunzi privirea// învaţă-mă/ te rog/ să mor lumii/ ca să Te pot vedea. Despre zbor, iubire, moarte, Dumnezeu, singurătate, poezie, femeie etc., volumul de faţă dispune de câteva pagini de critică semnată la final de Paul Gorban. Şi, pentru că am ţinut să-mi manifest impresiile mele de lectură într-o mare zi ca aceasta, de Buna Vestire, voi încheia tot într-o notă divină: cred că m-am născut/ dintr-o mirare/ deşi unii/ ar putea spune/ că Dumnezeu/ se simţea/ singur/ poezie cu martori. Iată un frumos şi creştinesc gest de alăturare lui Dumnezeu, pentru a nu se simţi Singur!

Radmila Popovici

poesis

/cu braţele strict deschise/

drumul s-a-ncheiat cu un nor de praf urmat de o ploaie care se îndesea ca un ghem de celule flămânde hrănite cu ce le place sătenii mei o aşteptau mai mult decât pe mine dar am luat-o aşa de parcă eu le-aş fi adus-o

nu în zadar purtam umbrelă

mama avea masa plină cu aceleaşi bunătăţi de care m-am despărţit de când am plecat de acasă e adevărat că şi mâncărurile îmbătrânesc odată cu noi nu numai casele pe când cimitirele nu mor niciodată cimitirele au un instinct de supravieţuire aparte mi-o spune de fiecare dată o cruce cu braţele strict deschise pe tata l-am găsit strălucind în ochii oamenilor care l-au cunoscut în acel minut de reculegere şi-n toate poeziile citite în minutele care aveau să lăcrimeze încontinuu în continuare mulţumindu-i printre rânduri pentru felul nemaipomenit

în care a izbutit să vină să-mi fie alături la întâlnirea cu satul la prima mea întâlnire cu satul de când l-am dus cu toţii pe sus ca s-aruncăm în el cu ţărână

voiam s-arunc cât colo rochia de doamnă chipul de doamnă vocea de doamnă să-mi las numai ochii de copil să-mbrac o frunză mare şi moale de brusture să fug din club s-alerg prin băltoace sămi iau avânt să zbor până-n zori deasupra pădurii deasupra caselor fântânilor amintirilor rămase şi numai cimitirul să-mi aplaude

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Corina Daşoveanu

poesis

****

muzica se târa printre mese, femeia cânta în negru şoptit, cu capul pe inimi străine.

în bodega intoxicată de obsesii, începeau să urle pe rând ficatul, pământul, vioara şi alte poveşti de durut, mirosea a igrasie şi a tristeţe. în punga comună a mahalalei cădea zgomot beat din domicilii de lacrimi.

femeia ploua de toamne în şir în pahare acelaşi refren murdar, bărbaţii cereau băutură şi milă.

neraşi, cuţitari şi poeţi erau la fel de amari şi de slabi, femeia cânta lăsând moartea pe mese, sfârşitul nu venea niciodată în acelaşi loc. când îşi terminau banii şi sufletul, femeia pleca. ****

prin oraş nu înfloresc cămăşi de migdal, femeia

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

trage după ea un munte, rămâne în urmă o rană lungă pe care se aşază bărbaţi cu aripi negre să rupă din carnea proaspăt arată a asfaltului.

ea nu se uită în urmă, are batiste aproape vii încă.

zborul canibal îşi înfige foamea adânc, cu gheare care nu prind rădăcini într-o rană, aspersoare rotesc cu sânge spre aer.

ea merge într-un timp orb, ca o secundă înhămată la o vecie de o mie de tone, ca şi când înainte

i-ar fi fiind o necropolă a munţilor în care s-o lase.

femeia e muntele ei din care a fost extrasă toată dragostea până când...

până când.

****

se consumă prea multă vară în busola de căutat posibilitatea. ce facem cu vulturii de cald care ne smulg toată povestea organică din partea cea mai simplă a zilei (plină de timpul acela care nu trebuie rostit, ci surprins de nicio pagină înapoi a luminii)?

tu ai o parte cea mai albastră a ta care păstrează într-un portmoneu al văzului (pentru un cândva te iubesc) nordul meu neatent, tenişii mei dezlegaţi la nori şi mâna mea cu maniere albastre.

pe străzi abcd stă un dintotdeauna invalid de sărut care simte cum dor buzele ce nu şi le află.

poesis

pentru tine, cea mai singură singurătate a mea, mă aleg din cutia cu panglici, premoniţii şi perle să-ţi fiu, când îmi vei fi, frumoasă.

ai numărat câte păduri de joi se străbat între noi?

nu ştim unde e locul acela simplu al verii în care vom merge la un film despre o fericire (pre)simţită, dar e un timp rar şi, până la el, e albastru la prima vedere. ****

probabil în carnea violoncelului se ascund spaţii fragile de teamă, dar ce muzicâ îşi arcuieşte coapsa, se întinde felin printre firesc şi adânc.

nocturnă în alb, trupul lui o primeşte, a lene cu lapte miroase pielea ei. prin cămările sunetului, această femeie, undă de lună, ninge pentru acest bărbat linişte.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Ana Ardeleanu

poesis

Să dai totul

Ştii cum e să dai totul Să nu pui, în loc, nimic, Să spui tot ce ştii despre tăcere Şi despre gândul ei pizmaş, Care, pentru a te compromite, Te imaginează ucigând conul de umbră Al unui timp, în general, fericit Tăindu-i moţul cu linia unui orizont purpuriu Cum ai tăia capul cocoşului Ce cântă în sângele tău, a treia oară Şi nu pentru verificare Ci pentru a-ţi adânci cuta de pe frunte Pentru a turna în ea Semnele mirării şi îndoielii

Pleoapa celui de-al treilea ochi, se va închide Peste fapta pe care nu o vei mai putea salva Pentru a o înapoia părinţilor săi Aşa virgină cum a fost cândva Când se scria cu peniţa ei Evanghelia Simt tăcerea cuvântului

Tăcerea e precum un căluş Pus în gura imaginaţiei Nu voi pune nimic pe rana sa

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Pentru că sarea am terminat-o Compresele cu vitriol le-am consumat dăunezi Când partenerul de drum căzuse în depresie Şi nu aveam cum să îl salvez, decât aşa Punându-i compresii pe rana lui mâine şi poimâine, Pe cea a lui ieri şi-alaltăieri, Până în locul unde s-a inventat lacrima De atunci, nimeni nu a mai ieşi din barul ei de noapte, Căci, după cum se ştie, consumaţia trebuia plătită,

poesis

Nimeni nu voia să-şi asume depresia Doar tu, cel cu trupul plin de comprese cu vitriol Eroul ultimelor plimbări prin ochii mei Care s-ar fi putut deşuruba, oricând Pentru a-ţi cădea la picioare prin mine trec

Cele o mie şi una de nopţi Nimeni nu-şi face cumpărăturile Din grădina lor, cheltuindu-şi contul Nimeni nu umbla dezbrăcat pe ape Pentru a-şi face fotografii de alertă De înspumare a trupului în râurile reci, Ca în băile romane, Pentru a aţâţa instinctele.

Pescăruşii, precum şi marea, Resping scena în care furcile caudine Te pot întoarce, pe-o parte şi pe alta, În tigaia de-argint a analizei, Iar martorii îşi uită trecutul, Dar nici de prezent nu se ştiu apropia. Nu ştiu şterge liniile de orgoliu De pe geamul mat Încât locul din mine să nu rămână Fără posibilitatea de-a oferi O întâlnire profesională Între orgoliile aceleaşi vieţi Astfel ca nimeni să nu intre singur În locanta de la malul mării Ca, apoi, să plece cântând Cu privirea împleticindu-se Printre picioarele pescăruşilor

Vreau să fiu crucificată

Vreau să fiu crucificată în ochii tăi verzi Precum mătasea broaştei.

Adevărul e că, atunci când mă priveai, Aveai un înger în raza privirii Pe care îl ascundeai de mine, cu grijă, Precum şi privirea, Încât nu-i puteam observa deplasarea Când în mers pe trei cărări, Când în zbor de ciocârlie, Prea sus, pentru a-l putea urmări. Eu eram preocupată să beau cafeaua, Exagerat de neagră, A celor trei nopţi de veghe Să-mi înflorez cămaşa şi să o expun În colţul ochiului tău.

Cei de la masa de vis-à-vis Mă tachinau cu gândurile lor înseninate Propunându-mi un schimb de experienţă interstelar Pentru a-mi uşura decizia Şi pentru a-mi descheia, până la brâul poemului, Cămaşa abia cusută. Dincolo de gardul de sârmă ghimpată Câţiva nebuni Împărţeau, în stânga şi în dreapta, Bomboanele unei bucurii mentolate

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Mircea Teculescu

poesis

prin labirint

ţinteşte cu chipul ţipă spre cer

trup lângă trup, compactaţi ceilalţi întru care eşti apar şi dispar

din zilele de taină rămase în trup un gust fieros curge spre bătrânul iad

drapată în dezmierdări ea aşteaptă ziua când îşi va lipi obrazul de asfalt şi va dispare

să vedem atunci cine va îndrăzni să iasă din trup să o prindă înfruntând demonii ce întruna îi strigă ţinteşte cu chipul ţipă spre cer tatuajele

acolo se văd cel mai bine pe o piele albă martore ale înfăţişării parc-ar fi nişte blesteme pe care care trupul osândit este să le ducă

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

un acoperământ de pânze moi migrând dinspre fiecare pentru a-i detalia greşelile o erupţie din carne urcând spre ochi liberă liberă liberă

pe o piele albă ce ascunde o formă gravă de dragoste confesiune

aşa cum o boală poate îndepărta o altă boală chiar din oglindă afli asta

asa cum viaţa ta de acum exclude viaţa cu eaastfel au apărut geamurile mate

aşa cum eşti acum aici şi viaţa ta încă puţin este cu tine pietre în jur amintirile tu, o colecţie de tu

nu poţi arunca nimic departe-departe de tine deşi străpuns de raze nu poţi arunca nimic

din ce e supărător în trupul tău nici ochii

nu poţi arunca nimic din ce nu e moarte chiar din oglindă afli asta niciodată

înţelesul adevărat al cuvântului niciodată, hăcuit de sabia unui surâs îl ascunde acum iarba strivită de brumă şi drumul acela de humă ce duce ştiţi voi unde înţelesul adevărat al cuvântului niciodată aflat pretutindeni în sâmbetele morţilor atunci când colecţia de îngeri fără aripi rămâne fără paznic doar cu ochii de fum

pur şi simplu autoimun cuvântul ăsta niciodată priveşte atent

ca să poţi sta mai bine în trup priveşte atent

trupuri de ghiocei

poesis

pe un trup de pământ trupuri de raze pe un trup de floare trupuri de păsări pe un trup de copac priveşte atent

ca să poţi sta mai bine în trup

important nu e nimeni

drapată în culori şterse ziua aceea părea un picur dintr-o străveche stea

norii aveau aripile rupte doamnele priveau curcubeul ivit pe cerul oglinzilor caste casele pios colectau aerul copacii înaintau lin pe fiecare parte a străzii centrul vag al parcului iar se oferea ieftin trecătorilor masa-ceas de acolo decorată cu ceşti de cafea aştepta

atunci el s-a apropiat de numeroşii traficanţi de veşti a privit orele din trupurile lor şi uşor întristat a zâmbit ochilor aşezaţi în cerc chiar şi pentru complicatele pendantele fire de iarbă părea mai bine aşa

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Sebastian Golomoz

poesis

buze-n templul dimineţii

două cupe de mojito ochii ei îmi anticipează gândurile visul e mereu cu faţa spre viitor

zâmbetul - vitamina inimii vine ca un Preludiu de Bach în această maşină de epocă politeţea

buzele ni se ating cu o energie primăvăratică învăţăm să savurăm viaţa

într-un cuib de linişte seduşi de gimnastica îmbrăţişărilor trăim o iubire livrescă.

Visătoarea infantă

azi plouă pe interior plouă cu aşteptări plouă cu neîmpliniri cu o ceaşcă de cafea într-o mână şi cu o carte în cealaltă visătoarea infantă îşi pregăteşte visul proaspăt scos din laboratorul inimii îl îmbracă în virtutea răbdării pentru o altfel de iubire toamna cu ochi căprui o scapă ca de fiecare dată de blestemul îndoielii cu tâmpla sprijinită de amintiri pentru ea imposibilul nu-i decât o consolare

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

a oamenilor mici visarea fiind o parte esenţială a existenţei şi a împlinirilor sale care au născut sinestezii. Mireasa care aleargă după mine În sufletul meu ca un jurnal poetic sunt codurile privirilor urme de ruj neîmblânzite dansurile degetelor talentate iubirile de lumină acrobaţiile nocturne îndrăznelile paşilor feminini găurile tocurilor nehotărâte (şi câte şi mai câte)

Iubirea eternă a rămas o rugăminte nesatisfăcută pe mine m-au iubit doar fete rele dar tot nu i-am putut trânti uşa în nas iubirii când a avut chef să mă viziteze văzând renunţarea la ea ca un compromis sinonim cu sinuciderea

Am mai flirtat şi cu singurătatea doar ei i-am arătat cât pot iubi (mă cunoaşte mai bine chiar şi decât mama)

mai degrabă aş fi lăsat-o în neştirea ei fericită azi n-ar mai fi fost mireasa care aleargă după mine.

Tatăl sugestiilor

parfum autumnal cu un surâs anticipativ printre şoapte vanilate de pe arcada imaginaţiei cu o peniţă hipersensibilă tatăl sugestiilor face risipă de sentimente într-o inocenţă comparabilă cu o fidelitate canină pe coala necitită buclele de cerneală aşteptând să le crească aripi cum două drepte paralele tânjesc după un sărut refuzat superficial de un blocaj energetic.

bon brâncuşian

melancolia are ochi doar pentru trecut ca un aparat de fotografiat imortalizând nelinişti sferice ca o casă de marcat vântul bate toate frunzele de toamnă după măsura sufletului iese bonul fiscal

dorul e o carte ce te obligă s-o scrii riscând o explozie sentimentală prin fum de tămâie doar umbra bunicii

poesis

căzută pe gânduri într-o lumină brâncuşiană înţelege singurătatea poetului. cromatică sentimentală

Tocmai când credeam că am vocația singurătății din gândurile magenta m-au furat doi ochi căprui ce mă priveau cu tandrețe rafinată

Sub cupola secundelor galbene de toamnă urma de ruj coboară pianissimo de pe buza paharului de cristal pe gâtul meu în flăcări

Luna este oglinda în care stau cuibărite două păsări nevinovate rochia ta roșie poartă trena visurilor mele anunțând o noapte albastră.

când plouă

Când plouă albastru și timid Povești de dragoste se-nfiripă Lacrimile norilor deschid Inimi către visare din pripă

Când plouă-n prezentul suspendat Chiar de trupul e albit la rece Primele iubiri renasc treptat De la Eros toți vor nota zece

Când plouă-n ochii lui răpciune Iar negrul este predat uitării Pastila de înțelepciune Se obține din vinul iertării.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Nour Nasra

poezie siriană

Nour NaSRa este o scriitoare şi traducătoare din Siria, membră a Uniunii Jurnaliştilor Sirieni. În 2017 a câştigat premiul editurii New Delmoun în Damasc. Volumul publicat se numeşte „pereţi izolaţi fonic”. Este redactor la secţiunea în engleză a site-ului Adwa Almadena.

Greutatea furiei

Ia-ţi furia în spate, Îndreaptă-te spre mare Iar atunci când noaptea-şi împarte bucuria Tu vei fi ocupat să aşezi greutatea ta Sarea să se hrănească Din sudoarea trupului tău Umbra-mi te va urma Umbra mea, care tăind din copac Se aşează, ştiind că nu poţi înota Nădăjduind să pluteşti după scufundare, Te va purta Iar tu la fel de greu ca furia vei fi.

câteva dintre rămăşiţele sale

Pierzând din strălucire Soarele s-a hrănit din mine Lăsând pistrui pe inimă Ce se topesc de fiecare dată când eu Plec urechea la flirtul cu vântul al

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

crengilor Spărgându-se acolo jos în vale. Apoi noaptea căzu Peste durerea mea Gura de aer a închis-o Lumina scurgându-se fără vlagă În zare. În izolarea celulelor Fumul întinde capcane ruginii nostalgice. Câteva dintre rămăşiţele sale Nu s-au prefăcut în cenuşă Sunt încă flăcări.

pereţi izolaţi fonic

Capul tău e o cărare întunecoasă Uşor de trecut. Timpul este torenţial

poezie siriană

Este nevoie de toată probabilitatea calmului În vedenia sa. Prin urmare ar trebui să încetezi a mai acorda rezonanţei Vreo şansă, Pe când cumperi un difuzor Mâhnirilor noastre ce vin.

Chiar dacă toţi pereţii Şi încă mai aud cum respiră ferestrele Şi încă mai văd perdelele cutremurându-se. Toate chemările Aruncate de mine În fântâna de tihnă Dar sunt încă aici Şi nu ştiu

de ce nu e totul sfârşit.

Sunetul Îmi creşte în pântec Dorinţa inundă Pe burtă Un zâmbet al meu poposind Pe obraz.

Cineva mă trage De păr Spre adevăr. De aceea Mi-am spart oglinda Înainte ca oaspeţii să se trezească Şi să întrebe de noul tău loc În inimă.

Tălmăcire de Nicoleta CRĂETE

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Rami Zakaria

poezie siriană

Rami ZaKaRia, poet sirian, s-a născut în oraşul Aleppo în anul 1982, unde a locuit şi studiat până când s-a licenţiat în ingineria comunicării, s-a mutat apoi în oraşul Coventry din Anglia, urmând un master şi un doctorat la Universitatea Warwick. În prezent, este profesor în oraşul Seul din Coreea de Sud, locuind acolo din anul 2013. La începutul anului 2015 a pus bazele revistei trimestriale „scrisori lirice”, al cărei redactor şef este, editând de asemenea „colecţia anuală scrisori lirice”, care conţine o antologie a poeziei arabe contemporane, poezii traduse din literatura lumii, în plus faţă de studiile critice în domeniul poetic. De curând i-a apărut volumul de poezie „începutul spectrului”.

acolo...aici

Hoinăresc prin sate Gândind: Oare cum or fi crescut stejarii aici? Oare cum or fi crescut portocalii aici?

Suntem ceea ce soarele plantează Ceea ce pământul frământă Ceea ce norii dezvăluie din al nostru noroc Suntem, da, suntem doar seminţele vântului Pierdute Din pliscuri.

Vom repara acoperişul vechi al bunicilor noştri Vom urma planul neclar al şoselei Ne vom pomeni morţii noştri La festival Vom citi ce au scris ei Vom scrie câte ceva din ce-am citit noi Şi vom citi din ce ne-am scris noi nouă

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

înşine Vom fuma filosofia jalnică Vom repeta proverbul spiritului generos Al sărăciei bogăţiei... Vom ridica temple din ceea ce ne temem Vom visa fix cât ne permite pătura Vom aduna apa sperată-n fântână

Dacă vrei Mângâie trandafirii cei mai stranii Umblă pe coline uimite Fii prieten cu toţi elanii Şi pleacă Dacă ai vrea Să pleci Navighează pe valuri din ce spectru alegi De vreme ce fiecare din noi revine la culoarea din care a venit A pământului Cât despre mine Eu hoinăresc prin sate Spunându-mi De ce acolo? De ce aici?

Frica din nou

poezie siriană

Oare ce-o vrea frica de la mine?

Am părăsit râul şi curentul M-a întors cu faţa în jos Exalaţia tandră mă usucă Nu mai vreau să mă răzbun pe balene Aşadar, linişteşte-te Corp blestemat Trăieşte ca o stea Care s-a stins Dar lumina-i rămasă

Cine a trimis coşmarul Să se verse în mirajul urbanizării mele Să supravieţuiască sfintei mele iluzii? Cine pune stăpânire pe somnul meu? Nu am plătit oare - La fel ca toţi ceilalţi Taxa pentru călătoria admisă? Sau surplusul memoriei?

Nu am păstrat tăcerea oare? Dacă aş blestema universul Retorica s-ar întoarce la mine Prin scrisori Ce-i tulbură pe veterani Tulbură o femeie care Se teme că blestemul s-ar topi la sânul ei Atunci copilul din cenuşa ei e posibil să vadă o altă culoare! Omul din gară mi-a zis - Mie şi numai mie Începe de aici! Atunci frica şi-a civilizat zâmbetul pe chipul meu iute Când şi-a dat seama că merg Cum degetul lui mare Drept De aici!

Aşadar, m-am dus să-mi umplu pieptul Cu briza păsărilor Am zâmbit luminii din nou Când am văzut că soarele este o altă stea Ce ne îmbrăţişează... I-am curăţat praful umbros de pe ochi Şi am mers iar Să-mi întreb corpul: Oare ce-o fi vrut frica de la mine?

amestec

Soarele Acelaşi soare Stătea deasupra casei noastre Se va întoarce negreşit În orice caz, am traversat marea

Eşti atât de frumoasă Dar eu nu am nimic altceva Decât nişte aşteptare sărată

Să aşteptăm!

Vocea mea va reveni Când voi uita senzaţia de valuri Dar acum Să ne ţintuim degetele Să privim inegalitatea culorilor Aşteptând mirajul unirii Să riscăm credinţa cu zâmbete Înainte de-a porni în pelerinaj Către primul sărut Aşadar privesc spre apus Peste mare Apoi mă întorc - Cu gâtul uscat Curios Să întreb Ce nume are culoarea aceea?

Tălmăcire de Nicoleta CRĂETE

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Shurouk Hammoud

poezie siriană

Născută în 1982, poetă, jurnalistă, redactor, licenţiată în arte şi cu un master de traducător la Universitatea din Damasc. A publicat 3 volume de poezie în arabă şi 2 în limba engleză (Ziarele de noapte, Timpul orb). În plus, poezia ei a apărut în diferite antologii de poezie din Franţa, Spania, Serbia, Olanda, SUA, India, Mexic. Membră a Uniunii Jurnaliştilor şi Scriitorilor din Palestina. Câştigătoare a numeroase premii literare: Premiul I Charles Baudelaire pentru creativitate poetică, 2018; Medalia Sylvia Plath pentru poezie, 2017; Premiul Jack Kerouac pentru merite poetice, 2016; Diploma de merit pentru poezie Arthur Rimbaud, 2015; Premiul pentru poezie Nazik al Malieka, 2012; Premiul bibliotecii Alexandria pentru poezie, 2012; Premiul internaţional pentru poezie Naji Namman, 2014; A fost desemnată ambasador al cuvântului de către fundaţia spaniolă Cesar Egido Serrano, 2016 . Poezia ei a fost tradusă în franceză, finlandeză, suedeză, mandarină, germană, spaniolă, bengaleză, română, turcă, sârbă, italiană şi engleză.

iubeŞTe-i

Aceia ce nu te iubesc Cresc întuneric în văzduhul covorului tău Prin urmare, pricepe-i ca pe un pas aşteptat În flirtul liliacului Spre a însărcina grădinile. Aceia ce nu te iubesc Sunt luni dispărute care nu stârnesc nicicum negreala ochilor tăi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Aşadar ei nu plâng, nu se rotesc în iubire sau aşteptare. Aceia ce nu te iubesc Ţin gura dimineţilor ce le sunt accesibile Din teama că roua vreunei treziri ţi s-ar apropia Şi te trezeşti. Aceia ce nu te iubesc Sunt margini uitate ale limbajului tău Cu ei sau fără ei Poemul tău se va închide Prin urmare, iubeşte-i De parcă ei ar fi câteva dintre păcatele tale.

pĂMÂNTul aRDe

poezie siriană

Pe ecrane Precum hârtia într-un şemineu înfometat Văd pământul cum arde Simt mirosul timpului şi cu ce L-a umplut aşteptarea Personajelor sale corespunzătoare. Văd copii cu trăsături îmbătrânite Precum păpuşile cărora nimeni nu e-a dat atenţie. Pe ecrane Văd clerul aducând onoruri păzitorilor săi Din frica de bărbile care au ruginit de saliva comenzilor. Pe ecrane Simt mirosul frigului Precum praful de puşcă îmblânzind toate limbile, Până la amuţire Iar maternitatea mea îşi doarme somnul în mormintele sale. Pe ecrane Văd steagurile colorate ca nişte sicrie şi visuri desculţe, Lunile lor au pălit, Prin urmare, poteca a-nţepenit. Pe ecrane Văd pământul cum arde Astfel, îmi împrăştii cenuşa

TiMpul ORb

Nimic nou azi Vânzători de toate de ziarele sicrielor Sunt încă în obişnuita dispoziţie Care i-a însoţit chiar de la naştere În ţările astea Uitate de dumnezeu pe hartă. Poeţii încă se pretind înţelepţi, Ca să nu îşi dezamăgească vanitatea Ei încă prezic viaţa şi moartea, Sfârşitul Mântuirea În acelaşi timp Tiranii Aşa cum au făcut mereu Ne copulează visele Cu bastoane făurite din coastele noastre Şi fundurile lor duhnind A praful de puşcă emis de gurile lor Şi aşternut peste trupurile copiilor Se tot măresc până la a lua dimensiunea ţării. Cât despre morţi Ei încă se reproduc Cu entuziasmul unor iubiţi Născuţi Într-un timp orb.

Tălmăcire de Nicoleta CRĂETE

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Natalie Eilbert

poezie americană

căluţ de mare

Am uitat să încep poemul „Într-un vis…” cum am uitat visul în care am uitat să îmi mai desprind masca de verdeaţă strânsă pe faţă cum am uitat să copiez cheia de la cutia poştală timp de cinci ani cum am uitat ce sunt cheile ce sunt literele ce sunt Primele de pe Amazon1 cum am uitat ca sunt prea mulţi bărbaţi care m-au siluit. Am uitat câmpul unde sunt un câmp cum am uitat, pe parcursul poziţiei de Anjaneyasana, cum se simte un cvadriceps cum mi-am uitat cana de voiaj în Vilnus cu două veri în urmă cum am uitat să îmi mai decojesc masca de verdeaţă de pe faţă. Cu banii la purtător mă ştie lumea când redevin ca să rămân fetiţa toantă lipită de un perete, din cap până în picioare absenţă nemotivată şi zgură. A, bancnotele striate ale amintirii. A, cum mi-am dat la schimb propria limbă pentru o proteză. Hipocampul meu flecar trăncăne pe spinarea unei llame veritabile astfel că nu am încotro şi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

ucid llama ca să eviscerez imaginea. Eviscerez imaginea. Apoi multe altele. Sunt lihnită, vreau tort şi celule în grilă2 dar să rămân mereu la 27 de ani, mi-am dat comandă pe măsură de un sicriu prin poştă dar tot nu am cheile de la cutia poştală, nici vertebre lăptoase să-mi picure calm pe nervi. Nu că mi-ar fi frică de confruntări, dar sunt moartă pe dinăuntru iar hypoxia mea e pe cai mari. Nu pot desface cu ranga craniul acestui mare om, nu pot să îi înghit cu noduri lobul temporal ca să-mi reamintesc ce s-a spus atunci în acel subsol în derivă. Am uitat să mă mai mărit cu tipul ăsta cum am uitat să spun Nu de fiecare dată de atunci încoace cum mi-am uitat banii în cutia de valori nevrotică cum am uitat să îmi desfac

poezie americană

picioarele precum un cortex chiar nu mai ştiu ce făceam acolo cum nu ştiu ce naiba e cu sărutatul. Ieri am şterpelit un vechi corn ca să îl strâng şi nu auzeam nimic decât frecatul cauciucului pe interior. Mi-a părut atât de rău, nu pentru întrebuinţarea demodată ci fiindcă eu nu simţeam nimic. Nu-mi pot îndepărta masca istorică aşa că mai bine vărs lacrimi decât să leşin într-un taxi, mai bine mă ferec

toată în alb. Nu e vorba că nu mi-aş putea aminti doar că

Din volumul Şi eu voi fi iar virtuoasă, Big Lucks Books, 2014

Tălmăcire de Adriana Bulz

3 Amazon Prime este un serviciu Amazon care oferă clienţilor servicii exclusive şi produse la ofertă, printre care video-streaming etc. 1 Celulele în grilă ajută un organism să se descurce în spaţiu chiar şi în condiţii de invizibilitate. Ele nu au nimic de a face cu memoria, activitate localizată în hipocamp (n.a. hippocampus înseamă în greacă „cal de mare”).

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Diana Arterian

poezie americană

Rinul – 200 milioane ani î.e.n.

Plăcile mari le-au împins pe cele mai mici cu zgomote continue şi zăpuşeală mare Apoi s-a produs o falie şi astfel un râu care s-a scurs prin munţii noi Trecea prin Epoca de Gheaţă mişcându-se în ritm cu aşezământul de loess Apele de trandafir topit râu cu meandre brăzdau câmpia glaciaţiunii Oamenii au venit şi au extras turba sarea au prins peştele au transportat greutăţi pe suprafaţa lui Şi-au adjudecat terenuri au construit punţi au dezvoltat de-a lungul ambelor maluri au purtat războaie

agrippina cea Tânără la 5 ani

Observă dâra de sânge închegat şi o urmează găseşte o căprioară mică cu săgeata aproape ieşindu-i prin gât se lasă pe vine împinge săgeată afară îi rupe vârful scoate tija din gâtul căprioarei care zvâcneşte din copite vlăguită Îi pune capul în poală o mângâie între ochi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

prinde urechea în căuşul palmei mici Căpuşele trec pe braţele goale sânge care se revarsă din rană apoi se scurge Respiraţia tot mai uşoară Îi cântă încetişor cum face mama ei cu bebeluşul Limba căprioarei alunecă uşor dintre dinţi Fetiţa încă o mângâie pe măsură ce răcoarea coboară în pădure şi capul îşi pierde căldura Se uită la pântecele cald şi larg ar vrea să apese să o maseze fie ce-o fi să iasă ar aprinde focul dedesubt să se deschidă carnea la vedere îşi imaginează flăcările blana răsucită şi înnegrită pielea pleznind ochiul căpriorului trandafiriu asupra ei

Tălmăcire de Adriana Bulz

Juana Inés de la Cruz Sonet

poezie mexicană

1648 - 1695

En perseguirme, mundo, que interesas? En qué te ofendo, cuando sólo intento poner bellezas en mi entendimiento y no mi entendimiento en las bellezas?

Yo no estimo tesoros ni riquezas, y así, siempre me causa más contento poner riquezas en mi entendimiento que no mi entendimiento en las riquezas. Sonet

lume, dar pentru ce mă asupreşti? ce rău ţi-aduc, când tot ce caut este ca-n înţelesul meu s-aştern frumosul iar nu-nţelesul meu în frumuseţe?

nu preţuiesc comori, nici bogăţii şi aşa, găsesc mai multă bucurie ca bogăţii s-aştern în înţelesuri iar nu înţelesul meu în bogăţie

* Juana Ines de la Cruz a fost o personalitate marcantă pentru cultura mexicană de sec 17. Genială.

Copil minune, autodidactă, cu deosebit interes pentru studiu literatură, filosofie, astronomie, teologie, domenii variate. A intrat în mănăstire pentru că era singura posibilitate de a studia nestingherită. A acumulat o bibliotecă uriașă. S-a bucurat o vreme bună de protecţie nobiliară, ceea ce i-a facilitat nişte libertăţi chiar şi în mănăstire. Era mult apreciată de gânditorii vremii. A fost implicată şi într-o dispută teologică în urma unei lucrări pe care a scris-o la cererea unui „prieten” şi a stârnit mari controverse, pentru că era o femeie cu o mare îndrăzneală aceea de a gândi şi a-şi expune public gândirea.

Tălmăcire de Elena Dinu

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

poezie palestiniană

Mohamed D. Almasri

Poet palestinian, licenţiat în sociologie, cu un master de consilier pe piaţa muncii la Universitatea din Damasc. A publicat poezie atât pe plan local, cât şi internaţional. A fost tradus în engleză, germană, finlandeză, română. A câştigat premiul literar Rabee Aladab în anul 2008. De asemenea, a fost numit ambasador al cuvântului de către fundaţia culturală spaniolă Cesar Egido Serrano în 2016. Primul său volum de poezie este în curs de apariţie.

cenuşă

Iată-mă aşadar Precum un copilaş Cu ochii stăruind la poticnitul întuneric Purtând vechiul păcat de aer aerul lăsat de eşarfa ta pe sfoara dimineţii de parcă ar fi capătul cel care se aşează între mine şi eu iar eu nu aş găsi melancolie care să mi se-asemene Apoi Voi şti eu oare care dintre grădini O să îmi scape mâinilor? Care dintre brăţări îmi va stârni memoria?

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Există o virgulă a sângelui În râvna mea deplină În râvna mea de aer Această virgulă nu are a fi ştearsă De niciun rămas bun.

ecou

Poate ne vom spune adio

Mai sus decât înstrăinarea colinei.. Mai jos decât desăvârşitul foc... Ne vom aminti acest fir Atârnând în memorie Cerul distrat de pe bancă.. Iarba Cu verdele său treaz.. Drumul Cu promisiunile sale... Vom pomeni Feminitatea fluturelui

Pe ramura de jind... Soarele venind în jos pe izvor... Degetele noastre Trăgând pământul De urechi Spre bucurie.. Totul Totul Vom rechema Şi vom fi arşi.

inima mea pe pietrele sale

poezie palestiniană

Pe mâna mea Văd deşertul din cântecul meu Fără pereţi ce mă duce Spre mine Îl schingiuiesc Mă chinuie Apoi îmi strigă De parcă nu i-aş fi purtat copiii De parcă n-aş fi îndurat înstrăinarea sa Apropierea-i de cuvinte... Nu este limbă în care locuiesc

Ca să mă locuiască... Nu sunt lumini Din nepământeanul apus Să-mi strângă întrebările... Cum mă îmbăt de rănile mele Ca să înalţ imagini În tânguirea cuvintelor sale Să stau cu grijă de ea Prin patima mea.. Nu te încrede atunci O nebunie a ideii Să te încrezi în sângerarea ta Să revii înaintea destrămării ... Unde te duci de unul singur În poem?!... aşteaptă-mă Să îmi vezi inima mergând Pe pietrele sale... Urmând noul fir al amarului meu aşteaptă Aşa nu vei muri.

Tălmăcire de Nicoleta CRĂETE

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

poezia. teorii şi istorii

Noul spirit şi poeţii

Guillaume Apollinaire Noul spirit care va domina întreaga lume nu a apărut în poezie nicăieri, ca în Franţa. Puternica disciplină intelectuală pe care şi-au impus-o dintotdeauna francezii le permite, lor şi celor care le aparţin spiritual, să aibă o concepţie despre viaţă, Arte şi Litere care, fără a fi simpla afirmare a Antichităţii, nu este nici un pandant al frumosului decor romantic. Noul spirit care se anunţă pretinde, înainte de toate, să moştenească de la clasici un bun simţ solid, un spirit critic sigur, viziuni de ansamblu asupra universului şi a sufletului uman şi un sentiment al datoriei care lasă deoparte sentimentele şi limitează sau mai degrabă include manifestările. Pretinde şi că moşteneşte de la romantici o curiozitate care îl împinge să exploreze toate domeniile potrivite a oferi un material literar care să permită exaltarea vieţii sub orice formă se prezintă. A explora adevărul, a-l căuta, mai degrabă în domeniul etnic, de exemplu, decât în cel al imaginaţiei, iată principalele caracteristici ale acestui nou spirit. Această tendinţă a marginalului a avut întotdeauna reprezentanţii săi îndrăzneţi care o ignorau; a durat mult de când s-a format, până când s-a pus în mişcare.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

Totuşi, aceasta este prima dată când este conştientă de sine. Se datorează faptului că, până acum, domeniul literar era circumscris unor limite strânse. Se scria în proză sau se scria în versuri. În ceea ce priveşte proza, regulile gramaticale stabilesc forma. În ceea ce priveşte Poezia, versificarea rimată a fost singura lege, care a fost atacată în mod regulat, dar nimic nu a ieşit din asta. Versul liber a dat frâu liber lirismului; dar a fost doar o etapă a explorărilor care putea fi realizată în domeniul formei. Cercetările asupra formei au devenit acum de o importanţă deosebită. Ea este legitimă.

poezia. teorii şi istorii

Cum ar putea să nu-l intereseze pe poet această cercetare, care poate determina noi descoperiri în gândire şi lirism? Asonanţa, aliteraţia, ca şi rima sunt convenţii care au fiecare meritele lor. Artificiile tipografice împinse departe şi cu mare îndrăzneală au avantajul de a crea un lirism vizual care era aproape necunoscut înainte de vremea noastră. Aceste artificii pot merge mult mai departe şi pot consuma sinteza artelor, muzicii, picturii şi literaturii. Nu este decât o căutare spre a găsi noi expresii perfect legitime. Cine ar îndrăzni să spună că exerciţiile retorice, variaţiile pe tema: Eu mor de sete lângă fântână nu au avut o influenţă decisivă asupra geniului Villon? Cine ar îndrăzni să spună că cercetarea formei retoricienilor şi a şcolii marotice nu a servit pentru a purifica gustul francez până la înflorirea perfectă din secolul al XVII-lea? Ar fi fost ciudat ca, într-o perioadă în care arta populară prin excelenţă, cinemaul, este o carte de imagini, poeţii să nu fi încercat să compună imagini pentru minţile meditative şi mai rafinate care nu se mulţumesc cu imaginaţia grosieră a producătorilor de film. Asta se rafinează, şi se poate prevedea ziua în care fonograful şi cinemaul vor deveni singurele forme de impresionare utilizate, poeţii vor avea o libertate necunoscută până în prezent. Să nu ne uimească dacă, cu singurele mijloace de care încă dispun, ei încearcă să se pregătească pentru această artă nouă (mai vastă decât

simpla artă a cuvintelor), unde, capete de vor avea la dispoziţie: întreaga lume, rumorile şi aparenţele ei, gândirea şi limbajul uman, cântecul, dansul, toate artele şi toate artificiile, mai multe miraje decât cele pe care Morgana putea să le ridice pe Muntele Gibel, pentru a compune cartea văzută şi auzită despre viitor. Dar, în general, nu veţi găsi în Franţa aceste „cuvinte în libertate” până unde au fost împinse ofertele futuriste, italiene şi ruse, fiice excesive ale noului spirit, pentru că Franţa respinge dezordinea. Ne întoarcem de bună voie la principii, dar onorăm haosul. Prin urmare, putem spera, pentru ceea ce constituie materia şi mijloacele artei, la o libertate de o opulenţă inimaginabilă. Poeţii de astăzi învaţă această libertate enciclopedică. În domeniul inspiraţiei, libertatea lor nu poate fi mai mică decât cea a unui cotidian care tratează într-o singură foaie subiecte dintre cele mai diverse, călătoreşte în ţările cele mai îndepărtate. Ne întrebăm de ce poetul nu ar avea o libertate cel puţin egală şi ar deţine, într-o epocă a telefonului, telegrafiei fără fir şi aviaţiei, mai multă circumspecţie faţă de spaţii. Rapiditatea şi simplitatea cu care spiritele erau obişnuitei să desemneze cu un singur cuvânt fiinţe la fel de complexe ca o mulţime, o naţiune, ca universul nu aveau omologul lor modern în poezie. Poeţii umplu această lacună şi poeziile lor sintetice creează noi entităţi care au o valoare plastică compusă tot ca termenii colectivi.

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

poezia. teorii şi istorii

Omul s-a familiarizat cu aceste fiinţe formidabile care sunt maşinile, a explorat domeniul infinitului mic, iar domenii noi se deschid activităţii imaginaţiei sale: cea a infinitului mare şi cea a profeţie. Nu vă gândiţi, însă, că acest spirit nou este complicat, lenevit, factice şi rece. Urmând chiar ordinea naturii, poetul s-a debarasat de toate vorbele bombastice. Nu mai există niciun wagnerism în noi, iar tinerii autori au alungat departe de ei toate odăjdiile fermecate ale romantismului colosal al Germaniei lui Wagner, la fel şi veşmintele agreste ale celui pe care îl admira Jean-Jacques Rousseau. Nu cred că evenimentele sociale merg atât de departe într-o zi încât să nu se mai poată vorbi de literatura naţională. Dimpotrivă, în măsura în care se merge pe calea libertăţilor, acestea nu vor face decât să consolideze majoritatea disciplinelor vechi şi vor apărea altele noi, care nu vor avea cerinţe mai puţine decât cele vechi. De aceea cred că, orice s-ar întâmpla, arta, din ce în ce mai mult, va avea o patrie. Mai mult, poeţii sunt întotdeauna expresia unui mediu, a unei naţiuni, iar artiştii, ca poeţii, ca filozofii, formează un fond social care aparţine, fără îndoială, umanităţii, dar ca expresie unei rase, a unui mediu dat. Arta nu va înceta să mai fie naţională până în ziua în care întregul univers care trăieşte sub acelaşi climat, în locuinţele construite pe acelaşi model, va vorbi aceeaşi limbă cu acelaşi accent, adică niciodată. Diferenţele etnice şi

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

naţionale apar din varietatea de expresii literare şi tocmai această varietate trebuie protejată. O expresie lirică cosmopolită ar da lucrări vagi, fără accent şi fără cadru, ceea ce ar avea valoarea locurilor comune ale retoricii parlamentare internaţionale. Şi reţineţi că cinemaul, care este arta cosmopolită prin excelenţă, are deja diferenţe etnice imediat «discernabile» pentru toată lumea, iar habitudinile ecranului fac imediat diferenţa dintre un film american şi un film italian. În acelaşi mod, noul spirit, care are ambiţia de a marca spiritul universal şi care nu intenţionează să-şi limiteze activitatea la ceva sau la altceva, nu e mai puţin şi pretinde «persistenţa», o expresie particulară şi lirică a naţiunii franceze, la fel cum spiritul clasic este, prin excelenţă, o expresie sublimă a aceleiaşi naţiuni. Nu trebuie să uităm că este poate mai periculos pentru o naţiune să fie cucerită intelectual decât prin arme. De aceea, noul spirit pretinde, în primul rând, ordinea şi datoria care sunt marile calităţi clasice prin care spiritul francez este cel mai manifest şi le numeşte libertate. Această libertate şi ordine care se unesc în spiritul nou sunt caracteristicile şi forţa sa. Va urma

Din Conferinţa lui Guillaume Apollinaire, „L'Esprit nouveau et les Poètes”, susţinută la Vieux Colombier, duminică, 26 noiembrie 1917

poezia în dezbatere

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

5 lei

ViTRiNĂ De aRTĂ NOuĂ

NO. 7-8 / 2019

IS S N 2359 - 7585 IS S N- L 2359 - 7585

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Editura Detectiv literar, Bucureşti Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com Redacţia mulţumeşte tuturor celor care contribuie cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

În acest număr semnează: Şerban Foarţă, Yvon Le Men (Tălmăcire de Florin Dochia), Ed Bok Lee (Tălmăcire de Florin Dochia), Toni Morrison (Tălmăcire de Florin Dochia), Florin Dochia (despre Viorica Răduţă), Mioara Bahna (despre Tudor Gheorghe Calotescu), Daniel Mariş (despre Erika Bloj), Mihaela Meravei (despre Daniel Marian), Raluca Faraon (despre Paul Vinicius), Ada Nemescu, Ottilia Ardeleanu (despre Maria Grădinaru), Radmila Popovici, Corina Daşoveanu, Ana Ardeleanu, Mircea Teculescu, Sebastian Golomoz, Nour Nasra (tălmăcire de Nicoleta Crăete), Rami Zakaria (tălmăcire de Nicoleta Crăete), Shurouk Hammoud (tălmăcire de Nicoleta Crăete), Natalie Eilbert (tălmăcire de Adriana Bulz), Diane Arterian (tălmăcire de Adriana Bulz), Juana Inés de la Cruz (tălmăcire de Elena Dinu), Mohamed D. Almasri (tălmăcire de Nicoleta Crăete), Guillaume Apollinaire (tălmăcire de Florin Dochia)