Urmuz no 9-10 2016 by Florin Dochia

No. 9-10 2016

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O U Ă FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANUARIE 1928 CÂMPINA  SERIA A DOUA  ANUL III

Arte vizuale: Constantin Tanislav - Celălalt spaţiu ÎN ACEST NUMĂR SEMNEAZĂ: Maria Dobrescu, Mioara Bahna, Ioana Sandu, Adela Efrim, Mihaela-Mariana Cazimirovici, Valeriu Valegvi, Adrian Cîrstea, Menachem M. Falek, Liliana Ene, Diana Trandaﬁr, Cosmin Pîrghie, Silvia Beldeanu, Roxana Elena Stan, Raluca Cosmina Calancia, Cornelius Drăgan, Marian Gh. Neguţu, Andrada Stan, Tudorie Ioana Andrada, Galina Vieru, Gabriela Gimenez, Florin Dochia, Mircea Dan Duţă, Kateřina Kozlovská, Pablo Neruda

PUBLICAţIE CU ŞI DESPRE POEZIE Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

poet în ramă

Mariana Marin – poeta partizană Maria Dobrescu Mariana Marin este considerată cea mai curajoasă poetă a generaţiei sale. Conform criticii literare, tema esenţială a poeziei sale este condiţia poetului şi a operei lui într-o lume neprielnică. A debutat în 1981 cu un volum care prefigurează lupta ce urmează a fi dusă de poetă cu viaţa şi cu propria poezie. „Un război de o sută de ani” este un volum pe care autoarea îl descrie perfect „Acest volum subţire, câteva vorbe/ Câte? Un război delicat/ un fel de balaur pestriţ făcut din fluturi/ o insurecţie armată a fluturilor”. Dacă asociem imaginea fluturilor, fiinţe plăpânde, putem anticipa delicateţea şi sensibilitatea acestei autoare care preferă, la un moment dat, să refuze adevărul realităţii, pe care nu o mai priveşte în faţă, transfigurând-o în poezie, devinind refugiu, dar şi scut împotriva regimului politic din acea vreme. N. Manolescu spune despre Mariana Marin că nu a debutat sub auspicii favorabile, deoarece la „Cenaclul de luni” ea „nu era în ton cu generaţia ei… nu avea chef să se joace”. Acest fapt a impus o distanţare faţă de semenii săi, pe care, însă, nu i-a părăsit niciodată, pentru că îi considera tovarăşi de luptă în războiul de o sută de ani declarat opresiunii comuniste ce punea presiune asupra spiritelor libere. Despre această ruptură, scria cu ironie într-un poem „Comentariu la eseul lui

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

Alexandru Muşina privind eşecul generaţiei 80”: „Era o vreme a textelor/ şi a gradului zero în comunicare./ Până şi moartea textua deasupra oraşului,/ până şi iubirea noastră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de vid./ Eram croşetaţi la un text mult prea mare.// Eram refuzaţi.// Şi aşa,/ unii au devenit tot mai lucizi /iar alţii mult prea fluizi…”. Despre contextul social-politic în care autoarea a fost nevoită să se acomodeze, acceptarea situaţiei nefăcând-o să-şi piardă demnitatea şi să-şi încalce principiile, scrie şi în poezia „Trăiesc”, unde îşi face un autoportret prin care dezvăluie cititorilor crezul său şi postura de opozantă: „E greu aici sub cerul liber/ - trăiesc în mijlocul unui patinoar înroşit/ noaptea ascult căderea oaselor moi”. Metafora patinoarului înroşit sugerează societatea comunistă, care, prin impunerea unor restricţii, reuşeşte să ucidă orice încercare de exprimare liberă. Roşul reprezenta în acea perioadă culoarea simbol a comunismului. Viziunea poetică a Marianei Marin coincide cu cea a lui Bacovia în multe dintre poeziile sale. O trăsătură comună cu lirica bacoviană o reprezintă spaima şi angoasa de a trăi într-o lume opresivă. Astfel în poezia „Tinereţe fără de artă” apărut în volumul „Mutilarea artistului la tinereţe” apar bine reliefate aceste stări : „Când m-am apropiat de treizeci de ani/ a început vârtejul./ În jur

poet în ramă

dezastrul devenea tot mai intens,/ niciodată nu ştiam/ dacă a doua zi voi mai fi în viaţă,/ dacă nu se va rupe arcul,/ dacă rotiţele n-o vor lua dracului la vale./ Eram aidoma unei biserici ameninţate cu demolarea -/ fapt care exista şi în realitate…// Clopotele îmi băteau turbate sub piele,/ în creier/ şi nu puteam să mă întreb pentru cine./ Ştiam. […] Când tocmai am împlinit treizeci de ani/aveam în spate o zestre frumuşică de morţi/ şi între patru pereţi mă împiedicam zilnic/ de un geamantan cu prieteni plecaţi/ un fel de moarte şiaceasta/ pentru cei care rămâneam în viaţă aici.// Acum sunt singură…”. Solitudinea şi moartea reprezintă, de asemenea, stări comune liricii bacoviene. Astfel, ideea vieţii trăite ca o moarte continuă se regăseşte în multe dintre poemele autoarei. Mariana Marin duce la extremă toate aceste trăiri, dovedind uneori labilitate, alteori exaltare: „Tu ştii că pot dispreţui/ şi pot adora sacul de piele/ în care îmi duc până la capăt moartea”(Scrisorile către Emil, III). Se observă o tendinţă de a crea imagini poetice în care corpul capătă aspecte prin care poeta doreşte să sugereze decăderea. Pe lângă imaginea sacului de piele, poeta numeşte corpul „hoit” sau „închisoare vie”. Totodată, corpul este lipsit de spirit fiind manechin, sperietoare sau păpuşă mecanică. Spre deosebire de Bacovia, Mariana Marin tânjeşte după iubire, chiar dacă a pierdut-o şi este conştientă de această pierdere ce o face nostalgică: „Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă./

Rochiile mele grele aveau un înţeles,/ mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă./ Într-o vreme purtam cercei/ şi te aşteptam pregătită ca o mireasă.”(„Naiva închipuită”). Totodată, dorinţa de a trăi în normalitate , o viaţă obişnuită provoacă poetei o ironie amară care răzbate din majoritatea poeziilor cuprinse în volumul „Mutilarea artistului la tinereţe”. Astfel, în „Elegie” poeta conştientă de faptul că viaţa ei nu va mai fi niciodată una obişnuită spune:”Doamne, /de m-aş putea şi eu odihni într-un sanatoriu de munte,/ printre pastile roz şi albastre/ un sanatoriu cu miros puternic de brad/ şi covoare moi,/ cu doamne cochete şi nevrozate/ de conflicte plăcute, mici, conjugale./ De-aş avea şi o traumă ca pojarul/ o răpăială de ploaie de vară,/o nevroză ca de mătase,/ după care eşti şi mai iubită”. Însă poemul ia o turnură şi poeta îşi schimbă brusc starea conştientizând realitatea dură care o trezeşte definitiv din starea de dinainte: „De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii/ în cotloane diverse, simple şi cinstite/ unde să nu existe decât un pat unde să dorm/şi un lighean unde să vomit/ tot ce dându-mi mi-ai luat,/ Doamne,/ să tot vomit”. Greaţa este provocată, probabil, de tot ceea ce o înconjoară, de nedreptăţi, de lupta continuă pe care o duce cu sine pentru a-şi păstra integritatea într-o lume plină de minciună, de oameni care preferă să joace un rol doar pentru a obţine favoruri, dar şi de condiţia poetului într-o lume cenzurată.: „Dacă

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poet în ramă

ţi se întâmplă să fii şi poet/ atunci lucrurile se simplifică simţitor” spune ironic Mariana Marin , ştiind că ruptura dintre sine şi lume este mai mult decât apăsătoare. Voma poate fi privită şi ca o eliberare de tot ce o nemulţumeşte într-o societate în care se simte străină. Sarcasmul ce răzbate din poezia ei poate fi un scut împotriva realităţii ce îi provoacă stări contradictorii de la revoltă la resemnare şi invers. Radu G Ţeposu afirma despre poetele contemporane incluzând-o aici şi pe Mariana Marin că „nu se mai întrupează din jale, precum Electra, ci din sarcasm”. În volumul „Aripa secretă” apărut în 1986, poeta anticipează într-un fel straniu sfârşitul ivit prea devreme. Melancolia provocată de gândul conştient că viaţa trebuie trăită atunci când o ai îi trezeşte regretul că nu mai este posibil să te întorci spre cei dragi şi să le spui ce ai fi vrut şi n-ai făcut-o la timp. Din păcate „viscolul” care „spulberă viitorul” e tot mai aspru şi tot mai aproape:”Mă grăbesc înspre moarte/ fără un înţeles anume, fără rochie de mireasă,/fără zestrea de aur. /Fără mine./ Mă grăbesc senină/ şi amară/ de-a latul patriei.// Parcă ar fi fost mâine.”(Elegie). De altfel, aşa cum afirma N. Manolescu ciudatul vers: „Mi-e teamă de tine, aprilie!” sa dovedit premonitor, deoarece poeta moare în ultima zi din martie, la doar 47 de ani. Poezia Marianei Marin este încărcată de o melancolie sfâşietoare ce răzbate prin toţi porii sensibilizând

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

cititorul, dar în acelaşi timp îndemnând la meditaţie profundă. Ce rost are viaţa, dacă nu este trăită şi preţuită? Răspunsul nu-l va găsi nicicând un poet, aşa cum nici ea nu l-a aflat. Se ştie, însă, că poezia bună se naşte din suferinţă fapt dovedit din plin atât de Bacovia, dar şi de MM, poeta care reuşeşte să-şi păstreze demnitatea în poezie într-o vreme în care mulţi poeţi au preferat să se ascundă după cortinele moi, pufoase, dar roşii ale unei epoci în care vocile erau străine şi false.

cronica literară (dintre sute de femei)

Bucuria de a spune – Silvia Bitere: S-VIA Del Mar

Mioara Bahna Cartea Silviei Bitere, S-VIA Del Mar – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015 –, cu titlul ei încifrat, care se propune drept carte de vizită autoreferenţială, este forma de manifestare a unui eu cu o energie de comunicare debordantă, în stare să facă din orice întâmplare, din orice factor al vieţii sale, punct de plecare pentru confesiune (… am scris despre orice, afirmă într-o poezie), vorbind cu aceeaşi plăcere despre o lansare de carte, despre masa de lucru, despre stele căzătoare, despre insomnia cuvintelor, despre poezie, poeţi ori despre amintiri din bucătărie, iar şirul surselor ei de inspiraţie este inepuizabil, ca şi interacţiunile pe care le poate avea oricine cu formele realităţii. Ca urmare, se transformă întrun soi de Şeherezadă a obişnuitului, a simplităţii, fără pretenţia de a epata în vreun fel, la nivelul formei sau al conţinutului poeziilor. Textele continuă ceea ce se anunţă prin titlu, adică definirea personalităţii celei care se exprimă, prin raportare la ceilalţi, mai ales la cei pe care-i consideră privilegiaţi ai speciei, bărbaţii, statu-quo implacabil, din care derivă asumarea firească a propriului statut, fără ca această convingere să-i înlăture tristeţea de a nu fi de cealaltă parte a baricadei artificiale perpetuate din timpuri imemoriale. În acest context, de pildă, referirea la prejudecata legată de

inferioritatea femeii este destructurată subtil, reliefându-i-se injusteţea: altfel spus eu sunt femeie / nu am cum să fiu poet / am fost dedusă matematic / să susţin teorema coastei în plus / şi de aceea / am să nasc în continuare copii poeţi / pentru oameni. Este, de fapt, o proclamare, printr-un fel de litotă suigeneris, a superiorităţii latente a celei care are darul de a crea viaţă, mai importantă decât orice altă înfăptuire umană. Drept care, deşi face referire la existenţa celor două părţi ale omenirii, constatând perpetuarea amintitei prejudecăţi, în tonul ei nu se observă că ar avea sentimentul marginalizării, al discriminării, cu toate că mărturiseşte: am vrut să fiu bărbat / mai cu seamă să plec în lume bărbat / cu arcuri în spinare săbii buzdugane / să lovesc în stânga în dreapta zidurile omenirii / până când Dumnezeu să-mi strige / nu aşeza virgula între subiect şi predicat / el merge ea merge. În acord cu asemenea abordare a lumii, versurile, în care alege Silvia Bitere să se exprime, aşa cum se întâmplă în cazul foarte multor contemporani, sunt libere, iar punctuaţia este eliminată în totalitate, cu toate consecinţele rezultate de aici, pozitive, poate, dar şi negative. La acelaşi nivel formal, al scrisului, pe de altă parte, Silvia Bitere îşi ortografiază toate cuvintele (cu excepţia lui

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

cronica literară (dintre sute de femei)

„Dumnezeu”, „Doamne”, a numelui autoarei şi a încă unuia din câmpul semantic al vieţii) cu iniţială mică. Dacă, în legătură cu opţiunea pentru acest tip de omogenizare a cuvintelor, prin nediferenţierea lor la nivel grafic, se pot găsi explicaţii, se pot face speculaţii, subliniindu-se latura bună a unui asemenea mod de a proceda, şi cu privire la punctuaţie, s-ar putea găsi circumstanţe atenuante, putând fi vorba, să zicem, de graba de a segmenta dintr-un şuvoi de gânduri, fragmente numeroase, spre a le transfera cât mai repede cititorului. Tot pe seama aceleiaşi precipitări de a-şi transmite rezultatele contactului cu lumea se poate pune şi atenuarea grijii pentru cum spune, dar consecinţa este, spre exemplu, apariţia unor construcţii a căror redundanţă este supărătoare (îmi folosesc viaţa şi timpul în folosul meu) ori altele care par incomplete sau, oricum, obscure (acest gând te poate înspăimânta prietene / murito de fericire mi-ai spune…). Şi chiar dacă ludicul pare a da nota definitorie, mai ales la nivelul expresiei colocviale (mă treceau toate căldurile nostalgiei; eu nu pot să vin cu mâna goală; eu asta sunt; să spunem lucrurilor pe nume; becul îmi juca feste etc.), în general, textele dezvăluie o sensibilitate profundă capabilă să remarce latura gravă a fiecărui aspect al realităţii la care se opreşte, cu care-şi intersectează existenţa. De aceea, entuziasmul indus de simpla existenţă (fiindcă are inima avară după frumuseţi) nu are drept corolar o fericire

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

extremă, cu toate că la această stare se referă des (fericirea se gustă sau fericirea îmi aparţine), ci se exprimă temperat: niciodată beată de fericire. Mai mult chiar, nu lipseşte din ampla dare de seamă întocmită de poetă nici sentimentul sacrului, manifestat explicit (… sunt ţinută în leagăn /cu două frânghii atârnate de cer / îţi mulţumesc în gând că exist), dar şi implicit, spre exemplu, prin simpla ortografiere, cum arătam mai sus, a cuvintelor „Dumnezeu” şi „Doamne”, cu iniţiale majuscule, în condiţiile în care, pentru celelalte cuvinte alege doar literele mici. Uneori însă, mai ales de pe la

cronica literară (dintre sute de femei)

jumătatea volumului, încearcă şi altceva decât etalarea a ceea ce este comun, abătându-se chiar spre livresc, dar imaginile pe care le creează astfel îşi pierd naturaleţea, sunt forţate – de pildă: am căutat tristeţea lucrurilor / să nu credeţi că nu am făcut-o / am dat de gustul ei sofisticat până la sofism sau: cuantificarea poetică / este un fel de mumificare a gândului / (…) / normal ar trebui să existe o logică / între pana scriitorului şi despre ce vrea el să scrie –, pentru că Silviei Bitere îi stă bine, mai degrabă, să fie activă, să înmagazineze trăire nemijlocită, şi nu contemplativă, chiar dacă în dimensiunile sufletului îi pătrunde, cu siguranţă, măcar din când în când, şi o latură reflexivă. Sau poate

că ataşamentul faţă de viaţa activă este doar masca prin care caută să-şi astupe sensibilitatea, din moment ce mărturiseşte: nu plâng mereu doar mă încearcă o tristeţe / cum ar fi să te întorci pe o iarnă grea acasă (…). Dincolo de toate neajunsurile pomenite – nu spectaculoase, dar nici neglijabile –, care nu sunt însă rezultatul unei fronde faţă de poezia consacrată, scrisul Silvie Bitere are, pe ansamblu, puterea de a-l capacita pe lectorul contemporan, grăbit de felul lui, oferindu-i o faţă a lumii în care vieţuieşte, cunoscută, dar care-şi păstrează prospeţimea, prin bucuria poetei de a-şi împărtăşi observaţiile, sentimentele, adică bucuria de a fi.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

cronica literară (dintre sute de femei)

Vitralii de cuvinte – Liliana Popa: Stăpână pe tăcerea mea Mioara Bahna Confesiv, titlul cărţii Lilianei Popa, Stăpână pe tăcerea mea – Editura Art Creativ, Bucureşti, 2015, cu o prefaţă, Lansarea de carte ca vernisaj al unui autoportret, semnată de Emil Lungeanu –, pare că sintetizează un fragment dintr-un enunţ programatic, prin intermediul căruia, conştientizând vulnerabilitatea intrinsecă a fiinţei, în general, şi a femeii, în special, prin vocea lirică, poeta caută să şi-o mascheze, afişând încredere în sine, tradusă, la nivel declarativ, într-o manifestare ofensivă, prin care urmăreşte, de fapt, să anticipeze şi să anihileze sau, măcar, să atenueze posibila atitudine a celorlalţi faţă de sine, în tentativa de a-şi crea şi menţine, astfel, un confort lăuntric. Anunţată în felul acesta, creaţia Lilianei Popa este, ca în cazul tuturor poeţilor, proiecţia unei sensibilităţi, care, prin eul liric, reface, în versuri, un parcurs emoţional al fiinţei, a cărei forţă sufletească – afişată, fără ostentaţie, dar cu dorinţa de a-i fi recunoscută – o face în stare să „construiască” punţi spre celălalt, spre lume, dinspre unde o duc zările fiinţei (direcţii nealese însă întâmplător, drept care sunt în măsură să-i susţină şi să-i amplifice reveria, creându-i, totodată, impresia de anulare a trecerii timpului: În interiorul meu / se

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

golesc clipele / ca nişte clepsidre.). De aceea, din toate ţintele posibile ale unei călătorii, poeta alege, mai întâi, spaţiul oriental, plin de culoare, de pitoresc, evocându-l, apoi, printr-o seamă de factori reprezentativi, pentru care bazarul Constantinopolelui este sugestiv, prin etalarea promisiunilor de armonie, de nesfârşit răsfăţ al simţurilor, exprimate metaforic prin obiecte capabile să adune şi să traducă – fie şi la scară mică – fastul şi visarea, starea de graţie a artiştilor, stăpânite de lumea Șeherezadei: parfumuri şi mătăsuri, / ibrice de aramă, / mozaice cu-nţelesuri, / o brăţară mică, filigranată, / o tiară, o granată. Asemenea context aproape că impune existenţa unei componente descriptive a textului poetic (coroborată cu impresia, de naraţie, uneori), din acest volum al Lilianei Popa, cu accent pe latura vizuală, însă imaginile sunt, desigur, mai ales, suportul stărilor emoţionale, creatoare ale atmosferei în care se derulează gândurile. Conţinutul acestor imagini însumează, în primul rând, secvenţe ale prezentului, în care este ancorată cea care-şi face cunoscut, aici, peisajul sufletesc, şi inevitabile urme al trecutului (şi am plecat în paşii de dans cadenţat / al vechiului Bizanţ), peste toate aşezându-se bucuria de a trăi, la cumpăna dintre suflet şi carne, sugerată, spre exemplu, prin laitmotivul dansului: dans cadenţat / al vechiului

cronica literară (dintre sute de femei)

Bizanţ; dansul sălbatic / de zburător, pe note viscolite; frandola; Mâine o să dansez cu ielele-n poiană etc. Gesturi induse de farmecul oriental (M-am aşezat pe prima treaptă / sorbind mai multe zâmbete / din cafeaua proaspăt râşnită, / adusă cu fes şi şalvari, / într-o ceaşcă de alabastru. / Peste paharul cu şerbet / mă priveau doi ochi de forma migdalei, / cu sclipiri de săbii şi pumnale, / de rubine şi paftale…) completează imaginea acestui spaţiu străbătut de cea care se destăinuie în poezie, subliniată prin caşmiruri şi covoare, smaralde, safire, sâmburi de rodii, flori de portocal ori prin detalii arhitecturale (hornuri, garguie, acrotere etc.), însoţite de inalienabilul alai de gânduri şi sentimente strânse prin timp. Lumea meridională este, de asemenea, prezentă în carte, poeta extrăgând din tărâmurile pe care le cutreieră, cu pasul sau cu sufletul, atât imagini consacrate ca emblematice, încărcate de o simbolistică stratificată prin timp, cele care se impun mai întâi vizitatorului, aşa cum sunt marea, muzeele lumii sau temple din vechea Eladă, cât şi ceea ce se ascunde în cute ale realităţii, acolo unde pătrunde, în primul rând, ochiul artist: La Malta / eu cumpăram lumină. / Din clarobscur / o percepeam pe raccourci-uri / şi o pictam pe stâncile / spălate de valuri. Alcătuind o geografie sentimentalcerebrală, unde suprapune, peste amintitul concret în care călătoreşte, drumul dintre nori sau răscrucea cu gânduri ori biserica pe care şi-o înalţă

într-o lacrimă curată, pe harta sa, pe care o punctează nu prin respectarea unei cronologii a trăirilor, ci în zigzag, cu imagini de aici ori de departe, aduse, pe rând, în prim-plan de memoria afectivă, poeta nu aşază, prin urmare, numai locuri îndepărtate, ci şi fragmente din realitatea autohtonă, scara rulantă de la Universitate pe care vara a venit, Conservatorul, Cişmigiul, Transfăgărăşan, dar şi altele, unde sunt tezaurizate avalanşe de gânduri, care se rostogolesc de dincolo de timp, fiindcă, de pildă, nostalgic, observă: Au îmbătrânit nucii de la Râşnov / odată cu mama, cu tata, / cu bunicii… În arealul acesta terestru-sufletesc, prezenţa sau invocarea celuilalt se

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

cronica literară (dintre sute de femei)

justifică prin menirea pe care o are (Sufletul tău îmi remodelează sufletul, / sufletul tău opreşte clipele, / ascultă viitoarele partituri / şi ecoul şoaptelor), cu atât mai mult cu cât îl proclamă poet la drumul / mare… În acelaşi timp, cu o configuraţie interioară, aşa cum este cea pe care o dezvăluie prin scrisul său, încărcată de emoţie, poeta se simte solidară cu toţi cei asemenea ei, slujitori ai frumosului, incluzându-i în gândurile sale, de asemenea, pe confraţii plecaţi, şi pe care, din aceeaşi nevoie de echilibru sufletesc, îi aşază în Cenaclul din cer, unde îi reuneşte pe Valentin Nicolau, Costi Stan, Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, Ioan Florea, Ioan Zubaşcu, Gyuri Cazar, iar punctele de suspensie pe care le pune după această pomenire sunt o sugestie a unei triste, inevitabile continuări…

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

O concluzie ar putea fi că volumul acesta de versuri al Lilianei Popa este un sui-generis jurnal de călătorie, în care, în „bagaj”, poeta îşi aduce gândurile, sentimentele – unele, doar schiţe ale unor construcţii încă neelaborate, notate, poate, doar spre a păstra emoţia clipei – şi multe fragmente din zestrea livrescă adunată (prin referiri la Euridice, Godot, Estragon, Tizian, la Grădina Ghetsimani, Sfinx, Venus, Orpheus, Apollo, Thor etc.), însă, dincolo de tematică, de imaginile create, se remarcă lăudabila naturaleţe a exprimării colocviale, venind din absenţa încercărilor de a epata cu orice preţ, printr-un limbaj împănat cu termeni neologici, îmbinaţi artificial, de multe ori în detrimentul ideii sau al lirismului, ca în cazul multora dintre cei care astăzi se pretind poeţi.

cronica literară (dintre sute de femei)

Veşti din trecut şi viitor – Daniela Şontică: Iubita cu nume de poet

Mioara Bahna Iubirea şi poezia alcătuiesc, în cartea Danielei Şontică – Iubita cu nume de poet, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014 –, creuzetul în care se topesc amintirile şi încolţesc visurile, fiindcă, aici, se remarcă, de la început, jocul secvenţelor temporale, redat la nivelul expresiei, mai ales, cu aportul indicativului prezent, al viitorului şi al condiţionalului optativ. Confesiv, aşa cum se remarcă de la început, textul poetic traduce o mişcare sufletească aparent paradoxală, din moment ce, în pofida preferinţei pentru viitor, unde, în mod firesc, sunt cuprinse promisiunile de împlinire, în „structura” acestuia se adună, totodată, reminiscenţele trecutului, drept care pot deveni ele însele germeni ai timpului următor. Prin urmare, poezia Danielei Şontică pare a se dezvolta în teritoriul aflat la confluenţa dintre memorie şi aspiraţie, spaţiu în care coexistă realitatea prezentă, deloc spectaculoasă, şi trecutul, recuperat, cu deosebire, prin fragmente reţinute din vremea copilăriei, împreună plămădind o lume ideală, în care poate asistăm la minunea îngropării plânsului, / poate vom vedea cum răsare cireşul copt, / ca să ne potolim cu el singurătatea. Figuri stranii populează versurile volumului, în profilul cărora se poate bănui o simbolistică ad-hoc, sintetizată chiar în numele explicativ atribuit fiecăreia: Iubita cu nume de profet (de

altfel, „personajul”-eponim al cărţii), Femeia cu palma oglindă, Pasărea cu cioc galben, o Evă rătăcitoare ori o Semiramidă suspendată / peste o grădină din Drumul Taberei. Acestora li se alătură ipostaze umane cât se poate de terestre, de obişnuite, măcar până la un punct, cum sunt lăptarul, liftiera, cu aerul vetust al ocupaţiilor lor, dar şi căutătorul – uşor anacronic şi el – de cărţi rare (unde nu găsea, printre rânduri / vreo lucire de argint despre viaţa lui), prin anticariate. Un imaginar poetic uneori simplu, alteori cu laturi inextricabile etalează cartea Danielei Şontică, rezultat, desigur, al efectului creat de impactul emoţional cu factori ai lumii imediate. De pildă, undeva, îndrăgostita îşi îndeamnă iubitul să-i promită un continent de maimuţe / reuşind caligrafii celeste, în timp ce femeia cu palma oglindă, aşezată vara pe treptele unei patiserii centrale din Bucureşti – omoloagă, poate, a celor de pe treptele bisericilor –, face un gest ce pare de rutină, pentru ea, când îşi scoate păianjenii din ochiul drept, / îi aşază în tabachera de aramă, cu gândul că îi va dărui vecinei, fiindcă are o fetiţă dulce care merită un cadou. În acelaşi mod, uitarea este definită ca o poveste despre cum respiră luna /mizerii din adâncuri, iar cea care se confesează mărturiseşte: Îmi văd sfântul deghizat într-o lalea galbenă uriaşă / pe care o târăsc spre epitaf nişte copii fericiţi. Dar absurdul, perceput din afară, este, poate, în logica pe care o

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

cronica literară (dintre sute de femei)

citeşte în palma-oglindă femeia ale cărei lacrimi au încetat să mai apară, cu toate că le aşteaptă încă. Două lumi – deşi complementare – îşi cedează, succesiv, întâietatea, în poezia de faţă: realitatea şi dorinţa. Niciuna, totuşi, nu caută s-o excludă ori s-o anuleze pe cealaltă, pentru că legătura lor este indisolubilă, îşi sunt indispensabile, ca sursă din care fiecare să-şi poată continua propriul drum. În felul acesta se explică, aşa cum arătam, abundenţa verbelor la viitor şi la condiţionalul optativ: Aş mai vrea o trecere spre dimineaţă cu tine / şi să te numesc / între muritori stăpân. // Apoi câteva zile de miere sălbatică, /ochii ne-ar rămâne fără contur sau: Dacă inima ar fi de carne / ţi-aş cere să vii cu uneltele potrivite s-o scobeşti / să-i arunci conţinutul şi să te aşezi acolo / (…) / Am locui aşa multă vreme, / am îmbătrâni în ciudata simbioză / devenind tot mai fericiţi şi mai subţiaţi de dorinţe (…). Interlocutorul tăcut, de-a lungul acestor destăinuiri, sau numai reper prezent în discursul liric al femeii este cel pe care-l proclamă stăpân sau rege, dar nu orice fel de stăpân, ci unul în stare să-şi accepte el însuşii statutul de grădinar al femeii cu seminţe, pe care s-o transforme în sfânta care îţi creşte copiii. Din realitate, Daniela Şontică ia însă, mai degrabă, amprente ale lucrurilor, urme sau umbre ale lor, pe care-şi fixează iluzii, sentimente, năzuinţe, asemenea „darurilor”, aduse la Revedere, de cel mult aşteptat: pantofi din solzii mici ai şarpelui de casă, / mănuşi subţiri din cuvintele unei limbi inventate de el, / o după-amiază de blănuri, / nenumărate flacoane cu parfumuri de poeme arhaice (…). Girafa, Heidi şi alte fetiţe, dar, mai

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

ales, Heidi, fetiţa munţilor devin, când şi când, în text, agenţi ai trecutului, ai copilăriei şi, în acelaşi timp, garanţie a unei stabilităţi interioare, fiindcă fiecăruia Norocul îi stă în amintirile tari, încât A ridicat din ele un zid. O concluzie ar putea fi că Daniela Şontică, în poeziile din acest volum, notează trăiri, senzaţii, fixează, în linii generale, aspecte de viaţă, iar versul liber pe care îl alege ca formă în care să le aşeze îi dă posibilitatea să respire în voie, fără vreo restricţie formală. Flash-urile de vieţuire pe care le decupează din întreg sunt, apoi, redate cu o expresivitate temperată, prin care se sugerează preocuparea pentru transmiterea, dar şi pentru receptarea sincerităţii gândurilor.

poesis

Ioana Sandu Biografii la vedere Căci dacă cineva te-a nedreptăţit şi nu te-ai răsucit, n-ai bătut la uşa străină n-ai cuvântat cu ce ai mai bun în spatele minţii

când buna-cuviinţă traversează ordinea zilei cu suma recuzitelor personale în reverenţă subtilă.

Vânzătorul de cărţi

nu ai ieşit nici în stradă

traversează Calea umil, fără zarvă, ca după canonul cuvântului şi în aceeaşi secvenţă cu miros de vechime

atunci ai ridicat un deget, cel de la mâna dreaptă apoi şi pe cel de la mâna stângă amândouă în stare să ascundă umilinţa, să desăvârşească încrederea în tine

se uită în sus, caută nume noi din fereastră-n fereastră, atinge frunzişul răsfiră aerul cu mâna, cu gândul, încălzeşte sinele friguros

şi acela venit după alegerea cuvenită cu nechibzuită purtare s-a îndepărtat la timp datele vechi amintindu-i să dea înapoi după cum se încrucişau înscrisurile pe ambele biografii lăsate la vedere

se opreşte în mijlocul drumului şi face o grămăjoară din iarbă, lut şi nisip, aduce câmpul verde sub pleoape ca pe reperul înalt din departe

de ajuns ca raţionamentul adevărat să stoarcă îndoiala din toate şi dintr-o altă karmă, căci multpreadreptul se cuprinde numai în anumite lucruri el este şi al altuia

înşiră cărţile pe ziare vechi, le curăţă pe rând de praf de îndoială de cuvânt dedesubt, le ţine un pic în bandajele mâinilor sale ca pe singurele modele în filosofia plimbării cu sacul în spate o dată pe săptămână.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Adela Efrim aveam un gând se tot ţinea după mine la semafor când împingeam cu piciorul frâna şi ultimul strat de ruj corai până se făcea verde, la salon când foarfeca tăia după un curs la fără frecvenţă privirile domnului din spatele meu, îl vedeam în oglindă cu coada ochiului aştepta şi el acelaşi lucru ca mine mărturisind cinstit, vechea freza nu îl prindea deloc, la supermarket unde trăgeam sacoşele una câte una, pe rând, erau grele, ca şi momentele de după bufnitura cu perete alb când am întors în mijlocul drumului lumea se uita stupefiată la maşina mea ruginita, bej sidef ca ziua asta ce se termină copleşitor, se prelinge slow precum durerea de măsea la gândul că aşa senzuală poate fi o zi de august

tu doar aştepţi păcatul meu da, ai auzit bine nu voi mai repeta, doar o dată îţi spun valul se sparge pătimaş doar de stâncile dure nu-i pentru oricine doar pentru aceia ce îşi pierd memoria, dar le rămâne vuietul nici pentru orice deschidere de uşa, ce te trânteşte de

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

perete cu luciditate asta eu aleg tu doar aştepţi păcatul meu poţi doar să vorbeşti perpendicular pe tăcerea mea

deal e o chestie parşivă să îţi iei liniştea să ţi-o faci tăcere să îţi iei tăcerea să ţi-o faci însingurare să îţi iei însingurarea sa i-o vinzi tăcerii pentru liniştea de care în final nici nu ştii ce nevoie ai

cum se înghit lacrimile încerc să înghit cumva lacrimile ştiu cel mai bine cum se înghit pastile cu apă, multă apă ce te spală pe dinăuntru oare e la fel de uşor? da-mi, te rog, o înghiţitură din paharul tău cred că mi-e destul

poesis

azi să ne iubim mai mult decât ieri

unde se strâng toate tăcerile

şi mai mult ca niciodată palma ce mângâie însetat obrazul ruga ce dă o ultimă împărtăşanie sărutul ce îi lasă dimineţii geamătul ploaia ce ne deşira dorinţi ca un ciorap dungat astfel nu va mai fi nevoie să înrămăm tăceri

unde se strâng toate tăcerile de aş putea să-ţi dezgolesc ochii ai înţelege

spaţiul alb dintre cuvinte pierduse apelul timpul relativ, cu dimensiuni defazate îi punea la încercare nehotărârea de a suna înapoi în cele din urmă, gândul că ar putea fi ceva grav îi dădu înţelepciunea să-l asculte îşi luă aceeaşi poziţie de drepţi impusă de glasul impunător, aspru, tăios. mirosea a mucegai în colţul unde se chircise într-un final, singurul, unde nimeni nu ar fi auzit tonul lui ridicat asta îi dădea un sentiment de linişte cei ce ar fi trecut întâmplător pe acolo i-ar fi fost complice la tăcerea ce şi-o sorbea din palme nu şi-ar fi dorit asta. doar puţin spaţiu, atât. spaţiul alb dintre cuvinte. în rest, linişte. era timpul. bariera se cobora uşor, cu blândeţe în halta de vis-à-vis fugarii din tren nu erau nostalgici

Dimitrie mergea de ani rebel, plin de fantasme căuta o perla neagră neîncetat în Ana Ilinca Moira Ivana Mara neştiind în care ocean adâncimile ating sideful prin valuri înota gol de orice remuşcare era senin albastru cu fruntea sus ţintea să fie stăpân de ar fi găsit-o nimic nu era în zadar pentru sângele lui cameleonic ce se hrănea plictisit şi statornic din alge mâloase

Evadare taci prelung, apoi vorbeşti surd peste mine cuvintele sapă adânc, cât mai adânc aproape clandestin, morţii îmi dau mâna le simt blândeţea laolaltă cu sugrumarea ta, aproape de mormânt scormonesc o altă ieşire să nu te mai pot auzi

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Mihaela-Mariana Cazimirovici cercetări inutile frica deschide veacul arzând degetele timpului uscat de gândul ce umblă hai-hui coboară anotimpurile printre trupurile efemere

până când acum timpul rupe dorinţa în raze de clipe stinge momentul în flăcări de aripi uitând visul deschis soare efemer

te salvează clipa când ai crezut în aripile tale ai plâns lângă izvorul penumbrei unde se mişca discret libertatea

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

colţul în care zornăiau lanţurile se ascundea la orizontul temniţei de gânduri până azi n-ai mai auzit de speranţă

verde lângă cer fiu de strigăt peste păduri de aripi pierzând priviri printre degetele clipei zbor nou în amintirea frunzei

poesis

drept peste morminte hotărât stai lângă aripi nu fugi printre perechile de răsuflări te reculegi din mers alungând oasele primeşti vise noi cale parcă ştiută

sensul din tine rostul meu ţi se agaţă de umeri alungând mantia timpului fără să născocească alte ruperi ale ritmului nisipului scurs printre degetele zilei cutezi să te lupţi mângâi orice clipire ca şi cum ar fi a ta rămâne la mine

cristalul e-n pocal şi-şi vindecă tulburarea în zborul lin

pleacă peste timp renegându-şi nuanţele şterse lucrare nouă în mâini ce nu mai ştiu drumul

redescoperire şi-atât fără să-ţi stingi uimirea ţi s-au desprins pământurile dintre aripi desţelenind priviri respinse de pe cercurile adunate dintre frunze îţi stau cocorii rânduri-rânduri să-ţi zboare timpul coborât cu tot cu umeri nu te cheamă încă veşnicia mai ai de respirat destul peste ţărână

gândesc cinstit mă reculeg într-o conştiinţă de inorog în lacrima firii surprind nemărginirea

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Valeriu Valegvi

GARDURILE NU-S DUPĂ CHIPUL

VIORILE NU ŞI-AU TERMINAT PARTITURA

Nu crezi în gardurile ridicate pe fugă mai mult verzi decât drepte cu muşcături de feline pe ele

Viorile au încetat dintr-o dată să cânte morile de vânt au acompaniat liniştea o vreme totul s-a întâmplat sub cerul liber viorile susţinute de ramurile bătrânului nuc au amuţit ca la un semnal (ecourile ultimului cânt au lovit piepturile tinerilor grauri prezenţi) fără cântecul lor viaţa bate pasul pe loc aştepţi cuminte vestea altei înmuguriri cu emoţie aştepţi venirea ei pentru că viorile nu şi-au terminat partitura

S-OR TROIENI S-OR IUţI S-or troieni amintirile din veacul sedus de frumuseţea paşilor prin colbul umed în dimineţi cu prova-n larg şi vânturile s-or cuminţi cu toamnele-ntrecându-se printre şuviţele de păr albite pe fruntea uşor mirată s-or stinge ecourile întâmplărilor de mult petrecute un dor va suna deşteptarea simţurilor furate de peisaj şi cânturile s-or iuţi ai să vezi mânate de mâna forte a celui mai vestit prestidigitator sosit din ţările calde parol

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

lor nici nu le pasă dacă se vor nărui la prima bătaie de vânt vor fi ridicate după acelaşi tipic sunt într-o continuă căutare de sprijin garduri cu cuiburi răsfirate pe la colţuri arar invidiate de alţii nu-s croite după chipul chemat în lucrare nici cu proporţiile nu te dumireşti de vrei alura să le-o admiri

NOI MARTORII Noi martorii acestei vieţi petrecută pe malurile încercatei ape confirmăm justeţea şi mai mult lipsa ei de spectaculos. a fost o viaţă care uşor ar fi încăput între coperţile unei singure cărţi scrisă chiar de o mână reumatică. nici noi martorii acestei vieţi nu ştim cum s-a întâmplat să se simplifice totul din ziua în care cuvintele au luat iniţiativa deplină iar zvonuri despre o anumită mărire nelinişteau minţi altfel aşezate. doar cuvintele au răzbit în tandem cu sângele cald la un om în continuă alergare. atât de puţin ne-a lipsit să-i surprindem suflarea de pe urmă.

poesis

noi martorii acestei vieţi confirmăm şi nimic mai mult. aici pe malurile neîncăpătoare vin pescăruşii să scormone printre urme de sânge cald

AŞA CUM LI S-A SCRIS Aşadar ce poţi poţi să interzici urechii s-audă sau ochiului de-ar vrea furia interiorului s-o surprindă ce poţi interzice gurii să nu spună sau mâinii măcar s-atingă umbrele de la o margine când firesc e ca nimeni şi nimic să nu atenteze la imaginea lucrurilor aşa cum li s-a scris

O ARCĂ Din bacoviene impulsuri o arcă în vremi de mătase construieşti de zor şi gândurile nu ţi-s acasă. se-ntunecă demult. fără teamă croieşti iluzii pe măsura altui trup. se lasă cerul pe umeri greu şi undeva auzi cum bate bate ciocănitoarea cu exces de zel. o arcă în vremi de mătase construieşti. doar aşa s-or mai domoli bemolii din sânge

DE POVESTIT VOM MAI POVESTI De povestit vom mai povesti cu paşi grăbiţi spre locul de unde nu ne vom mai întoarce. gândul va mai da o raită printre istoriile ce se pun la cale.

vorbele nu-s de prisos de vrei s-acoperi petele din lună. doar nopţile să ne-ajungă când boli ne-or încerca. şi vieţile celor dragi cum ne vor aduna. aşa se subţie lumina de sub picioare. de povestit vom mai povesti c-un accent străin în glas

POEMUL ATOTCUPRINZĂTOR Mai dai o foaie şi înc-o foaie în aşteptarea poemului atotcuprinzător. în el dau visele în clocot. mor şi renasc umorile cum pietrele în trupul apelor. rămâi un calm ostatec al poemului de referinţă. cu el să te strecori pe sub pielea timpului. ay poate vei avea şansa impactului atomic. vai de mama capricornului cu tupeu!

LUMINA Cum trece uşoară lumina prin trupul subţiindu-se precum o istorioară spusă de demult

URMELE Urmele lăsate de o simplă adiere de vânt îţi place să le consemnezi atent în caietul albastru. azi mâine poimâine într-o lungă succesiune de zile creşte ameninţătoare zestrea ta de urme. urme trosnind de viaţă. şi iar priveşti la vălurirea orizontului eşti tare mândru. urmelor le place osteneala ta 22 aug. 2016

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Adrian Cîrstea dumnezeu citeşte din tolstoi E un ger cumplit afară. Păsările astea ciudate care circulă pe deasupra mea şi pe dedesubtul meu dintr-o parte în alta, fără măcar să le fie teamă că mîine n-ar mai fi. Cutia cu paracetamol îţi stă la căpătîi ca o ultimă speranţă în lupta cu tine însuţi. Bea-o pe toată şi mîine vei vedea cu ochii tăi că şi îngerii se joacă cu plastilină. Cu o fină mişcare a mîinii îţi treci farfuria cu cod proaspăt prin faţa ochilor şi-ţi dai seama cît de pustiu trebuie că e omul atunci cînd nici moartea lui nu-l mai interesează. La radio se aude nu ştiu, un vîjâit, nişte unde perfecte. În rest nimic altceva mai interesant. Poate doar dumnezeu citind din tolstoi.

jurnal Mă găsesc în pat, în coliba mea imaginară cu nevoia acută de a mă destăinui cuiva. un fel de spovedanie. mie însumi mi se pare cel mai firesc căci pe mine nu am nici curajul nici puterea de a mă înşela. În realitate nu există nimic. Nu există rude, părinţi, fraţi, prieteni eşti tu şi-ţi dai seama că eşti singur într-o lume al cărei început nu-l cunoşti cu atât mai mult sfârşitul

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

de care, apropo, te temi ca de-o zbatere, o ultimă zbatere din zborul unei păsări care realizează curând, liberă fiind, că totul e relativ. ... .odată, Dumnezeu l-a trimis pe Iona în cetatea Ninive să-i certe pe ninivieni de păcatele lor .şi s-au ars idoli .s-au dărîmat temple altă dată a înviat Jon Snow .şi s-au ars idoli .s-au dărâmat temple şi altă dată mă plimbam cu tramvaiul paişpe prin pantelimon şi-am văzut cum se apropiau îngerii şi oamenii stăteau la terase pufăind din ţigări şi nu s-a mai întâmplat nimic e doar aşa o stare. Fiecare face ce vrea .ca fiul meu când muşcă din cataloagele avon ele zbătându-se fără rezultat între gingiile lui oţeloase ... Fumez şi beau alcool şi scriu poezii înecându-mi faţa în abdomenul tău târziu de fraged ce devine ancoră spre eternitate sau doar imaginea unui rămas bun perfect. Peretele ăsta din faţa mea îmi dă impresia că sunt inevitabil o încăpere goală, o stradă goală abandonată de boschetarii sătui să se mai pişe pe clădirile ei vechi urît mirositoare. În burţile păsărilor nu mai cresc pui .nu înţeleg de ce

poesis .nu mai înţeleg nimic de fapt din momentul când ai ales să te dai jos din cer şi să apari goală înaintea mea ca o marmură rece imposibil de iubit şi de luat în braţe. ...

nu s-a turnat nici un film despre oameni ca tine nu s-au iubit oameni ca tine nu s-au născut oameni ca tine şi tu poţi privi un perete şi să nu se întâmple nimic ai fost minţit toată viaţa.

am fost în paradis şi paradisul meu nu sunt cărţile silviei plath, kerouack, pound, cummings nici poalele femeilor tinere cu buze albastre care aşteaptă capete epuizate îmbibate în alcool, tetraciclină sau animaţii mute ruseşti. visez că fiul meu îşi va schimba numele în therion şi cu braţe puternice mă va coborî în bezna mormântului ghemuit lângă trup mângâindu-mi nevoia de singurătate, ca pe un câine. ...

dumnezeul meu locuieşte la framm`s

poţi privi un perete şi să nu se întâmple nimic. vibraţiile ei nu-ţi mai sună cunoscut. mănânci cu silă din ciorba de legume pregătită de ea şi ştii că de fapt e mâna măsii la mijloc căci a scăpat din nou prea multă sare. un indiciu că nu mai ai mult de trăit e faptul că prin tine curg tot felul de chipuri râzându-ţi până la leşin. copiii te arată cu degetul când trec pe lângă tine pe stradă şi nici şoferul de autobuz nu te mai vrea în hardughia lui. nu mai e timp. nu mai e loc. închizi şi deschizi pumnul cu mişcări regulate imitând bătăile inimii menţinându-te astfel în viaţă.

dumnezeul meu locuieşte la framm`s în fiecare joi mă aşteaptă acolo încălzindu-mi laptele pentru cafea eu mă aşez alegându-mi un loc la întâmplare ori un scaun lăcuit ori o canapea moale gri înmoi creionul de vârful limbii cuvintele se aşează atente în capul lui mă mai supăr că unele nu vor să stea acolo poate revistele franţuzeşti de modă din rafturile vintage să revenim la dumnezeul meu cel care încă încălzeşte laptele în ibric pe el nu-l interesează fumul de ţigară care stă cochet ca o haină de blană pe blonda dinspre ieşire cel mai mult iubesc la el că atunci când e liber şi nu serveşte pe cineva se aşează lângă mine în faţa mea şi-mi suflă în cafeaua fierbinte mereu prea fierbinte mi se pare că intenţionat o prepară aşa îi place şi lui timpul petrecut împreună în care nu ne spunem nimic doar ne lăsăm privirile să pătrundă spaţiul dintre noi căutând la infinit asemănări dumnezeul meu locuieşte la framm`s şi nu acceptă niciodată bacşiş iar la plecare lacrimile îi cad ca o avalanşă

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

arte vizuale

Constantin Tanislav Celălalt Spaţiu este un proiect care sa născut în urma unor interacţiuni de ordin spiritual şi sentimental cu anumite elemente arhitecturale, peisagistice, dintr-o zonă tradiţional-românească. Nativă fiind tendinţa către interiorizare, am considerat oportună alegerea temei interiorului întrucât mi-a oferit prilejul unei „vizualizări” introspective, a unei evaluări sistematice a capacităţilor cognitive. Configurat ca fiind succesiunea unor ipostaze, a unor trăiri şi opinii, imaginile plastice convieţuiesc, se interpun stilistic şi se completează reciproc, dând naştere unui discurs plastic fluent focusat pe o morfologie specifică artei contemporane. În compoziţii nu apare figura umană, dar prezenţa acesteia e implicită, lucrările în sine având rolul de a „invita” privitorul să participe afectiv la discursul plastic, intrând în atmosfera creată. Intenţia este aceea de a restructura imaginea plastică aşezând laolaltă formalul şi informalul, elementul digital şi gestul. Totodată, în urma folosirii fotografiei, a prelucrării imaginii cu ajutorul programelor de editare, am constatat, cel puţin din punct de vedere plastic, că ideea poate fi concretizată şi previzualizată înainte de a fi transferată pe suportul convenţional în forma finită. Nenumăratele posibilităţi de abordare plastica a unui subiect este înlesnit de tehnologie, fără a-i ştirbi sau anula acea parte care conţine sufletul artistului. * În arta plastică, se disting două concepte: spaţiul real, care reprezintă forma de bază a materiei şi este perceput de toţi oamenii prin cele trei dimensiuni ale sale, şi spaţiul pictural, care este un echivalent al celui real, realizat pe o suprafaţă plană cu ajutorul unor elemente specifice de limbaj, care variază de

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

la o epocă la alta, de la o regiune geograficoetnică la alta, fără ca aceasta să reprezinte valori în sine, fiecare găsindu-şi justificarea prin valoarea operelor în care sunt prezente. Redând aparenţa şi nu realitatea, perspectiva diferă atât în funcţie de locul, cât şi de punctul de vedere al artistului, relevând, în acelaşi timp, atitudinea lui clasică sau anticlasică precum şi concepţia sa despre lume; spaţiul pictural devine, astfel, element component al imaginii alături de tematică, personaj sau tehnică. El nu este cel real, cel perceput din realitatea înconjurătoare, pictura având rolul de a crea un spaţiu artificial diferit de cel din realitate, construit pe o suprafaţă plană: hârtia, pânza, panoul de lemn sau peretele. Nefiind vorba doar de un transfer mimetic al imaginii în care elementul figurativ este dominant, preocupările mele sunt îndreptate către crearea unui spaţiu pictural în care elementul compoziţional să capete valoare simbolică; în acest caz spaţiul pictural devine celălalt spaţiu, ca o reflecţie a celui real, locul propriu interior la care mă raportez şi cu care mă identific. Discursul plastic pe care îl propun se desfăşoară secvenţial, fiecare lucrare reprezentând o ipostază, un moment al căutării mijlocului expresiv de exprimare. Astfel, tema scării capătă conotaţii simbolice, făcând trimitere la preocupările lăuntrice legate de existentă, ascensiune, tot aşa cum lacătul (şi cheia) reliefează complementaritatea principiilor dintre feminin şi masculin. De cele mai multe ori, tema se confundă cu subiectul; în cazul lucrărilor de faţă, am încercat o disociere a termenilor, considerând tema ca fiind scheletul pe care se ridică celelalte elemente ale construcţiei. Fiind martor tranzitoriu al unui spaţiu geografic ale cărui caracteristici culturale m-au atras, am captat secvenţe ale interioarelor şi le-am supus unei noi

arte vizuale interpretări şi reevaluări plastice. Folosindu-mă de mijloace digitale de editare şi procesare a imaginii, am transferat acestora valoare estetică şi iconică, astfel încât, odată transpuse pe suport cu instrumente convenţionale, să confer imaginii finale picturalitate. Preocupările personale converg către obţinerea unui dialog stilistic între figurativ şi non-figurativ, între gestul spontan şi elementul digital. Compoziţional, distribuirea şi ordonarea elementelor de limbaj pe suprafaţa pictată a reclamat o dispunere pe axe fie orizontale, fie verticale sau oblice, în funcţie de subiect; totodată, am asigurat raportul dintre plin şi gol, ritm şi mişcare. În contextul contemporan, obţinerea unor mijloace de expresie este strâns legată nu doar de proceduri, ci şi de instrumentarul tehnic aflat la dispoziţie, de aceea am iniţiat actul de creaţie cu ajutorul tehnologiei computerizate. Pornind de la imaginea captată, cu ajutorul programelor de editare şi simulare a picturii, am reinventat imaginea trecând-o prin filtrul interior. Practic, prima fază a creaţiei s-a desfăşurat intermediată fiind de mijloacele computerizate avute la îndemână. Modul de a crea şi a reproduce imaginea, în contextul actual, diferă de anii exploziei fotografiei, de perioada de tranziţie a multimedia şi a PC-ului. Vedem o artă numită contemporană uşor de confundat cu producţiile industriilor creative, care înglobează concepţii, practici şi formule mimetice, eclectice, după maniera, dacă putem spune aşa, Marcel Duchamp, Andy Warhol... Opţiunea pentru redarea materialităţii, a texturii, constituie unul dintre motivele pentru care discursul plastic conţine elemente preponderent figurative. Raportul dintre culoare şi formă se determină reciproc, fiind controlat permanent pe parcursul dezvoltării proiectului.

Constantin Tanislav n. 7.02.1961, Jirlău, judetul Brăila. Licenţiat al Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti La o vârstă foarte fragedă, dovedeşte înclinaţii către desen, fapt descoperit de dascălii care îl educă şi îl orientează către creaţia artistică, astfel încât, la 14 ani, frecventează cursurile Liceului de Artă din Buzău, continuate, în 1980, la Şcoala Populară de Artă. Dorinţa de perfecţionare s-a concretizat prin studii libere de pictură finalizate în cadrul UNArte Bucureşti şi un master: „Strategii de creaţie în pictură”. Expo grup: 2016 NAG - EXOGRAFIC- ce rămâne din ce uitam - Forma9 Bucureşti / 2016 Expo Licenta şi Master - Centrul Artelor Vizuale Bucureşti / 2016 „In pursuit of presence”, Căminul Artei Bucureşti / 2015„New angels of Justice”, Academia de Studii Economice, Muzeul de Artă Ploieşti organizator UNArte Bucuresti (Itinerant) / 2014 „Ferestre către suflet”, Institutul Italian De Cultură Vito Graso - UNArte / 2014 Universitatea Naţională de Arte - Rembrandt Art Centre – UNAgaleria / 2012 „10+10 plus” – Galeria Elite Prof Art / 2012 Ipostaze cromatice - Cercul Militar Naţional / 2011 Culorile Toamnei, Galeria Elite Prof Art / 2011: Sinceritatea formei şi a culorii – Sala Foaier Cercul Militar Naţional / 2011 Concursul de pictură „Câmpina 24h” Premiul IV / 2010 Concursul de pictură „Câmpina 24h” - Premiul III / 2009 Sala Rondă - Cercul Militar Naţional Prezenţe la: Tabăra de pictură Straja / Tabăra de pictura Chitila ieri, Chitila azi (Fundatia ProChitila) / Tabăra de pictura Transfigurări cromatice - Sălciua de Jos, Apuseni / Tabăra de pictură – Câmpina, Expoziţie la Casa memorială Nicolae Grigorescu / Tabăra de creaţie plastică „7 zile în cetate”, AAP Sighişoara / Tabăra de creaţie „Câmpina, dragostea mea”

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poezie evreiască

Menachem M. Falek O mână de fasole şi mazăre Ţiganca ţine mâna întinsă Să primească câteva boabe de fasole Şi dacă s-o putea Şi trei de mazăre. Poartă o cămaşă încropită din petice Pe sub ea altă rochie, Bijuterii de argint ieftine Şi-un ton de jeluială Au fost de-ajuns. Trei prunci, Care n-au nici trei ani, zicea ea, Le trebuie mâncare Şi lapte, Şi vacile, nu mai au nimic în uger, Nici vacile vecinilor nu mai au. Ovreica şedea în căscioara ei Din margine de oraş Alegea fasolele şi mazărea de teci, Întinse mâna să-i dea ţigăncii Boabele cerute. Îi mai dădu încă şi o sticlă cu lapte. Apoi şi-a scos şorţul. A-nchis uşa-n urma ei Şi s-a dus la piaţă Să cumpere fasole şi mazăre Să aibă ce găti la sfârşitul săptămânii Pentru singurul ei copil. Spera ca ţiganca n-o să-i intre în casă pe furiş Ca apoi să i se lipească de mâini vreo

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

sculă veche Sau vreun pled de copil Sau vreo rochie cu care să-şi poată da gata ţiganul Care mâna calul costeliv de la o căruţă. Spera că ţiganca n-o să-i fure băiatului ei tabla şi piesele de şah Cu o zi înaintea campionatului şcolar.

Pisicile din Safed* Pisicile din Safed nu sunt ca alte pisici Ele intră gratis la galeriile de artă Absorb mirosul tablourilor Îşi ridică coada să salute artiştii Şi se ridică numai ochi şi urechi

poezie evreiască

Când suflă shoffar-ul**. Safed-ul era iubit de sfinţi Ca o îngemănare, suflete curate topite împreună Se trimiteau raze în toate părţile Chiar şi la Ierusalim Chiar şi la Brooklyn O pânză de păianjen, Două Ori chiar mai multe Variat sincronizate. Da, la Safed şi pisicile sunt sfinte Îţi dau putere să cobori la Jilabun Şi în vârf de munte îţi refac un suflet istovit, Pentru că doar acolo De-a lungul văii Dansează-mpreună nouă suflete. * oraş sfânt evreu în nordul Israelului ** instrument ceremonial evreu de suflare folosit în yom-kippur

Mesia în grădinile Luxemburgheze Mesia lâncezeşte între Brooklyn şi Ierusalim Se opreşte să facă ceva cumpărături prin Capitalele Europei Apoi conduce mai departe spre câteva locuri Să vadă că şi creştinii ştiu să Construiască Şi au şi stil. Că şi ei ştiu să restaureze şi Să distrugă. Că şi ei sunt experţi în ale ordinii,

Mai mult decât noi Pentru gloria prestaţiei. Doctrina rangurilor a fost Fără-ncetare elaborată şi re-elaborată, Iar ordinea (Da, ordinea) – Grădini splendide, culori impresionante (Să îţi faci chip cioplit Şi mască în fiecare ungher, în fiecare edificiu, La fiecare uşă). Apărători de lege şi ordine şi copaci În linie dreaptă. Şi în grădinile luxemburgheze, Aproape de ultimul dintre copaci Vei vedea un bărbat măsliniu la chip Înfăşurat în talith* La apus de soare Conducând oameni către poartă Un Mesia Odihnindu-se. * veşmânt pentru bărbat când se roagă la sinagogă

Pe drum L-am văzut pe Mesia în drum De la Latrun la Ierusalim purta cămaşă lungă albă O barbă despărţită-n două de vânt, acoperindu-i gâtul Pe cap turban Ochi stinşi. L-am văzut pe Mesia în drumul lui târându-şi picioarele, necedând plictiselii

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poezie evreiască

ajutându-se de-un baston sculptat, făcut din lemn Capul semăna cu un leu Urechile aşteptau un semn.

Străzi care poartă pe spatele lor Istoria generaţiilor trecute Toate aranjate, păstrate Că nu a mai rămas loc liber.

L-am văzut lângă Ierusalim Cu chipul îndreptat către porţile oraşului concentrare a minţii, gură închisă. Ochii i se întredeschid În aşteptarea răspunsului.

În cutiile de bocanci Am înghesuit urmări de tradiţii De două mii de ani, Şi altele, de sute de ani În sticla de pahare de argint În care beam la cină Înaintea sâmbetei Şi alte materiale care şi-au donat sângele La evoluţia sufletelor vechi Întru-n oraş ce speră Să se înnoiască.

L-am văzut pe Mesia Sucindu-şi capul, uitându-se în sus în toate părţile privind la oameni Făcând o mişcare nedorită cu mâna Privind în urmă Îngăduind ochilor lui să se stingă din nou Întorcându-se în casa-i ca o grotă Ascuns de muritori. Poate că nu are încă destule fire cărunte în barbă.

Cutii de pantofi În cutii de pantofi Am împachetat amintirile mele Dinainte cu treizeci de ani Din zilele când am vrut Să mă identific cu oraşul sfânt Oraşul pentru care toţi au sentimente Dar toţi au şi ce să spună despre el. În cutia de sandale Am împachetat amintiri de vară Străzi pline de praf în oraşul vechi Case vechi ce aşteptau pe cineva să le cureţe Câteodată să le renoveze

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

Cutiile de pantofi s-au aşezat Una lângă alta Într-un pachet mare Ce aşteaptă criticul hamal Care se plânge de greutatea insuportabilă De pe umerii săi Dar necunoscând greutatea adevărată. Şi eu, Am aşteptat minutul În care voi desface cutiile Şi voi pune fiecare lucru pe raftul său Cu speranţa că toate amintirile au trecut cu mine. Amintirea însăşi a trecutului îşi va găsi un raft nou.

poesis

Liliana Ene Cei doi Mă simt de parcă în interiorul meu sunt doi oameni. Amândoi sunt slabi şi bolnăvicioşi. Din când în când, unul vrea sa iasă în lume, dar celălalt îi zice imediat: „Stai în banca ta! Nu îţi asuma niciun risc!” Primul îl ascultă şi renunţă de fiecare dată. Arareori s-a întâmplat să-l contrazică. Le spun mereu că sunt nişte laşi plini de spaime: Spaimă de pierderi, spaimă de boală, spaimă de rău, de moarte, într-un cuvânt. Sunt paralizaţi de spaime. Unul ar vrea să se bucure totuşi de viaţă dar este prea slab de înger. Celălalt vede doar alb şi negru pentru el, totul e totdeauna prea greu. Mâine îi trimit pe amândoi la plimbare. Poate se vor rătăci sau vor uita de mine. Plec. Mă duc să caut răsăritul.

Grădina Caut sensul vieţii în grădina cu pruni pe care am primit-o moştenire. Nu am mai călcat pe aici de şapte ani. Azi am uitat de resentimente, am citit undeva ca e bine să ierţi, să te eliberezi de trecut, aşa că am venit să-mi adun gândurile, să fac din ele băuturi spirtoase, poate astfel se limpezesc şi voi putea să văd lumina.

Calc pe fructe căzute la pământ şi îmi dau seama că semăn cu ele, uneori, dar semăn mai mult cu copacii. Acum ştiu ce vreau să fiu când mă fac mare...

Cartea Mă apropii de ea Ca de un tărâm necunoscut Unde ajung fără hartă. Ştie întocmai cum să se dezvăluie Şi găseşte mereu clipa potrivită. Dacă nu aş fi doar un personaj Din visul ce începe cu „a fost o dată ca niciodată”, Aş crede că pot simți un fel de iubire. Aşez obrazul pe fila Ce miroase atât de proaspăt Închid ochii şi caut printre rânduri. Am găsit, în sfârşit, lumina.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Diana Trandafir *** S-ar putea să apară oricând cineva care să ne înghită pe toţi aşa cum înghiţeau aburii locomotivele din celălalt veac M-am hotărât să pornesc din acest garaj plin de fum înainte să descopăr în vârful bocancului un clopot transparent ca de ceară Oricum cred că au observat mulţi cum că am umerii obrajilor sparţi şi buzunarele pline cu câini Se înţelege asta nu doare la fel cum ar durea prăbuşirea unui întreg crâng transformat în tufiş doar razele de soare seamănă cu un fascicol de oase Când mă trezesc o să vă spun dacă mâine va mai fi sau dacă va fi mai frig decât azi *** Mă trezeam dis de dimineaţă năzuind să pornesc cu înduioşătoarele mele falange pe post de pantofi Îmi doream pe ascuns să cuceresc lumea cu surâsul meu şui spânzurat pe sub sprâncenele mai stufoase decât o coamă de leu ba chiar şi decât merii încărcaţi ce îşi scutură crengile deîndată ce se umplu de flori

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

Pe sub sprâncene vedeam una câte una cum falangele mi se desprind făcându-se scară spre cer Mănâncă mere îmi ziceau pe limba lor greierii susurând dulce dar nici nu voiam să-i aud Rămasă în urmă piatra care vorbeşte fără să ştie se rostogolea se rostogolea se rostogolea încercând să se facă şi ea treaptă ce duce direct către cer Broasca de preerie prindea din zbor toate zgomotele umflându-se dintr-o dată ca să ajungă la cer Doar vântul aştepta liniştit ca din cer să se apropie îngerii şi să pună împreună de-o ploaie sau măcar de-o ninsoare

poesis

***

Noaptea ploşniţa care suge din lună e de fapt un perete în plus Cu un umăr mă rezemam ca să nu cad înăuntru iar cu celălălt sprijineam pianul cu coadă Sub planşeu mişunau veveriţele micuţe veveriţe de-o şchiopă gata oricând să se-nfigă pe dos în retină Tavanul mă strivea era încrustat cu nenumărate agate ascuţite ca lancea Vai ce mai de licurici exclamau rudele de gradul al treilea dând cu ochii de peretele dinspre miazăzi (asta dacă se încumetau să-mi facă vreo vizită) De teamă că veveriţele şi-au pierdut ochii ageri stropeam cu gaz peste tot Enigmatica orbire începe de-aici

Vom trece strada acum ca să băgăm de seamă ce se întâmplă Florile din jardiniere se clătinau în ritmul acelor de ceasornic iar ceea ce vedeam cu adevărat era o marmota călcată de tren Atunci copacii (dar dintre copaci mai cu seamă platanii) se ridicau în vârful unor prăjini ca nişte cosmonauţi fără navă aiurind pierduţi în eter Eu mă micşoram mă micşoram mă micşoram cât un purice pe două picioare şi dispăream printre brazii rămaşi ca soldaţii la sol După un timp văzând că nu apare niciun comandant dinspre est dădeam eu semnalul de-ncepere

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 prenandez făcut uncrop Marele premiul şi în care imaginea părinţilor s-a făcut ţăndări Trofeul «Geo Bogza» (poemul ăsta s-a îngrozit atunci Cosmin Pîrghie poemul ăsta a tras totul pe cameră) ziua de mâine ustură aş vrea acest poem să-l strivesc cu talpa pantofului ca pe un gândac după care să închid ochii în felul meu şi să spun în sinea mea mamă ce vis ciudat am avut a fost cel mai cel numai că poemul ăsta nu seamănă cu altele şi nu poate fi strivit poemul ăsta-i un organism viu în mine aşa ca ziua aceea pentru evrei da. ziua aceea afurisită de la AuschwitzBirkenau care n-a murit odată cu ei şi colindă istoria până astăzi ca acel tren nedormit vestitul tren nedormit de care amintesc poeţii cu roţile ruginite şi care şuieră cu toate gurile lor mari deschise da. poemul ăsta-i cum spuneam un organism viu care trăieşte nu ca alte organisme de la o zi la alta îi e de ajuns ziua aceea da. ziua aceea în care s-au petrecut atâtea în care tata m-a dat afară din casă ca pe un gunoi ordinar în care mama mi-a aruncat atâtea vorbe urâte (nu credeam să aud aşa ceva din gura ei) vorbe care m-au acoperit ca o pătură de

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

şi toate aşchiile au puşcat rachetă în mine. da. a fost cel mai dureros şi încă-i dureros ştii ziua de mâine nu reface nimic cei care cred în ea trebuie să ştie că-i un mit da. mitul visătorilor, adică mitul celor slabi ziua de mâine ştie numai să-ti aducă aminte să pună sare proaspătă pe rană. ziua de mâine ustură la os

un poem diferit imaginează-ţi un poem diferit de restul un antipoem scris de un copil orfan care şi-a acceptat viaţa lui aşa cum este ea frumoasă urâtă rea bună de canal da, un poem nu plângăreţ (suntem sătui de poeme plângăreţe) un poem împotriva poemului care ştie numai să-i amintească da, să-i amintească întruna că-i orfan şi că viaţa lui e suma resturilor de care oamenii cu noroc s-au lepădat de mult ca de cel necurat imaginează-ţi un poem nu depresiv un poem care nu stoarce viaţa de canal ca o rufă până pârâie şi te lasă uscat ca după o baie piroclastică

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 ce Premiul I bine că mai simţi ceva Silvia Beldeanu deliciu în fiinţa care-şi dă duhul

dragă leon, ar trebui să arzi cărţile neterminate la femme enfant & turbarea spontană îţi devin axiome micul creier are nevoie de linişte/ fotoliul în care îţi duci veacul te înghite ca şi când ai săruta o pieliţă la femme enfant te aşteaptă să-i vindeci bătăturile noaptea să n-atingi femeia prea mult micul creier e un principiu numeric noaptea nu privi femeia prea mult e absentă ascunde-ţi mutra/ vei fi dezmembrat îndeasă-ţi capul în pernă * am obsesii pe care nu le cunosc îmi pierd zile în şir făcând ţigări din ziare poate va dispărea amorţeala asta

trupul ăsta searbăd e a doua mea casă fără atingeri, necălcată ura se evaporă în mişcări browniene parabol parabola curând ne vom simţi iar singuri

am fost în mijlocul furtunii de zăpadă un trup inert pe care se aşterne praful când înăuntru bate mistralul maică-ta desenează cerculeţe pe globii oculari pune cerc peste cerc să afle de te-ai dus naibii înăuntru groaza că eşti un copil ratat şi dislexic groaza că în final şarpele-şi înghite coada iar tu te târăşti sleios & anemic prin burta lui nu-ţi fie teamă/ toţi ne plângem morţii cu toţii ne luăm în braţe minţile prăjite

în fiecare dimineaţă mă trezesc cu gâtul uscat pielea strigă după atingeri. pori deschişi lângă brecht de acum două seri setea-i un tablou hiperrealist

la un moment dat vei ieşi din tine cel de ieri îţi vei smulge exuvia o să rămâi incandescent şi rece dar pentru ceilalţi un alt damnatio memoriae

în lumina seacă din faţa perdelei o molie îşi contractă trunchiul ce bucurie

o mutră seacă un puşti depresiv un bulgăre colţuros de zăpadă

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 Premiul II #tata Roxana Elena Stan azi-noapte l-am visat pe tata.

tatăl meu trăieşte într-o colivie tatăl meu trăieşte de ani buni într-o colivie, într-un cuier scorojit şi vechi unde toată lumea-şi aruncă hainele şi uită să le mai ia înapoi. în fiecare marţi îl găsesc închinându-se, citind rugăciuni într-o limbă pe care numai el o ştie. nu mă strigă niciodată pe nume. îl hrănesc cu aceleaşi grăunţe pe care le vomită de fiecare dată când încearcă să spună ceva. tatăl meu ar putea fi tot ce şi-ar dori. lui nu îi e teamă de moarte.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

lumea vorbeşte că a plecat cu o dansatoare latino şi şi-a deschis o fabrică ce exportă melci în state că planul lor n-a funcţionat că toate exemplarele de melci au fost vândute la preţuri de nimic şi exportate în vagoanele jegoase de la CFR melcii şi-au dat duhul. ciudat lucru, americanii au fost întotdeauna deschişi la nou. tata e patron la o fermă de furnici din texas.

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 în stup Premiul III Raluca Cosmina Calancia luminile galbene al oraşului cuprind totul valuri galbene valuri galbene în zare ca într-o barcă plutind liberă pe un fir de sânge cum am învăţat să merg mai întâi am învăţat să ţin ochii larg deschişi cu ochii deschişi vezi lumea aşa cum e ea lumea cu iubirile ei, cu luptele şi războaiele ei, oamenii mici cu vise mari oamenii mari cu răutăţi mici. apoi am învăţat să respir pe nările mele dilatate am lăsat aerul să intre şi lacomă am simţit miros de piele udă de ploaie, plăcintă cu mere şi scorţişoară, mănunchiuri de izmă ruptă dimineaţa pe rouă, dar şi miros de moarte, de singurătate de trădare. cum am învăţat să merg te-am întâlnit pe tine şi am aflat ce este cu adevărat important.

blocuri ca nişte cutii minuscule stupi cu oameni care forfotesc cât e ziua de lungă grăbiţi să ajungă spre locurile lor fără oameni străzile nu mai sunt străzi, nici oraşele nu mai sunt oraşe stupul e gol nici un zgomot câteodată mi-aş dori să nu mai aud nimic nici ţipete, nici infernul şoselelor mari, însă liniştea nu e neapărat linişte căci în stup viaţa înseamnă altceva

umbra umbra ca un palton albastru rece sticlos

bătrânul şi fotoliul fermecat priveam bătrânul cuibărit în fotoliul fermecat cu şosetele deşirate în vârf şi cu şuieratul respiraţiei amare aş fi vrut să ştiu ce vedea bătrânul în visele sale din fotoliul fermecat aşa că m-am ghemuit pe jos fără să scot o vorbă

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 celălalt e uitat în gol Premiul III liberté e un cuvânt greu de care mă leg Cornelius Drăgan resturile Acustic (peretele interior) „Orice schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schimbări exterioare corespunzătoare.” (Neville Goddard)

*** cad tacit liniştea unei ierni care apasă atât de tare pe piept respirare şi oase noaptea e un veşmânt timid pentru ceea ce sunt *** mama îmi cere telepatic inima nu răspund la telefoane foarte multe telefoane vâna tâmplei se zbate trec trecători timpurii ai dimineţii în care Ea nu va mai fi *** timpul e numărat din doi în doi cu palma pot cuprinde cel mai des crâmpeie de suflete moarte despic mişcarea şi mă vâr încet ca un şarpe de casă *** am un braţ cu pumn strâns

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

sunt aruncate doar la câini *** discuţiile se surpă în după-amiezi cu bere noi suntem mulţi cerşim asiduu antidotul căderii în depresie de pe vârf de hotel o pasare valsează zbor în plină vară *** nu mai sunt copil nu-mi pasă de dragostea pe care n-o am am prins-o în fluturi singuratici coroniţe amărui am făcut din cicoare scrijelesc scaunul gol sunetul scos devine un scâncet pe care îl suprim aproape instant prin râs isteric *** vinişoare pe mâini credinţa dezrădăcinată că poate nu vom mai fi ţin post atât de dur castic când spun că mă jertfesc pentru tine nu mint ochii prinşi în cearcăne încercă să leviteze spre inima ta rece

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 orbire Premiul Julia Hasdeu şi al Publicaţiei Revista o pereche de palme îmi acoperă ochii ghici cine-i Nouă spun un nume şi simt cum palmele se Marian Gh. Neguţu desfac paravan istoria a bătut la uşă eram la duş şi nu am auzit-o a plecat mai departe când am întrebat de ea vecinii mi-au spus că s-a dus să moară imposibil e moartă de mult dar prinsă între două lumi ne bântuie la fiecare sărbătoare a firii ce nu ştiaţi o să simţiţi aşa cum au simţit şi părinţii şi bunicii voştri cum se spune bunic în spaniolă asta nu e o poveste paranormală e un adevăr paravan pentru când spaţiul te obsedează şi te frămânţi cum să fii între umerii lumii o bancnotă pe zi ţine doctorul deoparte e greu când viaţa donată se mănâncă la lopată te poţi feri de cuvinte nu şi de greşeli de asta îmi plac cele grave mă ridic odată cu ele şi dacă vreodată o să devii o primată cu aripi pinii şi ceaţa îmi vor aminti de tine

însă ochii îmi sunt acoperiţi în continuare spun alt nume am ghicit şi de data asta alte palme alunecă prin aer dar tot nu văd nimic nume după nume în jurul meu un stol de mâini nicio rază de lumină jocul ăsta începe să mă enerveze încerc să îmi eliberez privirea atingerea caldă se transformă în cange înşir o mie de nume în timp ce lupta se transformă în zbatere oameni pe care i-am văzut o singură dată oameni al căror chip e format din cifrele unui număr de telefon nicio schimbare şi deja mă întreb dacă nu cumva trebuie să spun toate numele aş îmbătrâni până aş termina poate chiar aş muri aşa că mai bine trăiesc aşa învăţ eu alfabetul atingerilor bine că palmele astea stau cuminţi pe ochi şi nu o să mă deranjeze când voi mângâia cu propriile palme o pagină sau un corp de femeie

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 am plecat Premiul Al. Tudor-Miu şi să ştii că am plecat pe strada mea unde nici asfalt n-avem al Bibliotecii Municipale Câmpina să nu mă chemi în vreo Itaca dacă nu crezi în îngeri şi oameni Andrada Stan nu, să nu mă chemi Credeam că eşti nebun… când într-o criză de nervi am vrut să te lovesc puternic mi-ai luat mâna şi mi-ai zis să mă opresc că ai dungă roşie în buletin şi că ţii trupul ars al bunicii tale într-un borcan de când v-a atacat Himera apoi ai spus că mă iubeşti si mi-am dat seama că nu eşti nebun ci doar îndrăgostit când mi-am aşezat capul pe umărul tău plângând am început să-ţi povestesc că pe strada mea copiii nu au picioare copiii nu au mâini copiii zboară „zboarăă!!!" am ţipat însă te-ai depărtat şi mi-ai zis să încetez să fiu un cabotin că pe strada mea copiii n-au handicap şi am refuzat - ca o Penelopă a secolului douăşunu de 108 ori spusele tale auzi copiii care zboară-s handicapaţi

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

eu pot trăi bolnavă ...de visuri

Fără zahăr tu nu ştii să bei cafea pentru că nu ai învăţat încă să taci sau încă nu gândeşti stai pe scaunul de lângă fereastră şi taci nu nu mă ignora încă gândeşte creează soarbe imaginează-ţi ascultă-mă bea bea te rog până o să înveţi să gândeşti profund sunt doctor-soul nu-ţi transforma cugetul într-un fel de pat al lui Procust poate cafeaua pe care ţi-o prescriu nu-i perfectă dar încearcă e adevărată ai încredere şi Balzac a fost în viaţă

poesis

Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2016 cu blitzuri lentile Premiul Gherasim Rusu şi reflexii imprecise Togan şi al revistei M-am tot întrebat despre pielea de pe tălpile mele Urmuz ce nu poate trece Tudorie Ioana Andrada peste Marţi. 16 iunie Nina Simone spune că nu ştii ce e dragostea Eu aş spune nişte raze de lumină încă mâzgălesc paravanul ăsta sărac dintre tine şi ea şi mine şi pânza asta pătată de tot jazzul din lume câteva completări dragule, mi-eşti aşa... incomplet sensibil.

nimic din ce miroase a varul de pe pereţii bunicii şi-a buricele degetelor tale. Nu. iar literele astea două sunt eu - în uitare. [pierdută într-un dans mut printre felinare şi ţigări stinse]

[o noapte de vară în care furtuna tace şi tu cu ea iar noi am vrea să ne-auzim]

Miercuri, 1 iulie în zilele astea am învăţat cum să mâzgălesc trenurile cum să ascult portugheza cum să mânjesc faţade şi străzi

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

tălmăciri româneşti

Galina Vieru

version francaise par Gabriela Gimenez

Subtitre de aramă

Nuances cuivrées

Lumînări de ceară ard în pomii triști, Desenînd cărarea toamnei de aramă, Cad din cer regrete ce-au îngălbenit Și, subtitre triste, parcă-anunță-o dramă. Seara ruginie toarnă ceai de tei Peste satul nostru, răscolind tăcerea, Bate-n porți apusul, amorțind ușor Amintiri amare, amintiri ca mierea. Cîntece din șoapte murmură prin sat, Dezgolind copacii într-un dans de stele, Ale tale urme s-au ascuns în cer, Dezmierdînd în toamne, gîndurile mele.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

Dans les arbres tristes les bougies s’enflamment, L’automne peint septembre dans de nuances cuivrées, Les regrets s’écoulent comme les feuilles dorées Et le ciel commence à pleurer ses larmes... Quand le soir renverse son tilleul ambré Sur notre village ,remuant ma peine, Je suis spectateur devant cette scène Du soleil couchant et des fleurs séchées... Le village s’endort bercé en murmures, Les étoiles dansent la fin de l’été, Ton absence fait mal comme une blessure, Je remue mon coeur pour te retrouver.

tălmăciri româneşti

Florin Dochia

tălmăcire de Liliana Ene

lumina

la luz

eşti atât de frumoasă ca o revărsare de fluturi; ca şi cum peste casă ploaia e apa cea clară şi limpede-n ciuturi ce aşteaptă o seară de la începuturi în care lumina se naşte. inima mea te cunoaşte.

tu eres tan hermosa como una éfusion de mariposas; como sobre la casa la lluvia es agua clara y limpia en las cubos que espera la noche de los comienzos en que nace la luz. mi corazón te conoce.

eşti atât de frumoasă ca un cârd de cocori care se-ntoarce acasă sosind peste mare în zori când lumina de ceară se desface-n culori şi stinge-orice umbră amară ce încă dezmiardă nisipul. inima mea îţi ştie chipul.

tu eres tan hermosa como una bandada de gruás que regresa a casa llegando sobre el mar en el alba cuando la luz de cera se relaja en colores y mata qualquier sombra amarga que todavía acaricia la tierra. mi corazón conoce tu cara.

eşti atât de frumoasă ca o clipă târzie de care nu-mi pasă în preaplinul de tine dacă va să mai fie ori dacă pierdută-n ruine spre întuneric îmbie spre somnul ce duce-n abis. inima mea te-a închis într-un vis.

tu eres tan hermosa como un momento del tarde que no me importa en tu desbordamiento si será o si perdida en las ruinas hacia la obscuridad invita cerca del sueño que lleva en el abismo. mi corazón te cerro en una fantasma.

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poezie cehă

Mircea Dan Duţă Peisaj matinal O văd în fiecare zi, la acelaşi colţ, în drum spre serviciu. Îmi spun mereu ce bucăţică, şi conştientizez de fiecare dată că, pentru un asemenea exemplar, sunt mult prea scund, gras, chel, buhăit, ochelarist, însurat completaţi lista cu termenii potriviţi. Iar ea nu mă observă niciodată sau îşi joacă perfect acest rol. Iar eu nu apuc niciodată să-mi clătesc ca lumea măcar ochii cu frumuseţea ei. Uite, de exemplu, azi a dat colţul atât de rapid, încât nici n-am observat că purta ciorapi portocalii. Peisaj de anul trecut De la fereastra spitalului se văd un automobil Škoda Fabia, câteva bănci ruginite şi un copac înflorit. Maşina e a unui doctor, băncile cică sunt acolo de când lumea, dar copacul nu l-am remarcat până acum. L-or fi internat ieri şi probabil că-i vor da drumul când va rămâne din nou fără flori. Peisaj muzical Când am fost să-mi iau nişte cornuri de la magazinul Billa din Gara Centrală, m-a surprins dintr-o dată cât de muzical suna vocea doamnei care anunţa că rapidul

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

de la Ostrava va întârzia, probabil, douăzeci de minute. Şi de-abia atunci am remarcat că pe peron apăruse un pian. Profesorul Râdeau. El s-a răstit, dar ei au râs mai tare. El i-a lovit, dar ei au râs mai mult. Erau nebuni. Şi-atunci a râs şi el cu ei. Citat inventat din Radek Fridrich Lui Radek Fridrich (1) Poetul nu a remarcat un mormânt care purta inscripţia Pepi al meu mi-a ucis mama, mi-a ucis tatăl, mi-a ucis fraţii, mi-a ucis surorile, mi-a ucis pisica, mi-a ucis câinele. Binecuvântat fie el, căci până la urmă s-a îndurat şi m-a ucis şi pe mine. Şi fost-am eu,

poezie cehă Maria lui Iosif, de ani nouăsprezece. Poetule, fie-ţi milă de noi. (1) Poet ceh de expresie ceho-germană, autor al unui excepţional volum de poezie numit Răposatele.

Întrebările Răspunsurile ieşiseră din spatele zidului, mirate că nu se văd, mirate că nu se aud, mirate că nu mai există zid. Acum încercau să se prindă de mâini Într-un dans pe care oricum nu l-ar mai fi ştiut, fiindcă întrebările muriseră dinainte, în spatele zidului. Cerurile Un cer execută o mişcare de rotaţie perpendiculară pe mişcarea de rotaţie a altui cer. De atâta ameţeală, cerul nostru, al treilea, s-a aplatizat până a ajuns planul de intersecţie al primelor două ceruri. Însă noi, care ne privim cerul dinăuntrul său şi mai comitem şi eroarea esenţială de a-l cerceta dinafara noastră, credem că acela care se mişcă este mai ales pământul. The Day After Am visat că făceam dragoste cu un smochin. Îi sărutam florile parfumate, îi mângâiam mugurii proaspeţi, mă ispitea cu rădăcinile sale aeriene frumos arcuite, şi m-am iubit cu tulpina lui suplă.

Dar dimineaţa, când m-am trezit, lângă mine erai tu, în jurul tău şarpele, şi între sânii tăi mărul. Şi de-abia atunci am înţeles de ce smochinul din vis, n-a vrut să-mi împrumute nicio frunză. Cristale de cenuşă Ce repede apune azi şi ce corăbii trec prin munţi, cu pânze din nesomn de brazi şi vâsle din nesomn de frunţi... Din resturi goale, de altar, se smulg frânturi de Dumnezeu şi preoţi sting, şoptit şi rar, lumini din visul rar şi greu. Şi din morminte iese fum cu gust de schit înnegurat, şi cruci de ger fac foc în drum şi pun zăpadă la uscat. Şi rugi tăcute curg pe viu din guri amorfe, de stafii, ningând adânc şi a pustiu cu fulgi lunatici şi târzii. Delfin Am luat în mână un ochi de mare şi l-am privit adânc prin ochii mei de mare şi-am vrut să îl sărut. Dar el dormea adânc şi vălurit. Doar un delfin voia să-mi sară peste vise. Gerunziu Ne-am iubit pe fundul unui lac secat. Ne înconjurau scoici moarte şi alge decolorate. Sângele tău le-a readus la viaţă, dar lacul nu l-a reumplut.

Din originalul ceh a tradus Kateřina Kozlovská

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

poem chilian

Pablo Neruda Cântecul disperării Amintirea ta iese din noaptea în care mă aflu. Râul îşi înnoadă de mare plânsul încăpăţânat. Abandonat precum cheiurile în zori. Este timpul să pleci, o abandonatule! Asupra sufletului meu ploua reci corole. O, pântec de gunoaie, peşteră feroce a naufragiaţilor! În tine s-au strâns războaiele şi zborurile Din tine şi-au înălţat aripile păsările cântului. Ai înghiţit totul, precum distanţa. Ca marea, ca şi timpul. Totul în tine a fost naufragiu! A fost timpul fericit al asaltului si al sărutului. Timpul uimirii ce ardea ca un far. Neliniştea pilotului, furia scafandrului orb, Tenebroasă beţie a iubirii, totul în tine a fost naufragiu! În copilăria ceţoasă inima mea înaripată şi rănită. Explorator pierdut, totul în tine a fost naufragiu! Te-ai înconjurat de durere, te-ai agăţat de dorinţă. Te-a doborât tristeţea, totul în tine a fost

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

naufragiu! Am vrut să înapoiez zidul de umbră, Am mers dincolo de poftă şi de faptă. O trup, carne a mea, femeie iubită şi pierdută, În astă oră înlăcrimată, pe tine te evoc şi te cânt. Ca un vapor ai purtat infinita tandreţe, Şi infinita uitare te-a sfărâmat ca pe un pahar. A fost neagra singurătate a insulelor, Şi acolo, femeie a dragostei, m-au capturat braţele tale. Au fost setea şi foamea, iar tu ai fost fructul. Au fost doliul şi ruinele, iar tu ai fost minunea. Ah, femeie, nu ştiu cum ai putut să mă ţii prizonier pe tărâmul sufletului tău şi în crucea braţelor tale! Pofta mea de tine a fost cea mai teribilă şi mai scurtă,

poem chilian

Cea mai încurcată şi mai beată, cea mai încordată şi mai lacrimă. Cimitir al sărutărilor, încă este foc în mormintele tale, încă mai ard mănunchiuri ciugulite de păsări. O, gura muşcată, o, membrele sărutate, o, dinţii flămânzi, o trupuri încrucişate. O, împreunare nebună de speranţă şi sforţare în care ne-am înnodat şi-n care am ajuns la disperare. Şi tandreţea, uşoară ca apa şi făina Şi vorba abia începută pe buze. Acesta mi-a fost destinul şi în el a călătorit jindul meu, În el a căzut dorinţa mea, totul în tine a fost naufragiu!

Încă înfloreai în cântece, încă sfărâmai curenţi. O, pântec de gunoaie, fântână deschisă şi amară. Palid scafandru orb, soldat fără noroc, explorator pierdut, totul în tine a fost naufragiu! Este timpul să pleci, dura şi recea oră pe care noaptea o aduce oricărui orar. Centura zgomotoasă a mării încinge ţărmul. Se ivesc stele îngheţate, pleacă păsări negre. Abandonat precum cheiurile în zori Doar umbra-mi tremurândă se răsuceşte în mâini. Ah, mai presus de toate. Ah, mai presus de toate.

O, pântec de gunoaie, totul a căzut în tine, Câtă durere ai stors, câte valuri te-au înecat!

Este timpul să pleci. O, abandonatule!

Din val în val, încă ardeai şi cântai. În picioare, precum marinarul la prora unui vas.

Publicat iniţial în Santiago de Chile, de către Editorial Nascimento, în anul 1942.

Tălmăcire: Liliana Ene

Maria Dobrescu, Ani Bradea, Constantin Tanislav, Hanna Bota, Coca Popescu, Elena Glodean Dialogul poeziei cu pictura la Castelul Julia Hasdeu, Câmpina, 2 iulie 2016

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

2 lei

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ

NO. 9-10 / 2016

IS S N 2359 - 7585 IS S N- L 2359 - 7585

Acest număr este ilustrat cu lucrări semnate de Constantin Tanislav