Revista Noua 5 2016 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Florentina Loredana DALIAN * Daniela ŞONTICĂ * Mioara BAHNA * Christian CRĂCIUN * Ionel NECULA * Codruţ RADI * Ioan TODERIŢĂ * Valeria IONIŢĂ * Iulian MOREANU * Gabriela ADAMEŞTEANU * Vasile Ioan CIUTACU * Serghie BUCUR * Andreea ŞTEFAN * Cosmin PÂRGHIE * Silvia BELDEANU * Roxana Elena STAN * Raluca Cosmina CALANCIA * Cornelius DRĂGAN * Marian Gh. NEGUŢU * Andrada STAN * Ioana Andrada TUDORIE * Adrian SIMEANU * Adela EFRIM * Coca POPESCU * Liliana POPA * Diana TRANDAFIR * Ioan DRĂGOI * Mihai GODOROJA * Alexandru IOSUB * Ştefan Attila NOVAK

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 5 (96) / 2016

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: eveniment - Florentina Loredana DALIAN - „Ridicat-am ochii mei la munţi”, ediţia a doua / 2 * eveniment - Daniela ŞONTICĂ - George Coşbuc, cel mai solar poet din literatura română / 6 * cronica literară - Mioara BAHNA - Erudiţie şi imaginaţie – Doina Ruşti: Zogru / 10 * cronica literară - Christian CRĂCIUN - Femeia cu chipul întors / 15 * cronica literară - Ionel NECULA - O nouă prezenţă eseistică în peisajul vrâncean / 20 * cronica literară - Ionel NECULA - Marin Mârza şi lirismul în haine metafizice / 23 * portret de scriitor - Codruţ RADI - Diana Trandafir, vestmântul poeziei / 25 * cronica literară - Ioan TODERIŢĂ - Lucia Pătraşcu - Jocul mirărilor / 27 * eveniment cultural - Valeria IONIŢĂ - Elogiul insomniei din cuvinte şi de pe corzile chitarei / 30 * proză - Iulian MOREANU - Şantier (III) / 32 * dialog - Cinci minute cu: Gabriela Adameşteanu / 40 * interviu - Christian CRĂCIUN: „Încă pentru mine omul este esenţialmente cultură şi abia apoi altceva.” / 42 * memento - Vasile Ioan CIUTACU De dincolo, spre nemurire... - 7 ani de la moartea scriitorului Stelian Tăbăraş - / 48 * vara prahoveană - Serghie BUCUR - 13 august 2016. La Cazinoul Sinaia, Amiază poetissimă / 52 * vara prahoveană - Andreea ŞTEFAN - 20 august 2016. Dublă sărbătoare la Câmpina / 55 * poezie - Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016: Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza» - Cosmin PÂRGHIE / 58; Premiul I - Silvia BELDEANU / 60; Premiul II - Roxana Elena STAN / 61; Premiul III - Raluca Cosmina CALANCIA / 62; Cornelius DRĂGAN / 63; Premiul Julia Hasdeu şi al Publicaţiei Revista Nouă - Marian Gh. NEGUŢU / 64; Premiul Al. Tudor-Miu şi al Bibliotecii Municipale Câmpina - Andrada STAN / 65; Premiul Gherasim Rusu Togan şi al revistei Urmuz Ioana Andrada TUDORIE / 66 * portret de scriitor - Codruţ RADI - Saşa, veşnicul menestrel / 67 * portret de scriitor - Codruţ RADI - Poezia de-a dura / 69 * cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU – Moşu / 70 * eveniment - Serghie BUCUR - ARGEŞ 50 / 71 * poezie - Adela EFRIM / 70; Coca POPESCU / 72; Liliana POPA / 74 * memento - Diana TRANDAFIR - Coșbuc – 150 / 78 * eseu - Ionel NECULA - Kierkegaard – seducătorul sedus / 80 * proză - Ioan DRĂGOI - Ciclopul / 83 * memento - Codruţ RADI - Inelul de aur / 90 * muzica zilelor noastre - Adrian SIMEANU / 92; Mihai GODOROJA / 95; Alexandru IOSUB / 96; Ştefan Attila NOVAK / 97; Serghie BUCUR / 98 * teatrul zilelor noastre - Adrian SIMEANU / 100

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 2 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Adresă de corespondenţă: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova ROMÂNIA

Layout & DTP: Florin DOCHIA Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Florentina Loredana DALIAN „Ridicat-am ochii mei la munţi”, ediţia a doua Colocviu de literatură creştină al Ziarului Lumina; 26-28 august 2016 Mănăstirea „Sfânta Cruce”‑ Caraiman, Buşteni, PH Inspirata iniţiativă a ziarului „Lumina” al Patriarhiei Române, prin coordonatorii pr. consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul publicaţiilor Lumina, şi poeta Daniela Şontică, coordonator al suplimentului „Lumina literară şi artistică”, aceea de a susţine un colocviu

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

de literatură creştină, s-a concretizat şi anul acesta, la a doua ediţie, sub acelaşi generic: „Ridicat-am ochii mei la munţi”. La fel ca şi anul trecut, colocviul s-a desfăşurat în superba Mănăstire Caraiman. Vineri, 26 august. Părintele Dascălu a adresat un frumos cuvânt de bun venit oaspeţilor şi a reamintit programul manifestării, după care a urmat prezentarea invitaţilor. Sâmbătă, 27 august. A fost o zi plină, în care s-au împletit armonios literatura (în special poezia), teologia şi credinţa. După rugăciunea de binecuvântare

societatea scriitorilor prahoveni pentru deschiderea lucrărilor şi cuvântul de deschidere al PS Părinte Varlaam Ploieşteanul, delegat al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am participat la susţinerea temei colocviului: „George Coşbuc. Poetica solemnităţii. Note asupra unui discurs estetic”, o măiastră prelegere a preacucernicului părinte Ioan Pintea din Bistriţa Năsăud, totodată director al Bibliotecii Judeţene. Personal, am avut o mare bucurie dată de alegerea acestei teme şi de susţinerea ei în mod strălucit, pentru faptul că George Coşbuc este poetul meu de suflet, fără însă a putea argumenta. Părintele Ioan Pintea a vorbit cu multă însufleţire despre poet, aducând o mulţime de dovezi în susţinerea afirmaţiei sale: „Cred că este cel mai solar poet din literatura română”, a ideii că a fost un poet creştin şi, totodată, un mare erudit, dacă ar fi să ne gândim numai la traducerile pe care le-a făcut din diferite limbi. În încheierea prelegerii, părintele a şi citit câteva poezii de Coşbuc. Un moment emoţionant l-a constituit înmânarea de către preasfinţitul Varlaam părintelui Ioan Pintea a Ordinului „Sfântul Ierarh Antim Ivireanul”. A urmat premierea câştigătorilor concursului „Cuvinte din lumină”, prezentarea membrilor juriului şi a câştigătorilor, înmânarea premiilor. Concursul s-a desfăşurat pe două secţiuni: poezie religioasă - poeţi nedebutaţi în volum şi literatură creştină - secţiunea pentru elevi. Premiile au constat în diplome şi bani, iar locurile întâi la cele două secţiuni au fost ocupate de părintele Nicuşor Stroe din Mangalia şi eleva Georgiana Huţuleac din Bârlad. 4

societatea scriitorilor prahoveni

Lucrările colocviului s-au încheiat cu recitalul şi intervenţiile poeţilor şi oamenilor de litere prezenţi: Virgil Borcan, Aurel Buricea, Diana şi Florin Caragiu, Florentina‑Loredana Dalian, Maria Dobrescu, Florin Dochia, Elena Dulgheru, Marius Iordăchioaia, Camelia Florentina Minea, Ştefan Mitroi, pr. Cristian Muntean, Adrian Munteanu, Monica Patriche, Codruţ Radi, pr. Nicolae Stoia, Lidia Popiţa Stoicescu, Mihaela Malea Stroe, Emil‑Iulian Sude, Laurenţiu‑Ciprian Tudor, Eugenia Țarălungă. Moderator al acestui moment a fost buna noastră prietenă, poeta Daniela Şontică, găsind pentru fiecare câteva vorbe frumoase în introducere. Ziua a continuat cu plimbări prin încântătoarele împrejurimi sau, cum am ales eu, împreună cu soţii Caragiu, cu activităţi sportive în sala de sport: tenis de masă, baschet şi alte alergături, numai bune de dat jos kilogramele depuse la mesele absolut imposibil de refuzat care ne-au fost oferite de Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

personalul mănăstirii (eu am convingerea că nu există nicăieri bucătari mai buni ca la Caraiman). Duminică, 28 august. Aceia care am mai rămas, căci, din păcate, unii au ales să plece mai devreme (unde vă grăbiţi, măi dragă?) am participat la Sfânta Liturghie, unde, împreună cu preoţii şi diaconii mănăstirii, a slujit şi părintele Nicolae Dascălu. Plină ochi biserica aceea mare, desigur nu doar noi am umplut-o, erau grupuri-grupuleţe venite de peste tot din ţară dar probabil cei mai mulţi localnici. Cred că Părintele Gherontie Puiu - fie-i odihna veşnică! - se bucură „văzând” că ceea ce a înfăptuit cu jertfă şi devotament n-a fost în zadar. Am plecat voioşi, cu imensa bucurie de a ne fi întâlnit iar oameni adunaţi în credinţă şi literatură, prieteni, demonstrând la scară mică faptul că una suntem şi ne bucurăm de a noastră una

Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Alese mulţumiri celor care au făcut posibilă această frumoasă manifestare! Şi pentru că s-a citit Evanghelia vindecării lunaticului, îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne vindece şi pe noi, poeţii, în sens figurat nişte lunatici ai acestei lumi, de toate relele, de toate bolile, numai de poezie nu! „Sunt suflet în sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul În ranele tale durutul sunt eu, Şi-otrava deodată cu tine o beu Când soarta-ţi întinde paharul. Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci, Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci Unindu-ne steagul şi harul, Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci, Acolo-mi voi duce altarul.” (George Coşbuc, Poetul - fragment) 30 august 2016

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Daniela ŞONTICĂ George Coşbuc, cel mai solar poet din literatura română Când spui George Coşbuc te gândeşti cel mai adesea la poeziile din Fire de tort, din Balade şi idile ori Cântece de vitejie sau, dacă nu le-ai citit în volumele acestea, măcar îţi aminteşti de mostrele din manualele de şcoală. Bineînţeles, asta în cazul în care ai avut şansa de a fi fost învăţăcel în vremuri ceva mai vechi, pentru că în ultimii ani programa şcolară nu-l mai include pentru studiu pe poetul născut la Hordou. Dacă vă miraţi citind aceste rânduri, nu sunteţi singurii, şi scriitorii adunaţi la Colocviul Ziarului Lumina, de la Caraiman (26-28 august 2016), sau mirat. De altfel, mirarea aceasta şi alte întrebări au primit răspunsuri în cadrul manifestării care l-a avut invitat special pe scriitorul şi preotul Ioan Pintea pentru a-l omagia pe George Coşbuc. 150 de ani de la naşterea autorului Nunţii Zamfirei - ce alt prilej mai bun pentru a-l aduce în atenţie şi a-l pune în lumină pe clasicul transilvan? De mult n‑am mai văzut atâta entuziasm pe chipurile a zeci de scriitori strânşi laolaltă ca în acel ceas în care Ioan Pintea a susţinut prelegerea „George Coşbuc. Poetica solemnităţii - note asupra unui 6

discurs estetic”. Întemeiate entuziasmul şi admiraţia celor strânşi de publicaţia Patriarhiei Române la poalele Caraimanului în cadrul Colocviului de literatură creştină! Cum altfel, când un important scriitor contemporan precum Ioan Pintea - în a cărui poezie „se rătăcesc ecouri de amvon” (O. Nimigean) şi care este „promotorul unui nou lirism metafizic” (R. Chirian) - îţi arată în cel mai elegant şi rafinat mod că poate nu ştiai să‑l vezi în lumina potrivită pe Coşbuc?... Fiecare dintre noi ştia, desigur, că el nu e doar autorul „ţărănimii”, ci şi un fin intelectual, cu reuşite extraordinare în traducere, că a fost şi un publicist fervent şi un versificator excelent, un inovator al vremii sale. Dar confratele născut „peste un deal de Hordou”, cum spune adesea părintele Pintea despre sine în raport cu Coşbuc, adică în Runcu Salvei, ne‑a ţinut o admirabilă lecţie de găsire a cheii potrivite de recitire a lui Coşbuc, prin care înţelegi câtă modernitate şi actualitate are în 2016 un scriitor născut în 1866. Ioan Pintea a recunoscut, nu fără oarecare umor, că face „mare caz de Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

Coşbuc”. În numele lui a ridicat o bibliotecă la Bistriţa, organizează anual colocvii şi concursuri şi, nu în ultimul rând, editează cărţi. Chiar anul acesta, în octombrie va vedea lumina tiparului, la cunoscuta Editură Cartier din Chişinău, o antologie în care adună după gustul propriu poemele lui George Coşbuc. Dacă este citit cum trebuie, susţine părintele Pintea, el este un autor extrem de actual. A fost captivantă prelegerea despre Coşbuc pentru ideile aduse în discuţie, dar şi pentru că străbătea din discurs admiraţia sinceră pentru poetul evocat. În linii mari, susţinătorul conferinţei a vorbit despre modul în care a fost receptat de‑a lungul vremii de critica literară, despre modul în care poetul prezentat este cunoscut şi citit azi şi despre faptul că are o scriitură valabilă şi în contemporaneitate. Făcând trimiteri la cărţi şi autori, la studii şi articole de exegeză, dar

amintind şi unele episoade anecdotice din biografia lui Coşbuc, Ioan Pintea a conturat pe cât a fost posibil portretul celui mai solar poet al literaturii române. A scos în evidenţă criticii literari care au avut un rol important în receptarea lui, precum C. D. Gherea, Vladimir Streinu, Ion Negoiţescu, Petru Poantă, dar mai ales importanţa crucială a lui Mihai Zamfir şi Andrei Bodiu, cei doi critici care l‑au readus în lumină pe Coşbuc imediat după 1989, când intrase într‑un con de umbră. Cu riscul de a ştirbi din frumuseţea prelegerii, o să inserez în continuare câteva fragmente din aceasta, cu speranţa că în acest fel se poate recrea măcar o fărâmă din bucuria celor împărtăşite la Caraiman de scriitorul Ioan Pintea. Coşbuc a schimbat mecanismele poeziei româneşti. Poezia lui Coşbuc este plină de viaţă, de sănătate, de

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

vitalitate, de solaritate. El vine cu această descriere a luminii... Nu ştiu să existe alt poet român mai solar decât Coşbuc. S‑ar putea ţine o conferinţă numai despre poemele sale în care apare soarele! (...) Lumea nu prea mai citeşte astăzi nu numai poemele lui, dar nici eseurile lui. Vă recomand volumul de eseuri din opera sa apărută în colecţia Pleiade a Academiei Române, unde scrie despre importanţa solarităţii la românii creştini. E important să observăm acest lucru la el, este un poet al solarităţii, al luminii, al sărbătorii, al solemnităţii. Iar dacă vă uitaţi în dicţionarul limbii române, veţi vedea că solemnitate are multe conotaţii - şi starea de sărbătoare, şi de entuziasm, şi de voioşie, şi de joc... Coşbuc este un maestru al jocului în poezie. Natura în poezia lui Coşbuc nu este ceva static, ca la Alecsandri - deşi el îl apreciază mult pe Alecsandri -, la Coşbuc, natura este ceva foarte dinamic, este un decor, o scenă foarte vie, în care apare personajul; acest poet are ceva ce nu prea mai apare în altă parte în literatura română la vremea aceea: un nerv dramaturgic foarte bine strunit. De aceea, Coşbuc poate fi aplicat pe scenă, şi foarte mulţi critici au observat această situaţie. În poezia lui George Coşbuc este ceva foarte modern: apare personajul cu nume, şi nu este stridentă această poziţionare în poezie. El este un poet narativ, descriptiv, dar şi foarte viu,

un poet al vieţii, aşa cum suntem noi, creştinii, cu bucurie multă, cu satisfacţie multă, cu fericire multă. Coşbuc se comportă în poezie ca un creştin, nu mai vorbesc de textele sale, care sunt vădit creştine. Gândiţi‑vă că vine dintr‑o familie de preoţi, surorile lui sunt preotese, iar când are necazuri, se retrage în casa lor... (...) A avut o relaţie extraordinară cu protopopul ortodox Grigore Pletosu, primul lui profesor de limba şi literatura română, ei se întâlneau, discutau mult, era o prietenie foarte strânsă între ei. (...) Criticii au vorbit despre solemnitatea, sărbătorescul poeziei lui Coşbuc, care arată, până la urmă, creştinătatea, splendoarea, frumuseţea vieţii. (...) Este foarte actual şi prin dorul acesta faţă de ruralitate, de sat, dor pe care şi noi îl avem acum... Alte idei expuse de Ioan Pintea s‑au referit la receptarea diferită de care a avut parte Coşbuc şi care s‑a datorat scriiturii sale pe mai multe planuri, ceea ce este un avantaj. Vorbitorul a mai subliniat necesitatea de a se face un studiu despre spiritul creştin‑ortodox al operei lui George Coşbuc, deşi era greco‑catolic, mai ales că într‑un articol el scria îdespre noi, ortodocşii”, asumându‑şi credinţa întregului popor. O concluzie firească, pe care am reţinut‑o din prelegerea despre cel de la a cărui naştere se împlinesc 150 de ani la 20 septembrie: Nu ştiu ce face şcoala pentru Coşbuc, dar noi, care

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

scriem şi citim, putem să‑l aducem în actualitate. Ce facem noi, azi, este esenţial: cât timp vorbim despre un autor, el este viu!

susţinătorului prelegerii, scriitorul Ioan Pintea. În cadrul sărbătoresc şi prietenesc totodată al colocviului de literatură creştină al Ziarului Lumina, scriitorul şi preotul Ioan Pintea a trăit o emoţie la care nu se aştepta. Patriarhul României, prin delegatul Preafericirii Sale la acest eveniment, Preasfinţitul Părinte Episcop Varlaam Ploieşteanul, i‑a dăruit Ordinul Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Deşi a primit multe premii până acum, părintele Ioan Pintea s‑a bucurat în mod deosebit pentru această distincţie din partea Bisericii. 25 Septembrie 2016

Moment emoţionant Lucrările Colocviului „Ridicat‑am ochii mei la munţi” , ediţia a doua, au fost moderate de directorul Publicaţiilor Lumina, părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu, care, în deschidere, a ţinut un scurt discurs despre frumuseţea poeziei adevărate, care este în esenţă religioasă. Sfinţia Sa a prezentat în cuvinte pe drept elogioase activitatea cărturărească a

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Erudiţie şi imaginaţie – Doina Ruşti: Zogru Real şi supranatural, contemporaneitate şi timpuri îndepărtate (îndeosebi secolul al XV-lea, vremea lui Vlad Dracul), de toate se găsesc în romanul Doinei Ruşti, care propune o perspectivă sui-generis, în anumite privinţe, asupra lumii, pe care o re-creează, prin apelul la date istorice, filozofice şi desigur, multă ficţiune. Derutant, la prima vedere, impactul cu universul propus de autoare poate fi o invitaţie indirectă la a privi existenţa din alte unghiuri decât cele canonice / consacrate, pentru a-i descoperi resorturile şi pentru a accepta şi intra conştient în mecanismele ei. Personajul eponim al cărţii este un spirit, ieşit din adâncul pământului, pentru prima dată pe la anul 1460, spre a pătrunde, apoi, mai întâi pentru patruzeci de zile – termenul pe care-l are la dispoziţie pentru a locui pe cineva şi al duce foarte repede la moarte –, în sângele unei slugi boiereşti, Pampu, pe care îl transformă într-o fiinţă stranie, prin raportare la sine însuşi, cel dinainte, prin coexistenţa trăsăturilor proprii cu altele străine de el, între care o forţă herculeană, ce apropie personajul de zona fantasticului. Cu toate însă că se perindă, în continuare, printr-un număr nedeterminat de fiinţe – umane şi nonumane –, alese, de cele mai multe ori, la 10

întâmplare, doar pentru a-i servi ca mijloc de transport spre a ajunge la o ţintă propusă, duhul rămâne marcat de Pampu, de blândeţea şi ingenuitatea lui, dar şi de epoca în care a venit pe lume şi căreia naratorul îi reliefează, dincolo de o seamă de derapaje (aşa cum sunt receptate din perspectivă contemporană), firescul, de vreme ce personajele, asupra cărora îşi fixează atenţia ori pe care le aduce în acţiune doar episodic, sunt întruchipări ale unor oameni normali, care visează, iubesc, urăsc, sunt animaţi de orgolii, de slăbiciuni sau virtuţi şi se sting, cu toţii, fără ca locul lor să rămână gol, fiindcă alţi li-l iau şi povestea se continuă, cu vagi nuanţări, cel ieşit din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară, în Săptămâna Mare a anului 1460 şi urmărit în roman până în 2005 certificând el însuşi această continuitate. Împreună cu Zogru, devenit personajreflector, romanul adună imagini dintr-un Ev Mediu pitoresc, purtând pecetea specifică a spaţiului românesc, reînviate de scriitoare care trece cu uşurinţă de la scene din viaţa lumii secolului al XV-lea la altele contemporane, valorificând particularităţi ale romanului istoric, picaresc, de aventuri, ale literaturii SF, într-o tonalitate aci gravă, aci ironică, empatizând cu universul uman creat – pe Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Mioara BAHNA

care îl etalează prin gros-planuri, crochiuri ori imagini caricaturale – ori detaşându-se, pentru a-l putea analiza cu obiectivitate. Sugestiv, în acest sens, este, de pildă, glasul naratorului care, ironic, amestecă uneori planurile temporale, şi referindu-se la Zogru, în ipostaza unui călugăr de la Snagovul medieval, notează că stătea pe malul lacului şi zâmbea ca Robert de Niro, când pregăteşte ceva, în timp ce despre Pampu observă că era un băiat oacheş, cam în genul lui George Clooney... În acelaşi timp, dintre cei care alcătuiesc comunitatea unde iese la lumină Zogru, atenţia naratorului se axează asupra câtorva, cărora le urmăreşte descendenţa, remarcând faptul că urmaşii lor, deşi se află pe alte poziţii sociale decât înaintaşii, rămân, dea lungul secolelor pe care le străbate duhul din adâncuri, unii în vecinătatea celorlalţi, fără idiosincrasiile strămoşilor ori scoţându-le, câteodată, la iveală, în mod inexplicabil pentru ei. Prin asemenea evoluţie sau reiterând aspecte care trimit la metempsihoză, vocea naratorului auctorial, urmărind traseul ontologic al lui Zogru, creează, simultan, tablouri, scene, situaţii în care miticul şi realul se împletesc oximoronic, după cum oximoronică este chiar prezenţa acestui spirit, cu tot arsenalul pe care-l aduce cu sine, în fiecare lume pe care, temporar, o locuieşte. În plus, parodic, pornind de la existenţa lui, în roman se fac referiri la condiţia dramatică – din varii motive – a omului, în general, dar şi a spiritelor. Aşa, de exemplu, în stil indirect liber, la un moment dat, naratorul comentează: Violett Predoi! Dacă ai bun-simţ, cazi

strivit sub monstruozitatea numelui. Dar dacă nu-ţi pasă, îi faci pe oameni să-ţi spună numele scăpărând de admiraţie. Cel mai rău este să nu laşi niciun nume, iar pe Zogru îl apuca disperarea când se gândea că nimeni nu va şti că s-a târât pe suprafaţa pământului. Prin toate manifestările lui, personajul poate fi văzut, pe de altă parte, ca un catalizator al timpurilor pe care le traversează, în care hălăduieşte vremelnic, dar şi un fel de spiritus loci, având însă vulnerabilităţi comune cu ale oamenilor, trăind tare ale umanităţii (deşi este întrupat altfel) şi, mai ales, pe cele ale lumii româneşti, faţă de care, nu de puţine ori, se simte emoţionat, iar această empatie este salutară pentru cei cărora le este devotat, în special după ce el însuşi învaţă destule despre sine, despre puterile care-i sunt hărăzite, printr-o complicitate tacită cu locurile unde a ieşit la lumină, într-o zi din veacul al XV-lea şi despre care ajunge să ştie că era al lui doar pământul locuit masiv de oameni legaţi cumva, şi mai ales prin naştere, de pământul românesc. Dezvoltându-se, în consecinţă, ca o scriere situată între cronică şi parodie, textul romanului, unde Zogru face din oameni (în primul rând) mijloace de transport, oferă o panoramă a societăţii româneşti, căreia vocea narativă îi reliefează elementele de permanenţă, dar şi factorii care îi dau culoarea locală şi temporală. Cititorul are, astfel, prilejul să cunoască tipologii umane în contiguitatea cărora sau în a căror „incintă” ajunge Zogru, sporind, totodată, pitorescul întregului, romanul fiind, prin urmare, povestea unei entităţi care iese din adâncurile pământului

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Mioara BAHNA

(românesc) şi căreia îi trebuie câteva sute de ani pentru a-şi afla şi înţelege, măcar parţial, menirea, spre a deveni, ulterior, un justiţiar sui-generis, incapabil să se desprindă (doar foarte rar şi temporar) de teritoriul placentar de unde a ţâşnit şi în care se cufundă ori de câte ori îşi secătuieşte energiile, pentru ca, în finalul cărţii, să aibă revelaţia identitară: Şi atunci s-a luminat până în adâncul creierului şi-a înţeles subit că el este pulsul neştiut al lumii şi fiorul morţii. Împreună cu Zogru, urmărit în naraţiune auctorială, lectorul are şansa de a străbate un teritoriu nu foarte întins, totuşi, fiindcă zona lui matricială cuprinde, pe lângă Comoşteniul, în care a văzut lumina zilei, şi Snagovul şi Bucureştiul, cu pământul şi cerul acestora, pe unde este menit să cutreiere omul sau animalul în al cărui sânge intră duhul spre a putea să se deplaseze, fiinţa respectivă, pe care o „împrumută”, constituind pentru el nu doar „vehiculul”, ci şi o bază de date despre „gazda” provizorie şi despre lumea pe care o panoramează continuu, simţindu-se al ei, având chiar, câteodată, sentimentul frustrării pentru că nu poate să-şi concretizeze unele visuri, dar asumându-şi, la un moment dat, după ce îşi înţelege puterile, chiar şi posibilitatea de a-i ucide pe cei care fac rău, aşa încât contribuie, chiar dacă în mică măsură, la asanarea societăţii, fiindcă lui Zogru îi cad victime mai ales protectori ai interlopilor, oameni politici, dintre cei care comit fărădelegi, cu a căror existenţă se intersectează a lui, după cum pe alţii îi salvează de ei înşişi şi de ceilalţi, aşa cum este cazul lui Achile Vintilescu, un soi de reptilian, neînţeles şi

exploatat de unii, tocmai din pricina unor date fizice nepământeşti, pe care luptă neobosit şi disperat să le ascundă de ochii celorlalţi . Fără a fi infailibil în acţiunile sale sau, mai de grabă, în ceea ce proiectează şi pune în aplicaţie prin cei pe care şi-i ia drept interfaţă pasageră, Zogru evoluează el însuşi, treptat, aşa cum spuneam mai sus, observând societatea, eşuând adesea în ceea ce-şi propune, reflectând asupra propriilor acte, sperând, resemnându-se, căzând (de multe ori în sens propriu), dar ridicânduse şi sărind, mai departe, dintr-o fiinţă în alta, îndrăgostindu-se de câteva ori şi simţind, prin iubire, impulsul de a face să triumfe valorile clasice, binele, adevărul, frumosul, pe care, chiar dacă nu le însumează la cote superlative femeile de care se apropie, ca orice îndrăgostit, le atrage spre acestea, pe ele acceptându-le însă cu toate ale lor. Concomitent cu urmărirea traseului străbătut pe scara timpului de Zogru (pretext pentru a crea o imagine coerentă, sincronică şi diacronică, a unei societăţi, cea românească, subliniindu-i factorii de permanenţă), scriitoarea creează şi alte câteva personaje ale căror vieţi, ca într-o povestire în ramă, amplifică întregul, prin planurile pe care le adaugă fiecare naraţiunii centrale derulate în jurul eroului, dar îi dezvăluie, prin punere în abis, şi alte unghiuri din care să poată fi privită complexitatea ansamblului, ai cărui protagonişti sunt, cum arătam, întruchipări ale aceloraşi neamuri sau, mai degrabă, măşti, sub care se ascunde aceeaşi esenţă umană, pe care eroul central o identifică, printrun demers ce ajunge pentru el aproape

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Mioara BAHNA

rutină, cartea fiind, din acest punct de vedere, şi o insolită cronică de familie, care-i aduce, pe rând, în prim-plan, pe Ghighina, Nălbica, Iscru, Ioniţă Zugravu, Zoe Moruzi, Giulia, Andrei Ionescu, Vencica, Achile Vintilescu etc. În felul acesta, romanul demonstrează, încă o dată, că timpul nu schimbă fundamental lumea, ci doar o nuanţează, ori poate şi nuanţele sunt aceleaşi, ascunse însă cu o subtilitate pe care doar un ochi cunoscător o poate decela sau bănui. În ce-l priveşte, Zogru, care, în pofida obârşiei htoniene, trăieşte un bildungsroman, prin acţiunea sa, eroul nu face decât să scoată la suprafaţă eşantioane de viaţă pe care, din perspectiva nouă, din finalul romanului, de spirit care şi-a găsit, în fine, jumătatea, nu androginică (pentru că el este altceva decât omul), dar ideală, poate să le survoleze şi să le găsească încă alte sensuri, cu o detaşare pe care i-o facilitează noua ipostază cu independenţă faţă de „vehiculele” umane. Personajul eponim al romanului este, deci, o fiinţă fabuloasă, alcătuire oximoronică, demonic-angelică – suflu dumnezeiesc sau drăcesc –, însă, pe ansamblu, asemenea ajutoarelor lui Harap-Alb, este agent al binelui, în pofida forţei sale uluitoare (foarte rar demonstrată, totuşi), fără a fi, totuşi, atotputernic, din moment ce nu poate „intra” în oricine, adică nu în cei aflaţi de partea maleficului. De aceea, este un ocrotitor tacit al lumii, un monstru bun, copleşit deseori de slăbiciunile ei, până la a se umaniza, chiar prin asumarea lor. În privinţa numelui personajului, un joc de cuvinte ar putea să-l explice, prin haplologie, pe „Zogru” ca provenind din arhaicul „zograf”, aşa încât, indirect,

spiritul acesta, traversând secolele, invadând sângele celor în care pătrunde şi, în acelaşi timp, subordonându-şi-i, făcându-i să acţioneze, inconştient, conform dorinţelor lui, devine un insolit „pictor” – dar şi picaro simpatic, şugubăţ, nu de puţine ori, însă, în acelaşi timp, hipersensibil – al lumii româneşti, atât în laturi ale ei cunoscute, atestate istoric, în special la capitolul marilor personalităţi, evenimente, dar şi (sau, poate, îndeosebi) în privinţa multor fapte necertificate, dar perfect corelate cu datele păstrate de memoria documentelor, verosimile. Din acest motiv, textul romanului, alternând parodicul cu tonalitatea gravă, poate fi citit şi ca un palimpsest unde se

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Mioara BAHNA

pot identifica indici culturali (scriitoarea însăşi afirmând, într-un interviu, în 2006, cu privire la sursa romanului: Sigur că e vorba, în primul rând, despre lecturi, nu vine dintr-o experienţă nemijlocită, ci este rodul experienţei mele de viaţă, care este în primul rând una intelectuală şi adaugă: N-a fost ruptă, bineînţeles, de lecturile mele, de existenţa balcanică, de adolescenta marcată de „Cocoşul roşu zboară spre cer” al lui Bulatović ori de „Copiii Domnului” al lui Petru Popescu. E vorba despre o serie de cărţi, despre literatura sud-americană, de altfel începutul romanul s-a vrut evident legat, nu numai de Marquez, dar de toată literatura care ne-a alimentat... ), pe care autoarea îi mixează într-un întreg, unde transmigraţia, vampirismul (în perfect acord cu vremea lui Vlad Ţepeş), universurile paralele, călătoria în timp sunt doar câteva aspecte ce fac

parte din recuzita fantasticului, stăpânit, în carte, de Zogru, naiv, patetic, tenace luptător pentru impunerea binelui, liantul a două universuri, al lumii vizibile şi al celei invizibile, formată din fantome, glole, morgoni... Pornind, în concluzie, de la un univers devenit arhetipal, din perspectiva prezentului, (Evul Mediu românesc, mai exact, vremea lui Vlad Ţepeş cu neliniştile ei, metamorfozată – prin aportul celui ce a tutelat-o – în leagăn al corectitudinii, stabilităţii, aspiraţii permanente ale celor mai mulţi), cartea Doinei Ruşti îmbină scriitura clasică şi cea postmodernă, întrun întreg care pendulează între realitate şi jocul de-a realitatea, în funcţie de unghiul din care este panoramată lumea, oferită într-o poveste reconfortantă, cu ecouri de Halima, din scrisorile lui Ghica, adresate lui Vasile Alecsandri, din literatura sud-americană...

Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

cronica literară

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Femeia cu chipul întors Surprinzător acest roman, Părăseşte-mă!, al Magdei Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns, fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident, folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a atrage atenţia că este un roman de o fineţe a analizei rarisimă în literatura recentă. Este un roman al feminităţii spirituale şi erotice care se descoperă pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea Lui, iar el are blândeţea şi înţelepciunea şi răbdarea şi iubirea de a se lăsa modelat. Povestea este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranţele încep să adoarmă una câte una, profesoară, se îndrăgosteşte de un student (nu tocmai un puşti, dar oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment dat nişte meditaţii. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenţi, cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuşi să joace totul pe cartea unei iubiri fără şanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate plimbări pe care cei doi le fac cu maşina condusă de el, mai aproape sau mai departe de oraş. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit de literă: unul Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului şi dialogurile. E, în fond, acelaşi text. De altfel, timpul perfect simplu sau prezent din acest al doilea plan are o funcţie importantă în susţinerea tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice şi instantaneitatea timpilor verbali este exact spaţiul sfâşierii sufleteşti a protagonistei. Mai sunt două amănunte, şi cu asta am spus tot despre articulaţia epică: femeia este bolnavă de inimă şi are o fată, deja adultă, care intervine la un moment dat decisiv în acţiune. Şi de aici începe povestea. Este un roman pur psihologic, nu avem date despre contextul social şi nici bărbatul nu apare decât ca obiect al dorinţei şi obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune în treacăt că era absolvent al unei facultăţi tehnice şi, doritor să urmeze o facultate umanistă, are nevoie de pregătire, prilej cu care ajunge să fie meditat de ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la fel de importantă ca prima. Femeia trăieşte, conştient şi cu sufletul rupt, această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E speriată de inadecvare şi, evident, de suferinţele implicate, de răul pe care i l-ar putea pricinui lui, sau pe care şi l-ar asuma 15

Christian CRĂCIUN

aruncându-se într-o aventură, dar şi de darul neaşteptat al frumuseţii unei iubiri depline. Dar dragostea ei are multe faţete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel, de altfel foarte puternic şi delicat în acelaşi timp, mult timp, chiar după ce îşi începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi îşi vorbesc la plural) ci şi maternă. Nu neapărat din cauza diferenţei de vârstă, ci pentru că ea îl naşte pe el, introducându-l în cultură, nu numai ca bărbat, ci şi ca om şi ca personaj. O naştere triplă. E modul ei de a-şi salva in extremis dragostea. „Personajul şi creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viaţă şi pe moarte dintre mine şi mine va ieşi cineva învingător?”. Ea e un Pygmalion invers. Jurnalul, început fireşte ca o încercare de a se lămuri pe sine, de a scăpa de „spaima şi cutremurul” experienţei noi, de incertitudinea viitorului, de golul resimţit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea ce dă naştere la o nouă serie de frământări. „Caietul acesta, singurul semn de nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândeţea disperării şi extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, şi eu, cea construită, ne dăm mâna şi intrăm în dialogul acela al nuanţelor, al timpului infinitezimal în care şi una, şi cealaltă se caută reciproc, se împletesc şi se despart, se iubesc şi se detestă, îşi vorbesc şi intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar refugiindu-se în zona aceea a unei linişti mai adânci decât toate mările lumii”. Dragostea îi naşte pe cei doi protagonişti, dar naşte şi Cartea lor, simultan. „…ce caut eu în povestea asta, ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”

Fineţea analizei aduce aminte de vremuri în care sufletul era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut, trebuie să fie inteligentă. Şi asta îl învaţă femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranţă delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicateţe a gesturilor, o voce liniştitoare, o mare nevoie de a şti, o aprigă dorinţă de a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Şi până unde se putea ajunge?”). În nesfârşitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine şi unul pe altul, îşi descoperă cu infinită precauţie (e un roman lent, şi asta e altă calitate a lui) sentimentele, ci descoperă şi tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea, un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte şi cei doi învaţă împreună să o citească, o cunoaştere aurorală sub semnul tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, aşa cum se petrece cu toţi îndrăgostiţii, de la începutul lumii. „…şi atunci am întins mâna către el şi l-am mângâiat simţind o explozie de bucurie în inima mea gata să se rupă în bucăţi, îmi plimbam uşor degetele peste părul lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume, că în această atingere blândă stă un grăunte de geneză, începutul, izvorul vieţii care atunci se năştea umplând de linişte tot universul locuit de două inimi care-şi armonizau bătăile cu cele ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile şi plânsul apar aproape în fiecare pagină, obsesiv, sunt un lait motiv al unui text impregnat de lirism tocmai pentru a-l

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateţei, vulnerabilităţii, ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanţe, – toate convertite în forţa sentimentului – se opune tocmai prin această sensibilitate şi profunzime grobianismului ambiant. «Descopeream în mine femeia care năvălea în viaţă, anulând reprimările, simţeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale fiinţei mele, ieşea din mine şi intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorinţa, dar şi drumul către esenţă, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceaţă, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo, de sus, faţa către bărbatul pe care-l lăsasem în căuşul îmblânzit al patului şi ştiam, simţeam că ie parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înţeleg esenţa iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor şi ştiam că iubirea aceasta uriaşă şi tragică este însuşi răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exişti?”» Motivul jurnalului (autoreferenţial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine, dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, şi tot restul de conotaţii implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv: întoarcerea capului. Ea îşi întoarce mereu faţa, nu vrea să ni se arate, iar semnificaţia acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-şi ascunde lacrimile permanente, de bucurie fără speranţă, sau pentru a nu-şi trăda trăirile pe care pudic le doreşte ascunse. E un refuz al realităţii, un refugiu speriat Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

al unei fiinţe profund vulnerabile şi, din cauza asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar şi al „chipului” care înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăşi şi în darul primit al dragostei, o fericire disperată şi disperare a unei fericiri neaşteptate, o repliere în imaginar şi interogaţie tot mai acută. E un fel de a fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin iubire. De altfel, încă de la început vorbeşte despre întâlniri în viaţă care au loc prea târziu şi întâlniri care au loc totuşi totdeauna atunci când trebuie. Avantajul epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogăţii nebănuite (e una din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum ştim). Aşa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu maşina, ca o declaraţie de dragoste şi 17

Christian CRĂCIUN

un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înţeles pe propria-mi fiinţă ceea ce ştiam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l şi urmărindu-i gesturile pe care el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care din ce înaintăm spre sfârşitul romanului, cultura construieşte tot mai mult bărbatul, ca şi femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compoziţională surprinzătoare. Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic, ajuns la ea prin hazard. Şi care conţine, probabil, (nu vom şti până la sfârşit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, Ea devine personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise en abyme dublu (din care însă noi nu putem citi decât paginile pare) în care, cum ştim de la trubaduri, dacă dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecţie pe care ea i-a predat-o. Eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură. „Câtă luptă e într-un suflet care ţine totul în el, care nu poate şi nu are cui să spună, care explodează doar în el însuşi, care se lasă cuprins de toate deziluziile şi disperările lumii, care întinde arcul neputinţei şi al vulnerabilităţii până ajunge în pragul sfârşitului sfârşitului! Am închis ochii aducând în inima mea toată grozăvia lumii, toate războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut, au trăit şi au murit pe acest pământ”. Prin fiica ei se face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înţelege perfect şi bucuria împlinirii fiinţei într-o minunată iubire tardivă şi inhibiţiile, dar, realistă, pare a-i impune să-şi asume o

suferinţă actuală pentru a evita una, mult mai gravă şi inevitabilă, mai târziu. Şi, în acelaşi timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze pe el, îngăduindu-i să-şi trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea ştie despre el lucruri pe care noi nu le ştim, nici femeia. Dar îl poate ea, într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi şi ea devine personaj în propriu jurnal dar şi în textul lui secret, din acel moment cei doi îşi sunt reciproc prizonieri, dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlineşte şi se rupe complet de contingenţe, îngropându-i şi eliberându-i, pe amândoi, în Carte. „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi că, totuşi, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică, te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate viaţa, iar ea, autorul, îşi face drum printre personaje, iar ea, personajul, devine mai puternică decât modelul şi, de ce nu, îţi domină autorul luând-o pe drumul propriu, rupând lanţurile în care creatorul vrea să o ţină. În carte, şi ea şi el îşi lasă în urmă autorul, ies din viaţă şi intră în ficţiune, poate fără să dorească să mai iasă de acolo”. E un roman al „educaţiei sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea şi se topesc în aceeaşi lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a dăruit o lume elegantă şi nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms? Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branşate la experienţe aşa zicând moderne. Goana ei după iubire este şi o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai tare, şi cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul erosthanatos-scris oferă astfel armătura de rezistenţă a cărţii. Întorcându-şi chipul plâns de la realitate spre carte, femeia

trece pragul, recunoscând că adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă. Magda Marin ne-a oferit un excepţional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie, subtil, profund, delicat şi cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator: „părăseşte-mă!” se poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii „scrie-mă!”. 28 iulie 2016

Marian Ruscu (18.09.1949 - 01.10 2016) Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

cronica literară

Ionel NECULA

Ionel NECULA O nouă prezenţă eseistică în peisajul vrâncean Am aflat târziu – o-ho-ho! Cu un deceniu întârziere - de eseul d-nei Anişoara Piţu, Bovarismul celor doi Caragiale (Editura Alfa, Iaşi, 2005), o carte mai puţin obişnuită în peisajul criticii româneşti şi, cu atât mai puţin, a celei ce se procesează în arealul spiritului vrâncean. Am spus-o de multe ori că Vrancea, tărâmul mioritic care a furnizat culturii româneşti atâtea personalităţi solare, n-a excelat pe terenul criticii literare. În vremea din urmă am subliniat apăsat trudnicia lui Florin Paraschiv, Mircea Dinutz şi Gabriel Funica pe tărâmul eseisticii şi criticii literare, dar cum destinul i-a teleportat, înainte de vreme, pe alte tărâmuri mai luminoase mă văd nevoit să constat o anumită nevolnicie a spiritului critic vrâncean şi un deficit de poziţionare critică la vitrina vrânceană cu noutăţi literare - altfel destul de generoasă şi bine diversificată. Regăsim în registrul literaturii vrâncene cam toate genurile creaţiei literare de la poezie la epigramă şi de la proză scurtă la roman. Cum se întâmplă însă peste tot, şi în spaţiul cultural vrâncean constatăm aceeaşi penurie de spirit critic, de lucrări exegetice şi eseistice. În timp ce poezia prevalează în ansamblul creaţiei vrâncene şi prevalează în comparaţie cu alte genuri literare, eseistica şi critica de întâmpinare sau de direcţie lipseşte. Sigur, lucrurile se explică, în timp ce 20

eseistica şi critica literară implică un prealabil cumul teoretic, lecturi bogate sedimentate într-un pat germinativ care să faciliteze creaţia - presupun asocieri şi disocieri, încadrarea într-un curent literar, într-o direcţie, într-un trend de evoluţie, presupune o anumită abilitate în procesarea universalului poezia se resoarbe dintr-un fond de simţire, din intuiţie, din reacţiile temperamentale ale Sinelui la provocările realului, la arătările transcendentului şi la toate nebuniile acestei lumi. Actul critic şi, fireşte, cel eseistic reclamă trudnicie, efort intelectual o conştiinţă a universalului şi o bogată informaţie culturală, de care, în general, scriitorii vrânceni nu se prea interesează Există şi-n Vrancea, ca şi-n alte arealuri geografice, scriitori care au scris mai multe cărţi decât au citit în toată perioada formării lor intelectuale. Ştiu că observaţia noastră deranjează şi comportă un risc, dar îl asum conştient şi cu toate consecinţele derivate şi voi fi primul care se va bucura sincer, de-l va vedea infirmat şi cu toate datele la vedere. Revin însă la cartea Anişoarei Piţu. Autoarea a reabilitat, atât cât poate să reabiliteze un singur om, interesul intelectualului vrâncean pentru Cultură (cu majusculă), pentru valoare şi pentru tot ceea ce apare nou în vitrina cu Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ionel NECULA

noutăţi livreşti. Cartea sa despre bovarismul celor doi Caragiale, aduce un element de noutate în eseistica românească. De unde în alte culturi (în cea franceză prin excelenţă) fenomenul bovarismului era abordat pe spaţii întinse şi antrenase în dezbatere un mare număr de cărturari, la noi abia dacă era apelat ocazional prin diferite studii critice şi mai mult ca termen uzual, empiric şi mai puţin ca idee filosofică, aptă să susţină şi să alimenteze o viziune despre creaţie, despre om şi despre destinul uman. Anişoara Piţu are meritul de a-l fi adus în spaţiul mioritic şi de a-l fi abordat dintr-o perspectivă endemică, de a-l fi înveşmântat în bundiţă şi brâu valah.. Autoarea porneşte de la definiţia dată de Jules de Gaulter fenomenului în discuţie, în lucrarea Le bovarisme apărută la Paris în1902 şi tradusă în româneşte nouă decenii mai târziu. Bovarismul ca idee filosofică, proclamase gânditorul francez,este puterea dată omului de a se concepe altfel decât este, de a se identifica într-o altă imagine, diferită de cea reală. Este bovarismul o dedublare a personalităţii? Mai degrabă o slăbiciune a personalităţii, precizează autoarea, deşi diferenţa dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să devină, de multe ori dă măsura trecerii omului de la persoană la personalitate, şi fixează tentaţia de a se identifica şi de a se recunoaşte în modelul ales. Anişoara Piţu speculează virtuţile exegetice ale conceptului şi rostogoleşte ideea la cazul celor doi Caragiale, tată şi fiul, amândoi, dar fiecare diferit şi într-un altfel de halo par atinşi de sindromul bovarismului. Fiecare în felul lui încearcă să inducă spaţiului public o altă imagine decât cea reală şi binecunoscută. Un

bovaric era Caragiale dramaturgul care nu-şi găsea locul şi pendula între Bucureşti şi Berlin, ambele locaţii imprimându-i un anume disconfort subiectiv, dar şi Caragiale-fiul, care-şi născocea ascendenţe nobiliare fictive şi visa la o viaţă de nabab, cu blazon nobiliar şi cu adoptarea unui comportament seniorial. Bovarismul lui (a lui Caragialetatăl, ad.n.) nu se manifestă neapărat printr-un snobism evident, ci printr-o anumită instabilitate biografică, atât psihologică, profesională, cât şi socială (p.19-20). La fel bovarismul lui Caragialefiul rezultă din puterea sa de a-şi crea şi impune în ochii celorlalţi imaginea pe care o doreşte despre sine (p. 25). Mai mult, bovarismul celor doi scriitori se transmite şi se prelungeşte

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ionel NECULA

remanent în opera lor, în configurarea personajelor care trebuiesc privite ca proiecţii mai mult sau mai puţin sublimate a autorilor care le-au dat viaţă şi le-au rezervat un loc în pagină. La Mateiu Caragiale, conchide autoarea, se manifestă evident un complex pozitiv al bastardului, copilul, nemulţumit de familia pe care o are, îşi caută o alta, pe care şi-o creează în ficţiune (p.39). Şi totuşi snobismul, capacitatea omului de a imita mode şi modele alogene rămâne o sursă care alimentează bovarismul în diferite ipostaze. Snobul, precizează autoarea, este un imitator care nu îndrăzneşte să aibă încredere în propria judecată asupra lucrurilor. El nu doreşte decât lucrurile dorite de celălalt. De aceea el este sclavul modei (p.44). Un capitol important al eseului semnat de Anişoara Piţu tratând bovarismul erotic şi bovarismul fiinţei psihologice scoate în evidenţă faptul că în timp ce la I.L.Caragiale, femeia are mai mult un rol decorativ, deşi autorul nu poate fi suspectat de misoginism, la Matei, femeile (Pena Corcoduşa, Ilinca Arnoteanu, Roselina) se consumă în iubiri devorante şi înviorează întreaga atmosferă epică - nu şi pe autor care îşi construieşte propria sa lume menită s-o dislocuiască pe cea reală. Mateiu Caragiale îşi sublimează această incapacitate de a trăi în viaţa reală proiectându-se, în modul cel mai evident, în destinele erotice ale eroilor săi. Şi ce altceva ar putea însemna această proiecţie, dacă nu o modalitate de manifestare a bovarismului său Există un bovarism politic, social, sau unul intelectual? Bineînţeles că există, Rică Venturiano, Conul Leonida,

Dandanache, Caţavencu, Cetăţeanul turmentat, configurează, cu prisosinţă, această sursă de alimentare a unui tip specific de bovarism. Dacă la I. L. Caragiale bovarismul politic se exprimă prin discrepanţa dintre modul lor obişnuit de a fi şi ceea ce vor să pară, La Mateiu bovarismul politic se exprimă inclusiv prin tentaţia autorului de a accede în această lume traversată de ridicol şi politic. Să nu pierdem din vedere că dorinţa sa de a intra în diplomaţie era aşa de aprigă încât l-a abordat şi pe Titulescu în acest scop. Dacă la I. L. Caragiale bovarismul politic se manifestă prin personajele sale, toate cărăuşind un comic bizar, la Mateiu bovarismul politic se exprimă prin chiar dorinţa autorului de accedere în lumea politică şi în disputa dintre partidele politice – o aspiraţie rămasă neîmplinită, dar transferată, mai mult sau mai puţin disimulat, personajelor sale. La Mateiu Caragiale, dorinţa de a fi în preajma oamenilor puternici se manifestă în modul bovaric, ce altceva poate însemna cumpărarea unei pălării şi păstrarea ei, aproape cu religiozitate am putea spune, doar că a fost încercată, într-o pălărie berlineză, de George al V-lea, regele Angliei (p. 73). Nu mai insistăm. Precizăm doar că abordarea d-nei Anişoara Piţu este completă, cu tot hăţişul problemelor implicate şi cu toate sursele biobliografice indicate la subsol. Problema bovarismului este abordată în toată complexitatea ei epistemică, fără să rămână resturi sau rămăşiţe ne-aduse în discurs. O felicit pe autoare pentru această interesantă ispravă eseistică şi-o aşteptăm să revină, cât mai curând, în vitrina cu noutăţi livreşti.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

cronica literară

Ionel NECULA

Ionel NECULA Marin Mârza şi lirismul în haine metafizice Se vede că este o modă la poeţii descinşi din arealul tecucean, de a se revendica dintr-o autoritate emblematică, să uzeze de unele repere bine articulate, pentru a-şi izvodi propriile lor nelinişti lirice. Cu ceva timp în urmă, un alt poet din aceeaşi zarişte îşi intitula o plachetă de versuri Ochiul lui Homer, deşi bardul elen, ştie oricine, a fost orb. E drept că luat ca pretext metaforic lucrurile se leagă. Se leagă în măsura în care orice se combină şi se aglutinează cu orice. Nu ştiu care o fi miza, dar văd că, mai recent şi poetul Mârza Marin, după un interstiţiu de câteva decenii bune de lentoare improductivă, revine în poezie sub semnul unei alte autorităţi providenţiale – a lui Bacon. Care Bacon? Am încercat să-i descopăr identitatea din lectura versurilor şi n-am aflat, cum n-am aflat nimic nici din mecanicele rânduri prefaţatorii. Presupun că nu este vorba de vreun fotbalist sau solist de muzică uşoară, ci de cunoscutul gânditor britanic şi cancelar al reginei Elisabeta, de Francis Bacon care a continuat Organonul lui Aristotel cu acel Novum Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Organonum – o excelentă tentaţie de înscriere a filosofiei pe via moderna şi de emancipare a logicii aristotelice deductive, accentuând apăsat asupra raţionamentului inductiv şi asupra celor patru tipuri de prejudecăţi care prejudiciază cunoaşterea ştiinţifică în tentaţia ei de dezvirginare gnoseologică a lumii şi a existării în ansamblu. Centrată pe resurecţia individualului, contemporanul marelui Wil a restaurat Sinele, ca instanţă primă a evoluţiei subiective, şi, prin asta, a reabilitat senzaţia ca treaptă comprehensivă primară, deşi nu se poate spune că a neglijat în vreun fel ceea ce ulterior Freud va defini Eul şi Supraeul. Am citit şi recitit versurile lui Mârza Marin şi, cum n-am găsit nici o concordanţă cu doctrina gânditorului britanic, mă tem că miza unei eventuale relevanţe este, din capul locului ratată. Am insistat mai mult asupra acestui aspect, pentru că doar privită din această perspectivă se poate găsi o cheie de înţelegere a lirismului activat de Marin Mârza, că doar în amontele 23

Ionel NECULA

apei trebuie căutat izvorul. Că efortul căutării nu este totdeauna răsplătit e o chestiune care ar trebui să-i dea de gândit poetului. Acum despre carte. Nu-mi dau seama cât ardent este interesul poetului pentru poezie. Ştiu doar că a mai publicat o plachetă de versuri cu câteva decenii în urmă În cazul când păstrează acest ritm, următoarea plachetă o putem aştepta prin 204050, ceea ce înseamnă că actul de creaţie este unul sporadic, accidental, episodic. Nu cred că ţine la drum lung, dar asta este treaba autorului, iar noi comentăm cartea şi, vorba Maiorescului, n-avem nimic de-a face cu autorul.. Ceea ce impresionează, cu precădere la Mârza Marin este calitatea deosebit de productivă a imaginaţiei, uşurinţa cu care îşi metaforizează gândul şi-l îmbălsămează în imagini calde, surprinzătoare şi crocante. Inventivitatea, capacitatea imagistică şi fabulatorie îl recomandă deja ca pe un poet veritabil. Copacii îmbracă halate de spital/ soarele moare într-o căldare spoită cu aur (Poem circumscris), sau Ies din casă dimineaţa/ şi-mi marchez teritoriul subtil/ cu sânge de trandafiri (Refacerea mângâierii) sau Ziua bate lent/ ca un clopot tatuat/ pe sânii tăi iubire (Sub înaltele poduri) sau Când ating luciul mesei de scris/ mă închid în casă iubire/ las cheile în uşă pe dinafară (Despre bătrâneţe în

aşteptarea iubirii) Sunt multe semne care îl profilează ca pe un poet adevărat şi-i curios că toată această risipă de imagini nu este drenată într-o idee, într-un concept, într-o concluzie, care să încoroneze poezia, să confere un sens întregitor ansamblului şi, fireşte, întregului demers poetic. Îl cunosc de multă vreme pe poet. Totdeauna am avut încredere în harul lui, din nefericire, prins în prea multe proiecte aleatorii, rămâne prea puţin timp pentru poezie, pentru creaţie, pentru literatură. Nu mai spun că multitudinea preocupărilor sale l-a sustras de la lectură, l-a făcut să piardă cadenţa cu ceea ce se procesează în lumea literară.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

portret de scriitor

Codruţ RADI

Codruţ RADI Diana Trandafir, vestmântul poeziei Slujitoare a limbii române, atât la catedră, cât şi în scrierile sale, diverse, şi întinse pe o perioadă considerabilă de vreme, adică începând din 1989, Diana Trandafir devine, încet-încet, o împătimită a poeziei. Asta, pentru că poezia devine o nouă natură a ei, şi nu neapărat cea de-a doua, aşa cum suntem tentaţi să spunem, de obicei. Cu o dezinvoltură nativă Diana Trandafir îşi ia în serios menirea de re-creare, de modelare prin scris a lumii ce-i rămâne crez artistic. Şi pentru că semnalam diversitatea scrierilor ei, să precizez că însemnă poezii, poeme, proze, note critice, comentarii şi recenzii, apărute atât în reviste de cultură, precum Revista Nouă, Urmuz, Ateneu, Acolada, Pro Saeculum, Viaţa Românească, Cafeneaua Literară, Oglinda Literară, Spaţii Culturale, şa.. cât şi în volume: Jurnalul unei adolescente, proză, 1991, Jurnalul unei fete naive, proză, 1993, Translucide, poezii,2011, Poeme cu ceasuri şi flori, poeme, 2012, Discurs în roşu şi alb, poeme, 2013, Anonima, proză, 2014, Oraşul suspendat, poeme, 2015 şi Fiica lui Abel, poezii, 2016. O carte de vizită consistentă, care o situează în rândul scriitorilor prolifici şi înregimentaţi irevocabil Ethosului poetic. Este membră a Societăţii Scriitorilor Prahoveni, a Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

societăţilor literare Costache Negri şi Prietenii lui Grigore Hagiu din Galaţi. Poezia Dianei Trandafir, metaforizată uneori excesiv, poate tocmai pentru a trece imaginile peste orice posibil real, reuşeşte să-şi decanteze sentimentalismele la care te-ai fi aşteptat, ca poezie feminină. Încalcă cu nonşalanţă pragurile existenţiale, desfiinţând chiar hotarele tradiţionale ale timpului, trecutul este prezent oricând, viaţa se dizolvă firesc în moarte, spaţiul nu se mai închide prin sine, totul redevine, prin noua aşezare poetică, universal. Fie că se construiesc pe făgaşe mitice, ori convenite imaginaţiei, poeziile parcurg o traiectorie misterioasă, un mister care nu se dezvăluie niciodată complet, lăsând impresia de complicitate la lectură. Limbajul poetic, aparent translucid, îi foloseşte la a schimba vederea normală asupra lumilor la care se poate raporta, dintr-o postură resemnată de atoatevăzător nelecuit acceptării lor. Caută, şi de cele mai multe ori găseşte, asocieri surprinzătoare ale evidenţei cu bizarerii aparent imposibile. O tehnică deja, personală, de creaţie, din tablouri neconcurente, dar suprapuse până la identificare: „...desigur/ uitarea febra sau frica/ şi totuşi un text/ din el nu poate ieşi decât o tăcere/ surprinzător/ că nu se întoarce deloc către sine/ paznic de noapte în nebunia aceasta, ar fi doar 25

Codruţ RADI

ecoul/ ce eliberează cuvintele/ precum slobozesc pescarii din plasele pline/ peştii mai mici/ scăldaţi în apele de la marginea timpului” (Ecou). Poezia curge precum nisipul într-o clepsidră, obligându-te să-i pândeşti continuitatea, fără o motivaţie a întoarcerilor repetate. Poate ca o abatere de la tristeţea poetică, de la drama pe care fiecare poet o trăieşte înăuntrul lui, încercând recompunerea prin înţelegere a ceea ce a pierdut prin ignoranţă. Diana Trandafir încă nu îndrăzneşte să-şi asume dezechilibrul la care este supusă în raport cu lumea înconjurătoare. Pentru că lirismul ei moderat o întoarce, inevitabil şi necondiţionat, în planul real posesiv, de care nu se poate desprinde. „Ar fi fost bine dacă ar fi trăit în alt timp”,

un vers care vine, în afara contextului, ca o declaraţie de legământ, condiţie a poetului în nestarea de spirit a cuvântului. Dacă însă timpul ne-a ales pe noi, şi nu noi pe el, să sperăm că prin poezie vom reuşi să-nfăptuim rezonanţa prin care să ne menţinem agăţaţi lui: „am aflat o legendă despre originea lumii/ cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti/ sau aş putea să-mi spăl fustele/ dintrodată,/ într-o continuă curăţare ungere şi legare/ până ce straiele se vor face fluturi/ şi vor fi gata de zbor/ e simplu/ dacă ridici lespedea/ trecerea e tot un fel de plecare. (Deschis pentru inimă). Este, cum spune Gheorghe Grigurcu, „o interiorizare febrilă preferând a înregistra nu sunetele, ci ecourile, nu cuvintele, ci tăcerea”.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

cronica literară

Ioan TODERIŢĂ

Ioan TODERIŢĂ Lucia Pătraşcu - Jocul mirărilor Motto: Inima se hrăneşte din amintiri. Mintea,din cuvinte nemaiîntâlnite (t.i.) Carte scrisă pe o „revelaţie a unei trăiri tainice”. Iconic-biografică. Din sursă-materie psihică, reprodusă figurativ. Între realitate şi ficţiune neexistând bariere. Fractalitatea temelor-întâmplare legându-se într-un fluid „sentimentalism înduioşător”, într-un „bocet al amintirii omului iubit”. Din care lacrima cuvântului scris îşi hrăneşte taumaturgia reînvierii „timpului pierdut”. Procedeul de bază a stilisticii epice – Lucia Pătraşcu – este tautologia. Expresiile sintactico-morfologice ale naraţiunii ei, aparent ancombrante (incomodante), „însumează” umilitatea în marele devotament-deferenţă a meditaţiei retrospective. Prin repetarea unor cuvinte, cu acelaşi înţeles (pleunasmatice), ca hetero-forme ale unei intonaţii lingvistice reconciliabile. Mereu însoţită de îngerul-guard al pietăţii, al memoriei-confesiune. Atât de vrednică reuşită a scrisului memorabil, comemorabil. „Îngerul, pornit să omagieze un vernisaj de umilităţi, trecea, prin om, de-a dreptul, în nopţi siameze” (t.i.). Timpul ce însoţeşte spaţiile-labirint, cu treptele sale existenţiale, afective, schimnice: prezentul, trecutul, în mod deosebit, se hrăneşte dintr-un timp-strămoş, ancestral, „transformat” în havuzul estimp,în timpul „acesta şi acum”; interpret al cascadelor trecutului, ori, mai larg, al a-temporalităţii. Această substanţialitate a cărţii, Jocul Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

mirărilor, ne pune în dezbatere, dincolo de „parcursul temporal”, starea aprehensivă şi extrasensibilă a autoarei – eul artistic şi totodată fizic, în două incluzive planuri referenţiale. Acestei stări, i se alătură „conştiinţa dubitativă”, de percepere a unor realităţi trăite ca un vis în fulguranţele amintirii. Care irizează limitele privirii în oglinda îngrijorării, tristeţii şi bucuriei, până la marginea disperării Narcisiene – de scufundare în sine, cu tot cu oglindă. Până în pragul saltului Empedoclian în „focul purificării in-sinelui”. Măiestria de a se hrăni din „ancestral”, vine, în epicul acestei cărţi, din experienţa scriitoricească a Luciei Pătraşcu. Din alte cărţi zidite, cu migală şi neastâmpărată perseverenţă, despre oraşul-târg arhitectural, Brăila. Dar, fără îndoială şi din marea izbândă a poeziei, Lucia Pătraşcu: peregrin liric în cetatea unui suflet însetat de lumină şi iubire. Poezie, care, în „proza mirărilor”, în această realizare bi-referenţială, devine un talisman, un „apotropeu”. „Dacă dragostea are manifestări de aprehensiune dăunătoare, poetul repară această „daună” printr-o misiune antropopaică” (t.i.) În planul „eului artistic”, eroina Lelia îşi povesteşte viaţa, din momentul morţii mamei sale, până dincolo de viaţa de adult, plină de suferinţi şi bucurii trecătoare, până într-o viaţă interioară socratică .A frământărilor spirituale, erotematice. În planul „eului fizic”, „persoana a treia”, dă drept „persoanei întâi” de „suveranitate 27

Ioan TODERIŢĂ

jertfelnică”. Planul imaginar dialoghează cu cel real, prin aceste pronume actante, fiecare fiind în stare să-şi împrumute cu generozitate linia comună de demarcaţie a sentimentelor trecute şi prezente. Femeia – persoana a treia, pe acest hotar semantic-temporal: trecut-prezent, nu are nume. Dar conversează cu numele ei sfânt de copil - Lelia. Doar în finalul cărţii, destinele se unesc în pocalul mirărilor lucide, elucidante. Lelia devenind reală, pământeană. Iată, adevărul, aşa cum este el, dincolo de opiniile mele generale. Lucia Pătraşcu, veţi recunoaşte şi dumneavoastră, lecturând-o, a devenit o prozatoare brăileancă importantă, din ce în ce mai stăpână pe reprezentarea imaginii în text, a personajelor active, pasive, în spaţiul dramatic al evoluţiei lor. „Hai fetiţo, ia să vedem! ... Să ne amintim”, (dialog între „ea” şi „ea”) Şi, descrierea persoanei a treia. Printr-o frumoasă variaţie a respiraţiilor vorbirii. „Femeia oftă. Ochii îi alergară după ţigările de care nu se putea lipsi. Încercase, dar ...Pachetul început ieri era la îndemână. A scos cu nerăbdare o ţigară, a frământat-o uşor între degete. Ascultând cu plăcere fâşâitul uscat al tutunului, a aprins-o cu un gest hotărât. Trăgând cu sete primul fum. Aruncă bricheta pe pat, s-o ştie lângă ea la nevoie. Inhală cu poftă un fum, şi încă unul... Aşa!” Acest text, desigur spontan, exprimă prin descrierea detaliilor spaţiale ale unui obicei, ale unor deprinderi-plăceri vicioase, neliniştea, tulburarea viitoare. De a te întoarce în... simţuri. De parcă, această întoarcere e o „inhalare” a sufletului „cu fum”. Intimitatea amintirii, călătoria în orice intimitate, e un „freamăt” (a frământat-o între degete). O nerăbdare (a scos cu nerăbdare o ţigară) arzătoare (ţigara). Chiar amintirea e un motiv emoţional,

existenţial. Ca o „ţigară, de care nu te poţi lipsi”. „Încercase, dar!” Iată dubitaţia: „ne putem lipsi de amintiri, ori nu?” Tot în acest text, putem observa, ceea ce aş numi eu „transferurile sublimale ale amintirii”: bricheta ca obiect declanşator al focului,al iluminării anevoioase, al înceţoşării mnezice: „Aruncă bricheta pe pat (figuraţie e expresiei: aruncă cremenea pe pământ) s-o ştie (să-şi amintească) lângă ea (trebuincioasă) la nevoie (în aprinderea focului). Aceste „figuri literare” abundă proza Luciei Pătraşcu. Dialogul dintre estetic şi fizic, între real şi imaginar, este frecvent folosit: „Fii fată cuminte şi nu mai ofta! (ea şi ea). Ce ai cu timpul de atunci, care, e adevărat, este şi timpul tău de acum? (planele temporale). Lucia Pătraşcu şi-a consolidat expresia romantică, poetică, în proza „mirărilor”. Cartea ei deapănă povestiri pline de farmecul alegoriei. Fraza fuge din abstract în concret, din aluzie în sugestie, prin constructul unor imaginii unice. Cu tendinţă de idealizare eseistică a unor sintagme filosofice: „Cerul şi Pământul, se întruchipau în clepsidra trecătoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia, atunci, la începutul lumii, ca pe o zestre vremelnică”. Totodată, întâlnim metafore de opoziţie. Metafore magice. Metafore obscure. Susţinându-şi proza liric, pe limita psihologiei întristării, îngândurării, însingurării: „Uşile vieţii vor fi încuiate sau descuiate?”; „să rătăcească prin labirintul nepăsării”; „înşelăciunea nisipurilor mişcătoare, care i-au împotmolit traiul, aici, pe Pământ”. Întâlnim în această desfăşurare de proză lirică, din partea de început şi de... mijloc, o bruscă satisfacţie de a trăi în istorie. Istoria literaturii universale

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan TODERIŢĂ

sau istoria modernă a Brăilei. Lelia îşi sfârşeşte singurătăţile sensibile, o parte din ele, odată cu întâlnirea lui Virgil Dumşa, al cărui portret este desenat fără ocolişuri cromatice, meditative: „Glasul baritonal, se armoniza perfect cu fizicul său distins. I-a plăcut că nu s-a repezit, ca atâţia alţi bărbaţi, să-i sărute mâna”. Aparent, poţi crede că Lelia a renunţat la lirism. Dar acesta este chiar un scop elaborat. Scriitoarea pune în corespondenţă psihologia „vorbitorului – persoana a III-a”, cu starea ei spirituală, intelectuală. Nedesprinsă decât aparent de vocea interioară a Leliei de ieri, din timpul durerii continue. Sfârşindu-şi amintirile în ...străinătate, Lucia Pătraşcu nu-şi înstrăinează amintirile „natale”. Stadiile lirice sunt aşezate în matca lor. Ele nu mai suferă de recrudescenţă, de „păcatul înfloririi”. Dimpotrivă, de o stringentă nevoie de contopire cu realitatea. Cu voracitatea-veridicitate a prezentului, aşa cum este el: pierderea casei părinteşti, reazemul în valorile umane universale, ori în „marea citadelă” a culturii universale – Brăila. Virgil şi Lelia sunt îmbrăţişaţi de o ...garoafă. Ca doi adolescenţi într-un „burg medieval”. Călătoresc prin Paris, prin bistrouri, prin biblioteci.La Moulin Rouge, despre care aflăm: „Că în martie 1890, la cel de-al şaselea Salon al independenţilor, Henri deToulouseLautrec, a prezentat „Dansul la Moulin Rouge”. Că „Templul Amorului a fost construit pe la 1777-1778”. Şi Lelia, nu renunţă la visare. Nici în finalul cărţii. Cum altfel decât scufundând-se în toposul etnic: „Sub ochii săi, Dunărea îşi unduia leneşă valurile împovărate de poveşti...Vârfurile sălciilor se plecau cu resemnare sub ceaţa înserării... Vapoarele îşi dansau valsul în ritmul albastru al amintirilor... În zare, munţii Măcinului, ştiau că sunt acolo, dintotdeauna,

pentru a întregi orizontul. Lelia simţi că jocul mirărilor sale se apropie de sfârşit....” Lucia Pătraşcu. O scriitoare pe care o poţi cunoaşte citindu-i proza din: Evantaiul albastru, Darul. Poezia din cărţile: Cunună la nunta de aur (2008); Cu anotimpurile în viaţă (2009); Rugă, poezie religioasă (2011); Fluturi de iubire (2012); Pe plai de baladă (2014); Poeme îmblânzite - poemas domados (2015). Literatura ei de atitudine morală şi civică: In memoriam...Colectiv, poeme (2016). Critica ei literară: Întâlnire cu o carte (2016). Şi cele patru volume de poezie pentru copii: Zoo-alfabet (2009); Roade timpurii pentru voi, copii! (2012); Teatru scurt pentru copii (2013); Zoo-adivinanzas ; Zoo ghicitori (2013). Şaisprezece cărţi scrise de Lucia Pătraşcu. Scriitoare prodigioasă a literaturii brăilene, care reliefează stilul clasic ce poate fi oricând un „beneficium alicui dare” (a face bine cuiva), dincolo de individualitatea titanică a ne-mirării.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

eveniment cultural

Christian CRĂCIUN

Valeria IONIŢĂ Elogiul insomniei din cuvinte şi de pe corzile chitarei Lansarea volumului de poezii „Nici eu nu dorm...” al scriitorului Vasile Ioan Ciutacu În cadrul Salonului de carte şi muzică, din Sinaia, care a avut loc între 11 şi 14 august anul acesta, la Cazino, poetul, prozatorul şi jurnalistul din Poiana Comarnicului, Vasile Ioan Ciutacu şi-a lansat încă un volum de versuri intitulat „Nici eu nu dorm”. Întro atmosferă destinsă, prietenoasă au discutat poetul însuşi, doamna profesoară Ştefania Constantinescu, în final, cu toţii fiind invitaţi să ascultăm un CD cu trei melodii superbe, pe versurile sale şi interpretate inspirat de excelentul folkist Raul Cârstea. Colegă de cenaclu Lucian Blaga cu mai de demultul cenaclist Vasile Ioan Ciutacu, am scris o bucată de proză pe care am citit-o în cadrul evenimentului. O redau aici, specificând că sinceritatea a fost cea care mi-a dictat fiecare cuvânt. Motto-ul prezentării mele a fost următorul: „Toţi oamenii pot fi transformaţi în personaje, dar nu toţi oamenii sunt personaje”... Este foarte simplu să transformi orice om cu care te întâlneşti în personaj, dacă arta scrisului îţi e talantul. Însă există oameni care deja sunt personaje. 30

În viaţa de zi cu zi, respiră, vorbesc, acţionează ca atare. Vasile Ioan Ciutacu, în opinia mea, este în primul rând, un personaj. L-am întâlnit în urmă cu ceva ani la cenaclul literar din Buşteni, care îşi ţinea şedinţele în Casa de cultură „Aurel Stroe”. Un om volubil, bonom şi pozitiv, un rebel, în fond, dar un rebel cu un bun simţ care azi mai rar se găseşte. Îşi căuta un vers, se consulta cu ceilalţi, cum numai oamenii care sunt conştienţi de valoarea lor ştiu să o facă. Vasile Ioan Ciutacu este membru vechi al cenaclului Lucian Blaga, este poet şi prozator, scrie reportaj literar. Am vrut să încep prezentarea sa cu debutul său, să enumăr apoi cărţile publicate. Mia spus „nu, vreau să ziceţi doar câteva cuvinte despre mine, sunt omul care trăieşte în vârf de munte, dar adeseori coboară la poalele lui şi inima îi rupe Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

pieptul când constată că lumea de acolo nu doreşte să ajungă şi pe culme”. Este, aşadar, un personaj acest om căruia am auzit că de mult timp i se spune „poetul oraşului” care deşi trăieşte oarecum izolat „în Macondo-ul meu din Ţinuturile Colţilor de Nisip” – cum obişnuieşte să spună - este extrem de activ în viaţa obştii, fiind declarat „Cetăţean de Onoare” al oraşului Comarnic, şi priveşte cu un ochi intransigent spre puterea care trebuie să fie exclusiv în slujba concetăţenilor. Vasile Ioan Ciutacu iubeşte poezia „Descântece pentru viaţă şi moarte”, „Spânzurat de-un fir de iarbă”, „Indulgenţe pentru un loc pe corabia lui Noe”, „Iubeşte-mă, începe ura” sau „Nici eu nu dorm...”, volumul pe care îl lansează, sunt câteva titluri ale volumelor sale de poezie. Însă Vasile Ioan Ciutacu este autorul care scrie şi proză, mai ales reportaj literar.

Îmi spune că reportajul literar, după părerea domniei sale, «este genul sublim prin care scriitorul, prin alchimia sa, metamorfozează unele impulsuri venite de afară până ce aceste aparenţe conjuncturale devin povestiri „care lunecă” mai uşor spre inima cititorului». Despre creaţia scriitorului Vasile Ioan Ciutacu s-au pronunţat favorabil criticii literari ca: prof. dr. Constantin Trandafir, Theodor Codreanu, prof. Simion Bărbulescu, M. N. Rusu, A. I. Brumaru, Mioara Bahna şi scriitorii Stelian Tăbăraş, Nicolae-Paul Mihail, Valeria Manta Tăicuţu şi alţi. Proza sau poezia, creaţiile lui Vasile Ioan Ciutacu au legătură directă cu cerul, cu pământul, cu ce a fost şi va să fie, eul liric sau naratorul fiind în miezul lucrurilor aproape demiurgic. Poate de aceea înţelege mai bine şi mai profund legile universului trăind întro solitudine care strigă prin toţi porii artei sale „Nici eu nu dorm...”.

Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Şantier (III) Am dat din cap că da. Nu ştiu de ce, dar când mi-a zis că s-a măritat, imediat m-am dus cu gândul chiar la individul ăla. Deşi nu avea nimic care să-l „recomande” drept pretendent la mâna Lăcrămioarei. Ba chiar dimpotrivă. Şi-atunci, de ce mă gândisem la el, iar ea de ce-l alesese? Aş fi putut să răspund destul de repede la aceste întrebări, dar ea a continuat, întrerupându-mi şirul gândurilor. - Era un fost securist, bineînţeles, că doar dintre ăştia erau numiţi şefii de personal. Dar nu făcuse probleme nimănui „înainte” şi cu atât mai puţin „după”. Ştii la ce mă refer, nu? Cred că ţi-ai dat seama că şi până să apari tu, mi-a tot făcut ochi dulci. Nu aveam nici un fel de sentiment pentru el, poate de milă, care apoi se va accentua. Ba îmi era chiar profund antipatic. M-am măritat cu el doar ca să am o stare civilă în rând cu lumea, ca să zic aşa. Iam pus însă de la început o condiţie, absolut de neimaginat: să nu se atingă de mine deloc! Adică, mai exact, să nu avem contacte sexuale. Iniţial, a rămas perplex, cum văd că eşti şi tu acum, dar, bietul de el, era atât de nebun după mine, încât a acceptat. Probabil spera să-mi schimb, cu timpul, această ciudată cerinţă. După ce ai plecat tu… - După ce m-ai gonit, Lacrimă… am corectat-o. - După ce ai plecat, gonit de mine, bine. Nu-mi plăcea absolut deloc de el, nici nu avea ce, dar era un om bun, idiotul. Nu o să crezi, dar după ce ai plecat, mi-a părut rău că te-am pierdut, că ţi-am zis să pleci. Poate că ar fi trebuit să îmbătrânim frumos împreună, unul alături de celălalt. Dar acolo nu era de tine. Îţi imaginezi, măcar, ce ai fi fost astăzi? 32

Mă rog, la început ai fi făcut o calificare, apoi o facultate tehnică… asta cu siguranţă, dar nu ai mai fi fost ceea ce eşti azi. Însă, te-ai putea închipui măcar o clipă că eşti, că ai fi inginer? Tu, umanistul până în vârful unghiilor? Când am aflat cât de mult ai reuşit şi prosperat, am avut un sentiment de mare mulţumire, de parcă îmi îndeplinisem menirea pentru care mă născusem. Aşadar, bietul Costică a acceptat condiţia mea, şi nu a încercat niciodată să o încalce, deşi îl simţeam din când în când că ar vrea să abordeze subiectul, în speranţa că ar putea „renegocia” înţelegerea. Contractul. De ce a făcut-o, nu am înţeles niciodată. Poate că amărâtul chiar mă iubea. Îmi era milă de el de nu mai puteam, îţi dai seama, uneori era de-a dreptul… nu ştiu cum să-ţi spun, îngrozitor, pentru că-l simţeam cum se masturba, bietul de el, cu mine alături, crezând că nu-l simt. Îi percepeam mişcările, de-abia se putea abţine să nu şi le accelereze odată cu apropierea orgasmului, apoi îi mai simţeam respiraţia cu greu reţinută şi ea, spre a nu-l deconspira. Eram terifiată şi în acelaşi timp îi plângeam de milă. Ştiam că trecea prin clipe îngrozitoare, dar nu puteam altfel. Dacă m-aş fi culcat cu el aş fi vomitat pe loc, m-aş fi îmbolnăvit instantaneu. După tine nu mai puteam face dragoste cu nimeni. Pentru nimic în lume. Este incredibil ce-ţi spun, dar nu este decât purul adevăr. După doi ani de chin, Costică s-a sinucis. A făcut în aşa fel încât să pară un accident - a intrat cu maşina într-un stâlp de electricitate de pe marginea şoselei, băut fiind, el care nu bea defel, pe o şosea alunecoasă, într-o Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

curbă… a aranjat în amănunt ca totul să pară din vina sa exclusivă. Asta a fost cauza oficială a accidentului şi a morţii sale. Mai precis, un cumul de cauze. Dar nu am crezut niciodată aşa ceva. Cu atât mai mult cu cât după câteva zile am găsit o scrisoare ce-mi era adresată. Cu siguranţă că acolo îmi spunea totul. Am rupt-o, nu am avut curaj să o citesc. A făcut o pauză pe care într-un târziu i-am întrerupt-o, fiindcă părea că-şi pierduse firul ideilor. - Nu cumva te-ai grăbit rupând scrisoarea? O păstrai o vreme, şi, după ce te mai linişteai, o citeai. Poate că erau acolo lucruri interesante… am zis. Cu siguranţă că erau. A scuturat din cap, despărţindu-se de nişte gânduri care o ţinuseră captivă până atunci. - Poate că m-am grăbit. Dar atunci eram atât de speriată… Mă gândeam că scrisoarea aceea ar fi putut intra pe mâinile autorităţilor, habar n-am cum, şi aş fi putut fi acuzată de incitare la sinucidere sau mai ştiu eu ce. - Dar nu ştiai ce scria în acel bilet! Apoi, supoziţia sinuciderii a fost doar în mintea ta. Poate că acolo scria cât de mult te-a iubit… am încercat să o liniştesc. - Şi de ce ar fi scris asta într-o scrisoare pusă aproape la vedere - pe care nu am văzut-o imediat pentru că eram tare zăpăcită -, iar apoi a înscenat acel accident ciudat? - Te-a întrebat cineva dacă lăsase vreun bilet? - Sigur că m-au întrebat, la procuratură. Dar scrisoarea era deja arsă. Au făcut nişte controale, dar nu au găsit nimic. Nu ştiam ce să mai zic. Treaba era destul de încâlcită, o puteam analiza în calitate de avocat, dar nu era cazul. - Nu-ţi spun cât de vinovată m-am simţit… îşi reluă Lăcrămioara confesiunea, după ce văzu că nu mai spuneam nimic. La puţin timp după aceea mi s-a confirmat vina printr-o „sancţiune” divină. Am suferit la rândul meu un accident, mai precis m-am electrocutat acasă, nu-mi dau seama de la ce şi cum. Am fost găsită căzută lângă masa de călcat, dar fierul cu termostat nu era în priză, nu s-a

descoperit nici un scurt, nici un fir neizolat… Se pare că am stat vreo două ore în moarte clinică sau ceva de genul acesta… - Nu cumva ai leşinat? am întrebat-o. - Nu… În nici un caz, pentru că mi s-au descoperit pe corp două arsuri urâte. Cică una pe unde a intrat curentul, iar cealaltă pe unde a ieşit. Curentul. Care curent, n-am idee. Ei, dar ştiu precis că în timpul acelei morţii clinice am călătorit… dincolo, că am trecut prin stările descrise în cărţile lui Raymond Moody; şi nu numai ale lui, sunt sigură că ai citit despre aşa ceva. Am trăit toate chestiile alea, cu tunelul, luminiţa, vocea aceea divină… Nu ţin însă minte să mă fi întâlnit cu cineva care să-mi spună să mă întorc, pentru că nu-mi venise vremea. Dar din toată această, să-i zic, experienţă, m-am ales cu nişte calităţi… extrasenzoriale. Am tresărit. Lăcrămioara îmi spunea nişte lucruri despre care sigur că citisem, dar în care nu crezusem niciodată, pentru că mi se păruseră mereu nişte aiureli neverificabile. - Nu prea mă crezi! Am dat din cap a îndoială şi am făcut o grimasă pe măsura neîncrederii mele. - Să ştii că-ţi înţeleg reţinerea. Poate că începi să te îndoieşti şi de sănătatea mea mintală… - Ei, nici aşa, i-am zis zâmbind, mângâindo pe cap şi încercând astfel s-o conving că nici vorbă să-mi treacă prin minte asemenea idei. Nu e vorba de asta. Dar e ceva destul de interesant, ieşit din comun, aş zice. - Nu ştiu dacă este un dar sau o pedeapsă. Probabil că mulţi ar vrea să aibă astfel de însuşiri, dar, îţi spun sincer, după o perioadă în care te consideri cineva aparte, privilegiat, stăpânul lumii, totul se transformă într-un calvar. Un chin. Un mare chin de care nu ştii cum să scapi… De care nu ai cum să scapi. S-a oprit din vorbit şi m-a privit fix în ochi. - Ochii ţi-au rămas la fel de frumoşi, filosofule, zise. Şi tu ai rămas un frumos. Cred că şi acum se dau femeile în vânt după tine. Poate voia să-mi alunge gândurile

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

bulversante pe care mi le produseseră cuvintele sale. Poate simţea nevoia unei pauze până va relua ceea ce începuse să-mi spună şi încă nu terminase. Mă încerca o durere de cap şi am început să-mi masez uşor tâmplele. Nu asta fusese intenţia ei, cu siguranţă, ca să-mi întunece judecata, dar trebuie că avea un motiv serios pentru care începuse să-mi spună toate astea. Ceea ce mă îngrijora însă cel mai tare era în continuare treaba cu venitul ca să moară alături de mine. Şi o spusese de două ori. - Lasă asta… Lacrima mea, ce e cu vorba aia, că ai venit ca să mori lângă mine? Mă sperii cumplit, îţi seama, nu? Cum vine asta? Nici măcar în glumă să nu o mai spui, dacă a fost cumva o glumă. Bine? - Din păcate, dragul meu, este adevărat. Să-ţi spun mai departe. Însuşirile acelea de care-ţi ziceam. Nu au apărut imediat, ori nu mi-am dat seama de ele de la început. Prima dată s-a întâmplat când un muncitor mi-a spus că nu a venit două zile la serviciu pentru că avusese o criză de sciatică. Mi-a venit să zic aşa, dintr-o dată, de parcă repetam ce-mi şoptea cineva în ureche: „Minţi ca un nemernic. Mai bine recunoaşte că ai fost la cumnatu-tău şi v-aţi îmbătat ca nişte porci şi nu te-ai mai putut da jos din pat!” Ăla a înlemnit, s-a albit, nu a mai zis nimic, dar după program m-a căutat şi a recunoscut că aşa fusese şi chiar m-a întrebat cine-l turnase. Mi-am zis că o nimerisem din întâmplare – că doar era o cauză frecventă a multor absenţe şi nu neapărat un motiv exotic, plus că ştiam că tipul le cam pilea. Apoi, m-am nimerit lângă o sudoriţă căreia îi venise rău. Stăteau mai multe femei pe lângă ea, îi făceau aer cu un carton, îi aduseseră de la bucătăria şantierului nişte oţet pe care i-l dădeau să-l miroase, o frecau la încheietura mâinilor, chestii de-astea, iar eu m-am uitat la ea, şi parcă am văzut în pântecele ei ceva, aşa, ca un omuleţ cât un pumn. „Femeie, i-am zis, du-te la doctor, că eşti deja în luna a şasea!” Chiar aşa era! Iar mi-am zis că o nimerisem din întâmplare, iar ceea ce mi se păruse că

„văzusem” fusese doar în imaginaţia mea, fără a avea habar cum de se petrecuse totul. Apoi, aceste „viziuni” s-au înmulţit şi, cum să zic?... s-au complicat, au devenit nu doar din ce în ce mai exacte, ci am ajuns să „ghicesc” gânduri, locuri, persoane, nu-mi pot explica deloc cum. Preluam toate aceste „percepţii” cu o anumită durere, dar şi cu spaimă, şi acestea creşteau şi tot creşteau. Până la urmă m-am dus la un preot şi am avut o lungă discuţie. Însă, inclusiv la el am „văzut” lucruri: că o înşela pe preoteasă, ba mi-a apărut în minte inclusiv imaginea ţiitoarei. Îţi dai seama cum mă simţeam? Încerca să pară că mă înţelege, îmi vorbea de „încercări”, îmi dădea sfaturi să fiu puternică şi să nu mă las copleşită de slava deşartă şi aşa mai departe, şi în tot acest timp eu îl vedeam cu amanta în pat, jucând cărţi, fumând şi înjurând ca un rândaş. Cât pe ce să-mi pierd credinţa. Într-o noapte l-am visat pe Bărbuş. Mi-a zis că-i pare rău de ce a făcut. Şi că trecuse prin aspră judecată. Ştia că nu citisem scrisoarea lăsată şi că o rupsesem. Vorbeam cu el, cum să-ţi spun? Cum vorbesc acum cu tine. Scuză-mă pentru comparaţie. Şi-a asumat toată vina, pentru că ştia dintotdeauna că nu-mi păsase absolut deloc de el. L-am întrebat unde este şi cum e tratat. Nu a vrut să-mi spună, şi nici eu nu am putut să „văd” asta. Mi-a zis şi el să mă duc la o mănăstire de maici. Deja mă gândisem şi eu la asta. Pentru că altfel vorbeşti cu o stareţă. Cu o femeie, deci. Lăcrămioara a făcut iar o pauză. Se auzeau tot felul de sunete ciudate, parcă vorbeau copăceii între ei. - Da, vorbesc între ei. Ne aud şi pe noi, acum, şi se miră cu ce probleme ne confruntăm noi, şi pe care ei nu le au. Adică le au, dar în nişte forme pe care noi nu le-am înţelege niciodată. - Poftim? am întrebat din ce în ce mai neliniştit. Dacă nu aş fi cunoscut-o mi s-ar fi făcut de-a dreptul frică. Şi-aşa, însă, nu mă simţeam prea confortabil şi un sentiment de teamă începea să mi se cuibărească în suflet,

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

dureros, de parcă o vietate ciudată mă devora pe dinăuntru Nici Lăcrămioara nu părea mai liniştită, dându-şi seama că ceea ce-mi spunea nu doar că nu era credibil, dar avea şi darul de a mă impacienta. O vedeam că duce o luptă cu ea însăşi, neştiind cum să continue ceea ce avea să-mi mai zică. În linii mari, cam înţelesesem despre ce era vorba, citisem despre asemenea cazuri, dar niciodată nu-mi trecuse prin minte că aş putea întâlni un om cu asemenea capacităţi, iar aceasta să mai fie şi chiar ea. - Nu ştiu cum să-ţi spun, dar cred că înţelegi. Şi te şi înţeleg că nu îţi vine să crezi, ba te mai şi sperie. Ca să o scurtez, dragul meu filosof, după visul acela mi-am dat demisia şi m-am dus la prima mănăstire care mi-a apărut în cale. M-am dus la o mănăstire de maici, cum mă îndrumase chiar şi preotul cel păcătos, când am plecat de la el, şi cum îmi „spusese” şi Bărbuş. Maica stareţă mi-a ascultat cu atenţie întreaga confesiune, inclusiv despre tine, şi la sfârşit a zis că nu am ce căuta acolo, pentru că acel „dar” pe care-l căpătasem nu era de la Dumnezeu. Şi nici povestea cu visul acela nu i-a plăcut. Ba asta a asprit-o şi mai mult. Mi-a spus în schimb, ceea ce mi s-a părut într-un fel curios, că am greşit când ţi-am zis să pleci, şi că ar fi trebuit să te ţin lângă mine, dacă era adevărat că te iubisem. Că de acolo a pornit totul, fiindcă, dacă nu ai fi plecat, nimic din ce-i spusesem nu s-ar mai fi întâmplat. I-am zis că altfel nu ai fi reuşit să-ţi schimbi în bine viaţa, să ajungi un bun avocat, meserie la începutul căreia erai, şi aşa mai departe. Nu! a zis, neînduplecată. Nici el nu o să fie mai fericit decât tine, chiar dacă o să aibă toate bogăţiile de pe lume! Dacă-l iubeai, nu trebuia să-i spui să plece! Dar l-am iubit! aproape am ţipat la ea. Tocmai pentru că iam vrut binele, i-am zis să plece şi să se realizeze într-o profesie pentru care chiar avea chemare. Nu! m-a străfulgerat ea, nemilos, cu o privire care-mi ardea sufletul.. Am încercat să-i aduc drept argument diferenţa de vârstă dintre noi. Nu! a ţinut-o

pe-a ei, dacă-l iubeai, nu trebuia să-l laşi să plece, ba să i-o mai şi ceri. Oare să nu ştii vorbele apostolului, că, dacă dragoste nu e, nimic nu e? Ştiam, cum să nu? Dar, sinceră să fiu, nu le pătrunsesem niciodată sensul adevărat. Decât aşa, la modul, cum să zic? general. În plus, nu m-am gândit vreodată că mesajul îmi era adresat deopotrivă şi mie, iar asta, peste sute de ani. Cum să mă fi gândit la aşa ceva? Apoi, maica stareţă aproape că m-a izgonit. Disperată, i-am cerut un sfat, dar a zis că nu avea ce-mi spune şi că Bunul Dumnezeu va rândui vieţile noastre, aşa cum le rânduieşte pe toate. Lăcrămioara s-a oprit din povestit. Părea şi mai încurcată ca la început. Se aplecă şi rupse un fir uscat de iarbă pe care îl ronţăi puţin, apoi îl plimbă pe conturul buzelor mele. Era umed, iar saliva ce rămăsese pe el împrumutase mirosul rujului ei de o culoare atât de discretă încât nu o puteam defini. Senzaţia produsă de pai mă excită atât de mult încât dacă mai stăteam mult cred că aş fi iubit-o acolo, pe loc. Dar ea dădu de înţeles că vrea să plecăm. Mă luă de mână şi o porni înapoi, spre locul unde lăsasem maşina. Am urmat-o ca într-un joc din copilărie, în care ne prindeam de mâini şi ne roteam în cerc, în timp ce cântam tărăgănat „ţăranul e pe câmp…” şi apoi prindeam pe un altul, schimbam versurile cântecului, „el are o nevastă…” şi tot aşa, până nu mai rămânea nimeni neprins în „dansul” acela inocent care încerca să epuizeze toate variantele de rubedenii şi prieteni, pentru ca toţi să poată fi incluşi în el. În urma ei păşind, am zâmbit aducândumi aminte toate acestea şi în mod deosebit (ceea ce mi-a şi stârnit zâmbetul) că, odată, ajungându-se la faptul că ţăranul avea până la urmă un nepot, a trebuit să mai aibă încă doi, apoi fiecare câte un câine, care alegra o pisică, aceasta la rândul ei alergând un şoricel. Dintre toţi copiii care participam la joc mai rămăsese unul pricăjit, spirala aceea se învârtea în încercarea de a-l cuprinde şi pe el, şi soluţia a fost că una dintre pisici alerga

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

după doi şoricei. Am pufnit cu toţii în râs, cum să alerge doi şoricei dintr-o dată? Că doar ăia nu fugeau unul după altul, ci fiecare în altă parte! - Ei, de-ale copilăriei! Lăcrămioara îmi citise gândurile şi nu mam mai mirat deloc. Am ajuns la maşină, şi bineînţeles că mi-a zis să pun cd-ul care-mi plăcea atât de mult: - Şi mie îmi place Adele. Am plecat spre oraşul primei profesii şi al primei şi singurei căsătorii. Drumul era liber, iar Adele cânta ca de obicei, dumnezeieşte. Mi-am zis că trebuie să fiu foarte atent la ce mă gândeam. La un moment dat, chiar înainte de intrarea în oraş am întrebat-o: - Nu poţi cumva să „blochezi” în vreun fel, accesul la gândurile oamenilor? Nu mi-a răspuns. Doar a schiţat un început de surâs în colţul gurii, lăsându-mă să cred orice. Mai degrabă că nu poate, decât că nu vrea. Am oprit maşina în parcarea de lângă un restaurant. - De unde vrei să începem? am întrebat-o. - De unde vrei şi de unde te trage sufletul. Am pornit-o pe jos, spre liceu, dar după câteva zeci de metri, Lăcrămioara s-a oprit brusc şi şi-a dus mâna la frunte: - Cristian, zise, sprijinindu-se de umărul meu, hai să ne întoarcem. Nu mă simt deloc bine. Dar absolut. Hai să ne întoarcem acasă. Şi o zise de parcă era casa noastră. În plus, foarte rar îmi spunea, mai bine zis, îmi spusese aşa, pe nume. De regulă, potrivea vorba, iar în momentele de tandreţe îmi zicea „filosofule”. Nu am întrebat-o ce simţea, şi nici ce puteam face în acele momente pentru ea. Ar fi zis cu siguranţă că nimic. Ne-am întors la maşină, şi tot timpul până am ajuns acasă nu am scos un cuvânt. Lăcrămioara şi-a scos mâna dreaptă pe fereastră. Îşi răsucea palma şi din când în când şi-o apropia de faţă şi privea lung la ea, cu mirare, de parcă nu era a ei. O scotea apoi din nou pe fereastră şi o răsucea pe toate părţile, de parcă era o morişcă.

A murit a doua zi. Sau, mai degrabă, în timpul nopţii. A murit lângă mine, aşa cum îmi spusese cu o zi în urmă. Eu o luasem ca pe o metaforă, cumva, nicidecum la propriu. Mi se păruse chiar o interesantă formulă prin care ea îmi spunea că se hotărâse ca măcar acum, în amurgul vieţii, să fim amândoi. Până când? Până când o vrea Dumnezeu. După ce ne-am întors din oraşul în care doar intraserăm, am făcut câte un duş, apoi am stat la taclale în jurul unei sticle de bere. Fleacuri, nici nu-mi mai amintesc ce-am vorbit. De câte ori doream să aduc vorba despre lucruri mai serioase, Lăcrămioara îmi spunea să o lăsăm pe altă dată, pentru că mai avem timp. Nu am mai făcut dragoste. Eram amândoi frânţi de oboseală. Am programat televizorul să mai funcţioneze două ore şi am adormit uitându-ne la un film american, cum altfel decât de serie B. Spre dimineaţă, când am întins mâna spre ea, mintea mi-a şi fost străpunsă de o idee sumbră, pe care nu ştiam cum să o alung. Dar, nu! Nu! Era adevărat. Lăcrămioara era rece. Recele acela, ce nu se mai putea corecta, recele acela definitiv, ireversibil. Am sărit din pat şi am privit-o. Murise cu zâmbetul pe buze şi cu ochii deschişi. Mâinile împreunate pe piept, parcă studiat şi ales aşezate aşa. Gura uşor întredeschisă, cât să poată ieşi sufletul prin acea mică fantă. Ce va fi văzut în ultima clipă în întunericul camerei? Care i-o fi fost ultimul gând? Cui zâmbise? Simţise, cumva, în vreun fel, când trecuse dincolo? Îi fusese greu, ori se resemnase pentru că ştia că asta va trebui să facă? O făcuse liniştită, împăcată cu viaţa pe care o dusese? Avusese timp să se mai gândească la aşa ceva? Spiritul ei era cumva în acele clipe acolo, cu mine, în cameră, văzându-mi spaima, auzindu-mi gândurile, atingându-mi lacrimile care-mi spălau faţa? M-am liniştit şi am dat telefon la 112. Până a venit ambulanţa m-am uitat în geanta Lăcrămioarei cu sentimentul clar că eram un hoţ. Între micile obiecte comune, ce se

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

întâlnesc în mai toate genţile de femei, am găsit un bilet pe care erau scrise doar câteva rânduri. Îmi erau adresate: „Nu ai să ştii niciodată cât de mult te-am iubit. Voi fi întotdeauna Lacrima ta!” - A lăsat vreun bilet, ceva? m-a întrebat la un moment dat un tip după ce o ascultă timp de un minut cu un stetoscop antic, ale cărui furtunaşe erau crăpate. - Păi, cum să lase, dacă nu s-a sinucis? - Nu avem cum să ştim, protocolul spune să luăm în calcul orice variantă. - Luaţi ce vreţi, dar nu puneţi asemenea întrebări stupide. În orice caz, nu mie. Şi am ieşit din cameră, lăsându-i să-şi facă treaba şi cerându-i iertare în gând Lăcrămioarei pentru ceea ce era nevoită să suporte. Atitudinea oarecum suspicioasă, dacă nu cumva ostilă de-a binelea a tipului sa topit atunci când şi-a făcut apariţia un echipaj de poliţie însoţit de un procuror. Acela m-a recunoscut, iar medicul, asistentul, ori şoferul acela îmbrăcat fraudulos în halat alb (ce-o fi fost) şi-a înmierit vocea şi a mai scos doar câteva cuvinte strict profesionale. Nu l-am mai băgat în seamă. Au luat-o pe Lăcrămioara spre a i se face autopsia, şi am început să dau telefoane la nişte numere din mobilul ei pe care l-am găsit uitat în maşină. După cinci, şase apeluri, m-am oprit. Nu nimerisem nici o rudă, şi nu aveam de gând să sun la toate numerele din agenda telefonului. M-am întrebat ce trebuia să fac în continuare şi am ajuns la concluzia că nu erau decât două variante: să cumpăr un loc de veci într-un cimitir, ori să o incinerez. Nu am reflectat prea mult şi am optat pentru a doua soluţie. Nu era absolut deloc creştineşte, ştiam bine asta, dar aveam de gând să ţin urna cu cenuşa ei în dormitorul meu, pentru ca măcar în acest fel să fie împreună cu mine până la sfârşit. Mai precis, până la sfârşitul meu. M-am dus la Bucureşti, la crematoriul uman „Cenuşa”, am aranjat lucrurile, iar în ziua incinerării am fost, evident, singur. Am aşteptat afară, fumând, nerăbdător să se

termine odată toată procedura asta care, sincer să fiu, nu-mi făcea nici o plăcere. Înainte de a o introduce în cuptorul ăla care mă trimise cu gândul, cu o logică forţată, la Auschwitz, un popă răspopit s-a oferit să oficieze o scurtă slujbă de dezlegare şi nu mai ştiu ce a mai zis. Auzisem de tipul ăsta, citisem într-un tabloid, pe net, şi apoi văzusem şi un reportaj la tv. Vreau să spun că şi-a făcut datoria cu o seriozitate şi un profesionalism impecabile, că m-am şi întrebat ce se întâmplase, ce abatere gravă de la îndatoririle sale săvârşise, de ajunsese să fie caterisit. Nu l-am întrebat nimic despre asta, ci doar cât mă costă, şi mare mi-a fost mirarea când mi-a spus că nimic. - Atunci? l-am întrebat. - Atunci, ce? m-a întrebat la rândul său, în timp ce-şi scotea patrafirul. L-a făcut sul, l-a sărutat cu pioşenie şi l-a aşezat cu multă atenţie într-o servietă jerpelită, de piele, cum avusesem pe când eram elev – să zic că-mi aminteam şi preţul, cred că 140 de lei. - De ce faceţi asta? - Şi de ce să n-o fac? îmi răspunse răspopitul mirat. - Pentru că… Nu ştiam cum să-i spun motivul. - Pentru că m-au dat afară? Am dat din umeri, confirmând; da, asta era. Continuă: - Şi aveţi impresia că ei sunt mai breji? Mai smeriţi? Nu… Eu măcar îmi asum de bună voie şi fără nici un folos o răspundere în faţa Mântuitorului, care mă va judeca, în marea Lui milă şi înţelegere, aşa cum va considera, cu natură dumnezeiască dar şi omenească. Iari eu cred că oricine, indiferent cum sfârşeşte, de bătrâneţe, de boală, de accident, de mână criminală ori de mâna sa, are nevoie de o slujbă, înainte de a se înfiinţa la Judecata de apoi. - Dar… - Că va fi incinerată? îmi ghici întrebarea. Cine poate şti?... Pasărea Phoenix nu din cenuşă a renăscut? Am plecat, rămâneţi

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

sănătos, gânduri bune şi Dumnezeu s-o ierte! - Dar aceea era pasăre, am zis. - Pasăre, om, tot creaţia lui Dumnezeu este… - Însă omul este după chipul şi asemănarea Lui… - Toate sunt după chipul şi asemănarea Lui. Şi pietrele… Nu am mai continuat dialogul. Am insistat să-i dau nişte bani dar nu a vrut nici în ruptul capului să-i primească. În schimb zise: - Ei, dacă nu cer de la obraz, spun că ceea ce li se dă e pentru biserică. Eu nu am parohie. Daţi banii aceştia unui om sărman. Sau la mai mulţi. Da, mai bine câte mai puţin, dar la mai mulţi. Şi mai faceţi din când în când milostenie, fără să vă gândiţi că faceţi asta. Şi să nu vă vadă şi să nu spuneţi nimănui. Dar, ce vă spun eu astea dumneavoastră? Că păreţi un om citit, da, da, cu multă carte. Doamne ajută! Şi zicând astea, chiar plecă, lăsându-mă cu mai multe întrebări. Am primit urna cu cenuşa Lăcrămioarei şi m-am întors acasă. Am aşezat-o la un loc vizibil, aşa cum mă hotărâsem, în dormitor, şi am stat apoi minute întregi, privind-o. Abia atunci mi-am dat seama că de când o descoperisem nemişcată lângă mine, nu scăpasem o lacrimă. Nu reuşisem pur şi simplu să vărs o lacrimă pentru cea căreia îi spusesem chiar aşa, Lacrima. Lacrima mea. Şi nu mi-am dat seama cum de se întâmplase asta. Am luat urna în mâini şi am dus-o la obraz. Am căutat apoi într-o casetă, o poză veche, în care eram amândoi, în faţa barăcii de pe şantier, şi am sprijinit-o de ea. În următoarele zile nu am ieşit din casă. Nici de câine nu m-am mai ocupat, s-o fi descurcat el, iar de mâncat nu am mâncat mai nimic, doar am băut cafea şi vreo trei sticle de whisky. Într-o noapte am luat urna cu cenuşa Lăcrămioarei şi am dormit cu ea în pat. Am pus-o pe pernă şi chiar am acoperito cu un cearşaf. L-am schimbat apoi cu o pilotă. Toată noaptea am stat cu faţa spre urnă şi am plâns. Nu-mi dau seama de unde

am avut atâtea lacrimi. La un moment dat mi-am dat seama că purtarea mea nu era departe de cea a unui necrofil şi m-am înspăimântat de propriu-mi comportament. Unde mai pui că în acele zile a apărut într-un ziar „povestea Zarazei”, din care am aflat că cenuşa acesteia a fost băută de iubitul ei pe post de cafea. Mi-a trecut prin cap să încerc, dar evident că nu am fost în stare de aşa ceva. Nici măcar nu am avut curaj să deschid urna şi să văd cum arăta, câtă era şi ce culoare avea cenuşa. După săptămâna de stat în casă, am luat urna şi am plecat spre locurile unde o întâlnisem pe Lăcrămioara, hidrocentrala care pe vremea aceea nu era decât un şantier. Nu mai era însă nimic ce s-ar fi putut recunoaşte. Localităţile prin care am trecut erau pline de vile ce răspândeau o uriaşă opulenţă şi o îndrăzneală pe măsură în a etala această opulenţă; mare parte din ele păreau nelocuite. Erau „casele de vacanţă” ale înstăriţilor de după revoluţie, şi care nu ştiuseră în ce să-şi bage banii. Când lucram pe aici, dacă erau câteva căsuţe amărâte, care toate la un loc adunate dădeau numele unui sat rătăcit. M-am plimbat cu urna în mână prin locurile prin care bănuiam că fuseseră barăcile noastre, dar nu aveam cum să mai recunosc ceva. Geografia ca atare se schimbase radical. Locul era plin de lume venită la iarbă verde, practicând din plin noul sport naţional: grătarul, plin de mici, pulpe de pui, cârnaţi şi fleici de ceafă de porc. Bere în valuri şi manele la greu. Burţi de bărbaţi care cred că nu mai aveau sex şi busturi de femei pe care plesneau şi cele mai largi sutiene. Muncisem atât de mult prin locurile acelea, iar tipii ăştia îmi făceau impresia clară că pângăreau tot ce făcuserăm noi cu elanul vremurilor de atunci. Noi voisem să dăm lumină, nu chiar cu entuziasmul cântecului ăla cu „lampa lui Ilici…”, dar chiar fuseserăm devotaţi cauzei şi convinşi că munca noastră va fi apreciată peste ani, însă, ceea ce vedeam acum părea intrarea unor inşi cu

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Iulian MOREANU

bocancii plini de mocirlă într-un palat de cleştar. Exageram, cu siguranţă. Îmi venea să-l opresc pe câte unul şi să-l întreb dacă are habar când se construise minunăţia aia de hidrocentrală cu barajul ei care sfida legile fizicii, pe care nici unul nu o băga în seamă, de parcă ar fi fost acolo de la începutul lumii. Şi dacă ştie pe cineva care lucrase la ridicarea ei. Şi ce ar face ori zice dacă ar şti. Şi dacă nu, ceea ce era absolut sigur, să-i trag una-n cap cu urna pe care cu siguranţă că toţi o confundau cu o cupă câştigată la vreo competiţie sportivă. Nu aveau, idioţii, nici o vină. De altfel, mulţi dintre ei nici nu erau născuţi pe vremea aceea. Aveam însă aşa o furie inexplicabilă în mine, că nu mă puteam abţine să nu arunc priviri duşmănoase în stânga şi-n dreapta. La un moment dat, în mintea mea şi-a făcut loc intenţia de a deşerta conţinutul urnei în apa lacului de acumulare, însă nu a fost decât un gând răzleţ, de o secundă. Atunci mi-am dat seama că nu ştiam absolut nimic din biografia Lăcrămioarei. Nici unde se născuse, nici chiar data exactă a naşterii. Când am întrebat-o acest lucru mi-a zis că nu contează, şi că ziua ei este oricând vrea ea; sau eu. Singurul lucru pe care mi l-a spus a fost că e cu vreo zece ani mai mare decât mine: „când te năşteai tu, eu deja treceam în clasa a treia”, mi-a zis odată. Nici unde făcuse facultatea nu ştiam. Nimic. Ni-mic. Dacă aş fi umblat prin bagajele ei, poate că aş fi descoperit lucruri interesante, ce ar fi însemnat multe răspunsuri la întrebările pe care mi le puneam, dar nu am îndrăznit să le deschid. Le-am dus într-o debara şi acolo au rămas. Şi vor rămâne până când nu voi mai fi nici eu, iar cine le va găsi, se va întreba ce e cu ele, cui aparţinuseră, şi ce căutau în casa mea. Sau mai degrabă nu se va întreba nimeni nimic. După ce am anunţat decesul ei la 112, am predat geanta ei poliţiştilor - reţinând doar biletul - care iau găsit în ea cartea de identitate. Apoi, toate hârtiile ce mi-au fost ulterior înmânate le-am pus într-un plic mare, pe

care l-am aşezat printre cărţile din bibliotecă. Nici nu-mi mai aminteam ce acte prezentasem totuşi la crematoriu. Mi s-a părut cea mai potrivită atitudine faţă de Lacrima mea, femeia care mă iubise din prima clipă în care mă văzuse, care întrun fel mă confiscase numai pentru ea, iar când a simţit că trebuia să-mi schimb rostul în viaţă, nu a ezitat să-mi poruncească să plec, deşi numai ea ştie ce-o fi fost în sufletul ei. Eram convins că o făcuse cu mare strângere de inimă dar şi cu un plus de luciditate care mie îmi lipsea. Îmi era foarte clar că schimbările în bine ce au urmat în viaţa mea i s-au datorat în întregime. Nu apucasem să-i mulţumesc pentru asta, nu-mi trecuse niciodată prin minte aşa ceva, şi nu văzusem decât „izgonirea” mea, nu şi evoluţia ulterioară a vieţii mele. Iar acum nu mai aveam ce face. Încet, încet, furia aceea neînţeleasă mi-a trecut şi m-am întors acasă liniştit, cu urna întreagă, ca şi cum îi îndeplinisem Lăcrămioarei o ultimă dorinţă, aceea de a „vedea” pentru ultima dată locurile pe unde trăiserăm o frumoasă poveste de dragoste. Am schimbat locul urnei, aşezând-o într-un raft al bibliotecii din sufragerie. Asta doar pentru o noapte. A doua zi am adus-o iar în dormitor şi am aşezat-o pe perna din dreapta mea. De atunci, în fiecare noapte, în timp ce dorm, simt, nu ştiu cum să explic în ce fel, o prezenţă în pat, alături de mine. Dar o simt foarte concret. Dacă mă trezesc, însă continui să ţin ochii închişi, îi pot mângâia conturul trupului şi îi aud foarte clar respiraţia liniştită. Când deschid ochii, dau cu mâna de urna de metal în care Lăcrămioara se refugiază într-o fracţiune de secundă mai mică decât îmi trebuie ca să îmi despreunez pleoapele. Patul păstrează multă vreme căldura trupului ei. Mă întorc spre acea parte şi am senzaţia certă că o ţin în braţe. Şi stau aşa, minute întregi, până adorm la loc.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

20.12.2015 – 04.03.2016

dialog

Gabriela ADAMEŞTEANU

Cinci minute cu: Gabriela Adameşteanu Liliana Popa: Doamnă Gabriela Adamesteanu, sunteţi unul dintre prozatorii importanţi ai României, lucru confirmat şi de criticii Mircea Martin şi Nicolae Manolescu. Sunteţi un „constructor de carte”, sau, cum ar spune academicianul Nicolae Breban, când îi ceartă pe Buzura şi Groşan: „după cum vam educat, nu aţi ajuns unde şi cum aş fi vrut eu”. Sunteţi una dintre cele mai traduse scriitoare contemporane; Romanul „Întâlnirea” a fost tradus, până acum, în Bulgaria (Panorama, 2005) şi în Ungaria (Palamart, 2007). Cartea a fost recompensată, în 2004, cu Premiul pentru proză al Ziarului de Iaşi şi cu Premiul revistei Ateneu. Romancierul Norman Manea vedea romanul „Întâlnirea” ca pe o... „O carte a surdinelor, interceptate cu mare fineţe, surdina Estului dinainte şi din timpul comunismului şi cea a Germaniei naziste şi postbelice. Abia sugerat, de asemeni, dar audibil, zumzetul agresiv al prezentului pragmatic şi «global». Structura sincopată a naraţiunii, cu modificări de registru stilistic, cu necesare reprize de «lunecare» dedesubtul epicului, potentează impactul scrierii. Supratema dintotdeauna a literaturii durabile: iscodirea sufletului omenesc, înstrăinat şi exilat oriunde şi oricând, îşi afla în «Întâlnirea» o ilustrare 40

originală şi profundă.” Regizoarea Cătălina Buzoianu pregăteşte un spectacol pornind de la romanul „Întâlnirea”, la Teatrul Bulandra. Aveţi o etică a scrisului înscrisă într-o anumită estetică. În romanul „Întâlnirea” apare foarte des cuvântul „perfecţiune”. L-aţi folosit pentru că era des întâlnit în anii ’70, sau, cred, pentru că asta v-ar defini? Gabriela Adamesteanu: Eu sunt perfecţionistă, aş putea spune, din păcate! Ceea ce, aparent, este un motiv de laudă, în realitate are şi un ghimpe, un motiv de nelinişte. Perfecţioniştii sunt oameni care, de multe ori, nu mai reuşesc să ducă la capăt o carte, pentru că totul este perfect. O carte, însă, ca şi un om, nu poate fi perfectă. Trebuie să o luăm cu marile ei calităţi, dar şi cu inevitabilele ei defecte. Cât priveşte construcţia, după ce am scris patru romane - Drumul egal al fiecărei zile (1975), Dimineaţa pierdută (1983), Întâlnirea (2003), Provizorat (2010) -, cu toate pauzele între scrisul meu şi cu toate lentorile perfecţionismului, am parcurs această încercare care este „construcţia” romanescă. Liliana Popa: Legat de semnificaţie, de aşezare, apar, în paralel, inserturi din fişele Securităţii şi citate din „Odiseea”... Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Gabriela ADAMEŞTEANU

semnal

Gabriela Adamesteanu: Acestea apar în romanul „Întâlnirea”, sunt inserturi şi citate din „Odiseea”, citate care au existat încă din prima versiune a cărţii: o nuvelă, publicată în 1989, se intitula tot „Întâlnirea”, şi a apărut în volumul „Vară-primăvară”. Tema exilatului era o temă care trecea foarte greu de cenzura comunistă. Însă, în afară de cenzura oficială, a existat auto-cenzura. Nu am putut să dezvolt tema politică a cărţii. Există o temă metafizică a exilatului care este dintotdeauna, un destin istoric sau individual. Te poţi simţi exilat chiar şi în propria ţară. Există în carte şi o temă a trecerii timpului, dar şi o temă politică, dezvoltată în versiunile ulterioare (2003, 2004, respectiv 2007 – versiunea definitivă). Toate acestea au reprezentat, de fapt, un tribut plătit perfecţionismului. Liliana Popa: Cum au fost anii dumneavoastră de studenţie, cu bucuriile, cu satisfacţiile şi emoţiile de-atunci? Credeţi că emoţiile din vremea studenţiei dumneavoastră mai sunt aceleaşi pentru studenţii actuali? Că obiectivele şi idealurile de atunci corespund şi tinerilor de astăzi? Gabriela Adamesteanu: Se întâmplă ca întrebarea dumneavoastră să cadă foarte bine, pentru că tocmai pregătesc ultima ediţie a romanului „Drumul egal al fiecărei zile”, în seria de autori de la „Polirom”. Sigur că îmi pun această problemă: în ce măsură viaţa studenţească din anii ’60 mai poate prezenta interes pentru studenţii din 2015? Eu cred că rămân multe lucruri valabile: obsesia pentru un drum în viaţă, o pendulare între imaginea dilematică a unei societăţi, în care trebuie să faci compromisuri pentru a ajunge, totuşi, undeva, şi preceptele morale, uneori foarte rigide, ale familiei. Eu cred că în această dilemă se pot recunoaşte mulţi. Ca să nu mai vorbesc de ceea ce rămâne etern: perioada studenţiei, a tinereţii, în care sexualitatea joacă un rol esenţial în viaţa personajelor.

A consemnat Liliana POPA Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

interviu

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN: „Încă pentru mine omul este esenţialmente cultură şi abia apoi altceva.” Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la 13 decembrie 1953. În anul 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti. Pe lângă activitatea sa pedagogică, de aproape 40 de ani, la aceeaşi catedră a liceului din Moreni, Christian Crăciun este un fenomen literar ce păstrează vie arta scrisului. Este un strălucit eseist, publicist şi critic literar, scriitura sa fiind compatibilă cu dragostea pentru citit. Este cel care semnează, săptămână de săptămână, editorialele din paginile publicaţiei câmpinene „Oglinda de Azi”. Cum este să fiţi scriitor într-o Românie în care o mare parte a populaţiei este extaziată de „dramele” unor personalităţi „cu valoare”, în care tineretul este furat de un sistem social vulgar, în care politica este sursă sigură de îndobitocire a multor creiere? Nu este facil. Arta este opusul vulgarităţii (şi a fi vulgar nu înseamnă a folosi cuvintele cu P…şi F…, ci cu totul altceva). Şi cel mai mizantrop, mai hermetic, dintre scriitori are nevoie de un public. Depinde, sigur şi de pretenţiile pe care le ai faţă de tine, de ceilalţi, sau de genul pe care-l cultivi. Un roman SF va avea obligatoriu o audienţă mai mare decât un volum de poezii. Dar nu trebuie să dramatizăm, scriitorul adevărat îşi află totdeauna publicul său. Ca rol social, mie groază să observ că scriitorul este văzut la noi ca un fel de inamic public nr. 1. Pentru că spune uneori lucruri neconvenabile maselor mângâiate pe burtă de anumite ideologii. E 42

văzut ca un parazit, o ciudăţenie, şi nicidecum ca lider de opinie. Un cerşetor de fonduri, alcoolic. E drept că nici scriitorimea ca breaslă n-a făcut nimic să merite încrederea, dimpotrivă. Suferă de o dez-unire acută. Pe de altă parte, vorbim la noi despre o criză a lecturii, temă amplă, solicitând o discuţie aparte. (Adaug neapărat că e, în linia „paradoxului românesc” dublată de o criză inversă, a autorlâkului: se scrie şi se publică enorm şi enorm de multă maculatură). Subliniez că detest obiceiul băştinaş al jelaniei din toate cele. Deci nu mă plâng „că nu se citeşte”. Şi subliniez că nu pe tineri îi fac vinovaţi. Nu avem studii sociologice serioase despre lectură pe categorii de vârstă, profesionale, în funcţie de domiciliu sau de pregătirea şcolară. Ştim doar că suntem pe ultimul loc la cărţile citite per capita. Tinerii care nu citesc sunt de cele mai multe ori, copiii unor adulţi care nu citesc. Iar şcoala face, din nenorocire, totul pentru a transforma lectura într-o ocupaţie inutilă, detestabilă, plicticoasă, odioasă. Sau a o elimina total (nu exagerez: sunt documente al MEC în care se propune să-i învăţăm pe elevi să facă numai cereri şi CV-uri, nu le foloseşte la nimic Coşbuc). Nu cultivă în nici Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

un fel, plăcerea lecturii. Explicam cuiva azi că generaţia mea este privilegiată: noi am şi citit cărţile bune la vremea potrivită, dar, chiar dacă nu suntem „nativi digital”, putem folosi la modul cel puţin acceptabil şi „devisurile” actuale. Deci ne putem îmbogăţi de la ambele izvoare. Ceea ce, mi-e teamă, cei ce ignoră cultura clasică (în conţinut şi în forma de transmitere), fie ei şi programatori geniali, au pierdut. Cât despre politicieni, să-i lăsăm în nimicnicia şi ticăloşia lor! Dar, atenţie, nu se poate fără politică, prin care înţeleg asumarea conştientă de către cetăţean a binelui public. De aceea politica începe de la cultură. Ce credeţi că este prostia? Poate să fie aceasta folositoare? Pentru a răspunde la întrebarea ta, o să fac apel la o carte tare instructivă a lui Carlo M. Cipolla, care se găseşte şi în librăriile noastre, despre legile prostiei. El spune simplu că subestimăm totdeauna numărul de proşti în societate (şi prostia nu are a face cu educaţia, diplomele, nivelul de educaţie, dar nici cu patologia psihică). El defineşte prostul ca fiind acela ce provoacă pagube celorlalţi, fără ca el personal să aibă de câştigat. Cipolla împarte societatea în patru categorii: Prostul, Inteligentul, Neajutoratul şi Banditul. Inteligentul este cel care acţionează în aşa fel încât să câştige şi el şi celălalt. Banditul este cel care acţionează în aşa fel încât că câştige el, păgubindu-te pe tine. Iar Neajutoratul este cel care acţionează în aşa fel încât câştigă celălalt iar el pierde. De aceea este prostul pericolul suprem: comportamentul lui neascultând de vreo lege este impredictibil, inexplicabil. Ştii clar cum va acţiona banditul, în scopul îmbogăţirii sale cu orice preţ. Prostul face rezervă de benzină în cada de baie şi aruncă blocul în aer. Caz real. De aceea, conchide filosoful, prostul e mai dăunător decât banditul: acesta din urmă mută bogăţia socială dintr-un buzunar în altul, dar per total bogăţia rămâne constantă. Prostul distruge bogăţia socială. Există contexte istorice în care procentul de prostie creşte peste o medie „normală”, atât în

rândul populaţiei, cât şi al conducătorilor. Şi atunci ţara respectivă decade, se prăbuşeşte. Nu vi se pare cunoscut fenomenul? Cum a aflat Christian Crăciun că drumul său în lumea aceasta este sortit multor cuvinte scrise? Citind, din copilărie. Mama mea era o cititoare pătimaşă şi de la ea m-am molipsit. De la o anumită vârstă, am început să comentăm împreună cărţile citite. M-a învăţat cum se citeşte o carte, mi-a spus despre scriitorii care erau încă nomina odiosa atunci prin anii 60-70. Apoi liceul, cu profesori excepţionali, facultatea, mi-am dat seama (probabil din timpul liceului când am publicat primele texte?) că trebuie să exprim ceea ce trăiesc, experienţa mea culturală. Încă pentru mine omul este esenţialmente cultură şi abia apoi altceva. Anticipez aici şi întrebarea despre eseu. Când şi unde aţi debutat? Cred că în revista liceului I.L. Caragiale din Ploieşti, cu poezii (se putea altfel?). Apoi am trecut în revistele studenţeşti şi în revistele literare oficiale la eseuri şi comentarii literare. Trebuie să-ţi spun că nu sunt un fanatic al publicării, dimpotrivă. Scriu greu şi public şi mai greu. Nu am vanităţi auctoriale. Editorial am debutat abia în 2005, (la peste 50 de ani) cu volumul de eseuri Intrări în labirint. Ce cărţi aţi publicat până în prezent? Am debutat deci cu Intrări în labirint în 2005, la editura Libra, carte care s-a mai bucurat de două ediţii în 2011 – editura Dacia XXI - şi 2015 – Eikon. A urmat Isografii în 2013, Ucronia eminesciană (şi ea în două ediţii, 2010, la ICR şi 2015 la Eikon, editură de care se leagă toate cărţile mele de vreo 4 ani încoace) şi Lectio incerta, 2015. La care adăugăm volumul care cuprinde articolele din Oglinda, Circumstanţiale, ed. Premier 2012. De fapt, debutul adevărat a fost ceva mai de mult, într-un volum colectiv: Liviu Rebreanu după un veac, ed. Dacia 1985, cu multe semnături prestigioase de evocare şi analiză a operei rebreniene, volumul fiind coordonat de profesorul Mircea Zaciu.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

Într-ale cititului aţi făcut slalom printre genurile literare, însă, în scrieri v-aţi oprit asupra eseului. De ce? Pesemne pentru că eseul îmi oferă maximum de libertate, se potriveşte cel mai bine firii mele introvertite, dar căreia nu-i plac uniformele şi uniformizările. Eu nu fac, de pildă, critică literară propriu-zisă (am explicat asta în prefaţa ultimei cărţi, Lectio Incerta), ceea ce scriu se preface în eseu, e un soi de imperialism liric, dacă vrei, eu vorbesc despre mine indiferent de cartea sau tema luate în discuţie. Îmi place apoi că eseul este vertical, el te duce, ca o sondă, în profunzimea lucrurilor, pentru a descoperi apa sau petrolul, depinde ce cauţi. Epicul descrie relieful lumii, alunecă pe suprafeţe (de altfel nu am niciun strop de talent epic), poemul ţine de alt univers, cu alte legi, eseul mă lasă în voia lenei şi a dezordinii mele. Care dintre eseuri poartă o parte din sufletul dumneavoastră? Eiii, toate. Cel puţin aşa cred. Unii dintre cititorii mei de azi (n-o să crezi, există şi aşa ceva!) ai primei cărţi (care are texte de acum 30-40 de ani) îmi spun că mă exprimă integral pe mine cel de azi. Asta poate fi ceva de rău, că, adică, nu am evoluat. Sau de bine, că „m-am găsit” deplin încă de la început. Cert este că „m-am grăbit încet”, ideea nu se prinde alergând, şi mi-am grădinărit obsesiile anotimp după anotimp. Şi sunt convins că am procedat bine. Sigur că, citind câteva decenii, am pretenţia că instrumentul meu intelectual s-a mai rafinat. Asta nu eu decid. Există zi în care să nu citiţi sau să nu scrieţi? Cum ţi-am spus, nu scrisul, respectiv publicatul, mă obsedează. Cititul da. Citesc mult prea puţin faţă de cât aş vrea şi de cât ar trebui. Zi de zi. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte cum că revizuirea relaţiei omului cu cuvântul duce la revizuirea relaţiei omului cu lumea şi cu sine însuşi. Credeţi că aşa este? Asta este o axiomă. O „teoremă” complexă spune că întinderea lumii noastre este exact întinderea limbajului nostru. Nu

ne putem „imagina” o lume de dincolo de limbaj, pentru simplul fapt că imaginaţia însăşi este un limbaj. Aşa cum nu ne putem imagina ceva situat dincolo de timp. Corolar: când se degradează limba, se degradează ireversibil şi relaţia noastră cu lumea sau cu noi înşine. A avea grijă de limbă, a o grădinări, înseamnă a culege recoltă bogată, a fi bine situaţi în lume şi în propriul spirit. Nu este singura condiţie, fireşte, dar e una esenţială. De aceea mă îngrozeşte degradarea limbii (fenomen care nu se petrece numai cu limba română, se pare), nu în sine, ci pentru că ea este un semn al unei lumi în crepuscul. Limbajele artificiale, mediul on line, pseudo-comunicarea de pe reţelele fals numite de „socializare”, schimbă fundamental natura limbajului, deci a omului. Asistăm la o mutaţie nu numai semiotică, ci şi ontică. Mutaţie care nu înseamnă un plus de cunoaştere, de libertate, de fericire, de înţelepciune. Ci un minus de toate astea. Sunt pesimist? Mi-e teamă că numai lucid. Stăpâniţi, de asemeni, arta de a scrie editoriale. Este rubrica dumneavoastră din săptămânalul „Oglinda de Azi”. Cum vă alegeţi temele pe care le abordaţi? Vă inspiră realitatea? Publicistica „politică” (deşi, de o vreme şi aici am cam alunecat spre eseistică), e altceva, are alte reguli. Aici priza la realitate şi actualitate este obligatorie. Tema este, de obicei, o chestiune recentă. Asupra căreia încerc să ofer o viziune proprie, cât mai incomodă. Dar şi mai aproape de spiritul adevărului. Aici sunt mult mai atent la „cititorul” generic. Chiar când încerc încăpăţânat să-l calc pe bătăturile gândirii prin afirmaţii insolente, incomode. Doare, şi injuriile primite sunt o bună dovadă. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această activitate jurnalistică? O chestiune de igienă sufletească. Trebuie evacuate răul, urâtul pe care realitatea românească şi mondială ni le oferă din abundenţă. Mulţi mi-au spus că e pierdere

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

de timp, risipire inutilă de forţe. Să rămân la „chestiile serioase”. La un moment dat, renunţasem, pentru că este evident că o astfel de îndeletnicire reprezintă un apogeu al zădărniciei. Nimic nu se schimbă. Dar, tot semn de egoism, am simţit curând că mă sufoc. Trebuia să dau afară ceea ce simţeam şi gândeam despre o anume temă sau un anume eveniment. Aici nu-mi reprim un limbaj mai frust şi o exprimare mai puţin sofisticată. E vorba şi de îngrădirile de spaţiu, un exerciţiu stilistic util unui digresiv excedentar ca mine. Doar că această digresiune este constructivă, într-o lume care devine din ce în ce mai mult plină de promisiuni. Fie că este în vorbire, fie că este în scris, nu cumva este „chestia serioasă” pe care vor să o savureze consumatorii ideilor şi opiniilor dumneavoastră? Eu cred în „picătura chinezească”. Adică în răbdare şi mărturisire, chiar dacă efectele nu se văd imediat şi efortul este disproporţionat. Cred că fiecare dintre cei dotaţi cu harul greu al cuvântului este dator să-şi respecte talantul. Punct. Adică să mărturisească. Nu înseamnă că sunt deţinătorul vreunui adevăr social, politic, estetic, moral ş.a.m.d. Nu, doar că sunt dator să împărtăşesc lucrurile asupra cărora am gândit. Fi-vor ceilalţi sau nu de acord cu mine? Asta este secundar. Nu încerc să impun ceva, ci să apun. Un amurg al idolilor şi al ideilor. Sunt fascinat de apusuri. Ce fericire să trăim într-un apus! Timiditatea mea patologică s-a convertit de la o vreme în discursuri torenţiale care se pare că au ceva forţă de persuasiune. Încerc să nu abuzez, să nu cad în histrionism. Nu ştiu dacă reuşesc totdeauna… Sunteţi profesor la Colegiul I.L. Caragiale din Moreni. Vă mai surprind în mod plăcut elevii dumneavoastră? Îi mai regăsiţi pe cei de „ieri” în cei de „astăzi”? Sunt multe asemănări şi multe diferenţe. Asemănările mi se par mult mai interesante. Nevoile sufleteşti şi spirituale ale tinerilor nu

s-au schimbat esenţial, chiar dacă şi nouă şi lor ni se pare că da. Când le dai ceea ce au ei nevoie, înfloresc! Simplu, nu? Nu! E tare greu să-i scoţi din presiunea mediului, chiar şi pe cei mai inteligenţi. Azi ni se cere nouă, profesorilor, să ne adaptăm la valorile lor. Până nu cu multă vreme în urmă li se cerea elevilor să se adapteze la valorile maturilor. E o lungă discuţie aici, bucuria e când un tânăr îţi spune: m-am lovit de cutare problemă despre care ne vorbeaţi Dvs. şi căreia nu i-am dat atunci atenţie, ce bine ar fi fost dacă vă ascultam. Nu vreau să scriu nimic despre predarea literaturii în şcoală, care a ajuns o jalnică caricatură (lasă cacofonia acolo!). Dacă ştii să deschizi dialogul cu ei, tinerii te molipsesc cu tinereţea lor, uneori mi-e ruşine că-i „vampirizez”. Care ar fi explicaţia pentru pierderea apetitului dascălilor de a încerca să stăpânească un fel de comprehensiune ca sentiment autentic în relaţionarea cu elevul? Cred că sunt mai multe explicaţii… Odată că li se impune să devină un fel de roboţi, să fie nu umani, ci exacţi. Dar nu ni se întâmplă asta tuturor? Nu pierdem din zi în zi câte o parte din capacitatea noastră de a empatiza? Nu trăim într-o lume care idolatrizează reuşita individuală, egoismul, plăcerea hiperbolizată? Sigur, profesorul ar trebui prin statut să aibă în doze hiperbolice această capacitate de com-pasiune, de înţelegere. Adică să fie un înotător împotriva „cursului lumii”? Vi se pare posibil? Apoi, hai să ne întrebăm: elevii, părinţii, „sistemul”, empatizează în vreun fel cu profesorul? Aşa, măcar puţintel. Fără această reciprocitate miracolul învăţării nu se poate produce. Într-o scriere, indiferent de încadrarea sa ca gen, este important ce se spune sau cum se spune? În egală măsură, dacă-l respecţi pe Ce, dai maximă atenţie lui Cum. Se poate spune că lumea scriitorului este exprimată şi nu reprezentată? Cu siguranţă. Este reprezentarea lui şi, apoi, reprezentarea noastră despre

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

reprezentarea lui. Un şir nesfârşit de medieri. Dar toate aceste medieri se întrupează în limbaj. Limbajul nu este cuvânt, este trup. De aceea el exprimă. Pe unul dintre site-urile de socializare, le oferiţi prietenilor, în fiecare zi, „Doza de Cioran”? De ce recomandaţi această doză, de ce Cioran şi nu altcineva? Pentru că sunt „cioranofil” înrăit, pentru că Cioran este unul dintre cei mai vii scriitori ai vremii noastre, pentru că este foarte actual, pentru că scrie magnific într-o vreme în care limbile se siliconează, pentru că vorbeşte despre noi fără ifose, pentru că e disperat şi vital în acelaşi timp, pentru că a citit tot, pentru că a trăit într-un fel de călugărie laică, pentru că e liber în gândire până la insolenţă, pentru că se contrazice permanent, pentru că e bizar, pentru că e un mistic fără Dumnezeu, pentru că s-a îndrăgostit nebuneşte la bătrâneţe, pentru lapidaritate, pentru că a ştiut să nu devină „la modă”, pentru….. Cum vedeţi „îmbrăcată” scriitorimea din peisajul local? Eu nu cred în „localismul” scriitoricesc. Fermentul cultural local e altceva. Nimic nu mi se pare mai jenant, mai penibil decât „orgoliile” provinciale în artă, care e universală. Activităţile culturale da, ele ar trebui să aibă o amprentă locală, cu cât mai profundă, cu atât mai bine. Festivalul de teatru de la Sibiu sau de Jazz de la Gărâna sau de film Anonimul de la Sfântu Gheorghe sau de film istoric de la Râşnov arată cu „locul” se poate lega foarte bine de valoare. Rostul intelectualităţii locale este să fie un cât mai bun mediu de cultură. Mă oripilează poetaştrii de pe te miri unde care nu au loc de Cărtărescu şi îl pobrozesc pe unde apucă, sunt reviste locale care au rubrici permanente anti-Cărtărescu. E un exemplu de provincialism în sens nociv şi penibil. Câmpina are, din fericire, un imens potenţial şi o frumoasă tradiţie. Câte orăşele de dimensiunile ei au două reviste literare? Şi atâtea cărţi de valoare publicate anual. Şi atâţi artişti plastici. Din păcate, trăim într-un

context naţional anti-cultural. Care nu se poate să nu fie resimţit şi la nivel local. Finanţarea oricărui proiect cultural e o eternă problemă. Şi va fi, cred, din ce în ce mai acută. Ce regrete aveţi pe plan profesional? Te referi la profesiunea didactică sau la cea de scriitor? (pe care mă sfiesc să mi-o asum, de altfel). La a doua niciunul. Ce a fost, a fost! Ce va fi, va fi! La prima, multe, mari şi mai mărunte. Mai ales în ultimii ani, profesiunea didactică a devenit, prin birocratizare şi formalizare excesive, un fel de a mesteca noroi de cuvinte. Ce şanse ar trebui să primească un tânăr pasionat de scris, într-o societate care a abandonat cartea în favoarea mediului on-line? Un tânăr n-ar trebui să primească nicio altă şansă în afara unui mediu cultural normal. Mediul on line poate fi şi un excelent – şi foarte ieftin – difuzor de cultură şi de ştire culturală, nu depinde decât de noi, manipulatorii lui. Sigur, cred în cartea tradiţională, pot să glosez pe marginea frumuseţii şi importanţei scrisului de mână, dar aceste cuvinte le scriu direct la tastatură, fireşte. Nu sunt fariseu. Cred că tinerii – şi nu mă refer doar la cei până în 30 de ani să zicem, dar chiar şi la cei dintre 40 şi 50 de ani – sunt mult mai pregătiţi să se adapteze mediului on line. E o discuţie întreagă aici. Niciodată însă mediul on line nu va putea avea bogăţia senzorială a cărţii. Care e obiect. Feminin. Trebuie mângâiată, mirosită, privită cu dragoste. Litera, oglinda paginii, legătura comunică la fel ca textul. Problema este, mi se pare mie, că mediul on line a eliminat complet funcţia criticii literare. Aici oricine se proclamă scriitor genial numai după numărul de like-uri. Tinerii scriitori au însă nevoie de critica literară, fie ea obtuză, neînţelegătoare. Mediul on line le oferă iluzia că funcţia critică este un auxiliar dispensabil, se poate trăi foarte bine fără ea. Nu cred. Mai staţionăm puţin în această arie... Tot într-o stare de dispariţie se află şi ziarele, ca elemente brute, palpabile, în favoarea

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Christian CRĂCIUN

publicaţiilor on-line. De ce s-a instalat această grabă în evoluţia umană? De ce nu mai există plăcerea de a sta cu ziarul în mâini şi a sorbi dintr-o cafea fierbinte? E o chestiune de timp perceput eronat? Presa noastră scrisă a dispărut practic. Ceea ce mai există la chioşcuri sunt pseudoziare, foiţe care reprezintă interesele patronului, nu au nimic de-a face cu interesul public, dreptul cetăţeanului la informare, educaţia democratică. Cinste celor câţiva ziarişti care se mai străduiesc să păstreze onoarea meseriei! Cât despre televiziuni, începând cu cea „naţională”, ele sunt de-a dreptul focare de infecţie morală şi intelectuală. Nu avem a discuta despre ele din punct de vedere etic sau cultural. Nu ştiu dacă românii au avut vreodată – chiar în vremuri tihnite – ritualul matinal al lecturii ziarului. În anii 90 da, era un teribil furor de a citi sutele de publicaţii naţionale şi locale care apăreau. Acum, nu mai sunt băgate în seamă. Dan C. Mihăilescu şi Ciprian Măceşaru au scos o carte superbă despre arta de a nu te grăbi, de a trăi slow. Apropo, cu legato la întrebarea despre lectură: citirea cărţii este mai lentă decât cea pe display, şi asta este foarte bine pentru creier. E un fel de stretching pentru neuroni. În general, a nu te grăbi este azi un teribil exerciţiu de umanizare. De regăsire a umanităţii pierdute. Presa scrisă este semnul unei societăţi mature, cu un nivel ridicat de civism, „aşezate” pe valori ferme. Consumul excesiv de televiziune (la care suntem pe primele locuri) e semn de primitivism, vulgaritate, nivel cultural scăzut. Timpul nu e aliatul, ci duşmanul nostru. Apoi, e vorba şi de programul nostru cotidian. Mă doare sufletul când văd copilaşi de 6-7 ani, treziţi de la 6 dimineaţa pentru că la 7 jumătate încep şcoala. Noi nu avem tradiţia (şi asta se leagă şi de micul dejun sănătos şi de cafeluţa cu ziarul alături de care vorbeai) programului de muncă început la 9 dimineaţa. În 2002 aţi scris un eseu intitulat „Ce citesc scriitorii programului început la 9

dimineaţa?”. Ce citeşte scriitorul Christian Crăciun? De câţiva ani, mai puţină literatură propriu-zisă şi mai multă eseistică filosofică şi politică, teologie, istorie, filozofie…de astea… În cadrul multor evenimente culturale aţi vorbit despre operele colegilor de breaslă. Vă consideraţi a fi şi un critic literar? Nu în sensul cel mai strict al cuvântului. Sunt mai mult un hermeneut, nu insist pe judecata de valoare, nu fac panoramarea integrală a fenomenului literar sau a unui gen literar. Nu fac nici critică de întâmpinare, sunt un biet eseist impenitent. Despre ce vă doriţi cel mai mult să scrieţi şi nu aţi făcut-o până acum? Uite, adunând articolele pentru Lectio Incerta, am observat (lucru pe care mi l-a reproşat şi Dan C. Mihăilescu când a prezentat cartea în rubrica lui) cu uimire că nu am scris nimic despre un autor pe care îl admir enorm: Andrei Pleşu. Poate unde ader atât de fermecat la stilul lui, pesemne am dialogat interior atât de intens cu cărţile lui, încât am fost convins că am şi scris despre ele. În altă ordine de idei, râvnesc o carte despre Nichita, dar pentru asta îmi trebuie şi timp şi linişte…exact ce spuneam. Ce cuvinte vă plac cel mai mult? Oooo, asta nu m-a întrebat nimeni până acum! Îmi plac Cuvintele. Mai ales cele vechi. Să le pipăi, să le miros, să le gust, să le dibui sensurile, etimologiile, sonorităţile, să mă joc acrobatic speculând asupra lor. Îmi plac mai ales sintagmele fixe (am şi avut în tinereţe o rubrică într-o revistă de cultură în care mă jucam cu astfel de „molecule” lingvistice de gen: a te face luntre şi punte, a înţărca, a cădea pe gânduri, test şi ţest, în cerul gurii etc.). Mai acum o săptămână am scris ceva despre om de treabă. Dacă v-aţi putea îndeplini o dorinţă acum, care ar fi aceea? Să trăiesc ceea ce trăiesc acum, dar să am 40 de ani.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Andreea ŞTEFAN 47

memento

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU De dincolo, spre nemurire... - 7 ani de la moartea scriitorului Stelian Tăbăraş Încercăm astăzi să răsfoim filele timpului prinse între coperţile afumate a realităţii, în căutarea acelora mai apolinice şi pline de suflul viu al imaginaţiei fără de care ne încăpăţânăm să credem, sufletul ar fi o simplă ”vânare de vânt”, un fruct nepârguit, o păpuşă din cârpe învechite. Prin urmare, ne oprim asupra acelor clipe ţesute cu migală numai prin bunăvoinţa Celui Luminos şi când ”ne întâlnim” cu fermecătorul scriitor Stelian Tăbăraş pe nedrept susţin eu şi trebuie să fiţi de acord cu mine! - împins astăzi în plasele păienjenişului atât de nemilos al uitării. Şi zic: dacă Tăbăraşul nostru nu se grăbea să ajungă printre stele - în 24 septembrie 2009 - pe 20 noiembrie a.c. ar fi ciocnit cu noi, prietenii lui, sunt sigur, o cupă de şampanie fericit că ne vede atunci când limbile ceasului lui solar - când ştim cât era obsedat de timp - se odihneau o clipă în dreptul vârstei de 77 de ani. Fără îndoială că lucrul acesta l-ar fi făcut pe terasa mereu însorită şi aflată în proprietatea domniei sale din Sinaia, de pe strada Mihai Eminescu, nr. 6. O terasă în care florile din jardiniera din beton meşteşugită artistic de Stelian ca să delimiteze acest colţ de poveste de nemărginirea lumii, nu se sting niciodată. Ele se hrănesc din nemurirea sufletului atât de generos al scriitorului nostru chiar dacă el a plecat definitiv spre vârful cu dor. Şi de acolo mai departe... Născut în comuna Secăria, pe o vreme ca asta când se vor îngâna brumele între ele, pe 20 noiembrie 1939, parte din această copilărie şi-a petrecut-o în această localitate 48

prahoveană aşezată între munţii Baiului şi Valea Doftanei, unde «o pasăre mare, albă, scrisă pe ambele aripi, ordonat, de parcă era o carte deschisă, s-a tot rotit la început de august 1944 deasupra satului... Memoria mea, inaptă să înregistreze un vechi manuscris - aveam doar cinci ani şi eram, desigur, încă neştiutor de carte, a păstrat realiste acele semne negre de pe penajul alb. Am arătat-o cu degetul unei femei din vecini părinţii mei nu erau acasă şi ea a arătat-o alteia şi altora; astfel că se adunaseră mai mulţi în drum şi dădea fenomenului presupuse explicaţii. „O să fie şi aici război mare!” Peste o lună ne-am trezit într-adevăr cu puzderia Armatei Roşii trecând prin sat, intrând pe toate uliţele „rechiziţionând” vitele oamenilor.» Imaginea tatălui «„se desprinde tot din acele prime amintiri, de la vârsta când începe conştiinţa unui copil. M-am trezit că în plină noapte se aprinsese lampa şi mirosea puternic a carne prăjită în tigaie, cârnaţi uscaţi din pod, chiar mămăligă. Frustrat că nu sunt poftit şi eu la masă, mam ridicat şi am văzut, stând în picioare, un om voinic, aruncând, precum lampa, umbre mari pe tavan şi pereţi; îmbrăcat într-o pelerină ce mirosea a cauciuc, cu jambiere şi o căciulă de dorobanţ. Era tata, a cărei plecare la încorporare n-o memorasem... „Muntele vrăjit” care se află în osmoza oricărei copilării şi adolescenţe... a existat pentru mine cu adevărat, locuind la Sinaia, chiar pe Piscul Câinelui! În iulie 1950, părinţii mei... au avut curajul să încarce într-o căruţă tot avutul Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

unei familii, să lase satul de munte(tot mai sărăcăcios după război) şi să ia „calea codrului”. Adică, să preia o cabană devastată - cea de la Piscul Câinelui - şi să facă din ea una funcţională, integrată turismului, aşa cum era el în acele timpuri... De acolo, de la cabană, coboram la şcoala din oraş; acolo am învăţat de-a fir a păr muntele, cu legende şi spaime, cu miriade de plante şi flori, cu fructe de pădure şi diferiţi bureţi comestibili, cu sporturi de iarnă. În acel interval am avut propriile mele întâmplări(şi întâlniri) cu animalele pădurii: vulpi, lupi, cerbi, mistreţi, urşi. În arborii înalţi construiam „bordeie”, altceva decât locuinţele lacustre. Acel „munte vrăjit” a fost scena şi scenografia primelor încercări literare, acolo mi-am imaginat eminescian viitoarele iubiri „Vino-n codru, la izvoare!”» avea să ne mărturisească fermecătorul nostru scriitor în volumul postum de amintiri intitulat „Zile de retrăit”, apărut la Editura, Paralela 45, 2009.

anul 2000 şi până a trecut la cele veşnice a fost redactor asociat pentru proză la revista „Luceafărul”. * * * Despre opera sa s-au pronunţat o seamă de voci critice de autoritate profesională. De la Marian Popa la N. Carandino, de la Petru Poantă la Ion Simuş, de la Barbu Cioculescu la Georgeta Drăghici şi Dinu Flămând, de la Irina Petraş la Bogdan Alexandru Stoenescu etc. Bunăoară, iată ce zice N. Carandino cu privire la opera literară a lui Stelian Tăbăraş: „Totul are sens, totul are semnificaţie în proza lui Stelian Tăbăraş, în care ideile nu sunt ostentative, în care detaliile nu sunt niciodată mărunte, în care densitatea de viaţă este excepţională”. Ori, Petru Poantă: „Stelian Tăbăraş este fermecător, nu experimental; povesteşte nu stupefiază... Dacă adăugăm laminarea răbdătoare a frazei până la starea de vibraţie, avem imaginea unei proze concentrate şi originale, precum şi a unui prozator de vocaţie.”

* * * A absolvit liceul „George Enescu” din Sinaia, iar în anul 1966 Facultatea de Filologie din Bucureşti. În 1959 a întemeiat împreună cu scriitorul Radu Ghica Moise, Cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia care dăinuie şi astăzi iată, după o jumătate de secol, cu „opinteli”, însă după dispariţia lui Stelian Tăbăraş şi a domnului Nicolae-Paul Mihail - „monştri sacri” ai acestor întâlniri de creaţie. A lucrat, după cum se ştie, la Radio şi TVR, realizând filme documentare de etnografie. A organizat, câţiva ani la rând, studioul de Poezie al Radiodifuziunii. A publicat romanele „Zilele cele scurte”(1981), „Cumpenele”(1984), „Filmare la două aparate”( 1988), „Loc deschis”(2004), volumele de nuvele: „Atelierul de tatuaje”( 2002), „O să ne mai vedem”(2006), „Weekend pe continent”(2008), memorii:„Zilele de retrăit”(2009). A predat limba română în Austria şi Danemarca. Din Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

* * * Şi veţi rămâne înmărmuriţi dacă la toate acestea mai menţionăm şi faptul că Stelian Tăbăraş a inventat după nopţi îndelungi de nesomn o instalaţie unică de convertire a energiei eoliene, brevetată de OSIM şi trimisă încă în 18 state printre care Danemarca şi Canada. Rodul acestei invenţii poţi să-l pui în deşert, pe iahturi, la cabane, în Deltă şi comunităţi izolate şi „uite, Vasile, pe colina din faţa casei tale, o laşi în bătaia vântului, te duci înăuntru, apeşi un comutator şi becul se aprinde.” Nu-i aşa că aici iar Dumnezeu a dat mâna cu Stelian? Îmi permit să mai adaug faptul că era un om de suflet mare şi cultiva prietenia în înţelesul înalt al sentimentului. Dădea impresia, dar şi certitudinea că atunci când se aşeza să facă un lucru(de la scris până la faptele cotidiene) „le ridica” cu robusteţe şi 49

Vasile Ioan CIUTACU

trăinicie. Şi pentru „a întregi” personalitatea regretatului scriitor Stelian Tăbăraş , cum spuneam şi alte dăţi, trebuie, după mine, să-i scoatem din ceara memoriei momentele când cobora( şi-o făcea des!) din „turnul de fildeş”ca să bată şi să i se deschidă porţile cetăţii. Şi proceda firesc, în felul lui, bine aşezat pe treptele timpului, purtând visele-i atât de frumoase spre împlinire, în realitate. Spre a mai fi salvată societatea în care trăim bucurându-ne de o prăjitură dar şi de acea fericire tainică a vieţii care ne aduce în poziţia să o simţim cum ne cutremură fiinţa şi pe care o numim dragoste ce ne ţine calea din atâtea şi atâtea oglinzi. * * * Ajunşi aici, fie-mi permis să-l evoc pe Tăbăraşul nostru nemuritor în două ipostaze definitorii, cred, în ceea ce afirmăm mai sus. Una ar fi că a fost veriga principală în înfiinţarea Asociaţiei Culturale „Lespezi 2004” ce-şi are sediul la Comarnic. Nu pot fi uitate, sper, întâlnirile noastre de la Schitul Lespezi cu oameni de cultură, cu manifestări ale tineretului în toată splendoarea lor, cu istorici etc. Bine ar fi, gândesc eu, să reluăm acele întâlniri „la vârf”, mai ales că acum nu mai este la „cârma” oraşului Comarnic un primar care să nu vadă cu ochi buni tot ceea ce s-ar putea întâmpla cultural acolo. În al doilea rând, nu îi era indiferent ceea ce se întâmpla în cetate şi de nenumărate ori lua atitudine în presă prin „Nocturne” rubrică din revista „Luceafărul” faţă de unele nelegiuiri ce se întâmplau în teritoriu. N-am cum să-i mulţumesc că în bătălia mea pe viaţă şi pe moarte, dusă pentru adevăr şi corectitudine, cu un primar care era şeful meu, m-a sprijinit necondiţionat venind cu umărul puternic al domniei sale lângă al meu. Astfel, în „Luceafărul” nr. 7/22.02.2006, la cronica „Nocturne” a publicat „Îngerul din coteţ”, pe care vi-l supunem din nou atenţiei: «Aflu tot mai des 50

Stelian Tăbăraş pe terasa însorită a casei sale, vara anului 2002. („din teritoriu”) despre adevărate ostracizări, „zi de zi, ceas de ceas, şi în proporţie de masă” ale unor scriitori, mai cu seamă poeţi, din partea unor satrapi locali, fie ei „aleşii neamului”, fie şefi de carton, din locuri unde nu se întâmplă nimic. Este mai întâi vorba de orgoliul prostesc („Îi arăt eu scriitor!”), este vorba despre neînregimentarea scriitorului respectiv în găştile locale întocmite nu întotdeauna înlăuntrul legilor, despre firea interiorizată care, exersată în decursul anilor, va fi dus la propria-i „mutaţie”, şi nu în ultimul rând la hipersensibilitatea artistului în faţa obtuzităţii generalizate, a prostiei. Îmi e la îndemână exemplul unei reacţii de-a dreptul nocive a unui şef care – auzind despre noua carte a subalternului său, şi despre succesul ei cel puţin local, l-a chemat de urgenţă pe Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Vasile Ioan CIUTACU

Vasile Ioan CIUTACU ingenuu. Panait Istrati nu şi-a putut niciodată explica tentaţia copiilor de mahala de a-l tăvăli prin noroi pe elevul îmbrăcat în alb – cu ce sacrificii! – pe când acesta mergea spre serbarea de sfârşit de an unde era premiant cu coroniţă. Pe vremuri, colecţionând personaje pentru eventuale scrieri, mă atrăgea partea de absurd şi de grotesc a scalei. Aveam înşiraţi ca mărgelele pe aţă indivizi „grei” ce transpirau în faţa colii de hârtie fie şi nevoiţi să „compună o cerere”. Apelau apoi la scriitorul local. Tot el, scriitorul, era pus să alcătuiască niscai compuneri pentru odraslele din şcoală, ei (ele) având alte priorităţi şi … înclinaţii. De la vorba „Şi eu aş fi scris dacă aş fi avut timp ca el!” sau „Cum o să fie un talent deosebit? Doar mi-a fost coleg!” şi până la întâmplarea povestită de Gabriel Garcia Màrquez cu îngerul capturat de ţărani şi închis în coteţul găinilor – de vreme ce tot are pene – nu e decât un pas.»

Stelian Tăbăraş citind din propria operă la „pagoda” cenaclului „Lucian Blaga”, vara anului 2003. autor: „Când scrii, omule, că eu n-am vreme nici de …?”, „Noaptea, domnule!”. Atunci şeful l-a chemat pe directorul de la personal: „Pe dumnealui îl pui numai în tură de noapte!” Desigur, pe de altă parte, scriitorii n-ar fi tocmai cei mai „aliniaţi” subalterni. Probabil că Bacovia n-a fost chiar un model de slujbaş. Eminescu a fost unul dificil (Blaga şi Eliade au făcut însă faţă strălucit şi când nu s-au aflat pe cea mai de sus treaptă a ierarhiei, deci nu se poate absolutiza). Dar astăzi primarii se laudă că au funcţii în „oraşul lui Bacovia” în loc de „Bacău” sau „în Botoşanii lui Eminescu” în loc de Nordul Bucovinei. (Chiar, cum se vor fi numit primarii de pe acolo pe vremea trecerii pe Pământ a celor doi poeţi?). Mai sunt şi motive de gelozie, coroborate cu tentaţia maculării celui Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

* * * Şi uite aşa, domnule fost primar, băftos cum sunteţi, aţi reuţit să intraţi definitiv în literatură, ca personaj pe măsura „ambiţiilor” dumneavoastră. Şi pentru că drumurile se îngroapă, te rog, Steliane, să mă primeşti în raiul tău, având grijă ca pe masă să ai neapărat un pepene galben, tăiat pe din două, curăţat de seminţe, dar la care să adaugi afine culese de pe Fundăţica de către ţiganca aia, cu obrajii din rododendroni. Ştii ce mult ne plăcea să mâncăm pe terasa ta solară! Eu o să-ţi aduc din Poiana Oprinei ramuri de salcie abia înverzită şi un puiet de corn, ca să avem flori când ne vom duce, mai târziu, primăvara, să batem în poarta Alunei... (Va urma)

vara prahoveană

maraton

13 august 2016 La Cazinoul Sinaia, AMIAZĂ POETISSIMĂ Sâmbătă, 13 august 2016, pentru al cincilea an consecutiv, Societatea Scriitorilor Prahoveni a organizat Maratonul Poeziei – ediţia de Vară – în sala publică din aripa dreaptă a Cazinoului din Sinaia. Melciada A devenit tradiţie înghesuiala limuzinelor care pornesc, sâmbăta, în sus, spre Bucegi, pe asfaltul DN1, de la Câmpina până la Sinaia şi Predeal! Într-un veritabil „fluviu” automobilistic ne-am aflat sâmbătă, 13 gustar, 5 persoane, plecând la 10 fără ¼ din Floreşti, să ajungem la Cazinoul sinăian cu cinci minute înainte de ora 12! „Coada” imensului şir era în Breaza, pe când „capătul”, gâtuit în centrul Comarnicului, se rărea de-aici – unde poliţiştii de serviciu, controlând traficul în sus şi-n jos, grăbeau, totuşi, ritmul veritabilei „melciade” – „dăruită”, de un sfert de

veac, într-o devastatoare minciunăraie, de guvernanţi, (şi) în privinţa autostrăzii Comarnic-Predeal. Din 5 în 5 metri să frânezi, apoi să ambalezi motorul, căpiezi pur şi simplu; riştă să fii lovit din spate şi să loveşti tu, pe cel din faţa maşinii tale – tot aşa, două ore – ore în care, într-o ţară condusă de patrioţi şi nu de lichele, parcurgi 250-300 de kilometri! „Arbore” de cuvinte Maratonul de Poezie. pus la cale de preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni, poetul Florin Dochia, ajutat de poetul Codruţ Radi, a strâns, preţ de 4 ceasuri, 75 de nume „adunate pe-o carte” – spusă în rime, de Tudor Arghezi, poeţi şi poetese din Ploieşti, Braşov, Câmpina, Floreşti, Sinaia şi Comarnic, mulţi dintre aceşti cunoscuţi prin intermediul revistelor de cultură şi ale USR. Notorietatea îi recomandă sine qua non: Ştefan Alexandru Saşa, Ana Hâncu,

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

maraton

Maria Dobrescu, Valentin Irimia, Cezara Răducu, Dan Minoiu, Coca Popescu, Mircea Teculescu, Ştefania Nedelcu Ene şi Vasile Ciutacu. Timp de trei ore, protagoniştii Maratonului Poeziei au ridicat un rezonant „Arbore” al simţămintelor şi convingerilor spirituale, graţie metaforelor cu care şi-au ţesut scrierile.

iar într-alta, colecţia de Pictură, Grafică şi Sculptură donată Sinaiei, de prof. Maria şi Augustin Costinescu. Preferinţe Majoritatea invitaţilor au citit din propriile scrieri, poeme de construcţie erotică şi filozofică. Dacă Florin Dochia a reprodus versuri din „Orb pe mare”, cu puterea miilor de ani-ecou în univers, Cezara Răducu sau Vasile Ciutacu au sublimat trăiri incomensurabile, în nuanţele iubirii reverberatorii ca esenţă a femeii sau a binomului el-ea. Elegiacă, Maria Dobrescu a lăsat sensurile să prefacă realităţile pământeşti în aspiraţii paradisiace, iar Mircea Teculescu, aparent auster în prozodia lui, să dispună de libertatea calculată a imaginaţiei, „traducând” cotidianul în empatice stări poeticeşti. Melancolic-revoltată, Ana Hâncu a glosat pe asprimile lumii oprimate de propriile metehne, în contrast cu valenţele îmbunabile ale dragostei. Valentin Irimia a tonalizat iubirea care zideşte, structural, Omul – între Dumnezeu şi Femeie. Concomitent cu el – tenoral în „La boeme”, de Charles Aznavour, poetul Dan Minoiu a susţinut un scurt recital cu vocea lui, de fan al lui Jaques Brell şi Yves Montand.

Ambianţa Salonul „Ferdinand” – un spaţiu amplu, rezervat reuniunilor ştiinţifice, muzicale, literare şi plastice, a găzduit cu generozitate Maratonul poetic, pereţii devenind simezele expoziţiei de pictură a artistului plastic basarabean Vitalie Butescu. O galerie de-a dreptul, cu tablou lângă tablou, o uimitoare „personală” a acestui magician al culorilor, născut pe 3 octombrie 1972, absolvenat al Colegiului de Arte Plastice „Antonie Plămădeală” din Chişinău, în 1990, şi al Academiei de Arte „Ion Andreescu” din Cluj, în 1997. Peisagist prin excelenţă, Vitalie Butescu semnează, în sala „Ferdinand” a Cazinoului din Sinaia, câteva capodopere ale arhitecturii din România, în variante fără egal; numai Castelul Peleş” este pictat în 7 pânze, în anotimpuri şi momente ale zilei dintre cele mai expresive şi mai impresionante. Urmează palatul Mogoşoaia – în 4 pânze, diverse palate şi castele feudale, Cula de la Mălădreşti, numeroase portrete de adolescneţi, nuduri şi compoziţii apte să mascheze stâlpii de rezistenţă ai salonului. În sala Oglinzilor era un Târg de Carte şi de Muzică, Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

maraton

Am voit să citesc din poezia lui Mihai Eminescu, şi anume, „S’a dus amorul”, din volumul „POESII de MIHAIL EMINESCU”, singurul apărut în timpul viţeii marelui nostru poet, fără ca el să ştie, fiind plecat la Viena, de Titu Maiorescu, la „Editura librăriei SOCECU & Comp – BUCUREŞTI 1884”. Ediţie princeps, ea poartă pe pagina de gardă, deasupra siglei „LA MERIDIANA Casa Editrice PALERMO”, precizarea: „prima ediţie îngrijită de Titu Maiorescu republicată în FACSIMIL de ASOCIAŢIA CULTURALĂ INTERNAŢIONALĂ A ETNIEI ROMÂNE la centenarul trecerii în eternitate a LUCEAFĂRULUI poeziei româneşti. VIENA 1989”. Am adăugat lectura poemelor „Apa căzută din apă” şi „Un balerin a apărut”. din volumul

„Zăpadă noaptea” de Ion Stratan, seria „Patrimoniu Prahovean 2000” îngrijită de Romeo Hanganu şi Octavian Onea.

Serghie BUCUR „Ziua Limbii Române” şi

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

vara prahoveană

20 august 2016 Dublă sărbătoare la Câmpina „100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial” Ziua Limbii Române se sărbătoreşte la 31 august, la aceeaşi dată cu o sărbătoare similară, celebrată din 1990 în Republica Moldova şi intitulată „Limba Noastră”. La Câmpina, însă, armonioasa limbă română a fost sărbătorită cu câteva zile mai înainte, în cadrul unei manifestări care a inclus şi marcarea a 100 de ani de la intrea României în Primul Război Mondial, dar şi premierea câştigătorilor ediţiei a VII-a a Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza”. Organizatorii acţiunii au fost: Consiliul Local Câmpina, Primăria Câmpina, Casa Municipala de Cultura „Geo Bogza”, Societatea Scriitorilor Prahoveni şi Asociaţia „Cultul Eroilor” Câmpina. Evenimentele au avut loc sâmbătă, 20 august, începând cu ora 11.00, în Sala „Constantin Radu” din incinta Casei de Cultură. Şi la această ediţie participarea a fost numeroasă, fiind prezenţi zeci de creatori şi iubitori de literatură, cărora li s-au Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

maraton alăturat câţiva reprezentanţi ai Consiliului Local: Florin Severius Frăţilă, Adrian Dochia, Andrei Duran (membri în Comsia de Cultură) şi Marian Dulă (preşedintele Asociaţiei „Cultul Eroilor”).

„100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial” În cadrul acestui simpozion istoric a fost lansat volumul de folcloristică „Tinereţea, cătănia, războiul. Pagini din istoria neamului”, semnat de regretatul om de cultură Gherasim Rusu Togan. Momentul a fost susţinut de col. (r) Marian Dulă şi completat de conferinţa istoricului Alin Ciupală, care a vorbit despre „Contribuţia câmpinenilor la efortul de război şi jertfele lor pe fronturi întru apărarea patriei”. De asemenea, a fost prezentată o expoziţie de decoraţii şi însemne militare aparţinând târgovişteanului Mihai Tinel. „În vara aceasta se împlinesc 100 de ani de la intrarea României în Războiul de Întregire Naţională. Câmpina a dat un număr mare de jertfe, atât pe frontul de pe valea superioara a Prahovei, cât şi pe cel din Moldova. Dintre aceştia, pentru 242 de eroi identitatea este cunoscută, iar 211 sunt neidentificaţi. În Câmpina se găsesc câteva monumente comemorative de război închinate eroilor din Primul Război 55

maraton Mondial: Troiţa din cartierul Slobozia, Parcela de Onoare a Eroilor Evrei şi Monumentul Războiului de Întregire Naţională (statuia militarului în ţinuta de campanie). Tinerii câmpineni, dar şi vârstnicii, au cinstit memoria înaintasilor noştri, care şi-au dat viaţa pe câmpurile de bătălie, atât de Ziua Eroilor, cât şi cu alte prilejuri. Astfel, înainte de acţiunea de la Casa de Cultură, un grup numeros de membri ai Asociaţiei „Cultul Eroilor” a depus o coroană de flori la monumentul Mareşalului Alexandru Averescu aflat la Poiana Câmpina. Mareşalul a avut o mare contribuţie la câştigarea unor bătălii importante în vara anului 1917” - a declarat col. (r) Marian Dulă.

maraton

Ziua Limbii Române În prima parte a evenimentului au fost premiaţi câştigătorii Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza”, care are deja o tradiţie în lumea literară şi care a adunat concurenţi din numeroase zone ale ţării: Suceava, Vaslui, Galaţi, Târgovişte, Ploieşti, Bucureşti, Braşov, Bălan (Harghita), Alba Iulia, Vălenii de Munte, Brazi şi Cornu (Prahova), Pucioasa (Dâmboviţa), Cimişlia (Republica Moldova). În urma evaluării lucrărilor admise în concurs, juriul a stabilit acordarea următoarelor premii: Marele premiu şi trofeul „Geo

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

maraton

Bogza” – Pîrghie Cosmin – Vicovu de Jos (Suceava); Premiul I – Beldeanu Diana Andreea - Suceava; Premiul II - Stan Roxana Elena – Pucioasa (Dâmboviţa); Premiul III – Calancia Raluca Cosmina – Suceava; Premiul III – Drăgan Cornelius Vaslui; Premiul „Julia Hasdeu” şi al publicaţiei „Revista Noua” – Neguţu Gheorghe Marian - Ploieşti; Premiul „Al. Tudor-Miu” şi al Bibliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati” - Stan Andrada - Târgovişte; Premiul „Gherasim Rusu Togan” şi al revistei „Urmuz” – Tudorie Ioana Andrada (Bucureşti). În cea de-a doua parte a manifestării, cuvintele, rimele, versurile au fost, timp de aproape patru ore, cele care au făcut deliciul publicului la ceea ce s-a numit Maratonul Poeziei. Poeţi din Breaza, Bucureşti, Câmpina, Comarnic, Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

maraton Floreşti, Galaţi, Ploieşti, Râmnicu Sărat, Sinaia, Târgovişte, Vaslui, invitaţi ai Societăţii Scriitorilor Prahoveni, au citit şi recitat, rând pe rând, spre încântarea celor prezenţi. În marea lor majoritate, poeţii au fost recompensaţi cu câte o diplomă de „Poet Maratonist” înmânată de către scriitorul Florin Dochia, preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni, asociaţie culturală cu sediul în Câmpina. În calitatea sa de organizator şi moderator, Florin Dochia ne-a declarat: „Poezia este o sărbătoarea a limbii române, astfel că seria de recitaluri ale poeţilor prezenţi este cum nu se poate mai potrivită într-o astfel de zi. Mă bucur că prietenii mei din atâtea localităţi ale patriei au venit la Câmpina. Felicit Comisia de Cultură a Consiliului Local, Primăria, Casa Municipală de Cultură şi Biblioteca Municipală pentru implicarea în organizarea acestei întâlniri faste. De asemenea, felicit câştigătorii premiilor concursului de literatură „Geo Bogza”, o manifestare care, împreună cu publicaţia literară «Revista Nouă», păstrează, încă, oraşul Câmpina pe harta centrelor culturale semnificative din România. Societatea Scriitorilor Prahoveni, al cărui membru activ sunt, va acorda întotdeauna tot sprijinul unor astfel de iniţiative lăudabile.”

Andreea ŞTEFAN 57

poezie

Cosmin PÂRGHIE

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 numai un poem poate să surprindă atomul Marele premiu clipei cum numai un poem poate să-i plângă şi Trofeul «Geo Bogza» întruna ca o persoană dragă Cosmin PÂRGHIE şi să le ude mormintele proaspete Colectiv da, în viaţă sunt acele câteva minute sau poate secunde în care frica porneşte brutal speranţa şi speranţa începe să urle în gâturile noastre ca o drujbă ruginită până crapă. mă gândesc la toţi cei care au murit acolo la colectiv fiecare a sperat gălăgios măcar o clipă că viaţa o să-i mai dea o şansă 64 de „strigăte de durere înfipte în pereţi în chip de rugăciune” da. şi fiecare a sperat... poftim sunt oameni care au scăpat din ceva şi mai rău de ce noi n-am scăpa din asta? o întrebare pe care şi-a pus-o fiecare de acolo ştiu sigur asta o întrebare cât o inimă trăsnită de mii de ori de un cer care avortează milioane şi milioane de trăsnete o întrebare cât o rugăciune simplă spusă de un copil cu glas bisericesc da. de un copil care crede atât de tare în dumnezeu chiar crede o întrebare - cuminecătura blestemată a vieţii dar viaţa câteodată nici nu ştii cât de iute se travesteşte în moarte o trecere de o fracţiune şi iată 58

da. să le ude până la întristare şi durere. * ştii ei nu vor un poem plângăreţ ei nu vor un poem care să repete realitatea aşa cum a repetat corbul lui poe cuvântul nevermore ei vor un poem după chipul şi asemănarea lor un poem vesel de pildă care să râdă cu ei care să povestească vrute şi nevrute da. să povestească atâtea lucruri încă nespuse şi să facă atâtea lucruri încă nefăcute ca în familie o mare mare familie fericită

şi ăsta stil de viată... dimineaţa când mă trezesc îmi imaginez pe bune cum ar fi să ţin o ceaşcă de cafea în mână cum ar fi să privesc de sus oraşul privirea mea să o asmut peste întreg bucureştiul ca un foc de artificii da. să o asmut de acolo de pe balcon de la ultimul etaj aşa cum pot de pildă să fac asta în poezie. cum ar fi ca soarele să mă găsească simplu ca bună ziua să intre pe geamuri şi nu cum s-a obişnuit ca un maţ tras de el prin gura de la canal da. ca un maţ care-i aproape cât un fir de păianjen atât de subţire e Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Cosmin PÂRGHIE

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 că din neatenţie poţi una două să-ţi treci gâtul prin el * ştii aici îţi aduci aminte că trăieşti că eşti om si nu şobolan cu toate că la masă mănânci şi tu şi şleahta de şobolani prieteni vrei nu vrei că există viaţă de oraş care se scurge odată cu ploile şi te spală pe cap când afară nu-i mai mult de câteva grade şi atunci dai câţiva dumnezei bărbătoşi spui cu alte cuvinte rugăciunea celor vii şi singurul fen care te mai usucă sunt nervii tăi soimăniţi * dar să vezi câteodată asta seara înainte de culcare şarpele nepăsării (pentru că el există aşa cum există şarpele monetar în poezia lui nicolae prelipceanu. da asta-i altă poveste.) da. şarpele nepăsării mă îndeamnă să muşc din mărul nepăsării să muşc fără oprire să muşc zdravăn ca dintr-o plăcintă făcută de mama lotofagă din frunze de lotus culese din epopeea lui homer şi să mă piş într-însa gândire filozofică într-însa căutare existenţială (sau cum o mai fi chemând-o) să uit aşa să uit că sunt orfan că n-am casă n-am masă că sunt poet şi poezia asta mă îmbolnăveşte pur şi simplu mă îmbolnăveşte aducândumi mereu aminte că-s orfan şi să mă piş într-însa că nu îmi face decât rău da eu fac anapoda Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

mă piş pe capul şarpelui nepăsării şi pe mărul nepăsării şi muşc fără oprire muşc zdravăn din mine. câteodată recunosc mai muscă asa de zdavăn câte un şobolan ajuns în pragul disperării. dar în general sunt un psiholog bun şi ştiu cum să lucrez cu orfanii. sunt conştient că în felul ăsta mă distrug (şansele-s toate de partea mea) şi totuşi nu mă opresc. poezia m-a învăţat asta să nu mă opresc să fiu un john rambo aşa sub 50 de kile dat dracului să îmi aduc aminte că-s orfan şi să nu îmi fie ruşine să fiu eu în carne şi oase nu în carnea şi oasele lumii aceleia psihedelico-depresive da. să fiu ca acea apă care-ţi spală picioarele lină şi-atât de limpede încât uiţi că ea are o viată si viata ei deseori e un coşmar pe viu * ştii (acum că am ceva experienţă) îmi dau seama că stilul ăsta de viaţă face parte din mine aşa cum face parte iubirea sau cum face parte ura şi nu pot să schimb cu nimic aşa cum cel care s-a imaginat icar şi s-a prăbuşit dracului de pe marginea prăpastiei în intestinele mării crezând ca va da piept cu fericirea şi nu cu stâncile nu poate să schimbe cu nimic destinul poate doar să-l blagoslovească în acele câteva secunde rămase sau poate să şi-l asume până la capăt

poezie

Silvia BELDEANU

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 ar fi frumos să ne tragem de păr Premiul I de mâine n-am mai trăi într-un oraş pe moarte Silvia BELDEANU monadă (sylvia)

e decembrie intrăm brusc în iarnă downtown buddha

când tu, lady lazarus, ne atingeai cu degete lungi şi incomplete fericirea era o crăpătură într-un perete gros ne uităm prin ea ca printr-o gaură de cheie strâmtă încovoiată rânjim ca mâţele din kilkenny trupul devine inert dincolo nu e nimic doar capul tău alb scâncind ich ich ich

ø (morgana) un timp moale curge descompus ca în persistence of memory dintr-o primăvară se face vară se face toamnă târzie un singur psyche pierdut ra toarnă în părul ei grâu & alte cereale aterizează extratereştri se evaporă iubiri proaspete cu mâinile astea ne facem trecutul vara ne cere înapoi creştem ca viţa de vie între stânci sau pe mare pădurile se scurtcircuitează din nou în cluj ultimul foc febră de oameni pe care-i vezi doar o dată culegi flori să le pui la presat asculţi vara cum îşi scutură nevrozele la sfârşit devii om 60

în zilele când nu mă suport îmi desenez un gândac pe frunte mi-aduc aminte că samsa a murit de bunăvoie în zile ca astea n-ai alte opţiuni decât s-asculţi eddie vedder şi să mergi târâş vecinul meu budist doarme o dată pe săptămână şi neagă aparenţele mi-a spus că cearcănele nu contează n-a mai plouat de două luni iar blocurile sufocă de obicei în serile de miercuri intrăm în oblivion circulaţia periferică proastă ne strică socoteala când pretinzi că amorţeala asta va duce undeva părul ars se rostogoleşte ca-n filmele texane pe care le urăsc triunghiuri asimetrice & oase goale acum căutăm cenuşa în alţi oameni în nopţile când nu mă suport îmi desenez un gândac pe frunte vecinul meu e treaz îmi întinde ce rămâne bucăţi de plastic & mutrele noastre

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

poezie

Roxana Elena STAN

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 să depună ouă în urechea mea dreaptă. Premiul II să-mi facă o coroniţă de furnici. să-mi crească un trandafir japonez în mijlocul Roxana Elena STAN frica ta ca ochiul unui peşte sălbatic frica ta ca ochiul unui peşte sălbatic îşi are propriul dumnezeu. seara, nebunii se roagă prin şanţuri la marginea cimitirelor îşi aruncă boarfele înjură nu există dumnezeu în limba lor fără cuvinte (nu) se/mă înţeleg cred în femei cu sâni rotunzi ca pâinile pe vatră cum şi eu cred în frica ta ca într-o icoană făcătoare de minuni un mort pe care îl îngropi şi îl dezgropi la capătul patului îmi aştept seară de seară pedeapsa. de fiecare dată când te strig şi nu-mi răspunzi din icoană se desprinde câte-o bucată de sticlă.

ofrandă păianjenilor lustra din camera mea e de câteva zile obiectul celor mai aspre temeri. privesc păianjenul cu picioare lungi ca nişte spaghete înfăşurându-se în jurul becului. frica creşte direct proporţional cu gândul că ar putea să-mi cadă oricând pe faţă. să-şi ţeasă pânzele ca nişte fire de război cu motive florale pe pleoapele mele. Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

frunţi şi toate leucocitele şi trombocitele să i se supună. visez să mă reîncarnez într-un păianjen. să-mi fac adăpost în lustra ta. să te privesc seară de seară cum dormi.

pentru cine bat clopotele... luca de o săptămână privim cum biserica se dărâmă puţin câte puţin tu n-ai fost luca atunci când mama ne-a hrănit cu vin şi pâine tu nu vii niciodată luca seară de seară când ne rugăm în toate limbile pământului biserica se dărâmă zicem tatăl nostru invers puţin câte puţin noi trecem şi ne uităm miraţi — cu flori la cimitir — luca de ce biserica se dărâmă puţin câte puţin bat clopotele luca pentru cine

reclamele luminoase mă deprimă 2003 şi noi în maşina ta cea veche o solenza gri privim cerul prin parbriz drumul ne înşfacă ne mănâncă trei sferturi din viaţă cd-urile cu beatles stângăcia cu care ne prefacem că suntem soţ şi soţie venele proeminente barba ta crescând ca grâul de sf. andrei străzi de lungimea unor reclame luminoase unde fiecare rană cusută e un păcat nedescoperit încă

poezie

Raluca Cosmina CALANCIA

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 secundele pot determina paralizie Premiul III singurătatea alergătorului de cursă lungă a Raluca Cosmina CALANCIA celui care trăieşte şi moare fără să fie În somn... dacă în jurul meu s-ar forma un gol, abisul absolut în care nici oamenii, nici alte fiinţe nu şi-ar mai găsi locul aş înţelege atunci că pustiul meu a cuprins toată lumea şi a devorat-o falie cu falie scoarţă cu scoarţă crustă după crustă şi iubirea pe care mi-ai refuzat-o nu ar mai conta m-aş stinge atunci ca toţi ceilalţi anonimi mai mari sau mai mici nici nu mai contează pielea mea nu ar mai simţi nici mângâieri şi nici vântul gustul nu ar mai fi gust ci doar părerea unei existenţe pierdute moartea mea nu ar conta cum de fapt nici o moarte nu contează cu adevărat mă întreb dacă au existat şi ceasuri bune

Trafic momentul aprins al zilei când pe străzi eşti prins într-un trafic infernal, lumea se mişcă în jurul tău frenetic oameni cu aceeaşi faţă, cu haine strânse în jurul corpului viaţa aşternută pe file de hârtie, 62

întrebat de ce totulpoatefifrumos, îşi spunea totulvafibine îi spuneau ceilalţi şi timpul nerăbdător şi toată zbaterea aceasta inutilă care te face tot mai singur

stare brusc răsuflarea prăfuită a zilei dogoritoare amiază şi peste toate după colţ fericirea

visele unei fete cuminţi când visează, oamenii încetează să mai fie reali miezul lor cald pluteşte asemenea unei bile vâscoase când visează, oamenii încetează să mai fie trişti visele lor alungă angoasa greoaie a fiecărei seri când visează oamenii încetează să mai fie materiali singurătatea dispare şi pot iubi, pot spera, pot respira liberi. Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

poezie

Cornelius DRĂGAN

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 doamnă chiar şic/ avea broşa -n pieptul ei Premiul III mare/ de târfă ţaristă/ păru l-culoarea spicului de grâu dat în pârg/ împletit Cornelius DRĂGAN Ieri când mă grăbeam să ajung în staţie am văzut-o pe ea cărând ghiozdanul în colţuri Ea nu era mai mare decât un pumn de orez şi nu avea coaste - în schimb avea aripi când mă grăbeam aşa voiajor Ea s-a izbit de mine şi mi-a cerut să o iert sunt o minoră şi te supun păcatului sunt dulce coaptă şi te urmez oriunde ieri, ea îmi crea puseu de sânge linia copsei ei mă urmărea ca un câine flămând negru întrupat la doişpe' fix mi-a stat inima ea mă vrăjea în ureche

Ludmila „Şi făcusem dragoste fără dragoste.” (Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste) Ludmila era o rusoaică de la noi din bloc/ pe care o solicitau de fiecare dată colocatarii/ atunci când ploaia ne spărgea casele/ curgând monstruos/ dând buzna în intimitatea şi aşa mică/ când frigul ne cuprindea trupurile muribunde/ făcându-ne să zăcem aproape nonstop la telenovelele latin-iste/ Ludmila nu era o proastă/ era o Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

copilăreşte-n codiţe/ pulpe groase ca de commandeur/ apărate de o fustiţă roşumoale cam comunistă/ noi o iubeam rând pe rând/ ceas după ceas/ însuşi timpul turba în aşteptare/ până- ntr-o zi / când în uşa scării am găsit un bilet de bun rămas/ Ludmila noastră plecase în Mama Rusia cu-n june rus mai fierbinte/ la revedere fată bună/ la revedere i-am spus cu toţii / fluturând batiste de zor/ trei zile am râs amintindu-ne-o-n pat cu bujori/ patru am plâns plini de draci / la uşa apartamentului ei făcusem pelerinaj /eram roşii toţi bărbaţii la ochii / nesatisfăcuţi părăsiţi/ adio draga noastră Ludmila/ adio şi bun rămas/ acolo unde te-ai dus sperăm să fii ca şi aici/ atât de fericită

Touch me now (In Memoriam Victimelor Atentatelor de la Paris) Touch me now/ ca o iluminare trupul tău, ca o zeitate/ te iubesc strigam împrăştiindu-mise creierii cu gloanţe de Kalashnikov/ te iubesc nespus, lângă noi ardeau mii de lumânări-parcă era Crăciunul/ eu nu ştiam că eram morţi , neîmpărtăşiţi/ şi atât de mult ne iubeam, atât ne doream încât turla Parisului părea o minciună, într-atât încât nu mai închideam ochii/să nu te pierd, îmi ziceam/ deşi eram amândoi întinşi pe caldarâm, îmbrăţişaţi într-o năclăială dulceo-sufocantă de sânge macabru/ touch me now îţi ziceam parcă urlând, de frică să nu ni se închidă ochii/ să nu dispărem/ pentru că eram prea tineri, prea proaspeţi, prea cruzi/ prea frumoşi,prea întreg/ visul iubirii noastre spargându-se nefiresc de ciudat / cu rosul strident la orizontală. 63

poezie

Marian Gh. NEGUŢU

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 ţii minte când ne iubeam până la Premiul Julia Hasdeu şi al maitransparenţă acum o să fie la fel numai că nu va mai exista Publicaţiei Revista Nouă după Marian Gh. NEGUŢU webchimie

corporalitate mâinile sunt pentru responsabilitate picioarele pentru fugă urechile pentru cuvinte şi surogatele lor sute de ani ne-am chinuit să credem că nu avem corpuri iar acum ele cad grele în noi în loc să ne căutăm numele căutăm nume de boli şi instrucţiuni ca să devenim din nou/din ou stăpâni eu am văzut pe stradă omul mergând alături de linkul către esenţa sa şi tu vrei să mai înghit parităţi de ce îmi înşiri realităţi când ştii că putem vedea în high definition şi înţelege fără definiţii uite-te la noi între unghia încarnată şi faţa machiată distanţa e 0

incendiu găseam pretutindeni crăpături în realitate îţi promiteam secrete şi amintiri fără experienţe nu ştiu când totul s-a transformat în minciuni apasă pe buton şi o să-ţi întind opt vieţi deodată o caracatiţă care nu-şi schimbă culoarea de frică să nu-şi contamineze cerneala tu vorbeşte mai tare tot mai tare şi flăcările să ni se pară fireşti 64

o adorator cu ochi înlăcrimaţi nu mai arde ofrande de pixeli sperând să primeşti şi tu o jumătate de nimb nu vezi că trăieşti deja viaţa cu touchscreen o mângâiere şi restul topire tăcerea proscrisă se pictează pe ziduri dar încă e liberă liberă poţi aduna aplica răsturna toate cunoştinţele o să ţi se pară că eşti din ce în ce mai aproape dar lumea va avea aceeaşi greutate şi strălucire 0 asta e webchimia ah ce frumuseţe ce şansă la minunea numită scurtcircuit îţi spun ridică-te şi umblă pe net şi la robinetul din baie care curge curge de trei săptămâni

vorbeam despre mine vorbeam despre mine când vântul a ridicat braţele copacilor uite un jaf în direct ţi-am arătat râzând anotimpurile sau viaţa continuă mi-ai spus şi am vorbit în ochii tăi o hienă mânca din carnea unei alte hiene am vorbit până când vocea s-a înstrăinat de mine continuă continuă continuă am ridicat braţele a neştiinţă şi într-o clipă o pasăre şi-a făcut cuibul pe unul din ele Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

poezie

Andrada STAN

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 Premiul Al. Tudor-Miu şi Izolare al Bibliotecii Municipale dacă toţi plângeţi acum lângă patul meu de spital Câmpina (căci sunt în comă Andrada STAN de când mi-am lovit aripile de-o stâncă) Cea mai gravă boală problema cu viermele din măr e că o să fie refuzat de stomacul meu de vegetarian nebun nebun-poet şi o să trebuiască să schimbe destinaţia oh, Doamne dacă o să-mi ajungă-n creier iar gândurile mele o să se infesteze sau mai rău dacă viermele acesta e purtător de o boală gravă dragostea şi-mi pătrunde-n inimă oh, nu nu ştiu doctorului nu i-am dat cafea şi nici ciocolată iar el a refuzat să-mi facă vaccin anti-dragoste în plus am auzit că boala aceasta n-are nici leac să mori de iubire e absurd poţi preveni boala

iertaţi-mă! căci eu sunt bine aici mângâind pisica neagră & uitându-mă-n gol de pe un scaun-balansoar nu vă faceţi griji, nu mi-am creat o lume în care nu mai sunt Sisif luptându-mă cu mediocritatea & nu mai sunt nici zână silvestră ce moare odată cu fiecare greşeală aici sunt eu, nu-mi udaţi cearşaful cu lacrimi nu mă tulburaţi pisica nu-mi mai toarce n-aud cum apune soarele nu, nu mă treziţi nu vreau să trăiesc aici mi-e bine zău că mi-e bine în universul meu nu vă uitaţi cum îmi zace trupul sufletul îmi zboară!

eu zic să nu mai mănânci mere niciodată la chioşcul din colţ au adus portocale

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

solitudine fericire(?)

poezie

Ioana Andrada TUDORIE

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 Sâmbătă, 30 mai Premiul Gherasim Rusu Am găsit totul nemişcat Togan şi al revistei redus la tăcere de Cesaria Evora Urmuz complet descătuşată fel de praf cubanez Ioana Andrada TUDORIE un pe întreg mobilierul şi Luni, 6 aprilie Marsilia lui Dumas e o atlantida a inimii mele cu graniţe prea fragile la fiecare amiază marea ne spală coastele Marsiliei şi mie şi năruie nisipul dintre stânci şi carne Marsilia - un trup aşezat de-a lungul timpului şi de-a curmezişul valurilor eu - o rocă de neşlefuit, de nesuportat [Marsilia de acum, un pescăruş rănit între vechiul port şi-albastru uzat]

Vineri, 3 aprilie Creşte în mine o mulţime de oameni mă furnică oraşul mă strânge dinăuntru magnolii se scutură într-o altă viaţă parcă mi-au prins glezna între două filme turnate în grabă în oraşul acesta cu identitate îndoielnică încă mă strânge o Barcelonă uitată îşi dă ultima suflare la un loc cu o magnolie albă şi celelalte organe. [Montpellier, regăsind fotografii vechi printre străzi de umbre şi flori] 66

papuci decoloraţi de febra anilor 70 Aici unde scrisul de mână e încă monedă iar oceanul - o vedere trimisă din Rio de vreo verişoară fâşneaţă care trăieşte într-o casă răcoroasă cu verandă văruită şi mai puţine fire de praf decât în cofetăriile de cartier ale Lisabonei aici îngăduinţa bunicilor domoleşte vântul iar în orice vitrină se vinde câte-un ciot de copilărie. [o clipă în părăsire, în întrebare, în veşnică răscolire]

Luni. 1 iunie Mi-e frică să fug din fălcile oceanului Din ce în ce mai des îi sunt un fel de pescar m-am obişnuit cu el aici în măduva ochilor mei e ca un soţ pe care-l iubeşti onest care ţi-aduce flori adesea şi care pierde mult timp pe-acasă căutându-ţi picioarele îngheţate rochiile de casă şi alte farfurii uzate de căsnicie dar sunt un pescar adesea necăsătorit. [în vestul Franţei, o dună de nisip interzice pădurii să privească oceanul - pe mine mă ridică la tăcere] Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

portret de scriitor

Codruţ RADI

Codruţ RADI Saşa, veşnicul menestrel Mereu printre noi, cei câţiva nostalgici rătăcitori, poeţi speriaţi de propria singurătate, la pânda slăbiciunilor noastre, mai degrabă omeneşti, dar nu numai, lui Ştefan Alexandru Saşa îi dedic acest portret literar, care i se cuvine, cred, cu prisosinţă. Ca întâmpinare la primele lansări de carte la Sinaia, zonă cu suficientă încărcătură artistică pentru deplina-i inspiraţie. El vine din vremuri ancestrale, ca un trubadur cântând la propriu, dar şi încântând prin scrierile sale, în diverse genuri şi specii literare, slujind deopotrivă umorul şi tristeţea cu care face casă bună, dar care-i accentuează, pe de altă parte, înstrăinarea faţă de ele. Debutul literar , în 1991, va scoate la lumină volumul care câştigase în 1989 un concurs de manuscrise, intitulat „Zeu fără nume pe bicicletă”, volum care va fi reeditat, revizuit şi adăugit, după vrerea şi firea autorului, în 2013. Să aibă oare vreo legătură acest titlu cu nelipsita bicicletă din recuzita personală a lui Saşa, alături de legendarele sale tobe? Sau doar cu una imaginară, care ar fi scurtat traseele culturale neobositului alergător în căutarea poeziei printre semeni! Regăsită din când în când, dovadă fiind volumele publicate de el până acum: Zeu fără nume pe bicicletă, versuri 1991, Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Polaroid, versuri, 2001, Forme fixe şi libertine, 2001, rondeluri, parodii, epigrame, Regele efemeridelor, versuri, 2003, Cuvinte de alungat tristeţea, 2005, rondeluri, fabule , satire, Poezie indirectă, à la manière de.., 2016, Cântece de lăutar pribeag, versuri, 2016. O panoplie literară consistentă şi deja bine conturată, sugerând, în primul rând, orientarea şi preocuparea tematică a autorului. Predominant şi poate numai aparent, acestea se situează în zona „de râsul lumii” la români, a hazului proverbial de necaz, dezvoltate, mai apoi, în diverse forme de creaţie, de regulă forme fixe, poezii rimate surprinzător, dar şi de o muzicalitate aparte. Saşa defilează sprinţar printre rondeluri, epigrame, parodii, ca un acrobat chiar al acestora şi al expresiei, într-o asociere neaşteptată dar încântătoare, în acelaşi timp. Nu pot ignora, deci, ba chiar văd o strânsă legătură a creaţiei literare a lui Saşa cu formaţia sa primară, aceea de muzician. Un rebel Phil Collins autohton, într-o nişă a sintetizării maxime a vibraţiei artistice, a canonizării sunetelor. Această sensibilizare a percepţiei măsurii pare să fi fost determinantă pentru Saşa în conotaţiile poetice ulterioare, riguros controlate şi stăpânite în unitatea lor. Dincolo de formă însă, scrierile lui 67

Codruţ RADI

Saşa, chiar şi cele situate la graniţele poeziei cu suratele ei mai puţin convenţionale, epigrama sau parodia, sunt dirijate, deliberat aş îndrăzni să spun, de către autor spre sferele mai înalte ale poeticului. Nu-i de mirare că destinul unui om atât de inteligent cât să poată aborda multitudinea de genuri literare grele, la propriu dar şi la figurat, rămâne sub zodia sensibilităţii poetice. Pentru că el, un suflet eminamente sensibil, cumva paradoxal optimismului incurabil, nu-şi îngroapă niciodată personajul central, Omul, în multiplele-i ipostaze, de la cele sociale ori artistice, până la cele metafizice. Iar experimentările lui metaforice, autentice, se ţes în jurul respectivului personaj conturând portretul propus. Saşa dezvoltă modelul iniţial, ales nu întâmplător, prin satiră, parodie, sau chiar poezie directă, fără să-i desfiinţeze trăsăturile principale, primordiale, ba chiar printr-o supralicitate a celor cu precădere negative. Nu-i mai puţin adevărat că, în acest context inedit al ordinii şi unităţii şi unităţii creaţiei, orice parodie poate părea poezie, aşa cum orice poezie de-a lui Saşa este plină de substraturi umoristice. Ajungând la o

autoflagelare a poetului, globalizarea ironiei ce pleacă de la el însuşi prizonier al umorului, când orice eventuală încercare de eliberare s-ar lovi de limitele naturale ale realităţii lui. Pe Saşa ai fi tentat să-l alături unui Topârceanu sau unui Arghezi, dar orice aliniere îl scoate din rând, apropiindu-l apoi de Sorescu, chiar mai avangardist printre optzecişti. Retorica jucăuşă despre care vorbeşte concitadinul lui Saşa, profesorul C-tin Trandafir, altfel o constantă deloc neglijabilă în procesul recepţiei artistice, ne poate deturna de la adâncimea emoţională a creaţiei lui Saşa, însă doar formal, într-un balans al regăsirilor noastre prin judecata altuia. Este cazul şi celei mai recente cărţi a lui Saşa, a unui Saşa trecut de maturitate, de cea fizică şi de cea artistică, meditând cu tristeţe la umor şi cu umorul care se mai poate, la toate tristeţile adunate. O carte în care crezul său artistic se năruie cu fiecare mărturisire, încercând să urce arde pe vârfuri, pentru a renaşte din cenuşa salvată de vânt, tot mai jos, spre poale. Ardere fără final, pătimaşă doar în amintire, ca o trecere tristă prin viaţă, ce seamănă a pribegie, pribegia unui lăutar ce nu se opreşte însă din cântec.

Ziua Bibliotecii Municipale Câmpina - 30 septembrie 68

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

portret de scriitor

Codruţ RADI

Codruţ RADI Poezia de-a dura Mircea Teculescu este un poet pus serios pe treabă, pe care nu-l poţi concepe, chiar de la prima vedere, altfel decât preocupat să-şi finalizeze orice demers poetic sau existenţial. Iar cele poetice devin adevărate provocări, dacă nu cumva asta urmăreşte, cu bună ştiinţă, autorul. Faptul de a fi încercat, în volumul anterior ,,Porţi în depărtare’’, o simbioză a neantului românesc urban cu o anume ordine universală, pare să-i fi deschis câteva dintre porţi spre orizonturile adevăratei poezii. Poate nu toate cele şapte, neîntâmplătoare şi deloc imaginare, dar trecerea secvenţială prin aceste porţi a lumii poetului, ca o motivaţie experimentalistică, o proiectează într-un alt spaţiu, cel puţin formal. Universurile mici, înconjurătoare, surprinse de Mircea Teculescu în starea lor vegetativă, încep să se dezlege dintre ele şi să crească individual. Creaţia tinde spre unitate, evident aceasta-i este menirea, poezia capătă forme geometrice simetrice, nu neapărat sublimul rotund, poate nici cumintele pătrat pe oricare dintre laturi, dar în mod sigur colţuroase înăuntrul lor. Pentru că se formează din imagini dure, multe dintre ele parcă dinadins neşlefuite pentru a abate centrul de greutate al componentelor asupra unităţii, ca o miză a percepţiei. Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Am încercat în acest sens o răsturnare a poeziei, din mai mult decât simpla curiozitate a experimentului: astăzi eşti bolnavă/ şi este sâmbătă/ şi vomiţi:/ astăzi suntem altfel de îndrăgostiţi// astăzi citesc cu fervoare revista ,,URMUZ’’/ în timp ce-ţi pregătesc ceaiul de sunătoare/ în vreme ce suferinţa ta mult doare:/ astăzi suntem altfel de iubiţi// astăzi nu mai murim,/ doar compunem ziua lui mâine/ cu foarte puţină pâine:/ astăzi suntem altfel de fericiţi./ poezia altfel de fericiţi, aşadar. Citind versurile de la sfârşit spre început, invers cumva, poezia nu este cu nimic mai puţin interesantă, ca rezultantă semantică şi estetică, decât varianta iniţială. Şi nici titlul nu rămâne mai prejos, ca în aceeaşi formă propusă de autor, printr-o inedită încălcare a tradiţiilor. Ba chiar, în noul context, îşi recapătă credibilitatea construcţiei poeziei prin succesivitate. Pentru că eu, probabil şi alţii, nu o văd posibilă precum a construcţiei unei case căreia îi pui la urmă acoperişul. Poezia trebuie frământată, înainte de toate şi mai tot timpul, învârtită în jurul unei idei coordonatoare, crezul poetului de pildă. Găselniţa lui Mircea Teculescu nu-şi revendică efectul, cel puţin nu în cazul meu, care, ca cititor, am abordat lectura plecând tot de la titlu. Este 69

Codruţ RADI vorba de un risc, presupun, asumat şi controlat de către autor, de a nu i se mai atribui titlului conotaţia curentă ci de a fi catalogat ca atarele formei, adică subpoeziei. Deşi el nu este, sau nu pare, oricum, genul meditativ, nici liric în consecinţă, textele lui Mircea Teculescu au ceva compensatoriu, pentru orice eventualitate de interpretare. Au, cum am mai spus, unitate, una de tablou ce poate fi mutat de colo-colo, interferând cu diverse, nu puţine, fonduri posibile. Un tablou fără umbre, din contururi clare dar nu stridente, fără diluări, poate doar, din când în când, cu ceva roţi dinţate ori alte mecanisme asemănătoare care pun fericit în mişcare recurenţele spirituale. Autorul, care stăpâneşte această tehnică deja coroborată celei a versificaţiei, cred că încearcă astfel doar o repliere în nişele tot mai înguste ale poeziei. El caută, evident, originalitatea şi reuşeşte în mare măsură să fie un poet al nişelor. Salut frăţeşte această provocare, este nevoie de noi cavaleri pe câmpul de luptă al poeziei, mai plin ca oricând, parcă, de mori de vânt.

»»»»»»»»»»»»»»

cartea zilelor noastre

Moşu Pe nerăsuflate cetii cărţulia*. Căci eroul ei fost-a şi rămâne un mentor al meu. Într-ale jazzului molipsitor. „Sweet” Florian Lungu. Care, ferice, mi-e dascăl şi azi preţios. Precum şi prieten. Scriind despre el ori de câte ori apare-un prilej. Ducându-mă des la concertele prezentate mereu avizat. Ori stând şi acuma în difuzor cu urechea la spusele sale documentate şi instructive neîndoielnic... Doru Emil Ionescu, împătimit deopotrivă de ritm şi tv, s-a gândit să stea de vorbă pe larg cu Florian. Ce au vorbit fiind adunat într-un op binevenit. Din filele căruia aflăm despre viaţa şi munca acestuia. Ca promotor al genului, dedicat, îndelungat. Despre solişti şi orchestre, evenimente în ani petrecute. Comentate întotdeauna la fix, atractiv. Moşu i-a cunoscut pe atâţia, multe-a văzut, auzit reţinut. Slujind microfonu’ deplin informat şi nestrămutat. Lăsând în urmă, când printre noi n-o mai fi, istorie, cert. Fincă şi arta sunetelor rânduite-n milenii dă seamă cumva despre lume şi mersu-i în timp. D-aia cărticica asta merită citită îndat’. Stârneşte şi întăreşte iubirea de jazz. O motivează şi captivează. Povesteşte şi instruieşte plăcut, simplu, convingător. Doru întreabă cu rost, cronologic, fluent. Lungu răspunde atent, colocvial, la obiect. Dând la iveală mărturisiri numeroase, frumoase, hazoase. Umoru’, de fel nelipsind Moşului neobosit. Şi de jazz nedespărţit. Căci, vorba lui adevărată, viaţa-i scurtă, jazzu’, lung…

Adrian SIMEANU *MOŞU. Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu, Ed. Casa de pariuri literare, 2016 70

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

eveniment

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR ARGEŞ 50 Cu jumătate de veac în urmă, în ianuarie 1966, apărea în cultura scrisă din Trivale revista ARGEŞ. Una dintre cele mai prestigioase şi longevive publicaţii din România. Sub un fericit patronaj, asigurat de o mână de scriitori rezistenţi la ideologizarea ceauşistă prin forţa elanului lor neostoit. Suplimentul ediţiei din ianuarie, anul acesta, reconstituie generos traseul străbătut de la debut până la ceasul aniversar, într-o constelaţie de cuvinte şi imagini ce emoţionează şi inspiră, deopotrivă, viitorimea. Izvor al speranţei şi recunoştinţei faţă de predecesorii conştienţi de rosturile literaturii în arealul argeşean şi nu numai. Subintitulat „Memoria revistei”, acest supliment jubiliar dă anii înapoi, cu distincţia selectivă a melancoliei optimiste. Privind la trecutul parcurs, cu secretul subînţeles al continuităţii. Prima pagină poartă imaginea fotografică a ediţiei de debut. Din care nu putea lipsi „24 Ianuarie”, ca „datorie patriotică” a literaţilor vremii. Un fragment din editorialul de-acum, semnat, cu iniţiale, de Dumitru Augustin Doman întăreşte un sentiment de admiraţie inevitabil: „ În cei 50 de ani, n-a existat mare scriitor contemporan care să nu fi publicat aici, după cum cei mai importanţi scriitori au fost laureaţi ai revistei”. Alternând Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

facsimilele unor ediţii de odinioară cu secvenţele textuale, suplimentul reface jumătatea de secol acumulată de revista piteşteană. Depunând şi el mărturia trudei de preţ a acelora care, astfel, au intrat şi-au rămas îndreptăţit în istoria revuisticii literare naţionale. Le amintesc succint, deplin meritat. Sub poema lui Dan Rotaru, „Sentiment de plecare”, „Viaţa lui Henri Coandă povestită de el însuşi”. Alăturat, deasupra „Figurinelor ţărăneşti de lut, din Argeş”, poemul „Solie”, de Ovidiu Genaru. Apoi, dăm de portretul clasic al lui Arghezi, în tableta sa „Scris şi nescris”. Ori de foto-textul „Ion Barbu, un matematician al poeziei” şi de coloana generic intitulată „Bilete de papagal”. Mai e şi poemul Lindei Maria Baros, „La mari adâncuri”, dar şi-un reportaj, „Oraşul fără statui” (ce mă duce cu gândul la romanul lui Francisc Munteanu, „Statuile nu râd niciodată”, apărut în 1957). Nu-mi scapă nici acele „Scrisori inedite de la Selma Lagerlöf către Coca Farago”, de George Sanda, ori poemul „Basm”, semnat de Miron Cordun. Spre final, poze ale unor autori cunoscuţi, dar şi clipe de triumf literar, datorate unor nume premiate: Gheorghe Grigurcu şi Gellu Dorian, Ioan Lascu şi Sergiu I. Nicolaescu. Nu pot încheia decât cu urarea celebră: „vivat, crescat, floreat”, ARGEŞ! 71

poezie

Adela EFRIM aşa ne-am iubit m-ai privit încercam să cioplesc bezna te-am privit adunai bucăţi de lumină să stai departe de scris poveşti de dragoste într-o zi se vor lua în serios sătui de anticariate el o va căuta pe ea în bibliotecă îmbătrânind i-am spus să nu îţi fie teamă desenele de cretă nu se şterg asfaltul ştie bine palmele noastre tălpile noastre când picamerele vor ajunge la noi ne vom ţine de mână ascunzând o cretă extravaganţă m-am schimbat mi-a venit ideea când umbrele îşi bandajau freamătul cu lehamite nu mai sunt aceeaşi vezi, am o rochie în care stăruie agavele când vârtejuri îmi înfăşoară trupul sunt gata nu ştiu de ce atâta grabă nici de unde am smuls nesăbuinţa de a-ţi lăsa palma să mi-o priveşti acum nu mai poţi spune că nu ştii nimic despre mine

Adela EFRIM cel mai grav e când ziua mă prind filmele ruseşti mă încolăcesc mă iau pe sus mă duc fie într-un spital improvizat dintr-un cort militar de război fie într-o grădină somptuoasă unde Ceaikovski ordonă concertul său de pian da, în filmele ruseşti mai totul îmi este permis să pansez răni la căpătâiul soldaţilor ei mă privesc ca pe o icoană eu ştiu că mâinile mele pot fluidiza sângele lor închegat unde muştele roiesc pentru ospăţ ei se lasă dezgoliţi de pansamente pentru o ultimă spovedanie eu port halatul alb ei victoria luptei eu le sărut mâinile ce au apăsat pe trăgaci convinşi că se cuvenea să facă asta ei îmi şoptesc din priviri despre ultimele dorinţi şi ne rugăm, fiecare pentru celălalt gândurile nu se intersectează merg într-un paralelism absurd unde moartea ne ţine de mână să nu ne pierdem împărtăşania o dăm pe din două în mod egal fără să ştim care dintre noi va fi primul izbăvit de păcate cred că ieri pe la amiază când soarele pripea dogoritor am realizat că m-ar prinde, precum o rochie Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Adela EFRIM de vară înflorată nu foarte vaporoasă să fiu piatră sec m-ai privi o piatră, e o piatră şi cam atât ţi-ai zice. neatent la gând, te-ai împiedica şchiopătând te-aş aşeza lângă mine să te pansez cine mai ştie dacă a fost întâmplare din fuga maşinii, macii ne aminteau că nu mai suntem tineri povesteam, gesticulând frenetic despre portarul de la intrarea în oraş nu era important , cred că voiam să scap de trac emoţia a venit mai târziu nu îmi mai aduc aminte când mi-au scăpat cărţile pe trotuar cintezele căutau firimituri dintr-un alt anotimp le-am adunat odată cu toată tristeţea acelei amiezi tu ai început să schiţezi un desen nu îţi cerusem asta. îmi amintesc perfect căutam agenda nici măcar nu ştiu dacă aveam nevoie de ea în acel moment de tine da, îmi aduc aminte, veneai dintr-un alt timp ştiu sigur. pe atunci eu scriam ce prostie să mă gândesc la asta nu aş putea vreodată să scriu aş face-o mediocru şi pe atunci, tu excelai îţi plăcea arta ca şi izolarea acum nu îţi mai aduci aminte de mine ce bine altfel, ţi-ai fi amintit cum am plecat. brusc odată cu vara Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Adela EFRIM era pe sfârşite nu am privit înapoi acum am trecut într-o doară să îmi iau la revedere atunci am uitat dincolo de gura ta am descoperit un zid m-am căţărat pe el cu palmele goale sângele îmi ieşea prin degete făcea un desen complicat, aşa îmi părea avea însă, o limpezime de jad asta mă ajuta să privesc prin tine ca printr-o oglindă De ceva vreme trăim intr-un şantier ne facem planuri clădim înălţăm şi când totul este gata ne întrebăm de ce noaptea se clatină orbecăie în singurătatea din noi spre apus turlele se înfoaie îngerii fac mătănii trupurile înghit pastile rugăciunile sulemenesc umbre mângâie ochi ce înmuguresc De ne vom iubi sufletele pot fi ceruri ce pot deschide văzduhuri

poezie

Coca POPESCU

Inimă de catifea

Zâmbeşte-mă

M-ai găsit în vorbele altora Ochii mei priveau lumea ta, Zărind printre măşti şi armuri O inima de catifea

Zâmbeşte-mă Şi poartă-mă pe buze Când vinul dulce se zbate în pocale. Tăcerile sunt scurte. Zâmbeşte-mă ! Şi soarbe-mă cu sete. Viaţa se răsfrânge în fraze. îmi este greu să urmăresc destinul. În jocul de poker aşii mă aruncă… Ce dulce e vinul! Mângâi cu privirea pocalul şi mâna ce-l strânge ca pe-un odor La masă cântă lăutarul Iubeşte-mă, mi-a fost atât de dor.

Nebuloasă Singurătatea nu se împarte. Este letală. Un zâmbet necunoscut deschide cerul spre lumină. Respectă sentimentele, Nu sufoca trecutul. Adevărul nu moare, atâta timp cât pământul este însetat de culoare. Mă desprind de lume, Caut umbra paşilor dezmierdaţi de lumină, Unde cuvintele de dragoste înfloresc subit. 74

Speriată de viaţă Cu un trunchi obosit Ziua a fost generoasă Mângând gândurile dorite de asfinţit. O voinţă mutilată de neîncredere prevestea un eşec, Însă zâmbetul a înflorit la amiază Topind bariera ce impunea respect. Te iubesc! Suflet părăsit de vise, sunt aici, te aştept. Să topim în culori sentimentele În leagănul cuvântului.

Zâmbeşte şi uită Cu ochii minţii te văd zâmbind Aşa te privesc pe furiş când mi-e dor. Sub pleoapele mele, mări şi oceane se zbat, Am fost împreună, acum bucuria n-o mai împart. Tăcerea nu costă. Ea doare şi se face strigăt. Privirea mi-o sprijin de cer Acolo îmi este speranţa să fii tu, cel de ieri. Întinde palma şi prinde Boabe de rouă zdrobite. Zâmbeşti? Petale de trandafiri aveai pe buze cândva, Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Coca POPESCU Acum au rămas numai spinii Să-mi tortureze iubirea. Şi umbra mi-o răneşte adesea Când oceanul se risipeşte în mine cu întrebări. Anotimpul uitării va înnopta în cochilia unui melc, Voi fi şi eu acolo, Mai aproape de ploaie când sărută pământul. Sper ca ropotul ei să-mi spele trecutul.

Sentimente Niciodată să nu te joci cu sentimentele zodiei.

Coca POPESCU Măsoară axa pământului cu echerul înfipt în aortă. Nu v-a curge sânge, poate, din când în când, un strop de cerneală. Gândul a obosit să mai creadă. Clipa trăită intens e dulcele dar al secundei desprinse de lume. Suspendată, o stea tânjeşte după liniştea ta. Minciuni, gesturi false înghesuite în cuvinte stau prinse în plasa nopţii de catifea.

Tabără de creaţie «Brăila - valori ale culturii naţionale»

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

poezie

Liliana POPA Întâlnire Hai să ne întâlnim printre nori Nu e nevoie de bagaj Ne vor lumina alţi sori. Nu trebuie sa te mai uiţi în jos N-ai grijă, n-o să te împiedici. Uite de când vorbim, norul meu şi-a schimbat forma Iar norul tău se odihneşte pe fruntea unui munte. Gândurile nu se mai zbuciumă în faţa minciunii, Devin piatra cuvintelor Ce nu se mai întorc pe pământ. Întotdeauna mi-am dorit să număr stelele Să intru în ţinutul fără hotare, fără minciună Şi să aprind cu gândul meu lumină crudă. Neîmblânzit Spiritul meu goneşte în noapte Ajunge la Troia, pe zid de cetate Părtaş e la lupta lui Hector cu Ahile Şi numără coifuri pe stâncă, la Termopile. Sufletul meu se plimbă desculţ prin lume, Alunecă-n hăuri, se îmbracă în genune, Adoarme pe un nor aşteptând dimineaţa Se spală cu rouă aşternând ... La Masala adoarme între aripi de vultur Prea târziu să salveze şi ultimul flutur Şi-ar vrea pe fruntea lor să aşeze nimb Pentru tot ce nu s-a oferit la schimb. Dar poate totul e doar o poveste, Şi doar spiritul meu tot caută-n lume De vină e vântul ce mă cheamă pe creste. Vântul de seară mă strigă pe nume ! Domnului profesor Adrian Gavrilă Cu mintea ta scormonitoare Prin purgatoriu ai trecut râzând Glisând prin lumea asta mare De la rigoare spre splendoare...

Liliana POPA Albastre De pe crestele albastre coboară seara, Să-mi rotunjească umerii de piatră Şi braţele şi vina neiertată, De prin păduri se aude vioara Şi vântul ce aleargă prin corzile crengi. De pe crestele albastre coboară şi noaptea Pe genunchii mei să îţi facă culcuş Şi vântul adoarme pe creanga arcuş Şi-ţi picură cânturi şi şoapta.... Pe genele noastre albastre adorm Poveştile pereche, neştiute, rătăcite. Culese de pe străzile înguste Ce seara, în amurg, le aud şoptite. Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din clar - obscur, Lumina de jur - împrejur ne înconjoară, Se înălţă din abur de munte spre înalt, nefirească, Şi îmi lasă o floare de colţ pe tâmpla mea albastră. Îmbujorată m-am trezit din vis Deasupra mea o creangă de cais. Ce-mi presăra petale şi silabe, Miroase a poezie, la mine în odaie... Înfiorată m-am trezit din vis Lăsându-mi gândul neînchis Rătăcitor de atunci prin alte lumi Tot cauţi adevăruri să aduni. Încă visam când m-am trezit din vis Eram ca intr-o sfera închis. Dar tu n-ai lacrimi, nu ai timp Îmi sperii visul meu cu nimb. Miroase a poezie, la mine în odaie Aşteptând absurdul Liniştea adoarme pe luciul apei Coboară din cer neştiută Să nu tulbure sărutul Oprit la poarta minţii. Stelele clipesc a uimire Şi surd e valul lunii. Fluturi de seară, Dansează printre florile de tei Plutind spre moartea din zori. Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Liliana POPA Mă cufund în noapte Ca într-o ie de borangic. Mă cufund în ochii tăi Să ascult toate poveştile începutului. Aşteptând absurdul De teama unui nou burlesc. Când a fost începutul Când a fost începutul Când a începutul sfârşitul, M-am îmbolnăvit în timp. Secundele au devenit fulgere, Bucurii, urme de paşi, locuri Şi un brâu împletit de fulgere... Nimic nu mai e alb Nimic nu mai e albastru Nimic nu mai e la fel. Am schimbat fiecare ban Peipe Ce au prins contur. Nu-mi mai mângâia încheietura mâinii. Acum e lujer de floare. Şi ochii şi gura Genunchii şi părul, Le-ai respirat Şi au rămas acolo.

Liliana POPA Cu porţile ferecate zi şi noapte.... Atât de înguste, Încât e de ajuns să deschizi o fereastră Şi să-i oferi o cafea vecinului, Peste lumi. Păpuşi de porţelan dansează Pe străzile înguste, Se aşează în vitrinele deschise Şi citesc Boccaccio. Paiaţe râd pe străzi, În clădiri aulice Şi ajung în turnul celor uitaţi. M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă De pietrele din caldarâm. Le-am străbătut până au devenit transparente Ziua caut grădinile secrete, Seara plutesc în gândul meu Spre alt oraş din alt vis, Cu amfiteatru şi porticuri, Cu pieţe publice şi statui. Ca seara să adorm pe treptele de marmură Ale aceleiaşi catedrale.

Fetita de pe plaja Piraţii (Erica) Într-un joc nesfârşit Îşi toarnă în palma cu degete răsfirate Nisipul din lopăţica albastră. Câteva fire de nisip poposesc în mânuta de copil. Mereu ne umplem braţele cu ce credem ca ne e de trebuinţă... Rămânem cu inefabilul..... A obosit marea. Se retrage. Inocente fire de nisip... Albena 16 iulie 2016 Oraşul meu Visez mereu un oraş fantomă Cu case înalte şi străzi înguste Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Pe coasta Malfitană un pirat Pe corzi adună vântul răsfirat Ce alunecă pe valuri de mătase În dimineţi cu amfore albastre. Adună tot ce-i iese în cale, Brăţări, fibule şi paftale, Femei şi giuvaericale Icoane în arginturi ferecate De mâni ce nu mai sunt, pictate. Şi răscoleşte mările şi zarea Să fure nopţii îmbrăţişarea Dar noaptea n-o poate fura Voaleta şi-a ţesut-o dintr-o stea. Piratul fără de armură Se îmbată iar cu briza pură Ca mai apoi străin, stingher, Să înalţe o rugă către cer. 77

memento

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Coșbuc – 150 Gusturile literare s-au schimbat mult în ultima vreme și tot mai mulți clasici sunt scoși din manualele școlare sau rămân cu operele necitite. La 150 de ani de la nașterea lui George Coșbuc se poate pune întrebarea dacă poetul altădată popular mai este gustat de publicul cititor de poezie (atât cât a mai rămas). Să-i evocăm personalitatea creatoare în ceea ce are ea mai autentic și mai productiv, rămâne o dovadă de deschidere și generozitate, nicidecum de spirit festivist. De-a lungul timpului, criticii n-au ezitat să vorbească despre poetul din Hordou ca despre un „desăvârșit tehnician”, sau chiar un „mare poet” (G. Călinescu). Tot „divinul” critic afirma: „Simboliștii, puriștii, suprarealiștii, moderniștii în genere, cruțând pe Eminescu, au văzut îngroziți în Coșbuc triumful anecdoticului”, dar despre acest aspect vom mai aminti ( E. Lovinescu considera și el că anecdoticul nu mai corespundea ideii de saeculum și noii sensibilități). Două sunt însă jalonările principale în receptarea poeziei coșbuciene: cea al lui Gherea, sociologică (vezi studiul „Poetul țărănimii”) și cea prioritar estetică a lui Vladimir Streinu ( din volumul „Clasicii noștri”). Dintre exegeții mai noi, Petru Poantă a scos la lumină o „ars poetica” în care observă 78

cum inspirația și artizanatul se împletesc în mod armonios. S-a observat, de asemenea, că lirica lui Coșbuc este „obiectivă”, o lirică a măștilor (speculație de tip modern), confesiunile fiind puse, cum bine se știe, pe seama unor personaje, ca în cazul cunoscutelor „Balade și idile”. Situația „poetului țărănimii” a fost, așadar, una cu totul aparte, pentru că opera sa esențială a apărut într-un context când poezia română o lua pe cu totul alte căi (pe drumul deschis de Macedonski și de simboliști). Deși spiritul baladesc, epopeic și anecdotic căzuse în desuetudine, în mod surprinzător, poezia lui Coșbuc se bucura de o audiență ieșită din comun. O caracterizare de ansamblu a poeziei lui George Coșbuc trebuie să aibă în vedere câteva coordonate: mitologia, feericul, „morala” naturii, Eros și Thanatos, lupta vieții, eroismul, libertatea. Este surprinsă în poezia coșbuciană vârsta de aur a sufletului românesc, pentru că ne cufundă în legendă și baladă („Brâul Cosânzenii”, „Ideal”, „Crăiasa zânelor”, „Armingenii”, „Prin Mehadia”). Sărbătorescul e bucuria începuturilor, care are virtutea revărsării peste granițe și vreme: „Și-n vremea când s-au cununat/ S-antins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci/ Feciori, la Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Diana TRANDAFIR

zece fete, cinci/ Cu zdrăngăneii la opinci/ Ca-n port de sat”(„Nunta Zamfirei”). Exuberanța rustică, bucolicul, seninătatea, beția dionisiacă sunt expresia maximei vitalități. Macedonski, în a sa „ Noapte de mai” nu era nici el străin de acestea. Euforia și descrierea unui peisaj mirific, încântător, vorbesc despre o „cultură populară” autentică („Vestitorii primăverii”, „Concertul Primăverii”, „Vântul”, „Prahova”, Pe Bistrița cântând” etc). Se desfășoară în fața cititorului un spectacol magnific, de o liniște pură, primordială. O altă coordonată a acestei poezii dăruită cu emblema veșniciei o reprezintă „eroicul”, o lume legendară și baladescă, deopotrivă simplă și naturală. Chiar dacă avem de-a face cu o atmosferă eroică ideală, eroismul personajelor lui Coșbuc apare tot mai organic, neavând nimic

convențional sau static ( vezi: „Cetatea Neamțului”, „Decebal către popor”, „Podul lui Traian”, „Pașa Hassan”, „Moartea lui Gelu”,„Rugămintea din urmă”, „O scrisoare de la Muselim Selo”, „Pe dealul Plevnei”,Povestea căprarului”, Trei, Doamne, și toți trei” etc). Recitind opera poetică a lui Coșbuc, suntem puși în situația de a recepta un mesaj care este și va fi mereu de actualitate: acela de a redescoperi fața eternă a lumii. Puterea de creație a lui George Coșbuc aici trebuie căutată, în acest filon popular, într-o lume care descoperă armonia universală, care instituie în practică fericirea și dragostea (în special poezia erotică). Principiul suveran al vieții, resortul prim al firii, reprezintă un mod de comunicare (cum altfel decât poetic?) cu substanța originară a lumii.

Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

eseu

Ionel NECULA

Ionel NECULA Kierkegaard – seducătorul sedus Ce viaţă! Kierkegaard a fost gânditorul care a vindecat multă lume de complexe închipuite. Mulţi dintre cei ce şi-au scris lucrările într-o limbă de circulaţie restrânsă sunt convinşi, de fapt se iluzionează cu ideea că dacă isprăvile lor scriitoriceşti ar fi fost scrise într-o limbă de mai largă circulaţie s-ar fi bucurat de o recunoaştere mapamondică. Mulţi se amăgesc cu ideea că scriind în limba unei ţări mici, să zicem în bulgară, kirkiză sau chiar românească, n-au nici o şansă să intre pe piaţa engleză sau franceză a ideilor, pentru ca lumea mare să afle de ei şi de isprăvile lor de spirit şi să se entuziasmeze de scrisul lor.. Kierkegaard a infirmat şi a destructurat definitiv această falsă şi nefirească prejudecată Exemplul lui a dovedit cât se poate de evident că se poate capta interesul public chiar şi dacă vii dintr-o ţară mică, sau dintr-o limbă aproape anonimă dacă ideile cu care vrei să ventilezi lumea sunt vii, percutante, prezintă interes şi răspund unei aşteptări sau unui anumit moment al devenirii istorice. Nici el n-a cunoscut gloria de la început. Lucrările lui au avut un lung stagiu de anonimat până când au fost recunoscute ca purtătoare de mesaj nou şi salubrizant pentru Europa postnapoleoniană. După marile devălmăşii 80

colectiviste, după ubuieştile angajări umane în acte şi evenimente care nu-l priveau direct, omul se interesa acum mai mult de individ, de poziţia lui în lume şi de disconfortul stării de spirit pe care o resimţea. După secole de căutare cosmogonică filosofia a-nţeles şi ea că nu poate căuta la infinit iepurele pe unde n-a trecut decât, poate, accidental. Că locul fundamentelor şi al principiilor prime ar putea fi în altă parte, în om, în subiectivitate umană, iar filosofia trebuie, prin urmare, să capete un conţinut antropologic. Kierkegaard, înaintea altor gânditori, a-nţeles bine acest trend nou care trebuie imprimat discursului filosofic. S-a născut la 5 mai 1813 şi-a fost al şaptelea copil (ultimul) al negustorului Michael Pedersen Kierkegaard, căsătorit a doua oară cu slujnica din casă după moartea prematură a primei soţii, de la care n-a avut nici un copil. Se pare că familia era încercată de o maladie ascunsă şi cu prelungiri ereditare. Fratele mai mare al lui Søren, ajuns cleric, a murit cu mintea întunecată şi la fel două surori care au sfârşit în demenţă. Tânărul Søren avea şi el ceva ciudat în comportări, dar aceste ciudăţenii erau anulate sau substituite de inteligenţa sa neobişnuită şi de spiritul viu şi dinamic al intervenţiilor sale. Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ionel NECULA

În 1830, avea 17 ani, tânărul Søren este înscris la Universitatea din Copenhaga pentru a urma teologia, drept pentru care tatăl său îi stabileşte o rentă, în ideea că tânărul învăţăcel va şti s-o administreze cât mai raţional. Eroare. Søren va adopta un mode de viaţă opulent, cheltuind sume mari cu chefurile, cu îmbrăcămintea excentrică şi cu trăsurile scumpe, fapt pentru care angajează mari împrumuturi şi datorii, achitate în cele din urmă de tatăl său. În 1840 şi-a luat licenţa în teologie şi tot în acest an, în noiembrie, îşi anunţă logodna cu Regine Olsen, fiica unui înalt funcţionar al statului danez. A fost momentul crucial din viaţa lui Kierkegaard, când putea să pună ordine şi să inducă o stare de normalitate în existenţa sa devălmăşită. A ratat-o. După îndelungate îndoieli şi frământări de conştiinţă rupe legătura cu fata şi cu familia ei şi restituie celei ce trebuia să-i devină jumătate inelul de logodnă. E de înţeles disperarea fetei care-şi vedea năruite planurile de viitor şi toate visurile de femeie împlinită. Evident, îşi va reface viaţa doi ani mai târziu, ceea ce, curios, va declanşa furia fostului şi nestatornicului ei logodnic. Şi-a explicat vreodată această indecizie? La un moment dat, în Jurnalul seducătorului, unde se reconstituie treptele degradării relaţiei sale cu Regine Olsen notează: Cordelia începe să nu se simtă bine logodită; iată un lucru excelent. Căsătoria va fi totdeauna o instituţie respectabilă, în ciuda plictiselii de a se bucura încă din primele zile ale tinereţii de o parte a respectabilităţii, care e apanajul bătrâneţii (p.126).

Dezagregarea instituţia căsătoriei şi legătura pe termen lung? Mai degrabă dezavua femeia, deşi cei ce au încercat să deslege misterul acestei instabilităţi nu-l suspectează de misoginism. Femeia este aparenţă. Atenţie, nici aici să nu ne lăsăm duşi de experienţă, care zice că extrem de rar întâlneşti o femeie care să nu fie decât aparenţă, adică, aşa cum se întâmplă cu un foarte mare număr dintre ele, să nu fie mai nimic nici pentru ele însele, nici pentru alţii (p.128). Considera sentimentul iubirii ca unic şi irepetabil, doar că Dumnezeul dragostei este orb şi dacă eşti isteţ îl poţi uşor păcăli (p. 65). Nu ştim dacă se considera isteţ, dar ideea de logodit nu-i era defel confortabilă. Asemeni altor scriitori era interesat de misterul feminin şi-şi supunea logodnica unei observaţii de insectar, de parc-ar fi dorit cu orice preţ să găsească

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ionel NECULA

pretexte pentru ruperea logodnei şi retragerea pasului făcut. Cine mi-ar putea spune, se întreabă într-un loc din acelaşi Jurnal al seducătorului, unde-şi petrec nopţile femeile tinere? Probabil în Ţara Mirajului, căci în fiecare dimineaţă vin cu o nouă prospeţime tinerească (p. 75). Oricum, logodna pentru Kierkegaard devenise un coşmar de care, în cele din urmă se va elibera definitiv şi irevocabil. Ruptura e un fapt cert; puternică, îndrăzneaţă, divină, îşi ia zborul ca o pasăre căreia abia acum i s-a îngăduit să-şi desfacă aripile. Zboară, frumoasă pasăre, zboară (p.135). Am insistat mai mult asupra acestui accident biografic tocmai pentru că l-a marcat pentru tot restul vieţii şi chiar el la supralicitat în lucrările sale. În filozofie a fost considerat părintele filosofiei existenţialiste – un curent de gândire larg îmbrăţişat în perioada interbelică şi chiar după război prin J. P. Sartre în Franţa şi prin Heidegeer în Germania. Pe bună dreptate, căci unele din ideile lui au făcut o frumoasă carieră în tratamentul gânditorilor existenţialişti. În special distincţia dintre existenţă şi esenţă, dintre existenţa în sine şi existenţa pentru sine şi cea de angoasă au antrenat multe luări de poziţie în filosofia contemporană. Cum în familia sa credinţa în Dumnezeu era ţinută în mare respect, filosofia lui Kierkegaard nu putea să nu se impregneze serios de teologie. Raportat la Dumnezeu, proclama cu convingere, omul greşeşte totdeauna. În antiteza dintre obiect şi subiect privilegia întotdeauna subiectul. Din dialectica lui Hegel admitea teza şi antiteza, dar repudia posibilitatea

sintezei. Contrariile rămân contrarii, ele nu se pot combina în sinteză. Imanenţa rămâne veşnic în opoziţie cu transcendenţa şi la fel obiectul şi subiectul, efemerul cu veşnicia. În fond era un raţionalist, dar un raţionalist mai special, opus dualismului cartezian, pentru că lega cunoaşterea adevărată de prezenţa/ participarea afectivităţii, a emoţiei, a pasiunii. Numai împreună, raţiunea şi afectivitatea pot ajunge la adevărul adevărat. Exegeţii filosofiei lui Kierkegaard n-au putut disocia filosofia de fragilitatea sa fiinţială. Nu cred că trebuie exagerat, dar unele încredinţări pot fi explicate prin nestatorniciile gândului şi a fondului său sentimental. Seducătorul, care, într-o vreme, după ruperea logodnei cu Regine, devenise calul de bătaie al revistei satirice Corsarul din Copenhaga, Seducătorul a devenit, în cele din urmă sedus, nu de cineva anume, ci de filozofie. Iubirea în sens erotic s-a convertit într-o dragoste de înţelepciune, după modelul celor vechi, care băteau, cândva pieţele Atenei. Din nefericire, cu fragilitatea lui de cicoare vesperală n-a dus-o prea mult. La 2 octombrie 1855, împlinise abia 42 de ani, Kierkegaard a leşinat pe stradă. A fost transportat imediat la spitalul Frederick unde a încetat din viaţă 9 zile mai târziu. Cei ce i-au stat prin apropiere în acele momente agonice l-au auzit vorbind despre o suferinţă neştiută, care a fost înţeleasă greşit drept vanitate şi mândrie. N-a fost nici una, nici alta, deşi ar fi avut motive de orgoliu, dacă avem în vedere înrâuririle ulterioare şi felul cum l-a răzbunat posteritatea.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

proză

Ioan DRĂGOI Ciclopul lui Neky, fără de care cele povestite aici n-ar fi căpătat nicicând greutate Fără îndoială că Odiseu fusese cândva sortit pieirii pe insula uriaşului ciclop Polifem, dacă cinismului cu care acesta l-a anunţat că-l va mânca nu i-ar fi răspuns cu vicleşugul de a i se prezenta drept Nimeni şi nu l-ar fi orbit cu o ţepuşă al cărei vârf fusese încins în foc. Că uriaşul fusese ameţit cu vin în prealabil, nu ştirbeşte cu nimic din meritele regelui pribeag. Ca ideal şi prototip al şireteniei, isteţimii şi elocinţei, Odiseu trebuia să scape în vreun fel de cumplitul tratament la care fuseseră supuşi tovarăşii săi. Trebuie ca atunci regele cel isteţ să se fi simţit neputincios ca un gândac, agitându-şi disperat picioruşele aşa cum sta răsturnat pe spate în palma căpcăunului ce-l fixează tâmp cu singurul său ochi. Negreşit îi va veni şi lui rândul, ştiindu-se lăsat la urmă precum ultima bomboană asortată din cutia pe care namila hulpavă a primit-o de peste mări şi ţări, a cărei degustare o tot amână la nesfârşit. Astăzi însă, spre deosebire de ciclopul mitic care savurează încă fiorii dulci ai amânării, un alt ciclop şi-a devorat prada, o caricatură de Odiseu mititel, paralizat de frică şi lipsit definitiv de speranţa vreunei idei salvatoare. Astfel de analogii, pe cât de docte, pe atât de neclare îl amuză acum în tăcerea aşternută în odaie, lungit pe spate lângă rămăşiţa delicatesei cu care se tot înfrupta de ceasuri întregi - trupul gol de lângă trupul său gol de pe cearşaful mototolit amintind de Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI Ioan Drăgoi este unul dintre cei mai recenţi veniţi-chemaţi-aleşi din zonă. Precocitatea, modul responsabil de a se apleca asupra articulaţiilor textului, capacitatea de a crea tensiune dramatică, îmi insuflă speranţa că proza de la noi, romanul eventual, dincolo de impasulhaosul valoric al ultimului sfert de veac (vârsta impricinatului – s-ar putea să fie un semn de bun augur) vor putea aspira la un viitor glorios, pe măsura unor Eugen Barbu, Marin Preda, Fănuş Neagu şi alţii asemenea lor. Poate că literatura română încă nu s-a pierdut. Cine ştie? Un posibil răspuns ar fi prozatorul de faţă şi câţi or mai fi de vârsta lui şi asemenea lui, dispuşi să se ia în serios şi să se rişte dedicându-şi viaţa scrisului. (Radu Aldulescu) două cadavre inamice pe un câmp de luptă. Felul în care el înţelege acum legenda nu mai are nimic de-a face cu inocenţa poveştii pe care o ilustrase într-una din verile monotone ale copilăriei sale, laolaltă cu alte episoade din mitologia greacă. Se strânseseră atunci vreo zece maculatoare cu astfel de desene, încercări stângace care, poate că mai există încă uitate printr-un cotlon din podul casei bunicilor, ca mărturie a cuminţeniei savante a copilului care a fost cândva. Pe atunci nici nui trecea prin cap că va veni vremea să se includă şi pe el în povestea pe care o desenase, omorându-şi astfel plictisul neabătut al asfinţiturilor de vară, toropite de muşte, fără vreo altă companie în afara găinilor, pisoilor din poduri şi a Legendelor Olimpului. Acelaşi plictis l-a urmărit ca o umbră în anii ce au urmat şi iată că îi dădea din nou întâlnire în mişcarea abia perceptibilă a singurului bec din încăpere, prins de o mână neglijentă în receptacolul florii de ipsos din tavan. Spre deosebire de eroul poveştii mitologice, cea de lângă el nu i-a scăpat, măcar că nimic din garsoniera sărăcăcios mobilată nu aducea cu vreun 83

Ioan DRĂGOI

berbec miţos, sub burta căruia să se ascundă pentru a se furişa afară. O priveşte cum zace întinsă lângă el cu picioarele uşor desfăcute, pipăind cu degetul arătător dâra lunguiaţă pe care o împroşcase cu puţin timp înainte cum îi încreţeşte pielea sânului mic şi alb, cu aspectul unei vechi arsuri cicatrizate. Trebuie că se simte tare mândru să mai afle încă în răsuflarea fetei căreia îi uitase de-acum şi numele înfiorările dulceagi-acide ale zvâcnirilor pe care trupul ei i le confirmaseră pe căile-i binecunoscute. Precis şi-ar fi dat seama dacă trupul ei nu i-ar fi fost cinstit, minţind şi ascunzându-se de al lui. Dar amintirea gemetelor scurte, scâncite cu care îi răspunsese mereu în frenezia acuplării era încă prezentă, completându-se nefiresc în mintea lui cu figura îmbujorată cel întâmpinase cu o seară în urmă, mai-mai să fie luată pe sus de vântoasa care anunţa prima ninsoare din anul acela. Atunci intona un cântecel zglobiu cu versuri tâmpiţele, al cărui amintire îl amuză teribil. O ştia de ceva timp dintr-o conjunctură lipsită de prieteni comuni pe care să-i bârfească în oboseala relaxantă de după atâtea ore de amor şi aşteptase câteva luni până să îi telefoneze pentru a o invita în oraş. Nu că i-ar fi apropiat te miri ce preocupări speciale dincolo de tensiunile mustitoare pe care le consumaseră împreună toată noaptea şi dimineaţa, nu-l interesa să ştie nici măcar cu ce se ocupă, deşi parcă îi spusese cu o seară înainte că e studentă. În afară de zbaterea nervoasă a buzei de jos care se preschimbă treptat într-un suspin, ea îi face impresia unui aparat cu instrucţiunile de utilizare atât de încurcate, că nu face să îşi dea osteneala să încerce să le pătrundă. Se luptaseră, aşadar beţi până la revărsatul zorilor precum Iacob cu îngerul, încolăcindu-se şi opintindu-se livizi în viermuiala lor umedă. Negociaseră tacit, nu-i vorbă, condiţiile acestei lupte, din prima clipă în care călcase în garsoniera dintr-un cartier necunoscut, trăgând-o în joacă de haine, mai

să-i rupă ştrampii, în timp ce ea-l împinsese cât colo, îndemnându-l să fie cuminte şi ascultător, doar să doarmă împreună fără pipăieli mai mult decât e cazul. Și tot în ciudă îi făcea, proptind-o în câteva rânduri de uşa de la intrare, dar ea tot îl dădea la o parte, să o lase în pace şi să facă bine să şadă blând şi să îi ţină în continuare isonul. Puţin probabil să-l fi întors totuşi din drum, invitându-l să urce, numai ca să-i facă pe plac ascultând-o şi gudurându-se pe lângă ea precum un câine sau o pisică pe lângă ghivecele de muşcate alături de care îşi împărţea spaţiul şi aşa neîncăpător al garsonierei. Din conversaţia de ieri seară dintr-un bistrou din centru, unde se adăpostiseră zgribuliţi, n-ar fi avut motive să se simtă ameninţat în vreun fel de astfel de ifose. E drept că nici nu prea-i convenea că-şi pierde timpul cu fetişcana asta care nu ştie ce vrea de la viaţă, măcar că nu mai e demult la vârsta adolescenţei şi pentru care − dacă-şi aduce bine aminte, deşi nu s-a pus vreun moment la mintea ei − deziluziile în dragoste pe care le tot avusese au făcut-o să-i fie teamă a mai încerca să se apropie de vreun bărbat. Mai adăugase după un timp pe un ton resemnat că îi e mai bine aşa, cu toate că uneori simte nevoia un suflet să-i aline nopţile friguroase şi să-i spună pe deasupra şi câte o vorbă dulce. Încheie cu o expresie stranie, un zâmbet strâmb nepotrivit faţă de tot ce-i spusese până atunci, că nu tânjeşte după nimeni şi părea că regretă că a spus-o. Se părea că ei îi era de ajuns să o ţină ore în şir cu ambiguităţi din astea. În schimb, lui îi trecu amuzat prin minte că aşa cum e acum singură şi disponibilă, tânjeşte să fie îmbrăţişată şi scăldată în lacrimile întregii lumi care s-o despăgubească cu vârf şi îndesat pentru toate cu care a încărcat-o. Tocmai pentru că e vulnerabilă, o frige şi o mănâncă şi mare lucru de nu s-ar înfige în şliţul lui chiar acolo, în cârciumă, să se uite lumea la ei şi să-i dea ospătarii afară! Scuza asta de doi bani cu dezamăgirea care

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI

împiedică pe oricine să se mai arunce cu capul înainte o tot auzise, aşa că n-ar avea motive să se sinchisească de aşa ceva. În definitiv, o minimală experienţă îl învaţase pe ce butoane să apese pentru ca să supună o femeie în tăcere, fără să se întrebuinţeze prea mult, cu condiţia ca şi ea să-l urmeze în starea pe care tot se căznea să o creeze. Însă, ciudat era că în seara aceea nu era nici el hotărât întru totul, cu toate că după câteva pahare izbutise să îi fure un sărut şi, odată cu acesta, încă vreo jumătate de oră de pipăieli şi tandreţuri. Insista, încercând marea cu degetul în timp ce îi simţea obrazul îmbujorat, buzele crăpate de vânt, limba aspră ce-i aducea un fel de prospeţime sărată. Mirosul iernii se contopea în respiraţia ei impregnată de acreala uscată a ţigarilor fumate pe nemâncate, pe care le împărţiseră frăţeşte în bistrou până la ora închiderii şi un parfum dulce, de felul celor furate cu care sunt ademeniţi de obicei navetiştii înghesuiţi pe culoarele trenurilor sau clienţii birturilor fără pretenţii. Tocmai nehotărârea, sau mai curând ezitarea de a ataca frontal îl împingeau mai mult să se împăuneze cu triumful potenţial care îi gâdila şi mai mult instinctul de vânător şi îi aducea în faţa ochilor o glorie de nerefuzat. Numai de s-ar menţine sigur pe el acum. Totul era să nu sperie vânatul, aflat totuşi la o distanţă considerabilă de orice trăznaie i-ar fi putut trece prin minte. Abia după ce ospătarii terminaseră de măturat pe lângă ei, dându-le de înţeles că ar cam fi timpul să o ia din loc, pe drumul lor de întoarcere prin Cişmigiu ea prinsese să se bucure ca un copil, îmbrăţişând trunchiul noduros al unui platan, zburdând în jurul lui şi prinzând în palme fulgii mari ce se aşterneau în tăcere, iar el, cu o mină serioasă o însoţea neabătut în gânduri, cu paşi mici şi calculaţi care lăsau urme plin zloata fleoşcăită de pe aleile parcului. Nu îi era clar dacă jovialitatea asta ivită brusc din disperare îl atrăgea în vreun fel, sau amândoi

răspundeau diferit la aburii celor câteva pahare de vin şi a halourilor felinarelor pâlpâitoare din drumul lor spre gura de metrou de la Izvor. Și fără ca vreunul din ei să ştie sau să vrea, nu le mai rămânea decât să ducă la bun sfârşit reprezentaţia veche de când lumea, pe care s-o complice cu aşteptarea a ceva pe care niciunul nu era hotărât să-l primească. Îşi croiau poteci prin nămeţii care acoperiseră asfaltul îngheţat, strivindu-le în înaintarea lor tăcută, oprindu-se pentru încă un sărut prelung înainte să traverseze mimând o precauţie inutilă. Nu se zărea nici urmă de maşină, iar girofarele şi huruitul utilajelor de deszăpezire nu vor tulbura întunericul mai devreme de primele ore ale dimineţii. Simţea încă în părul ei aroma reconfortantă de mâncare şi fum de ţigară ce-i învăluise în bistrou. Fără să ştie de ce, se scutură pentru o clipă la gândul că întradevăr sunt sortiţi să rămână unul lângă celălalt, perspectivă confortabilă care se potriveşte de minune pe aşa o vreme. Îşi recunoscu zâmbind că n-are rost să se lege la cap fără să-l doară, trecându-şi încă odată mâna pe sub gluga cu margine îmblănită, atât cât să-i atingă uşor părul. Era caldă. I se părea lui, sau acum mirosea a răceală, dar ce importanţă ar mai avea că oricum se va evapora poate pentru totodeauna odată cu ultimul metrou. După aceea, el va avea timp negreşit să se gândească să îndulcească trăinicia hotărârii luate în drumul lui către staţia de troleibuz sau de taxi spre casă, măcar că gândul de dinainte nu-i uşura deloc povara al cărui singur leac n-ar putea fi decât sumedenia de opţiuni şi ocupaţii salvatoare care să-i facă pe amândoi să uite ipostaza în care se complăcuseră, fără ca vreunul să i se poată împotrivi. Pentru a se desprinde de ea, ar merge, poate o frază memorabilă care să-l scape pe deplin de corvoada întâlnirii, care, contrar apariţiei bucuriei răsărită din furtuna de zăpadă, nu i se păruse întru totul agreabilă.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI

Să-i spună, deci că e dulce, că e simpatică, că întâlnirea cu ea i-a făcut plăcere? La urma urmei cât de mult ar mai fi contat pentru ea ultimul cuvânt rostit în începutul şi sfârşitul ăsta de lume? Dar uite că îi face semn să se întoarcă, să mai rămână cu ea. Are şi chemarea asta a prăzii ceva amar, de supunere, care îi amiti de o zicală din vechime care spune că orice ar fi făcut, tot ar fi regretat mai apoi. N-ar fi păcat totuşi să se sucească, acum când în sfârşit ar fi putut pretinde împlinirea a ceea ce, pesemne, fiecare îşi dorise sau se prefăcuse că-şi dorise de la bun început? Acum stă lungit într-o rână în pat, cu privirea lunecându-i absentă de pe peretele pe care se joacă umbrele crepusculului incandescent reflectat de zidurile blocurilor, spre degetele subţiri, osoase, cu unghii frumos lăcuite turcoaz, are în sfârşit răgazul să-şi amintească frânturi din reprezentaţia ca de război de uzură din noaptea trecută. Atunci aceste degete îl împinseră cât colo în repetate rânduri, de parcă s-ar fi străduit să se descotorosească de o povară nedorită. Atunci intrase pe uşa garsonierei derutat, cu aerul că nu ştie ce face, privind roată împrejur, apoi în jos, la băltoacele lăsate pe gresie de bocancii pe care abia îi descălţase, până să îndrăznească să îmbrăţişeze trupul imobil şi inflexibil ce i se înfăţişa dinainte. O strânse să-i pârâie oasele, până ce într-un târziu ea îl mângâie la rându-i cu palma pe spate, bătând uşor ca pentru a-l domoli. Îl enervase în aşa hal gestul ăsta consolator cărora numai câinilor le face plăcere, încât o bruscă, înghiontind-o, prinzându-i straşnic pe sub palton coapsele reci în menghina degetelor, nelăsându-se până nu se înfipseră în chiloţii calzi. Ea îl privi mirată: ce faci? Parcă nu aşa ne-a fost vorba! La care el îi şopti mieros că doar ne jucăm, nu facem nimic interzis şi îi luă mână invitând-o parcă să-i pipăie proeminenţa ce-i răsărise în dreptul prohabului. Replica asta îndelung studiată, în evident dezacord cu violenţa

gestului de mai înainte n-avură deloc darul so liniştească, ba bine că acum se înciudase ca o proastă şi se încuie în baie, lăsând un timp apa să curgă. În liniştea ce se aşternuse se aşeză resemnat pe patul din camera rece, privindu-se în oglinda uşii glisante întredeschise a unui şifonier de pal. Ridicătura din pantaloni îl ustura, aşa că nu-i mai rămase decât să îi tragă în jos, eliberând falnica măciucă de ciclop, care se învârtoşă ţeapănă. Pe cât l-ar fi amuzat altădată, imaginea ciclopului cu ochiul zgâindu-se în oglindă, în lumina chioară a camerei îl enerva, lăsându-l pradă unei captivităţi pe care n-o mai cunoscuse nicicând. Bătu disperat în câteva rânduri în uşa de la baie: întâi că are să-i spună ceva ce nu suferă amânare, apoi cu scuza ridicolă că are nevoie la toaletă, mai apoi strigă la ea că ştie el foarte bine ce face în cadă, că nu-i altceva decât o jigodie perversă care îi face silă. Se lăsă în sfârşit păgubaş, trântindu-se nervos în pat şi luându-şi nervos suliţa umflată şi dureroasă la frecat, fără să-i treacă prin minte ceva care să-l stârnească. Eliberă într-un târziu un şuvoi care ajunse până pe oglinda şifonierului, curgând neabătut în jos şi prelingându-se ca într-o dâră lungă, ca de bătaie de joc, pe o frunză a muşcatei dintr-unul din ghivecele care se nimeri să fie atunci acolo. În sfârşit s-a sfârşit scena asta ridicolă. Trase resemnat pătura subţire până peste ochi, în dosul cărora simţea încă pulsaţii dureroase, imposibil de vindecat de vreun frecuş de pe lumea asta, de parcă cineva aflat în capul său i-ar fi izbit nervii optici cu ceva ascuţit. Până aici ţi-a fost, acum poftim de te culcă fără îmbrăţişarea tandră şi grijulie, care să te scape măcar pentru moment de temerile astea prosteşti, arătându-ţi frumuseţea lumii ideale, iremediabil pierdută odată cu caietele pe care altădată consemnai prin desen vestigiile altui tremur al sângelui, zăngănit de fiare şi bâzâit de muştele calme de asfinţit de vară.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI

Într-un târziu a revenit şi ea, tiptil ca o pisică, apropiindu-se în întunericul brăzdat de umbrele de afară şi s-a cuibărit pentru un moment pe marginea patului, ca pentru a-şi face curaj. S-a răzgândit, nenorocita, acum ea îşi doreşte şi-l întărâtă, poate că mai înţelept ar fi s-o lase în plata Domnului, dar nu-i chip să mai scape, că trage de el ca de un mort şi parcă şi-o cere. Atunci se gândi că aşa cum inocenţa disimulată îl scosese din sărite toată seara, tot aşa perversitatea experienţei poate uneori să îmbrace chipuri candide. Combinaţia asta ciudată îi dădea fiori, aşa cum o simţea oftând prin buzele întredeschise şi cum se freacă batjocoritor de el, întrebându-l şoptit ce voia să-i spună atât de important încât s-o deranjeze de la baie şi pe deasupra s-o mai facă şi jigodie. Ca prin somn, mormăi placa de-acum ştiută că va intra numai un pic şi gata, gata, fetiţa mea scumpă, ciclopul dezmorţit îşi face loc ca o avalanşă, străbătând dintr-o zvâcnire inelul încleiat de moluscă înfometată. Și întunericul îi apăra de triumful disperării surde, odată cu luminile nedesluşite de afară care jucau pe tavan şi ea parcă se abţinea să nu o bufnească plânsul aşa cum se legăna deasupra lui: din clipa în care el o pătrunse, ea încetase să mai fie acolo. Astfel fusese mitologia rescrisă, în aplauzele umede ale şarjelor repetate care o zgâlţâiseră prin somn întreaga noapte şi o treziră gemând odată cu prima geană de lumină. De fiecare dată când ochiul de ciclop ieşea istovit din ascunzătoare, scuipându-i trupul pe unde apuca, lui i se contura impresia vagă că, în lăuntrul ei ferfeniţat se află însăşi carnea vicleană a lui Odiseu. Repetându-şi asta amuzat în gând, amâna să se ascundă în aburul fierbinte de la duş, să o întrebe dacă are chef să ia prânzul pe la vreo împinge tava, sau poate de ceva dulce în vreo cofetărie din cartier, că se ştie că după aşa un maraton organismul cere dulce. Sau, mult mai bine, să nu mai stea la discuţii, să plece îndrugând o scuză, oricare, gândindu-se la

cum îşi va înfăţişa discursul de învingător, în postura emfatică a celui ce a schimbat faţa legendei în faţa celorlalţi ciclopi, băieţi cultivaţi, nu-i vorbă, dar cam boemi şi cu apucături de crai, mincinoşi ca nişte pescari şi amatori de spovedanii de pahar, nerăbdători de-acum să afle deznodământul ultimei peripeţii a tovarăşului lor. De povestit avea ce să le povestească, doar avusese o luptă grea şi de anduranţă, din zi de iarnă până-n seară, continuată fără odihnă întreaga noapte, lungită toată dimineaţa şi mult după prânz şi nici ea nu dă semne că-i pare rău, aşa cum se găseşte epuizată de-a binelea de-a curmezişul patului, luptându-se cu ultimele puteri să gonească frigul cu un colţ din pătura mototolită sub el. Seara din urmă hotărât nu şi-o va mai petrece aici, măcar că odată ce i-a băgat minţile în cap, zgâtia asta mică o să se pună curmeziş şi n-o să-l mai lase să plece. Și cum va mai da el glas istoriei care se va dovedi, fără doar şi poate, de mare efect în rândul tovarăşilor de pahar, de natură să-l repună pe uriaşul ciclop în drepturile de care l-a privat mitologia? Abia aşteaptă să le vadă mutrele excitate de suspans, să le smulgă strigăte de admiraţie după ce le va fi povestit de-a fir a păr întreaga aventură. Abia atunci se va încununa cu laurii strădaniei sale încă ascunsă în imobilitatea de statuie a trupului care preferă să îndure frigul, renunţând deacum să-şi mai întindă braţele spre lenjeria boţită şi jilavă ascunsă sub greutatea lui. Încă mai răbda să stea tolănit în pat, simulând o tandreţe care nu-l prindea deloc nici acum şi nici altminteri, cu foamea ghiorţăindu-i în maţe şi acreala de la câteva înghiţituri zdravene luate între reprize pe stomacul gol dintr-o sticlă de vin găsit lângă pat, doar-doar s-o mai drege după beţia şi oboseala ultimelor ore. Și de-ar fi aflat la ea masă şi casă, bucurându-se de un tratament din cele mai alese în ditamai vila, nu într-o cămăruţă luată în chirie, tot s-ar fi scuzat şi ar fi găsit un moment să o şteargă de acolo,

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI

de vreme ce n-ar mai avea să-şi spună mai mult decât să-şi lingă unul altuia urmele luptei pe care au împreună au dus-o cot la cot, fără să precupeţească vreun efort. Ori pentru asta ajung încă două minute în care să o pipăie absent fără să-i mai îmbrăţişeze trupul ce începuse să dârdâie, apoi timpul în care se vor pişa şi spăla cu rândul, iar el o va aştepta galant să iasă din duş, în care îşi va da ştrengăreşte cu parfumul ei, se vor îmbrăca, nemaifiind atât de convins ca în alte dăţi că ar mai avea de ce să se mai ţină de capul ei degeaba. Dar uite că acum tot ei nu-i convine, îi face greutăţi, trezindu-se într-un plâns de copil prost, îndesându-şi obrazul în pernă şi scuturându-se ca o găină decapitată, de parcă nu i-ar fi plăcut să geamă şi să icnească o noapte întreagă, de parcă n-ar fi vrut. Și se repede iar nebuna în baie şi se încuie pe dinăuntru cu apa curgând, urlând de-a binelea, mare lucru de n-or auzi vecinii să îi bată la uşă. Încerca în zadar să o ia cu frumosul, că ce, nu ţi-a plăcut, nu am fost drăguţ cu tine, spune, vorbeşte cu mine, de ce mă faci să mă simt prost, la care după multe stăruinţi deschide uşa, printre lacrimi, muci şi străbătută de suspine, cu prosopul alunecând ca o piele năpârlită de pe trupuşorul mic şi alb, pe care abia acum îl observă pentru întâia oară. După atâtea ceasuri de acuplări frenetice nu e în stare să se abţină să nu ţipe la el, reproşându-i că e un nesimţit, o brută odioasă ce nu-şi propune decât să dispreţuiască şi nu urmăreşte decât să umilească femeile, că nu-l interesează decât de el şi că până aici i-a fost! Încearcă s-o ia cu binişorul, să o mângâie, dar nimic, tot îl loveşte peste faţă şi pe unde mai prinde cu palmele alea mici şi îl zgârie pe piept cu unghiile ei cochete, insinuând că a vorbit ceva cu el astă noapte, dar cine s-o asculte şi cui să-i pese? Mare lucru de nu i-o închide uşa pe dinafară, lăsându-l în curul gol de râsul vecinilor de la bloc. La care el

bolboroseşte încurcat că are dreptate, cum să n-aibă dreptate, dar ce anume, că nu-şi aduce aminte, doar au băut amândoi cot la cot, de unde să mai ştie. -Ți-am spus de el, ţi-am spus că pe el îl iubesc, numai la el mă gândesc, că numai el m-a făcut fericită! Dar ţi-ai găsit cine să mă asculte! O brută insensibilă şi misogină? Dar de unde, că poate a avut impresia, sau ar fi vrut numai să-i spună. Cum îşi imaginează târâtura asta isterică şi gălăgioasă că dacă i-ar fi spus, nu s-ar fi lăsat pe dată păgubaş şi n-ar fi şters-o degrabă cu primul taxi. -Ți-am spus, ţi-am spus, de el, îţi aminteşti, de Nimeni! Îl iubesc pe Nimeni! Da! Ai auzit bine! Numai Nimeni mă poate face fericită! Nimeni! Nimeni! Nimeni! El a plecat, dar se va întoarce! Știu asta şi nu mai contenesc să sper! Doar mi-a promis! Ba bine că nu-i arde de scene de telenovelă, şi mai trec zece minute până să înţeleagă, că prost nu e. N-ar fi zis că s-a culcat cu el, fără să pună nici cea mai mică urmă de sentiment, gândindu-se probabil la vreunul care şi-o fi luat lumea în cap de bună ce era şi acum tot ea se simte murdară şi spurcată, de n-o mai spală nici râuri întregi de apă neîncepută. Și nu se lasă până nu-şi face numărul până la capăt, aburcându-se dintr-o mişcare, aşa goală şi cu părul leoarcă, ghemuită pe pervazul ferestrei deschise spre gerul de afară, urlând ca din gură de şarpe la pe cei strânşi la deszăpezire în faţa blocului înarmaţi cu lopete, măturoaie şi raclete că se aruncă, lăsându-l cu gura căscată în mijlocul camerei, secătuit de orice vlagă de a o prinde din urmă şi a o readuce înapoi. Carevasăzică, îl urmărise atâtea ceasuri pe Nimeni, băuse cu Nimeni, îl călărise toată noaptea şi toată dimineaţa pe Nimeni şi drept mulţumire să-i vină poliţia şi procuratura pe cap, să-l întrebe de sănătate şi să-l pună să dea cu subsemnatul, când el nici cum o cheamă nu ştie. Vreo oră să fi tot urlat pe pervaz, agitându-se şi dând din mâini că nenorocitul

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Ioan DRĂGOI

vrea s-o omoare, că o ţine sechestrată şi o violează în propria casă, alertându-i pe cei de afară, care, după amuzamentul de început, şi-au dat seama că nu-i de glumă cu nebuna. Câţiva urcaseră de-acum, trăgeau şi izbeau ca apucaţii uşa de la intrare, mai-mai s-o spargă, iar câteva femei bătrâne îşi făceau cruce după ce aflaseră şi ele ce se întâmplă. Deabia atunci îşi recăpătă şi el calmul, se îmbrăcă şi, apropiindu-se tiptil de fereastra sub care se adunase ciopor de lume, o trase de picioare întorcându-i capul cu două perechi de palme să o ţină minte şi niciodată să nu mai facă aşa un circ ieftin, apoi o înhăţă în braţele-i viguroase, aruncând-o răvăşită în pat, cu faţa îngropată în mâini, smiorcăinduse în de ar fi rupt sufletul oricui ar fi ascultat-o că de ce a lovit-o. Cu tot tămbălăul bătăilor tot mai insistente în uşă şi a ţipetelor ce răzbăteau din scară, se mai gândi că, dacă e cu putinţă

ca mitologia să fie într-adevăr rescrisă, preţului arognanţei ciclopului − lipsirea sa de vedere – trebuie să îi corespundă preţul pe care Odiseu l-ar fi avut de plătit pentru a rămâne viu – să rămână să-l vegheze pe cel pe care l-a mutilat, renunţând cu asta la speranţa că va mai ajunge vreodată acasă. Foarte curând, cei doi îşi vor împrumuta felul de a fi, sfârşind prin a se identifica. Orbul Odiseu îl va târî după el printre stânci pe ciclopul din ce în ce mai mititel care se zbate precum un cal nărăvaş, gata oricând să scape din lanţ şi să se arunce disperat în valuri. După ani, atunci când poate că se va fi smuls hoţeşte din strânsoarea convieţuirii lor, târând un geamantan plin pe bulevardele mocirloase ale cartierului care nu-i va mai părea atunci necunoscut, pe Odiseu îl va fi încercat gândul că în tot acest timp devenise la rându-i Nimeni şi că alt Nimeni e pe cale să-i ia locul.

Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu”, ediția a X-a, Râmnicu Sărat

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

memento

Codruţ RADI

Codruţ RADI Inelul de aur Sinaia, început de secol 20, o altă ambianţă, evident, care nu va fi egalată niciodată în intensitatea existenţială şi rafinamentul cu care se poate adapta lumea vremurilor şi locurilor. Perioada când aici toate se ţes în jurul familiei regale şi a reşedinţei acesteia. Familii de seamă, sau numai anumiţi membri, se vor ataşa afectiv de această zonă în care protipendada bucureşteană îşi mută, încet-încet, rendez-vous-urile , într-o emancipare tot mai evidentă. România lui Carol I intra cu surle şi trâmbiţe în peisajul elitist european, Sinaia devenind o oază spirituală tot mai animată în acest circuit. Mari personalităţi, din cele mai diverse domenii, vor poposi sau chiar se vor stabili, pentru mai mult sau mai puţin timp, la poalele muntelui. Alături de familii princiare, precum Ştirbei, Sturza, Ghica, Şuţu, Cantacuzino, oameni politici ai vremii, Maiorescu, Kogălniceanu, Iorga, Titulescu, ca să nu amitim decât câţiva , sau oameni de cultură şi artişti precum Alecsandri, Delavrancea, Grigorescu, Enescu. George Enescu, copilul minune al muzicii româneşti, care va studia la Conservatorul din Viena încă de la vârsta de 7 ani, apoi îşi va desăvârşi studiile la Paris, perioadă din care datează şi primele sale creaţii artistice, va ajunge la Sinaia în anul 1907, invitat la un concert muzical la Castelul Peleş, de 90

către Regina Elisabeta (Carmen Sylva, poeta). Toată viaţa lui se va petrece, de fapt, cu o succesivitate debordantă, între România şi Franţa, cea care îl va adopta pentru o altă veşnicie. Se va impune, treptat, prin muncă şi dăruire totală muzicii, căutând în permanenţă creaţia originală, în acelaşi timp şi universală. Va compune mult, acesta fiind şi idealul său, diversificat, simfonii, lucrări orchestrale, muzică de cameră, sonate, cvintete, cvartete, iar opera lui de suflet, tragedie lirică în 4 acte, este Oedip., la care va lucra mai bine de 10 ani. Totodată, mai ales pentru a-şi asigura resursele materiale necesare, concertează, în principal cu vioara, dar şi la pian, dirijează orchestre importante, dar şi formează mari muzicieni, amintind aici doi dintre favoriţii săi, Dinu Lipatti şi Yehudi Menuhin. Nu are răbdarea despre care Nietzsche spunea că o au geniile, el voia consacrarea în Europa, unde poezia română deja ajunsese prin „Scrisorile” lui Eminescu şi „Nopţile” lui Macedonski. Orice amânare e o renunţare, numai scrisul şi compoziţia rămân. Muzica era pentru el dulcea suferinţă, dragostea şi deopotrivă căutarea continuă. „În Rapsodii am reuşit să pun cap la cap cântecele poporului meu, cam la fel şi în Poema Română, dar seva aceea unică n-am extras-o decăt puţin şi n-am Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

Codruţ RADI

recreat-o, ca Eminescu, românul meu, în poezia lui. Acolo trebuie să ajung! Mulţumescu-ţi ţie, Cerule românesc şi ţie, Eladă însorită, că mi l-aţi sădit pe Oedip, nefericitul, în sufletul meu. Să-l facem să învingă prin propria suferinţă!”. Într-un fel poate că a învins destinul, reuşind să finalizeze această magistrală operă şi să o vadă jucată, împotriva reticenţelor vremii la noul muzical. Dar, pe de altă parte, opera dedicată exclusiv fiinţei celei mai dragi lui, Maria RosettiCantacuzino, pare să consfinţească suferinţa la care s-a supus în numele artei. Întâlnirea cu prinţesa lui moldavă, Maruca, s-a petrecut, bineînţeles, la Sinaia, cu ocazia unui concert la Peleş. Revelaţia reciprocă a celuilalt, alesul dintre cei tineri, frumoşi, stilaţi, cu o doză evidentă de viţă nobilă şi educaţie. Într-o perioadă de impas a relaţiei ei conjugale, Maruca devine, dintr-o femeie misterioasă, frumoasă şi inteligentă, încăpăţânată şi dificilă, una conştientă de valoarea sa, ceea ce o va apropia de multă lume, dar în special de prinţesa Missy, viitoarea regină. Vine la

Sinaia în Vila Cerchez, după 1905, pentru a-şi salva căsnicia prin aparenţa înţelegerii cu soţul său, sperând însă într-o mare iubire care s-o vindece de traumele resimţite, amplificate de mândria ei ancestrală. Va găsi această mare iubire în sufletul lui George Enescu, dar o va împărtăşi după bunul ei plac. Nu va divorţa niciodată de soţul ei, ba mai mult, după o mistuitoare poveste de dragoste cu filozoful Nae Ionescu, răscolitorul de suflete, se va automutila. Vila Luminiş, construită între timp la Sinaia, în 1926, de către muzician, va fi martora unei rupturi tot mai adânci, din partea Marucăi. Urmează o perioadă de rătăcire, vegheată îndeaproape de George Enescu, care o va salva, salvându-se pe el însuşi totodată. „Numai iubirea ta poate să aline suferinţa din mine, a neliniştii care mă ţine sub spectrul morţii. Scapă-mă de mine şi redă-mă liniştii simple”. Se va confirma acest demers existenţial, prin căsătoria dintre ei, în anul 1937. Ceea ce George Enescu şi-ar fi dorit cel mai mult, „Inelul de aur” oferit femeii iubite.

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

Adrian SIMEANU S-a deschis sezonul La Filarmonica “Paul Constantinescu”. Din municipiul Ploieşti. În miez de Răpciune, şi eu aflându-mă-n sală. Ca să revăd pe scenă doi muzicieni remarcabili cert. Maturitatea şi tinereţea, într-un efort conjugat. Şi o orchestră cu peste şase decenii de existenţă neîntreruptă. Sper să se-mplinească-n cordari cât mai degrabă posibil. Ca să strălucească aşa cum o ştiu de nişte ani buni... Nu spun prin aceasta că n-ar fi ţinut piept celor scoşi în faţă. Radu Postăvaru fiind dirijoru-i, de o vreme-ncoa’. Aproape cincantenar, deci cu experienţă. Un om de nădejde, care ştie cu ea ce să facă. Mai cu seamă când are solist un violonist al naibii de bun. Tânăr, da’ priceput evident a umbla pe cetera veche, cu sunet cristal. Nu doar siguranţa-n arcuş remarcându-i din plin. Ci şi variaţia binevenită de stil. Nuanţarea, iuţeala, fineţea, supleţea. Ajutându-l toate să-i cânte ales pe Ceaikovski, Ysaÿe şi Bach. Are potenţial valoros, fie ca soarta să-l ducă pe culmi. Fincă Stefan Tarara ar merita. Spre mândria noastră, pe plai mioritic, că e şi român, din părinţii lui. Declar la revistă că vreau să-l aud pe viu cât mai des. Şi-oi merge în scopul acest unde s-o putea. Ştiu, fără discuţii, că n-oi regreta. Iar pe ploieşteni din nou i-oi călca, că oferta lor nu e de colea...

„Ad libitum” Nume cu renume, al unei trupe camerale din Iaşi. Veche de peste-un sfert de veac. Născută-n Universitatea de Arte, din urbe. Azi, cvartet de stat, la Filarmonica “Moldova”, de-acolo. Adrian 92

muzica zilelor noastre Berescu, Şerban Mereuţă, Bogdan Bişoc şi cu Filip Papa, în componenţa iniţială. Acum vreo cinci ani, după moartea lui Adrian, primenit nevoit, însă nimerit. Cu Alex Tomescu, la vioara întâi. E un monolit, sunând ideal. Precis şi distins. Nuanţat la fix, cu maxim bun gust. Ce-i cântă, cu ştaif, cam pe toţi ăi mari. Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Brahms, Ceaikovski, Dvořák, Debussy, Bartók, Enescu, Ravel… Membrii lui, desigur, cordari redutabili, dibaci, admirabili. Aşa se potrivesc şi se împletesc, că desăvârşesc la ce ostenesc. D-aia cuceresc unde poposesc. Îs muzicieni cu simţire, clar. Şi c-o pregătire model pentru alţii. Vocaţia nu le lipseşte. Virtuozitatea, notorietatea, le-ntreţin prin muncă. Rezultatul, astfel, foarte consistent. Şi de calitate, fără doar şi poate. Sunt activi din plin, umblând peste tot. O să jubilaţi de-o să-i ascultaţi, pe viu, mai ales. Vă veţi bucura, veţi aplauda cu înflăcărare. Eu vă garantez şi, convins, semnez.

Concertul unirii La fine de august, în Ateneul cel falnic. Încheind triumfal estival festival. Deja tradiţional pe la Capitală. În sală fusei şi mă bucurai văzând laolaltă pe scenă juni de pe ambele maluri de Prut. Orchestră mare şi tare formând. Plină de entuziasm, vitalitate, virtuozitate. O combinată beton, îndreptăţită să reprezinte cum se cuvine, în lume, plaiu’ mioritic străbun. Braţ la braţ cu performanţa, valoarea artistică şi cutezanţa. Revărsând benefic spre auditor alese cântări. Enescu, Ceaikovski, Prokofiev, Glinka şi Elgar, vajnicii lor autori. Dovedind înc-o dată din plin că muzica bună graniţe n-are în Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

spaţiu şi timp. Dacă apucă pe mâini iscusite. Ca de astă dată, vădit. Tinerii instrumentişti dându-şi silinţa cu vârf şindesat. Cu dibăcie şi vrednicie cântând luminos şi spectaculos. Precis, riguros, nuanţat şi voios. Impunător, convingător, cuceritor. Mandeal conducându-i neabătut şi cert priceput către aplauze incandescente. Marin şi Ştefan Cazacu, celliştii solişti. Pe strune umblând integrat, niciun moment disonant… Per total, o ofertă sonoră de top. Ce face cinste surorilor ţări în prezent. Şi reprezintă o trainică punte între acestea. Aşa cum i-am spus lui Valeriu Turea, fost ambasador şi tot om de presă, de la Chişinău, deie Domnu’ să ne- adunăm cu toţii acasă, cât mai curând! Iară „Vara magică”, să trăiască, să-nflorească în cultura românească!

acurateţe. Cu siguranţă, prestanţă, pregnanţă constant. Încât a uimit şi a cucerit. Astfel că-n urale toţi am izbucnit când a isprăvit. Iar eu, la cabină, cald iam mulţumit, ferm îndreptăţit… Muzician de la natură dotat, Ioan Ilarie Ionescu-Galaţi este şi dânsul un dirijor după care prin ţară curios am umblat. Voi continua şi nu mă-ndoiesc că va merita…

Maestrul Ilarion Braşovean vestit, la Piteşti venit, în final de Cireşar. Să încheie strălucit stagiunea a noua a filarmonicii loco, ăst an. Cu Mozart şi Modest Mussorgsky-n program. Limpezimea, dulceaţa şi prospeţimea perenă din ştimele celui dintâi întâlnindu-se fără contraste nefaste cu orchestraţia nici că se poate mai izbutit-a lui Maurice Ravel. Care, printr-însa, spori şi mai şi a rusului faimă, neîndoios onorant. Îmbrăcându-i „Tablourile dintr-o expoziţie” în strai ca lumea sonor, mândru şi nepieritor… Meşterul Ilarion m-a făcut să simt asta intens şi ales. Redându-i în chip nuanţat, echilibrat, adecvat. Stârnind şi strunind orchestra deştept. Cu vădit efect, cert rafinament, făţiş randament. Impusionând-o şi conducând-o pe drumu’ cel bun cu naturaleţe şi Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

JOP Adică, Jovem Orquestra Portuguesa. Pe româneşte, Orchestra de Tineret a Portugaliei. Oaspete super la Sinaia şi Bucureşti. În festivalurile verii recente, tradiţionale. Eu am văzut-o la Ateneu. Nemişcat am stat cât timp a cântat. Că m-a fascinat şi m-a captivat. De am regretat când a terminat că nu a bisat… Căci m-a cucerit cum i-a rânduit şi i-a tălmăcit pe neamţ şi pe rus. Beethoven şi Şostakovici. Ambii, corifei, în muzică, zmei. Simfoniile lor, cu numărul cinci. Construcţii sonore create cu har. Cu forţă, tumult şi fineţe. Semeţe, vibrante, măreţe. Etern răspândind frumuseţe. Cel puţin aşa ni le-au prezentat junii portughezi. Care-au întrecut aşteptările, onorând autorii. Voinţă, ştiinţă, putinţă etalând din plin. Avânt şi dorinţă, subtilitate, discernământ. Elevi şi studenţi uniţi fructuos. În ansamblu amplu, vădit virtuoz. Sudat şi rodat, ce-a interpretat cum nici n-am visat. Peste mai mult decât minunat… A dirijat, la superlativ, Pedro Carneiro. De la Lisabona. Percuţionist nedezminţit, sigur iscusit. La pult, straşnic pregătit. Precis, cadenţat, da’ şi temperat, când firu’ sonor nu-i învolburat. Stârneşte, struneşte, la fix reuşeşte. Cântare de top 93

muzica zilelor noastre

oferind cu trupa, fără doar şi poate. Întru cinstea lor şi lauda ţării de unde-au sosit, chiar binevenit. Neîndoielnic, prielnic, pe noi ne-au uimit…

cuprins, ne-a-nvăluit, ne-a uimit şi copleşit. Fincă are, natural, ceva foarte special. O forţă şi-o pasiune arareori întâlnite. Elan şi înflăcărare parcă nemaipomenite. Virtuozitate mare, dăruire şi mai tare… Pe Ludwig l-a tălmăcit cum nici n-aş fi bănuit. L-a cântat pasionat, l-a nuanţat rafinat. L-a-nfăţişat minunat, impresionând de-ndat’. Unanim şi apăsat, lumea l-a aplaudat şi spre case a plecat cu suflet neîmpăcat că pianu-i fermecat spectacolul a-ncheiat… Pe mine m-a fascinat, nesperat m-a bucurat şi gându’ mi-a insuflat că va fi solicitat tot mai des şi repetat pe la filarmonicile noastre. Nu numai în recital, ci şi în concerte tari, cu orchestre consacrate şi cu dirijori d-ăi mari. Aştept chiar nerăbdător să revii în ţară şi să teaud iară, dragă Matei Varga. Mai surprinzător pe clape, mai clocotitor! Ai enorm de spus şi, poate, vei fi cel de sus, odată. Noi, piteştenii, te preţuim cert şi asta-ţi dorim, că meriţI din plin…

Festivalu’ „Carpaţi” De Sfântă Mărie, pe plai argeşean. Patru oraşe din zonă fiind cuprinse binevenit de febra cântului şi jocului popular din vreo zece ţări. Piteşti, Topoloveni, Câmpulung-Muscel şi Mioveni. Gazde ospitaliere ale unor ansambluri din Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Chile, Columbia, Grecia, Italia, Moldova, Olanda, România şi Turcia... Iubitorii genului au admirat costume fel de fel. Multicolore, specifice ţinuturilor de baştină. Dar, îndeosebi, dansurile, cu care fiece echipă se poate mândri neîndoios. S-a cântat, s-a chiuit, s-a jucat înfierbântat, scândura a duduit. Mi-au atras atenţia întemeiat columbienii şi turcii pentru prestaţia lor cu impact. Şi-am mai constatat o pronunţată apropiere stilistică între români, basarabeni şi bulgari. Remarcată şi aplaudată-ndelung de toţi spectatorii. Demonstrând şi ea că mereu apar punţi nebănuite între diverse culturi... Această manifestare artistică de anvergură este deja emblematică pentru judeţul Argeş. Anu’ viitor, ediţia a treizecişipatra urmând a avea loc tot la vreme de august. Organizatorii promiţând încă de acuma noutăţi şi surprize. Le aşteptăm cu cert interes…

Un pianist surprinzător Recunosc, nu am crezut până când nu l-am văzut. Cum încet s-a aşezat şi adânc s-a concentrat în faţa claviaturii. Cum apoi s-a aplecat şi ne-a prins imediat. Ne-a 94

Un „Preludiu” renumit Orice cor, cât de minor, creează produs sonor prin puterea vocilor. Dacacestea mi-s de soi, cântu’ se-nalţă vioi. Dacă sunt şi educate, cântu’ sună ca la carte. Dacă mi-s din cele culte, au concerte multe, multe. Un exemplu concludent îl oferă permanent coru’ de cameră mixt “Preludiu” intitulat. Realmente înzestrat, vocal, ultrarafinat. Format doar din voci şcolite, avântate şi unite. În deplină armonie, sigure la melodie. Sunetu’ lor, feerie, ofrandă şi bucurie… „Preludiul” bucureştean are patruzeci de ani. Activa cândva pe la UTC. Acu’, la Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

„Tinerimea Română”. Nu e mare, dar e tare. Cântând cam de toate, mereu bine foarte. De la madrigale, la naţionale. Laic şi religios, când mai aprig, când duios. Prelucrări folclorice de la noi sau de la alţii. Chiar negro spirituals şi colinde româneşti. Ce răsună tot ales, de la munte pân’ la şes. De la est, la vest, prin lume, sub conducere minune. Care iaduce renume şi doar vorbe d-ăle bune. Fincă Voicu Enăchescu e un dirijor anume. Experimentat, decis, calm, olimpian, precis. Insuflându-i siguranţă, eleganţă şi pregnanţă. Iscând astfel, laolaltă, o muzică d-a mai fină. Lină, dalbă, cristalină. Ce sufletele le alină. Recunoaştere deplină şi onor la comandor, pentru al său supercor!

tuturor. Anunţând chiar de pe atunci că muzica bună nu va fi doar la îndemâna celor privilegiaţi şi dând parcă „bun de tipar” pentru viitorii Armstrong, B. B. King, Beatles şi alţii de el nebănuiţi... Frumuseţea destinului bluesului radiază universal generos, astfel explicându-se astăzi existenţa a câtorva sute de mii de festivaluri pe glob. Din Argentina până-n Guadelupa, din Spania până-n Rusia ori din Australia până-n... România. Bluesul nemaifiind de mult timp apanajul negrilor din America de Nord. Azi, urcând pe aceeaşi scenă să-l cânte venerabilul Buddy Guy, Eric Clapton, Keb’ Mo’, interpreţi francezi, jamaicani, japonezi… Povestea bluesului e una interesantă, cu multe capitole captivante. Omenirea primindu-l în dar, de la Dumnezeu, cu sufletul deschis. Ca să-ţi placă această muzică minunată netrebuind să urmezi vreo şcoală anume ori să te instruieşti academic. Nu e nevoie decât de o inimă plină de romantism, erotism poetic şi bucurie de viaţă. O artă ca bluesul se prezintă simplu şi firesc, aşa atrăgând, astfel cucerind fără drept de apel… Spre ţara noastră, armoniile bluesului şi-au croit drum mai timid la început. Prin orchestrele de swing interbelice. Sau de dixieland, după al doilea război mondial. Odată pătrunse însă, graţie jazzului, au rămas statornic. Formaţiile pop sau rock de mai târziu, precum “Cometele”, “Sideral”, “Sincron”, “Sfinx”, “Basorelief”, “Semnal M” au îmbrăţişat direct genul ori l-au transfigurat în interpretări proprii, pregătind terenul pentru publicul şi muzicienii zilelor noastre. Pionierii de facto ai bluesului de la noi sunt Harry Tavitian şi A. G. Weinberger. Urmându-le exemplul, în timp, Florin Ochescu, Sorin

Mihai GODOROJA Câte ceva despre blues Cine-ar fi crezut atunci, în zorii veacului trecut, când Sister Rosetta Tharpe sau Big Mama Thornton cu al ei „Hound dog”, devenit ulterior un hit mondial în mâinile lui Elvis, că acest gen muzical numit blues o să devină o artă universală, îmbrăţişată cu entuziasm de întreaga planetă? Cine şi-ar fi închipuit că, de la „Saint Louis Blues”, cântat de irepetabilul Louis Armstrong, se va ajunge la Miles Davis, Pink Floyd, Stevie Wonder sau Joe Bonamassa? Nimic nu anunţa explozia artelor muzicale ce aveau să inunde lumea prin radio, discuri şi, evident, concerte zgomotoase. Mult mai zgomotoase decât seratele şi spectacolele din saloanele princiare ale unor vremi trecute. Poate doar apetitul lui Mozart pentru opera populară şi harul său incredibil de a inventa melodii frumoase, pe gustul Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

Chifiriuc, Hanno Höfer, Marcian Petrescu, Rareş Totu, Vali Răcilă sau trupa timişoreană „Survolaj”. România are în momentul de faţă peste cincizeci de festivaluri, desigur binevenite. Personal, promovez de trei decenii şi jumătate atât jazzul, cât şi bluesul, fie pe scenă, fie în emisiuni şi publicaţii. Iară ceilalţi colegi de breaslă ţin şi ei alături de publicul iubitor, motivaţi cu toţii de bucuria “live-ului” mereu creator. Aşa că putem spune concluzionând: există, benefic, blues şi-n România. Şi nu e rău deloc…

ambiţie şi putere de muncă. Nu în ultimul rând, talent muzical, moştenit, probabil, de la părinţi. La trei ani, mă jucam cu vioara tatălui şi cântam din gură cât era ziua de lungă. La cinci ani, eram deja pe scenă, îmbrăcat în costum popular şi-o ziceam cu foc. Apoi, către şapte ani, dirijam corul grădiniţei. O arată poza. Am urmat şcoala elementară de muzică, proaspăt înfiinţată-n oraş. Mai departe, fiind istoria menţionată-n caietul-program... Ceea ce merită însă aflat în context, e că, pe la zece ani, fără a şti ce-i o orchestră, am avut REVELAŢIA că voi deveni dirijor. Această minune mi-a dat elan, încredere, răbdare şi dorinţă de muncă. Nu am sperat că voi ajunge să dirijez, ci am ştiut! În toată această poveste, vioara, studiată cu sârg, nefiind un scop, ci un mijloc de a ajunge la muzică. Pare curios, dar cânt mai bine la ea de când sunt dirijor... Am avut parte de profesori buni. Astfel încât am verificat pe pielea mea zicerea veche potrivit căreia magistrul vine singur la discipol, când acesta-i pregătit pentru o nouă etapă. M-au ajutat profesional şi dezinteresat câţiva OAMENI, care au crezut în mine. Eu încercând azi a plăti acest bine procedând la fel... Dirijatul este modul meu de viaţă, în care mă cufund adesea total. Noroc că familia mă înţelege şi mă iartă dacă-s absent de lângă ea cu gândul sau făptura. Am cunoscut din plin bucuria şi tristeţea. Sărăcia şi îndestularea. Fericirea şi deznădejdea. Iubirea, şi nu ura. Toate ajutându-mă să simt şi mai mult muzica. Am mai şi greşit, dar IUBIREA îmi călăuzeşte viaţa şi activitatea artistică. Neîndoielnic şi cu folos!

Alexandru IOSUB În sau dincolo de caietul-program? Dragă melomanule, poate, uneori, ai nemulţumiri în privinţa caietuluiprogram, nelipsit, fireşte, la niciun concert. Ai vrea mai puţină analiză muzicologică a lucrărilor cântate şi mai multe informaţii inedite despre compozitor, dirijor şi solist. Nu ştiu dac-o fi bine, dar îţi propun un experiment. Mărturisindu-ţi unele amănunte din viaţa mea. Ca tu să mă cunoşti nu doar prin date seci. Şi să decizi apoi dacă aşa ceva ar fi binevenit în amintitul caiet... M-am născut într-o noapte de vară, sub influenţa Lunii. Ceea ce m-a făcut cam visător. Într-un loc moldav binecuvântat, numit Piatra Neamţ. Unde râul Bistriţa şi munţii apropiaţi de casă (Cernegura, Cârloman, Cozla) mi-au fost perimetru de joacă. Dar şi suport pentru cuprinderea nemărginirii la care aspir încă. Precum şi- un îndemn pronunţat pentru călătorii. Mi-a hărăzit Dumnezeu sănătate, minte ageră şi iscoditoare, 96

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

Ar mai fi, desigur, atâtea de spus. Tu, melomanule, socoţi că asemenea destăinuiri ar trebui să apară într-un program de sală? Oare n-ar fi preferabil ca artistul să rămână învăluit într-o aură de mister şi să conteze doar prestaţia scenică? Dă de ştire neapărat, după ceai citit rândurile astea de suflet. Părerea ta contează...

douăzeci de ani. Când am absolvit Conservatorul din Cluj-Napoca şi făceam primii paşi ca artist instrumentist. El, faimosul dirijor, rostind o frază ce mi s-a întipărit în minte: “se întâmplă când se întâmplă pentru că nu se întâmplă întotdeauna”. Dragostea mea pentru muzică şi actul creator, unic în felul său, împreună cu aceste vorbe ale maestrului m-au împins să dau o nouă admitere la Conservator. Ca să studiez dirijatul, chiar cu un fost student al lui Sergiu Celibidache. Binecunoscutul şi preţuitul nostru Petru Sbârcea. Anii de facultate trecând cu mine mereu preocupat să descifrez acea frază din interviu… Spuneam că, în liniştea de după acordaj, mai zăbovesc câteva secunde înainte de a intra pe scenă. Pare o superstiţie sau un tabiet, dar nu e. Căci în intervalul acela mă simt un norocos fiindcă pot dărui publicului ceva ieşit din tiparele tradiţionalului. Pentru mine neexistând acea tradiţie în spatele căreia se ascund unii dirijori şi instrumentişti când nu pot explica de ce fac ceea ce fac. Îmi amintesc, în context, de o repetiţie cu aria “Addio del passato”, din “Traviata”, de Verdi. Ce are în introducere un solo de vioară. Am observat imediat că, în partitură, era scris, negru pe alb, doi soli. Adică, două viori solo şi nu una, cum auzeam. Am intrerupt şi-am cerut să se cânte ca în materialul de pe pupitre, tipărit la Casa Ricordi, din Milano, după manuscrisul original al compozitorului. Mi s-a replicat că ar fi o prostie, deoarece, prin tradiţie, se foloseşte doar o vioară. Nu am cedat, stăruind a se face precum a vrut autorul. Întrucât, dacă acel solo s-ar cânta la o singură vioară, recitativul în proză al solistei vocale, suprapus instrumentului, îşi pierde mesajul,

Ştefan Attila NOVAK Un obicei profesional Mă uit la ceas: mai e un minut. Lângă intrarea pe scenă, colegii instrumentişti, strânşi în grupuri mici, discută de una, de alta. Îl caut cu ochii pe Dănuţ, concertmaestrul de la filarmonica noastră. Îl zăresc şi mă apropii de el. După ce încheie discuţia, se uită la mine şi-ntreabă dacă intrăm. Îi răspund afirmativ şi pornesc înspre scările ce duc la cabină, ca să-mi iau bagheta. Aplauzele din sală sunt semnul că orchestra a pătruns pe scenă. Odată încetate acestea, aud tonul pentru acordaj preluat de oamenii ei şi mă grăbesc să ajung la uşa dintre hol şi scenă. Încetează acordajul şi se face linişte. Moment în care Grigore, responsabilul de scenă, îmi deschide uşa. Parcurg distanţa până la podium aruncând priviri în sală. Ajung la el, dau mâna cu concertmaestrul, după care mă aplec către public. Totul pare simplu şi firesc, însă pentru mine, ca dirijor, aceşti paşi sunt foarte importanţi. Încerc să fiu atent la orice detaliu, în concepţia mea, pregătirea actului muzical fiind şi ea componentă a concertului simfonic, în mod cert… Toate acestea am început să le-nţeleg după ce am ascultat la radio un interviu cu marele Celibidache, acum vreo Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

publicul fiind atras, preponderent, de sunetul melodios al viorii. Concluzia fiind că, dacă dorim să trăim prin muzică, trebuie să contribuim la existenţa ei. Nu so reproducem şablonard şi nesemnificativ, ci să transmitem, niciodată la fel, stări emoţionale cât mai profunde. Consider că trăim ceva când facem ceva. Iar acest ceva e rezultatul unui trecut ce, prin prezent, e o punte spre viitor şi eternitate...

maestrul Pedro Carneiro a urcat pe podium. Adunându-se într-o sumă vie a emoţiilor revărsate din sufletele tinerilor muzicieni de pe coasta Atlanticului. Scurt, grav şi sobru, señor Pedro, ctitorul şi conducătorul acestei orchestre, a fulgerat ochii elevilor săi şi, tăind aerul cu bagheta, a iscat primele măsuri din celebra simfonie a cincea de Ludwig van Beethoven (1770-1827). Ritmul capodoperei Titanului de la Bonn e, din prima zvâcnire a baghetei, alert. Acordurile catapultează secvenţial măreţia şi tumultul mişcării întâia, ansamblul din peninsulă dovedindu-se un straşnic ceasornic cu sunete şi cadenţe armonice. Beethoven însuşi, acolo în Ceruri, fiind sigur uimit de siguranţa şi precizia imprimate de aprigul dirijor. De fapt, el tocmai pentru astfel de muzicieni a compus-o! Allegretto alternând cu andante şi presto cu molto con brio. Finalul cutremurând sala şi aruncând auditorii-n delir. „Nu am mai auzit o aşa interpretare a acestei lucrări”, strig, pe bună dreptate, către vecinii de stal... După pauză, acelaşi dirijor şi echipa sa desenează inspiratul largo cu care-şi începe simfonia a cincea Dmitri Şostakovici (1906-1975). Topica muzicală mă duce cu gândul la Esenin şi Cehov. Şi parcă respiră încă parfumul împărătesei Ecaterina a doua. Sau mirosul de tutun englezesc al pipei ultimului Romanov. Năvala sunetelor adunând cumva istoria Rusiei cotropite şi cotropitoare. Precum consemna în amintirile sale Maria Cantacuzino. Maruca, soţia marelui nostru Enescu. Ambii, primiţi de Şostakovici la Moscova în deceniul al patrulea din veacul trecut. Nobila tescană vrând chiar a-l vizita pe... Stalin! Fire cuceritoare, exuberantă, Pedro

Serghie BUCUR Jovem Orquestra Portuguesa Sinaia, a doua zi de august, anul curent. Sala de concerte a Casinoului, odinioară numai a regilor şi reginelor ţării, a devenit, în câteva minute, arhiplină. Cine-a venit târzior, a stat în picioare ori s-a aşezat pe treptele scărilor, pluşate asemeni fotoliilor. Aşteptaserăm cam jumătate de oră la intrare până ce s-a deschis uşa principală. În faţa căreia se strânsese peste o sută de persoane dornice să ocupe locuri în eleganta incintă. Ce devenise, din 27 iulie, gazda festivalului internaţional „Enescu şi muzica lumii”. Oameni de toate vârstele au ţinut să onoreze prezenţa de incontestabilă valoare artistică a Orchestrei de Tineret a Portugaliei. În graiul lui Ronaldo, Jovem Orquestra Portuguesa. Buclele de lumină ale reflectoarelor îndreptate spre rampa plină de scaune şi pupitre cu partituri filtrau clipa multaşteptată. Un pic după ora 19, vreo optzeci de june şi juni, toţi în negru îmbrăcaţi, şi-au ocupat locurile. Cu instrumentele gata de cântat. Băieţii şi fetele, numai zâmbet, s-au arătat uimiţi de numeroasa asistenţă. Aplauzele au inundat neîncăpătoarea scenă când 98

Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

muzica zilelor noastre

Carneiro a venit pe lume în 1975, la Lisabona. Dintr-o mamă actriţă şi un tată trompetist în orchestra simfonică a Radioului Lusitan. Copil încă, a studiat pianul, trompeta, violoncelul, însă l-a captivat percuţia. A fost admis, la doar 12 ani, în Conservatorul Naţional. Perfecţionându-se în dirijat şi percuţie pe la Londra şi Milano. În anul 2010, a înfiinţat JOP, pentru a oferi tinerilor posibilitatea de a face muzică într-un ansamblu profesionist. Renumit astăzi îndreptăţit şi aplaudat pretutindeni cu entuziasm...

perfect „mecanism” telepatic dirijor – solistă, s-au răspândit în sala „Ion Baciu” graţie mâinilor ei diafane, realmente suverane pe clape. Acalmia primei părţi – allegretto affettuoso – s-a reflectat în baletul delicat acaparant al baghetei. Depănând acele clipe esenţiale pe care Schumann, între desăvârşita sa dragoste pentru Clara Wieck (1818-1896) şi umbrele ce aveau să-i întunece inspiraţia, le-a trăit scriind concertul căruia interpreta sibiană i-a întregit strălucirea dramaticelor interferări contrapunctice. Amplificându-le în partea a doua – andantino grazioso – prin erupţii ritmice în cascade apoteotice, iar în partea a treia, finală, printr-un patetic allegro vivace. Pauza ne-a revigorat tonusul, cu infernala „scară” a sonorităţilor aritmice pe care urcară cele patru mişcări ale simfoniei a doua în mi minor, opus 27, de Rachmaninov. Redând sinuoasa viaţă a compozitorului care, dezavuat de Stalin, a preferat meandrele existenţei din excentricul Beverly Hills, chiar dacă păstra ecourile primei interpretări a lucrării la Moscova, înainte de revoluţia leninistă. Aparentele asonanţe, de fapt un fir melodic superb, cu emoţie şi înfrigurare gustate de auditoriu, au opus romantismului schumannian construcţia de tip catedrală. Adică, o succesiune de forme, linii, spaţii şi reliefuri incandescente. O măreţie de ev tolstoian, cu furtunile şi însoririle din „Război şi pace”. Orchestra prahoveană, sub bagheta fermecată a lui Dragoş Oprea, încheind tulburător un spectacol simfonic cu certe rezonanţe-n memorie. Pentru confruntarea cu trecerea timpului demne indiscutabil...

Sibiul şi Piteştiul, în duo la Ploieşti! În seara zilei de 22 septembrie a. c., melomanii prehoveni au fost onoraţi cu prezenţa de pianista Monica Florescu, de la Filarmonica de Stat din Sibiu şi de dirijorul Tiberiu Dragoş Oprea, de la Filarmonica Piteşti. Invitaţi să susţină un memorabil program simfonic pe scena Filarmonicii „Paul Constantinescu”, de la Ploieşti. Compus din lucrări de Robert Schumann (1810-1856) şi Serghei Rahmaninov (1873-1943). Prefăcut de oaspeţi, prin prestaţia lor, într-unul de referinţă pentru viaţa muzicală a momentului. Revenirea piteşteanului la pupitrul orchestrei ploieştene prilejuind şi o afluenţă de public în sală. Atras de supleţea cu care tânărul muzician mânuieşte bagheta şi de vraja transmisă de el, simplu şi firesc, instrumentiştilor şi solistei. Concertul în la minor, opus 54, pentru pian şi orchestră, ne-a relevat o virtuoză pianistă, în persoana doamnei Florescu. Distinsa muziciană evidenţiindu-i cu brio subtilităţi de o remarcabilă vibraţie romantică. Nuanţările, potenţate de un Revista Nouă nr. 5 (96) /2016

teatrul zilelor noastre

Adrian SIMEANU „Haimanaua” Se joacă alea „vechi” tot mai numeros. Adaptate, sigur, cât mai cu folos. “Omul care a văzut moartea”, de pildă. Comedie cu tâlc din belşug. Amintind fericit de Caragiale şi Muşatescu. Victor Eftimiu, autorul ei foarte inspirat şi de neuitat. Îmi făcu plăcere s-o văd înc-o dat’, după ani şi ani. Chiar dacă Dan Tudor, regizor acum, o intitulă, pe afiş, mai scurt: “Haimanaua”… În montarea ei, s-a asociat cu Andrei Duban, Dragoş Ionescu, Adela Popescu, Alina Chivulescu şi Tudorel Filimon. Ultimii trei, preabine ştiuţi din cel serial. “La bloc”, el numit, pe micul ecran de mulţi urmărit. La rându-i, Duban, un puşti printre “Liceenii” din film, altădat’. Iară creţu’ Tudor, astăzi înspicat, e actor activ şi pune în scenă, harnic, mai mereu. În cazu’ de faţă, interpretându-l moldovineşte sadea pe Iliuţă. Nepotul ad-hoc, de la Făltişeni. Iniţial, haimanaua salvată de la înec. Ca soarta urbei provinciale să treacă în alte mâini de primar... Altfel spus, succint, se satirizează unele moravuri, năravuri, manevre. Şi azi întâlnite pe plai mioritic, în planu’ politic. Nea Popa, colegii, prinşi vrednic în joc şi treaba dusă la capăt cu zel. Reîntâlnirea cu ei cert înveselind. Idem replicile de odinioară. Rostite contemporan, cu umor şi cu elan. Nu m-aş da în lături oricând să le-ascult, cu alţi pricepuţi a le depăna pe măsura lor. Că şi la noi teatru s-a scris valoros, peren, savuros…

„Nunta” de la Vâlcea Cred că regizoarea Beatrice Rancea a făcut şi dânsa pasiune grea pentru Anton Pavlovici. Ca mulţi din domeniu, justificat. Aşa explicându-se de ce montă şi azi 100

teatrul zilelor noastre „Nunta”, la Râmnicu Vâlcea. Unde, trebuie spus neapărat, activează ferice două teatre de stat. Montarea în cauză, cu muzică şi lăutari, la „Ariel” s-a făcut. Eu o văzui de curând, într-o distribuţie amestecată. Dintre vâlceni, craioveni, bucureşteni recrutată. Bine închegată, foarte animată. Experimentată şi aplaudată, la fine, intens. „Capitalista” Magdalena-Marta fuse soacra mică. Magda Catone, mai pe înţeles. Nici că se poate mai potrivită pentru lumea din piesă. Apoi, de la oltenii vecini, Valer Dellakeza. Falsu’ general, zdravăn burduşit de nuntaşii-ncinşi, la un moment dat. Dan Constantin, din colectivu’ local, socru mic în rol. Apoi, colegii mai tineri, Simina, Andrei, Cătălina, Alin, Gabriel, Iulia, Diana, Radu, Gogu, Ionuţ şi Alexandru. Care mai de care mai vioi şi mai şugubăţ. Împreună, o echipă forte, agilă, dibace. Cu gaguri duium şi lăutari după ea (unii, de la filarmonici). Atmosferă de cârciumă, sigur, petrecăreaţă accentuat. Evidenţiind astfel tocmai ce-a vrut autoru’. Prostia, mojicia. Instinctele primare şi lipsa de maniere. Incultura şi parvenitismu’. Valabile nu doar în Rusia anilor lui. Ci şi acu’, pretutindeni. Căsătorii interesate fiind totdeauna, oriunde. Şi nunţi sfârşite sub masă, la fel… Cehov, e clar, năravuri, moravuri a satirizat apăsat. Ca şi Caragiale al nost’. Mizanscena descrisă până aci şi jocul actorilor ei relevând vădit asemănarea deloc contestabilă. Spiritele mari intersectându-se fertil, fructuos, peren, delicios. Iarăşi rostu’ celor doi pomeniţi cu respect pentru ce ne-au lăsat moştenire e, neîndoielnic, hazu’, comicul, umoru’ de nivel înalt. Benefic universal şi nemuritor. Vivat, deci, comedia, de-a pururi! Am zis! Revista Nouă nr. 5 (96) /2016