Revista Noua 1 2016

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează:

Serghie BUCUR * Andreea ŞTEFAN * Ani BRADEA * Christian CRĂCIUN * Mioara BAHNA * Florin DOCHIA * Ionel NECULA * Titus VÂJEU * Ion OCHINCIUC * Ioan VIŞAN * Alin Daniel CIUPALĂ * Marian NENCESCU * Adrian SIMEANU * Iulia HASDEU * Codruţ RADI * Dumitru Augustin DOMAN * Iulian MOREANU * Diana TRANDAFIR * Mihai SĂLCUŢAN * Maria-Ioana VASILOIU * George TERZIU * Cornel CUBLEŞAN * Dinu GRIGORESCU * Gheorghe Marian NEGUŢU * Andreea VOICU * Petre SOLONARU Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 1 (92) / 2016

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: sărbătoare - Serghie BUCUR - Sub pecetea veacurilor, Câmpina a împlinit 513 ani / 3 * sărbătoare - Andreea ŞTEFAN - Ziua Culturii Naţionale / * eu şi lumea - Ani BRADEA - Casa din jos / 8 * cronica literară - Christian CRĂCIUN Cartea amară / 11; Mioara BAHNA - Simona-Grazia Dima, răspândind Micelii solare / 23; Florin DOCHIA - Mihai Antonescu «Memoria Trestiei» / 28 * note de lectură - Ionel NECULA - Serghie Bucur. Romanul unei morţi aşteptate / 32; Titus VÂJEU - Diagrama durerii / 34; Ion OCHINCIUC - Are timp să scrie proză scurtă / 38; Ioan Vişan - Iulian Moreanu: „Iarna perfectă” / 41 * poesis - Florin DOCHIA - un duş matinal în dimineaţa de iarnă / 42 * note de lectură - Alin Daniel CIUPALĂ - „Pacienţii politici”, o carte necesară / 43; Marian NENCESCU - Eminescu şi „ispita” filosofică / 45 * cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Ultimu’ curs / 49 * restituiri - Iulia HASDEU - Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu / 50 * eseu - Codruţ RADI - Încotro-urile tristeţii / 52 * proză Dumitru Augustin DOMAN - Trei schiţe (Un pistol pentru răzbunarea onoarei de familist, Vipera cu corn în frunte, Bordeianul Vasile cel Bătrân şi Bogat) / 55; Iulian MOREANU - Revelionul copiilor / 59; Diana TRANDAFIR - Augusta / 65; Mihai SĂLCUŢAN - Justiţie divină / 68 * note de lectură - Maria-Ioana VASILOIU - Caleidoscop, Antologie de versuri şi proză / 71 * poesis - George TERZIU / 73; Cornel CUBLEŞAN / 74; societatea scriitorilor prahoveni - Încă o sărbătoare a cărţii la Câmpina (eikon) / 76; Mişcarea DADA la centenar.

Sărbătoare la Câmpina şi la Sinaia / 78 * centenar dada - PINOT GRI ŞI UN PUNCT PE I (Dinu Grigorescu) / 80; Poem colectiv [Baba Oarba!] / 81; Diana TRANDAFIR - Urmuz şi calamburul lingvistic / 82 * câmpineni şi rudele lor ilustre - Alin Daniel CIUPALĂ - Familia medicilor Mircea, doctori pentru trup şi suflet / 84 * poesis - Gheorghe Marian NEGUŢU / 89; Andreea VOICU / 90; Petre SOLONARU / 92 * cronica plastică - Codruţ RADI - Revelaţii târzii… (Dan Cioca) / 94; Marian NENCESCU - Pictura, ca un manifest social (Iulian Radu) / 96 * evenimente - Adrian SIMEANU - Teatrul zilelor noastre / 99; Muzica zilelor noastre / 100; „Dictatura emoţiei” / 102 * semnal / 103-104

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Adresă de corespondenţă: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova ROMÂNIA

DTP: Florin DOCHIA Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

sărbătoare

Câmpina 513

Serghie BUCUR Sub pecetea veacurilor, Câmpina a împlinit 513 ani Localitatea odinioară vamă a Ţării Româneşti, apoi cetate a trinităţii creatoare Hasdeu – Grigorescu – Istrati, încoace vreme imperiul sondelor de petrol şi al rafinăritului, platformă a Industriei socialiste şi, după 1990, reşedinţă a bogătaşilor şi a politicienilor, Câmpina a împlinit 513 ani. Sub pecetea veacurilor, Câmpina e brilianta aşezare umană ce adaugă Prahovei strălucire şi valoare, prestigiu şi nemurire.

Evenimentul Vineri, 8 ianuarie 2015, pe la 13 ore al amiezii, prof. dr. Gheorghe Râncu, directorul Colegiului Tehnologic Forestier, preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice Filiala Câmpina, a deschis reuniunea, în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură „Geo Bogza”, în faţa asistenţei foarte numeroase, la masa oficială fiind invitaţi istoricul Marius Zaharia, senatorul Georgică Severin, primarul Câmpinei, inginerul Horia Laurenţiu Tiseanu, jurnalistul Florin Severus Frăţilă, şeful Comisiei de Cultură şi Sport în Consiliul Local Municipal, colonelul în rezervă Marian Dulă şi profesorul, istoricul şi publicistul Alin Daniel Ciupală. În public s-au aflat şi foştii primari ai Câmpinei de după 22 XII 1989, d-nii Petre Bucur, Mihai Stănescu, Romul Remus Micu, precum şi câţiva dintre Cetăţenii de Onoare ai Câmpinei, între care prof. dr. Constantin Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Ion Trandafir, cunoscut critic şi istoric literar. Am remarcat prezenţe de elită precum d-na Elena Murariu, preşedinta AMUS, traducătorul Adrian Ionescu, istoricii profesori Gheorghe Bâlgă, Gheorghe Modoianu, Nicolae Geantă şi Gheorghe Stanciu, campionul mondial veteran la Popice Petru Purge, prof.

Alexandru Blank, actorul Adrian Dochia, dr.

Jenica Tabacu, directoarea Castelului Muzeu Julia Hasdeu, poetele Maria Nicolai şi Maria Dobrescu, profesoara Letiţia Petrescu, scriitorul Ştefan Alexandru Saşa, inginerii Victor Dumitru şi Florin Buda, scriitorul şi jurnalistul Florin Dochia, eseistul Christian Crăciun, Dumitru Pârvu, preşedintele filialei Câmpina a Ligii Aeriene Române, artistul fotograf Ştefan Muşoiu, sculptorii Alfred Dumitiru şi Gabriel Sitaru, istoricul şi dramaturgul Octavian Onea.

Solemnitate, Alocuţiuni După intonarea Imnului Câmpinei, creaţie a dr. Mihai Constantin, drept mulţumire pentru finanţarea ediţiei nr. 6 / 2015 a ANUARULUI DE ISTORIE, de către onor Consiliul Local, dr. Gheorghe Râncu a exprimat recunoştinţa Societăţii de Ştiinţe Istorice Câmpina, pentru cele 4 000 de lei alocate, convins că şi în 2016, această susţinere va continua. Publicaţia promovează studiile şi cercetările multora dintre membrii Societăţii şi tratează o complexă diversitate de teme de 3

Câmpina 513

Câmpina 513

specialitate. Cuvântul dr. Gheorghe Râncu a elogiat atmosfera culturală, artistică şi ştiinţifică curentă în viaţa Municipiului, urmând acela al senatorului Georgică Severin. În discursul primarului Tiseanu au rezonat problemele sociale, economice, de sport, sănătate şi învăţământ – proiecte pentru Câmpina 2016, ce au la bază finanţări cu bani europeni. Trecerea în revistă a acestora a prilejuit inevitabila privire retro, cel puţin a generaţiilor pensionate, către acea Câmpină fremătând continuu 24 de ore, sub impulsurile tehnologice ale ACC-ului, ale Turnătoriei, ale IRA-ei, ale sondelor de petrol, ale Uzinei de la Poiana şi ale NEPTUN-ului! Accentul pus de vorbitor, pe Turismul autohton, teoretic sună încurajator; concret, nimeni nu are încă vreo garanţie că, economic, acest brand va umple visteria Primăriei.

între altele, conform referatului citat: „În 1905, sonda 65 de pe platoul Bucea a erupt puternic şi în 30 de ore s-au strâns 14 000 de tone de ţiţei, iar mai târziu, 200 de lucrători de la „Steaua Română” şi-au revendicat drepturile urmare grevei; în 1906, în extracţia petrolului lucrau 951 de oameni; în 1907, funcţionau 154 de sonde, iar rafinăria „Steaua Română” – cea mai mare din Europa! – prelucra 361.213 tone cu 3 793 muncitori şi 262 funcţionari”.

Puţină Istorie Despre Câmpina – cea ajunsă la matusalemica vârstă de 513 ani, a conferenţiat prof. Marius Zaharia, expunând, cu date certe, cifre şi probe elocvente, evoluţia Câmpinei de la stadiul de sat la acela de oraş. Începutul secolului XX a fost, în viziunea d-sale, tabloul modernizării localităţii, odată cu expansiunea descoperirii şi extragerii păcurii şi a distilării ei, în instalaţiile rafinăriei „Steaua Română”. Debuşeul a adus băneturi uimitoare şi celebritate continentală Câmpinei, şi prin avalanşa de investitori străini veniţi aici, cu bani grei, să se pricopsească, mulţi dintre aceştia devenind câmpineni prin căsătorii şi afaceri de-o viaţă. De-aici şi elita care a dat oraşului statutul de aristocrat, rafinamentul şi educaţia oocidentală ameliorând profund viaţa societăţii prin cultură, sporturi, asistenţa medicală şi învăţămânul primar şi secundar. După 1900, Câmpina însemna, 4

„Aur negru” de miliarde O scenă elocventă rezidă prin relatarea unui localnic, întâmplare trăită într-o cafenea a oraşului, în ajunul unui congres al petrolului: „Şi aşa mi s’a comunicat cum lunile trecute au sosit la Câmpina, în cel mai strict incognito, trei renumiţi geologi: unul german, unul francez şi celălalt englez şi, după nişte explorări efectuate tot atât de discret, au stabilit pozitiv că zăcămintele cele mai bogate de petrol din întreaga ţară românească s’ar găsi dedesubtul platoului pe care se află clădit oraşul Câmpina. Ei miau dat şi o dovadă: cică pe lângă Câmpiniţa, unde „Steaua Română” posedă rafineria ei grandioasă, un locuitor, care începuse să sape un puţ de apă, ar fi dat deodată, la o adâncime de puţini metri, de petrol şi că acum scoate de acolo, pe fiece zi, atâtea şi atâtea butoaie de păcură.

Constatatrea geologilor misterioşi va avea, aşa m’au asigurat nouii mei amici, rezultatul următor: încă zilele acestea se va creia în străinătate o societate pe acţiuni cu un capital de 2 112 miliarde lei; citeşte: miliuarde şi lei, nu nuci, cu care vor cumpăra întreg oraşul Câmpina!”

Cărţi şi Muzică Colonelul în rezervă Marian Dulă a comentat volumul îngrijit de dânsul intitulat CARTEA DE AUR A EROILOR Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Câmpina 513

Câmpina 513

CÂMPINEI, lansată anul trecut la Biblioteca judeţeană Nicolae Iorga, apoi istoricul Daniel Alin Ciupală a glosat pe marginea cărţii cu care debutează în publicistica istorică, cu titlul FILE DE CRONICĂ. A urmat Florin Frăţilă, cu lucrarea CÂMPINA – PAGINI DINTR-O ISTORIE ÎN DATE, 1640– 1946, scrisă de avocatul Ion T. Şovăială şi publicată masiv în suplimentul săptămânalului local OGLINDA, „Câmpina literară, artistică şi istorică”. Sub îndrumarea d-nei profesoare Letiţia Petrescu, din cadrul Filarmonicii Câmpina, au interpretat diferite compoziţii pentru pian Şerban Iuliana, clasa a III-a a Şcolii Gimnaziale Centrale, Andrei Diana, clasa a VI-a a Şcolii Gimnaziale de Artă nr. 5 Bucureşti şi Mantu Anisia, clasa a VI-a a Şcolii Gimnaziale nr. 1 Telega.

de unde a luat informaţia, care fusese publicată încă din 1924 de profesorul Stoica Teodorescu, în „Monografia Oraşului Câmpina – istoric şi documente”, în a cărui prefaţă autorul mărturiseşte: „Lucrarea de faţă am făcut-o mânat de un singur gând, anume, de a înfăţişa – cred – tuturor, şi mai ales celor din Câmpina, oglinda vie a dezvoltării istorice a acestui prea frumos oraş”. În lucrarea aceasta fundamentală pentru istoria câmpineană, autorul menţionează că s-a folosit de arhiva Doamnei Contese de Blome, născută Ştirbei, proprietara moşiei Câmpina-Voila, în care a găsit documente inedite. Pentru datarea primei atestări documentare însă, el a extras informaţii de la doi istorici consacraţi. De la Ionescu Gion (cel ales de Hasdeu să-i devină fiu adoptiv) extrage din „Istoria şi comerciul Braşovului” (Bucureşti, 1894) informaţia că la 1 ianuarie 1503 pleca spre Câmpina un negustor încărcat cu marfă din Braşov: „cuţite, pânză de Nuremberg, şei, hamuri, podoabe de cai, arcuri, săgeţi (...) iar câmpinenii vindeau la Braşov boi, vaci şi ceară. În continuare, Stoica Teodorescu citează şi din Nicolae Iorga – „Istoria comerţului românesc (vol. I Văleni de Munte, 1915), altă mărturie: „Încă de pe la 1500, un mansul, Şerban, şi Costea,, negustor din Câmpina, duceau saşilor vecini mai ales ceară”. Dl Cratochvil, în documentul pe care îl aduce, se referă la acest mansul (probabil Manea), dar nu precizează cum a ajuns la data de 8 ianuarie, deoarece Iorga plasează documentul cu trei ani mai devreme. În concluzie, autorităţile locale, oamenii de cultură, câmpinenii ar trebui să decidă pentru o altă zi de sărbătorire a oraşului, poate şi într-un anotimp (mai călduros – n.

S. B.) şi într-un cadru mai larg decât cel permis la începutul lui ianuarie, care vine după o mulţime de sărbători”.

Un semn de întrebare ... Izvorăşte din cartea d-lui profesor Daniel Alin Ciupală, care, în primul capitol, „Câmpina-cinci secole de istorie”, la paginile 13 şi 14 scrie următoarele: „Pe 8 ianuarie se aniversează an de an prima atestare documnetară a localităţii noastre. (...) Data aceasta mi se pare nepotrivită, din mai multe motive. Am găsit un document publicat în presa anilor ’50, în care se menţionează: „1472. Johann Gehemhardt din Braşov încheie o convenţie cu Neagu din satul Câmpina pentru a-i furniza 200 kg de ceară şi 500 kg miere de fagur, obligându-se ca la data predării mărfii să achite 180 de taleri”. (...)

Dl Silviu Cratochvil, în Monografia domniei sale, dur criticată de severul Ion T. Şovăială, a adus de la Arhivele din Braşov un extras din registrele vigesimale ale Cetăţii Braşovului în limba latină: „Item Mansul de Kympana habet ceram centenaria 4 ¼ solvit florin 1, asprii 34”, datat din greşeală 8 ianuarie 1503. Domnia sa nu a precizat Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

5

sărbătoare

15 ianuarie

Andreea ŞTEFAN Ziua Culturii Naţionale La Câmpina: lansări de carte, expoziţii şi piese de teatru Ziua Culturii Naţionale a fost marcată la Câmpina prin două evenimente cu mare impact la public, organizate de recent înfiinţata Societate a Scriitorilor Prahoveni, care şi-a făcut cu acest prilej debutul în spaţiul cultural. Manifestările au cuprins lansări de carte, expoziţii şi piese de teatru.

Astfel, joi 14 ianuarie, la Muzeul Memorial „Nicolae Grigorescu”, poetul Florin Dochia a adus în faţa iubitorilor de poezie noul său volum intitulat „Cântece pentru Inanna”, ilustrat grafic de pictoriţa Lidia Nicolae. Toate lucrările acesteia au fost aşezate într-o expoziţie vernisată în aceeaşi zi. În cadrul manifestării s-au recitat poezii din volum, atât în limba română cât şi în limba franceză, toate poemele fiind traduse de către Laura Şerban.

Cel de-al doilea eveniment a avut loc vineri, 15 ianuarie, începând cu ora 16.00, la Casa de Cultură „Geo Bogza”.

Manifestarea a debutat cu un omagiu închinat marelui poet Mihai Eminescu, mai apoi fiind citite poezii şi fragmente din diferite scrieri ale acestuia.

Programul a continuat cu o dublă lansare de carte. La masa de prezidiu s-au 6

aflat scriitorul Florin Dochia, gazetarul şi omul politic Florin Frăţilă însoţit de fiul său, criticul literar Constantin Trandafir şi istoricul Alin Ciupală.

Prima carte lansată a fost cea a lui Florin Frăţilă, „Pacienţii politici”, ce are la bază impresiile şi cugetările politice notate de autor într-o perioadă destul de tulbure a societăţii româneşti. Florin Dochia spune despre carte că „poate fi o terapeutică. Genul proxim al acestei cărţi ar fi «real fiction», cum se numeşte o asemenea literatură, în general, în lume.

Cartea este bună pentru că este o carte rea. Adică nu iartă de multe ori. Ceea ce eu am apreciat cel mai mult la acest volum, încercând să mă detaşez de mine însumi, câmpinean, este că poate fi valabilă oriunde în ţara noastră”.

A doua carte lansată, „Fenomenul K şi alte privelişti literare”, semnat de Florin Revista Nouă nr.1 (92) /2016

15 ianuarie

15 ianuarie

Dochia, este o relectură şi revizitare continuă a textelor esenţiale din secolul al XX-lea şi înseamnă descoperirea unor grile de judecată critică noi, aspecte şi valori adesea lipsite de vizibilitate la vremea apariţiei lor sau mai târziu.

Cartea conţine eseuri despre Kafka, reflecţiile autorului despre un scriitor care şi-a pus amprenta asupra întregii literaturi din secolul XX până astăzi. „Este o carte care îi face multă onoare domnului Dochia, întrucât spune lucruri bine informate” - spune criticul literar Constantin Trandafir.

cinci numere ale acesteia, se poate observa că revista împletea elemente de dadaism şi constructivism. Printre autorii prezenţi prin texte şi ilustraţii se numără Stephan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Marc Chagall, Filippo Tommaso Marinetti si Paul Éluard. În cadrul evenimentului a fost organizată o expoziţie intitulată, „Anul editorial 2015 la Câmpina”, organizată de Biblioteca Municipală şi prezentată de Liliana Ene, directorul instituţiei, în care au fost expuse toate cărţile autorilor autohtoni apărute anul trecut. Nelipsit de la astfel de acţiuni, epigramistul Ştefan Al.-Sasa a delectat invitaţii cu versurile sale pline de umor.

Manifestarea culturală s-a încheiat cu două piese de teatru. „Profu’ de franceză” - ultima piesă pusă în scenă de Teatrul „Mircea Albulescu” din Câmpina, o adaptare după Tudor Muşatescu (regizori fiind Ovidiu Cuncea şi Tomi Cristin) şi „Cuibul artiştilor” (Bucureşti), care a fost reprezentaţia surpriză a serii.

Ediţia anastatică a revistei „Urmuz” (1928) a fost prezentată de Maria Dobrescu şi Florin Dochia. Răsfoind cele

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

7

eu şi lumea

Ani BRADEA

Ani BRADEA Casa din jos Tocmai am terminat de citit o carte despre case şi mă întreb ce-aş fi scris eu, dacă aş fi fost întrebată, despre casele pe care le-am locuit, sau m-au locuit, marcându-mi, într-un fel, existenţa. Și cu cât mă gândesc mai mult cu atât realizez că eu, din acest punct de vedere, mă asemăn cu un melc, dar cu cochilia crescută înăuntru, dacă se poate imagina aşa ceva, pentru că acasă, cu adevărat acasă, singurul acasă a fost şi este doar în mine. Nu am avut niciodată un spaţiu numai şi numai al meu, poate cel mult locuri preferate, colţuri de încăperi vremelnic stăpânite. Dar asta nu m-a împiedicat să posed o lume! De-a lungul vremii, ea s-a tot mărit şi îmbogăţit.

Avantajul e că, în ciuda „noilor achiziţii”, spaţiul acesta din lăuntrul meu nu devine niciodată neîncăpător!

Dar nu despre casa din mine mă simt provocată să povestesc aici.

Oricum, în tot ceea ce scriu, eu pun, precum condimentele de gust presărate în mâncare, câte ceva de acolo. Acum însă, mi-am adus aminte de un loc preferat din casa părinţilor mei, unde mă refugiam mereu cu o carte de citit.

Un scaun lângă o fereastră mică, dincolo de care bunica amenaja şi întreţinea, în fiecare an, o grădiniţă de flori. Creşteau acolo plante aproape dispărute azi, nu le cunosc alte 8

denumiri decât pe cele date de ea: pana vinului, o plantă joasă, sub formă de tufă, cu frunze bogate, crestate, cu inflorescenţe mici, violet închis, asemănătoare cu nuanţa vinului negru turnat în pahar, probabil de aici numele ce-i fusese dat; inima Maicii Domnului, o floare perenă, dispărea spre toamnă cu totul, dar exploda în mai-iunie sub formă de mănunchiuri de inimi fragile şi tremurătoare în vânt, roz cu alb; un fel de trandafir căţărător, care creştea cumplit de încet, niciodată nu a depăşit gardul, cu flori bătute de un roz murdar, bunica-i spunea rug; şi-mi mai amintesc de un arbust, cum primăvara devreme, înainte liliacului din curte, se umplea de flori roşii, nişte bujori în miniatură ieşiţi direct din crengi, fără să mai facă frunze, şi căruia-i zicea panar bătrânesc.

Trebuie să precizez că în unele locuri din Ardeal, cum e şi satul copilăriei mele, florii i se spunea pană, de aceea panar bătrânesc, adică un fel de copac cu flori, cunoscut în grădinile vechi.

Asta vedeam eu de la fereastră, atunci când ridicam ochii din carte, şi era firesc să mă lupt, uneori la propriu, cu o verişoară ce venea la noi numai în vacanţe (şi faţă de care eram mereu atenţionată că trebuie să uzez de amabilitatea cuvenită musafirilor), pentru că şi ea râvnea locul meu de visare.

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Ani BRADEA

Ani BRADEA

Dar mai exista un loc preferat, al meu şi noaptea, sau mai ales noaptea (şi-mi dau seama, scriind, că locurile acestea aveau o particularitate comună, revin mai târziu să explic), patul în care dormeam, situat tot sub o fereastră.

Dincolo de ea foşnea plopul meu, cel care-mi cunoştea toate tainele, pentru că vorbeam cu el îndelung, seară de seară.

Până când l-a ucis tata, şi odată cu el a murit copilăria mea, dar asta e o altă dureroasă poveste. De fapt, ca să revin la aluzia de mai devreme, oriunde am trăit am căutat ferestrele, doar în preajma lor m-am simţit bine, cu ajutorul lor am restabilit contactul cu lumea, cu spaţiul deschis, mereu dorit, mai ales în anotimpurile friguroase. Claustrofobiei mele aici trebuie să-i fie căutate rădăcinile explicative.

Casa în care am copilărit nu avea nimic tainic, îi cunoşteam toate cotloanele, nu era mare şi nici nu ne era nouă, copiilor, interzis accesul, cu excepţia podului unde nu aveam voie neînsoţiţi. Oricum, urcatul pe scara cu fuştei rotunzi şi ridicatul în cap a uşii grele de lemn masiv presupuneau eforturi care întreceau firavele noastre puteri. Astfel se face că acel cufăr imens, de nuiele împletite, proptit de coarnele bătrânului acoperiş, şi care mă atrăgea irezistibil, dar despre care, de fiecare dată, mi se spunea: „nu e voie! a fost al bunicului tău şi e plin de scrisori şi cărţi de-ale lui”, a rămas o enigmă pentru mine. Într-un incendiu stupid a ars tot acoperişul şi odată cu el toate obiectele depozitate în pod, inclusiv misteriosul cufăr. Cât regret şi azi că n-am avut curajul să mă sustrag, măcar o dată, supravegherii, şi să-i ridic capacul!

La casa celeilalte bunici însă, cea dinspre mamă, care m-a cumpărat de la tata, pe când aveam vreo trei luni, cu cinci lei, salvându-mă de boală, şi care trăieşte din fericire, la cei optzeci şi şase de ani ai săi, lucrurile stăteau altfel. Acolo nu aveam voie decât în odaia în care stătea ea. O încăpere servind atât ca bucătărie, cât şi ca dormitor, şi unde se ajungea după ce urcai câteva trepte de piatră şi tăiai în lăţime un coridor lung, terminat într-unul din capete cu o uşă veşnic încuiată cu cheia. Încăperii din spatele uşii i se spunea „casa din jos” şi nouă, copiilor, ne era permanent inaccesibilă. Ne imaginam în fel şi chip odaia asta, însuşi cuvântul „casă”, cu care era denumită, ne făcea să credem că în spatele uşii se poate ascunde ceva imens, un palat poate. Faptul că de afară văzute, dimensiunile întregii case nu susţineau o asemenea ipoteză, nu ne convingea, ba dimpotrivă fabulaţiile sporeau, „casa din jos” putea foarte bine să aibă o prelungire sub pământ! Orice era posibil în mintea noastră înţesată cu poveşti. O singură dată, într-o duminică, uşa zăvorâtă s-a deschis! Venise mătuşa, sora mamei, adevărata stăpână a încăperii, săşi ia nişte lucruri de acolo. Țin minte că eram în hol, tocmai intrasem, mătuşa ieşea din „casa din jos” cu un geamantan în mână. În scurtul răgaz cât a rămas uşa întredeschisă, am putut vedea cu emoţie, şi cu ochii măriţi de curiozitate, un pat încărcat cu perne, o masă pe care trona un pick-up şi multe discuri alături, vitrina unui dulap plină cu porţelanuri. Atât!

Apoi uşa s-a închis în urma stăpânei, care a răsucit cheia în broască şi a dat-o bunicii. Aceasta a vârât-o în buzunarul şorţului, pe dinăuntru. Nu înţeleg nici

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

9

Ani BRADEA

Ani BRADEA

acum de ce ea purta şorţul întors pe dos, astfel că buzunarul se afla întotdeauna pe dinăuntru!

Dar casa bunicii din marginea pădurii mai avea un mister: cămara! În ea ajungeai (teoretic, pentru că iar nu aveam voie!) din dormitorul-bucătărie printr-o uşă îngustă. Aceasta, odată deschisă, lăsa să se vadă o încăpere lungă, înaltă, cu o fereastră, pe peretele din stânga, de neatins, fiind prea sus, şi o scară, sprijinită de peretele din capăt, ce se înălţa spre gura podului. Un pod în care eu nu am păşit niciodată, aşa că imaginaţia putea, şi în acest caz, să zburde în voie. Ceea ce şoca însă la încăperea asta era situarea ei cu un metru, cred, sub nivelul casei, astfel că după ce deschideai uşa trebuia, trecând peste pragul înalt, să cobori dincolo o treaptă. Călcând pe alături te puteai prăbuşi în gol. Denivelarea asta era cu atât mai ciudată, cu cât înălţimea pereţilor era egală cu a celorlalte încăperi din casă. Deci nu se punea problema că tavanul ar fi fost prea jos.

Nici în cămară nu am păşit vreodată, o vedeam prin uşa deschisă de câte ori bunica se ducea să rupă o ceapă din funia atârnată pe perete, sau să-şi

aducă vase, ori alte lucruri depozitate acolo. Exista o poveste, mai puternică decât orice interdicţie, ea ne ţinea departe de încăperea asta. Coborând într-o zi treapta de dincolo de prag, spunea bunica, întins la baza pietrei încălzită de soarele ce intra prin fereastra înaltă, a văzut în ultima clipă, înainte de a călca pe el, un şarpe. Nici nu-şi mai aduce aminte dacă a ţipat, sau doar a vrut, spaima oprindu-i cuvintele în gât, cert e că după aceea, când şi-a revenit cât de cât, şarpele dispăruse!

Ne spunea că probabil trăia pe undeva pe-aproape, se strecura înăuntru printr-un loc numai de el ştiut, prin fundaţie, că o fi cel numit din bătrâni şarpele casei, ocrotitorul. Oricum ar fi fost povestea, reală sau nu, m-a ţinut departe de cămară, iar azi, când scriu aceste rânduri, şi casa bunicii e goală pentru că ea, bătrână şi bolnavă, s-a mutat la stăpâna „casei din jos”, mai că-mi vine să mă duc acasă la ai mei, să o rog pe mama, care are cheia, să mă lase să fac o expediţie prin teritoriile interzise altădată. Nu sunt însă foarte convinsă.

Pentru dăinuirea poveştii, unele mistere trebuie să rămână nedezlegate! ·31 IANUARIE 2016

10

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

cronica literară

Christian CRĂCIUN Cartea amară Cred că repudierea umanismului, uitarea creştinismului şi relativismul ideologic militant pot ucide Europa: nu doar cultural, ci şi politic şi economic şi militar.

Horia-Roman Patapievici este cel mai puternic eseist pe care îl are cultura română contemporană. Mi-am ales cu grijă cuvintele: am spus cultura şi nu literatura, pentru că el are o înzestrare ce depăşeşte literarul: pregătirea sa ştiinţifică, teologică, filosofică, umanistă în sens larg îi asigură singularitatea în sens bun şi în sens nefericit (mă explic îndată) în spaţiul nostru cultural. Şi am spus puternic pentru că textele sale au ceva din sculptura în marmură, patima definitivului, a rostirii exemplare, el este un „latin” al limbii române în extincţie. Şi am mai spus puternic pentru că textele sale au mereu o miză mare, nu sunt jocuri, arabescuri stilistice şi paradoxale, ex-puneri de sine, ci demonstraţii încheiate logic la toţi bumbii, desfăşurări de argumente strânse, joc de şah cu strategie argumentativă cu bătaie lungă.

Abstracţie făcând de prezenţa publică, (deşi ar merita discutată sine ira et studio) Patapievici este incomod tocmai pentru că nu are companioni de aceeaşi categorie. De aceea foloseam cuvântul nefericit. El a scris o carte întreagă pentru a deplânge faptul că nu există o Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

piaţă a ideilor în cultura română: Despre idei & blocaje (2007), reeditată chiar cu titlul De ce nu avem o piaţă a ideilor în 2013. Singularitatea sa face ca lucrările să îi fie, să zic aşa, „subcomentate”. Cărţi excepţionale, precum cea despre Dante sau cea despre Culianu, au trecut fără să lase urme în apa băltită a culturii române. Ele ar fi impus un fel de „calificare” superioară din partea virtualilor comentatori. Numai Patapievici putea face, de pildă, precum în cartea de faţă, conexiunea dintre teorema incompletitudinii a lui Gödel şi lovitura de stat din România din 2012.

Uite de ce ne place!

Este nevoie de această contextualizare pentru a înţelege Partea nevăzută decide totul1, culegerea de eseuri recent apărută, după o (prea) lungă tăcere publică. Textele lui Patapievici au ceea ce aş numi, cerându-mi scuze pentru o oarecare frusteţe a expresiei, „efectul de jaluzele”. Vreau să spun că, indiferent de natura textului pe care-l comentează: un eveniment socio-politic, o carte, o idee filosofică ori ştiinţifică, un fenomen cultural ori istoric, el are o „metodă” specifică: descompune textul în anumite elemente componente, „tari” le spune el, le reaşează într-o ordine pe care i-o _________________ 1

Humanitas, 2015, 350 p.

11

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

dictează cultura şi harul, şi spiritul logic, apoi „trage” de o sfoară invizibilă şi brusc năvăleşte lumina. Eu, cititorul, descopăr deodată înţelesuri ale textului care par acum evidente. De aici stilul apodictic, demonstrativ, impecabil logic şi argumentativ. Din momentul în care ai acceptat premiza, totul decurge ca în demonstrarea unei teoreme matematice.

I s-a reproşat tocmai acest ton, mie mi se pare rara lui calitate într-un spaţiu al eseului sprinţar şi paradoxal, preocupat de calofilia stilistică.

Prima propoziţie a cărţii este „Cele mai importante lucruri nu se văd”. Şi toate cele nouă eseuri celebrează această parte nevăzută a universului. Ele au apărut iniţial în Nexus (5) sau Idei în Dialog (3), una conjuncturală. Prima dintre publicaţii este o expresie a Institutului Nexus, condus de ilustrul gânditor olandez Rob Riemen. Institutul „...are ca scop încurajarea dialogului asupra ….moştenirii totalitarismului, prezenţa Răului în istorie, pericolele cu care se confruntă societatea deschisă şi viitorul acesteia, rolul religiei într-o lume în continuu proces de secularizare şi dezvrăjire şi paradigma latentă a umanismului european”. Am citat din prefaţa lui Vladimir Tismăneanu la minunata carte a lui Rob Riemen Nobleţea Spiritului – un ideal uitat. (ed.

Curtea Veche 2008). Şi tot din prefaţă câteva nume de semnatari în Nexus: Georg Steiner, Leszek Kołakowski, Mario Vargas Llosa, Leon Wieseltier, Moshe Idel, Jurgen Habermas,Tzvetan Todorov, Benedetta Craveri, Francis Fukuyama. Ca să nu-mi reprim o mică răutate de început, mă întreb câţi dintre iluştri noştri academicieni de umanioare

semnează în reviste internaţionale alături de asemenea nume… Iar Idei în Dialog…niciodată nu vom regreta îndestul dispariţia acestei reviste, atât de altfel, atât de înaintea timpului culturii române de azi.

Partea nevăzută este o carte despre apusul (cu literă mică) Europei. Despre fiecare dintre cei trei piloni ai ei: umanismul gândirii elene, creştinismul şi dreptul roman. Primul eseu, Conversaţia neîntreruptă este tocmai despre originea filosofării în dialogul simplu, faţă către faţă. Iar cel mai întins dintre eseuri, Spiritul şi Legea, penultimul, este tocmai despre cum funcţionează spiritul legii în raport cu litera ei. Pentru ca ultimul eseu să fie despre pace şi război. Cum se vede, o construcţie arhitecturală coerentă. Avem o carte de un bun conservatorism, pariind pe valorile tari şi

12

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

refăcând o critică a (post)modernităţii de pe aceleaşi poziţii ca în Omul recent, chiar dacă cu subtile diferenţe de ton. În cauză se află chestiunea fundamentală a educaţiei, a tipului de om pe care îl formăm. Din această temă rezultă toate celelalte. Eseul despre conversaţia continuă este punerea în lumină a felului cum sufletele primesc să-i zic aşa „informaţia originară”, primară, căci ce altceva ar putea fi acea plotiniană „scriere pe suflet”. „Şcoala în care se predă ceea ce nu poate fi predat trebuie să fie o şcoală esenţialmente orală: căci motivul pentru care Platon nu voia să scrie despre lucrurile cele mai înalte nu era acela că despre tà mégista nu se poate scrie decât prost şi înşelător, ci pentru că scopul educaţiei prin filosofie este altul decât producerea unui text literar: el constă în acţiunea unor facultăţi sufleteşti şi formarea unor dispozitive mentale stabile (în cazul de faţă facultatea scrierii pe suflet)”. (25).

Da, despre suflet este vorba în primă/ultimă instanţă în toate aceste texte. El este unul din numele nenumitului Invizibil care decide. Totul. Şi este, la nivel educativ, marele absent al prezentului, marele eliminat al sistemului de educaţie. „A sta de vorbă, a vorbi despre idei, a construi mintal lumea din idei şi reprezentări, a-ţi căuta sufletul prin realizarea completă a cunoaşterii – toate acestea înseamnă a te angaja într-o conversaţie neîntreruptă privind lucrurile cele mai de preţ” (46).

Demonstraţia curge în sensul că, de la cultura înaltă la rugăciune, totul poate fi practicat sub forma conversaţiei neîntrerupte. Adică sub forma scrierii direct pe suflet. Acest eseu este, într-un

fel, „introducerea metodologică” a întregului. „Ca şi timpul, conversaţia neîntreruptă e infinită. Când o descoperi, nu-i mai scapi. Când o contempli, eşti atras în ea. Nu e ca un obiect finit, pe care doar îl admiri. De îndată ce asişti la desfăşurarea ei, intri în ea. Conversaţia neîntreruptă e un dispozitiv mintal, o fraternitate secretă...” (50).

Tot un „dispozitiv mintal” este şi imaginaţia. Textele despre Magia din mintea fiecăruia („De ce suntem fascinaţi să ascultăm lucruri povestite ori citite cu voce tare?”) care vorbeşte despre magie, imagine şi rău; şi Imaginaţia lui Don Quijote (în DQ se instaurează diviziunea modernă imaginaţie vs. fantezie) au rolul unui fel de legato spre centrul de greutate al cărţii. „Don Quijote îmi apare ca fiind simbolul acestui tip uman, tipic modernităţii, care e sănătos atâta timp cât aplică imaginaţiei criteriile lumii moderne, adică atâta timp cât acceptă că imaginaţia sa e doar fantezie, şi care devine nebun atunci când încearcă să aplice imaginaţiei criteriile lumii medievale, adică atunci când încearcă să îşi ia serios imaginaţia, ca instrument de cunoaştere a realităţilor superioare” (71) Care nucleu este o critică a Europei post-iluministe şi a culminaţiei ei moderne, culminaţie în sensul maximei înstrăinări de propria esenţă. Este un diagnostic „medical”, în urma unor serioase analize de laborator logic, epistemologic, moral, economic şi teologic, care defineşte o severă „avitaminoză”, o carenţă fundamentală „Noua Europă şi vocea care lipseşte: creştinismul”.

De o actualitate neaşteptată, acum, în plină criză a refugiaţilor, este un alt eseu, Ultimul dar al umanismului european,

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

13

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

care vorbeşte despre o întâlnire ratată.

Anume, despre speranţa lui Mircea Eliade că întâlnirea cu Orientul va duce la o nouă Renaştere, precum întâlnirea cu Grecia a construit-o pe prima. Sinteza aceasta nu s-a mai petrecut, spre paguba ambelor părţi îmi vine a zice. Cauzele sunt multiple, una dintre cele analizate de eseist fiind dispariţia culturii generale dintre idealurile educative ale Europei. „Culturile de specialitate exprimă performanţa tehnică a societăţilor, în timp ce cultura generală exprimă capacitatea acestora de a reproduce modelul de maturitate sufletească în care se recunosc membrii lor. Am putea spune că gradul de civilizaţie a unei societăţi este direct proporţional cu nivelul de cultură generală a oamenilor care o compun.” (86). „Cultura generală” este, în acest sens, sinonimă axiologic cu umanismul. Diminuarea uneia duce la secătuirea celuilalt. „Cultura generală tinde să fie tot mai mult izgonită dintre referinţele obligatorii al educaţiei, care azi se face, din spirit „democratic”, mai degrabă cu ingrediente de cultură populară decât cu autori canonici” (87).

Pornind de la premiza că „Europa este naturaliter creştină” autorul încearcă în textele următoare să ofere descripţia fenomenologică a consecinţelor fatale ale înstrăinării de acest fundament.

Punctul de ruptură este excluderea oricărei referiri la creştinism în proiectul de Constituţie europeană. Perspectiva are ca punct de pornire analiza lui Joseph H.H. Weiler asupra Constituţiei, dar şi pe cea din Un Europa Cristiana. Ceea ce este greu de îndurat la Patapievici nu este atât natura conservatoare a ideilor sale, lupta cu idolii prezentului, cât

stringenţa argumentaţiei logice. E greu să scapi din capcana (contra)argumentului. „A exclude din preambulul Constituţiei europene orice referire la creştinism nu înseamnă a fi neutru, ci înseamnă a privilegia o viziune asupra lumii în detrimentul alteia, pretinzând a o face în numele neutralităţii. Este, în fond, a substitui ilicit premisei agnostice principiul militant al laicităţii.” (110). rezumă autorul unul dintre argumentele lui Weiler. Confundând ilicit agnosticismul cu laicitatea, statele europene abolesc, în fond, libertatea credinţei, formal acceptată. Weiler observă pertinent nu numai cristofobia din sferele superioare de decizie europeană, ci şi auto-ghetoizarea creştinilor. Citatul din Bernanos care încheie acest eseu spune totul despre acest miez al cărţii lui Patapievici: „Creştinismul a făcut Europa.

Creştinismul a murit. Europa va muri, ce poate fi mai simplu?”.

Cu titlul lui Unamuno, „Agonia creştinismului” următorul eseu îşi propune să răspundă la două întrebări: „de ce conservatorismul e inutil, chiar şi atunci când e demn de respect. Ce anume face inutil conservatorismul şi îi salvează cauza”.(118) Modernitatea a început sub semnul unei neutralităţi care ar fi trebuit să ne ferească de exagerările fanatismului religios. Numai că, neutralitatea aceasta s-a pierdut repede, astăzi Europa este vehement, deschis anticreştină „Antipatia ori chiar repulsia faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui, a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină

14

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

proastă…” (120). Intrăm aici într-o chestiune care ţine de teologia politică. „…dintr-un punct de vedere strict laic (şi politic), foarte puţini oameni par să-şi dea seama în ce măsură civilizaţia noastră nu poate face parte concurenţei cu alte civilizaţii decât cu ajutorul culturii ei – cultură care, orice ar spune oricine, nu poate fi decât creştină în instinctele ei profunde. Iar când aceste instincte sunt ofensate, negate ori lipsite de lumina conştiinţei de sine, cultura care hrăneşte şi întreţine civilizaţia noastră se osifică şi se condamnă la asfixiere. Cum ne putem apăra? Adică, în fond, cum ne putem opune? Sentimentul meu este că nicicum.

Suntem într-un punct în care, orice am face, tot ceea ce nu este de dorit se va întâmpla…” (120) Nu pot urma aici firul demonstraţiei. Impasul la care este condamnat apărătorul creştinismului este că trebuie să reacţioneze, să lupte, cu armele adversarului. „Cazi într-o logică a capcanei: adevăratul obiect al credinţei tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu carete lupţi. Tu nu mai ai credinţa ta.

Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor.” (121).

Luciditatea critică a eseistului devine dureros de lipsită de speranţe. „Ce îţi rămâne în mâini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură faţă de cei care ţi-o contestă; nu creştinismul, ci caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupţi, pierzi; dacă te lupţi pierzi”. (121) Există ieşire din această aporie? – se întreabă autorul. Ca întotdeauna, realitatea e mai bogată decât cea mai rafinată teorie. Şi Patapievici apelează la un răspuns… istoric, dând două exemple din familia Pascal. Cazul particular….e o „pildă logică

şi metodologică” – dacă mi se îngăduie barbara expresie – despre cum acţionează creştinismul însuşi în istorie.

Isus refuză cu obstinaţie să „judece” în categorii generale, pentru el nu există tâlharul (de pe cruce), vameşul, sutaşul roman, femeia samariteancă, femeia adulteră, pescarul analfabet, leprosul plin de păcate ş.a.m.d., dacă el ar judeca pauşal niciunul dintre aceştia nu s-ar fi mântuit. La limită, niciunul dintre noi.

Tocmai în virtutea unui asemenea raţionament, exemplul lui Blaise şi Jacqueline Pascal arată unde se află creştinismul actual şi unde ne situăm noi înşine faţă de această răscruce a timpurilor. Acest tip de „argument” iese din cadrul silogismului (de aceea am ghilimetat) şi intră într-o logică a „arătării”, a parabolei sau a zicerii de Pateric prin exemplu. Este logica internă a revelaţiei, şi arată foarte precis, ca un GPS metafizic de supremă subtilitate, locul în care civilizaţia europeană, umanistă şi creştină, se află în traiectoria sa destinală „cât timp nu se întunecă apusul”.

Impasul culturii europene vine din pierderea încrederii în valorile care au articulat-o şi, mai ales, în existenţa unei „valori ordonatoare”. Poate surprinde aici aducerea în discuţie a unor afirmaţii ale lui Malraux. Perfect actuale sau, dacă le situăm în timp, teribil de premonitorii.

Este la H.R-Patapievici un fel de cochetărie a citării, a erudiţiei, care salvează textul de sicitate şi îi dă savoare, oricând te aştepţi să aducă în discuţie autori sau texte uitate sau ignorate. Şi să le aşeze într-un context în care ele (vezi efectul jaluzelei) reverberează altfel. Şi ce surpriză să-l descoperi pe Malraux atrăgând atenţia acum 40 de ani asupra

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

15

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

pericolului pe care nihilismul valorilor în instituie în interiorul civilizaţiei europene. O adevărată performanţă analitică o găsim în analiza „marelui principiu al modernităţii” Got ist tot. (paginile 138 ş.u.). E vorba de înlocuirea explicării prin cauza primă cu eficienţa explicaţiilor prin cauzele secunde. „Cauza primă a fost ucisă de eficacitatea cauzelor secunde”. Dispariţia Centrului, cu care civilizaţia noastră se mândreşte, închinându-se exclusiv zeului Progresului, înseamnă, la o analiză atentă, dispariţia Sensului. Pentru că Centrul este şi Semnificatorul. „E limpede că moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu fac parte din Bunavestire creştină. Dar, în timp ce Învierea este un act de credinţă, moartea este o evidenţă a simţurilor. Căci, deşi pentru Înviere avem nevoie de majusculă, pentru moarte ajunge litera comună. Când credinţa este mai puternică decât evidenţa, Bunavestirea creştină este, în mod inseparabil, un dublet: moartea-şi-învierea lui Dumnezeu. Când credinţa scade, tendinţa de a vedea în dubletul originar mai degrabă moartea lui Dumnezeu decât mângâierea învierii Lui este irezistibilă.” (140). Aş face aici o scurtă paranteză contextuală: BOR ar trebui să folosească din plin resursele unor intelectuali laici de talia lui Patapievici.

Nu aducând elogii post mortem unor ipochimeni profund nocivi se poate ea afirma în timpul nostru, ci ridicând la nivel de reprezentativitate un astfel de construct intelectual. Patapievici este unul dintre cei mai reprezentativi apărători ai creştinismului de azi. „A fi european înseamnă a avea două suflete: unul moştenit de la părinţi, pe

care îl au toţi oamenii tuturor culturilor, şi un altul, construit din admiraţia, veneraţia şi pietatea faţă de o cultură străină, considerată a fi o culme a umanităţii. Cele două suflete trăiesc în tensiune reciprocă. Sufletul prim, autohton, trăieşte în tensiune pentru că îşi recunoaşte inferioritatea culturală (prin raportul de secundaritate), dar, în acelaşi timp, îşi revendică anterioritatea ontologică (prin autohtonicitate). Sufletul secundar, construit prin cultivare şi aspiraţie, trăieşte în tensiune pentru că îşi ştie imperfecţiunea faţă de model, îşi recunoaşte recesivitatea faţă de sufletul autohton, dar, în acelaşi timp, îşi revendică prioritatea axiologică, cu argumentul superiorităţii culturale. În sufletul european, ceea ce este dobândit aspiră să se ridice al statutul ontologic de înnăscut: altfel spus, valorile aspiră să devină ontologie.” (153) .

Este vorba, deci, de raportul Europei, cu alteritatea, pe care cei care judecă la modul suprafeţei diferitelor ideologii îl văd exclusiv în termenii „exploatării” sau „colonialismului”. În vreme ce – şi acesta e adevăratul miracol al identităţii sale Europa s-a construit, în fond, pe sine asimilând alte culturi printr-un raport de secundaritate (Rémi Brague). „A fi european înseamnă a reface mereu, în suflet, drumul de la o periferie barbară spre un centru cultivat, având drept stea de orientare excelenţa unor valori resimţite ca fiind clasice” (153). „A fi european înseamnă a fi european şi încă ceva pe deasupra”. Autorul construieşte o adevărată fenomenologie a înnoptării Europei, prin continua ei înstrăinare de spiritul care i-a dat naştere şi care o face o unitate diversă în comparaţie cu

16

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

celelalte culturi. Europa, renunţând la acest traseu de la alţii spre sine, renunţă la sine. „Prin urmare, de ce Europa a descoperit celelalte culturi, şi nu celelalte culturi pe ea? Pentru că doar Europa a descoperit universalitatea instrumentelor prin care cel diferit poate fi, în acelaşi timp, şi aprehendat ca diferit, şi asimilat ca asemănător. /…/Prin inventarea modernităţii şi descoperirea posibilităţii universale a cunoaşterii teoretice, Europa nu şi-a dat doar sieşi o unitate; i-a dat şi lumii una, care a fost la început europeană, şi care acum, după încetarea hegemoniei mondiale a Europei, se vede că este o unitate pur şi simplu modernă” (151) „Ce se va alege de spiritul Europei?

După prăbuşirea Europei creştine şi după devalorizarea Europei moderne, postmodernismul şi, după el, postpostmodernismul au arătat că nu se mai poate miza pe nici o valoare tradiţională, nici măcar pe tradiţia modernităţii.

Memoria, identitatea, continuitatea, raţionalitatea, universalitatea sunt toate devalorizate şi, odată cu ele, însăşi ideea de Europa – întocmai cum a prezis Nietzsche…” (165). Acesta este „cifrul simbolic al Europei”.

Apexul volumului a fost în acest text, cel mai întins eseu este însă Spiritul şi Legea. Eseistul construieşte aici o adevărată teorie a dreptului, strict concordantă cu viziunea ontologică şi axiologică din precedentele eseuri. Şi pornind, şocant, de la teoremele incompletitudinii ale lui Gődel. „Litera legii nu e capabilă să măsoare spiritul legii în mod automat” (180) este, aplicat la drept, enunţul acestui principiu.

Aparent simplu, acest enunţ are consecinţe dramatice. Studiul de caz este

încercarea de lovitură de stat „legală” din 2012. Nu este, însă, o analiză politică, miza ei stă în altă parte. Este vorba de felul în care funcţionează un sistem legal, începând cu legea supremă a statului. Şi asta pentru că „Spiritul unei legi nu poate fi exprimat printr-o lege suplimentară”.

(180). El e condamnat să rămână neexprimat. Pentru că în alt context a fost citat Carl Schmitt, e de observat că am făcut un salt, neaşteptat, în plină chestiune sensibilă de teologie: cea a raportului dintre spirit şi corp, a întrupării. Statul e o maşinărie, mai mult sau mai puţin performantă. Lovitura de stat (este citat aici Luttwak) se poate face, neviolent, prin deturnarea acestei maşinării de către un grup infracţional, fără a ieşi aparent din litera legii. Mai ales atunci când societatea este anomică, lipsită de reacţie. „…statul român de azi nu face un cuplu cultural, politic şi instituţional cu societatea românească. În mod paradoxal, divorţul dintre cetăţean (societate) şi instrumentele puterii (stat) nu face ca statul să devină slab, ci, sustrăgându-l contactului cu societatea, îl face nelimitat de puternic şi de incontrolabil.” (202). Ireductibil diagnostic! Aceasta este explicaţia lui „cum a fost posibil?”. Şi de aici se ajunge prin consecinţă logică la chestiunea tradiţiei. Este vorba de ceva ce transcende ceea ce poate fi reglementat strict prin legi şi regulamente. De o anume „cultură” a înfrânării, a moderaţiei, a bunului simţ care dictează „ceea ce nu se face”. Cultură care lipseşte spaţiului românesc, deopotrivă societăţii civile, cât şi autorităţilor.

Construcţia eseurilor lui Patapievici este o spirală ascendentă, un fel de ADN în

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

17

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

care cele câteva teme personale sunt regăsite la niveluri şi cu legături diferite.

Astfel, regăsim în acest punct tema tradiţiei. Este vorba despre amintitele „tradiţii liber consimţite”, introduse în discuţie alături de un distinguo între cele două moduri de modernizare: cea continuă şi cea întreruptă. (H.-R. Patapievici a scris lucruri fundamentale despre teoria formelor fără fond).

Tradiţiile liber consimţite se erodează natural, spontan (este procesul modernizării şi post-modernizării, analizat în precedentele texte). În statele totalitare (aflate, spun, sub semnul dictaturii, adică al obsesiei de a dicta totul, inclusiv proceselor naturale) acest proces de erodare e condus şi indus de stat. „… libertatea are întotdeauna nevoie de o tradiţie a libertăţii pentru a face faţă atacurilor liberticide. Or, distrugerea sistematică a tradiţiilor liber constituite ale unei societăţi reprezintă calea cea mai sigură şi mai rapidă de a ucide libertatea politică şi de a-i lipsi pe oameni, individual, de singurul lor sprijin moral împotriva tentativelor statului de a-i înrobi social şi sufleteşte” (209).

Gândirea lui Patapievici îşi are temeiul sus, în cerul valorilor eterne, şi despre orice ar scrie, el coboară ca o ploaie peste tema respectivă. Iată, fragmentar, acest spectacol al gândirii pe tema tradiţiei: „…tradiţia constă în respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea acumulate pentru noi de cei care au trăit înainte noastră, de grija faţă de patrimoniul material şi imaterial al societăţii în care ne-am născut. … Critica nu anulează deloc pietatea./…/ Tradiţia, aşa cum o văd eu, este respectul faţă de tot ce este bun, inteligent, profund,

raţional şi moral în lumea în care am deschis ochii; şi mai este, printr-o aceeaşi atitudine interioară, discernământul faţă de tot ce e rău, prostesc, imatur, degradant şi iraţional în jurul nostru. În mod substanţial, când spun tradiţie mă refer la ansamblul de structuri mentale dotate cu o mare stabilitate în timp, care sunt spontan produse de ţesutul comunitar al unei societăţi şi care generează în mod constant comportamente morale şi civice cu efecte sociale, care, pe de o parte, confirmă şi întreţin structurile mentale de bază, şi, pe de altă parte, creează noi forme instituţionale, capabile să reproducă temperamentul moral comun al omului care trăieşte în acea societate. /… /Tradiţia este mediul imaterial în care se nasc, se maturizează şi ajung să dea roade toate gândurile şi sentimentele unei comunităţi” (216) Din acest punct, firele demonstraţiei se înnoadă. Pentru că o tradiţie („parte nevăzută”) decăzută în formalismul tradiţionalist este exact o literă moartă, neluminată de spirit. Pe de altă parte, societăţile care au fost supuse încercărilor totalitarismului au fost (iremediabil?) alterate în sistemul lor de valori: „Pentru că într-un stat totalitar supravieţuieşti dacă reuşeşti să decuplezi cât mai complet litera legii, care dictează comportamentele din spaţiul public (un domeniu total controlat de stat), de spiritul legii , care dictează comportamentele din interiorul conştiinţei private (o zonă relativ sustrasă controlului de stat), supravieţuitorii, adică oamenii de succes ai societăţilor totalitare, au interiorizat în adâncul conştiinţei lor morale convingerea că legea este a celor care exploatează şi subjugă, nu a celor care sunt obligaţi să i

18

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

se supună. Binele comun e o ficţiune.

Morala e o minciună socială: fraierii o respectă, cei inteligenţi o invocă şi fac după cum le e interesul”. (218) Suntem martori neputincioşi ai unei mutaţii nu numai morale, ci antropologice. Un nou tip de om s-a născut, oricâte ironii s-au făcut despre sintagma respectivă, este un „om nou”, decuplat tocmai de viul tradiţiei, de cadrul axiologic „tare” al tradiţiei. Şi, pentru ca tabloul să fie complet, acest traseu socio-antropologic se întâlneşte cu cel al statelor postdemocratice, erodate de ideologiile recente. Două istorii diferite care duc la aceeaşi fundătură anomică. Suntem cu toţii, spune autorul, în aceeaşi barcă. „…statele democratice guvernează societăţi, nu oameni (indivizii se guvernează singuri); statele despotice guvernează şi societăţi, şi suflete (oamenii pierzându-şi dreptul de a se autoguverna)” (222) Titlul unei comedioare proletcultiste devine, straniu, sintetic şi premonitoriu: şeful sectorului suflete. Există o astfel de „funcţie simbolică” în esenţa oricărui regim totalitar. Deposedat de sufletul său, omul este redus la carcasă.

Fenomen propagat sub altă formă în lumea de azi, a „sclavilor fericiţi”, în care individul nu mai este înrobit prin conjuncţia celor trei F (frig, foame, frică), ci, paradoxal, prin bunăstare. „Azi, s-a ajuns la o stranie situaţie de servitute voluntară, în faţa statelor asistenţiale, cărora indivizii, în schimbul unor avantaje de securitate socială, le-au cedat benevol porţiuni semnificative din deciziile de autoguvernare” (222) Statul, monstrul rece de care vorbea Nietzsche, a fagocitat societatea. Şi tot filosoful de

la Sils Maria definea statul ca imoralitate organizată. Statul (post)modern a „curs” din aceste definiţii. Anulând autodefinirea individului prin iniţiativă personală şi impunând-o pe cea prin apartenenţa la un grup, economic, etnic, religios, ideologic, sexual etc. în felul acesta, el şi-a amanetat definitiv libertatea. „Se crede îndeobşte că tipul moral al omului democratic e de la sine înţeles şi că existenţa lui ar fi naturală; că homo democraticus ar fi un produs natural, că ar creşte liber în natură; că e suficient ca oamenii să fie lăsaţi de capul lor pentru ca democraţia să se instaureze în mod spontan, ca şi când domnia legii ar fi înscrisă în codul lor genetic; ca şi când domnia legii ar reprezenta instinctul natural al omului liber. Nimic mai fals.

Tot ce oferă omului nobleţe este un dar al culturii, nu al naturii. Un dar al tradiţiei libertăţii, nu un produs al hazardului natural. Un trofeu al luptei, nu o pară mălăiaţă căzută în gura indiferentă a lehamitei de a trăi”. (235) „Dar al culturii”, „dar al tradiţiei libertăţii”, „trofeu al luptei”… sunt tot atâtea denominaţii ale umanismului fundamental.

Ce vine însă în locul acestui umanism ca nou tip uman? Ce tipologie propune (post)modernitatea? Pentru a răspunde la această întrebare, eseistul propune termenul de neronism. Neronismul înseamnă că abuzului nu-i stă nimic în cale, în sine este nelimitat şi omul capătă, brusc, conştiinţa că („Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis, şi dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi” ştia deja Dostoievski) nemaiavând limită dinspre transcendenţă, poate face literalmente orice. „Tipul nostru hedonist, populist şi

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

19

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

progresist de modernitate nu se recunoaşte nici în valorile creştinismului, nici în valorile umanismului, nici în valorile liberalismului clasic (din care epoca noastră se trage totuşi în linie directă). În mod neliniştitor, noi părem să fim mai degrabă moştenitorii lui Nero decât ai strămoşilor noştri direcţi. În orice caz, cultura noastră publică este adânc marcată de cultul „vieţii inimitabile”, de modelul cultural al transgresării moralei şi al revendicării dreptului individual la satisfacţie şi plăcere nelimitate, de cultul hedonist al eului, de antipatia politică faţă de elite şi de simpatia estetică faţă de popor” (247). Citându-l pe Roger Scruton, eseistul nostru insistă asupra „culturii repudierii”. Care este, pur şi simplu, o anti-cultură. Destituirea directă a oricărei tradiţii. Un evantai de alte trăsături: cultul tinereţii, religia corpului tânăr, cultura sfidării, exhibiţionismul (sexualizarea spaţiului public), demonizarea moralei tradiţionale, cultul modei şi al originalităţii excentrice, politica transformată în spectacol, toate sunt semne al neronismului actual.

Este desuet să vorbeşti despre suflet astăzi? Desigur. În măsura în care sufletul este expresia unui „dincolo” metafizic şi meta-fizic şi nu este accesibil facultăţilor noastre de cunoaştere pozitive. „Noi vrem să explorăm tot ce se află dincoace de dincolo. Căci noi vrem procesul, nu rezultatul. Noi vrem să depăşim tot, orice. Şi nu doar orice avem, ci şi tot ce nu posedăm încă. Totul este, pentru nerăbdarea noastră, obiect al depăşirii.

De aceea nu mai putem citi, nu mai putem iubi, nu mai putem avea linişte.

Iar cine nu are linişte, se ştie, nu mai are

suflet. În noi, oamenii de azi, urgenţa de a depăşi nu e egalată decât de starea de a consuma”. (249) Această „fugă înainte”, bezmetică, ascunde orizontul, adică ascunde sensul. E pură vaganţă, inutilitate.

Este ceea ce spune Exupery în cunoscuta frază: „on ne voit bien qu’avec le coeur. l’essentiel est invisible pour les yeux” („Bine nu poţi vedea decât cu sufletul; ceea ce este esenţial este invizibil pentru ochi”). „Consensul general că sufletul este un produs de prisos” (252) duce la o îngustare a fiinţei şi, până la urmă, la diminuarea drastică a capacităţilor sale de cunoaştere. Este ceea ce aş numi o „alterare antropologică”, o subjugare a omului faţă de „legile economice”, eliberarea omului trecând astfel în contrariul ei. Pe lângă economie, ale cărei legi sunt absolutizate, intervine aici şi tehnologia care ne-a transformat din utilizatori în utilizaţi. Tocmai pentru că am eliminat din viaţa noastră elementul diferenţiator: sufletul. „…cine consumă, acela se consumă. Ares-ul postmodern îi consumă pe toţi care consumă” (259) Eseurile (variaţiuni pe aceeaşi temă, în fond o demonstraţie continuă) lui Patapievici sunt o analitică a nihilismului contemporan, a vremii noastre post-axiologice, reducţioniste. Vremea noastră impune nu o „critică a puterii de judecare” ci o critică a vederii cu sufletul. Reducţionismul contemporan ne aduce/reduce într-o existenţă plană. Şi plan-ificată, vine inevitabil jocul semantic. Am trăit într-o lume tridimensională, care conţinea firescul verticalei. Suntem azi în lumea singurei dimensiuni: fizicală, materială. „Căci numai pentru cine a pierdut dimensiunea profunzimii şi a pierdut şi religia, tot ce e profund trebuie neapărat

20

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

să ţină de religie. Când sistemul de valori e viguros, valorile au profunzime şi în afara religiei. Când şi-au pierdut vigoarea, valorile se aplatizează, iar profunzimea se refugiază în religie. De ce anume în religie? Pentru că, în epoca noastră, singurul loc unde oamenii mai admit că există cel puţin două niveluri de realitate licite este religia” (263) Sunt două modalităţi de depăşire a nihilismului: pe cale metafizică şi pe cale morală.

Lumea actuală este moralmente „o caricatură primejdioasă a Raiului”, ca să folosesc o frază apodictică a lui Mircea Vulcănescu. Ca atare, citez aici soluţia logică pentru depăşirea nihilismului întrevăzută de eseistul nostru: „A doua modalitate de depăşire a nihilismului este de natură morală. Ea constă în respect, în pătrunderea omului de respect faţă de lume, pe care o priveşte ca pe o creaţie. omul pătruns de respect a ajuns deja la înţelegerea faptului că respectul faţă de creaţie nu este o opţiune personală – reprezintă o structură a lumii. […] În actul înţelegerii bunătăţii lumii se naşte posibilitatea respectului. Şi invers: în actul revendicării răutăţii lumii se naşte uşurinţa de a refuza existenţei şi omului oricare formă de respect” (271) Fenomenul nu este numai moral, ci şi epistemologic, ţine de felul în care cunoaştem lumea: „În termeni morali, disonanţa cognitivă implică o distorsiune a sistemului de valori” (260). Iar consecinţa în plan politic (este citat aici Rob Riemen) este resurecţia fascismului sub măşti noi: populismul, integrismul naţional, revendicarea valorilor comunitare, democraţia directă, egalitarismul economic. Readucându-ne în exerciţiul

gândirii o imagine în relief a existenţei noastre, autorul restituie imaginea „omului multidimensional”. „…ipoteza centrală a eseului meu‚ nu există discernământ, nu există valori, nu există morală şi nu există gândire creatoare acolo unde lumea are o singură dimensiune, unde realitatea e doar fizică, iar spiritul nu poate fi distins de literă; şi că experienţa profunzimii, a sufletescului, a absolutului şi a moralei nu există decât acolo unde sunt posibile discernământul, valorile, morala, gândirea – adică există cel puţin două niveluri ale realităţii” (263) „Nihilismul este consecinţa inevitabilă a reducţiei ontologice a tuturor nivelurilor de realitate la unul singur (cel fizic, material).” (264).

De ce ultimul eseu din volum este dedicat războiului? Cele două citate inauguratoare, din Simone Weil şi Albert Camus vorbesc despere idei şi sânge. „Războiul ar fi doar un accident dacă pacea ar fi naturală. De ce nu e războiul un accident? Deoarece pacea nu e naturală. De aici trebuie începută orice discuţie despre pace. De la faptul că soluţia naturală la orice tip de conflict nu este pacea, ci războiul” (276) Războiul are, în viziunea lui H.-R. Patapievici, o legătură fundamentală cu sufletul. Cel despre care „este vorba”, într-un fel sau altul în fiecare dintre aceste eseuri. „Dacă sufletul există (o afirmaţie ontologică tare, valabilă în toate civilizaţiile premoderne), ceea ce trebuie în primul rând stabilizat este sufletul”. (278) Sunt aici rânduri profunde despre „războiul nevăzut”, acel război pe care omul tradiţional îl dădea în primul rând cu sine însuşi, psihanaliştii ar spune cu pulsiunile

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

21

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

ancestrale. Şi, subliniat, singurul război care duce la pacea eternă. Etapele sunt următoarele: pentru non-moderni 1. suflet - dominare spirituală – război nevăzut; 2. corp – pace între oameni – război nevăzut. Pentru moderni ordinea este inversă: 2 apoi 1. „Anticii duceau războiul în scopul Pacificării sufletului; modernii pretind să ducă războiul în scopul pacificării lumii. În Antichitate, aveam stăpânirea pasiunilor omeneşti; la moderni avem administrarea oamenilor” (286). Este, cum observă cititorul atent, aceeaşi reducere a omului la corp. Adică la un element pasiv al „administrării”: „Dar ceea ce numai Simone Weil a simţit este că pentru a ieşi din logica cimitirului (ca soluţie la problema instabilităţii tuturor treburilor omeneşti) trebuie ca sufletele să nu poată fi administrate ca nişte corpuri, iar corpurile să nu poată fi prefăcute în mod justificat în cadavre” (290). Partea invizibilă, care închide arcul demonstrativ, este sufletul a cărui moarte o priveghează lumea noastră tristă. „Depindem numai de suflete. Nu doar de instabilitatea sufletelor altora, ci şi de impredictibilitatea propriului nostru suflet. În ciuda tuturor regulilor pe care le inventăm, nu de ele3 depindem, în fond. Căci partea nevăzută e cea care, în primă şi ultimă instanţă, decide totul”.

Această carte întristată a fost scrisă înainte de atentatele de la Charlie Hebdo şi seria din negrul noiembrie parizian. Înainte de criza imigranţilor, cu toate întrebările pe care ea le ridică identităţii europene. Dar cine vrea să aibă o înţelegere a acestor evenimente va găsi în analizele de aici o explicaţie

profundă. Este o carte prin care cultura română vine în faţa spiritului Europei crepusculare şi îi oferă un răspuns. Pe cât de frumos, pe atât de inutil, mi-e temă: „Să recapitulăm. Democraţia care devine populism; umanismul care devine antiumanism; creştinismul care devine anticreştinism; ştiinţa care devine tehnologie; tehnologia care devine, din construcţie a omului, constructor al realităţii omului; spiritul legii care devine arbitrarul literei legii; cultura sufletului care devine cultul corpului; emanciparea prin cultură care devine eliberarea de orice cultură; educaţia care devine anti-educaţie; cultura care devine contra-cultură; tehnologia care devine, din ajutor al omului, substitut Al lui; raţiunea care se ridică deasupra instinctelor şi instinctele care îi pun raţiunii scopuri, după ce s-au transformat mai întâi în dorinţe, iar dorinţele în nevoi. Şi aşa mai departe, indefinit. Ce e asta? Cum am ajuns aici?” (258).

2 decembrie 2015 Consacrată definirii relaţiei sale cu

22

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Simona-Grazia Dima, răspândind Micelii solare poezia şi, în acelaşi timp, explicării, din perspectivă proprie, dar şi, prin experienţă culturală, a raportului dintre artă şi artist, în general, cartea Micelii solare – Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014 – a Simonei-Grazia Dima cuprinde o suită de vreo douăzeci de eseuri, scrieri „de graniţă”, în care, cu o sinceritate dezarmantă, scriitoarea vorbeşte despre sine, despre familia sa, despre lumea în care s-a format, despre impactul pe care l-au avut asupra ei fapte cu sau fără încărcătură culturală, dar care i s-au revelat într-un anume fel, insolit, faţă de modul cum puteau fi receptate de cei mai mulţi, mereu cu sentimentul că poezia este suprema formă de manifestare umană, căreia trebuie să i se dedice, renunţând aproape la orice altceva, cel care simte sau crede că are semnul celor aleşi s-o urmeze.

Spuneam de sinceritatea dezarmantă pe care o dovedeşte autoarea şi mă refeream la faptul că multe dintre afirmaţiile cu privire la sine, la universul în care a devenit sunt, din punctul meu de vedere, foarte curajoase şi, oarecum, periculoase, câtă vreme vorbeşte în termeni expliciţi despre înzestrări şi realizări superlative, ceea ce poate atrage, în pofida adevărului pe care-l conţin, reacţii nu neapărat favorabile din partea potenţialilor cititori, care ar dori, Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

poate, să extragă ei asemenea concluzii şi, astfel, să-şi demonstreze propria capacitate de evaluare. De pildă, se autocaracterizează drept elevă şi studentă hărăzită cu o sensibilitate foarte ascuţită sau menţionează, de asemenea, că a făcut studii strălucite – şefă de promoţie locală şi naţională, cu media generală 10 şi diplomă de merit, iar studiile strălucite au reprezentat o tatonare a unor culmi, adăugând că facultatea i-a rămas pe veşnicie datoare, ca şi societatea – pentru care a lucrat ca profesoară, traducătoare, bibliotecară, muzeograf, redactor de revistă – incapabilă să o valorizeze (Societatea nu m-a folosit aşa cum ar fi trebuit, dar pierderea a fost a ei, iar câştigul tot al meu, pentru că mi-am investit talentul în creaţie), cu toate că este convinsă, de pildă, că în munca de filolog, pe care o desfăşoară în prezent, este suprem calificată. Este de înţeles însă raţiunea care a determinat-o să reacţioneze aşa: dezabuzată, probabil, de aşteptarea, de-a lungul atâtor ani, a recunoaşterii adevăratei sale valori de către societate şi ajungând la concluzia că o asemenea validare este utopică, a simţit, în consecinţă, că trebuie să pornească şi să ducă până la capăt ofensiva împotriva unei lumi contondente în raport cu aspiraţiile ei.

23

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

Dincolo de aceste aspecte însă, punând în ecuaţie poezia şi lumea contemporană – caracterizată prin toposuri, între care, pe de o parte, rigoarea occidentalului şi, pe de altă parte, dezordinea esticului, respectiv a românului –, poeta construieşte, de la început, o pledoarie pro domo, ca poet, având drept scop reliefarea necesităţii de perpetuare a poeziei, ca fenomen, ca act superior al exprimării umane, în pofida tuturor exigenţelor societăţii contemporane, pentru care „acţiunea”, pusă în balanţă cu arta, atârnă totdeauna incomparabil mai mult, drept care, din perspectiva acestui statu-quo, scriitoarea întreabă şi se întreabă, retoric, desigur, dacă mai este oare poezia o cale iniţiatică, în prezent.

Se remarcă, de la început, rolul cathartic al scrierii acestor pagini, poeta mergând pe calea frământată a unor clarificări programatice şi, în această privinţă, este evidentă propensiunea ei spre a explica şi a-şi explica, demers cognitiv pe care, cu multă generozitate, îl partajează cu lectorii, gest delicat, comparat de ea însăşi cu felul cum se împrăştie în atmosferă miceliile umilelor ciuperci, actul artistic, cu tot ce presupune, răspândind, astfel, micelii solare. Încărcat, adeseori, de lirism, stilul eseurilor Simonei-Grazia Dima adună în conţinut noţiuni de teorie literară, de critică şi istorie literară, de filozofie, de memorialistică, morală, religie etc., într-o pastă expresivă, încât aceasta, coroborată cu latura confesivă pronunţată a textelor să atenueze sau să înlăture inerenta ariditate a stilului ştiinţific ce, de multe ori, poate greva

asupra accesibilităţii mesajului. În acest amplu monolog despre geneza poeziei, autoarea îşi exprimă, uneori cu patos, alteori, cu blândeţe, neliniştile determinate de ceea ce consideră a fi actul creator (întrupare a extazului, a genezei în această clipă, iar nicidecum palimpsest reînviat ori palid „ca şi cum”), destinul poeziei (act de credinţă), mai ales în contemporaneitate, traduse în enunţuri cu aspect aforistic.

De exemplu, mărturiseşte că poezia este pentru mine o nesfârşită devoţiune şi un fapt de conştiinţă şi că, indiferent de „mesaj”, meritul poeziei mi s-a părut, dintotdeauna, a fi acela de a încetini existenţa şi, astfel, de a îndemna la cunoaşterea de sine cea adevărată, cuvântul poetic având capacitate transfiguratoare, alchimică, dar şi forţa

24

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

de a păstra în echilibru şi consens forţe disjuncte, ce nu se vor reîntâlni, în lipsa ei, pe scena obişnuită a vieţii, din moment ce poezia este menită principiilor şi, totodată, proceselor interioare de mare fineţe.

Tocmai această geneză a poeziei o determină pe scriitoare să fie vehementă când vine vorba de felul cum majoritatea criticilor literari i-au apreciat scrisul: Greşit mi s-a pus (...) eticheta de poet intelectualist, bazat pe „resurse culturale”. În procesul receptării literaturii însă, autorul nu mai poate interveni, creaţia odată încheiată şi oferită publicului, se ştie dintotdeauna, sau măcar de la Meşterul Manole al nostru, îşi începe propria viaţă, drept care Simona-Grazia Dima acceptă implacabilul: Mi-e foarte clar că acest domeniu, al consecinţelor poeziei, nu este de competenţa autorului.

Din interiorul fenomenului creator, poeta aminteşte de o apropiere, prin lirism, de centrul fiinţei, modalitate, aşadar, poate unică de atingere a inefabilului, aserţiune în cazul căreia, ca şi în altele, şi le aduce în sprijin pe cele ale unor nume mari ale literaturii, chiar punctul de plecare al primului eseu din volum fiind, spre exemplu, cuvintele unui poet britanic, George Szirtes, referitoare la capacitatea curativă a poeziei, ceea cei determină, poate, în al doilea eseu din carte, şi nevoia acută de a se întoarce la rădăcinile poeziei, în general, şi la cele ale poeziei sale, în special, acestea fiind situate, aşa cum notează, în centrul intim al fiinţei mele. Îmbinând teoria literară cu memorialistica, în unele pagini, poeta vorbeşte despre familia ei – în peisajul

căreia se disting mama (adevăratul poet şi suveran al familiei, care emana pur şi simplu vrajă, înţelepciune, lirism absolut), bunica, tatăl (prozatorul, editorul, jurnalistul Simion Dima, caracterizat de fiică, între multe altele, prin egolatria ce-i era specifică ori printr-o înclinaţie firească spre suferinţă, un soi de depresie endogenă), figuri aparte, din multe puncte de vedere: Eram boemi, totalmente negândiţi, pentru noi arta era ca natura, un mod de viaţă.–, despre privaţiunile – nu materiale – impuse de perioada comunistă, de cauzele sociale, politice ale acesteia şi, în context, despre legătura indisolubilă, definitivă, care s-a creat între ea şi poezie, simţită, ca în cazul tuturor artiştilor, ca debuşeu spiritual. În mare parte, manifestare explicativă a formării propriei personalităţi, indestructibil legată de domeniul creaţiei poetice, eseurile sale sunt locul unde poeta se opreşte şi vorbeşte pe larg despre o revelaţie personală care a însemnat adevăratul declic al scrisului ei, numită clipa epifanică de la Suceava, momentul din care a înţeles pentru totdeauna că poezia are drept sursă o forţă supraumană, încât cuvintele poetului nu sunt simple vocabule, ci elemente ritualice, stihinice, simulacre de vorbire.

Concomitent, observând, adunând informaţii, analizând şi trăgând concluzii, poeta alcătuieşte, ca în eseul intitulat Câteva gânduri despre ceea ce vrea doar să pară şi un fel de decalog sui-generis (amintind, prin stil, de textele cioraniene), în care, între altele, notează: Să nu condamnăm, aşadar, pe nimeni, să nu

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

25

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

ne speriem de nimic, să nu refuzăm existenţa a ceva /cuiva, sub cuvânt că e un lucru imposibil, incalificabil, de neadmis... sau: ...să nu ne pierdem discernământul, încât să uităm de noi..., pentru că n-are niciun rost să facem munte din ce e apă şi norocul e, adesea, semnul graţiei lumii acesteia şi al dizgraţiei celei de dincolo, iar calculul e al omului, spontaneitatea, a divinităţii.

Să fii spontan în dăruire, ca şi în aşteptare, ori în fiecare gest umil. Să mănânci poetic, de pildă.

Privind mereu dincolo de suprafaţa lucrurilor, poeta găseşte prilej de meditaţie aproape în oricare latură a realităţii imediate (aşa cum este un banal drum cu metroul, asemănat de ea cu un mitic şarpe subpământean, căruia îi inventariază o sumă de virtuţi, între care posibilitatea dată călătorului de a face abstracţie de alte aspecte ale realităţii care-i pot, altfel, invada perimetrul existenţial, pentru a se adânci în propria lume), din care face punct de plecare pentru câte un lung şi dens excurs, în care mixează informaţii culturale şi stări de spirit personale pe care i le declanşează acestea, având tendinţa de a rezona, volens-nolens, la toţi stimulii lumii exterioare.

Aşa, de pildă, pornind de la o definiţie a ezotericului (Ezotericul nu este decât adâncul necunoscut la aceeaşi magnitudine şi intensitate de mentaluri diferite, deci inaccesibil.), printr-o conexiune de gânduri, în timpul călătoriei cu metroul, poeta ajunge să deplângă soarta poeziei contemporane: Cunoaştere ezoterică a devenit, din păcate, şi poezia, fiindcă prea puţini mai trăiesc în şi prin ea, fiindcă ea

scapă apucătoarei sete contemporane, conform căreia orice, spre a aduce satisfacţie, trebuie să fie dovedit în planul senzorial, iar această stare obiectivată exclude sau plasează în planul doi acel conţinut adânc personal al percepţiei ce-şi pierde importanţa.

Privită în întregul ei, cartea SimoneiGrazia Dima, amplă meditaţie asupra poeziei, cu tot ce presupune, de la procesul de creaţie şi până la receptare, este, în primul rând, o demonstraţie a devotamentului cu care poeta slujeşte acest domeniu al spiritului, topind aici aproape orice gând indus de contactul ineludabil cu imediatul de care, paradoxal, totuşi, se detaşează, cufundându-se în lumea nemărginită a sinelui (M-am pierdut, deci, deliberat, printre oamenii obişnuiţi, nefamiliarizaţi cu literatura ca mod de viaţă, din dorinţa de a mă dedica scrisului, având în acelaşi timp un serviciu), unde, la lumina depozitelor culturale acumulate (sugerate şi aici, pe larg, prin numele pomenite şi prin referirile la contribuţia acestora la înălţarea creatoare a omului, dintre care amintim doar câteva: Heidegger, Ramakrishna, Paul Valéry, Kavafis, Sfântul Francisc, I. P. Culianu, H. R. Patapievici, Brâncuşi, Mircea Eliade, Emil Cioran, E. Ionesco, Ramana Maharishi, Conta, Jean Klein, Platon, Nietzsche, al-Hallāğ, Henri Corbin, Roger Arnaldez, San Juan de la Cruz, Borges, Aristotel, Ionel Pop, Clement Alexandrinul, Origen etc., etc.), găseşte mereu răgazul să caute, însă ca pe o „nobilă inutilitate”, soluţia prin care să contracareze tot ceea este futil, însă agresiv în cotidianul care se lasă, în

26

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

complicitate, cotropit şi subordonat.

Din perspectiva poetei, aşadar, creaţia artistică autentică şi, mai mult, poezia, este singurul eveniment al fiinţei umane care contează, în cele din urmă, restul, imensa majoritate, fiind doar balast, în timp ce artistul adevărat nu este oricine, ci un iluminat, având şansa, deci, de a fi alesul divinului, prin care să se exprime el însuşi. De aceea, îl citează, spre exemplu, pe E. Ionesco, raliindu-se la afirmaţiile lui, potrivit cărora „suntem asemenea Cenuşăresei care trăieşte în aşteptarea unei transfigurări a lumii, care trăieşte în aşteptarea câtorva ore de sărbătoare fastuoasă, glorioasă, restul timpului ne aflăm aici în zdrenţe, în barăcile murdare ale realităţii. E ca şi cum am trăi într-o adâncă letargie. Ne trezim din vreme în vreme, pentru câteva momente, apoi recădem iarăşi în somnul vid.”

Aşadar, între preocupările SimoneiGrazia Dima se află şi faţa exoterică, dar şi cea ezoterică a lumii, pe care o străbate gândul său, culisele lumii creatoare, procesul de creaţie fiind

pentru poetă motiv de adâncire în analiza umanului, surprins şi sincronic, dar şi diacronic, meditând, aşa cum mărturiseşte, la cunoaştere relativă şi cunoaştere supremă, alegere şi fatum, renunţare conştientă..., dar atrăgând, încă o dată, atenţia că o seamă de observaţii pe care le face se adresează mai ales celor care i-au catalogat scrisul greşit. În acest sens, notează: Am acordat cunoaşterii un rol extrem de important în viaţă (...). Nu voiam deci să cunosc pentru a ajunge cineva sau a dobândi ceva, ci pentru a atinge pacea sufletului, o stare imuabilă de fericire, care să nu mai poată fi clintită – condiţia beatifică a existenţei –, iar această aspiraţie nu avea nimic livresc, nu mi-a inspirat-o nicio lectură, niciun îndemn exterior, nici chiar colocviile cu mama sau bunica, singurele interesate de spiritualitate în familie, ci era preocuparea mea instinctivă, arzătoare, dispusă a merge şi a fora până la origini. Precizez acestea pentru cei care mă consideră un poet livresc, termen pe care îl detest, cu tot ceea ce implică. (s.n.)

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

27

cronica literară

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Mihai Antonescu «Memoria Trestiei» Tentaţia repovestirii vieţii Mântuitorului a fost, în ultimele două milenii, un fel de temă-canon pentru mulţi călători prin lumea scrisului. La răstimpuri, numeroşi autori dintre cei mai importanţi au purces la repovestirea, reinterpretarea, revizitarea textelor biblice despre intervenţia lui Dumnezeu în lume prin fiul Său Iisus Hristos.

Aproape în unanimitate, cercetătorii consideră că formarea evangheliilor s-a petrecut între anii 50-250 d. Hr., şi se enumeră, dincolo de o sursă ipotetică numită „Q”, în ordine cronologică, Evanghelia Semnelor, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Oxyrhynchus 1224, Înţelepciunea lui Iisus Christos, Evanghelia după Marcu, Evanghelia lui Egherton, Evanghelia lui Petru, Evanghelia secretă a lui Marcu, Papirusul lui Fayyum, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca, Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia după Ioan, Evanghelia secretă a lui Iacob, Evanghelia Eboniţilor, Evanghelia Nazarenilor, Evanghelia lui Oxyrhynchus 840, Evanghelia lui Matia, Evanghelia lui Basilide, Evanghelia Mariei, Dialogul Mântuitorului, Evanghelia Mântuitorului, Evanghelia secretă a lui Ioan, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Iacob, Evanghelia copilăriei a lui Toma, Evanghelia Adevărului, Cartea 28

lui Toma, Evanghelia lui Apeles, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Bardesan, Pistis Sophia. Majoritatea sunt socotite apocrife, unele sunt pierdute, iar cele patru subliniate au devenit canonice, scrise, probabil, în anii 70-100 d. Hr. Acestea din urmă „nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viaţa lui Iisus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Iisus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”(*) În vremea din urmă, scriitorul Mihai Antonescu a purces şi el, plin de curaj, de multă răbdare şi de acribie, la scrierea unui tom dedicat acelor timpuri încărcate de semnificaţii spirituale pentru o mare parte a istoriei lumii din ultimele două milenii. Într-o mărturisire plină de sentiment, autorul declară că „Memoria trestiei este o Carte «altfel» despre viaţa şi faptele Celui care anume s-a înlumit spre a ne putea noi îndumnezei. O «Cântare a Cântărilor» în proză, scrisă pe fire de trestie mai întâi de păstorul Amin, Cel trăitor în Munţii Magedanului şi ai Galileii, acolo unde iubirea Celui atoatefăcător nu are început şi nici sfârşit. Păstorul Amin este măsura omenească a zidirii în adevăr, Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

instanţa supremă a mărturiei despre cer şi pământ, din moment ce nimeni nu se îndoieşte de spusele Lui. El este oglinda în care se reflectă Iisus, Cel aflat în cealălaltă margine a «turmei de suflete». În douăsprezece Cărţi însumând şaizeci de capitole, ficţiunea şi realitatea istorică se împletesc benefic pe trupul şi fiinţa trăitorilor acelui timp de început al Noului Testament.”

Drept bibliografie, aflăm că, pe lângă Vechiul şi Noul Testament, s-a folosit şi de alte surse, între care Profeţiile lui Edgar Caice, Marile religii a lui Filippe Gaudin şi Viaţa lui Iisus de Ernest Renan.

Povestea este binecunoscută, faptele par că nu pot fi încărcate cu elemente noi şi nici cu semnificaţii noi. Ceea ce mi se pare importat în această scriere nu este, aşadar, bibliografia, nu sunt sursele, ci credinţa şi priceperea de a reconstitui o lume altfel misterioasă încă pentru cititorul de azi şi de a o face credibilă, semnificativă. O reconstituire cu valenţe „istorice”, aşa cum fu făcută, cândva, despre alte timpuri, de cronicarii din Ţările Române. Nu întâmplător fac această referire, pentru că felul în care îndemânaticul Mihai Antonescu mânuieşte limbajul aminteşte evident de dulcea spunere a lui Ion Neculce, de pildă, sau a lui Grigore Ureche. Iar muzicalitatea textului, solemnitatea imnică aduc aminte de cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în secolul al XVII-lea, şi să ne ofere splendida „Psaltire pre versuri tocmită”.

Acceptând de la început cunoscuta convenţie a „manuscrisului găsit”, este obligatoriu să luăm seama întâi că o stare

poetică specială traversează permanent cele peste cinci sute de pagini ale volumului, o încărcătură de metaforă şi de vorbire în pilde, în ziceri înţelepte. „Toţi aşteptăm, dar nu toţi ne dăm seama.” „Fetele mari stau cu ochii pe flăcăi, ca evreii pe Moise când cu ieşirea din Egipt.” „Eu nu vând nimic, nimănui.

Eu caut în om, în rădăcina lui de cuget, fântâna. Aflu câtă apă mai are în ea.” „Prea mulţi pui naşte şarpele nenorocirii.” „Apa şi femeia sunt minuni asupra cărora nimeni nu are dreptul îngrădirii. Dar lumea uită… Cuiele ruginesc.” Mihai Antonescu este şi un excelent portretist. Iată un exemplu: „E uriaşul Baraba. Omul slugă, omul câine, omul sabie. Trei însuşiri fără de care lui Ioachim i-ar fi mult mai urâtă lumea, trei năravuri într-un om cum nu găseşti prea mulţi între Dan şi Beer

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

29

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

Sheba, fiindcă Baraba anume a fost creat, să asculte fără crâcnire şi să muşte la cel mai mic semn al stăpânului. […]

Dumnezeul lui e unul crud, neiertător cu cei ce nu-l urmează.” Sau: „Iisus păşea între ucenici plutind cumva, încât nici o pulbere nu părea să-l atingă. Poate nici nu vedea pe unde calcă, îngândurat şi singur în El, lăsând pe dinafară numai umbra unui surâs drept călăuză.” Şi gestul semnificativ, parabola: „Iisus dezleagă cu mâna Lui sandalele ucenicilor mai întâi, spălându-le picioarele, trecându-le prin omătul ştergarelor cu nespusă blândeţe. / - Doamne, tot tu? / - Eu, de şapte ori câte şaptezeci, cum spuneam, fiindcă vouă lumea nu vă dă nicicând pe cât meritaţi.” Descrierea peisajelor este, de asemenea, un atu al scriitorului în definirea unei lumi, a unei atmosfere speciale a locurilor şi drumurilor pe care personajele le parcurg aproape continuu: „Călătorii văzură în stânga cum urcau casele Betaniei. Câteva cuburi albe, risipite pe spinarea dealului printre măslini piperniciţi, petrecându-i cu ochii orbi ai ferestrelor pe cei care treceau”. În mod firesc pentru o astfel de lucrare, nu lipsesc inserţiile cu caracter ideologic ori de tactică şi strategie în mişcarea de răspândire a ideilor în spaţiul de refrinţă.

Iată-l pe Iuda: „Legea cea nouă despre care tot strigă Botezătorul, o vom folosi. […] ea îşi face loc tot mai mult în fiinţa evreilor, […] poate mişca mulţimile […], nu faci nimic cu o armată. Oricât de bine ar fi ea pregătită, dacă nu tragi mulţimile în propria-ţi cumpănă. Să te creadă pe tine, să conteze prin diferenţă, la o adică.” Iată-l pe Iisus: „Cum să vindeci dacă nu cunoşti rădăcina suferinţei? Căci ura, suferinţă este. Cum să faci lumea

mai bună, dacă tu însuţi nu stai pildă şi jertfă în pragul izbăviri ei?”

Construcţia textului este anume structurată astfel încât aduce în faţă previzibilul şi inevitabilul, ideea unui destin de neocolit, cu un final care înseamnă încheierea unei misiuni. Iisus pare (?) că urmează un scenariu foarte strict, căile Lui sunt stabilite cu precizie, nimic nu-L abate de la ce are de împlinit.

Scena plecării în pustie este descrisă cu deosebită frumuseţe: „[Botezătorul] tresare speriat, simţind ochii lui Iisus deodată aţintiţi asupră-i, dar în adâncurile lor fără de hotar, nimic nu se poate desluşi (subl. mea F. D.). Undeva pe drumul Efraimului, nechează fără veste un cal. Tropotul scapără în piatra seacă, rătăcindu-se apoi nemişcat printre dunele nemişcate. Domnul ridică fruntea. Un surâs pornit numai El ştie din care înţelesuri, Îi abureşte colţurile gurii. […] / - Plec, Ioane, e vremea. […] / Doamne! Curând se lasă întunericul, unde pleci noaptea? aşteaptă până mâine când strig eu oamenii din deal săŢi aducă ceva merinde şi apă. Un asin, să-Ţi care sfântul trup… / - Multe nu pricepi tu, Botezătorule. Însă, cum din iubire vin cuvintele tale, te iert.

Merindea, apa nu mai sunt pentru Mine acum, iar asinului nu i-a venit încă timpul să Mă poarte (subl. mea F. D.). Va pătimi el odată, căci om sau dobitoc numai îndurând pentru Mine vor vedea porţile cerului deschizându-se. / Mâinile Lui adastă blând pe creştetul lui Ioan, înfiorând scaieţii cuibărind în părul lung.

Făptura-I firavă e numai boare, gata să se destrame.” Toate se petrec după un ritual neştirbit, argumentat undeva tot de vorbe ale Lui, reproduse de Salomee,

30

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA

soţia lui Zebedei şi mama lui Ioan şi a lui Iacov: „Mi-a mai spus că la un anumit crug în viaţă, orice om trebuie să treacă singur pârleazul datului, să se întâlnească cu propria-i fiinţă. Să se contopească cu ea, să devină una, în veşnic.” Sunt numeroase scenele memorabile descrise cu îndemânare artistică, de care Mihai Antonescu nu se fereşte a face risipă.

Peste tot prezenţa Mântuitorului se simte ca o lumină din adâncurile frazelor.

De parcă este urmată spusa Lui din Cartea a XI-a: „Unde lumea vorbeşte despre Mine, acolo voi fi şi Eu întotdeauna (subl. mea F. D.). […] Eu nu stric Legea, ci o împlinesc mai punând în Ea încă alte bune îndemnuri ce nu au mai încăput în scrisul pietrei. Fiindcă Eu ştiu, pe când marii preoţi nu îngăduie. Eu spun ce mintea lor nu cuprinde. Mai îndată a omului sărman, simplu, căci lui arătându-i Calea, bine face apucând pe ea, până se lămureşte.”

Nu am a insista asupra naraţiunii conduse cu măiestrie de Mihai Antonescu, în fraze meşteşugite, într-o absenţă uimitoare a banalităţii, în ciuda subiectului arhicunoscut, las cititorului să

(re)descopere oameni şi întâmplări din vremuri întemeietoare, pilde totdeauna cu ales folos pentru aceia cu drag de învăţătură spre buna trecere prin biata viaţă pe acest pământ de refugiu, spre existenţa în veşnicie.

Memoria trestiei se arată a fi una dintre acele cărţi pe care, aşezându-le în rafturile prime, se cuvine să le recitim, la răstimpuri, pentru a descoperi înţelesuri noi, ivite din experienţa de viaţă şi din întrebările pe care nu obosim să ni le punem până la sfârşitul care poate fi un nou început. Drept final, ofer, prin intermediul lui Mihai Antonescu, vorbele de rămas bun ale Mântuitorului, înainte de a se înălţa, din ograda lui Lazăr, înconjurat de ucenicii lui, aşa cum au fost ele incizate pe trestii de păstorul Amin: „Acum, rămâneţi cu bine, iubiţii Mei. Am fost, se ştie. Sunt cu voi ori de câte ori Mă veţi striga. Staţi locului în rugăciune şi priviţi în urmă. V-am dat văzul să Mă vedeţi, când Mă voi întoarce.”

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

__________ (*) Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed, Oxford University Press, 2006

31

note de lectură

Ionel NECULA

Ionel NECULA Serghie Bucur. Romanul unei morţi aşteptate Nu ascund că, iniţial, am privit romanul lui Serghie Bucur, Neant. Colaj despre suferinţă (Editura Eikon, Bucureşti, 2015) cu destulă îndoială şi neîncredere. Cum să aduci în partitură narativă o idee care reclamă, cu precădere, eseistica, dispunerea teologică, iovică? Nu este leprosul din Uz prototip de suferinţă şi de nădejde în dreptatea Celui de Sus? Şi nu ştie oricine, de la curioasa Pandora încoace, că durerea şi suferinţa nu ţin seama de principiul vaselor comunicante, nu trec de la cel care are prea mult spre cel care are mai puţin şi nu sunt egal distribuite printre oameni?

Recunosc însă că, dincolo de mulţimea îndoielilor mele apriorice eram încercat şi de o certitudine, una singură, dar capabilă să zdruncine orice îndoială – încrederea în erudiţia autorului, în aptitudinea lui de a se consacra lucrului bine gândit, bine perspectivat şi bine înfăptuit. Îi citisem volumul anterior despre Nicolae Bălcescu şi m-a cucerit prin diaporama dezmărginită în care l-a integrat, prin felul cum i-a paralelizat destinul cu realitatea europeană şi cu tot ce se petrecea în lume la acea vreme.

Romanul despre care ne-am propus să vorbim în aceste rânduri reconstituie, treaptă cu treaptă, evoluţia bolii lui 32

Corin, un elev de şaptesprezece ani care a fost infectat cu virusul HIV de o asistentă bezmetică şi inconştientă, care n-a sterilizat acul cu care l-a injectat pe copil. Se înţelege că familia este disperată iar tatăl începe o documentare riguroasă asupra bolii şi a manifestărilor ei, în lume şi la noi în ţară. În condiţiile când medicina şi medicii îşi recunosc neputinţa autorul se arată receptiv şi dispus să crediteze orice informaţie de presă, orice ştire, orice zvon public. Nimic din ceea ce-i poate alimenta speranţa nu este eludat, neglijat, ignorat. Dosarul bolii, aşa cum este întocmit de părintele năpăstuit sub forma unui jurnal înlăcrimat capătă nu doar dimensiuni epistemice, dar şi consistenţă faptică, observaţii amănunţite asupra bolii şi asupra reacţiilor celui prins în ghearele ei. Nici un amănunt nu este ignorat sau trecut cu vederea. În România erau înregistraţi 4594 de bolnavi de sida la 31 decembrie 1997. La acea dată, în toată Europa erau cunoscute 7778 de cazuri sida.

Rezultă că la acea oră ţara noastră conducea detaşat în topul sinistru al celei mai grave boli la vremea actuală. (p. 50).

Asemeni naufragiatului abandonat în mijlocul unui ocean învolburat, autorul nu-i traversat decât de imensitatea Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Ionel NECULA

Ionel NECULA

neantului, un neant hămesit de tot ceea ce înseamnă omenirea, ştiinţa, cunoaşterea, de ideea deznodământului fatal, de cerul de deasupra şi de licărul de speranţă – singura rămasă neviciată de îndoială şi cultivată cu încăpăţânare, deşi se află şi ea într-o diagramă descendentă, într-n trend spre fatalitate. Şi totuşi, o licărire de speranţă întremătoare apare de unde se aştepta mai puţin: află că un român a descoperit, în sfârşit, leacul pentru tratarea celei mai înfricoşătoare boli şi-l caută cu cea mai mare grabă. Undeva, în Dristor, stradela care duce către casa vindecătorului Coman geme de lume.

Veniţi de la marginile ţării, unii încă dorm înfofoliţi, rezemaţi de piedestalul gardului. Obţine miraculoasa licoare pentru o săptămână. La revenire însă, nu mai găseşte decât un lacăt mare pe uşa profesorului, obligat, probabil de autorităţi să-şi lichideze producţia alopată, supranumită mărul lui Dumnezeu. Încă o speranţă spulberată.

I se recomandă alte medicamente şi bietul părinte se dă peste să le procure.

Pentru al treilea medicament şi al cincilea, îi spune farmacista, trebuie să aşteptaţi două ore, domnule, până ele vor fi preparate în laboratorul nostru.

Vă rog să luaţi loc. Să vedem dacă ultimul, care e cel mai trebuincios pacientului, îl avem în depozit. (p. 124).

Nu-l are. Într-o secundă mă podideşte plânsul. Îi dau drumul, nu pot să mă opun. Ditamai bărbatul, mă cutremur în hohote ale căror ecouri răsună jalnic în toată încăperea, sub uităturile celor trei dame – cu feţele ascunse în palme. Îmi vine să urlu şi văd că chiar aşa se întâmplă, explodez nebuneşte, cu faţa în

batistă, rotindu-mă ca un animal priponit pe mijlocul pardoselii (p.124).

Totul se drenează spre o finitudine tragică. Personalul spitalului, medici, asistente, infirmiere afişează atitudini dezolante. Orice-am face, spune un personaj, tot se prăpădesc. Spitalul este o morgă continuă, ireprimabilă Sigur, la pacienţii infestaţi cu sida se referă.

Apoi, ceea ce se anticipa deja de la început, chiar dacă nu se mărturisea totdeauna cu voce tare, se întâmplă.

Peste trei ore porneam pe ultimul drum, cu trupul neînsufleţit al uitatului de Dumnezeu, Corin Mihai, unul din martirii bolii secolului trecut şi, după cum evoluăm, şi în acela pe care Corin nu l-a apucat! (p. 200). (…) În jurul

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

33

Ionel NECULA sicriului cu trupul lui Corin – secătuit de viaţa pe care ursitoarele i-au hărăzit-o cu zgârcenie – se înşiră colegii lui de clasă, desfiguraţi de spaimă. Corin porneşte spre alte tărâmuri, va lipsi pentru totdeauna de la teze şi extemporale, de la orele de dirigenţie, de la Bac şi din banca în care, optimist şi suveran, a privit plin de emoţie spre biroul lui… (p.201).

Aceasta e cartea. Un roman trist, decupat din ravagiile unei boli nemiloase, pentru care omenirea şi ştiinţa n-au descoperit încă remedii. Un jurnal înlăcrimat, să afle ceilalţi cum trăieşte el (autorul) tragedia lui Corin.

Bineînţeles, romanul este complinit cu multe alte secvenţe colaterale, colaje care, toate la un loc adâncesc drama, asigură lucrării o cursivitate ademenitoare şi o logică de beton.

Invitat la o cină comună, organizată de Fundaţia Anti-Sida, autorul reţine opinia unei participante care declară ritos: Vreau să publicaţi afirmaţia mea aşa cum v-o spun: dacă am norocul să ajung juristă, voi cere legea pentru pedepsirea tot cu hiv a persoanelor vinovate de acest subtil şi criminal genocid. (p. 129).

Se poate scrie un roman dintr-un astfel de pretext narativ? E riscant, dar se poate, însă cu o condiţie. Autorul să aibă harul şi apetenţa pentru optimizarea unui discurs epic arătată de Serghie Bucur. Asemeni regelui Midas, ştie să dea culoare aurie oricărui demers narativ. De asta îl felicit pe autor pentru această carte minunată şi-o recomand cu căldură, tuturor celor interesaţi de literatură bună.

34

note de lectură

Titus VÂJEU Diagrama durerii Valoarea noului roman al lui Serghie Bucur nu e dată de faptul că este „primul roman despre SIDA-HIV în România”, după cum precizează – din raţiuni publicitar-editoriale – subtitlul acestei cărţi, numită altminteri – sobru şi în acord cu substanţa ei epică - : Neant!

Colaj despre suferinţă. O cumplită experienţă de viaţă l-a determinat pe autor să o scrie, ca un necesar omagiu adus nepotului său Costin Marius Filip „plecat întru Domnul la numai 17 ani” ca urmare a infectării cu virusul HIV în primele zile de viaţă, într-un spital prahovean. Tragedia fusese declanşată într-un moment de fractură istorică (răsturnarea regimului comunist în decembrie 1989 şi instaurarea noii puteri, la fel de insensibilă la dimensiunea catastrofală a răspândirii noii boli a secolului), un moment pe care pruncul nu-l conştientizează, desigur, dar care pe bunicul său îl angajează într-o prelungită meditaţie asupra istoriei.

Absolvent târziu al unei facultăţi de profil, Serghie Bucur va fi avut dintotdeauna un pronunţat sentiment al „zeiţei Clio”, dovada cea mai sigură constituind-o admirabilul său roman APTER la care a scris, timp de decenii, începând din tinereţe sondarea în arhive a momentului paşoptist, prin angajarea lui Nicolae Bălcescu în relaţie cu Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Titus VÎJEU

Titus VÎJEU

meleagurile Prahovei. De data aceasta istoria este cea „în lucru”, desfăşurânduse sub ochii noştri, cu tot cortegiul de dezamăgiri şi speranţe, de fapte eroice ori de-a dreptul meschine. Ce loc poate deţine într-un astfel de nemilos angrenaj existenţa unui copil a cărui viaţă este din start aşezată sub semnul extincţiei, al suprimării înainte de termenul pe care soarta îl acordă celorlalţi cu o anume îngăduinţă, poate şi cu o anume generozitate? Treptat, copilul Corin dobândeşte această conştiinţă a condamnării nemeritate şi încearcă, pe cât posibil, să se bucure de viaţă aidoma celorlalţi prunci, răzbind spre orizonturile unui neant personal cu speranţă, parcurgând treptele instrucţiei şcolare şi dezvoltând o certă înţelepciune în aprecierea contextelor existenţiale în care se află. Pasionat de muzica generaţiei sale şi cu vădită chemare spre universul electronic al calculatoarelor, Corin este un copil la fel de normal, de dotat precum alţii, din elita promoţiei sale. Singura deosebire este dată de acea sentinţă primită „ab initio vitae”, acea condamnare nedreaptă şi pe care bunicul o are mereu în vedere în redactarea unui Jurnal înlăcrimat ce adună observaţii clinice dar şi comentarii întâmplătoare ale eroului său. În plus, bunicul realizează „studii ale chipului, mâinilor şi trupului pe jumătate ieşit din pled, contururi spontane, eboşe în fugă lucrate, ce însumează minuni cu care Corin a venit într-o lume la răspântii neaşteptate, îngereşte”. Şi paginile jurnalului şi eboşele pot fi găsite probabil în locuinţa din Floreşti a autorului, care şi-a scris cartea – cum e consemnat – pe pagina sa ultimă în

strada Unirii 123 şi 126 în intervalul decembrie 2007- martie 2008.

Am poposit recent în această casă şi am văzut cum, în strania şi imensa bibliotecă amintirea lui Corin (Costin Marius Filip) este păstrată într-un veritabil panteon grafic al familiei, în care talentul lui Serghie Bucur a ştiut să-şi rânduiască neamul.

De altfel, cartea consacrată tragicului Corin începe cu evocarea unei străbunici, dispărută la puţină vreme după venirea pe lume a acestuia. Este o pagină literară ce ni l-a evocat la lectură pe marele prozator care a fost Eugen Barbu: „În odăiţa din capătul casei ca un vagon, care dă spre fundul curţii înconjurată de un gard de scânduri late, cenuşii din pricina ploilor şi arşiţelor, Coana Mare Măndica –trunchiul neamului – murea în pace. Era o zi de luni, a aducerii moaştelor sfântului Ignatie Teoforul, geroasă, albită de zăpada într-una spulberată în toate părţile, de parcă vânturile ar fi suflat să se nimicească între ele... Preotul Andreiu veni repede cu maşina şi apucă să cânte pasajele de împărtăşanie, având grija să apese pe puls. Rămăşiţele pământeşti încă erau calde. Corin – ramura de nici un an desprinsă din arborele abia prăbuşit, fu rupt de la sfârcul ţâţei materne şi toată casa se adună în preajma popii, să plângă „plecarea” Bătrânei. Copilul rubicond, strâns în scutece azurii, cu fundă mătăsoasă de aceeaşi nuanţă la căciuliţă zbiera, aprins la faţă, lăsat pe o dormeză în sugragerie... Dumnezeu s-o ierte! spuse Andreiu, sătul de atâtea înmormântări, gândindu-se că va trebui să bată iar drumul făcut, în locul titularului parohiei, plecat până la...

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

35

Titus VÎJEU

Titus VÎJEU

Ierusalim! Aţi plătit contribuţia la biserică, pe anul ăsta? a zis Andreiu, îndesându-şi căciula pe urechi...Prin ferestrele cu arcade în stil neoclasic, glasul viguros al lui Corin scăpa înfricoşat, temător, rănit...”

Se distinge aici spiritul de observaţie, propriu gazetarului şi întruchipat în proza infuzată de real a lui Serghie Bucur. De altfel multe din paginile romanului sunt concepute ca nişte fişe disparate ale unor „clipe de viaţă”.

Consemnate la Floreşti ori în spitalele din zonă şi la marele centru al suferinţei din inima Capitalei, numit „Matei Balş”, la Băile Herculane, Viena ori Castellon, ele par a ţine loc de „fişa de temperatură” a momentului respectiv.

Dar toate se vor reuni în imaginaţia cititorului sub semnul unificator al suferinţei produsă de drama lui Corin.

Folosind deliberat tehnica unui „colaj epic”plin de dinamism, Serghie Bucur se dovedeşte a fi în spaţiul literaturii noastre promotorul unei naraţiuni nonlineare, dezvoltată în ultimele decenii în proza modernă sub influenţa tehnicii scenariului cinematografic. De altfel, am fost plăcut surprins de faptul că autorul nu e străin de arta a şaptea, el dovedindu-se interesat în primul rând de acele filme ce au în centrul atenţiei drama HIV. Philadelphia (1993) lui Jonathan Demme, cu Tom Hanks şi Denzel Washington îi provoacă reacţii polemice, povestea avocatului gay concediat de patroni nu-i stârneşte simpatie căci e percepută ca urmare a unui păcat asumat, derivat dintr-un viciu, pe când Corin este victima inocentă asupra căreia destinul s-a asmuţit cu brutalitate.

La fel apariţia lui Nicole Kidman „singură, fără dublură, goală puşcă” într-o campanie anti-SIDA alimentată de fonduri generoase i se pare a avea conotaţii pur comerciale. Să nu uităm totuşi că actriţa primise un Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal – urmare a interpretării din The Hours (2002), filmul lui Stephen Daldry după romanul lui Michael Cunningham şi în care Ed Harris joacă un tânăr scriitor bolnav de SIDA, îngrijit de o devotată editoare (Meryl Streep).

Trecând peste „fluxul conştiinţei” ce-o readuce în actualitate pe Virginia Woolf, filmul are o certă valoare, angajând problematica aceasta a maladiei pe axa deschisă de Norman René cu Longtime Companion (1990).

N-aş fi făcut probabil aceste trimiteri la câteva surse cinematografice autoritare dacă scrisul lui Serghie Bucur n-ar avea certe însuşiri vizuale: „S-a întors către ecranul albastru, pe care două echipe de fotbal jucau în viteză, arbitrate corect, lăsându-i în voia luptei pentru gol. Îi auzeam respiraţia. Spatele, lat şi uşor adus în faţă, aparţinea unui adolescent care urca în bărbăţie, spre acea fecundă şi sveltă anatomie a adolescenţei, curajoasă, cu bătaie lungă pentru viaţă. Înăuntru însă, mă înfiora gheţoasă frica, viermele morţii roade şi surpă definitiv eşafodul care se înalţă armonios în faţa celorlalţi – de-acasă, de pe stradă şi din clasa lui de liceu. Imagini din filmul văzut la Viena rodeau în mine, curgeau amestecate cu apele tulburi ale iminentei căderi biologice, cu timpul, oricâte pastile, siropuri şi creme lua zilnic.” (pag. 126).

Cândva Susan Sontag scrisese: „The

36

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Titus VÎJEU

Titus VÎJEU

death is opposite of everything.” Şi tot ea avea să scrie Illness as Metaphor and AIDS and its metaphors (Boala ca metaforă, SIDA şi metaforele ei – tradusă în româneşte de Aurel Sasu la Ed. Dacia din Cluj-Napoca în 1995), o carte despre moartea ce se opune tuturor formelor de existenţă, deşi moartea însăşi este o astfel de formă, făcând parte din spectacolul uriaş al vieţii.

Cartea lui Serghie Bucur se alătură aşadar unor opere literare celebre, aşezând pentru prima oară literatura română pe harta noii confruntări dintre viaţă şi moarte. Şi ceea ce aduce ea cu adevărat nou nu este ca în alte cazuri de pe mapamond – investigarea cumplitei boli prin incidenţa socială pe care o implică (problema homosexualităţii, a relaţiilor sexuale neprotejate, etc.). În cazul său avem de-a face cu strigătul unui înger intrat în viaţă fără să bănuie că semenii săi vor fi cei care-l vor condamna din start şi iremediabil la moartea ce se opune tuturor lucrurilor însufleţite. Dar şi ea poate fi învinsă prin readucerea victimei într-un prezent continuu, aflat în paginile unei cărţi, trimiţând gândul spre versurile nemuritoare ale unui mare poet precum Rainer Maria Rilke, amintit de altfel ca bornă spirituală plină de lumină în acest roman al însingurării: „Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? / Dacă mă sfarm (îţi sunt ulcior). / Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sânt). / Sunt meşteşugul tău şi-al meu veşmânt, / Cu mine rostul tău dispare. / În urma mea nu mai ai casă-n care/ Să te întâmpine cuvinte calde. / Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade / sandala de velur, mângâietoare. / Mantaua ta cea mare se desprinde. / privirea ta spre care se

ridică / obrazu-mi cald precum o pernă mică, / va rătăci-ndelungă vreme după mine – / şi-n asfinţit de soare se vantinde / în poala rece-a pietrelor străine. / Ce-ai să te faci Doamne? Mi-e frică!”

Aceste stihuri solemne, transpuse în româneşte de Maria Banuş ni-l reamintesc pe marele poet elegiac care, mort în amiaza vieţii într-un sanatoriu elveţian după mulţi ani de boală a dat naştere legendei că moartea i-ar fi fost provocată de spinul ucigaş al unui trandafir. În scrisorile către tânărul poet Kappus, ofiţer imperial din garnizoana Timişoarei el nu se sfiise să-şi avertizeze mai junele confrate: „fiţi foarte atent la ceea ce se trezeşte în dumneavoastră şi acordaţi-i o valoare superioară faţă de tot ceea ce zăriţi în jur.”

Regăsesc în cartea lui Serghie Bucur multe din mesajele pe care le-a primit el însuşi de la acest mare poet şi care a devenit intermediarul scriitorului cu divinitatea. Romanul Neant! Colaj despre suferinţă ne aminteşte la fiecare filă, prin destinul crud al adolescentului Corin, acele versuri nemuritoare: „Ce tânăr sunt. M-aş dărui cu-nfiorare / oricărui zvon ce calea mi-o aţine; supus, în blânda visului strânsoare...”

Restul este, desigur, Tăcere.

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

37

note de lectură

Ion OCHINCIUC

Ion OCHINCIUC Are timp să scrie proză scurtă Impresii de lector al volumelor lui Iulian Moreanu Cu excepţia primei sale apariţii editoriale, „Ruleta mincinoasă” (care nu mi-a căzut până acum în mână), am citit cu incontestabil interes celelalte cărţi ale sale. Şase la număr. Şi m-a bucurat să întâlnesc un prozator pe gustul meu. A doua zi după ce mi-am lansat şi aici, la Câmpina, romanul „Călugăriţa”, un vecin, care m-a onorat de fiecare dată cu prezenţa sa la casa de cultură „Geo Bogza”, m-a întrebat vădit nedumerit: - Ce are, domnule, ( X), cu dumneata?

- Personal nu are nimic cu mine, i-am replicat. Pur şi simplu nu-i place scrisul meu. Şi-l înţeleg. Pentru că nu s-a născut încă prozatorul care să satisfacă gusturile tuturor cititorilor. Şi o mică paranteză: se susţine că expresia folosită de mine mai sus, pur si simplu, era între altele şi ticul verbal al lui Mihai Eminescu.

Dar să revin la prozatorul care îmi satisface pe deplin gustul de cititor al prozei scurte: Iulian Moreanu.

Fireşte, impresiile mele de lector al scrisului acestui fiu al Morenilor (azi câmpinean) vor fi subiective. Şi nici nu se poate altfel. Lev Tolstoi, în jurnalul său relatează şi o întâmplare petrecută 38

la Moscova, în faţa somptuoasei sale reşedinţe nobiliare. Era doar conte, nu? Şi-n timp ce patriarhul „de la Iasnaia Poliana” stătea de vorbă cu portarul s-au trezit amândoi cu o troică ce venea în goana cailor. Şi aceasta avea să calce un trecător neatent. Atât Tolstoi, cat şi paznicul reşedinţei sale moscovite, au fost martori oculari ai nefericitului accident. Se aflau unul lângă altul şi au văzut din acelaşi unghi, tot ce se petrecuse în stradă. Şi cu toate acestea, portarul avea să povestească cele întâmplate cu totul deosebit decât ceea ce văzuse stăpânul său. Aceleaşi imagini de pe retinele ochilor lor, erau interpretate subiectiv.

De aceea, cer iertare dacă şi impresiile mele subiective nu vor fi conforme cu cele al condeierilor, nu puţini la număr, care au interpretat scrisul lui Iulian Moreanu. Şi ca să am cugetul mai împăcat, am să-mi confrunt opiniile cu acelea ale unor cronicari literari, incomparabili mai versaţi decât mine în privinţa acestui gen literar.

Mioara Bahna: „Relatând din perspectiva unui narator–personaj sau narator, Iulian Moreanu dă măsura talentului său în special în textele unde se poate identifica filiaţia eliadescă sau cea voiculesciană”.

De ce ţin cu tot dinadinsul unii Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Ion OCHINCIUC

Ion OCHINCIUC

cronicari literari să identifice la fiecare scriitor o filiaţie sau alta? Mergând pe această logică ar trebui identificate şi la Mircea Eliade, şi la Vasile Voiculescu, de asemenea, nişte filiaţii. Şi tot mergând pe acest fir ar trebui să i se găsească până şi bătrânului Homer o filiaţie. Sigur că referirile Mioarei Bahna pot să-l gâdile cumva la buric pe Iulian Moreanu, dar atât. Pentru că, după, opinia Anei Bradea, la care mă aliniez şi eu, proza acestui morenar „nu ţine cont de orientări şi curente, (este) un autor preocupat mai mult de viaţa personajelor sale, de redarea atmosferei specifice în care acestea coexistă, decât încadrarea sau nu într-o direcţie actuală”. Sau chiar mai veche, mi-aş permite să adaug. „Scrisul esenţializat şi atât de frumos timbrat al lui Iulian Moreanu, constată la rândul său Ştefan Ion Ghilimescu, presupunând un stagiu de observaţie al lumii din afară, dar şi dinlăuntru, cât lecţia de privit prin ocheanul întors a unei întregi vieţi, seamănă cu scrisul unui oriental“. Nu văd, cel deosebeşte de scrisul unui apusean? Dar să continui remarcile lui Ştefan Ion Ghilimescu: „Nimic ostentativ în el (in stil) şi nimic fără rost, echilibru al cunoaşterii vii şi meditaţiei submerse”. Rezon, „coane Ghilimescu”.

Am apelat la aceste rânduri întâlnite de altfel pe coperta a patra a volumului „Povestiri cu un copil” (pe care-l socotesc cumva mai rotund din tot ce ne-a oferit până acum acest fiu al Morenilor), deoarece nu mi-am arogat şi nici nu am să cad vreodată în „păcatul” de a fi şi cronicar literar. E o specialitate care mă depăşeşte. De

aceea am să mă rezum în continuare doar la nişte impresii, cum am mai spus, de simplu cititor al creaţiei literare morenare. Autorul celor şapte volume de proză m-a introdus în primul rând într-o lume care-mi era mai puţin cunoscută: cea a câmpului educaţional.

Deşi sunt şi eu posesorul unei diplome de profesor de limba şi literatura română, la întrebarea pe care mi-a pus-o într-o zi onorabilul profesor şi doctor în litere Constantin Trandafir: „câţi ani aţi fost la catedră?”, i-am răspuns, vădit jenat, că n-am păşit pe treptele acestui sacrosanct piedestal decât o singură oră, cea care intra în programa cursului de pedagogie de la facultatea de filologie.

- Eu am petrecut patruzeci de ani la

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

39

Ion OCHINCIUC

Ion OCHINCIUC

catedră! mi-a precizat, mândrindu-se, pe bună dreptate, atât de bine cunoscutul istoric şi critic literar câmpinean.

Or şi Iulian Moreanu poartă la rever aceeaşi insignă de încercat şi apreciat educator. Pe deasupra, cunoaşterea sa atât de profundă, ochiul său atât de versat, ne conduc ca un fir al Ariadnei prin labirintul educaţional. Dar nu numai.

Cele care-i invadează întâi de toate scrierile sunt amintirile sale de copil, apoi de şcolar şi de adolescent. Toate dau năvală în paginile celor şapte volume ca nişte nori. Încât nu întâmplător şi-a intitulat astfel romanul: „Năvala norilor”.

Amintirile!... După ce i-a citit volumul său de proză scurtă, Titu Maiorescu i-a zis lui I. Al. Brătescu–Voineşti: - Domnul meu!... dumneata ai să scrii puţin.

- De ce, maestre? s-a arătat mirat şi nedumerit în acelaşi timp Brătescu– Voineşti.

- Pentru că ai început cu amintirile. Însă Iulian Moreanu a depăşit acest prag. Mai mult! A ieşit şi din „curtea şcolii”. Mărturie stau „Neguţătorul de vise”, „Febra”, „Iarna perfectă”, şi, în bună măsură, romanul „Năvala norilor”.

M-aş încumeta să afirm că un prozator poate fi asemuit cu un miner care străpunge muntele în căutarea filonului de metal preţios, or şi la Iulian Moreanu am remarcat aceeaşi neostoită căutare a filonului creaţiei literare care să-l ducă la năzuita consacrare.

Un tânăr doctor in istorie, atent la tot ce ia calea tiparului, m-a întrebat într-o zi: - Câte cărţi trebuie să scrii ca să rămâi în literatură?

- O singura carte! i-am răspuns. Şi a fost de acord. Iar din ceea ce ne-a oferit

până acum Iulian Moreanu, după opinia mea are toate datele să atingă acest ţel. În căutările lui, morenarul a păşit, în unele povestiri, şi pe tărâmul prozei fantasy. Edificator în această privinţă sunt „Neguţătorul de vise” şi „Fântâna“, din acelaşi volum. Şi nu numai aici. Nu sunt amator de acest gen de proză, însă Iulian Moreanu mi-a hrănit interesul şi pentru proza fantasy. E o performanţă! În fragmentul consemnat mai la începutul acestor note de cititor, şi care poartă semnătura lui Ştefan Ion Ghilimescu, acesta face următoarea constatare: „într-o vreme în care proza scurtă pare a fi ieşit din modă, Iulian Moreanu este unul dintre cei mai îndreptăţiţi apărători ai genului”. Curat aşa, coane Ştefane. Ţinând totuşi să fac precizarea că, după opinia mea, moda nu are ce căuta în artă, în general, şi-n literatură în special. O carte bine scrisă niciodată nu se va demoda ca rochiile frumoaselor noastre. Iar dacă scriitorii de azi se feresc de proza scurtă, asta nu ţine de modă, ci de capacitatea lor de a aborda acest gen. Faimoşii fondatori bărboşi ai marxismului nu aveau la îndemână, la vremea lor, telefonul şi cu atât mai puţin internetul. Încât erau nevoiţi să comunice între ei doar prin intermediul răvaşelor. Iar într-o zi, după ce Karl Max a aşternut pe hârtie o gogeamite depeşă destinată nedespărţitului său prieten şi confident Friedrich Engels, a ţinut să facă, în încheiere, şi următoarea menţiune: - Iartă-mă, dragul meu, dar nu am avut timp să scriu scurt.

Or, Iulian Moreanu are timp să scrie proză scurtă. Şi o face cu succes.

40

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

note de lectură

Ioan VIŞAN Iulian Moreanu: „Iarna perfectă”* Prozele din „Iarna perfectă” ale lui Iulian Moreanu au o tematică diversă bazată pe vectorii comportamentali ce definesc fie caracterele personajelor, fie încadrarea lor în ordinea socială în care omul e dominat de crize perpetue (alcoolism, dezamăgiri sociale, sărăcie, deznădejde etc.).

Descrierile amănunţite atrag atenţia asupra fiinţelor umane descumpănite, demoralizate, uneori pustiite lăuntric şi care îşi maschează fragilitatea prin comportamente care uneori pot aduce o atingere injustă chiar şi, sau mai ales celor care le vor binele. Vezi proza care dă titlul cărţii, unde autorul scoate din spiritul împietrit al personajului aflat în conflict până şi cu el însuşi, acel înger însoţitor fie din umbra realităţii, fie ascuns undeva în ceaţa viselor personajului – înger apt să-i răspundă la întrebarea: „Ce mai înseamnă viaţa, dacă în preajmă e numai conflict?”

Aici apare şi umorul negru ca unică formă a personajului de a-şi păstra un spirit cât de cât nedistructiv, măcar ca pe un strop de pace cu viaţa.

Personajele lui Iulian Moreanu nu sunt eroi. Eroice sunt însă trăirile lor sinuoase prin hăţişul zilnic al existenţei omului care încearcă să scape de strânsura chingilor sociale, fizice, psihice şi morale, toate ilustrate concret prin punerea în scenă a gesturilor generate Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Ion VIŞAN de toată gama conflictelor omului cu societatea, cu mediul şi cu el însuşi.

De pildă, unul dintre personaje, fostul fotbalist Liţă, după ce i se organizează un spectacol de rememorare a vieţii lui trăită în culmea entuziasmelor de pe stadionul de fotbal, cât şi pentru a i se conferi titlul de „cetăţean de onoare al oraşului”, vede în asta o afacere propagandistică a unor candidaţi la alegeri, care se folosesc de popularitatea sa. Astfel că, sesizând în entuziasmul mulţimii, un fals cinic şi grosolan care îl obliga să-şi vadă popularitatea târâtă prin balta conflictelor sale cu sine şi cu societatea, în momentul în care este invitat să ia cuvântul, îi înjură pe toţi în cel mai neaoş mod şi părăseşte stadionul. Primarul (organizator al „evenimentului”) încearcă să salveze aparenţele, iar Liţă cumpără o sticlă de votcă, se duce acasă, o bea, iar dimineaţa este găsit mort.

Prozele de faţă se impun, nu numai „prin forţa realităţii” (aşa cum spune Alex Ştefănescu), ci şi prin redarea picturalcoloristică a unor aparent-banale dimensiuni ale realului – dimensiuni ce redau relieful trăirilor definitorii ale tuturor particularităţilor bune sau rele ale fiinţei umane, făcând astfel ultravizibilă lupta lăuntrică între principii contrare: bine-rău; îndrăznealăindiferenţă; teamă-curaj.

Concret, cititorul rămâne cu plăcuta impresie că participă, aidoma unui detectiv, la elucidarea cazurilor. În plus, cititorul chiar nu e lăsat să întrerupă firul lecturii până nu atinge cu destulă curiozitate finalul. Finalul nu e mai deloc aşa cum s-ar aştepta lectorul (cititorul).

Devine astfel interesantă invitaţia negrăită a autorului către cititor, ca acesta să-şi 41

Ion VIŞAN

Ion VIŞAN

imagineze pentru final un scenariu sau altul, după voie, după plac sau după cum îl duce mintea, devenind astfel co-creator al prozei citite. Aceasta este numai una din vicleniile autorului prin care îl obligă sau îl solicită mai bine-zis pe cititor să participe la acţiune şi să gândească.

Aşadar, prozele lui Iulian Moreanu nu ne invită la relaxare, ci ne introduce pe uşile unor trasee exprimate de diversa structură labirintică a fiinţei umane

supuse luptei cu propriu-i sine, cu viciile, cu absurdităţile sociale, cu viaţa.

Ca atare, substanţa prozelor lui Iulian Moreanu, nu se regăseşte în final, ci în parcursul scenariilor, mai concret, în mişcarea sufletului şi a minţii personajelor în demersul lor condus cu mare abilitate de către narator. _______ Iulian Moreanu: „Iarna perfectă”, Editura RAFET, Râmnicu Sărat, 2015

Florin DOCHIA

poesis

un duş matinal în dimineaţa de iarnă nu mai curge apa. suntem singuri. ne privim rece fără pic de-nţelegere. plec şi el ţipă din oglindă ţipă la mine apropiindu-se de margine gata să se scurgă pe sticla aburită pe etajere printre periuţele de dinţi. drumul începe de la marginea prăpastiei. de acolo se străvede adâncul plin de chemări şi de umbre subţiri ale sosirilor tale. tu vino femeie – ţi-am strigat - şi deschide în mine poarta prin care ies fluturii şi intră albinele să-mi îmbrace lăuntrul în miere. ţipătul are o carapace aurie metalică alunecoasă are tălpile însângerate are sânii tăi ca umede boturi de căprioare are de gând să-şi facă sălaş în trupul meu curat printre umbrele subţiri ale plecărilor tale. e un adulter programat la fereastră. trag draperiile peste imaginea mea uitată în faţa mobilierului de împrumut. trag nădejde că nu am fost în raza vreunei camere de luat vederi sau a unui trăgător de elită ascuns pe acoperişul blocului de vizavi. cobor jaluzelele. în foaier coboară scara femeia goală a lui duchamp fără să se oprească şi iese prin zidul de beton prin căptuşeala de scândură prin stratul de var bătut de ploi. nu mai curge apa. doar memoria se mai îmbracă în hainele noi ale împăratului şi ne povesteşte despre lecţiile de înot în rada portului le hâvre printre cadavre de delfini şi de pescăruşi vorace. nelipsit este ţipătul ca un vierme târându-se pe podeaua inimii mele căzute în dizgraţie. nelipsite e. îl ridic şi ordon pentru a câta oară (?): ia-ţi zborul sau mori!

42

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

note de lectură

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ „Pacienţii politici”, o carte necesară Recenta carte a lui Florin Frăţilă, directorului ziarului „Oglinda de Azi”, era aşteptată cu mult interes, deoarece fragmente din această lucrare au apărut de-a lungul anului trecut în „Revista Nouă”, stârnind multe discuţii în rândul cititorilor, care o comentau încă de atunci favorabil.

Florin Frăţilă este un politician tânăr, care nu a cunoscut perioada dură de la începutul anilor ’90. Pe atunci, în Câmpina, ca şi la nivel naţional, forţele politice erau grupate în două tabere net diferenţiate: FSN-iştii (neocomunişti) ce încercau salvarea vechiului sistem şi forţele de dreapta, grupate în coaliţia Convenţia Democratică.

Convenţia Democratică din Câmpina cuprindea PNŢCD (condus de Corneliu Coposu), PSDR (condus de Sergiu Cunescu), PAC (condus de Nicolae Manolescu), Alianţa Civică (condusă de Ana Blandiana) şi Federaţia Ecologistă Română. Partidul Liberal, condus de Radu Câmpeanu, nu a intrat în această grupare de opoziţie anticomunistă, înclinând spre o colaborare cu FSN-ul, având la un moment dat chiar reprezentanţi în guvernul condus de Petre Roman. La Câmpina, lupta între cele două grupări a fost extrem de dură, având loc chiar şi o mini-mineriadă care l-a alungat din Primărie pe inginerul Hănciulescu, un adevărat social-democrat. În opoziţia de atunci întâlneai personalităţi care aveau legături cu vechile partide Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

istorice prin familia lor, cum era şi cazul celor două surori Delia şi Rodica Brătianu.

Era încă o epocă romantică, în care cei de dreapta acţionau potrivit unor idealuri, dorind întoarcerea României la normalitate şi prosperitate. Adversarii foloseau incultura politică a majorităţii populaţiei, manipulând electoratul cu lozincile „Nu ne vindem ţara”, „Iliescu apare, soarele răsare”, „Noi muncim, nu gândim”. În cărţile sale („Rămân să disper printre ai mei” şi „Pacienţii politici”), Florin Frăţilă descrie o altă faună politică. Volumul „Pacienţii politici” lasă un gust amar celor care îl parcurg, prezentând în principal viaţa politică pe perioada anului electoral 2012 (alegerile locale şi parlamentare).

Vedem o lume care se scufundă în marasm, meschinărie, aroganţă, potlogării, crâşmărit şi lovituri sub centură. Ce-i mână pe protagonişti în luptă? Dragostea pentru moşia străbună (cea din „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu) sau cea pentru moşia personală şi pentru consolidarea unor averi respectabile?! Liderii politici, aşa cum întâlnim şi în carte, sunt toţi angajaţi în afaceri mai mult sau mai puţin dubioase, fiind uşor de recunoscut în multe episoade, deşi nu apar întotdeauna cu numele lor reale. În campaniile electorale, dispunând de resurse materiale de mare anvergură, mituiesc electoratul cu diverse cadouri derizorii. A dispărut, aşa cum reiese din cuprinsul cărţii, diferenţierea 43

Alin Daniel CIUPALĂ partidelor pe baze doctrinare. Dimpotrivă, constatăm că toată lumea se aliază cu toată lumea; socialiştii cu conservatorii, liberalii cu socialiştii. La nivel naţional, toţi se agăţă de guvernare, făcând alianţe împotriva interesului naţional cu UDMR-ul sau cu minorităţile (18 deputaţi ai minorităţilor au votat întotdeauna cu puterea). Stilul cărţii, aşa cum se dovedeşte la lectură, este alert, aspru, abrupt, acid, putându-se constitui într-un nou gen literar: jurnalul - pamflet. Valoarea literară a cărţii este demonstrată de portretele candidaţilor la alegerile parlamentare, zugrăvite cu o mare forţă plastică: candidatul galben, candidatul alb, candidatul roşu, candidatul violet, candidatul portocaliu, dar şi de evocarea unor personaje pozitive: polisportivul Horst Gotfried, liderul unei generaţii de tineri câmpineni, foarte activul monarhist profesorul Miltiade, regretata ziaristă Carmen Negreu şi venerabilul scriitor bucureştean Ion Ochinciuc, care îşi petrecere verile la Câmpina. Am rămas de asemenea impresionat de ataşamentul autorului pentru fiul său, care îl însoţeşte în multe din activităţile sale.

Florin Frăţilă vine din sistem, este un politician activ în administraţia locală şi în conducerea PNL Câmpina, însă, după cum se vede din carte, sistemul nu l-a corupt.

Episodul „Toate lichelele luate împreună reprezintă un sistem”, ne-o demonstrează cu prisosinţă: „Previzibil deznodământ după mizerabila confruntare pentru un loc în Camera Deputaţilor. După cum s-au prezentat în campanie, sunt minime şanse de realizări măreţe într-un Parlament pestriţ, supradimensionat, ales, vorba lui Nicolae Iorga, «după obiceiurile pământului şi toate deprinderile rele ale unei ţări păcătoase»”. În volumul „Pacienţii politici”, 44

Alin Daniel CIUPALĂ

conflictele se rotesc în vârtejul luptei pentru locurile eligibile şi provoacă o tensiune otrăvitoare, care pune pe poziţii rivale facţiunile din cadrul lor. Politicienii vin şi pleacă, dar năravurile rămân.

Prins în multe activităţi, autorul regretă că nu a avut timp suficient să se consacre literaturii, pentru care are o veritabilă vocaţie, dar îşi doreşte ca în viitor să continue dezvăluirile din culisele lumii politice şi administrative câmpinene, până le va aduce la zi.

P.S. Pentru a nu fi suspectat de partipris-uri, dată fiind colaborarea mea cu ziarul „Oglinda de azi”, ţin să precizez că volumul cuprinde la paginile 17-18 un foarte dur atac la adresa mea, în episodul în care este citat pe larg avocatul Ion T. Şovăială, cu care am avut în trecut diverse polemici. Recenzia favorabilă a unei cărţi în care sunt eu însumi criticat înlătură, sper eu, orice bănuială că n-aş fi fost obiectiv în aprecierile făcute.

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

note de lectură

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU Eminescu şi „ispita” filosofică Studiind filosofia la Viena (1869-1872), apoi la Berlin (1872-74) pare cu totul firesc ca, în maniera epocii, Eminescu să se manifeste în toate privinţele ca un veritabil enciclopedist, fiind realmente interesat de probleme colaterale obiectul cercetărilor sale – drept, economie, istorie, lingvistică, ştiinţele naturii – la fel cum procedau şi profesorii săi de la Universitate (Voght, Zimmerman, Zeller sau Bonitz), cu toţii înrâuriţi de spiritul filosofiei lui Hegel, considerat drept unul din cei mai cultivaţi oameni din toate timpurile. Această viziune enciclopedică asupra ştiinţelor şi societăţii, specifică filosofilor sistemici, l-a marcat, de altfel, pe Eminescu încă din tinereţe, astfel că nu ne miră conţinutul unei scrisori adresată de poet lui T. Maiorescu, la 5 februarie 1874, când, la cererea intempestivă a criticului Junimii de a-şi susţine doctoratul, în vederea ocupării unei catedre de filosofie, la Iaşi, Eminescu răspunde prudent, anunţându-l pe protectorul său: „Cred că am găsit soluţia problemelor grupând intuiţiile şi sistemele demonstrative ... la eternul (şi atemporarul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene, ci al Ideii” (Al. Surdu, Vocaţii filosofice româneşti, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995, p. 24).

De aici, până la a-l considera pe Eminescu drept un veritabil uomo universale, sau, după expresia lui C. Noica: Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

„Omul deplin al culturii româneşti”, este cale lungă, cu atât mai mult cu cât familiarizarea poetului cu unele aspecte esenţiale ale unor domenii ştiinţifice nu reprezintă o garanţie că, în fapt, Eminescu a urmărit, cu consecvenţă, o conexare a generalului la particular, ci, mai degrabă, sa lăsat purtat de intuiţie, poziţie pe care apărat-o consecvent: „Renaşterea intuitivă a gândirii lor (a marilor filosofi, de talia lui Kant - n.a.) în mintea mea s-a amestecat cu mirosul specific de pământ proaspăt (s.n.) al propriului meu suflet” (Eminescu, Caiete).

Susţinut, aşadar, de protectorii săi să devină profesor de filosofie, poetul s-a lăsat sedus, spre binele culturii româneşti, de „eternul (temporar) de factură universal-umană” şi, renunţând la profesorat, a păşit definitiv pe calea poeziei/ creaţiei literare, atras de mirosul „de pământ proaspăt” al gândirii intuitive, căci, o mărturiseşte însuşi Eminescu în aceleaşi Caiete: „Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstrăinat al acestei lumi şi voinţelor ei efemere; mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă… şi pătrunde în inimă”.

Privite din perspectivă contemporană, eforturile lui Eminescu de a lucra, în plan ideatic, cu „un sistem de operatori cu valoare indicativă” (Ionel Necula, Eminescu 45

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

în tentaţii metafizice, Rm. Sărat, Ed. Rafet, 2012, p.9), cu alte cuvinte de a sădi, în gândirea noastră social-politică, sensuri şi soluţii noi, menite a asigura rostul şi menirea noastră în lume, ar merita, dacă nu amplificat, cel puţin recunoscut, căci nu Eminescu este vinovat de faptul că, din perspectiva timpului, atât de puţine din soluţiile şi temeiurile sale ideatice au rodit cu adevărat. Această poziţie ar trebui adoptată şi pentru că, fără dovadă de tăgadă, în nici o situaţie Eminescu nu a cultivat improvizaţia sau diletantismul literar ori filosofic. Dimpotrivă, el şi-a asumat, conştient, cu luciditate, rolul de vizionar, diseminând, prin notaţiile sale ocazionale, rămase în Caiete, ca şi prin articolele politice, o seamă de idei şi reflecţii de mare profunzime, semnificative pentru stadiul evoluţiei de atunci al societăţii româneşti.

Revenind aşadar, la întrebarea fundamentală, anume dacă Eminescu poate fi considerat şi un filosof, în sensul modern al cuvântului, răspunsul merită unele precizări şi nuanţări. Astfel, pornind de la teza, hegeliană, că filosoful este „un om al timpului său”, putem deduce că speculaţia filosofică se naşte în anumite condiţii, şi anume acolo unde „sămânţa determinată genetic găseşte undele freatice ale spiritului” (Surdu, op.cit., p. 8).

Or, cultura românească a secolului al XIXlea, în care s-a format şi a evoluat Eminescu, nu cunoscuse încă fenomenul de „sincronizare culturală” cu generaţiile de savanţi, filosofi şi artişti produşi de universităţile Occidentului. Simbolic vorbind, în epoca respectivă filosofii noştri, dacă se poate aplica acest termen, abia dacă învăţau „să meargă pe picioare”. Ceea ce este cert, rămâne caracterul naţional al unui asemenea demers, căci acelaşi Al. Surdu ne reaminteşte, într-un inimitabil stil

eseistic, anume că „dacă n-a trecut râul cu apă vie al spiritului pe la poarta noastră . . . am săpat în propria grădină şi am găsit ceea ce învăţasem deja să căutăm” (ibidem, p. 8). Constituit, aşadar, ca un spiritus loci, distinct de spiritul pozitivist francez, speculativ, specific german, sau pragmatic, potrivit firii anglo-saxone, românii, şi printre ei Eminescu, au descoperit un anume spirit specific, un fel de „sentiment românesc al fiinţei”, înscris în codul nostru genetic, după cum susţine Al. Surdu, şi care a rezolvat, în mare măsură „tensiunile esenţiale” ce a marcat „vocaţiile filosofice româneşti”.

Fără a împărtăşi, aşadar, tentaţia construirii unui sistem fiolosofic, cuprins doar de idee şi inspirat de vocaţia enciclopedică, Eminescu a surprins, filosofic vorbind, „cumpăturl vremii”, exprimând această atracţie nu doar în versuri, ci, parţial şi cu atât mai valoros, sub forma „exotică” încă a noii filosofii, a metafizicii. Este exact ce încearcă să

46

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

demonstreze eseistul Ionel Necula într-un grupaj de articole pe tema „patetismului metafizic eminescian”, publicat în lucrarea Eminescu în tentaţii metafizice (Ed. Rafet, 2012) texte, din păcate încă insuficient valorificate atât de comunitatea filosofică, cât, mai degrabă, de cohortele de „comentatori” literari ce încearcă să se cocoaţe, „teatral şi zgomotos”, pe edificiul monumentalei sale opere. Făcând un „inventar” al temelor filosofice eminesciene, profesorul Necula identifică ceea ce Eminescu însuşi ar fi semnalat la un moment dat, respectiv „cestiunea naţiei şi a religiunii – singurele lucruri care ne-au scăpat şi au făcut ca să trăim astăzi” (Opere, XVI, p. 289). Mergând, aşadar, pe firul ideilor ce au asigurat discursul ideatic eminescian „coerenţă şi înfăţişare de sistem”, Ionel Necula identifică, pe rând, conceptul Arheului, apoi ideea Neantului originar, fenomenologia Dorinţei ca substitut al Voinţei schopenhaueriene, şi, în fine, cel mai consistent sistem, limba ca şi posibilitate constructivă, cu siguranţă zona ceea mai solidă a gândirii sale filosofice şi care constituie, ceea ce şi Noica identifica drept „partea netraductibilă”, respectiv „averea proprie” a unui popor, singur ce poate asigura o anumită specificitate ori identitate în ansamblul culturii universale.

De altfel, referindu-se la „vocaţiile filosofice româneşti”, între care Eminescu ocupă un loc distinct, profesorul Al. Surdu nu uită să sublinieze că şi poetul nostru naţional a fost un „hermeneut autentic”, căci a căutat în tainiţele limbii române ceea ce n-a existat până la el, dar “era dat să fie” (op.cit., p. 86). Din păcate, susţine şi C. Noica, „un Eminescu al filosofiei n-a apărut încă”, astfel încât misiunea de a cerceta în abisurile metafizice ale limbii acele cuvinte care „nu s-au rostit în alte limbi” a revenit

unei generaţii post-emninesciene, care şi-a găsit în C. Noica „o primă reprezentare sistemică”, dar care este departe de a-şi fi onorat în întregime misiunea asumată.

Metodologic, este vorba de o investigare a limbajului conceptual, categorial, al filosofiei, care reprezintă, în esenţă, însuşi substratul gândirii filosofice româneşti.

Revenind însă la „temeiurile filosofice ale lirismului eminescian, temă analizată cu insistenţă de Ionel Necula, constatăm că, frecvent, poetul încifrează cu „simboale” actul liric, remarcând, de pildă, că „Ideea e sufletul, iar imaginea haina unei idei”, aşadar că „sufletul unei poezii” poartă cu sine ideea corpului său, la fel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei” (Opere, IX, p.453).

Analizând, deci, substanţa poeziei ca „axă epistemică şi ca inserţie a subiectului în lume”, analistul Ionel Necula ne trimite spre filosofia lui Schopenhauer, cel care considera că maniera artei este să completeze „esenţele protopiale”. În acest fel, antropomorfizarea Voinţei nu se mai produce printr-o „contemplare nirvanică”, ci direct, pe calea accidentalului, a diversităţii, cu alte cuvinte a fanteziei „care se arată ochilor într-o reală trezire” (Fragmentarium, p. 545). Subliniind rolul fanteziei în actul de creaţie artistică eminesciană, I. Necula stabileşte că lirismul eminescian izvorăşte din intuirea adâncă a „firii lucrurilor”. Metafora, în acest caz, nu mai este un simplu „concept rece”, ci din contră „o pletoră impregnată cu virtuţi revelatorii” (Necula, op.cit., p. 58).

O altă idee forţă a discursului filosofic eminescian, este, în accepţiunea aceluiaşi Ionel Necula, profetismul (în special de natură politică), împletit cu dimensiunea religioasă a statului. De obicei, aceste idei sunt asociate şi cu teoria statului de cultură. Laolaltă, teme precum religia,

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

47

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

limba, naţionalitatea, istoria şi moralitatea se îngemănează, constituind „arborescenţa epistemică” a gândirii eminesciene.

Exprimate cu deosebire în publicistică, mai rar în poezie, astfel de teme creează, în mod fericit, şi o veritabilă competiţie de natură conceptuală în care poetul şi publicistul „se complinesc şi se vitaminizează reciproc” (ibidem, p. 75).

Iată, de pildă, un text din Timpul, publicat la 19 septembrie 1880, referitor la firea românului : „Poporul român se mulţumeşte cu puţin...dar nimeni nu-i va câştiga simpatia dacă nu-i va respecta aceste minime cerinţe de conservare a specificului său etnic” (Opere, XI, p. 337).

Sintetizând, între calităţile invocate de Eminescu pentru accederea la demnităţi publice se află, obligatoriu, onestitatea, cultura, ştiinţa de carte, iubirea de ţară şi respectul pentru tradiţia strămoşească (s.n.). Cum, din păcate, nici până în zilele noastre poporul nu a identificat, decât cu rare şi periodice excepţii, lideri cu asemenea calităţi, rolul de profet naţional, cum îl numea Cioran, îi revine, deocamdată, tot lui Eminescu, în fapt, vorba lui Țuţea, un „miracol”, raportat la frivolitatea românească. Cu aceasta ne apropiem, desigur şi de ideea de personalitate, concept, desigur romantic dar supralicitat, mai ales după recunoaşterea existenţei inconştientului drept factor esenţial al evoluţiei sociale. În cazul lui Eminescu ar trebui să ne limităm la analiza conceptului de om de talent, a cărui zestre spirituală este “însăşi chintesenţa vieţii sale sufleteşti”. În viziunea lui Eminescu, forma absolută a personalităţii este Eul, a cărui determinare „de sine însuşi” este unică, fără nici o influenţă din afară. La polul opus se află non-Eul, respectiv existenţa exterioară,

nepersonală, iar ca element de legături este Voinţa, element organic al Eu-lui. În relaţia dintre Eul şi non-Eul intervine Fapta, respectiv procesul de viaţă prin care Voinţa se realizează în obiectul exterior.

Analizând fenomenologia Dorinţei la Eminescu, Ionel Necula constată că cele trei momente alcătuiesc „conţinutul noţiunii personalităţii”. Cum tema nu se limitează la simpla abordare psihologică, ar merita cercetate şi aplicaţiile conceptului de Dorinţă la organismul social, temă cu totul eludată de cercetătorii moderni.

Referindu-se la posibilitatea „supravieţuirii” filosofiei româneşti, în condiţii chiar mai grele decât cele comuniste, Al. Surdu, atrăgea atenţia că filosofia va dăinui, odată cu propria noastră spiritualitate. Or, exemplul eminescian ne învaţă că religia şi dreptul sunt (au fost) „organele de viaţă ale comunităţii”. Beneficiind, aşadar, de clarviziunea personalităţii sale providenţiale avem, cel puţin teoretic, sorţi de reuşită. Parafrazându-l pe Pamfil Şeicaru, opera lui Eminescu repezintă pentru români, ceea ce sunt epopeile homerice pentru elini. Câtă vreme vom apela, cum spune Ionel Necula, la „agheasmarul conştiinţei de sine a românilor”, nu vom greşi.

Sprijinită masiv pe textele „politice” ale lui Eminescu, beneficiind de suportul ideatic al filosofiei şi alunecând lin pe „argintoasele cărări” ale poeziei, lucrarea „Eminescu în tentaţii metafizice”, a lui Ionel Necula, rămâne un bun exemplu de „multa in multum”. Este modul cel mai eficient şi mai actual de a alimenta cu idei cititorul răsfăţat şi grăbit, care nu mai citeşte, căci deja ştie. Or, pentru a fi europeni, trebuie să mai scormonim şi în spiritul naţional. Ne îndeamnă Eminescu.

Ne îndeamnă viaţa.

48

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU Ultimu’ curs* Tipu’ le are cu sportu’, rocku’ şi cartea. Un american din zilele noastre. Scriitor cu sârg la gazete. Da’ şi de romane d-alea de succes.

Bogat, garantat, meritat. Precum „Marţi cu Morrie”*. Ce face ocolu’ planetei de nişte ani buni.

Impresionând pretutindeni.

Fiindcă perspectiva apusului, ştiută, nu poate fi indiferentă.

Nimănui. Nicăieri. Nici lu’ Morrie, care luptă cu ea fără şansă, nici lu’ Mitch. Care-asistă, neputincios, la agonia acestuia. Ca la un curs.

Ultimu’. Despre-o maladie tare nemiloasă. Şi ravagiile ei inevitabile. Despre neputinţa omului în faţa destinului crunt…

Morrie i-a fost cadru didactic lu’ Mitch. Într-un amfiteatru universitar. Viaţa-i desparte o vreme. Da’ se regăsesc dup-o emisiune tv. Cu profu’ deja-n suferinţă. Grea şi urâtă nespus.

Atins de o scleroză chiar neiertătoare. Se mai întâlnesc de patrusprezece ori până la cumplitu’ final. Marţea. Lâng-o fereastră de unde se vede mereu „un hibiscus pitic cu flori roz”.

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Adrian SIMEANU Căutând sensuri.. Ce, oricum, nu schimbă soarta. Şi n-amână sfârşitul.

Oricât ar fi de adânci. Şi revelatorii…

Pentru oricine-i curios s-o afle, povestea lu’ Alborn este zguduitoare.

Deoarece boala şi moartea nu cer voie ca să lovească. Doar dor. Rău de tot. Şi înspăimântă neîndoios. Şi p-ăl ales, şi p-ăi din jur. Citiţi-o, dară, neapărat. Ca să înţelegeţi că nu suntem decât „praf în vânt” şi-un „vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”… *Mitch Alborn, „Marţi cu Morrie”, Ed. Humanitas, 2007

49

restituiri

Iulia HASDEU

Iulia HASDEU Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu Paris, 7 septembrie 1883 Tată dragă, Cei 1300 de franci sunt primiți și mama se simte bine. Sau: mama se simte bine, cei 1300 [de franci] sunt primiți. Acest început îmi amintește de acela al Doamnei de Sévigné, întro scrisoare către fata ei: „Philippsburg e cucerit, scumpa mea copilă, fiul d-tale este bine“. Cred că nepotul doamnei de Sévigné era mai bine decât e mama în acest moment fiindcă, deși marile dureri au trecut, ele rămân destul de vii la braț și la umăr. După cum îți imaginezi, mama nu se mulțumește cu răspunsul dlui Penescu. E sigur că osul nu este rupt, dar, în orice caz, mama îl va consulta și pe dl Percheron, mai întâi; apoi, dacă acest doctor, care nu este chirurg, va lăsa de dorit, ea va cere numele unui mare „tăietor de oase“ (astfel îi numesc pe chirurgi, în general) și va merge să-l consulte. Te rog să nu te alarmezi, căci nu-i pericol, dar trebuie ca mama să se îngrijească. Asta-i tot!

Voi începe colegiul pe 1 octombrie.

50

Noua directoare, dra Salomon, această „evreică până în vârful unghiilor“, după cum o numește Margaret Scott, este o persoană distinsă, dar severă, chiar rea. A operat multe schimbări în colegiu.

Vrea să ne țină ea însăși cursul de istorie și pe cel de literatură. Asta mă enervează mult căci, oricât ar fi de instruită, ar putea ea să-i înlocuiască cu demnitate pe dl Roy și pe dl Albert? În plus, noi suntem într-un colegiu, nu într-un curs; ne trebuie niște profesori de colegii sau licee de băieți, titrați și cu o anumită greutate.

Dar caraghioslâcul situației este că dra Marchef, care a devenit directoarea noii instituții pe care a fondat-o, este încă în comitetul de Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Iulia HASDEU

Iulia HASDEU

administrație al colegiului nostru și mai mult, este inspectoarea noastră; or, trebuie să știi că dra Marchef nu iubește nici pe dra Salomon, nici schimbările acesteia, și că, din partea ei, dra Salomon vrea să facă tot de capul ei; astfel că va fi, acolo, o mare încurcătură, și una dintre aceste două domnișoare va fi obligată să-și dea demisia.

Cred că comitetul, plictisit de tracasările drei Marchef și împins de dl Bréal care ține la evreica lui, o va trimite pe prima la plimbare și o va păstra pe a doua. În orice caz, schimbările drei Salomon nu-mi plac deloc și îmi plăcea mai mult organizarea de dinainte a colegiului, deși nu era perfectă. În fine, vom trăi și vom vedea; asta-i o concluzie.

Mama o are încă pe inevitabila sa dnă Blondiot, care o face să turbeze de dimineața până seara. Ți-am scris, cred, că, imediat după plecarea dtale, mama a expediat-o; timp de o săptămână sau două am stat fără ea.

Dar iată că mama s-a lovit la braț în această aventură, pe Bulevardul Montparnasse, și a luat-o din nou pe dna Blondiot… Revenim mereu la dna Blondiot! Am râs mult, apropo de aventura noastră, și îți cer iertare pentru asta, dar a fost peste puterile mele; am râs mult, spuneam, de sfatul pe care ni l-ai dat în ultima dtale scrisoare. Ne spui că trebuia să-l prindem pe vizitiu și să-l aruncăm la pământ; vorbești de forță fizică și de

gimnastică… Crezi, deci, că noi suntem aici, în Rusia? Îmi dau seama că o iau în tragic și nu asta este intenția mea.

Iată o scrisoare destul de lungă, mi se pare. Vei fi mulțumit de ea, sper, și nu te vei mai plânge că nu îți detaliez destul.

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

A d-tale fiică iubitoare și respectuoasă, Lili P. S. Spuneai, într-o zi, uneia dintre prietenele mele, Herminei Walch, cred, că nu pot să mă dezbăr de un post-scriptum. Vai! Este adevărat și iată încă unul! Dna Bagge, nepoata sau fiica adoptivă a drei Marchef – și una, și cealaltă – a venit să ne vadă ieri… Ele ar vrea să mă atragă în noua instituție a drei Marchef. Ah! Desigur că nu pentru a o regăsi pe dra Blanche. Nu-i pericol.

(A. N. R., D. M. B., Fond B. P. Hasdeu, volumul IV, pachetul III, documentul 97, „Documente și manuscrise literare“, vol. III, Corespondența B. P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, ediție publicată, adnotată şi comentată de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 124 – 126; „Iulia Hasdeu. Epistole către tatăl său”, traducere, ediție şi prefață de Jenica Tabacu, Editura Vestala, Bucureşti, 2015, p. 80 - 82) 51

eseu

Codruţ RADI

Codruţ RADI Încotro-urile tristeţii Motto: „De-i poetul dat tristeţii Singur se împacă”, Goethe.

Pentru acoperirea vieţii, a Pământului decantat după tulburele potop al Omului, dinapoia primei Eve, Veşnicia vine ca o coajă spartă din Universul care-şi alege câte dintre lumi să-i încapă. Printre umbre, perechi destine îşi deapănă trăirile, repetându-le întruna, până la stingere, el într-un vers, ea într-o întreagă poveste de singurătate.

Se vor iubi, poate, din când în când, iernile amintindu-le că, la orice atingere, se pot topi, înainte de-a fi îmblânzit muza dinăuntrul poeziei. Se vor căuta, ca ochii, apoi, care nu văd decât pipăind urma culorilor scurse printre cuvinte uitării, cea care , mai mereu, doare, declinând regăsirea. În numele pădurii, dintotdeauna, rătăcindu-şi ecourile de cântec al vântului ce-i desparte cu izvoarele care leagă munţii de mările îndepărtate, altfel privirii.

Ori de lumină, spartă mai întâi peste crestele inundate văzduhului, adevăratul tribut adus curgerii, dedublându-se sfâşiată între zile-ntâmplate şi nopţi nedormite. Cu săbii îngheţate până-n rărunchi să-ntretaie furtunile cerului, apărându-şi pustiul astfel deschis drept grădină îngerilor, întorşi mereu cu o brumă de linişte între aripi. Şi se mai 52

ninge, uneori, din înaltu-i, cu fulgi de vreme-ntreruptă, să nu le fie tihnă, la gura sobei, amintirile cu copii şi laturi de sănii. Flori niciodată albe-ndeajuns pe tâmplele răzbite întunericului nevrednic zorilor, pentru unii fereastră altei lumi, cu miros de cetini prin jur, cu vedere spre hău.

Nimeni nu-ndrăzneşte să fie ce-a mai fost, prezentul trecut prin uitare în ceasuri stătute, chipul înstrăinat de trup, celui prins între ierni altei case, fărăntors părintesc. Cei duşi în demult, el însuşi scăpat din ghearele timpului, a suferinţei neconvertită de gând în durere, a părerii că, în golul rămas, încap numai eu umbrei lor. Alegând moartea cu ochii deschişi, să mă vadă venind, pe aceleaşi bătute de soartă cărări, celui care nu-mi şade să-l ştiu, în coasta spinării surpată odată cu crucea-ndoielii.

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Codruţ RADI

Codruţ RADI

Peste zbor se-nconjoară căderea, nu urcuşul la sfinţi nemiloşi, pândesc corbii flămânzi de răni omeneşti, la orice poartă prin care-am ieşi, sau intra, spre iertare. Cât suntem încă vii pământul ne doare, sub noi, înghiţind dangătul clopotelor ce-ar ţine isonul bătrâneţii golului dinadins necuprins, doar luminii de-apoi. Când din ceruri, spălate de lacrimi divine, încep să cadă stelele arzând, ca şi mine, tot trecutul aprins de-o scânteie venină, îngropându-se-n sine. Ce povară, întruna repetând, să fim singuri cu noi, îngropaţi în tristeţea primară descinsă, pe rând, la orice învoială că însăşi Treimea s-ar sparge. Mai mult de atât nu se poate muri, din toată rana când au rămas numai oase tocite-n genunchi de rugăciuni deşarte. În trunchiul scurmat, printre cuiburi părăsite, cucii ne-amintesc de lemnul plin de răstimpuri neduse la capăt. Şi de spuneri ce-ar fi schimbat starea nopţii într-o vrajă, culoare de vis, pentru un altfel sfârşit, împăcarea cu dezordinea firii, niciunul în completarea celuilalt.

Nesupunere, doar pereţi dimprejur, alte umbre ies pe jumătate oameni din ei, ca o întâmplare a aripilor rupte ce nu mai pot să-şi ducă viaţa în zbor. Cicatrizată, rana continuă, până când vin ploile, din nou, să dizolve cenuşa din sânge, pregătindu-şi ursitoarele pentru regrete.

Chiar şi fără să recunosc, cu fiecare muşcătură de ochi prin spatele jumătăţii rămase în mine, mă îngrop mai adânc.

Cât să-ncap, pe ascuns, celuilalt, ori a spune, nimic din ce cuvântul trădează.

Despărţirea dintre ceasuri ce bat prezentul pe loc şi, doar rareori, mă trezesc din uitare, este, desigur,

răspântia limbilor ce nu se mai înţeleg, nici măcar între ele. Însemnele mirării coboară câte trepte-mi revin ca năvoadenţelesului, nu se mai satură neliniştea în mine de-a tâtea păreri. C-am ajuns să mă-mpart celorlalţi, împreună cu aleanuri fiinde, cei rămaşi între ziduri, neplecaţii din fire, încă o dată sperând regăsirea să nu înceapă aici.

Toate se-nvârt în jurul aceluiaşi cerc, parcă mat, altcumva chiar decât plinul murdar dintre liniile încordate înăuntru-i.

Fântâna în care nu se mai oglindeşte nici piatra supusă adâncului, nici lumina refuzată închiderii pustiei secate. Ce-ar fi fost de vărsat din ciuturi zvântate şi ele-n rugină, doar spinările-ntoarse robiei, până la tălpi înfierate. Să ajungem la fel prefăcuţi, precum plânsul pe prund nerăzbit lăcrimării, ori ocol ce-am surprins, ochiul prin marginea ploii. Cât suspin între nopţi tot mai rare, să-mi înşel aşteptării trecutul, cel dator unui gând nepăsat, pedepsit, iar copil suspendat între veşti de colinde într-o iarnă prea scurtă. Începeam cu strânsul palmelor amorţite şi glasului îngheţat, şederii eterne, strivit ca şi teama de-a fi ocupat locul altcuiva. Nu ţin minte nimic din vieţile celelalte, câte pământuri am îngropat înşelat de îndepărtarea mării, câte hăuri înapoia stâncilor sfărâmate doar cu ochii-mi mai rău împietriţi. Am ratat poate, între timp, câteva refluxuri care m-ar fi rupt de maluri, nu şi de fantomele trecutului ce mă cuprind oricărui gol iscat. Şi asta pentru că m-am născut prea târziu, fără apoi, dintr-o pală de vânt ecou peste munţii-ncurcaţi între creste şi râpe. Unde toate drumurile curg la vale, de-o dată cu mine, alunecă

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

53

Codruţ RADI

Codruţ RADI

treptele pentru a rătăci singur invariabila întoarcere, mă spală izvoarele până la vărsarea neîmplinită. Încheieturile inimii mele nu mai lasă arsura să treacă, sfârşitul se va săvârşi înăuntru, ca şi cum ar fi aceeaşi lumină. În depărtările celorlalţi, cu aripi demonice, se pierde lucirea, înghiţită prin abandonul căderii de găuri negre, la hotarul pământului din urmă cu orizonturile închise. Nu mai mult, vindecându-mă mişcării prin nepăsare a timpului, suferinţa eventualei regăsiri rămâne ancorată în trup, mutându-se doar prin sacrificiul final pe vreun prund de suflet. Poate n-am plâns destul pentru toate morţile întâmplate, chiar şi pentru a mea, mereu în pragul aceleiaşi întâmplări, ca să o eliberez de tristeţea plecărilor, sau, poate, abia apoi voi plânge şi tăcerea de acum. Mă obişnuiesc, încet-încet, să nu mai trăiesc de-adevăratelea, adunând în mine, ca într-o fântână, pietre suprapuse, cenconjoară sufletul de viu. Ochiul dinăuntru nu mai înverzeşte, nici măcar tomnatic, oglindindu-se pădurilor rărite,

luminii ruginind echidistant între zile trecătoare şi noaptea veşnică.

Aici am fost ca şi acasă, retras într-o scorbură stingheră a genealogiei mele, ascuns deopotrivă cerului sub furtuni şi pământului printre rădăcinile sângerând în mine. Niciodată destul, însă, cât să-mi aud singurătatea hăului dimprejur împărţită cu alţii. Am scrijelit neputinţei de-a spune, pe scoarţe înăuntru, păcatul întâlnirii cu sânul Naturii, cea veşnică mamă. S-au uscat, când şi sevele ei, dârele rănii printre curpeni de rod pătimit al durerii prefăcută-n fiinţă. M-a învins îndoiala, despărţindu-mi de trup tot trecutul, tăcerea şi gândul pereche-n ispită, pumnul tristeţii împins de înc-o prăsea, cea din urmă. Că înspre mine nu se mai deschide nici o poartă, văd orbind de uitare prin lacrima stoarsă vidului în locu-i venin. Ochiului strivit între pleoape şi cearcăne, vremii-n şterse culori, mai încete, cum se stinge candela apoi, de-o altă întristare.

54

(din volumul în pregătire „Pretexte în favoarea poeziei”. )

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

proză

Dumitru Augustin DOMAN

Dumitru Augustin DOMAN Trei schiţe Un pistol pentru răzbunarea onoarei de familist - o tragedie românească Dorel, electronist de înaltă calificare către soţia sa Delia, la 7,00 dimineaţa, la masa din bucătărie, la pâine prăjită cu unt, omletă cu caşcaval şi cafea tare: „Dragă, tot eşti tu purtătoarea de cuvânt a poliţiei judeţene, nu vrei să-mi pui o vorbă bună la chestorul tău chipeş să urgenteze aprobarea autorizaţiei de port-armă? Au trecut deja două săptămâni de când am depus actele.” „Dar, ce atâta grabă? Poţi aştepta să treacă prin toate etapele. Nu dau năvală hunii şi te prind nepregătit. N-aş prea avea chef să intervin la şeful meu cu chestii personale…” „Mă rog, nici eu n-aş vrea să intru într-o maşinărie birocratică şi să-mi fie uitat dosarul prin vreun fişet”.

O lună de la discuţia de mai sus, aceeaşi bucătărie, 7,00 seara. Delia soseşte de la inspectorat, în uniforma ei impecabilă, cu fustă midi de poliţistă, cu şapcă din care-i ies pletele blonde şi se revarsă pe umeri, cu ochii mari la care visează toţi tinerii jurnalişti veniţi săptămânal la conferinţa de presă…

Dorel o aşteaptă la masa mare, galbenă Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

pai, în faţă cu o sticlă de whisky din care îşi toarnă în pahar. Iar lângă pahar, un pistol negru, nou, strălucind. Şi ochii lui Dorel strălucesc infernal, iar zâmbetul său e de triumf şi de jale în acelaşi timp. „Ei, doamna comisar, o întâmpină stâlpul casei, ai sosit? Ţi-a dat drumul, în sfârşit, chipeşul tău chestor? L-ai satisfăcut?... Cred c-o să avem şi noi o seară plăcută, o seară de adio agreabilă…” Şi rânjeşte soţul Dorel. Apoi, pune mâna pe pistol şi-i verifică piedica. „Uite cum o să facem! Mai beau un pahar de whisky, te împuşc mortal, asta aşa, să-mi spăl onoarea, cum ar veni, apoi mă împuşc mortal şi eu. Am şi lăsat un bilet în acest sens…”

Tânără, antrenată, cu mare agilitate, comisarul Delia Popescu cea blondă sare, din doar câteva mişcări, în pivniţa casei şi închide cu zăvorul uşa de stejar de deasupra. Dorel trage câteva gloanţe 55

Dumitru Augustin DOMAN

Dumitru Augustin DOMAN

în lemnul gros al uşii, mai mult de amorul artei. „Putoareo, mai strigă, mă duc să-ţi împuşc chipeşul chestor!”

După ce mai bea o gură de whisky, ia sticla în mâna stângă şi în dreapta pistolul abia cumpărat şi porneşte spre Inspectoratul Judeţean de Poliţie, care se află la doar trei sute de metri de locuinţa lor. În poziţia asta de cowboy, ajunge la intrarea în poliţia judeţeană, are un schimb amabil de replici cu ofiţerul de serviciu, acesta pune mâna pe pistol, pe pistolul lui, dar Dorel e mai rapid şi-l împuşcă în degetul mic de la mâna stângă.

A doua zi, purtătoarea de cuvânt Delia Popescu a poliţiei judeţene a declarat oficial că ofiţerul de serviciu în urma incidentului de seara precedentă a rămas fără jumătate din degetul mic al mâinii stângi.

Jurnalistele au băut restul de apă minerală din pahare şi-au pornit-o spre redacţii cu smartphonurile bâzâind.

- Spuneţi!

- Aş vrea să mă denunţaţi şi pe mine la DNA. Sigur, pentru început aş vrea s-o faceţi pe blog şi în ziar, apoi să trimiteţi textul şi la DNA, că un articol publicat deja are altă forţă.

- Şi pentru ce să vă denunţ?

- Păi, pentru ce se denunţă la DNA! Pentru corupţie, pentru spălare de bani, luare şi dare de mită, vă învăţ eu?! Ştiţi dvs. mai bine...

- Păi, şi de ce vreţi să fiţi denunţat?

- Din mai multe motive. Aş vrea să fiu şi eu în rândul lumii. 30 de zile de arest cred că nu mi-ar strica. Aş cunoaşte şi altfel de viaţă decât aia cu icre negre, cu whisky scoţian sub tabloul lui Renoir, cu blonde pe genunchi. Plus că mă omoară anonimatul. Degeaba trăieşti pe picior mare şi eşti putred moral şi putred de bogat, degeaba ai o viaţă de căcat de lux dacă nu vorbeşte nimeni de ea pe televiziuni între orele 17,00 şi 19,00.

Cred că ştiţi că poetul Blaga (Lucian, nu Vasile!) avea o vorbă, că orice căcat vrea să-şi scrie memoriile lui de trandafir. Eu n-am talent, dar dacă ar fi să scriu, jur că mi-aş scrie memoriile mele de căcat, nu de trandafir. Şi apoi, din când în când e nevoie de o zdruncinătură, să simţi că viaţa mai dă cu tine de pământ, să ai convingerea intimă că porcăriile din viaţă se mai şi plătesc. Altfel, lumea se duce dracului de râpă.

După ce s-a documentat, după ce a luat la hărţuit toate instituţiile statului, după ce a pus cap la cap, nopţi întregi, fapte, cifre, declaraţii, stenograme şi alte fleacuri, jurnalistul nostru a publicat trei pagini de ziar cu un text sub titlul Codruţ Nămete a prejudiciat statul cu peste un milion de euro! Intertitlurile şi

*

Vipera cu corn în frunte La jurnalistul Mădălin Volontan, intră într-o dimineaţă un domn între două vârste, cum se zice, un domn blond grizonant, cu costum, cravată, pantofi lucioşi şi geantă neagră-roşie de firmă, mai ales acest amănunt atrăgea atenţia, sigla firmei genţii bicolore.

- Domnule, zice musafirul neinvitat, sunt om de afaceri, milionar în euro. Ştiu ce influenţă aveţi, vreau să vă rog şi eu ceva... Dacă e nevoie, plătesc bine, nu mă uit la bani...

56

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Dumitru Augustin DOMAN

Dumitru Augustin DOMAN

subtitlurile erau la fel de indubitabile, la fel de clare şi de acuzatoare.

La două zile de la marea dezvăluire, tot într-o dimineaţă, faimosul jurnalist de mare influenţă Mădălin Volontan este din nou vizitat de omul de afaceri Codruţ Nămete care-i pune pe masă o sticlă de whisky scoţian.

- Acesta e un fel de premiu de consolare, zice dl. Codruţ arătând spre sticlă. Păi bine, domnule Mădălin, ăsta-i denunţ? M-au vizitat prietenii mei alaltăieri cu ziarul în mână şi m-au somat să dau o masă mai copioasă decât la curtea lui Ludovic XIV. Apoi m-au beştelit ca pe dracu, au râs şi cu curul de mine.

Cică, atâta am putut eu, atât m-a dus mintea? Hai, domnule Mădălin, eu voiam să apar la televiziuni de la 17,00 la 19,00, dar nu în halul ăsta, să râdă ţara de mine mai rău decât de maneliştii Leo de la Strehaia şi Nicolae Guţă!... Auzi, un milion de euro! Păi, pe ăsta-l dau şoferului să-mi aducă pe seară două sticle de whisky, un Luchian şi doi Grigoreşti, că eu sunt ahtiat după artă.

Arta e viaţa mea! Vă salut! Am să merg la concurenţă, cică grasa aia de Ioana Simionescu e mai dură şi mai veninoasă, e o viperă cu corn în frunte. Vă arată ea ce înseamnă un denunţ adevărat.

la modalitatea de a-i strânge unul peste altul şi unul lângă altul. La bani pentru renovarea bisericii, de unde să-i rămână şi lui conform canonului că cine-mparte parte-şi face. Biserica nu-i ruinată, Doamne fereşte!, e destul de îngrijită, dar pentru a face-o să strălucească mai e loc. I-a spus lui cândva un protopop bătrân că renovarea bisericii la sosirea într-o parohie face o impresie bună asupra enoriaşilor. Iar el, ca preot tânăr, este interesat şi să facă o impresie bună, dar şi să-i rămână din iniţiativa asta o sumă de bani cât mai mare, că doamna preoteasă are şi ea nevoile ei.

Luni dimineaţa, pe când se anunţa deja o zi caniculară, cei doi apostoli ai banilor de la creştini se află undeva pe la marginea satului. Şi observă părintele în burta spaţioasă a dealului abrupt o uşă din trei scânduri verticale, unite între ele cu două şipci orizontale.

- Ce e acolo?, întreabă părintele.

- Păi, acolo locuieşte moş Vasile Paltin. Copiii i-au luat casa, au vândut-o, au împărţit banii şi-au plecat în lume. Iar, moş Vasile şi-a făcut aci un bordei în care trăieşte cu ce-i mai aduc femeile, o bucată de brânză, o strachină de ciorbă, o tocană de post… Şi moş Vasile Paltin chiar apare din spatele uşii din trei scânduri negeluite. O şapcă gri îi strânge cât de cât pletele cânepii, şapcă pe care şi-o scoate cuviincios când dă faţă cu omul Domnului.

- Ce faci, moş Vasile? Întreabă preotul.

- Şi eu pe-aci, părinte, mă rog la Dumnezeu să-mi scurteze zilele, că viaţa asta a mea e mai mult amărăciune şi necăjeală.

*

Bordeianul Vasile cel Bătrân şi Bogat Preotul tânăr Ioan Coteanu a sosit în parohia Valea Pădurii de Argint de vreo lună. Se plimbă prin sat de o săptămână, însoţit de cântăreţ, cu gândul doar la bani, la bani mulţi şi mărunţi, dar şi mari, Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

57

Dumitru Augustin DOMAN

Dumitru Augustin DOMAN

- Lasă, că poate lucrurile se mai aşează.

Are Domnul grijă de noi toţi. Uite aici nişte bani, să-ţi iei şi mata una alta din cele de trebuinţă. Şi-i întinde 150 de lei.

- Bogdaproste, părinte, să vă ajute Dumnezeu.

- Şi mai uite aici 2000 de lei.

- Dar ăştia sunt două salarii de-ale bune, ce să fac cu ei?!

- Păi, uite, vii duminică la biserică, iar după slujbă, când îţi face semn Marin, cântăreţul, îi aduci în faţa altarului, îi pui pe icoana Maici Domnului şi zici: Părinte, eu atât pot da pentru biserică.

Duminică dimineaţa, biserica era plină ochi, ca la Înviere. Oamenii fuseseră convocaţi după metoda de la om la om. Bărbaţii în faţă, făcând un semicerc în faţa altarului, iar femeile de la jumătatea naosului până la uşă şi până-n pronaos.

După slujbă, a urmat predica pornită lin de la naşterea Domnului nostru Iisus Cristos şi alunecând spre mireasa lui Cristos, adică spre biserica asta de la poalele dealului, care trebuie renovat, să nu ne cadă în cap, că nu aşa trebuie să ne închinăm noi la Sfânta Treime.

Apoi, tânărul preot a băgat mâna în sutană, a scos un teanc de bani şi i-a pus

pe Icoana Maicii Domnului cu pruncul.

- Iată, cum eu din slujba asta voi trăi, donez 5000 de lei pentru renovarea ei.

Apoi, către cântăreţ: Marine, cum şi tu de-aci te hrăneşti, pune aci 3000 de lei. În sfârşit, către enoriaşi: Acum, daţi fiecare după puteri şi după cât vă lasă inima. Marin vă va scrie pe tabel, iar la sfârşit veţi fi trecuţi cu toţii în pronaos ca pioşi ctitori.

La semnul cântăreţului, moş Vasile bordeianul şi-a făcut loc ca o umbra printre oameni şi a scos banii din buzunar: - Părinte, eu atât am putut strânge în toată viaţa mea…

- Mulţumim, moş Vasile. Uitaţi, domni dumneavoastră, un om care trăieşte întrun bordei din afara satului îşi dă toată agoniseala pentru înflorirea miresei lui Cristos.

Moş Vasile cel bogat pentru o zi, terminându-şi el de jucat rolul, se strecoară tot ca o umbră afară, în aerul cald al amiezii şi o porneşte agale spre bordeiul lui din burta dealului. Iar enoriaşii au făcut o coadă lungă în faţa altarului, de data asta la dat ceva, nu la luat o bucată de salam sau de brânză, ca-n urmă cu şase luni, înainte de revoluţie.

58

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Revelionul copiilor La ora 20 și 15 minute şi-a făcut apariţia pe uşă unchiul Pavel, fratele mai mare al tatii, însoţit de grăsana de nevastă-sa, tanti Victoriţa şi de nătângul de văru-meu, Fănel.

Mama, deşi ştia (şi ştie) toată lumea – rude mai apropiate sau mai îndepărtate, vecini de bloc, colegi de serviciu, tanti Victoriţa însăşi! – că nu putea s-o înghită pentru nimic în lume pe cumnată-sa (dar nici aceasta pe ea – în aceeaşi măsură, dacă nu cumva şi mai mare), şi cu toate că până atunci fusese din cale-afară de zorită şi nervoasă, neştiind cum să se împartă mai repede şi mai cu folos între o maioneză care i se „tăiase” („păi, tocmai azi, acum, la ora asta ţi-ai găsit şi tu s-o faci?” – tata, stând picior peste picior în fotoliu şi sorbind tacticos dintr-un pahar cu ţuică, „mai bine ai tace din gură şi ai bea mai puţin, că parcă văd că te prinde şi Anul acesta tot pilit!” – mama, aruncând maioneza la gunoi, cu castron cu tot) şi nişte bigudiuri, care nu am înţeles ce mai aveau şi acelea („păi, tocmai azi, acum, la ora asta ţi-ai găsit şi tu să ţi le pui?” – tata, în acelaşi fotoliu, schimbânduşi un picior cu celălalt şi sorbind la fel de tacticos din paharul înjumătăţit, mama – cam aceleaşi vorbe pe care le spusese şi mai devreme, înlocuind doar cuvântul „pilit” cu „beat”, şi nemaiaruncând nimic), păru nespus de încântată la ivirea celor trei, îi trecu ca luată cu mâna supărarea de mai înainte, şi chiar o pupă prima pe tanti Victoriţa, care-şi dezbrăcă îndată cojocul Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

adus de unchiul Pavel din Siria, unde a lucrat doi ani ca şofer, şi se oferi să-i dea o mână de ajutor mamei, după ce, bineînţeles, o pupă la rându-i, lăsându-i pe fiecare obraz câte o amprentă a buzelor ei pe care rujul de un roşu nebun i le dublase în grosime – „cumnată dragă, să te ajut la ce mai ai nevoie, că văd că…” şi arătă spre capul mamei, care arăta ca una din maşinăriile alea ciudate cu care se prind bulgarii la televizor.

Au dispărut amândouă în baie, unchiul Pavel a scos dintr-o pungă de plastic (pe care erau imprimate capetele cam jupuite ale unor fotbalişti anonimi) un caiet de dictando de zece lei şi o ciocolată mică cu lapte pe care mi le-a întins („ia uite ce ţi-a adus Moş Geriilăăă!…” – şi a zis-o de parcă valoarea celor două „cadouri” se ridica pe puţin la o mie de lei), apoi, după ce am spus mulţumesc, m-a pupat bălos, „să creşti mare şi cuminte” (?!?), şi mi-a mai dat şi două pălmuţe uşoare, în semn de mare dragoste.

Tata l-a pupat şi el pe Fănel, dar nu i-a dat nimic; i-a promis în schimb că dacă-l sorcoveşte după ce vine Anul Nou, are de la el 50 de lei, pe care de altfel i-a şi scos 59

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

din buzunar şi i-a pus la vedere, pe vitrină, sub o glastră goală. După care ne-am aşezat la masă.

Tata i-a pus unchiului Pavel un pahar cu ţuică pe care acesta l-a băut dintr-o răsuflare („uufff… ce sete mi-era!…”), atât de lacom că eram gata să cred că o să înghită şi paharul, iar mie şi lui Fănel ne-a desfăcut câte-o sticlă de Quik („am căutat Pepsi, da’…” - tata, scuzându-se, într-un fel, pentru marca sărăcuţă a băuturii noastre, „de ce nu mi-ai spus mie din vreme? că-ţi făceam rost de două lăzi!” – unchiul Pavel, indiferent de parcă ar fi răspuns la bună ziua unui necunoscut şi dând peste cap alt pahar cu ţuică pe care şi-l pusese singur).

Cei doi fraţi au început apoi să vorbească despre fotbal (discuţia a deschis-o unchiul Pavel: „ce zici, ne calificăm iar pentru Mexic?”), dar după ce s-au contrazis vreun sfert de oră au schimbat subiectul, trecând la nişte treburi mai de-ale lor, de la întreprindere, în care însă tot nu prea erau de acord – cu toate că vorbeau tocmai despre un fel de „acord”. În timpul acesta, Fănel s-a uitat la ei, cum îi e felul, nătâng, şi-a băut sticla de Quik, apoi şi-a mai turnat un pahar şi din a mea. Nu i-am mai zis nimic de data asta, ca să nu mai spună tata că nu mă port frumos cu el. Deşi, fiind născuţi în acelaşi an şi în aceeaşi lună, suntem deci veri de 12 ani, ba mai suntem şi în aceeaşi clasă, nu cred să fi schimbat până acum mai mult de o sută de cuvinte (câte cincizeci de fiecare).

La această muţenie a lui, cam ciudată (pe care numai părinţii săi nu vor s-o recunoască, considerându-l un copil „cuminte” şi „sensibil”), care se manifestă inclusiv la şcoală, când e pus să răspundă la lecţii, se mai adaugă şi o răutate şi un egoism rar întâlnite, de neînţeles, astfel că, de fiecare dată când mergem în vizită pe la ei, începe să plângă şi să ţipe pe motiv că nu ştiu ce i-am luat,

zis sau făcut, fapt pentru care tata mă ceartă mereu şi se jură că data viitoare mă lasă singur acasă, cu toate că sunt convins că-şi dă seama că nu am nici o vină. În schimb, când vin ei pe la noi, Fănel nu se mişcă, unde-l pui acolo încremeneşte, şi numai atunci când îl trece pipi îi spune asta maică-sii la ureche şi nu se duce la baie decât cu ea de mână – „de, ruşinos şi sensibil…” zice tanti Victoriţa din dreptul uşii, unde stă până iese Fănel – „ai făcut?, „da”, abia răspunde acesta şi se aşează la „locul lui”, unde încremeneşte din nou.

Pe la nouă şi ceva au sosit şi ceilalţi invitaţi. Adică sora mamei, tanti Steluţa, cu unchiul Marinică, şi o verişoară a mamei şi a lui tanti Steluţa, despre care ştiam că nu e măritată, dar care a venit însoţită de un bărbat drăguţ, ce arăta ceva mai tânăr decât ea. Ce mai gălăgie au făcut când au intrat!… mai ales unchiul Marinică, parcă veniseră cu pluguşorul iar unchiul ducea tot greul uratului!

Mama şi tanti Victoriţa au ieşit din baie, alarmate de zgomot, mama era aranjată la păr, „mai ceva ca la coafeour ţi-am făcut-o, Ionele!”, s-a lăudat tanti Victoriţa în faţa tatii, „nu stăteaţi mai mult?” (tata), „să mă coafezi şi pe mine într-o zi” (unchiul Pavel), „să-ţi fie ruşine, om bătrân ce eşti!” (tanti Victoriţa, fără să pară supărată, dar roşind, n-am înţeles de ce) – au urmat pupăturile de rigoare şi strângerile de mâini, şi aşa am aflat că bărbatul cel drăguţ era logodnicul verişoarei mamei şi a lui tanti Steluţa (Mihaela o cheamă), Costel Popescu, inginer constructor, stagiar („ne pare bine, să fie într-un ceas bun!, bine aţi venit, vă aşteptam mai devreme” – tata şi mama, aproape în acelaşi glas şi cu aceleaşi cuvinte, mare mirare să nu fi făcut şi o repetiţie mai înainte, se vedea clar că ştiuseră că Mihaela va veni cu inginerul şi abia aşteptaseră să-l cunoască, „ia loc,

60

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

colea, lângă mine” - unchiul Pavel, proaspătului logodnic, „le tace şi le face!, ha-ha-ha!… ce ziceţi de ea?” – unchiul Marinică, cu vocea lui groasă, ca de cântăreţ de operă, din ăia care parcă bagă cuvintele-n pământ, ciupind-o pe radioasa Mihaela de obraz şi chinuindu-se să-şi scoată pantofii fără să le desfacă şireturile).

Inginerul i-a oferit mamei un buchet de garoafe şi i-a sărutat mâna. Mama a pus florile în glastra pe care Fănel a fixat-o cu privirea până s-a convins că după ce mama a terminat cu aranjatul florilor, cei 50 de lei au rămas la locul lor, apoi inginerul i-a sărutat mâna şi lui tanti Victoriţa – „mersi!”, a zis aceasta şi a roşit iar, ca o puştoaică.

Ultimii veniţi s-au descotorosit în sfârşit de haine şi ne-am reaşezat cu toţii la masă, după ce însă tata şi Costel (care s-a oferit imediat, dovedindu-se în acelaşi timp şi foarte îndemânatic – „le are p-astea, ştie Mihaela ce alege, ha-ha-ha!…” – unchiul Marinică, râzând singur) au extins masa, făcând-o de aproape două ori mai mare.

S-au adus pahare, farfurii, tacâmuri şi aperitivele pe care le pregătise mama, la care s-au adăugat cele aduse de musafiri – se umpluse de tot masa -, iar Fănel a dat drumul la televizor fără să ceară voie. Tata a turnat ţuică în pahare, „să beţi fără grijă, că e na-tu-ra-lă, nu ca alea de la alimentara, cu sodă-n ele -, de la mama ei de-acasă, mi-a adus-o cineva de la Vârfuri, pe care l-am servit şi eu odată cu o chestie”, „să mi-l spui şi mie p-ăsta, poate îi fac o cursă, ce, n-o avea nimic omu’ de cărat?” – unchiul Pavel, ca întotdeauna ahtiat după ciubucuri pe care le face cu basculanta lui, iar unchiul Marinică a trântit la repezeală trei bancuri de care sau zguduit toţi de râs, inclusiv eu, care însă nu prea le-am priceput, şi mai puţin Fănel, care era cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, dacă s-ar mai fi aplecat câţiva

centimetri ar fi intrat sigur cu capul în el mai ştii?, poate chiar de tot.

Unchiul Marinică e un om nemaipomenit de glumeţ, mai rar unul ca el, ştie o grămadă de bancuri şi niciodată nu l-am văzut supărat sau măcar încruntat. În orice situaţie s-ar afla, tot găseşte el un motiv să râdă – şi sunt convins că dacă ar fi trăit pe vremea când s-a spus pentru prima dată despre cineva (ajuns apoi proverbial) că face haz de necaz, el ar fi fost cel avut în vedere.

Unchiul Pavel a băut încă trei pahare cu ţuică, tata şi unchiul Marinică numai câte unul, cele trei cumnate au început să vorbească despre un model de rochie croşetată, iar Mihaela a conversat reţinut peste masă cu logodnicul ei. Eu mă uitam pe rând la ei, mai ales la Costel, de care, nu ştiu de ce, îmi plăcea foarte mult, iar Fănel, cu ochii în televizor, parcă voia să înregistreze tot programul. „Dar de ce nu serviţi?, serviţi, vă rog!”, a zis mama la un moment dat, şi când a auzit că e vorba de „servit”, Fănel parcă s-a trezit brusc din somn, s-a întors cu faţa la masă, şi din câteva hăpăituri a dat gata tot ce-i pusese maică-sa în farfurie, după care şi-a lipit iar ochii de ecranul televizorului.

Cred că numai mie şi lui Costel nu ne era foame, pentru că am mâncat cel mai puţin; eu, trei feliuțe de salam de 64, după care am gustat, doar, din tobă şi din lebărvurşt, iar el tot cam așa.

Printre înghiţituri, unchiul Marinică ne garanta că în câteva clipe îşi aduce aminte un banc „trăsnet”, unchiul Pavel se îmbujorase de-a binelea şi zicea că e prea cald în cameră, deşi uşa deschisă de la balcon era chiar lângă el, iar tata a început să-l întrebe pe Costel de unde e, unde lucrează, ce leafă are, şi alte treburi de-astea. „Tu, cum ai terminat trimestrul întâi?” m-a întrebat Mihaela, hodoronc-tronc,

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

61

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

aprinzându-şi o ţigară şi mângâindu-mă pe cap. Mihaela este asistentă medicală, şi, cred că, orice-ar face şi-ar drege, cu orice parfum şi-ar da, tot n-ar putea să ascundă uşorul miros de medicamente pe care-l emană permanent în jurul ei. I-am spus că bine, şi i-am exemplificat cu mediile la cele mai importante materii. În sfârşit, discuţii, discuţii, în doi, în trei, la ureche, în gura mare, nu-mi dau seama cum de se mai puteau înţelege. Din când în când, uitând că o mai făcuse, Mihaela mă întreba din nou, mângâindu-mă pe cap cu mâinile ei amirosind dulce-acrişor a o duzină de pastile, cum am terminat trimestrul întâi. Chiar şi unchiul Pavel m-a întrebat ceva, dar cum nu fusesem atent l-am rugat să repete întrebarea, însă o uitase şi el, aşa că a lăsat-o baltă şi a întrebat în schimb cina mai vrea ţuică – numai tanti Victoriţa mai voia, dar numai „puuuţiin de tot, o picăturică”. Unchiul Marinică şi-a amintit bancul „trăsnet”, dar era aşa de mare hărmălaia că nu l-am auzit deloc, în schimb au râs – din nou – toţi, să se spargă şi alta nu, mai ales tanti Victoriţa şi tanti Steluţa, care i-a şi spus soţului ei: „Ce naiba eşti aşa porcos, măi, Marinică?, măcar zi-le şi tu mai încet şi mai pe ferite, că te-aud copiii ăştia!” Dar, „copiii ăştia”, habar n-aveam ce spusese unchiul Marinică; eu, cum am mai spus, din cauza gălăgiei, iar Fănel pentru că se zgâia în continuare la televizor, acoperindu-i de tot ecranul. „Aoleu!” strigă la un moment dat tanti Victoriţa, acoperindu-i pe toţi, şi dacă şi Fănel s-a întors spre ea, e ușor de închipuit ce spaimă a putut să ne tragă cu ţipătul ei, crezând că-i venise rău din cine ştie ce sau altceva în genul ăsta. „E 11 jumătate şi nam adus friptura!…” „Ooo… cum am uitat şi eu!… Uite ce repede mai trece timpul!…” zise şi mama şi se duseră amândouă la

bucătărie val-vârtej, însoţite de oftaturile de uşurare ale bărbaţilor.

Tanti Steluţa a început să strângă farfuriile folosite, iar cei doi logodnici s-au strâns de mână printre câteva pahare. „Ca doi porumbei pe-o baligă, ha-ha-ha!… râse unchiul Marinică, observându-i, lăsaţi că o să vă săturaţi voi, aşa am fost şi eu odată!…

Acuma e sita nouă!...” „Ai fost şi tu odată!…” îl îngână tanti Steluţa privindu-l dintr-o parte, „mai bine fii atent la ce debitezi, cu sita aia a ta, că am impresia că te-a cam prins ţuica de nas şi ai început să dai cu oiştea-n gard! Ai noroc că dom’ inginer ştie de glumă şi nu se supără…”

Costel zâmbi frumos, era în regulă, nu se întâmplase nimic, aşa e la petrecere, apoi se lăsă pupat de unchiul Marinică. „Aduceţi damigeana aia cu vin! strigă unchiul Pavel fără să se adreseze neapărat cuiva. Bă, frate-miu, am adus nişte vin… puterea ursului, nici n-ai pomenit aşa ceva…” „Unde e?” întrebă Costel văzând că nu se mişca nimeni ca să aducă damigeana. „Ce să fie?” făcu pe miratul unchiul Pavel. „Păi, vinul…” îngăimă încurcat Costel. „În damigeană…” (unchiul Pavel). „Hă-hă-hă!… te iau în echipa mea de banchişti, Pavele!…” zise (râse) unchiul Marinică. „Damigeana… am vrut să zic…”

Costel nu părea deloc încurcat sau jignit de gluma nesărată, dimpotrivă, dădea de înţeles că (el) intenţionat provocase situaţia aceea penibil-comică (?) al cărei „autor” era de altfel unchiul Pavel. „În hol”, indică unchiul Pavel cu mâna spre baie, Costel se ridică de la masă şi-l urmă şi tata – „hai să-l punem în sticle”.

Cu vraful de farfurii în braţe, tanti Steluţa se burzului, cu vocea scăzută, la cei doi unchi, ca să n-o audă inginerul: „mă, voi dacă aţi luat-o pe ulei, încercaţi măcar cât de cât să vă mai şi controlaţi când scoateţi ceva pe gură, că, gluma-i glumă,

62

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

până la un punct, şi omului ăstuia – pe care l-aţi văzut în seara asta pentru prima dată – cine ştie ce impresie o să-i faceţi, dacă nu cumva i-aţi şi făcut… Plus că nu sunteţi nici pe departe de nasul lui, vorbesc ca om, din câte-am văzut, ca să nu mai zic de studii…” „Vezi-ţi de treabă, tanti, că nu e Costel ăla care să nu ştie de glumă şi să se supere din orice”, zise Mihaela, şi lucrurile s-au oprit aici.

Când a auzit (şi) de friptură, deşi avusese intenţia se să holbeze mai departe la televizor, Fănel apucă furculiţa şi cuţitul şi-şi aţinti ochii în farfuria goală, dinaintea sa. Tata şi Costel s-au întors cu câteva sticle cu vin (având încă la gât o spumă roşiatică), s-au pus alte pahare, iar Mihaela m-a mai întrebat încă o dată pe anul acela cum am terminat trimestrul întâi. Parcă acum nu mai mirosea aşa de tare a medicamente.

Friptura se prezenta sub forma unui purcel de lapte bine rumenit, cu măr în gură, ornat frumos, mă rog, aranjat după tot dichisul, pentru că în treburi de-astea, de gătit, mama este neîntrecută. La vederea platoului cu minunea aia gastronomică pe el, toţi au izbucnit în urale pline de admiraţie şi au început să bată din palme.

Desigur, în afară de Fănel, care rămăsese cu ochii fixaţi în farfurie; şi de Costel, care până atunci fusese cel mai potolit. De emoţii, mama şi tanti Victoriţa se aprinseseră de tot la faţă şi, aşa cu platoul în mâini păreau două sportive care arătau publicului entuziasmat trofeul câştigat împreună la o probă de dublu; atâta doar că nu-l puteau ridica deasupra capului. „Trofeul” a fost aşezat în mijlocul mesei şi tanti Victoriţa a fost cea care a umplut farfuria fiecăruia, după ce mai întâi îl întreba de unde vrea să-i taie. Unchiul Pavel îşi lăuda mai departe vinul, bând, ca să fie mai convingător, trei pahare, unul după altul, cu aşa poftă, de-ai fi zis că era

deshidratat. Mie nu mi-a plăcut mai deloc friptura, era cam grăsuţă, şi cred că jumătate din purcel l-a devorat Fănel singur.

Am mâncat în schimb două sarmale pe care – a ţinut neapărat să precizeze, mai în glumă, mai în serios – le adusese tanti Steluţa.

Când mai era cam un minut din vechiul an, unchiul Pavel şi-a dat o palmă peste frunte de-a răsunat în toată camera: „băăă, frate-miu, da’ nişte şampanie nu s-a gândit nimeni să cumpere?!…” Se gândise Costel – „am adus noi…” –, care tocmai venea din holul de la intrare (când se ridicase de la masă?) cu trei sticle de Zarea. Unchiul Pavel îl pupă la rându-i pe inginer şi se oferi să desfacă el sticlele. Nu le-a stropit decât pe Mihaela şi pe tanti Steluţa, care erau mai aproape de el (vorbesc numai de femei), dar ele nu s-au supărat, dimpotrivă, au chicotit înviorate şi au dat tonul la „Mulţi ani trăiască!…”

S-a scurs şi ultima secundă din vechiul an, unchiul Marinică a vrut să stingă lumina dar nu a găsit întrerupătorul („la voi e altfel…”), unchiul Pavel a ieşit pe balcon şi a tras câteva chiote, au început primele pupături pe noul an, urările de bine şi sănătate, în timp ce mă pupa, Mihaela m-a dojenit, ameninţându-mă cu degetul, că încă nu i-am spus cum am terminat primul trimestru, şi nici nu ne reaşezasem bine pe scaune când, nu ştiu de unde, Fănel a apărut cu o sorcovă în mână.

Primul pe care l-a sorcovit, fără însă să zică nimic, dându-i, pur şi simplu cu sorcova-n cap, a fost, bineînţeles, tata, care i-a dat cei 50 de lei promişi, luaţi de sub glastra pe care era gata s-o scape din mână; au urmat, apoi, în ordinea asta: unchiul Pavel, tanti Steluţa, Costel, unchiul Marinică, mama, tanti Victoriţa, Mihaela, iar la sfârşit, de unde până unde? – eu, care nu aveam nici un leu, dar mi-a dat tata o hârtie de zece ca să-i

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

63

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

plătesc. Cred că - fără să zică o vorbă nătângul a scos pe puţin 300 de lei, chiar dacă nu a vrut să spună cât, cu toate rugăminţile unchiului Pavel şi ale maicăsii. I-a îndesat, ghemotoc, în buzunarul de la spate al pantalonilor şi s-a aşezat să-şi termine sarmalele.

Ca să spun tot ce s-a mai petrecut până dimineaţa, ar însemna să mă întind prea mult - şi, în fond, cine n-a fost musafir sau gazdă de Anul Nou, ca să nu ştie cum e în astfel de cazuri? Aşa că restul, ce-a mai fost, am să-l rezum în câteva cuvinte. Deci: după ce a mai băut două pahare de vin şi trei de şampanie (ceea ce înseamnă cam o sticlă întreagă!), unchiul Pavel a adormit în scaun şi tata, împreună cu Costel (acelaşi om săritor) l-au dus în dormitor, unde a dormit până la şase; mama a făcut în continuare oficiile de gazdă, îndeaproape secondată de tanti Victoriţa, care nu uita să spună de fiecare dată ce anume era şi de la cine; tata a jucat o jumătate de oră table cu unchiul Marinică, care se lăuda că este cel mai mare tablagiu din judeţ – în final, unchiul a pierdut două partide, şi, fără să fie deloc afectat de înfrângere, a continuat să spună la bancuri pe care parcă le scotea dintr-un sac fără fund; Mihaela a făcut schimb de locuri cu tanti Steluţa, ajungând astfel lângă Costel, de lângă care nu s-a mai dezlipit; mama a convins-o destul de repede pe tanti Victoriţa că nu era cazul să contribuie cu nimic la purcel; s-a şi dansat vreo oră, două, chiar şi eu am dansat cu Mihaela, invitat de ea, dar nu m-a mai întrebat nimic de şcoală; Fănel nu s-a mişcat din faţa televizorului până nu s-a terminat programul special – atunci s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus să se culce lângă taică-su; etc., etc.

Pe la şase şi jumătate (se sculase şi unchiul Pavel, a vrut el să facă pe supăratul pentru că-l lăsaseră să doarmă până

atunci, dar „supărarea” i-a trecut după ce a mai băut câteva pahare de vin, pilindu-se la loc), invitaţii au hotărât să plece acasă, cu toate insistenţele tatii şi ale mamei de a mai rămâne. S-a mai stat până pe la şapte, când pe scaune, când în picioare, discutându-se fleacuri și făcându-se planuri pentru viitoare chefuri ce nu vor avea loc.

La plecare, buimac de prea puţinul somn, Fănel mergea dormind literalmente, şi, când a ieşit pe uşă, a zis şi el singurele cuvinte din toată noaptea aceea: „săru’ mâna”, şi şi-a frecat gingaş ochii, de-ţi era mai mare dragul de el – că dacă nu l-ai fi cunoscut ai fi rămas convins pentru tot restul vieţii că nu e decât un copil chinuit de nişte părinţi iresponsabili care-l trag după ei pe la tot felul de petreceri, chinuindu-i copilăria fragedă. „A fost frumos, nu?”, a întrebat-o tata pe mama, după ce am rămas singuri. „Da, mi-a plăcut şi mie, mai mult ca în alţi ani, şi, ce-mi pare mai bine, e că nu te-ai mai ameţit şi de data asta, ca până acum, şi te-ai ţinut pe picioarele tale, că-l văzuşi pe Pavel…”

Se luminase de ziuă, printre blocuri se auzea, chiar, surprinzător, un cântec de cocoş, şi, înainte de a se duce să se culce, tata m-a întrebat: „şi tu, de ce nu vorbeşti, mă, nimic cu văru-tău?”, dar nu părea câtuşi de puţin interesat de răspunsul meu, şi s-a mai întors o dată spre mama: „miemi place mult de tot de inginerul ăsta, Costel…” „Da, e un băiat plin de bun simţ… ” i-a răspuns mama, şi a rămas să spele vasele şi să mai aranjeze câte ceva prin cameră.

Era ora la care ea se scula („măcar o dată pe săptămână să mă respect şi eu!”) în fiecare zi de duminică. Şi, în acel an, întâi ianuarie a picat tocmai într-o astfel de zi.

(1984) – din volumul „Ruleta mincinoasă” (2007)

64

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

proză

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Augusta Bărbatul şi femeia stăteau aşezaţi la o masă retrasă, afară, pe terasa de vară a unui restaurant din centrul oraşului. Tocmai îşi sfârşiseră fripturile, iar femeia se întinse puţin, doar ca să mute cu un gest decent farfuriile cu resturi mai într-o parte. Porţia sa rămăsese aproape neatinsă. Bărbatul îi turnă pentru a doua oară puţin vin în pahar, în vreme ce companioana îşi aprinse cu mişcări febrile o ţigară din pachetul aşezat alături. Ştia că nu ar fi trebuit să fumeze... Făcând acest gest, mâna îi tremură insesizabil, la fel ca şi buzele arcuite, ce păstrau vagi urme de ruj.

Forţându-se să nu suspine, Augusta zâmbi vag unui gând ascuns. Îşi mută apoi privirea în stradă, acolo unde mulţimea de orăşeni odihniţi, îmbrăcaţi în hainele lor deschise, uşoare, curgea valuri-valuri. Se desfăşura, ca în oricare zi de vară toridă, încetăţenitul ritual al promenadei de după-amiază.

Era vară… Într-adevăr, miezul verii şi ora la care toţi ieşeau de prin ascunzişuri umbroase, vrând să profite de această căldură plină, reconfortantă, prevestitoare a blândei seri, ce îi va învălui protectoare peste câteva ceasuri.

Cei mai mulţi concitadini se aflau în vacanţă, Augusta fiind ea însăşi concediată aproape forţat de şefa şi prietena sa de la laboratorul spitalului unde lucra. Fostul ei soţ însă nu obţinuse liber, se pare că mai era mare nevoie de el acolo, pe şantier. Erau necesare mai ales preţioasele sale cunoştinţe şi aptitudini de organizare… Cu ochii întredeschişi, femeia de lângă el zărea ca prin ceaţă cupa balastierei, cum se încărca până la refuz şi cum se vărsa apoi, cu zgomot viu de mărgele revărsate pe Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

gresie, în locul special adâncit, locul special pentru preparat mortarul. Aşa îi povestise Darius că se întâmplă, aşa îşi imagina, pentru că Augusta nu fusese niciodată să-l însoţească pe fostul soţ pe şantierul din afara oraşului, acolo unde se construia, chiar în vara aceea, podul de peste râu. Îl numea în gând „fostul”, deşi ar fi dorit ca măcar faţă de sine să se exprime altfel, altcumva, nu ştia însă cum. Nu mai simţea acei mici fluturi în stomac, dar îi era încă foarte drag şi îl simţea, mai mult decât oricând, cu totul şi cu totul al său. Atunci ce căutau oare amândoi aici, pe terasa mângâiată de soarele amiezii? Augusta îşi aminti clar, dintr-o dată, că ea îl chemase... Oare mai era ceva de salvat? Îşi dădea seama, acum, totuşi, că problematizarea la ora aceea din zi şi în locul acela, nu se dovedise a fi cel mai nimerit lucru.

Trebuia însă acţionat rapid şi eficient. Gândul aspru, sâcâitor, nu-i dădea pace. O discuţie atât de serioasă, atât de gravă, poate chiar decisivă s-ar fi potrivit mai degrabă cu decorul unei seri de toamnă, într-un loc mai ferit, nu aşa, în văzul lumii, în plin soare. Dar până la urmă, ce era de ascuns şi ce mai era de salvat?

Trecutul? Efigia propriilor lor imagini de tineri încrezători? Nu, acum era de salvat doar prezentul şi cu siguranţă viitorul. Nu mai conta restul lumii, nu mai contau aparenţele… Dacă Darius ar putea… Vedea bine, chiar în acest moment, că lui Darius totuşi nu-i mai pasă prea mult de ea şi că nu-i e milă deloc. Dar de ce aşteaptă ea milă? S-au despărţit făptuind un lucru aproape de la sine înţeles, aşteptat şi provocat de amândoi, în egală măsură. Acum 65

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

sunt numai doi oameni care nu mai au nimic de împărţit. Ar putea fi relaxaţi, purtându-se rece, corect şi civilizat. Ar fi putut, dacă… nu ar avea mult de pierdut.

- Nu ţi-e teamă că o să-ţi arzi părul?

A avut dreptate cu supoziţia de adineauri, da, aşa e, nu-i este deloc milă...

Nu simţea compasiune, probabil că el chiar o ura. Augusta păstra lipit de buze un zâmbet amar în timp ce răspunse, cu o expresie gravă în ochii frumos umbriţi de genele înnegrite cu grijă: - Să ard? Oare asta ai spus, c-o să ard?

Asta ai spus!?

Va să zică, ar vrea ca ea să ardă în flăcări…

Ar vrea să o cuprindă flăcările Gheenei… În sfârşit, îl surprindea spunând ceea ce credea de fapt despre ea. Discuţiile legate de ceea ce ar fi trebuit să însemne într-o relaţie sinceritatea şi toate insistenţele ei din ultima vreme dau roade. Îi ceruse acest lucru în mod repetat, anume să-şi dea gândurile pe faţă... Augusta îşi aminti clar ultima lor noapte de Revelion petrecută împreună, cum urcaseră în podul cabanei ca doi adolescenţi puşi pe şotii şi cum prin trapa lucarnei putuseră privi minute în şir cerul înstelat şi luna ca o lebădă strălucitoare, imensă. Era atât de romantic totul, deşi ea era sigură de pe atunci că se sfârşise... Cum îi era obiceiul, nici în iarna trecută el nu spusese nimic legat de ei doi, de relaţia lor. De atunci, Augusta l-a rugat să încerce să-i spună mereu exact ce gândeşte, îi repetă la nesfârşit că ar merita, îl ruga să facă pentru ea măcar atât. Îşi mută din nou privirea de la spectacolul străzii către figura bărbatului de lângă ea.

Darius fusese al ei pe deplin şi simţea că şi acum trebui să facă într-un fel ca el să-i mai aparţină. Totuşi găsea ciudat cum el găsise de cuviinţă să invoce în chiar acest moment flăcările... Ştia că lui focul i se păruse întotdeauna un element esenţial, pozitiv, un element cu totul purificator. Dacă stătea mai bine să reflecteze, Augusta îl credea un fel de Prometeu al erei moderne. În faţa sa, bărbatul

încruntă din sprâncene... Era un gest oarecare, poate chiar unul de uşoară plictiseală, care nu părea a prevesti nimic special. Şi totuşi… „Ei, aş, drept cine mă iei!”, părea a spune acea cută adâncită pe frunte. Augusta era nehotărâtă, foarte nehotărâtă... Oare Darius o să râdă de ea? Nu era chiar nimic de râs, ci dimpotrivă... Ridică uşor ochii şi se uită mirată spre el. Îşi aminti dintr-o dată cât de stupid putea să râdă el când nu reuşea să se controleze, cu hi-hi-uri şi ha-ha-uri ascuţite, în cascadă, un râs piţigăiat de copil. Oare cum era mai potrivit să-l abordeze? Direct? Sau ar fi mai bine să-l mai ducă puţin cu vorba?

Discutaseră până acum diverse nimicuri, ba de una, ba de alta, mai mult despre cunoştinţe comune. Brusc, Augusta simţi cum obrajii îi ard, parcă sunt cuprinşi de flăcări, au o roşeaţă pe care nu o poate ascunde. O roşeaţă feciorelnică? Nu, una înţepătoare şi ruşinoasă.

Un vânzător ambulant, un surdo-mut tânăr le înşiră în faţă, pe masă, mai multe obiecte aparent inutile, sau fără vreo întrebuinţare precisă. Privirile Augustei şi ale lui Darius se intersectară deasupra obiectelor mărunte, într-un punct fix. Cum îşi putea imagina Augusta că s-ar putea reîntoarce în lumea ei egoistă, mocirloasă, plină de sine şi de propriile ei neîmpliniri şi angoase? Ştia el de ce îl chemase aici… Nu va ceda cuvintelor nerostite, nu va ceda nici măcar rugăminţilor celor mai fierbinţi. Setea sa, bucuria de viaţă, nu putea fi conciliată cu calculele pline de egoism şi cu falsele previziuni ale Augustei. Nu mai voia să cadă în compromis, nu mai voia să abdice de la esenţa firii sale, nu mai putea face asta din nou! Ce prăpastie se căscase între dragostea sa înflăcărată pentru tot, pentru lume, pentru natură, pentru albinele sale şi pentru cai, pentru pădurea de brazi şi pentru cerul cuprins uneori de semnele măreţe ale furtunii şi preocuparea asta egoistă a Augustei pentru propria ei persoană,… pentru acele substanţe de contrast din laborator pe care le mânuia cu atâta abnegaţie... Acel laborator cu substanţe îi devenise un fel de altar la care oficia uitând de

66

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

el, uitând esenţa, esenţialul. Nu voia să-i reproşeze nimic, nu dorea să-i amintească nimic despre acele lucruri… Augusta învăţase pe de rost ritualul cotidian al picăturilor chimice, al substanţelor acelora abstracte şi nu băgase de seamă când căzuse în marea capcană, care se dovedea a fi chiar propria ei plictiseală... Să fi fost doar atât?

Darius clipi. Pe asfaltul încins, el adulmeca miresmele pajiştii sale, chiar în genele fals umbroase ale Augustei, el vedea zborul suav al unui fluture cu aripile viu colorate. Nu avea niciun sens să se lege de profesia ei, ştia că nu în preocupările zilnice îi poate sălăşlui fiinţa, dar el nu mai avea niciun chef să o descopere.

Gata, se încheiase un capitol! El era un îndrăgostit de natură, un om legat de sevele pământului, ea era o egoistă şi-atât! În marea lui mândrie de mascul înzestrat cu inteligenţă superioară, Darius credea că deja trasase pentru sine liniile directoare care puteau să-i organizeze viaţa. Da, el era o persoană înzestrată, o persoană care merita multe, n-o mai voia lângă el pe şerpoaică. Da, era prea rece! Nu mai aveau nimic în comun... Trebuia să pună punct, cu siguranţă.

Nu îşi dădea nici acum prea bine seama cum de acceptase această reîntâlnire. Cum se lăsase păcălit la telefon de vocea neutră a femeii!? Încruntă din sprâncene. Mama lui divorţase de tânără, Darius avea doar cinci ani când ea se recăsătorise cu un arhitect cam burtos, însă bine cotat în oraş. Cu acest arhitect, tatăl său vitreg, nu s-a înţeles niciodată cu adevărat. L-a ascultat în chestiunile de familie şi atât, a fost numai vorba de un comportament corespunzător, corect, asumat de amândoi. Când l-a rugat să-i cumpere biletul de tren către nord, după ce şia terminat studiile, Darius a simţit că părintele de împrumut se bucură la fel de mult ca şi el. A fost singura situaţie de complicitate între ei, singurul moment când s-au simţit oarecum bine împreună. A încercat de atunci să trăiască cu inima uşoară şi cugetul curat, pentru că era tânăr şi era în fond un om bun… Era tot într-o

lună de august când fata asta albă, fragilă, oarecum cumpătată, a apărut în viaţa lui şi el a cuprins-o cu braţele. Augusta i s-a părut atunci foarte pură, o soră iubită şi nevinovată, care i-a căzut la piept în modul cel mai firesc. Cât s-a înşelat singur! La început, iubita se purta ca şi cum ar fi aşteptat de la el doar protecţie şi suport. Firea ei nu prevestea nimic din ceea ce avea să vină şi nici Darius nu bănuia că acea înlănţuire încâlcită de dorinţe absurde, de respingeri fără fond, de reveniri şi apoi iarăşi căderi şi nehotărâri o să-l secătuiască, până la urmă. În lipsa lui de experienţă, nu avea de unde să prevadă cât de complicată avea să devină această femeie, ca toate femeile, ca toată tagma lor, poate… În cazul de faţă, nu avea nicio importanţă că ea era foarte tânără.

Aşa i-a devenit în scurt timp soţie şi…

Surdo-mutul adună cu grijă lucrurile, fără să le arunce celor doi vreo privire şi fără să le ceară nimic, apoi se îndepărtă, cu geanta mare în spate, către treptele de la ieşire.

Augusta observă cum obrajii palizi ai lui Darius, buzele lui strânse şi fruntea largă îi dădeau înfăţişarea sublimă a unui condamnat.

Condamnat la viaţă! Profilul lui avusese întotdeauna pentru ea farmecul tainic al oamenilor ale căror trăsături trădează mereu un zbucium lăuntric. Recunoştea la Darius ceva ce ei îi lipsise mereu, simţea însă că acum nu-i mai lipsea. Nu ştia ce planuri avea el, ce calcule avea în minte, însă figura lui îi spunea încă destule... Augusta căpătă şi ea brusc chipul transfigurat al celor care au făcut un efort istovitor pentru a-şi ascunde pentru prea mult timp intenţiile... Nu mai dădea doi bani pe fondul de ten bine ales şi nici pe genele false, rimelate cu meşteşug în faţa oglinzii. Se considera în acelaşi timp o învingătoare şi o învinsă. Atât… Toate artificiile de care orice femeie uzează pentru a cuceri sau pentru a recuceri un bărbat păliră în faţa imensei emoţii cu care îşi aplecă fruntea spre fiinţa binecunoscută de lângă ea, când îi şopti: - Darius, sunt însărcinată, în curând vom avea un copil…

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

67

proză

Mihai SĂLCUŢAN

Mihai SĂLCUŢAN Justiţie divină De când se ştie, bădia Radu Paltin se scoală din pat la primul cântat al cocoşilor, înainte de revărsatul zorilor. Indiferent de anotimp, iese pe prispa casei din satul său de munte, inspiră adânc aerul răcoros şi proaspăt în timp ce cercetează împrejurimile învelite în pătura de întuneric, roată-roată, după un obicei datând din tinereţe, vrând să se asigure că toate sunt în bună stare şi la locul lor. Din paza de noapte a stelelor ce străjuiesc din mirobolante constelaţii trec toate, pe durata zilei, în grija lui. Este lumea în care s-a născut şi în care vecuieşte în volnicie de mai bine de şapte decenii, aceeaşi care a fost a bunilor şi străbunilor săi. Îi place să-l simtă pe Samoilă, câinele ciobănesc, gudurându-se la picioarele sale şi să-l vadă fluturându-şi coada a bucurie şi dreaptă credinţă. Vitele, boii şi vaca, îi adulmecă prezenţa şi scot un muget anume, a salut şi chemare. Ghiţă se ridică de pe paiele din colţul coteţului, grohăind pe tonalitate familiară. Păsările încep să foiască în poiată căutând drumul spre cuibare, cotcodăcind şi măcăind gălăgios. Aceasta este averea pe care o are, punctul de sprijin în univers, starea de bine care îi redeşteaptă cheful diurn de muncă şi de viaţă. În acea dimineaţă, Radu a respectat întocmai ritualul, apoi a intrat în casă şi s-a închinat în faţa icoanei scorojită de timp, transmisă în familie din generaţie în 68

generaţie. S-a rugat pentru înger păzitor la drum, pentru judecată dreaptă în procesul la care urmează să se prezinte, pentru luminare de minte şi bună credinţă a celor implicaţi în cauză. Din mâncarea pregătită de Ilinca, femeia lui, a gustat puţin, frământat de gânduri şi de nelinişti venite din afundul suferinţelor prin care trece, grăbindu-se să iasă cât mai repede afară.

Deasupra mării de întuneric plutea valul înspumat al căii lactee, într-o linişte întreruptă din când în când de ultimele strigăte ale păsărilor de noapte ce agonizau în vălătucii de umbre înainte de a se retrage în cuiburi. În prourul zilei scârţâitul monoton al carelor cu boi pornite cu cosaşi spre fâneţe anima uliţele tăcute ale satului. Prima brazdă de fân trebuie trasă la primele ore ale dimineţii, când firul de iarbă este frăgezit de picurii de rouă. Pe harta drumurilor de munte oamenii se orientează fără greş, călăuziţi de o stea polară întipărită în memorie din fragedă pruncie, de la primele deplasări făcute împreună cu părinţii, devenită instinct datorită numeroaselor reveniri în aceleaşi locuri. Pe chipurile cosaşilor, brăzdate de şuvoaiele de necazuri ale vieţii, răzbate vigoare şi dârzenie. Coasa le este unealtă dar şi armă, la nevoie, pentru apărarea pământului, pădurilor, izvoarelor, istoriei.

Când soarele îşi arătă lucoarea Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Mihai SĂLCUŢAN

Mihai SĂLCUŢAN

deasupra spinărilor de piatră ale muntelui Bisoca, proaspăt şi strălucitor ca în prima zi a Facerii, Radu Paltin se afla în autobuzul ce îl ducea la Buzău. Umbrele se ridicau, văl după văl, lăsând zorile să scoată la iveală magnificienţa cerului albastru şi a norilor spuziţi cu alb şi nuanţe de roşu ce se deplasau pe traiectorii desenate de voia Domnului, dinspre Mănăstirea Găvanu către Pietrele Fetei şi schitul Poiana Mărului.

Drumul şerpuieşte pe lângă cursul râului Peceneaga, nume arhaic ca toate toponimicele locului, cu izvor aflat în coasta muntelui ce gâlgâie continuu din adâncuri misterioase, nepătrunse de nimeni. Cum de zile bune nu a mai căzut strop de ploaie se arată cuminte şi limpede, cu unduiri şi susur leneş, la fel de plăcut şi dulce ca somnul de dimineaţă al pruncilor.

De pe crestele munţilor ce sprijină bolta cea înaltă şi fără de sfârşit a cerului şi până la marginea şoselei se înfăţişează privirii lumini de poiene şi umbre de pădure ocrotită prin lege pentru pinul silvestru roşu, cel cu rădăcini înfipte în pământul împietrit al masivului cu disperarea unei spaime. Adierea vântului poartă dinspre culmi arome de ienupăr, de răşină de brad şi de flori, amestecate într-o alchimie imposibil de plăsmuit de către muritori.

Coastele, acoperite cu covoare de colilie şi stânjenel pitic, coboară spre Plaiurile Bisocii cele pline de poieni minunate, la acest timp îmbrăcate în culorile de curcubeu ale fâneţelor înflorite.

După mai multe încercări, autobuzul a reuşit să depăşească un camion încărcat până la refuz cu buşteni. De când cu retrocedarea proprietăţilor, acest spectacol este întâlnit zilnic şi Radu nu poate pricepe, nici în ruptul capului, de ce

pădurile sunt tăiate fără milă, la ras, situaţie nemaiîntâlnită până acum în exploatările silvice ale locului.

Procesul la care merge s-a născut în urmă cu aproape trei ani. Un om apărut de aiurea a venit acasă la el şi, privindu-l vulpeşte, a pretins că i-a devenit vecin potrivit unui titlu de proprietate eliberat de comisia judeţeană pentru reconstituirea drepturilor de proprietate şi i-a spus că l-a dat în judecată pentru revendicarea unei suprafeţe de un hectar care ar fi a lui şi pe care Radu ar deţine-o fără drept. Actul i-a fost fluturat pe dinaintea ochilor, fără a-i fi lăsat pentru cercetare. Spusele i-au produs un şoc puternic, l-au lăsat fără grai şi fără putere de reacţie, de nici nu mai ştie dacă şi ce i-a răspuns. O săptămână a zăcut de supărare, nu a avut chef de nimic, treburile gospodăriei au rămas de izbelişte. A vorbit de unul singur atât ziua cât şi noaptea, susţinând cu înverşunare în faţa unor judecători imaginari că nu a existat niciodată în satul lui cineva cu numele pe care îl auzise, darămite să fie megieş cu proprietatea sa. Amplasamentul terenului la care pofteşte veneticul se află pe o adevărată gură de rai, pe un platou drept ca în palmă cu vizibilitate până hăt departe, la marginea unei păduri de brad ce îl înconjoară ca o potcoavă, acum retrocedată, nu ştie nimeni pe ce temei, reclamantului. Totdeauna acel codru a aparţinut statului, cunosc toţi oamenii aşezării. Printre săteni, neînţelegându-se ce se petrece, s-a zvonit că ocolul silvic a început să vândă ilegal pădurile.

Tot prin sat se mai vorbeşte că omul cel bizar s-a lăudat că va ridica pe terenul revendicat de la Radu Paltin un hotel sau o pensiune cum nu s-a mai văzut în zonă, pentru a atrage turiştii doritori a cunoaşte frumuseţile greu de egalat ale naturii

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

69

Mihai SĂLCUŢAN

Mihai SĂLCUŢAN

locului şi ale împrejurimilor, neobişnuita bogăţie a elementelor etnografice şi folclorice aflate peste tot, în arhitectura caselor, în portul popular, în ţesăturile şi încrustările în lemn, în tradiţiile păstrate cu sfinţenie. Pe izvorul care curge la marginea terenului va amenaja o microhidrocentrală care va asigura atât electricitatea cât şi apa necesare clădirii şi anexelor aferente.

Radu nu a avut niciodată acte pe teren, dar acesta i-a aparţinut de o viaţă fără a fi contestat de cineva, fiind înscris în registrele agricole ale primăriei, cu taxele achitate la zi. Proprietatea o are de la părinţi, care la rândul lor au avut-o de la înaintaşi. Ei i-au vorbit despre o danie veche ce a fost făcută unui strămoş pentru slujire şi dreaptă credinţă de domnitorul Vlad Vintilă, născut prin părţile locului şi aflat în două rânduri pe tronul Ţării Româneşti în urmă cu sute de ani. Ştie că voievodul a construit peste munte o mănăstire, la Meledicul Mânzăleştilor, unde îşi doarme netulburat somnul de veci.

De când cu procesul în casa familiei Paltin sărbătorile de peste an nu mai au frumuseţe şi bucurie, s-a instalat o atmosferă funerară, de neputinţă în faţa unei lucrări satanice mai presus de puterea lor de a i se împotrivi. Candela de la icoană nu a mai fost stinsă iar casa şi toate acareturile gospodăriei au fost tămâiate şi stropite cu aghiazma de la Bobotează.

La instanţă s-a prezentat conştiincios la toate termenele hotărâte, cu tăria răbdării date de convingerea că judecata îi va face dreptate, că aceasta este a lui şi numai a lui. Reclamantul nu este decât un impostor, aşa cum a auzit că au apărut mulţi în ultima vreme şi prin alte părţi, de când ordinea proprietăţilor a fost dată peste cap de legi făcute în pripă, greu de înţeles, de

oameni care le-au gândit rău, cu interese ascunse, pe care le aplică fără respect faţă de generaţiile care şi-au dat sângele pentru pământ şi fără a avea frică de Dumnezeu.

Frământând fără încetare căciula în mâini a urmărit fiecare cuvânt rostit de judecător şi de procătorul părţii adverse, dar nu a priceput mare lucru. În credinţa lui adevărul este unul singur şi iese totdeauna la suprafaţă, ca zaitinul deasupra apei, că nu poate fi ascuns în cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele. Când a fost întrebat a răspuns clar şi apăsat că terenul este al lui, că a fost al familiei din moşi strămoşi şi aşa va rămâne şi peste veac, că cererea de chemare în judecată este una mincinoasă.

Adevărul cuvintelor sale l-a pecetluit cu o cruce mare, făcută de trei ori, cu speranţa că semnul creştinesc îl va pliroforisi pe judecător mai bine decât o poate face el. În acea zi la proces s-a prezentat numai avocatul adversarului. A cerut strigarea cauzei peste rând, cu prioritate, afirmând că urmează a fi arătat un motiv care exclude orice fel de discuţii. A aşteptat să se facă apelul părţilor şi a înmânat judecătorului copia actului de deces privitor la reclamant, găsit în urmă cu o săptămână fără suflare în casa lui din Bucureşti, nu se ştie din ce cauză, cercetările parchetului sunt în curs de desfăşurare.

Radu Paltin s-a întors în sat buimac de aflarea neaşteptatei veşti. Cu chip împietrit, fără semne de bucurie, a intrat în biserică şi, cu aceeaşi bunătate senină a sufletului, pe care i-o ştiu toţi cei care îl cunosc, s-a aşezat în genunchi şi s-a închinat, cu adevărată şi mută evlavie, la icoane. Apoi, cu mâna tremurândă, a aprins o lumânare la sfeşnicul de pomenire a morţilor.

70

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

note de lectură

Maria-Ioana VASILOIU Caleidoscop Antologie de versuri şi proză Volumul realizat de membrii cenaclului literar „Iulia Hasdeu” a primit titlul „Caleidoscop” deoarece, asemenea jucăriei care, în copilărie, ne încânta privirile şi ne incita imaginaţia cu minunate şi irepetabile alcătuiri divers colorate, îi înfăţişează cititorului o diversitate de creaţii şi de genuri literare. Între copertele sale se regăsesc atât versuri, cât şi proză reprezentată prin schiţă, eseu, alături de dramă. Autorii, la rândul lor, se încadrează în generaţii diverse, de la adolescenţii care şi-au făcut recent debutul literar, până la personalităţi cu activitate îndelungată în domeniul scriitoricesc. Totuşi, sunt legaţi în primul rând prin dragostea faţă de arta cuvântului, dar şi prin apartenenţa la Asociaţia culturală UNESCO „Iulia Hasdeu”.

Inspiraţi de cuvintele patroanei spirituale, care – la numai nouă ani – scria „Voi învinge prin mine însămi”, membrii asociaţiei au hotărât să transpună în faptă, mobilizându-se într-un mod exemplar, acest îndemn venit de dincolo de timp.

Dintre cei paisprezece autori, un grup important este alcătuit din cadre didactice de la Şcoala Gimnazială Nr.31 din Bucureşti.

Prin natura profesiei, acestea sunt bune cunoscătoare ale universului copiilor. De aceea li-se adresează în versuri zglobii sau duioase, prin care le dezvăluie lumea înconjurătoare, cu minunilte ei, care de multe ori, scapă ochilor de adult. Dar nu numai atât, îi îndeamnă la dragoste şi la înţelegere, le explică pe înţelesul lor rosturile vieţii. Doamnele profesoare Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Maria-Ioana VASILOIU Mariana Căruntu, Emiliana Deaconu, Silvia Parga, Mihaela Suciu, îmbracă în imagini delicate şi, uneori – dincolo de nuanţele lor jucăuşe – pline de profunzime, adevăruri grave, pe care copiii să le perceapă mai lesne. Astfel, copiii vor învăţa să-şi iubească ţara, şcoala, patria.

Mariana Căruntu – De ziua învăţătoarei (p. 16) În poezia Cred (p.33), profund meditativă, Emiliana Deaconu îşi exprimă gândul plin de speranţă într-o luminoasă zi de mâine. În versurile Silviei Parga, întreaga natură zburdă, primăvăratică, fără odihnă, chemându-i pe copii în sânul ei. Printre aceste stihuri, îşi face loc şi o poezie uşor melancolică, în care desluşim sonorităţi eminesciene. (Noaptea în codru, p.123) Scriitoarea Mihaela Suciu prezintă o serie de schiţe în care înţelepciunea proverbelor capătă o nuanţă umoristică şi chiar sarcastică: Proverbele răstălmăcite parcă de spiritul unui Păcală contemporan, ne pun în faţă oglinda unor beteşuguri de care societatea noastră în veşnică tranziţie se îndură cu greu să scape. Iată cum ilustrează schiţa Cine nu are un bătrân să-şi cumpere peripeţiile unor pensionari în luptă cu birocraţia informatizată (p.184-185) Cei doi adolescenţi care şi-au încredinţat creaţia spre a fi publicată în antologie dovedesc o mare maturitate de gândire şi o profunzime pe măsură.

Raluca Leonida Neagu este o poetă care a adoptat versul liber. Mesajul său poetic este copleşitor, iar imaginile poetice surprinzătoare prin acuitatea lor. M-am trezit la sfârşitul lumii fără să ştiu (p.105) Ioan Andrei Gapşa are o viziune fals apocaliptică asupra vieţii. Personajele sale uriaşe, fabuloase, Titan, Căpcăun sau Porumbel Negru, Heruvim duc lupte cu forţe întunecate, cu bestii fioroase. Şi în Lupta pentru aripi, ies victorioase. Această luptă 71

Maria-Ioana VASILOIU

Maria-Ioana VASILOIU

epică este descrisă cu un neasemuit dar al gradării. Porumbelul negru II (p.71-72) Maria Ciumberică este o poetă de mare sensibilitate, meditativă, care sondează cu delicateţe profunzimile sufleteşti, de unde extrage adevărate comori de gândire şi simţire. Blestemul singurătăţii (p.24) este o poezie de factură aparte, care îi solicită cititorului o dublă lectură, pentru a desprinde mesajul.

Dragoş Ionescu scrie o poezie sobră, concisă, cu o economie de mijloace care ne trimite cu gândul la haiku. Sete, Emoţii, Iubire regăsită (p.78), Căutări (p.79) Constanţa Jarnea publică în antologie atât versuri cât şi proză. În schiţa Mamaie Ioana, artistul plastic din autoare realizează portretul înduioşător al unei cerşetoare bătrâne, umile - în sensul creştinesc al cuvântului – al cărei suprem scop în viaţă este să strângă bani pentru ridicare unei biserici. În tramvaiul aproape gol...pentru Domnul. (p.90-91) Lucia Secoşeanu poetă reflexivă, conştientă de menirea celui ce scrie. Ea se consideră un mesager care tulbură indolenţa semenilor, îndemnându-i să iasă din hibernare şi să-şi asume rolul de creaturi demne de părintele lor divin. Mesagerul nedorit – Nu merit...cărarea (p.144) Marga–Rita Popeli Tatu realizează două eseuri bine documentate. Întâlnirea de la Cotroceni şi Putna, creierul românismului îi prilejuiesc autoarei o întoarcere în timp, pentru a readuce în faţa cititorului atmosfera şi personajele unor vremi trecute, dar rămase vii în memoria noastră. Despre acest lăcaş (Mănăstirea Putna) ... urmaşii (p.135-136) Mihai Ştefan îi închină cele trei eseuri ale sale Iuliei Hasdeu. Iulia pentru generaţia tânără, Rătăcind în căutarea nemuririi şi Mireasă, cununa ta, sunt tot atâta elogii aduse unei vieţi trăite în lumina adevărului şi a frumuseţii, unui geniu deosebit de

precoce, dar care a strălucit prea scurtă vreme pe firmament, lăsându-ne în loc multe întrebări chinuitoare, fără răspuns.

Mireasă, cununa ta – Destinul Iuliei ...

IDEALULUI (p.165) Crina Decusară Bocşan realizează în Rocada o „comedie amară în trei părţi atemporale” în care personajele Ea şi Soarta, plasate totuşi în cadrul modern al vremii noastre, dezbat, cum e şi firesc, probleme ale vieţii şi, evident, ale soartei, ca într-un actual Divan sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, adus la zi prin mijloacele comicului. Ea (impută) Soartă, soartă, poamă acră ... la bacalaureat (p.48) Parcă profetizând despre actul nostru de curaj, care a însemnat realizarea acestei antologii, fragmentul din volumul Fiicele Evei, inclus de autoare, în continuare, poartă titlul Învingătoare fără voie şi de nevoie. O învingătoare care „nu priveşte înapoi cu mânie, ci priveşte înainte cu mândrie.” Şi, pentru că o minimă şi firească modestie m-a îndemnat sa las la urmă prezentarea subsemnatei, Maria – Ioana Vasiloiu, voi spune doar că public în acest volum lirică de dragoste, în versuri tradiţionale. Poveste (p.202), Ce greu îi este sufletului (p.204), Alchimie (p.208) Poeţii Antichităţii spuneau despre cuvânt că trebuie să exprime şi bucurie. De aceea, aduc mulţumiri doamnei Crina Decusară Bocşan – motorul acestei întreprinderi colective de mare curaj – cât şi doamnelor Mimi Boescu, Florina Luca, Maria Ciumberică, entuziastele care prin strădania lor înverşunată, în colaborare cu Editura RAWEX COMS, Bucureşti, au scos la lumină acest proiect, dându-i suflet din sufletul lor şi făcându-ne – după cum spune doamna Decusară – „să privim înainte cu mândrie.”

Mulţumiri şi felicitări tuturor autorilor, care şi-au pus încrederea în propriile puteri şi au dat viaţă speranţelor!

72

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

poesis

George TERZIU POEM DE ZIUA MEA Profundul violoncel al nopţii Azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare.

Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi dizolvă formele În fluviul de lumină albastră Muzeul de artă tresare sub paşii poetului Picturile curg înapoi în pensule Imaginile fug pe câmpuri răzleţe Împiedicându-se de fluturi călători Personajele principale ţin discursuri despre Vreme Şi despre căderea în păcatul picturii, Autorii fug speriaţi de moartea criticii.

Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele, Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea, O sărbătoare de iunie sub care mă nasc Aseară m-am întâlnit cu mine şi arătam obosit Dacă am noroc voi muri de o boală celebră, nouă Şi se va vorbi de ea la televizor.

CATEDRALA Pe câmpul timpanului se va construi o catedrală Picturile vor curge maiestuos pe pereţi Judecata de apoi va trece prin sala unde Credincioşii se vor aşeza cuminţi să primească smoală Dacă e din mâna Domnului cu plăcere Totul va fi dominat de legea cadrului Şi a perspectivei hieratice În centru Hristos va domina axial Peste gândurile noastre nespuse, fireşti Culegând nebunia spirituală Nebunia veşnică, nu cea trecătoare Subtila cunoaştere a dogmelor va fi centrul De unde izvorăşte prostia ca un fluviu de foc Din când în când va veni un înger cu apă, Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

George TERZIU Cu bere şi mici cu muştar Vom mânca graţios micii şi pâinea Orice vine din mâna domnului e spirit şi taină Chiar şi plictiseala, chiar şi sexul neprotejat Pe câmpul timpanului catedrala râde subţire Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi.

Hei, tu, cel care nu ştii cu ce se mănâncă astea Fii fericit, gândul tău colorat A ajuns până la Domnul Şi încă mult mai departe...

LINIA IMAGINARĂ Când am tras acea linie imaginară Toţi câinii din oraş au început să latre Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână La birtul din colţ zeii au ieşit plictisiţi la o bere Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară Sau să-i fac să se iubească nebun Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă Aşa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă Banală, plictisită, nici măcar nu merge la şcoală E vacanţă şi totul e asemenea vacanţei Singura preocupare sunt fenomenele normale Cum ar fi privitul în ochii minţii Şi mersul pe catalige Pentru a analiza lumea de sus Când am tras acea linie imaginară nici nu am ştiut Că doamnele visează la iubirea veşnică, Când eşti copil te uiţi după fetiţe Când eşti bătrân te uiţi după doamne-doamne, Pentru o doamnă am oprit odată apele şi munţii Am oprit poeţii şi criticii literari Am oprit câinii să latre Ea m-a lăsat să-i pup mâna Care brusc s-a ofilit şi doamna a murit curând Toate femeile sărutate de mine se ofilesc Apoi se întristează şi mor devreme 73

Cornel CUBLEŞAN

poesis

Cornel CUBLEŞAN LA XEROX Din când în când răsfoiesc biblioteca cimitirului, maşina de prelucrare a viselor se opreşte deodată, aerul se prăbuşeşte ca un copac transparent, doar minionele furnici se înmulţesc în văzul tuturor, împodobind tăcerea de spini , în timp ce un xerox încearcă , năduşind, sa-mi mai tragă o dată viaţa de la începuturi, dar pe albul imens nu apare decât umbra nimicului.

ARTA Ne-nţeles rămâne gândul , Ne-nţeleasă aşteptarea, dinlăuntru, sufletul, plăpândul, nedormit, veghează zarea.

Eu aştept ce n-o să vină, şi gândesc fără să ştiu, cred, ştiu totul, şi nimic.

A cui vina, o, adâncu-i foarte viu.

Nu ştiu, Doamne, Ce-i adâncul, ce visează visul meu, dureros rămâne gândul cum se poate fără Tine. vine anul, pleacă iar, nedormit, visez adâncul, ne-nţeleasă este viaţa, ce să ştiu, fragedă-i aţa.

74

Ninge peste înţelesuri, ştiu că nu se poate şti, îmi doresc, de-atâtea ori, să-mi dea Domnul arta, sa-mi înviu, ce de-atâtea ori am omorât, şi am lăsat pustiu.

FERICIRILE 1. aud cum foşnesc spicele, cum respiră pământul din mine.

Aud cum creşte, somnul.

2. Visez in clarobscur, violoncelist al tăcerii.

3. Ploaia de mai îmi duce cu ea, în ţărână, singurătatea strânsă în iarna.

4. Simt cum Dumnezeu îşi plimba degetele lungi peste orga dezacordată a fiinţei.

Zvonuri despre mântuire.

5. Printre ramurile înflorite cântă trupul tău, îţi prind luna cercel la ureche, să nu te pierd.

6. Surâsul tău fraga ce sângerează, Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Cornel CUBLEŞAN atinsa de dorinţa mea.

7. Lucrurile vechi ale bunicii acoperite de roua.

8 . Ultimul drum însoţit de mireasma de brad.

9. Pe partea geroasa a lumii, în unele nopţi se vede lucind umbra luminoasa a fostei armonii .

SCRIU NUMERE Scriam numere şi mâinile îmi îngheţau pe cretă pe creion, mai ales când mă apropiam de sută...

Vedeam cruci înşirate pe margini de drumuri, vedeam ani şi lungi vise topite în mlaştini, mă cuprindea un frig polar. Îmi amintesc chipul învăţătorului meu cum mă privea ca dintr-un sicriu transparent, cu ochi dilataţi, ca unul din altă lume, înşirând numere. Şi numerele i-au îngheţat pe buze când s-a apropiat de şaptezeci.

Erau prea multe, nu mai încăpeau în fiinţa lui.

Noaptea aud cum cineva dictează numere în continuare, simt cum materia se prăbuşeşte de a lor mulţime.

Mărturisindu-mi iubirea iubita a albit, Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Cornel CUBLEŞAN deodată, cu capul pe umărul meu.

Scriu numere şi mâinile îmi tremură în timp ce cele mai strălucitoare adevăruri sunt eclipsate de alte adevăruri noi.

Un dor nebun mă cuprinde să adun cu mâinile, cu memoria, rămăşiţele copilăriei, cum aş aduna nişte moaşte.

Dar leagănul copilăriei nu se mai vede, acoperit de numere, nici casa bunicii, Nu se mai vede cimitirul, de sub ierburile numerelor mişcate de vânturi.

Să nu uităm de ce am trecut pe aici, de ce am venit şi unde plecăm, se vede cum cerul s-a subţiat, aproape ca Îl văd pe Dumnezeu printre cusăturile făcute pe cer, de tăieturile numerelor, pronunţând, cu greutate, ultimele numere.

FRATILOR, EDRISSA e student, a întrerupt o mică perioadă pentru că are grijă de fraţii lui mai mici şi de mama, ei nu au nici un venit.

Edrissa aduce hrană din pădure. marea lor grijă e să facă rost de un SAC DE OREZ. Ei cred în Dumnezeu.

Edrissa trăieste în Africa, nu îşi doreste momentan decat un sac de OREZ. Sa-l ajutam să-şi ia sacul de orez pentru fraţii lui.

ADRESA SA „BRIKANA N AUBAI WESTERN UNION BRIKAMA BRANCH WEST AFRICA THE GAMBIA.” Către EDRISSA NJIE. 75

societatea scriitorilor prahoveni

eikon

Încă o sărbătoare a cărţii la Câmpina

se, de cele mai multe ori, în răspunsuri la întrebări pe care tinerii prezenţi nu avuseseră ocazia să şi le pună. Cuvintele lui Mircea Vulcănescu (un nume necunoscut pentru elevii prezenţi!) - „fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al lui de a vedea lumea şi de a-l răsfrânge pentru alţii.

Fiecare îşi face o idee despre lume şi despre om, în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa. [...] Pe planul spiritual, tot ce există are un profil absolut: o efigie imperială; sau nu este. Altfel zis, dacă noi existăm într-adevăr nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca o fiinţă spirituală, nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de a răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei noastre deosebite pe lume, în marea cea mare a făpturilor lui Dumnezeu. ” pot oricând să dea seamă de istoria mentalităţilor şi mişcărilor de idei din cele două decenii interbelice ale secolului XX, de moştenirea de inteligenţă ce nu trebuie abandonată. Ionuţ Butoi a reuşit să convingă, fără vreo inflaţie de cuvinte, că saltul intelectual din acea perioadă nu a putut fi stins cu totul de cei 45 de ani sub totalitarismul comunist nivelator de conştiinţe, pe care Christian Crăciun l-a sintetizat excelent: „Comunismul a scos la suprafaţă tot răul din om.” Se pare că, în 25 de ani de post-comunism, încă nu ne-am curăţat cu totul de acest rău. „Ucronia

Prima lună culturală a anului la Câmpina s-a încheiat cu o pereche de întâlniri literare organizate vineri, 29 ianuarie, de Societatea Scriitorilor Prahoveni la Colegiul Tehnic „Constantin Istrati” şi la Casa de Municipală de Cultură „Geo Bogza”. Prilejul a fost oferit de apariţia, la Editura Eikon, a două cărţi semnate de autori din zona noastră: Serghie Bucur şi Christian Crăciun, cărora li s-a adăugat bucureşteanul Ionuţ Butoi.

Prezenţa la Colegiul „Istrati” se datorează solicitudinii doamnei prof. Corina Elena Cernica (autoarea unei cărţi-eseu despre Mircea Eliade), aflată deja în „recidivă”, pentru că, prin grija dumisale, amfiteatrul de aici a mai găzduit şi alte întâmplări literare. Întâlnirea de aproape o oră cu elevii şi cei câţiva profesori a fost deosebit de interesantă, majoritatea informaţiilor oferite de oaspeţi fiind noi pentru majoritatea publicului.

Valentin Ajder, reprezentantul Editurii Eikon, Seghie Bucur, autorul romanului „Neant. Colaj despre suferinţă”, Christian Crăciun, cu antologia critică „Lectio incerta”, dar mai ales cu „Ucronia eminesciană”, precum şi cercetătorul Ionuţ Butoi, cu „Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc” au avut discursuri accesibile, incitante, care au îmbogăţit, cu siguranţă, volumul şi calitatea informaţiei, constituindu-

76

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

eikon

eikon

eminesciană” a fost „regina balului”, viziunea proaspătă a eseistului asupra operei „poetului nepereche” plecând de la „Memento mori” fiind primită cu interes şi curiozitate, mai cu seamă că nu avea nimic de-a face cu schema scheletică şi falsă oferită de programa şcolară – curricula!!! – în predarea literaturii române. „Efectul de stranietate al operei eminesciene era foarte mare în momentul său istoric şi, surprinzător, undele sale seismice s-au propagat până în zilele noastre. Dacă forma operei este forma spiritului creator, ce haos, ce forţă creatoare fantastică arată Eminescu în Memento Mori? (Ca engramă a operei totale)... Eminescu este dintre acei autori cu o operă să-i spunem holografică, el nu scrie un poem anume, ci urmăreşte un gând până la ultimele lui consecinţe. Aproximându-l în diferite feluri. Corespondenţa dintre diferitele paliere ale scrisului său arată cui vrea să vadă că poetul trebuie citit dinspre tot spre parte, că lectura are nevoie de o întemeiere, o viziune globală, precum cea de la care pleacă poetul, mult mai bine articulată decât sunt unii dispuşi să admită. Eu am propus aici citirea dinspre imaginal și ucronie, mai sunt, desigur, o mulţime de astfel de puncte de situare holistice în care se poate situa interpretul.” Povestea lui Serghie Bucur despre agonia şi moartea unui copil îmbolnăvit de hiv-sida în urma unei injecţii cu o seringă nesterilizată a făcut ca unii ochi să lăcrimeze discret şi furia mocnindă împotriva sistemului minat de haos şi iresponsabilitate să crească.

Orei de cultură de la Colegiul „Istrati”, în timpul căreia tinerii au primit gratuit exemplare din „Revista Nouă” şi „Urmuz” - i-a urmat întâlnirea de la Casa de Cultură.

Câteva zeci de locuitori ai Câmpinei – dar şi prieteni ai lor din oraşele învecinate: Ploieşti, Floreşti, Breaza, Comarnic – au populat sala Constantin Radu şi s-au delectat cu bogata expoziţie de carte a Editurii Eikon, ba chiar au făcut achiziţii valoroase pentru biblioteca personală. Prelegerilor susţinute de Florin Dochia, Valentin Ajder, Serghie Bucur, Ionuţ Butoi şi irezistibilul Christian Crăciun, li sau adăugat intervenţii incitante, uneori interogative fie şi retoric, datorate hispanologului Andrei Ionescu, poetei Livia Dimulescu, cercetătoarei întru Hasdeu Jenica Tabacu, criticului Constantin Trandafir şi istoricului Alin Daniel Ciupală. Despre trauma memoriei, realitatea imaginală, misteriosul domeniu translogoreic şi încă multe alte teme sugerate de personalităţile în discuţie (Mircea Vulcănescu & alii, Mihai Eminescu) au făcut cvasi-dialogul cu publicul generos cu aplauzele un adevărat regal al deschiderii culturale, î-a permis să se poată ridica la niveluri spirituale înalte şi să poată coborî spre profunzimi uimitor de clare pentru minţile deschise.

Astfel, ziua de vineri, 29 ianuarie 2016, prin oferta Societăţii Scriitorilor Prahoveni şi a oaspeţilor de le Editura Eikon, s-a dovedit a fi o sărbătoare nu numai a cărţii, ci şi a neobositei interogări de sine, a îndemnului spre dezvoltare personală. (FF)

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

77

societatea scriitorilor prahoveni

centenar dada

Mişcarea DADA la centenar. Sărbătoare la Câmpina şi la Sinaia

poeţii Richard Huelsenbeck şi Tristan Tzara, Sophie Taeuber-Arp şi pictorul Jean Arp, au pus atunci la cale ieşirea din haosul cotidian printr-un haos propriu, absurd şi imposibil, nebun şi frumos. Elveţia era ţară neutră în timpul Primului Război Mondial, mulţi din refugiaţii din întreaga Europă care soseau la Zürich erau personalităţi artistice. Ideea de cabaret presupunea că în fiecare zi artiştii oaspeţi vor realiza prestaţii muzicale, literare sau artistice - în general -, şi vor propune, indiferent de orientarea lor politică, sugestii şi idei noi. Printre intelectuali, dezertori, refugiaţi politici, care se manifestau împotriva războiului la Cabaret Voltaire, şi încearcă să răspundă absurdului prin absurd, printr-un spirit de revoltă îndreptat nu numai împotriva unor principii literare sau a unui mod de viaţă conformist, ci împotriva unui anumit tip de societate, în general era şi un tinerel, care le prezenta privitorilor cum arată dansurile populare… româneşti. Era Tristan Tzara, născut în România, ajuns la studii aici, dar mai mereu înconjurat de un grup de prieteni, poeţi, cântăreţi, dansatori, la noul său cartier general de la Cabaret Voltaire. El, alături de prietenii săi, lansează mişcarea Dada, o formă de artă ce însemna hazard şi scufundare în inconştient şi miza pe improvizaţie. Dada era, dacă vreţi, arta de a şoca spiritele cuminţi. Măştile lui Marcel

Este foarte probabil ca puţină lume să mai ştie cine a fost Voltaire şi şi mai puţină să priceapă ce e cu Cabaretul Voltaire din Zürich şi Mişcarea DADA. Optimiştii incurabili, cei de la Societatea Scriitorilor Prahoveni au purces să amintească vineri, 5 februarie, la Câmpina, şi sâmbătă, 6 februarie, la Sinaia, că se împlinea un secol de la unul dintre momentele faste ale Avangardei europene. S-au adunat vreo 30 de câmpineni curioşi în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi vreo 40 de prahoveni (Ploieşti, Câmpina, Breaza, Comarnic, Sinaia, Buşteni) & bucureşteni la Muzeul Oraşului Sinaia, în cea mai veche clădire a oraşului, Palatul Florescu-Ştirbei, construit în anul 1875 şi prezentată, ad-hoc, chiar de domnia sa primarul oraşului, Vlad Oprea. S-au adunat ca să rememoreze întâmplările de duminică, 6 februarie 1916, din clubul de noapte deschis la Zürich, Elveţia, cu o zi înainte, de către scriitorul german Hugo Ball şi poeta germană Emmy Hennings (viitoarea-i soţie), care, împreună cu Marcel Iancu (ulterior alături de el au venit fraţii săi Iuliu şi George),

78

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

centenar dada

centenar dada

Iancu însoţeau seratele Dada, la fel ca şi costumele stranii ce trezeau nostalgia ţinuturilor îndepărtate. Mişcarea nu a fost o şcoală, o ideologie sau vreo religie, nu avea reguli stricte şi nici principii dureroase. A fost, poate, un început de filozofie, nutrit din Nietzsche şi existenţialism. Dadaismul însemna respingerea sensului limbajului văzut ca artificial, incapabil să arate sensul real al vieţii şi avea să fie punctul de pornire al unui capitol extrem de important din arta secolului XX. Despre aceste întâmplări şi altele, ulterioare, de până azi, din România şi din lume, în literatură, arte plastice, muzică, s-a vorbit pe larg la Câmpina (Florin Dochia, Maria Dobrescu, Alin Daniel Ciupală, Codruţ Radi, Christian Crăciun, Andrei Ionescu, Constantin Trandafir) şi la Sinaia (Codruţ Radi, Florin Dochia, Dinu Grigorescu, Ion

Floricică, Sanda-Valeria Ioniţă, Felicia Mârza, Horia Barna, Constantin Spurcaciu, Florin Frăţilă). A fost prezentată (şi lansată), inclusiv ca expoziţie, Ediţia anastatică a revistei de avangardă «Urmuz», editată de poetul Geo Bogza, la Câmpina, în 1928. Au fost recitate poeme dadaiste şi s-a trecut chiar la un exerciţiu de scriere colectivă, reconstituinduse, astfel, ceva din atmosfera acelor ani, minus Războiul şi Elveţia… Au fost două întâmplări aflate cam împotriva curentului oficial de surdinizare a culturii, de simplificare a vieţii spirituale, de gregarizare a tinerilor, în primul rând, spre a se răspunde cu un mare „da-da” globalizării şi sfârşitului istoriei, curent atât de drag, în aceste zile, locatarilor vremelnici de la Palatul Victoriei.

Noroc cu implicarea admirabilă a administraţiilor locale din cele două oraşe în treburile culturale şi artistice. (FF)

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

79

centenar dada

centenar dada

PINOT GRI ŞI UN PUNCT PE I

Lui Katorz Le Roa solei Picturi cu roz Pe jos polei Un Richelieu În banlieu Trei muschetari Şi doi tătari Puhoi de japonezi Englezi Pe asfalt E Mc Donalt La Seine Lili Marlene La Panteon Un acordeon Alain Delon Un fonf Sub Arcul de Triomphe Un vip din Huşi În bato muş Şi la „Balzac” E interzis tabac Adidaşi, un rucsac Ducesa de Beaque ...Ole, ole! Katorz julie! Frumos mai e Prefectul de la Fez Louis Funez La Comedie Française Eroii, ciuruiţi De doi tampiţ iSmintiţi Acum ce trist mai e... Pe Elizeeeee Ole! Bebe! Alt punct pe i Nous sommes ici În Sinaia Tristan Tzara Un Pinot Viv, lntempestiv Gri Roumanie! Francofonii!

Mon pere Je suis fiere Lângă Molière La cabaretul lui Voltaire Ideea luiTzara Aniversat Ia Sinaia Iniţiativa Câmpina Palatul lui Ştirbei Sanctuar de zei Şi din oraşul lui Cebei Poeţi şi prozatori Şi profesori Şi jurnalişti Toţi dadaiştii Urmaşii lui Andre Breton Şi Aragon Nepoţii lui Urmuz În omnibuz M-aşez în word. În place Concorde La Obelisc E faraonul de la fisc E ora ics fix.

La Ritz Hotel E madmoazel De la bordel La Moulin Rouge Cumpăr un ruj Şi la Tati Iau un taxi Economii.

Către Malraux Cu un metro la Notre Dame perdu la femme Hoinari La anticari Tombo de Napoleon / Danton

80

6 febr. 2016 Text: Dinu Grigorescu

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

centenar dada

centenar dada

Poem colectiv [Baba Oarba!]

De la şcoală aştept speranţe (Mihaela) Qui etait ni gai ni triste (C. Trandafir) Da da cu gât subţire, Nu cu viaţă scurtă! (????)

Cum strigă sughiţând o floare la ureche (Beatrice) Ah! Ah! Vai! Vai! Sufletul s eplictiseşte ermetic (Diana Trandafir) Da, doctorul Imnului Câmpinei a plecat într-o zi dada (Mircea Teculescu) Suntem aşa de mari!

Ne dorm iar creierii-n şalvari!

(S. Bucur) La Deal la Curte, e Hanul Ancuţei, după 6,5 km (????)

Danaidele îneacă tăcerea în peşti (Christi) qwert yuiopĂÎĂasdfghjklzcvbnm mnbvcxzlkjhgfdsÂÎĂapoiuy trewq

În oglindă se zgribuleşte primăvara (Maria Nicolai) Şi mierea să curgă pe buzele tale (Liliana) Mă plimbam într-o caleaşcă, mititică, fix o ceaşcă! (I. M.) Iar pământul năştea halouri de mâzgă (Ştefan Al.-Saşa) Pe drum ce duce nicăieri (C. Radi) Bitfusizarea organoleptă abugavă (A. Ionescu) Ca să-nţelegi că eşti prost, trebuie totuşi să-ţi meargă mintea (Fl. Frăţilă) Şi sap fântâni în deşert (Maria Dobrescu) Da! Da! Ala, bala, portocala! (????) Şi atunci se vor deschide ferestrele spre abis (Fl. Dochia) Iar poezia e un simplu joc, da!

(Andreea)

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Câmpina 05 februarie 2016

81

centenar dada

centenar dada

Diana TRANDAFIR Urmuz şi calamburul lingvistic CRONICARI Fabulă Cică nişte cronicari Duceau lipsă de şalvari. Şi-au rugat pe Rapaport Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş Juca un carambolaj, Neştiind că-Aristotel Nu văzuse ostropel. „Galileu, o, Galileu! Strigă el atunci mereu Nu mai trage de urechi Ale tale ghete vechi”.

Galileu scoate-o sinteză Din redingota franceză Şi exclamă: „Sarafoff, Serveşte-te de cartof!”, MORALĂ Pelicanul sau babiţa.

Singura scriere în versuri a lui Urmuz este, după cum se ştie, o fabulă.

Personajele urmuziene din această parodie fabulistică dobândesc o identitate aparte, subsumate fiind acelei estetici originale, care i-au adus scriitorului faima europeană. Pionier al avangardismului, Urmuz (pseudonim al lui Dumitru Demetrescu-Buzău) 82

parodiază viziunea, instrumentele şi stilul literar al vremii sale, mizând pe ironie, cinism, confuzie şi absurd. Fabula a fost notată de Saşa Pană după comunicarea orală a actorului Grigore Mărculescu, prieten cu autorul, fiind publicată în revista „Unu”, la 7 ani după moartea lui Urmuz. Saşa Pană a publicat-o apoi în „Pagini bizare” (ediţia princeps 1930). „Simplă bufonerie, dar cu cu spirit” a spus „divinul critic” G. Călinescu. În alt context, I. Biberi l-a apropiat pe Urmuz de Kafka, numindu-l „scriitor al absurdului, al ilogicului, al visului, al delirului”. În al său studiu introductiv „Avangarda literară românească” (1983), Marin Mincu aduce alte precizări şi mărturii pertinente legate de personalitatea singulară a lui Urmuz şi de mijloacele de care uzează spre a ieşi din regimentare.

Dar să ne întoarcem la text. E de sesizat aici, ca şi în celelalte scrieri urmuziene, un filon decadent şi futurist al modernismului. Jocul lingvistic, susţinut de stratificarea aluziilor literare şi culturale alimentează substanţa textului. Versificaţia intitulată „Cronicari”, cu subtitlul „Fabulă” este, de fapt, o falsă fabulă ce conduce spre o falsă morală.

Urmuz nu urmăreşte altceva decât Revista Nouă nr.1 (92) /2016

centenar dada

centenar dada

compromiterea speciei „clasice” a fabulei, pentru că aceasta este scrierea cel mai evident legată de un „mesaj” (direcţionat etic) din întreaga literatură.

De la început trebuie subliniat caracterul experimental al textului. O literatură ce cade sub tăişul ironico- parodic nu poate fi decât o literatură intrată în criză, gândea creatorul acestei aşa-zise fabule.

Cu siguranţă, Urmuz era convins că tot ceea ce s-a scris până la el e „prea puţin şi învechit” (cu spusa celebrului său personaj, Grummer).

Aşadar, textul este compus din 16 versuri, urmate de o morală. Partea narativă are un caracter insolit, alegoria fuzionând cu elemente livreşti şi intertextualiste. Metrica populară poate deruta şi constituie, fără doar şi poate, o capcană. Elementul livresc mai sus pomenit constă în evocarea unor nume celebre din arealul istoriei şi culturii, Aristotel (clasic al filozofiei universale, fondator al şcolii peripatetice) şi Galileu (fizician, matematician, filozof etc), plasate alături de Boris Saraforff (substantiv propriu ce denumeşte un personaj caragialian, Urmuz fiind un mare admirator al autorului „Srisorii pierdute”). Personajul Rappaport vine să completeze galeria de pe poziţia mimării realităţii ( ca un veritabil citadin, el juca un carambolaş şi i se solicită un... paşaport). Destul de plauzibilă pare a fi opinia celor care au găsit corespondenţe între personajele fictive mai sus amintite şi personaje literare celebre. Sunt puşi alături, în context, poetul, prozatorul şi dramaturgul ( Arghezi, Urmuz, Caragiale). „Nişte cronicari”, adică nişte

ziarişti, duceau lipsă de... subiecte literare („şalvari”). Aceeaşi conotaţie livrescă poate avea şi termenul „ostropel”, ca şi „ghete” sau „cartof”.

Sunt transfigurări alegorice, metaforice (în spiritul unei specii bine înţelenite).

Dar să urmărim firul narativ: cronicarii vor un paşaport de la Rapaport, iar acesta îl roagă pe Galilei să nu mai tragă ghetele sale vechi de urechi. Rapaport cel „drăgălaş”, un posibil funcţionar public la un Minister, ce joacă jocuri de noroc, este, aşadar, un intermediar. În final, Galileu scoate o „sinteză” din redingotă şi îl roagă pe Sarafoff să se servească de cartof... Calambur ludic şi parodie bufă!

Deşi acest text se foloseşte de mijloace auctoriale obiective ( directe şi indirecte), nu este altceva decât o parodie, creată în mod subiectiv, după bunul plac al autorului. Morala vine să completeze jocul lingvistic prin anularea oricărei „învăţături”. A alege dintre două sinonime, „pelicanul sau babiţa”, duce cu gândul la indiferenţă sau la acel fond de obscuritate întreţinut până aici de naraţiunea propriu-zisă. Manevra parodică este condusă de Urmuz cu bună ştiinţă. Sensurile unei virtuale arte poetice sunt mai mult sau mai puţin deghizate, însă la o mai atentă privire, se pot decripta uşor. În bizara fabulă urmuziană, I. Pop (avangardolog, poet şi critic literar veritabil) are revelaţia incontestabilă a unei „ars combinatoria”. Cu siguranţă, autorul „Fuchsiadei”, Urmuz, a vrut prin acest text compromiterea speciei clasice a fabulei. Ceea ce a şi reuşit...

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

83

câmpineni şi rudele lor ilustre

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ Familia medicilor Mircea, doctori pentru trup şi suflet Ajuns în casa familiei Mircea nu ştii ce să admiri mai întâi, eleganţa rafinată a interiorului, mobila în stilul somptuosului baroc transilvan, tablourile, statuetele din bronz, covoarele veritabile persane sau distincţia, manierele, amabilitatea şi frumuseţea trăsăturilor celor doi nonagenari, excelenţi amfitrioni.

Doamna Ana Ileana s-a născut pe 7 martie 1924 în Banatul Sârbesc, în comuna Grebenaţ, de lângă Vârşeţ, locuită în majoritate de români. Tatăl d-sale, Vasile Dărăbanţiu, a urmat Facultatea de Drept în Cluj, fiind ulterior avocat la Timişoara şi din 1939 magistrat la Alba Iulia. Mama, Ana, a venit de mică la Timişoara din Banatul Sârbesc şi a urmat cursurile Şcolii Normale din Sfântu Gheorghe, devenind o bună învăţătoare. La această şcoală a fost colegă cu soţia chestorului Pulca (şeful Poliţiei) din Cluj, unchiul celebrului Ion Dacian (al cărui nume real era Pulca), directorul Teatrului de Operetă din Bucureşti, cu care soţii Mircea au avut legături de prietenie.

Fiica soţilor Vasile şi Ana Dărăbanţiu, Ana Ileana, a urmat şcoala primară la Timişoara şi Liceul Carmen Sylva, rămânând prietenă pe viaţă cu unele dintre colegele sale: Simona Naghel Ottescu, soţia compozitorului Nona Ottescu, scrimera campioană Ioana Dobrin, Sanda Petrescu, soţia marelui chirurg prof.

Mandache. Ultimele clase de liceu le-a făcut la Alba Iulia, unde s-a împrietenit cu Lucia Maior Negruţiu, soţia rectorului Institutului Agronomic din Cluj. În 1943, devine studentă la Facultatea de Medicină din Cluj. În cursul 84

studenţiei a participat la un eveniment care i-a marcat viaţa. De ziua Regelui Mihai, pe 25 octombrie, studenţii din Cluj au organizat o defilare pe străzile oraşului. Extremiştii maghiari din Cluj au atacat atunci, într-o contramanifestaţie, căminul studenţesc „Avram Iancu”, strigând „Vrem sânge de valah!”, producând astfel o ciocnire în faţa fabricii de încălţăminte „Dermata”, soldată cu lupte de stradă. Clujul se afla atunci, ca şi nordul Ardealului, sub ocupaţie rusească. O patrulă de militari ruşi a început să tragă focuri de avertisment, reuşind să restabilească ordinea. Studenţii clujeni au decis să declare o grevă care a paralizat viaţa universitară timp de cinci luni.

Alarmat de proporţiile protestului, liderul comunist Gheorghiu Dej l-a trimis la Cluj pe ministrul de interne Teoharie Georgescu, care într-un discurs vehement a recurs la ameninţări. Huiduit însă de studenţi, s-a retras speriat. A fost trimis ulterior ministrul de justiţie Lucreţiu Pătrăşcanu, diplomat, scriitor, care provenea dintr-o familie de intelectuali ieşeni (era fiul scriitorului D. Pătrăşcanu).

Acesta le-a explicat studenţilor că la Conferinţa de Pace de la Paris, care se desfăşura atunci, se discutau graniţele României şi le-a atras atenţia că orice incident cu maghiarii punea în pericol viitoarele frontiere. Acesta a ţinut atunci un discurs vibrant, din care studentul la medicină pe atunci Virgil Mircea a reţinut următoarele cuvinte: „Înainte de a fi comunist, sunt român!”, vorbe care l-au costat scump mai târziu, când după un proces sumar, Lucreţiu Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ

Pătrăşcanu a fost executat.

Liderii grevei studenţeşti, despre care istoria noastră contemporană nu prea vorbeşte, au fost Bartolomeu Anania şi George Rednic. Anania s-a ascuns în cartierul românesc Mânăştur. Pe George Rednic şi pe colegul său, Scrob, băiat de preot din satul Vadul Moţilor de pe Valea Arieşului, colegii (între care şi Ana Ileana) i-au dus la Cabana Vedeana, unde veneau şi partizanii din munţii Apuseni. Acolo au fost arestaţi.

Ana Ileana a fost confruntată cu ei în timpul anchetei de la securitate. Rednic a murit în închisoare după doi ani de detenţie, iar Scrob a fost eliberat în 1964, când deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Datorită grevei de cinci luni, d-na Ana Ileana a pierdut un an, ajungând în acest fel colegă de an cu viitorul ei soţ, Virgil Mircea, pe care l-a cunoscut în 1948, la examenul de chirurgie din sesiunea de toamnă. A fost o dragoste la prima vedere care a rămas înscrisă în filele timpului cu data de 29 septembrie 1948.

Cei doi tineri s-au căsătorit la 1 aprilie 1950 (bună glumă de ziua păcălelilor), pentru a fi repartizaţi împreună. Buna glumă a durat 65 de ani, o căsnicie fericită şi armonioasă cum rar se mai întâlneşte.

Studenţi fiind, au locuit într-un subsol oferit de un croitor ungur, Komradi, om de omenie, care le-a organizat după cununia civilă o petrecere cu tortul miresei. Cununia religioasă s-a petrecut la Timişoara, în casa părinţilor miresei. Tatăl, epitrop la Catedrala din Timişoara, a adus preotul acasă pentru a oficia slujba, lucru prohibit în acele vremuri.

Virgil Mircea s-a născut la 1 septembrie 1925 la Braşov. Tatăl său, Virgil Mircea, doctor în drept la Budapesta, a fost mai întâi avocatul Băncii Albina, bancă românească puternică.

Trimis la Brăila pentru a rezolva un litigiu cu fabrica de piatră cubică din Măcin, care furniza materiale pentru pavarea Braşovului, s-a oprit la un vechi prieten din Săcele, Nae Dima, ajuns negustor cu un mare magazin de stofe în Brăila. Au mers împreună în vizită la Nistor

Constantinescu, starostele breslei negustorilor brăileni, care avea o familie numeroasă: trei fete şi trei băieţi. Primele două fete erau văduve de război. Marioara Constantinescu fusese căsătorită cu locotenentul erou Toma Constantinescu, fiul generalului cu acelaşi nume. (În monumentala „Istorie a Primului Război Mondial”, C. Kiriţescu i-a închinat acestuia o pagină întreagă). Toma a plecat pe front împreună cu camarazii săi, Alexandru Ioaniţiu şi D. Avramescu. În bătălia de la Turtucaia, aceştia doi s-au predat (armata română fusese zdrobită de armatele germană, bulgară şi turcească). Toma, fiu de general, ca să apere onoarea familiei sale de vechi militari, n-a acceptat să se predea, preferând să lupte într-un atac disperat la baionetă, în urma căruia a murit, fără să ştie că soţia sa aştepta un copil. Marioara, fată de familie bogată, crescută la pension, franţuzită, elegantă, văduvă de 7 ani, l-a fermecat pe sobrul avocat ardelean Virgil Mircea şi a acceptat să îl ia în căsătorie. Avocatul l-a crescut pe Tomiţă, fiul eroului de la Turtucaia,

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

85

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ

cu multă dragoste, ca pe propriul său fiu. În 1925 vine pe lume şi cel care avea să devină doctorul Virgil Mircea. Familia se mută la Rupea, unde tatăl devine notar. Aici a lăsat localnicilor frumoase amintiri, ajutând mulţi oameni nevoiaşi. Seniorul Virgil Mircea nu a urmărit să facă avere; nu avea nici măcar casă şi locuia cu chirie. Fiul cel mare, Tomiţă, elev strălucit, a terminat şcoala militară ca şef de promoţie, ţinând cu tărie să urmeze cariera militară a tatălui şi bunicului său, pe care îi cunoştea din povestirile părintelui adoptiv. În marele război, pe frontul din Caucaz, unde armata română a obţinut strălucite victorii (sau remarcat în special vânătorii de munte), Tomiţă a fost rănit foarte grav la picior. Adus cu avionul la spital în ţară, a fost operat de marele chirug Toma Ionescu (fratele politicianului Tache Ionescu), care i-a salvat piciorul de la amputare. După război, a devenit ca şi alţi ofiţeri din armata regală, inginer topometru şi ani de zile şi-a petrecut vacanţa cu familia în casa fratelui său, Virgil Mircea, devenit medic al spitalului din Câmpina.

Virgil Mircea a făcut şcoala primară la Rupea între 1932 – 1936, apoi a fost înscris la liceul românesc cu tradiţie mare din Braşov „Andrei Şaguna”. Devine student la medicină şi participă la protestele studenţeşti de la Cluj. În anul VI, după o lungă logodnă, s-a căsătorit cu Ana Ileana. Au fost repartizaţi la Moineşti.

Ileana la dispensarul Sovrompetrol din oraş, iar Virgil medic la schela Zemeş. După doi ani de practică, a profitat că în oraş se înfiinţase Centrul Sanitar Antiepidemic, care avea şi un spital de boli infecţioase, a făcut un curs de specializare la Bucureşti şi a devenit şeful unui spital cu 50 de paturi din Moineşti. În 1958 a fost organizat primul concurs naţional pentru locuri vacante în ţară. Virgil s-a calificat printre primii şi a ales oraşul Câmpina, pe care l-a preferat deoarece era mai aproape de capitală. În anii petrecuţi la Moineşti, familia sa mărit cu doi băieţi: Şerban (născut în 1951, devenit mai târziu medic stomatolog în Câmpina) şi Sorin (născut în 1953, şef de

secţie la spitalul Oberhausen din Germania).

Veniţi la Câmpina, cei din familia Mircea au prins puternice rădăcini în oraşul nostru, unde locuiesc de mai bine de jumătate de veac.

Doctorul Virgil Mircea a fost încadrat la spitalul de boli infecţioase de pe bulevard, condus atunci de un doctor înzestrat cu multă bunătate sufletească, Dumitru Ionescu. Familia locuia într-o casă veche de pe strada principală, formată din două camere cu baie şi bucătărie comună. Primul secretar al raionului Câmpina, un ardelean omenos, Rusan, l-a căutat într-o zi acasă pe doctorul Mircea, pentru a-l duce la un activist bolnav. În urma vizitei, a făcut o remarcă: „Doctore, stai foarte rău”. În perioada aceea, biblioteca orăşenească din casa Honet, de pe strada Griviţei, fusese evacuată, iar clădirea renovată era pregătită pentru un activist de partid, care fiind reclamat pentru abuz la Colegiul Central de partid, a fost sancţionat şi mutat disciplinar în altă localitate.

Rusan şi-a adus aminte de condiţiile grele în care locuiau soţii Mircea şi le-a repartizat în casa aceasta un mic apartament cu două camere şi anexe. După unele informaţii, dentistul Honet cumpărase casa de la Pache Protopopescu, unul din cei mai eficienţi primari pe care i-a avut capitala (mai are în Câmpina o descendentă, pe d-na profesoară Delia Brătianu), care îşi amenajase în beci o mare cramă. Fiica dentistului, Adriana Honet, mare voleibalistă, a rămas în Franţa după un campionat. S-a căsătorit la Paris şi este mama celebrului tenisment Cedric Pioline. Fiind fugită din ţară, ea a pierdut drepturile de moştenire asupra casei. Fratele acesteia, rămas în România, n-a plătit ani de zile impozitele şi prin penalizări şi dobânzi s-a acumulat o mare datorie la Fisc, astfel că pentru a scăpa de povară a donat-o statului.

Ulterior, casa a fost vândută chiriaşilor, Dorel Gheorghiu şi familia Mircea. Restaurată de noii proprietari, este acum cea mai frumoasă casă de pe strada Griviţei, o vilă în stil neoromânesc.

86

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ

D-na doctor Ana Ileana Mircea şi-a urmat soţul la Câmpina şi a lucrat la Dispensarul Shelei de petrol şi la Policlinica oraşului. A ieşit la pensie mai devreme pentru a-şi creşte nepoatele: pe Alexandra, care a ales profesia tatălui său Şerban, aceea de medic stomatolog şi lucrează în Bucureşti şi pe Adina, care a terminat dreptul şi este căsătorită cu Ionuţ Popa, notar la Cluj, fiul inginerului Augustin Popa, directorul ICPT Câmpina şi al distinsei Doina Popa, profesoară la Liceul Energetic. În vizită la familia Mircea, poveştile curg şuvoi, ca apele unui râu de munte; se răsfiră în şuviţe, apoi se reîmpletesc formând o adevărată Sagă a familiei. Aşa am aflat de înrudirile lor ilustre. Bunica d-nei Ana Ileana, Ana Buga, a avut o soră, Paraschiva, care a fost bunica marelui poet român din Serbia, Vascko (Vasile) Popa (1922 – 1991), născut la Grebenaţ (Serbia), fiul Emiliei şi al lui Vasile Popa. Acesta urmează cursuri de filozofie la Belgrad şi de medicină la Bucureşti. La Bucureşti s-a apropiat de poeţii avangardei: Ilarie Voronca, Barbu Fundoianu, George Roll, Saşa Pană, Tristan Tzara şi a rămas pe viaţă prieten cu l Naum, unul dintre marii poeţi ai suprarealismului românesc. A fost tradus în mai multe limbi europene. Prieten cu Nichita Stănescu şi cu poetul sârb Adam Puslovici, care avea o mamă româncă, a tradus mult din autorii români în sârbă. Venea în vizită la verii săi, Ileana şi Virgil Mircea şi cu harul său poetic evoca amintiri din copilărie: „Dunărea îngheţată acoperită de neguri şi traversată de care încărcate cu sare ce veneau din România”. Sora lui Vascko, împreună cu soţul ei, Cudomir Starsici, au fost partizani în trupele lui Tito, luptând pentru eliberarea Iugoslaviei de Germania. După război, Tito şi-a numit tovarăşii de arme în diplomaţie, Cudomir fiind şeful Agenţiei Economice din Cairo şi apoi din Bucureşti. Veneau şi îşi petreceau vacanţele în casa verilor lor din Câmpina, pe care i-au recompensat pentru ospitalitatea lor luându-i, în 1968, într-o lungă

excursie pe Coasta Dalmată.

Tatăl Anei Ileana, Vasile Dorobanţiu, a participat, ca delegat al comunei Seciaşu, la marea adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Era atunci un tânăr soldat din fosta armată austro-ungară când la 19 ani, îndrumat de Vasile Goldiş, şi-a condus sătenii, care purtau toţi pe braţ brasarda tricoloră. Din Banatul Sârbesc au mai avut o rudă, director la liceul din Făget, Păuncu, profesor de limbă română şi scriitor, animator important al culturii ardelene.

Neamul Mirceştilor era un neam de preoţi din comuna Caţa de lângă Rupea. Tatăl, Virgil, era fiul cel mic al protopopului Nicolae Mircea şi prin mamă era stră-strănepotul episcopului Vasile Moga (1774 – 1845).

Vasile Moga, preot la Sebeş şi ulterior episcop ortodox, a fost un mare luptător pentru drepturile românilor. Era prieten apropiat al lui Petru Maior, fruntaşul Şcolii Ardelene, căruia i-a tipărit şi răspândit predicile. A organizat un seminar ortodox angajându-l profesor pe Gheorghe Lazăr. A trimis la Viena Memorii între 1834 – 1842, cerând pentru români mai multe libertăţi. A

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

87

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ

întreţinut pe cheltuiala sa patru studenţi care studiau teologia la Viena. A lăsat Mitropoliei din Sibiu fonduri pentru înfiinţarea unei burse destinate celor mai silitori urmaşi ai săi. Tatăl doctorului Virgil Mircea a fost ultimul bursier Moga. Fratele acestuia, student şi el în drept la Budapesta, a fost unul din semnatarii Memorandumului, marea acţiune revendicativă a românilor ardeleni. Pentru aceasta a fost exmatriculat şi mai târziu a terminat facultatea de teologie din Sibiu. Popa Miţă, cum a rămas cunoscut în familie, avea o mare pasiune pentru descoperirile ştiinţifice ale epocii. Bunica maternă era soră cu bunica poetului Şt. O. Iosif. A rămas în casa familiei Mircea un frumos portret al acesteia, sfâşiat de o lovitură de sabie dată în timpul revoluţiei din 1848 de către un honovez maghiar, iritat de costumul naţional pe care îl purta tânăra fată. În casa doctorului Mircea există şi o fotografie a nefericitului poet care a fost Ştefan Octavian Iosif (1875 – 1913). Tatăl poetului fusese directorul gimnaziului ortodox din Braşov. Familia s-a mutat în România, iar tânărul Iosif s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Nu a terminat însă studiile universitare şi s-a căsătorit cu o colegă, frumoasa poetă Natalia Negru.

Prietenul şi colaboratorul său, Dimitrie Anghel, cu care a scris împreună „Satirile din Caleidoscopul lui A. Mirea” (A. Mirea era pseudonimul lor) şi piesa de teatru „Legenda funigeilor”, i-a sedus soţia. Nici Anghel, poetul florilor (avea pseudonimul Mitif) nu a fost fericit în căsnicia care urmat cu Natalia. Împins de o gelozie nebunească, s-a sinucis. Natalia a trăit în timpul războiului drama de a-şi pierde fiica pe care a avut-o cu Iosif, Cornelia, ucisă în braţele sale atunci când o schijă a intrat pe fereastra adăpostului şi i-a curmat viaţa la numai 13 ani. În familia doctorului Mircea s-au păstrat şi scrisori ale lui Şt. O. Iosif în care acesta se plângea de lipsa banilor cuveniţi pentru plata traducerilor sale. De la el a rămas de asemenea o operă destul de întinsă. În 1901

şi-a strâns poeziile în volumul „Patriarhale”.

Iosif a fost cântăreţul trecutului nostru. Poezia sa nu atinge adâncimi filozofice ca la Eminescu, dar se impune prin armonia, frumuseţea, subtilitatea versurilor sale. El ne-a lăsat şi cel mai frumos marş scris pentru armata română: „La arme”, a cărui muzică a fost compusă de Alfonse Castaldi, italian, şeful muzicii militare din Bucureşti şi al cărui refren era: „La arme pentru neam şi pentru lege/ La arme pentru ţară, pentru rege”. Destinul i-a adus un ultim omagiu nefericitului poet. S-a stins după o lungă suferinţă în spitalul Colţea. Cortegiul mortuar a fost acompaniat de armata română, care pleca din Bucureşti să intervină în Bulgaria în cel de-al doilea război balcanic. Şeful fanfarei, recunoscându-l pe Iosif, a oprit coloana militară, trupa a dat onorul şi fanfara i-a cântat pentru ultima dată marşul.

Mirceştii au intrat şi în comerţ. Doi dintre ei au fost în Germania şi au lucrat ca băieţi de prăvălie la mai multe berării. Au venit cu bani în ţară şi au deschis două localuri care au devenit celebre în Bucureştiul interbelic.

Nicolae Mircea este cel care a întemeiat pitorescul local în stil german „Carul cu Bere”, iar Ignat, fratele său, a deschis „Bodega Mircea”, celebră pentru grătarul şi preparetele ei culinare.

Tatăl lui Virgil Mircea, notarul de la Rupea, era văr primar cu d-na Ciortea. Ciorteştii clujeni au fost Tudor Ciortea, compozitor şi Marin, inginer chimist la ICPT, un intelectual cu o cultură vastă, care era bun prieten cu Lucian Blaga şi cu pictorul Dimitrie Ghiaţă.

Bunica doctorului Mircea, care va deveni soţia marelui negustor brăilean Nistor Constantinescu, a fost crescută în casa primarului ploieştean Stamatian, care are un bust pe bulevardul din Ploieşti. În casa primarului Stamatian s-a căsătorit marele negustor cu bunica d-lui doctor Mircea.

Poveştile acestui neam al Mirceştilor, care are rădăcini puternice şi în Câmpina, curg una după alta evocând o lume dispărută, dar care nu trebuie uitată!

88

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

poesis

Gheorghe Marian NEGUŢU fără rost nu puteam decât să ne scufundăm sau să plutim în continuare ne-am lăsat duşi de valuri ceasul ne-a fost singurul far am crezut că fiecare oră va fi ultima că fiecare ciocănit în uşă va fi cel din urmă am alunecat peste zile luni marţi duminică tot înainte aceleaşi mişcări eu = tu = eu = tu două case care şi-au scuturat streşinile de păsări două bucăţi de carne înfipte în cârligele tăcerii aşteptând venirea monştrilor nevăzuţi două învelişuri în care toamnele se adună fără rost fără rostire liftul cu fecioare în lift toate femeile sunt fecioare toate îşi ţin privirile plecate şi buzele strânse chiar dacă tinereţea unora s-a pierdut între etaje când sunt mai multe îndrăzneala femeilor e tot feciorelnică în liftul mirosind a urină parfumul lor te duce direct la etajul cu flori necălcate de om când degetele mele se rătăcesc şi le ating (din greşeală) picioarele prin corpul lor nu trece decât o adiere de seară unele se îndreaptă uşor spre cuibul palmei şi-mi vine să le lipesc de peretele liftului să le sufoc cu răsuflarea mea dar mereu mi se deschide în faţă Codul Penal (deşi nu l-am citit niciodată) la pagina dedicată violului

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Gheorghe Marian NEGUŢU când merg pe scări mă gândesc oare când nu sunt eu lângă ele mai sunt fecioare sau doar privirea mea e de vină pentru gesturile cuminţi de când mă ştiu mi se spune că am o uitătură bolnavă prietenii spun că şi pe copaci îi dezbrac de scoarţă odată în gimnaziu după ora de fizică dedicată gravitaţiei profesoara m-a chemat afară şi m-a întrebat ce te uitai mă aşa la mine mă obsedatule ştiţi mă gândeam Newton ştiţi mărul la ce te gândeai obsedatule mă gândeam ar fi supravieţuit Newton dacă pe vremea aia s-ar fi folosit îngrăşăminte chimice pentru creşterea merelor sau poate de vină e doar liftul prea mic ca să îţi mai încapă şi trecutul în el Pacman nu face indigestie Pacman ştie toate străzile oraşului dar nu mai ştie ce a mâncat ieri el bea vin după bere, cola după cafea şi apă după friptură (dacă nu ţine post) bagă în el chipsuri, burgeri şi ce se dă la televizor dar nu i se taie pofta niciodată chiar plin poate să te înghită cu fulgi cu tot dacă nu votezi ca el ai crede că are icter dar este perfect sănătos Pacman este mereu tânăr şi la modă deşi aleargă toată ziua ca să nu fie mâncat de ceilalţi te mănâncă el mai întâi de obicei de la spate şi pentru că o face bine şi fără regrete se spune despre el că este competitiv dă întruna din gură nu ştii dacă mestecă sau vorbeşte el nu oboseşte niciodată Pacman trăieşte viaţa la maxim: 0101010110 toată lumea îl iubeşte şi vrea să fie ca el 89

poesis

Andreea VOICU gol nimeni nu ştie că uneori plâng mi-e dor de cămilele care fluierau pe malul mării când se întuneca se întorceau în mare George n-a mai ajuns niciodată la capătul lumii tot din cauza lor parada doamnelor şchioape pe tocuri a rămas şi ea undeva rătăcind pe plaja albă am mâinile ca două pungi găurite nu mai sunt feţe întipărite pe zid nimeni nu mai plânge noaptea costumele goale nu mai merg pe stradă nu mai sunt ţigări stinse în paharele de coniac flux reflux te înfăşor în jurul unui stâlp

chirurgie plastică prietenii mei s-au răspândit în crăpăturile gresiei din bucătărie m-am obişnuit cu mirosul mucegaiului de pe pereţi cu telefoanele de la 12 noaptea cu copiii orfani care se strecoară pe uşa uitată deschisă de tataie şi se ascund după bibliotecă ne strângem odată pe lună toată familia din toate colţurile casei 90

Andreea VOICU să culegem resturile de mâncare căzute de pe masă şi să ne fixăm unii altora genunchii cu şuruburile pe care le mai scuipă sor-mea în somn când visează urât am ajuns să fiu cunoscută după petele de cerneală de pe degete pantofii tociţi într-o parte şi cioburile paharelor bunicii din buzunare e din ce în ce mai linişte în ultimul timp am început să mă înţeleg cu monstrul de sub pat şi pot să aud clar vocile din capul meu cum strigă una la alta apa se scurge prin gaura din acoperiş mi-a ajuns până la genunchi deja ai mei au plecat până în piaţă nu lăsa cafeaua să dea în clocot nu te speria de mirosul de fum de la casa vecinilor care arde şi urmele de noroi din aşternut nu vorbi cu nimeni bunica rătăceşte pe străzi şi strigă nume din cartea de telefon sperând să-i răspundă cineva

ochelari 3D am ascultat-o pe Ana vorbind o zi întreagă am fixat-o până mi-au dat lacrimile tot ce aveam în minte era o poză a ei cu două cozi o rochie albastră peticită şi genunchii juliţi Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Andreea VOICU

Andreea VOICU

i se rostogoleau ghemotoace de hârtie din gură hârtii mototolite ca atunci când îmi făceam temele la matematică şi visam să devin astronaut să-i demonstrez lui Dănuţ că luna nu-i doar o bilă mare şi strălucitoare şi printre problemele copiate de la sfârşitul cărţii petele de cafea şi portretele nereuşite ale Anei se înşirau toate lucrurile pe care le-a spus ea vreodată

port mereu cu mine cuvintele scăpate dintre zăbrelele aparatului dentar al Anei lipite cumva în spatele capului si cerul e verde prin ochelarii 3D oamenii sunt doar un cerc cu patru linii prietenii noştri doar nişte străini culeşi de pe marginea drumului când făceau autostopul păpuşile decapitate ale soră-mi aruncate în fundul podului n-au să aibă parte niciodată de-o înmormântare şi vinul roşu care i se scurge lui tata mereu printre dinţi pe cămaşa albă pe rochiile mamei pe temele mele la matematică e doar suc de struguri

* aducea tot felul de secrete din jurnalul lui străbunică-su’ şi ne strângeam toţi claie peste grămadă în beciul cu miros de varză şi mucegai şi-o ascultam toată ziua spunând despre o stradă cu cinci case de vânzare în rând cinci case mari şi albe cu verandă unde la fiecare fereastră stă câte un bătrânel amnezic spunea despre testele de sarcină aruncate în toaletele publice despre cabluri tăiate şi copii drogaţi doar cu Nurofen despre mese luate la 12 noaptea pe-ntuneric şi despre Mihai pe care l-a învăţat taică-su să fumeze pe acoperişul blocului despre secretele care-au rămas în case goale cu ferestrele sparte şi poveşti de dragoste începute în toaleta unei benzinării la margine de drum *

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

* dar ieri de când nu mai e curent bunicu’ s-a urnit de pe fotoliu cu gândul să schimbe lumea şi-a dus gunoiul şi toate ghemotoacele de hârtie s-au pierdut copiii s-au făcut mari şi-au plecat la facultate şi Ana a murit dintr-o dată într-o după-amiază plictisitoare de toamnă acum e linişte la noi pe stradă luna e doar o bilă mare şi strălucitoare pe cer astronauţii doar o poveste auzită de la părinţi şi Ana doar un copil care vorbea prea mult şi s-a înecat cu hârtie 91

poesis

Petre SOLONARU

Petre SOLONARU Vinul...

Chiar pocalul bolţii stele, nopţi rotind, mii văpăi, iluzii, peste-al firii grind şi heruvi deolaltă prin stihii de nu-s, ştiu că’în Vin e calea Purului Neclint...

Toată cugetarea a nimic şi-a ce-i, focul, apa, vântul, colbul, ca temei, sorb cu dânsul vraja, beatificând inima’înţeleaptă întru vii arhei.

Dogme, vorbe vane despre-al crucii cui, lumea strămirării încă-a nimărui, întregesc pustiul, unde’în adevăr cei plecaţi dintr’înşii sunt comoara Lui. Trandafiru-i trece cheia’în catihis când pe tabla vieţii, numelor ce i-s, şterge şi adună zbucium şi senin... Însă nu şi-al tainei, jertfă’în linişti, vis...

Vasul van al firii...

Vasul van al firii dacă-l vei goli într-atunci de’întregu-ţi te-ai desprinde şi, mistuit, eterul fi-vei astei lumi, umbră a cenuşei ferecată-a zi...

robi din labirinturi a deşert aţin ciclurile’întoarse’în palidul destin...

Au cântat Kabala, însă nu invers, şi celest cătunul l-au pierdut prin chin...

Viaţa şi cu moartea,’împotrivit curent, suie-a coborâre. Doar prin oponent îi sunt cunoscute, nu în absolut.

Contingent preumblă altui contingent...

După-al legii scris

Isis, Isis, Isis!... Luna incantând, fără hat iubire peste gând în gând între-acei minunii ce-au venit spre jos!...

Dincolo de vălu-i, doar iluzii bând,

A vedea Oglinda măreţia-i doar...

Ale sale straie încă dacă par; cel ce le îmbracă-în incombustul foc este punct din punctul tihnei, cuvântar...

92

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Petre SOLONARU Prin trezite cumpeni strânse’în Coviltir vindecări arată ninsul elixir, nalt, al clarviziunii alchimiei vechi după care urna-i giulgiul fără fir.

Lângă neştiinţă un nevolnic drum tipărit-a margini cu venin şi fum şi-a făcut din minte-al dogmei zid himer sprijinit pe colburi toarse fiecum. Însă-ar fi amintea: cum s-a-întredeschis a veni pe lume din ocult abis, cel ocean al Sinei, nu avem decât Lui să ne întoarcem după-al legii scris...

Fericat ulcioru...

Fericat ulcioru-i de‘în lăuntru-i vid, ţie într-asemeni, când al zilei blid, iată,-l deşertata-i nemuririi Dar!...

Izbăviri ce calmul sacrului se-închid, Sinele cu Sinea, ochi de tine-şi torc dintr-aceiaşi sfoară’în rai precât şi’în orc; nicio simetrie între vas dedus şi mirajul roţii unde sorţi se-întorc.

Imanenta grotă plină cu eter trebuie cercată-în toate ce te cer păsărilor două:„-a face” şi a „şti”, dincolo de gându’,-încovoiat echer...

Luminat acela, punct, de soare nu-i, căci învăluirea-i vine, sfânt căţui, unde drum se stinge şi, ca străveziu, Mielul marii Taine bate-al crucii cui...

Cel ce nu se-întoarce...

Cel ce nu se-întoarce, gnozei pur soter, dincolo deşartei lumi în care pier Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Petre SOLONARU brazde ispitite-aceluiaşi dezgust, unui sine golul, ochiu’-şi vede-a cer cât de aur floare-a tainei i s-a scris.

Lepădând ospăţul miezului deschis naltei jubilaţii, corp, proverb şi gând, suie-a germinare fără germen, zis.

Singura-i prinsoare-i buchea de’început în a-i ninge calea ce l-a preştiut între tot văzduhul şi nimicul tors, carte învăţată cu un Dascăl mut.

- Cine-i, se-întrebat-a către ce dădu „eu-lui” speranţa?... Pilda-i spuse: „Tu”!...

Locul unde Unul cu multiplul său încropesc oglinda unui „da” ce-i „nu”...

Buche din Ceaslovul pururea tăcând Singur fir ne leagă de Acel Divin...

Pumnul de lumină, ce nădejdi îl ţin ca din chip să-întoarcă-asemănarea Sa, împlinirea-şi află-în unic vid deplin.

Chiar de nurii bolţii pârguiesc minuni, la cheremul umbrei arşilor tăciuni, dacă orbi rămânem, preţ vom da pe fleac şi pe-o vrajbă-a vorbei trasă’în putrejuni.

Se vor stinge-în grabă picuri de scântei unde numai spiţe întreba-vor: - Ce-i talpa când rotită săvârşeşte cerc, iar obada strânsă-i a zadar temei?...

-Formă într-a Formei semănat orând ce purcede-în clipa morţii -ultim gând drept alt cer şi-o altă pământeană stea, buche din Ceaslovul pururea tăcând...

93

cronica plastică

Codruţ RADI Revelaţii târzii…

Cu pictorul Dan Cioca şi lucrările sale mam întâlnit la expoziţia găzduită de Galeria Regală din Sinaia, într-o legitimă dilemă perceptivă, a măştilor autorului sau feţele creaţiei Domniei Sale. Fără să fi trecut, în prealabil, prin impresionanta biografie artistică, la care nu voi face nici în continuare vreo referire, îmi rezerv doar comparabila modestie a câtorva consideraţii legate de expoziţia respectivă.

Surprinzătoare, la prima vedere, printr-o aglomerare de imagini în şi peste imagini, undeva la răspântia mai multor curente artistice, categoric abstracte. Dincolo de cubismul lui Picasso, individualizat înăuntrul lui, dar şi ca expresionism abstract, pe un făgaş artistic bătut de Kandinsky, de Robert Delaunay, mai aproape ca model, în ceea ce priveşte susţinerea lirică a creaţiei sale folosind tehnica „contrastelor simultane”, respectiv „orfismul”, adică armonizarea culorilor în pictură sunetelor muzicale.

Asocierea unor lucrări cu muzica lui Chopin sau Mahler, romantici târzii, nu este, deci, deloc întâmplătoare. „Mahler simfonia a 3-a” este, după părerea mea, una dintre cele mai spectaculoase lucrări din expoziţie, fiind remarcată şi de criticul Adrian Mihalache, cu prilejul vernisajului. Domnia Sa, de altfel, nea introdus în lumea creaţiei lui Dan Cioca, subliniind, printre altele, efectul sinergetic al acesteia - efectul global al imaginii artistice create mai mare decât suma culorilor componente. Şi asta nu în contextul unui „altfel de comercial” artistic, ci al unei picturi reale, autentică în sinceritatea ei.

94

Codruţ RADI Citez aici şi confesiunea pictorului, la o cafea: „Arta modernă se propagă greu, eu pictez pentru artă, nu pentru a vinde”.

Candoarea şi nevinovăţia copilărească pare-se a fi coordonatele în care putem încadra creaţia lui Dan Cioca, altfel o eliberare de prejudecăţi a culorii în imagini redecorate ale unui întreg univers, de la cele mai mici particule subatomice, până la atotcuprinderi legendare. Imagini fără de sfârşit, dintr-un acel ansamblu infinit al nerealităţii posibile, fiecare lucrare, individual, fiind parte a acesteia, într-un loc bine stabilit de autor, poate ştiut numai de el. Şi pentru că am sugerat câteva modele artistice, m-aş referi la similitudini cu pictorii americani Franz Kline şi Mark Tobey, cel din urmă adeptul „scrierii albe” în pictură, cu semne grafice. Într-un fel, cu astfel de semne grafice operează şi Dan Cioca în lucrările sale, ca o amprentă, poate, a studiilor şi practicii în domeniul arhitecturii, graficii, ilustraţiei, la graniţa cu pictura. Linia mişcătoare şi „panta rhei”, credinţa în curgerea continuă, dominante ale creaţiei sale, într-o permanentă interdependenţă, creează o unitatea picturală, vecină, mai degrabă, cu muzica decât cu poezia.

Metaforele poetice corespondente picturii n-ar putea susţine această mistificare a realităţii, destrămare a ei, într-o primă alchimizare, pentru a fi re-creată, mai apoi, într-o ordine a libertăţii maxime, chiar extreme. Înţelegerea acestei arte presupune deschidere totală spre universalitate a receptorilor ei. Ca variantă se propune tehnica „sincronismului” a pictorului american Russel, respectiv lecturarea imaginii ca pe o compoziţie muzicală.

Aminteam că însuşi autorul face trimitere, prin titlul anumitor lucrări, la muzică.

Nu-i mai puţin adevărat că, pe de altă parte, titlurile multora dintre lucrări, deşi ar trebui să fie o punte cu publicul, derutează, mai degrabă, inhibă, scot în evidenţă inflexiunea autoru lui faţă de receptorii săi.

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Codruţ RADI

Codruţ RADI

De exemplu „Cancun”, o lucrare sugerândumi un ansamblu de naturaleţe construit din colţuri peisagistice pe fondul artistic al pictorului, plin de bucurie şi lumină, în general, alături de „Azur”, o titulatură evidentă, lucrare de asemenea remarcabilă, realizată prin intensificarea progresivă a albastrului până la interferenţa cu negrul, într-o zonă a imaginarului liber. Pete ale trecutului sau nori ai viitorului.

Autorul, de cele mai multe ori, nu ne lasă repere pentru creaţia sa, putem începe evaluarea ei într-o libertate absolută, dar subtil condiţionată, de acesta. Nu este natură, dar nici acţiune a naturii ori în perimetrul ei, nu este imagine, în accepţiunea curentă, dar reprezintă o anume stare de a fi. Poate chiar aceea a artistului, una deasupra dimensiunilor arhetipale umane, şi pentru a-l vedea ne oferă oglinda recompusă din cioburile subliminale ale unei realităţi neacceptate, în primul rând, de el.

Printr-o trăire artistică sintetizată în continuu, posibilă doar în plan metafizic.

Culorile ar putea fi singurele care trădează lirismul lui Dan Cioca, poate cum va şi ordinea lor, cele pastelate, de regulă, în prim plan, nu atât pentru contrastul ideatic, cât

pentru ierarhizarea simţămintelor artistice.

O aparentă abstractizare te-ar provoca la mai multă gândire. De plinătatea ochiului depinde însă, în mare măsură, această gândire. Iar ochiul, la vederea unei lucrări precum ,,Macina di campo’’, o superbă frescă existenţialistă, după opinia mea, realizată numai din câteva tonuri de ocru şi maro, se umple de o aceeaşi bogăţie de culoare ca şi „Chihlimbar”-ul imaginat de artist, într-o la fel de proiecţie coloristică. Este adevărat că, în aceste lucrări, autorul ne dă şi nouă, interlocutori ai imaginii, o mică şansă de recompunere a universului său artistic, simt îngăduinţa de a arunca o pată de altă culoare, undeva, într-un colţ. În timp ce, în alte lucrări precum „Atomul bine temperat” şi, mai ales, „Jaques Ives Cousteau”, nu mai este loc pentru nimic altceva. Artistul a dezvăluit şi a cuprins totul, măreţia supremă a adâncurilor minuscule, lupta câştigată, a liniilor frânte şi răsfrânte, cu mişcarea posibilă, cu ecourile infinitului nepământesc.

Iar „Furtuna” Domniei Sale, pictorul Dan Cioca, vine, paradoxal, ca liniştire a linii lor destinului nostru, într-o oază de culoare.

Parcă-i regăsirea, prin mijlocirea artei, a eului de care nu toţi suntem în stare.

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

95

cronica plastică

Marian NENCESCU Pictura, ca un manifest social În peisajul divers şi select al caricaturii româneşti contemporane, poate nu atât de abundent pe cât ne-am fi aşteptat judecând după potenţialul artistic al unei generaţii de creatori ce nu şi-au spus încă ultimul cuvânt, Iulian Radu, ce semnează curent cu pseudonimul Julian (n.17 mai 1951), face o figură aparte, nu doar prin longevitatea artistică (a debutat în fosta revistă Urzica, în 1979), cât mai ales prin incisivitatea şi consecvenţa cu care abordează teme şi subiecte inspirate din realitatea sociopolitică actuală.

Poate nu întâmplător, aşadar, artistul care în 1994 deţinea în ziarul Adevărul o rubrică intitulată chiar Politica văzută de Julian este astăzi purtătorul de cuvânt al caricaturiştilor bucureşteni, promovând, lucru rar în zilele noastre, în calitate de custode al Galeriei Clubului Caricaturiştilor „Sorin Postolache”, găzduit de restaurantul „Cuptorul cu lemne”, un anumit tip de artă militantă, gustată deopotrivă de public, ca şi de cunoscători.

Este o încercare, asumată curajos de Julian, de a dovedi că spiritul combativ al graficii politice româneşti nu a cedat definitiv asaltului materialismului sălbatic. În paralel cu această activitate în folosul public, Julian şi-a construit şi consolidat propria carieră de caricaturist social, reuşind chiar să publice un album de autor, cuprinzând lucrări executate în deceniul nouă, şi având un titlu ce surprinde, dacă nu prin originalitate măcar prin sinceritate: Nu credeam să învăţ a cerşi vrodată (Ed. Scaiul, Bucureşti, 1999). De asemenea, susţine 96

Marian NENCESCU demersurile lirice ale unor confraţi, executând copertele şi grafica mai multor volume şi antologii de poezie contemporană, şi, cu adaos de măsură, promovează, cu mijloacele graficii, unele volume de critică şi satiră socială, precum romanul Cloaca de Dan Bogdan „primul roman despre Revoluţie” (apărut la Ed. Sylvi, în 1992) sau cărţile unor apropiaţi, precum prozatorul Nicolae Ţăranu, autorul Cârciumei deochiaţilor şi al Judecăţii măgăreşti (Ed. Tracus Arte, 2011).

Odată cu desenul, Julian a experimentat şi virtuţile scrisului cu valenţe satirice, publicând, după 2009, o serie de „fiziognobraze”, o încercare originală de a ilustra, prin îngroşarea unor amănunte fiziologice, portretele unor politicieni, pornind de la „caracterele bucilor obrazului”.

Textele rezultate, adevărate quintesenţe de proză moralistă, rivalizează poate doar cu „Pshihopolitica” regretatului doctor Florin Tudose. Iată, de pildă, chipul unui politician de top, eternul tânăr şi zâmbitor „tătuc” al

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

naţiunii: „Părţile obrazului sunt tot timpul în mişcare, neputând să-i prinzi o trăsătură hotărâtoare. Printre starea de dispreţ şi mândrie s-ar putea să observaţi şi o stare de înduplecare şi bunăvoinţă, de unde şi deruta de a-i acorda încredere ...Deşi vrea să pară că e om bun, îl trădează îndoiturile de la bucile obrazului, vorba scurtă şi iute şi răsuflarea tare. După fruntea osoasă, nasul şi gura mare, bărbia largă, glasul sunător, are porniri spre mânie…”

Dacă nu l-aţi ghicit deja, nu-i nimic. Indicii suplimentare poate găsim în următorul portret, ce îl reprezintă pe idolul sexy al anilor nouăzeci: „Variabilitatea părţilor obrazului (nici cameleonul nu se poate schimba aşa de repede) trebuie să-ţi dea de gândit înainte de a stabili o relaţie de orice fel cu un astfel de personaj... Modul cum îşi mişcă „gâtul”, felul cum îşi ridică sprâncenele şi le lasă, sunt semne ale mândriei (şi nu duce lipsă !). Buzele, cu o formă triunghiulară, ochii mici şi fruntea dreaptă îl recomandă ca pe un om maliţios ...”

Citind aceste rânduri, şi multe altele care le-au urmat, nu putem să nu ne ducem cu gândul la o carte celebră în materie: Gesturile care îi trădează pe politicieni, de Joseph Messinger (Ed. Litera, 2012) şi să constatăm că astfel de accente tragice, sclipiri de inspiraţie, oglindiri amare, reprezintă o fereastră/oglindă a cărei ramă o fixează caricaturistul Julian cu insistenţă. Asta pentru că „Fiziognobrazele” sale reprezintă mai mult decât o „lectură” printre rânduri a unor

desene inspirate, ci, mai de grabă, se constituie ca un model de patologie socială, descifrată cu ajutorul inspirat al artistului plastic. Şi, cum, nu ne facem iluzia că politicienii vizaţi (şi nu doar ei) vor răsfoi textele lui Julian pentru a-şi corecta, cât se mai poate, din cele mai vizibile greşeli, nu ne rămâne decât să constatăm, pe urmele lui George Orwell că: „Un popor care votează corupţi, impostori şi hoţi nu este o victimă.

Este complice”.

Mai nou, Julian compune şi texte lirice, adesea chiar sentimentale, alteori cu accente satirice, toate însă străbătute de un fior sapienţial, paradoxal, grav şi unic. Adept al formulei eliptice „Timpul este frumos, vremurile urâte”, poetul „atent, sever şi ironic” cum îl caracterizează George Stanca în prefaţa la cea mai recentă carte a sa (Alt rai, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2014) se întoarce spre poezie ca spre un trecut netrăit: „Povestea este lungă c-o bătaie / Pentrundrăzneală ce-am avut / S-apăs pe uşa clanţei unde, închis, misterul / Crezând că astfel se desface cerul, / A sărit pragul în ... necunoscut” (Odaia interzisă, p. 12).

Purtând ecouri lirice lesne de descifrat, din poezia clasică şi contemporană, de la Coşbuc la Nichita Stănescu, cu treceri repetate prin Ion Barbu, ori ...George Topârceanu sau Păstorel, Julian nu uită să se închine la izvorul etern al expresivităţii româneşti, limba română: „Aveţi limba ca un cântec / A grăit un leş odată /Noi o spunem de milenii: / Este miere nesecată” (Limba noastă, p. 9). Ceea ce dă însă valoare acestui volum, poate nu suficient de reprezentativ pentru potenţialul creator al autorului, este ilustrarea cu o serie de tablouri originale, în fond o altă faţetă a artistului polivalent, care este Julian. Cu totul inedite şi încă neexpuse (integral) publicului - o primă tentativă de ale prezenta într-o galerie s-a amânat din motive de ... neadecvare comunicaţională-, picturile lui Julian

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

97

Marian NENCESCU

Marian NENCESCU

reprezintă până în prezent partea ce mai consistentă a operei sale artistice, o adevărată revanşă faţă de o glorie ce s-a lăsat, în cazul său, îndelung aşteptată.

Artist „ambidextru”, exprimându-se deopotrivă cu mijloacele culorii şi ale cuvântului, Julian creează o pictură de idee, o formă de manifest social unde fiecare lucrare este un pretext de a ilustra o temă, sau un gând. Exemplul cel mai concludent este pânza cu titlul Alt rai, reprodusă pe coperta volumului, dar care lipseşte, ca text liric, din volumul de versuri. Absenţa este suplinită însă prin includerea poeziei Fatal, o evocare a Grădinii-Mpărăteşti, o altă viziune, proprie, asupra mitului păcatului originar: „Curiozitatea firii, /Privi crăpătura fină /Şi vazu un chip de fată / Care se scălda-n lumină/ Rămas cu gura căscată/ L-a lovit în cerul gurii/ Raza primului pistrui/ Pe care l-a creat Creatorul Vrut-a să-l sărute-ntâi”( op. cit. p. 6).

Poezia reprezintă cuplul primordial, eternii Adam şi Eva, de data acesta într-o postură inedită, în sensul că nu şarpele o ispiteşte pe Eva, ci, din contră Eva este cea care-l ispiteşte pe şarpe: „Şi-anţeles ce se cuvine;/Ca s-atingi un ideal/ Doar cuncolociri divine/ Poţi să muşti mărul... fatal”. În cu totul alt context, Julian completează, ironic, mitul cu o interpretare de tip personal: „Neavând acces la cerul / care deţine misterul / Am să mă rezum la har ... / Şi Feteasca din pahar” (Har, p. 38). Tot în sfera simbolicului se plasează şi pânza Raiul rechinilor, unde un grup de rechini plutind parcă într-o apă roşie, simbol al sângelui, păzesc un copac ce în loc de fructe are ... peşti. Comentariul liric ne trimite, de data aceasta spre o realitate socială dureroasă: Avem „mari români” în toate / „Mari români” în Parlament / „Mari români” la guvernare ...Însă crezul lor politic / Nu e cum s-ajute ţara / Ci e cum să creadă lumea / Că averea ce-au făcut-o / E chiar de la mătuşa Tamara” (Din ciclul „Politice”, Mari români, p. 62).

Alt tablou, Țigani la furat auru lui Zeus, ne conduce, ideatic, spre zona clasicismului.

Citind şi recitind legendele Olimpului, Julian găseşte suficiente argumente pentru a invoca o scenă istorică: Zeus îi oferă Herei (înlănţuită!) bogăţiile lumii, în timp ce, într-un colţ, ascunşi după un nor, un grup de „furi” bronzaţi sunt gata să invadeze Paradisul.

Explicaţia lirică este edificatoare: „Lumina maşteaptă / Să mă urc o treaptă / Eu mai trag de Timp / Că-i bine în Olimp”. Interpretările lui Julian, deloc puţine, asupra fenomernului literar şi a reflectării sale în arta plastică ne duc cu gandul la una din ideile dragi lui Adrian Marino, anume că arta nu este biografia ideii, ci istoria ideii.

Câteva piese din această colecţie plastică ce-şi aşteaptă (încă) publicul sunt însă antologice: este vorba de Christul fixat la propriu în cuie (o creaţie cu virtuţi charismatice ce şi-ar găsi oricând locul întrun Muzeu al rezistenţei anticomuniste), apoi de pânza Secetă, în care lacrima lumii se prelinge pe un obraz însângerat, pierzându-se într-un ... gol istoric, sau Cercul (cunoaşterii), un autoportret original, în care Eminescu (cu halou de sfânt) este mijlocitor al unui mesaj venind din vechime, de la Vlad Ţepeş, pe care îl descifrează pictorul (Julian), consultând un cerc: „În locul lui / Un gol ne este / S-a stabilit / Pe bolţi celeste / De-a pururi / Şi nu-n sclavie / Om orbita în jurul lui / Hrănindu-ne /Cu ...poezie” (EminescuLui, p. 48). În fine, ne domină imaginea Sfinxulului, zâmbitor şi cu o floare de colţ în loc de ochi, privind spre un viitor îngăduitor, simbolul optimismului nesfârşit al artistului.

Autodidact, în poezie ca şi în pictură, Julian aduce în peisajul artistic actual fiorul autenticităţii. Sincer, deschis ca o rană şi transparent ca un gând, Julian este creatorul care ne trebuie fiindcă, vorba lui, „Într-o lume dominată de cenţi, avem doctori honoris causa, dar nu şi decenţi”.

98

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

evenimente

Adrian SIMEANU Teatrul zilelor noastre D-ale teatrului de studio Într-un dublu festival deja tradiţional.

Toamna trecută, regional. Balcanic doar, căci suiră pe scene artişti din Kosovo, Serbia, Bulgaria şi România. Cu unsprezece reprezentaţii înscrise-n program. Nouă vizionate de mine si numai la ele fac referire acum...

Global, numai dramaturgie contemporană. Actori tineri, în majoritate.

Un singur nume vedetă: Felicia Filip. Care, de-o vreme, acceptă roluri şi-n teatru.

Nebănuit înainte talent dovedind. De astă dată, într-un proiect de soţ regizat. „Oreste, regele sunetelor”, intitulat. De vechii greci inspirat. Un poem dramatic, tragic, evident, despre mărire şi decădere. De regretatul Ioan Petru Culianu semnat. La „Tudor Vianu”, în Giurgiu, jucat onorant. L-a pus la cale în chip inspirat un cunoscut altădată reporter sportiv. Astăzi dramaturg demn de luat în seamă. Licenţiat filosof, Mircea M. Ionescu.

Creator şi-al altei piese din festival. „Animalul, acest om ciudat”. Cu subiect valabil mereu: inumanitatea sub diverse forme. Au interpretat adecvat români de la „Sterija”, Vârşeţ, Banatu’ sârbesc...

La rându-le, gălăţenii de la „Fani Tardini” veniră şi ei c-un text actual. „După noi, Apocalipsa!”, de Katia Nanu. Corupţiampletită cu crima în lumea, dâmboviţeană, a celor de sus. „Anton Pann”, vâlcean, la polul opus, cu ceva britanic. „Vermine radiante”.

Macabră comedie cu negru umor, Philip Ridley, autor. Tânărul Andrei Brădean, un actor promiţător. În schimb, Ramona Olteanu Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Adrian SIMEANU şi Daniela Butuşină-Foursin, de la teatrul gazdă piteştean, „Mame şi fiice” întruchipară. Alexandr Mardani, părintele rus. Prostituţia, ca mijloc de trai şi-n zilele noastre. Iar fetele bucureştene de la „Coquette”, pentru „Secretul atomic” optară.

Satiră anti Băsescu a Luciei Verona. Inedit, potrivit, Crina Zvoboda, actriţă ventrilocă... „Ariel”, tot de la Râmnicu Vâlcea, a ales „Ghidul sinucigaşului”, de Iulian Margu.

Apelând la Luminiţa Erga, de la „Nottara”, pentru prezentare. Sugestivă plimbarea prin urbe. Filmată şi folosită ilustrativ în spectacol. „Regina Maria”, de la Oradea, a oferit, într-un decor nimerit, „Seara de ajun”.

Din replici tari făurită în timpul acest de scoţianul Anthony Neilson. În fine, puseră stop manifestării de la Piteşti târgoviştenii de la „Tony Bulandra”. Cu „Punctum”, de Cristina Maria Chirilă. Sper eu, science-fiction, însă foarte dur şi-nfricoşător dacă omenirea o soartă ca asta va avea cândva. Poate-n Brumar viitor şi Ploieştiul va figura pe afiş.

Astfel având mai mult a trece-n revistă, de so merita. Fapt de dorit, evident...

„Băieţii de aur” Pe Dâmboviţa, îs Mişu Dinvale şi Dan Condurache. Îşi fac veacu’ pe la Teatrul Mic. Şi, din când în când, se arată lumii. Dădui şi eu ochii cu ei de curând. Urmărind comedia celebră a domnului Simon. În care dânşiintruchipează doi actori bătrâni de peste ocean. Cândva renumiţi într-un cuplet de efect. Apoi despărţiţi vreme-ndelungată.

Regăsindu-se în prag de azil. Graţie unui nepot impresar. Bătrâneţea necruţătoare lovind şi artiştii. Cu neputinţa la braţ. Şi tot corolarul inevitabil nefericit...

Dan îl rosti pe Willie precum Beligan pe Ianke. Cu accentul evreiesc. Rolu’ venindu-i mănuşă. Şi dându-i prilejul unui recital. Plin de energie şi umor vârtos. Mişu servindu-l la fix, fac astfel un duo haios, vrednic, savuros.

Stârnind veselie, da’ şi duioşie. Că vârsta a treia nu prea e frumoasă, ci hâdă, dureroasă.

99

Adrian SIMEANU Mie trist amintindu-mi de Mitică Popescu şi Ştefan Iordache, în “Alex şi Morris”. Un succes la temă, de-acum un deceniu, pe aceeaşi scenă de la Bucureşti…

Mihai şi cu Dan primesc ajutor în efortu’ lor de la Ştefan Lupu, Ruxandra Enescu, Liliana Pană şi Petre Moraru. Iară eu închei, rezumând util. “Băieţii de aur”, un text inspirat despre senectute şi prietenie.

Dinvale şi Condurache, protagonişti autohtoni potriviţi. Ultimu’ fiind sufletu’ piesei în mod evident. Îndemn s-o vadă oricine, căci toţi îmbătrânim…

Caragiale, muritor, teatrul său, nepieritor!

Nae Girimea, frizer, bărbier. Mare gagicar becher. Miţa şi Didina, amantele lui. Focoase, setoase şi năbădăioase. Pampon, Crăcănel, “traduşii” de ele. Iordache e calfă pe la prăvălie, la periferie. Mai apar şi alţii în urzeala piesei. Personaje, toţi, caragialeşti. Într-un carnaval d-ăl dâmboviţean, de prin alte vremi. Şi-ntr-o intrigă celebră ce înfruntă anii în autohton. Treburi de amor, cu încurcături. Un belet pierdut buclucuri stârnind. Bărbaţi înşelaţi, vrând la răzbunare.

Potoliţi de dame, într-un happy end. Nae profitând şi puind la cale alte întâlniri cu dânsele iar. În scop iubăreţ şi petrecăreţ. La fel ca-nainte, până-n incident, în asentiment…

Scrisei aste rânduri de reamintire căci m-aflai în sală. Revăzând util comedia veche. Da’ nemuritoare. Haioasă, spumoasă, ş-acu‘ delicioasă. Parfum de epocă nealterat.

Stilu’ şi limbaju’, de invidiat. Şi demprumutat când e adecvat. Năravuri, moravuri brici satirizate, ţais dramatizate.

Caragiale, de-a pururi, semnate…

Eugen, Vasile, Oana Gabriela, Mirela, Vlad, Jean şi cu Daniel au dat înc-o dat’ viaţă eroilor de altădat’. Îi urmării pe deplin mulţămit. Că au izbutit în ce au gândit şi la ce-au trudit. Au lucrat cu textu’ nemodificat şi-am apreciat. În clasic decor, Daniel, 100

Adrian SIMEANU regizor. Fac echipă bună, jocu’ merge strună.

Alert şi fluent, degajat, rodat. Ei sunt Filipescu, Cristea, Niţoi, Jipa, Lemne, Drăghici şI Hurjui. I-am felicitat că au meritat şi, inevitabil, am mai discutat, cu Bazil şi Gelu, despre cum era teatrul receptat în trecutu’ nostru nu prea-ndepărtat. Românii iubindu-l p-atunci mult mai apăsat, mai înflăcărat şi mai numeroşi. Închei, potrivit, cu un sfat: întoarceţi-vă la el, compatrioţi, neapărat! Grabnic şi necondiţionat…

Adrian SIMEANU Muzica zilelor noastre Henning şi Răzvan, duo cameral Când doi muzicanţi se-ntâlnesc pe scenă, iese straşnic recital. Dacă amândoi îs d-ăia de soi. Precum Henning Kraggerud şi Răzvan Marius Dragnea. Un norvegian şi-un bucureştean, tineri şi activi. Fin violonist, primu‘, şi foarte precis. Ca uns pe strune umblând. Dulce, expresiv şi fără cusur. Venit de la Oslo pe plai românesc. Întovărăşit, aci, nimerit, cu Răzvan. Un pianist cu-atâtea resurse şi tehnică pusă la punct. Ce-şi arată roadele util, adecvat…

Cântară-mpreună lejer, impecabil, Brahms, Mozart, Franck, Kraggerud. Nordicu’ fiind şi-un componist inspirat, priceput şiauzului nostru plăcut. Cu sine-aducând elegia fiordurilor şi-a aurorelor boreale. Motiv să declar hotărât prestaţia lor izbutită. Nu mă dau în vânt după recitaluri, dar ăsta fuse binevenit. Cert de calitate şi de comentat (ce am încercat, succint, ş-astă dat’). Iar norvegianu’, de invitat la filarmonica „Paul Constantinescu”, neapărat…

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

Adrian SIMEANU

S-a dus şi Bowie…

Adică David Robert Jones. Născut acu’ şaizeci şi nouă de ani la Londra. Artist multilateral, muzician, pictor şi actor.

Inginer de sunet şi producător. Răpus recent de un cancer necruţător. La două zile după aniversare şi lansarea albumului ultim, „Blackstar”...

L-am aflat sonor în adolescenţă. Graţie lu’ Cornel Chiriac, evident. Care-l difuza la “Europa Liberă” des. Compunea şi cânta un pop-rock complex, mai elaborat. Cu influenţe diverse, benefice mult. Cu orchestraţii ample şi inspirate. Totul strângându-se vrednic în milioane şi milioane de discuri vândute chiar în timpu’ vieţii. Era el extravagant, dar a creat prolific, inovator şi durabil. Experimentând nimerit, izbutit, fructuos. Şi azi îl ascult cu nesaţ. Apreciind şi mai şi muzica-i bogată şi interesantă. Ce-l pune, cuvenit, la loc de cinste între vedetele genului ăsta îndrăgit planetar. Ca oricare om, muritor. Da’ nu ca oricare, nepieritor. Prin ce în urm-a lăsat, tezaurizat, minunat, pentru eternitate…

Summitu’ de jazz...

Fui şi eu în sală, ascultând juma dintre invitaţi. Pe Cătălin Milea, Adrian Flautistu, Sorin Zlat, Iulian Nicolau, mai întâi. „Romanian Jazz Collective”. Saxofon alto, contrabas electric, pian, baterie. Sonorităţi blânde, chiar ambientale. Jazz terapeutic şi odihnitor. Aşezat temeinic şi contemporan.

Pentru timp de iarnă, lângă gura sobei plină cu jăratic…

Apoi, o tânără doamnă de la Sfântu Gheorghe. Reprezentativă pe plai românesc în muzica asta. Luiza Zan, evident. Împreună cu pianistu’ Sebastian Spanache, toboşaru Radu Pieloiu şi Csaba Sánta la chitară bas şi contrabas. Trio excelent, solista, la fel, vrednică formulă. Piese d-ale ei, create modern. Niţel blues jazzistic, ceva bossanovă şi, ăl mai gustat, nişte etnojazz balcanic sadea…

Le-a urmat Lee Hedley, venit din Belfast.

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

Adrian SIMEANU Om de show vădit, vocalist, da’ mai ales muzicuţist. Acompaniat de multe chitări, doar de români mânuite. Blues îmbelşugat, soul, rock & roll. Refrene perene, pe glob fredonate.

Atmosferă vie, ca-ntr-un club de gen…

Tot la ceas târziu, ziua următoare, “Platonic Band”. Nicu Patoi, chitarist, compozitor. Răzvan « Lapi” Lupu, straşnic toboşar. Benny Andreica, basist. Iar Berti Barbera, percuţionist. Jazz-rock, blues şi funky, strict instrumental…

A-ncheiat manifestarea big band-ul Radio.

Trupă de calibru-n domeniu. Nivelu’, ştiut şi apreciat. Profesionist, fără îndoială. Ionel Tudor, dirijor versat. Invitat, inspirat, Ion Baciu jr. Improvizaţii, duium, sunet puternic şi bun. Astfel că ieşi cântare beton, cu maxim impact…

Ce relatai succint pân-aci se petrecu la Filarmonica „Paul Constantinescu”. În Brumaru’ trecut. Sub titulatura „Ploieşti Hot Jazz Summit”. Ediţia a doua. Florian Lungu, prezentator avizat. Să trăim, să auzim şi la toamnă ce va fi…

Pulsaţia jazzului parizian O regăsii norocos la “Tinerimea Română”, din Bucureşti. Unde cântară-ntr-o seară Florin Niculescu şi echipa lui. Hugo Lippi, Paul Staicu, Bruno Ziarelli şi Bruno Rousselet, componenţii ei. Entuziaşti foc, pricepuţi la gen fără îndoială…

Florin fu cumva paganinian pe vioara sa.

Ducând virtuoz jazzu’ spre simfonic. În improvizaţii ample, elegante, precise, şarmante. Suplinit la fix, în acest proces, de colegu’ Paul. Harnic pianist, iute, hotărât.

Hugo, pe chitară, tot în dialog. Bruno, toboşaru’, vădit de nădejde. Ăl de-al doilea Bruno, asemeni, pe bas…

Cântu’ lor vioi fuse delicios. Nesofisticat, cald, armonios. Ritmat adecvat şi echilibrat.

Aer de Paris emanând instant, rasat, parfumat. Căci trăiesc, muncesc în Franţa, cu spor. Pe la noi venind a ne dărui muzică de soi. Pulsaţia jazzului ţais rafinat făcându-ne s101

Adrian SIMEANU

Adrian SIMEANU

o simţim de îndat’. Limpede, intens, minunat.

Spun c-a meritat iară să-i ascult şi să consemnez că m-au încântat. Musai ş-altădat’!

filme în care juca şi cânta ca un idol. Sunetu’ chitării electrice defel nelipsindu-i, curat şi pregnant. În armonie deplină cu vocea baritonală şi senzuală. În melodii necomplicate, plăcute, aerisit orchestrate. Ce se ascultă cu nesaţ neştirbit, permanent.

Proaspete, vibrante şi de neuitat…

Aşa că azi, la optzeci de ani de la naşterea sa în Tupelo, îi arătăm aceeaşi preţuire intensă. Cu nostalgie şi mulţumire pentru ce ne-a lăsat moştenire nepieritoare. Vom fi împreună pe veci, sub jurământ meritat şi nesilit asumat…

Mandeal Numele său pe afiş naşte curiozitate pe loc. Aşa-ntâmplându-se în Gerarul acest.

Când fuga dădui la Craiova. Să constat ce face la filarmonica loco. Ei bine, o spun acum înco dat’: e un dirijor energic, precis, forte, viguros. Care transmite forţă orchestrei din plin. Parcurgând impecabil „Din lumea nouă”, de pildă. Pregnant, eclatant, minunat. Încât aplauzele ţâşnit-au şuvoi, meritat, la final...

Are experienţă duium. Lucrând ani şi ani cu bagheta-n mâini. În ţară ş-afară. Mai nou, activând fructuos cu Orchestra Română de Tineret. Cel mai straşnic ansamblu de gen, actual, pe plai românesc. Uneori împărţind din ştiinţă şi în provincie, folositor. Precum făcu în Bănie, binevenit. Pe Dvořák tălmăcindu-l cu-ardoare, fineţe şi limpezime că ascultai nemişcat. Toată preţuirea, domnu’ Cristian! S-o faceţi şi la Ploieşti neapărat.

Prahovenii, nerăbdători aşteptând să-şi vadă instrumentiştii locali de dumneavoastră conduşi. Iar noi amândoi rămânând a ne revedea cât timp plăcerea de-a auzi ce puneţi la cale vie-mi se menţine…

Elvis Aaron Presley Nu mai e printre noi de ani buni. Da’ nensoţeşte mereu cu-a’ sale refrene romantice mult. Şi filmele pline de cânt, veselie, culoare. S-a spus că-i regele rock & roll-ului năbădăios, dansant şi melodios. Da-n muzica lui s-aud şi gospel, şi country, şi rumba, şi blues. Ferice-mpletite şi fructuos. Sub semnu’ ritmului viu şi provocator. Parcă văd cum dansam altădat’ neostoit la ceaiurile adolescenţei. Fetele zburdând acu’ graţioase, atrăgătoare, acu’ lăsându-se tandru şi cald în braţele noastre nerăbdătoare. Îmi amintesc şi de cozile lungi de la cinema. Când frig suportam să luăm un bilet la zvăpăiatele 102

Adrian SIMEANU „Dictatura emoţiei” Sau „Social-media şi puterea Străzii”. Titlu incitant, subiect captivant. Pentr-o conferinţă la ordinea zilei. Cum fu cea ţinută-n Gerarul acest, la Piteşti, de Tavi Ştireanu. Publicist prolific, argeşean de fel. Cândva senator, astăzi jurnalist. Care vorbi şi stârni întrebări pe această temă nu de neglijat. Ce implică din plin varii informaţii, psihologie socială, sociologie şi analiză politică, adecvat combinate, pentru eşafodaj... Ştireanu veni la pregătit în domeniu.

Detaliind, argumentând, exemplificând, citând. Evenimentele toamnei trecute stând, pare-se, la originea acestei încercări teoretice îndrăzneţe. Ce sfârşi, firesc, cu poziţia sa ferm declarată, de apărare a libertăţii de comunicare modernă, oricâte defecte-ar avea, inevitabil, aceasta. Şi, chiar dacă Octavian mai lasă loc îndoielii, astfel de dizertaţii ar fi utile mereu. Căci, binevenit, ne dau de gândit. Politică, inexorabil, în toate fiind din belşug...

Revista Nouă nr.1 (92) /2016

semnal

Revista Nouă nr. 1 (92) /2016

semnal

103

semnal

104

semnal

Revista Nouă nr.1 (92) /2016