revista nouă nr 2 2013

Revista Nouă - apare de saşe ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA, Oana MERCA, Remus Valeriu GIORGIONI, C. TRANDAFIR, Iulian MOREANU, Gheorghe GRIGURCU, Luminiţa MISCHIE, Daniel CORBU, Maria DOBRESCU, Virgil DIACONU, Mădălina CALOTĂ, Mara Miruna BARA, Denisa-Nicoleta OPREA, Florin FRĂŢILĂ, Christian CRĂCIUN, Daniel DĂIAN, Marian DRAGOMIR, Sorin VÂNĂTORU, Diana TRANDAFIR, Victor STEROM, Menna ELFYN, Cătălin STATE, Frédéric BOYER, Liliana ENE, Ingemar LECKIUS, Ion MILOŞ, Rainer Maria RILKE, Dan DĂNILĂ, SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Daniel CRĂCIUN, Theodor MARINESCU, Mihai BORŞOŞ - Serghie BUCUR, Gheorghe A. STROIA, Emil NICULESCU, Grigore TIMOCEANU, Camelia Iuliana RADU, Ion ROŞIORU, Ioan TODERIŢĂ, Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU, Ion IANCU VALE, Gherasim RUSU TOGAN, Petre MANOLACHE, Ştefan AL.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4 Anul X nr. 2 (75) /2013

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: editorial - Florin DOCHIA - Nostalgia dinamică / 3  in memoriam - Daniela Tomescu nu mai este / 6  eseu - Oana MERCA - B. P. Hasdeu pe căi nebătute… Arhiva spiritistă / 7  am primit la redacţie... - Remus Valeriu GIORGIONI - Listele Guvernului Literar. Pietrele preţioase din buzunarele USR şi Ceata lui Homer. Lista lui Schindler / 17  eseu - C. TRANDAFIR - Camil Petrescu şi politica / 20  ethica minima - Iulian MOREANU - A paisprezecea povestire cu un copil / 23  semnal - Gheorghe GRIGURCU - Virgil Diaconu, Prinţesă cu fluture / 28  lecturi paralele - Luminiţa MISCHIE - Luntrea lui Caron / Doctor Jivago / 29  la aniversară - Daniel CORBU 60 - Un anahoret modern / 33  semnal Maria DOBRESCU - Ierburi în pârg / 38  ancheta scriitură masculină & scriitură feminină - Virgil DIACONU - Capcanele literaturii feminine sau „Sunt o doamnă, ce p… mea!” / 39  la aniversară Nichita a făcut 80 de ani şi viaţa lui în sufletele noastre se tot iluminează (Luminiţa MISCHIE, Mădălina CALOTĂ, Mara Miruna BARA, Denisa-Nicoleta OPREA) / 43  in memoriam - Moartea domnului Şovăială (Florin FRĂŢILĂ) / 46  note de lectură - Christian CRĂCIUN - Dincolo şi dincoace de catapeteasmă / 47  interviu - Daniel DĂIAN:Volumul de început este o căutare de adâncime (Marian DRAGOMIR) / 52  eseu - Sorin VÂNĂTORU - Despre infinit / 54  note de călătorie - Diana TRANDAFIR - Stratford-upon-Avon / 56  poezie - Victor STEROM / 59  poezie galeză - Menna Elfyn (Prezentare şi traducere de Cătălin STATE) / 60  poezie franceză - Frédéric Boyer - Litania din 3 octombrie 2009 la Marea Moschee din Paris (Traducere şi note de Liliana ENE) / 62  poezie suedeză - Ingemar LECKIUS (Prezentare de Victor STEROM; Traducere de Ion MILOŞ) / 65  poezie germană Rainer Maria RILKE în tălmăcirea lui Dan DĂNILĂ / 66  proză - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN - Când au plecat îngerii / 68  proză - Daniel CRĂCIUN - Galo-romanii din Lion / 71  poezie - Dan DĂNILĂ / 76  note de lectură - Theodor MARINESCU - Apter – o carte de referinţă / 77  note de lectură Mihai BORŞOŞ - Când îngerul păzitor este istovit / 80  breviar - Cărţi comentate de Victor STEROM: Virgil DIACONU, Prințesa cu fluture; Şerban FOARŢĂ, Îndreptar practic de chiciologie / 82  Cărţi comentate de Serghie BUCUR: Poemele Gugura; Fragila Ştefania / 83  note de lectură - Gheorghe A. STROIA - Despre jurnalul existenţial al aspiraţiei de evadare către lumină a fiinţei / 87  note de lectură - Emil NICULESCU - În (pen)umbra crailor / 89  note de lectură - Grigore TIMOCEANU - Vali Niţu – între cercurile concentrice ale poeziei / 93  note de lectură - Camelia Iuliana RADU - Ioan Barb şi realismul magic de inspiraţie românească / 95  O carte, doi comentatori Aurel M. Buricea Crucea din muguri (Ion ROŞIORU, Ioan TODERIŢĂ) / 98  impresii - Serghie BUCUR - Dintr-un 2012 poetic, Preste munţi / 105  poezie - Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU / 107  poezie - Ion IANCU VALE / 108  poezie - Florin FRĂŢILĂ / 108  in memoriam - ultimul NICOMAH (Serghie BUCUR) / 109  cronica plastică - Serghie BUCUR - Solara Florica Ionescu / 111  iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Vasile Alecsandri şi cântecul iubirii / 113  poezie - Petre MANOLACHE / 117  invitaţii Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», Concursul Internaţional de Poezie «Grigore Vieru», Concursul Naţional de Poezie «Constantin Virgil Bănescu» / 118  pelingeneze - Christian CRĂCIUN Din jale se-ntrupează… Cine? Ce? / 121  parodii de ştefan al.-saşa / 124

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie) Corectura: Iulian MOREANU Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com DTP: Flowerin Flow

Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

editorial

Florin DOCHIA Nostalgia dinamică „Trăim într-o epocă în care a rămâne tânăr – la minte şi la trup – a devenit presiunea supremă, o vreme în care trebuie să fii ado-compatibil, adică să te supui cu totul solicitărilor scurt-termiste (câştig imediat, indiferent de efectele secundare potenţiale pe termen mediu şi lung – n. m.): tweeter cu 140 de semne, rezumat de cinci minute la „Război şi pace”, întâlniri de treizeci de secunde; pe scurt: navigăm, pipăim, atingem, anunţul şi fraza prescurtată flutură şi, trecând instantaneu de la una la alta, nu ne ocupăm temeinic de nimic… Sub pretextul adaptării la această lume de înaltă tehnologie făcută pentru tineri, renunţăm la orice proiect pe termen lung.”

Sunt cuvintele cronicarului de la revista franceză „Lire”, François Busnel, comentând o nouă apariţie editorială a lui Régis Debray, Le Bel âge (Flammarion), în încercarea identificării mijloacelor de a rezista şi a combate o nouă şi aparent periculoasă orientare socio-psihologică: jeunismul. Suntem condamnaţi la cultul tinereţii? Oare numai imaturitatea este atrăgătoare? Este drept, atunci când idealul este aparenţa, când actualitatea devine o valoare şi prezentul un model, ne abandonăm delectării lejere şi solicitării superficiale. Debray, în stil de pamflet optimist, vine în contra ablaţiunii vocabularului, în contra ideii că orice Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

este bun dacă este nou, concomitent cu boom-ul paradoxal al modei vintage.

Busnel constată că autorul atinge unul dintre „adevărurile” timpurilor noastre: jeunismul este frumos şi a devenit chiar inamicul nr. 1 al tinerilor, drept pentru care se cuvine să fie combătut cu aceeaşi energie precum rasismul şi antisemitismul.

Cu riscul de a fi dresaţi de maşinăriile noastre să dresăm noi înşine spaţiul şi timpul, se pare că nu putem să mai trăim decât sub zodia urgenţei şi a stresului, a inconstanţei şi superficialităţii.

Ideile lui Régis Debray trimit, însă, către susţinerile uimitor de convingătoare ale epistemologului Michel Serres, de l’Academie française, din Petite Poucette [Degeţica] (Le Pommier, 2012). A numit-o Degeţica pentru abilitatea ei de a scrie şi trimite cu grăbire un SMS, drept pentru care degete îi sunt netede. Simbol al schimbării comunicaţionale, al erei informaţiei atotacaparatoare. Este imaginea ingenuă a viitorului rezervat generaţiilor următoare, „mutante” din pricină că vor să se adapteze unei lumi bulversate, unei lumi în schimbare, cam aşa cum ne imaginăm că s-a întâmplat la sfârşitul Antichităţii. Serres vorbeşte, într-un interviu din Libération, de trei revoluţii comunicaţionale trăite de societăţile occidentale de-a lungul istoriei. Trecerea de la oral la scris, de la 3

scris la tipărit, de la tipărit la digital.

Ultima revoluţie e socotită majoră.

Fiecare schimbare a fost însoţită de mutaţii politice şi sociale. Dar fiecăreia i-au corespuns aceleaşi incertitudini şi îngrijorări. La trecerea de la oral al scris a apărut pedagogia, pe fondul unei crize în care, de exemplu, Platon era de partea oralităţii, pentru că scrisul „face sufletele să uite cele învăţate, pentru că încetează să-şi mai exerseze memoria.” (Phedra, 275c). Desigur, scrisul poate avea rolul de aide-memoire, dar el rămâne pasiv, pe când, din contră, discursul oral e lăudat de Socrate, pentru că „se înscrie în sufletul omului care învaţă, e capabil să se apere el însuşi” (276a) de uitare. În critica culturii scrise, Platon reia ideea în Scrisoarea VII: aceasta nu prinde esenţa procesului, actul în sine al cugetării; „gândirea rămâne închisă în partea cea mai puţin preţioasă a scriitorului” (344c).

Scrisul public, pentru toată lumea, apare ca fiind gândire simplificată, slăbită, vulgarizată. (Imaginea ne pare familiară, chiar dacă mileniul este altul…). În momentul apariţiei imprimeriilor, copiilor multiple, au fost destui cei care au spus că acea masă oribilă de cărţi este o barbarie, că nimeni nu va putea citi niciodată toate acele cărţi, deci tiparul nu are nici o raţiune de existenţă. La fel strigă destule cassandre şi azi, la înlocuirea suportului de hârtie cu unul virtual, poate chiar mai puternic strigă, pentru că revoluţia este mult mai „catastrofală”, vizează chiar desprinderea de materie, virajul spre energiile de care se foloseşte însuşi gândul spre a se manifesta. Trecerile de la un sistem la altul s-au făcut, se vede, pe fondul unor crize asemenea celei pe care o trăim azi, în care sunt 4

cuprinse toate: finanţele, politica, economia, şcoala, Biserica. Nu există domeniu care să nu fie în criză. „Şi toate stau pe capul bietei Degeţica, instituţiile, complet depăşite, nu mai funcţionează.

Ea trebuie să se adapteze cu toată viteza, mult mai repede ca părinţii sau bunicii săi. Este o metamorfoză!”

Pe urmele academicianului Serres, aflăm fără surprindere că, dacă la 1900 70% dintre francezi lucrau pământul, după un secol abia dacă o mai face 1%; „spaţiul vital s-a schimbat, şi cu el şi «fiinţa în lume», pe care filosofii germani precum Heidegger o socoteau imuabilă.”

Se merge la ţară nu pentru muncă, ci pentru vacanţă! Degeţica nu cunoaşte decât „natura arcadiană”, loc de distracţie şi de odihnă. De vreo două secole, la patru decenii odată, se publică dicţionarul limbii franceze cu patru-cinci mii de cuvinte noi. La ultima actualizare au fost adăugate peste treizeci de mii… Dar asta nu are nici o semnificaţie asupra îmbogăţirii vocabularului individual, din contră, acesta se subţiază, mii de cuvinte devin străine pentru tineri pentru că nu mai au corespondent în realitatea proximă. Este clasică întâmplarea plină de semnificaţii generale cu copilul care era convins că vacile sunt nişte animale mov şi produc ciocolată. Un prieten etnolog are o colecţie de ingenioase scule şi dispozitive tradiţionale ţărăneşti: puţine ştiu la ce folosesc şi şi mai puţine ştiu cum se numesc. Acum un secol erau toate bine păstrate în pridvoarele caselor de la ţară, ba chiar şi în mahalale oraşelor.

Dar schimbări imense sunt în toate domeniile. Un profesor de acum 60 de ani, îşi putea transmite 70% din cunoştinţele timp două-trei decenii. Azi, 80% din ce Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ştie un profesor este depăşit sau inutil.

Mai e de folos un profesor pentru cei care vor să înveţe? Serres găseşte această realitate miraculoasă. Universitatea este în criză teribilă, azi, în era digitală, căci cunoştinţele, accesibile în orice loc şi în orice moment, nu mai au acelaşi statut misterios de altădată. Ce mai are de făcut profesorul, părintele? Să se transmită pe el însuşi! Nu mai are rolul de a oferi cunoştinţe, ci experienţe de cunoaştere, experienţa sa de cunoaştere: „soyez vous-mêmes!” Nu e uşor, dar merită încercat. Nici bibliotecile nu mai sunt nişte „temple ale cărţii”. O bibliotecă fără computere şi acces la internet e vizitată arareori. Multe lucruri au „murit” în ultimul secol, ba chiar în ultimul deceniu. Cine mai ştie ceva despre cele o mie de sisteme politice imaginate în secolul al XIX-lea? Dar şi mult mai multe lucruri noi s-au născut!

Ce e de făcut în aceste condiţii mereu noi, pline de surprize nu neapărat previzibile şi plăcute? Michel Serres crede că trebuie să cultivăm nostalgia, o „nostalgie dinamică”, „să nu pierdem nici o ocazie de a sări din tren”. Un fel de „vivere pericolosamente”? De ce nu? Nici nu mai există pericolele de altădată. Şi Degeţica nu mai are nimic de inventat. Ea a rezolvat orice dilemă. Ea trăieşte pur şi simplu acum şi are totul sub control (jocul de cuvinte în franceză este relevant, ba chiar pare a ţine de etimologie: maintenant = acum; main tenant = ţinând în mână). „Virtualul este vechi de când lumea! Ulise şi Don Quijote erau virtuali. Madame Bovary făcea amor virtual şi poate mult mai bine decât majoritatea contemporanilor săi.

Noile tehnologii au accelerat/ amplificat Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

virtualul, în nici un caz nu l-au creat.

Adevărata noutate este accesul universal la persoane cu Facebook, la locuri cu GPS-ul şi Google Earth, la cunoştinţe cu Wikipedia. Ţineţi cont că planeta, umanitatea, cultura sunt la îndemâna tuturor, ce progres imens! Locuim un nou spaţiu. Noua Zeelandă este aici, în iPhone-ul meu. Sunt încă uimit!”

Dar noile tehnologii nu activează acelaşi părţi ale creierului pe care le activa cartea imprimată. Se petrece o evoluţie a creierului asemănătoare cu aceea trecerii de la oral la scris. Azi, un copil învaţă la 2-3 ani să umble cu un computer (smartphone, tabletă) şi abia la 6-7 să scrie (eventual şi de mână, chiar dacă e posibil să nu îi folosească niciodată) şi să citească. O seamă de neuroni erau total inactivi înainte de apariţia scrisului. Este interesant că facultăţile cognitive şi imaginative nu sunt stabile la om. Cei care o desfid pe Degeţica lui Serres s-ar putea să o ia în barbă (sic!), atunci când o acuză că nu are memorie şi nici spirit de sinteză. Ei nu o cunosc, o judecă după ei înşişi, cu acele capacităţi ale lor create de alte cerinţe ale altei lumi, fără să admită că evoluţia fizică a creierului este alta. Ei sau format în frică, în lipsuri, în războaie, în suferinţă. Degeţica nu va simţi foamea, setea, frigul, fără îndoială nu va fi bolnavă.

Ea nu va sta ca Ludovic al XIV-lea treizeci de ani cu o fisură anală, până când chirurgul se va antrena operând peste o sută de ţărani. Adio, morala iudeo-creştină şi puritanismul. Degeţica, născută după anul 2000, va trăi cel puţin un secol şi va fi mereu tânără la minte şi la trup.

Pare utopic, nu? Hai să ne vedem peste zece ani…

5

in memoriam

Daniela Tomescu nu mai este Daniela Tomescu sau DODO, cum o alintau prietenii, nu mai are nevoie de încurajări şi de speranţă, ci doar de un gând bun care s-o însoţească pe CALEA DE LUMINĂ. Spiritul ei s-a eliberat din prizonieratul trupului care n-a mai slujito în ultimii ani.

Ca director al Editurii Fundaţiei Libra, Daniela a promovat cu mândrie literatura română în lume, iar pe cea franceză la noi în ţară. A fost recompensată de regele Belgiei cu o stea la care francofonii pur sânge doar visează: „Ofiţer al Ordinului Coroanei Belgiei”.

Profesional, a preferat să stea în umbră şi să facă lucruri nobile fără să aştepte mulţumiri oficiale. Personalitate dinamică şi plină de iniţiativă, Daniela Tomescu a sprijinit şi a asigurat apariţia unui număr impresionant de volume de literatură, studii critice, de istorie literară, filosofie, estetică, istoriografie, folcloristică etc., importante contribuţii în domeniile 6

respective, concomitent cu încurajarea unor debutanţi în poezie, proză, critică literară etc. Alături de soţul său, Ion Tomescu, a înfiinţat, împreună cu o serie scriitori, publicişti şi editori de prestigiu, Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România (APLER), iniţiatoare a mai multor proiecte de interes naţional, printre care acela al Legii cărţii, precum şi Asociaţia Revistelor şi Publicaţiilor Europene (ARPE). 12 ediţii ale Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, s-au desfăşurat la Câmpina - 1999-2010. Pe plan personal, le-a oferit celor din jur dragoste, bucurii, forţa entuziasmului.

DUMNEZEU să o aibă în pază!

(R. N.)

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

eseu

Oana MERCA B. P. Hasdeu pe căi nebătute…

Arhiva spiritistă De ce a rămas B.P. Hasdeu în memoria culturală colectivă drept maestrul ocultismului românesc? Iată o întrebare firească pentru oricine a parcurs măcar titlurile scrierilor acestui polihistor unic în cultura noastră.

Un motiv ar fi mediatizarea, spre sfârşitul vieţii şi după moartea autorului, aproape exclusivă a celebrei Sic cogito, reluată în ediţii succesive, în colecţia Biblioteca pentru toţi, în detrimentul celorlalte scrieri ale eruditului basarabean. Un alt motiv ar fi mormântul poemă închinat singurului său copil, Iulia, înhumată la cimitirul actual Bellu, un mausoleu unic nu doar prin aspectul său, ci şi prin modul în care a fost conceput, mod despre care Hasdeu scrie pe larg în acelaşi Sic cogito.

Deloc neglijabil, al treilea motiv este Castelul Iulia Hasdeu, de la Câmpina, a cărui ridicare a început în 1893 şi a fost terminată în 1896, urmându-se, după spusele savantului, planurile dictate de spiritul Iuliei, locul unde s-au derulat multe dintre şedinţele spiritiste, construcţie impozantă care continuă să fascineze şi să atragă. Considerat un templu spiritist unic în lume, castelul oferă linişte şi lumină trecătorului simplu, mister şi necunoscut celui care trece pragul camerei de spiritism şi îndrăzneşte să privească prin orificiul Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

circular din perete - loc pe unde se spune că pătrundea spiritul Iuliei - încântare intelectuală celui care se apleacă asupra densei simbolistici ce compune ansamblul.

Nu este de mirare, aşadar, că oamenii, dornici din fire de lucruri extraordinare, au reţinut din personalitatea de excepţie a acestui titan al culturii noastre doar preocupările paranormale care i-au monopolizat ultimii ani din viaţă.

Moartea prematură a unei fiice care-i adusese lui Hasdeu satisfacţia paternă supremă (precoce şi genială, Iulia plănuia să-şi susţină teza de doctorat la nici 20 de ani, după ce absolvise două facultăţi, scrisese deja poezie şi proză în limba franceză şi avea planuri literare bine conturate cât pentru o viaţă de om, în plus picta, compunea şi concepea sisteme de gândire), îl aruncă pe ilustrul savant într-o disperare fără margini. Firul vieţii creatoare a tatălui parcă s-ar fi rupt concomitent cu firul vieţii fiicei.

Anul 1891 părea să-l redea, însă, pe Hasdeu lumii culturale autohtone. Cineva sau ceva îl determinase să iasă din derelicţiunea căreia îi căzuse pradă la moartea Iuliei. Febra creaţiei îl mistuia din nou, dovadă că din martie şi până la sfârşitul anului publică în Revista Nouă capitolele cărţii ce avea să apară în volum la începutul anului următor: Dumnezeu, nemurirea, dăinuirea, la 10 martie 1891, Somnul şi sufletul, la 8 aprilie 1891, Telegrafia iubirii, la 15 mai 1891, Ipnotism şi spiritism, la 12 august, 1891, Materialism în spiritism, la 10 octombrie 1891, respectiv Excelsior nedatată, dar realizată spre finalul aceluiaşi an. Mai mult, în prefaţa la cea de-a treia ediţie a cărţii, Hasdeu anunţa aşa cum făcuse şi cu alte scrieri de-ale 7

sale - extinderea proiectului abia demarat la un triptic: Sic cogito, Ita sensum, Virtus rediviva. După cum bine se ştie, ultimele două lucrări nu au mai fost realizate. Prima însă avea să consfinţească în percepţia publică acea cotitură pe care o înregistrase nu doar viaţa, ci şi concepţia marelui gânditor. Un Hasdeu necunoscut până atunci se descoperea unui public care l-a receptat divers. Unii1 - contemporani sau exegeţi ulteriori – au văzut în această nouă abordare doar încercarea disperată a unui părinte de a nu rupe definitiv legătura cu unicul şi genialul său copil trecut prea devreme dincolo de fiinţă (Iulia murise la 29 septembrie 1888, la doar 19 ani) şi atunci l-au privit cu scepticism, milă sau chiar amuzament.

Alţii2 au avut puterea să se desprindă de contextul uman tragic ce a generat orientarea (sau reorientarea?) lui Hasdeu spre disciplinele oculte aducând în discuţie chiar existenţa unei perspective filosofice hasdeene. Pentru lectorul atent al operei hasdeene, opţiunea de final spre varianta experimentalistă a direcţiei spiritualiste este mai degrabă firească decât surprinzătoare. Aşa cum remarca Ovidiu Pecican3, concepţia lui Hasdeu a evoluat de la o viziune romantică pe linia Vico, Herder, Hegel, Schelling, către o viziune mai apropiată de evoluţionismul şi pozitivismul profesat de Comte, Spencer, Darwin, Buckle, Wallace, pentru a se cantona, la final, în spiritism. Mircea Eliade avertiza că tirania documentelor şi verificărilor experimentale este un rest din mentalitatea pozitivistă a secolului al XIX-lea când chiar problema (strict metafizică) a existenţei sufletului postmortem se discuta pe baza „documentelor” 8

(spiritism, ştiinţe metapsihice etc.).4 Dacă a fost victimă sau orbit de credulitate5 în faţa prietenilor vechi sau oportuniştilor noi care se vor fi aciuit pe lângă cel atât de crunt lovit de soartă, asta tot nu ar fi o scădere, ci doar o umană coordonată a celui care păruse nu o dată supra uman prin copleşitoarea genialitate. Hasdeu, ca orice tată, avea dreptul să sufere şi a făcut-o, dar în maniera lui personală. Legendele, potrivit cărora în multe dimineţi Hasdeu deschidea fereastra dormitorului ce dădea spre livada castelului de la Câmpina şi îşi striga sfâşietor fiica adorată, se aud şi astăzi prin partea locului.

De altfel, nici nu se poate vorbi de o deplină încredere în mediumii pe care îi folosea. Nu doar o dată, Hasdeu a menţionat în notiţele sale îndoiala faţă de Arbore sau Cosmovici, doi dintre mediumii săi6. Multe dintre situaţii frizau ridicolul şi este puţin probabil ca un om a cărui incisivitate critică faţă de tot ce este ilogic, recunoscută şi temută deopotrivă de prieteni şi de adversari, să nu le fi sesizat ca atare. Mult mai plauzibil, Hasdeu, profund interesat de spiritism, trecerea cu vederea situaţiile îndoielnice sau se rezuma a şi le nota sub semnul întrebării în însemnările sale.

Hasdeu nu putea, însă – era obârşia sa care nu-i îngăduia – să se plece învins sub jugul fatalităţii. Aşa cum omul de ştiinţă, avid dintotdeauna după reguli, norme, metode şi probe, nu putea să tacă brusc nici măcar în faţa celei mai cumplite suferinţe. Astfel se explică avântul cu care Hasdeu cercetează literatura de specialitate de la străvechile cărţi iniţiatice ale Orientului şi Eladei până la cercetările contemporane - şi o Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

face în maniera proprie, cu un ochi vigilent aţintit asupra a tot ceea ce ar putea fi supus echivocului – sperând să găsească explicaţia ştiinţifică prin care dorita comunicare cu spiritele celor plecaţi să fie demonstrată, şi nu îndoielnică. Respinge cu vehemenţa - dar nu şi voioasa ironie – de altădată tot ceea ce nu era temeinic dovedit ştiinţific, selectează din bibliografia de specialitate nume de rezonanţă precum Oliver Lodge, Victor Hugo (de ei se simţea apropiat şi prin suferinţă deoarece ambii îşi pierduseră copiii), în fine face tot ce poate pentru a răspunde anticipat celor ce simte că-l vor acuza de misticism, chiar dacă afirmă în repetate rânduri că ceea ce scrie este pentru cei care vor şi pot să vadă dincolo de materialitate.

E greu de precizat doza de credulitate dezarmantă din personalitatea savantului sau în ce măsură se poate vorbi despre o eclipsare incredibilă a spiritului critic7, după cum e dificil de spus în ce măsură conţinutul protocoalelor spiritiste este fundamental viciat de cei care formau cercul spiritist al scriitorului. De ce această conspiraţie în definitiv? Au fost voci care i-au numit pe noii prieteni ai lui Hasdeu impostori, şarlatani şi manipulatori8 care profitau de situaţia nefericită a acestuia, deşi aceleaşi voci susţin că mesajele prin care savantul era încurajat să-şi continue munca ştiinţifică la Etymologicum Magnum Romaniae erau creaţia aceloraşi pretinşi prieteni care, deci, n-ar fi dorit nici pe departe rău scriitorului.

Un episod frecvent invocat atunci când se vorbeşte despre spectacolul spiritist regizat în jurul lui Hasdeu este cel legat chiar de titlul lucrării Sic cogito.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Hasdeu îşi încheiase această operă surprinzătoare şi îndrăzneaţă cu o precizare la fel de surprinzătoare şi îndrăzneaţă: În şedinţa din 22 martie, eu primii prin Speranţia, scriind automaticeşte în stare cataleptică, o lungă comunicaţiune în care fie-mea vorbeşte, între altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: <Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adică: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău. Se înţelege că aceasta nu te scuteşte de datoria de a scrie cu toată claritatea putincioasă…>; apoi mai la vale adăuga: <Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul final şi, totodată, titlul operei întregi…>.9 Speranţia, însă, ar fi mărturisit chiar de atunci lui Hasdeu că alesese el însuşi titlul operei, pe deplin conştient, pretinzând deci că s-ar fi aflat în transă, mărturisire la care savantul ar fi replicat: Spune, Speranţia, cu toată cultura şi inteligenţa ta, puteai tu să dai o formulare atât de evocatoare? Titlul acesta vine de dincolo. E o replică şi o completare la locuţiunea lui Descartes.10 Să adăugăm acestei mărturisiri şi fraza finală din Sic cogito: Aşadară, mă întreb încă o dată: sunt eu oare autorul acestei cărţi, după ce nu este al meu nici măcar Sic cogito?11 Credem că nu credulitatea lui Hasdeu transpare din aceste vorbe, ci din contră, un răspuns pentru cei ce se vor îndoi.

Deşi e conştient că nu este al meu nici măcar Sic cogito, Hasdeu nu elucidează cui i-ar aparţine de fapt. Mult mai probabil, dincolo de spectacolul şedinţelor spiritiste – care îi vor fi adus omului o efemeră alinare şi îi vor fi 9

alungat singurătatea exterioară – Hasdeu va fi descoperit adevăruri tulburătoare.

Ca de fiecare dată când un drum inedit i se întrezărea în faţă, Hasdeu se avântă cu toată puterea lui către orizonturile noi. Nu e de mirare că Hasdeu organizează şedinţele spiritiste la domiciliul său din Bucureşti, în biroul său de la sediul Arhivelor Naţionale, la cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu – numit Micul Templu – şi mai târziu la castelul de la Câmpina (Marele Templu), adică pretutindeni unde se afla.

Aventura spiritistă ar fi început, după mărturisirile lui Hasdeu, la şase luni după moartea Iuliei, când, fără nicio invocare prealabilă, savantul aflat la masa sa de lucru ar fi primit un mesaj de la fiica sa: În tâmpla stângă auzii dintr-odată nişte bătăi scurte, asemănătoare unui telegraf. Mâna mi-a luat inconştient un creion şi l-am sprijinit cu vârful de luciul colii, după care aşternui următoarele cuvinte în limba franceză: «Sunt fericită, te iubesc, ne vom revedea în curând.

Asta trebuie să-ți ajungă - semnat, Iulia Hasdeu». Era scris şi semnat cu slova fiicei mele. Aceste fraze îi vor schimba fundamental cursul vieţii, precum şi viziunea despre întrebările esenţiale ale omenirii: cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem.

Ulterior, pentru că nu avea calităţi mediumice deosebite, Hasdeu a apelat la mediumi celebri în epocă: Speranţia, Cosmovici, Stephanescu.

Hasdeu nu ar fi putut fi spiritist la 20, la 30 sau la 40 de ani. Abia acum venise vremea adevărurilor care nu sunt pentru toţi. Moartea Iuliei nu fusese cauza, ci ocazia. Spirit excesiv de sensibil, Hasdeu era, încă o dată, un barometru al 10

timpului său, al atmosferei spirituale a epocii. Paradigma filosofico-ştiinţifică părea falimentară, aşa se explică nevoia tot mai accentuată a unui dincolo, a unei realităţi extramundane deosebită de realitatea sensibilă şi ştiinţifică în care îşi ancorase întreaga concepţie istorică de până atunci. Această nevoie de altceva determină starea de criză interioară ce va răbufni prin Sic cogito, acest devastator manifest anti-istoric.12 Aparent, criza existenţială pe care o parcurgea Hasdeu părea efectul ruperii relaţiilor matrimoniale, bolii şi apoi morţii fiicei adorate, aşteptărilor mereu sporite ale mediului academic în care trăia, presiunii propriilor realizări anterioare care reclamau izbânzi şi mai mari. În realitate, oboseala cu care se raporta la tot ce-l înconjura era efectul interogaţiilor intime profunde privitoare la raporturile sinelui cu lumea, viaţa şi cunoaşterea.

Arhiva spiritistă, publicată în 2002 la Editura Vestala, scoate la iveală conţinutul şedinţelor spiritiste. Cititorul se află în faţa unui text amplu, complex, intrigant, derutant.

Astfel, Comunicări spiritiste cu Iulia înaintea şedinţelor propriu-zise oferă un amestec de sublim şi derizoriu, de banalităţi strict personale sau cotidiene şi întrebări grave asupra rostului fiinţei.

De pildă, spiritele celor dragi sunt întrebate de ce fermierul nu-mi răspunde la ultima scrisoare? Este neliniştitor? Sau dacă trebuie să trimit avocatului Kiriac hârtiile pe care mi le cere?13 dar, tot atunci, li se cer detalii legate de templul pe care Hasdeu începuse să-l ridice în memoria defunctei copile. Alteori schimbul de replici dintre tată şi fiică Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

păstrează tonul şi subiectele obişnuite al scrisorilor din timpul vieţii fetei: întrebări legate de cum se simte ea, încurajările ei către el, discuţii despre scriitorii celebri precum Shakespeare, considerat cel mai mare poet, sau Victor Hugo, ori maxime legate de iubire precum aceasta: iubirea perfectă este lipsită de orice interes şi pasiune, două elemente care o fac imperfectă la fiinţele umane.14 De o cu totul altă natură sunt textele incluse la capitolul Comunicări la şedinţele spiritiste.

Deşi nu se cunoaşte cu certitudine data când a avut loc prima şedinţă spiritistă, putem presupune că a fost nu mult înainte de 16 octombrie 1890, când Vasile Cosmovici scria cel mai vechi mesaj spiritist ajuns până la noi. Aşadar, putem afirma că la doi ani după moartea Iuliei încep şedinţele spiritiste.

Cei prezenţi sunt oameni cu studii, cei mai mulţi medicinişti. Contrar afirmaţiilor ulterioare răspândite în toate cărţile despre Hasdeu, numele pictorului Nicolae Grigorescu nu apare înregistrat ca participant la nicio şedinţă spiritistă.

Este clar că marele pictor nu frecventa cercul hasdeean, deşi de la castel până la casa lui Grigorescu sunt doar două - trei minute de mers relaxat.

De la început se remarcă preocuparea lui Hasdeu faţă de veridicitatea mesajelor primite. De pildă, remarcă satisfăcut că, în mesajul transmis prin Cosmovici, spiritul Iuliei i se adresează cu apelativul Papaliga, aşa cum îl numea Iulia în momentele lor de alint. Hasdeu notează că mediumul Cosmovici nu ştia de această denumire.

Conţinutul mesajelor Iuliei ridică semne de îndoială. Ea trimite, de pildă, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

indicaţii referitoare la articolele pe care le scria Hasdeu, consideră, chiar insistent, că Neniţescu nu era un redactor bun pentru Revista Nouă şi, mai mult, avansează alte nume15 care ar trebui să preia redacţia revistei. Evident că astfel de precizări ridică semne de întrebare, ştiut fiind că mediumii erau colaboratori la revista amintită. Pe de altă parte, aproape în nicio comunicare nu uită să amintească de dragul meu medium (n.n. Cosmovici) de care trebuia avut grijă, sau de prietenii care îl frecventau pe Hasdeu, unii cu credinţă, alţii din curiozitate. Când Cosmovici pleacă la Paris, Iulia cere imperios ca medium pe Speranţia. Când episcopul de Argeş, Ghenadie, e prezent la una dintre şedinţe, ea e fericită în mod deosebit.

Căzut în dizgraţia celorlalţi probabil, Cosmovici nu mai este dorit, iar mesajele Iuliei din acea perioadă insistă asupra faptului că acesta nu e de încredere.

Acestea sunt doar câteva exemple de implicare ciudată a spiritelor în evenimentele cotidiene ale vieţii lui Hasdeu sau ale prietenilor acestuia.

Dacă asupra mesajelor Iuliei planează serioase dubii, întrebările lui Hasdeu adresate spiritelor celor dragi trădează ideile ce-l preocupau în acea perioadă: realizarea templului de la mormântul Iuliei unde fiecare element trebuia să poarte o semnificaţie, pe de o parte, şi despre cercetările sale spiritiste, pe de alta. Întrebări precum: Ce rol vor putea juca spiritele superioare în corespondenţe, în anumite împrejurări?16, Cum comunică un spirit cu ajutorul mediumului?17 trimit la lucrurile care îl frământau pe savant în acea perioadă.

O altă preocupare a acestei perioadă 11

este experimentarea fotografiei spiritiste, extra-retinale, cum o numeşte Hasdeu. Din toamna anului 1891, Hasdeu începe şedinţele de fotografiere, după ce, în calitate de director al Arhivelor Statului, solicitase şi obţinuse fonduri pentru obţinerea unui aparat de fotografiat ce va fi folosit exclusiv în interese personale, însă. Victor Crăsescu, doctorand în medicină, şi Ioan Petricu, licenţiat în ştiinţe fizice, sunt cei care îl ajută în aceste experimente.

Iulia Hasdeu – soţia se alătură cercului spiritist abia la 20 noiembrie 1892, spre marea satisfacţie a lui Hasdeu care, în rezumatul şedinţei respective notează: Lili fericită pentru mama sa pentru conversiunea-i la spiritism şi-i aduce aminte unele particularităţi din viaţa lor la Paris.18 De ce a avut nevoie doamna Hasdeu de aproape doi ani de zile (primul protocol spiritist este datat 16 octombrie 1890) să se alăture celor care pretindeau că primeau mesaje de la fiica ei? O convinsese cineva, ceva sau să fie doar sentimentul sfârşitului care se apropia? Cert este că din acest moment, Iulia-mama este aproape nelipsită de la şedinţe, la care ţine să participe chiar şi atunci când boala o ţintuia la pat.

Ce opţiuni de lectură avem în faţa masivei arhive spiritiste (5 volume conţinând 795 mesaje)? În funcţie de interesele lectorului, de cunoştinţele lui sau de disponibilitatea lui de a accepta sau nu anumite fenomene, am putea răspunde că opţiunile sunt diverse.

O dată acceptat acest lucru, ne întrebăm în ce măsură acest text amplu ar putea fi interesant pentru criticul literar. Cui aparţine, în definitiv, acest text. Credem că e o certitudine că el nu 12

poate fi atribuit în totalitate lui Hasdeu.

Este evident că acestuia îi aparţin invocaţiile constând în întrebări relativ scurte, adesea redundante în formulare şi punctând scurt ceea ce îşi dorea să i se comunice. De asemenea, Hasdeu este autorul rezumatelor acestor şedinţe, acolo unde acestea există, precum şi al notelor inserate pe marginea manuscriselor. Răspunsurile îngerilor nu-i aparţin însă cu certitudine. Cel mult ar putea fi admisă influenţa lui Hasdeu la nivelul concepţiilor. Nu este de ignorat faptul că spiritele insistă frecvent ca înainte de şedinţa propriu-zisă să aibă loc discuţii pe tema respectivă, să se citească şi să se aprofundeze fie rezumatul comunicărilor anterioare, fie comunicările în întregime. De asemenea, este posibil ca Hasdeu să-i fi sugestionat pe mediumi în timpul şedinţelor. René Guénon19 atenţiona asupra faptului că subiecţii hipnotici (manuscrisele spiritiste hasdeene arată că hipnotizarea mediumului era adesea practicată în timpul şedinţelor) nu fac altceva decât să reproducă voluntar sau involuntar ideile ce le sunt sugerate de experimentator care, astfel, va primi exact feed-back-ul aşteptat. Citind cursul Admirabilei (Iulia n.n.), de pildă, observăm că mesajele reîntorceau la Hasdeu propria doctrină.

Simpla lectură a acestora mesaje va scoate, însă, la iveală, pentru cititorul cunoscător al stilului hasdeean, că respectivele mesaje nu au nimic din claritatea exprimării poligrafului care te seduce de fiecare dată prin acribie, dar şi captivantă logică în prezentarea ideilor, indiferent dacă ne aflăm pe tărâmul lingvisticii, istoriei, folcloristicii, literaturii sau publicisticii. De altfel, chiar Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

comparaţia cu stilul, e adevărat, mai grav din Sic cogito face imposibilă atribuirea textelor respective lui Hasdeu. Şi totuşi, textele există, iar conţinutul lor construieşte pas cu pas o lume populată de personaje care întreprind nişte acţiuni ce se dezvăluie gradat ochiului cititorului. Iată cum ne-am apropiat de simplista definiţie a genului epic. Desfăcând Arhiva spiritistă de contextul în care ea a fost realizată (un context neelucidat încă pe deplin atâta vreme cât complotul spiritist din jurul lui Hasdeu, dacă a existat un astfel de complot, a implicat un număr mare de persoane şi chiar personalităţi, cu veniri şi plecări din rândul participanţilor şi cu deziceri ulterioare20), putem citi acest corpus de texte ca pe un roman captivant până la un punct. Spirite care se comunică muritorilor, tehnici şi metode de comunicare, întrupări anterioare, preocupări superioare sau de tot banale ale acestora – iată ceea ce se pune sub ochii cititorului. O lume deplin antropomorfizată, în total acord cu teoria spiritistă ce considera sufletul un organism ale cărui simţuri sunt doar altfel decât ale trupurilor noastre.

Viaţa nu e simplă, se pare, nici pentru spirite. Iulia sau Admirabila, cum este numită, Nicolae, Ferret şi uneori Alexandru tatăl sunt spirite cu obligaţii majore. Nu toţi pot fi prezenţi în orice clipă la şedinţele celor de aici pentru că au misiuni de îndeplinit, sunt ocupaţi şi, amuzant, nu au timp să le facă chiar pe toate. Ba au chiar examene de dat pentru a trece într-o stare superioară!

Nici prin lumea lor nu e mereu pace.

Nicolae, de pildă, e într-un fel de competiţie cu un alt spirit care vrea să-l submineze, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ba chiar Sublima mai are unele neplăceri pe acolo, dar tot îşi fac vreme pentru planuri măreţe de a se revela muritorilor pe care însă îi antrenează mai întâi prin intermediul cursului de spiritism pe care ea îl ţine în fiecare duminică celor prezenţi.

Foarte importantă pentru cei de acolo ca şi pentru cei de aici este realizarea unei fotografii spiritiste. Multe dintre comunicări conţin instrucţiuni tehnice despre cum s-ar putea realiza acest lucru. Se pare că se ţineau şedinţe spiritiste şi în casa dr.

Constantin Istrati (a cărui proprietate se învecina cu a lui Hasdeu), de vreme ce unele comunicări fac referire la ceea ce se transmisese acolo.

E acolo un dialog al surzilor, fiindcă rareori comunicările răspund întrebărilor pe care le adresase Hasdeu. Uneori i se spune că răspunsul la acele întrebări nu putea fi dat pentru că spiritelor nu li se permite – nici lor! – chiar orice.

Comunicările se fac în franceză, rareori în română sau rusă. Deşi Hasdeu solicită insistent câteva cuvinte de la mama sa, nu le primeşte direct. În ciuda faptului că mesajele îi reamintesc permanent de misiunea pe care o avea de a termina Etymologicum, subliniindu-se în repetate rânduri că era dorinţa cea mai mare a lui Alexandru Hîjdeu care, de altfel, ar fi supravegheat toată lucrarea, Hasdeu se plânge că această muncă titanică îl oboseşte şi îl distrage de la adevăratele sale preocupări din acel moment, adică cele legate de disciplinele oculte. La 3 aprilie 1894, Hasdeu îi scria fiicei sale în invocaţie: În fine, sper că mâine voi încheia interminabilul fascicul, care m-a obosit atât de mult, şi atunci revin la apostolatul meu…21 13

Admirabila, Sublima ţine celor iniţiaţi un curs despre spirite, curs divizat în mai multe şedinţe. Rezumatele pe care Hasdeu le face după fiecare curs punctează ideea esenţială de reţinut.

Ideile din curs sunt greoi de urmărit, dificil enunţate, dar, ceea ce ridică un semn de întrebare mare, sunt coerente în continuitatea lor. Nu o dată, spiritul Iuliei sau cel al lui Nicolae face trimiteri la idei exprimate anterior în cursurile ţinute cu luni sau chiar ani înainte.

Conţinutul cursului se înscrie perfect în teoriile cunoscute adepţilor spiritismului, emise, însă, de cei din altă dimensiune.

Cursul este transmis prin mediumul Serbulescu, iar când acesta pleacă, fiind repartizat ca medic la Hârşova, niciunul dintre ceilalţi mediumi nu pare să mai aibă forţa necesară transmiterii unor texte atât de lungi, ce-i drept şi de complicate, precum el, de aceea în repetate rânduri spiritul Iuliei insistă ca mediumul ei să fie adus înapoi, ceea ce presupunea, evident, ca Hasdeu să-şi folosească cunoştinţele pentru a obţine transferul lui Serbulescu. De loc întâmplător, scrisorile lui Serbulescu către Hasdeu conţin aceleaşi rugăminţi22, ceea ce ridică un semn de întrebare major asupra provenienţei mesajelor spiritiste.

Aproape fiecare comunicare trimisă de Nicolae sau de Iulia evidenţiază faptul că ei, adică spiritele, sunt foarte mulţumite de tot ceea ce făcea Hasdeu.

Prezenţa dr. Istrati este reclamată cu insistenţă. Chiar sunt şedinţe care nu-şi desfăşoară normal cursul tocmai pentru că el lipseşte. Înţelegem totuşi, din precizările spiritelor, că aveau loc şedinţe şi la Istrati acasă. De la o vreme Istrati încetează să mai participe la şedinţe 14

(ultima dată numele său apare la şedinţa din 19 martie 189523), deşi spiritul Iuliei reclamă prezenţa lui. Este ştiut faptul că singurul care îi va rămâne alături lui Hasdeu până în ultimele clipe şi se va îngriji de el şi pe ultimul drum este celebrul om de ştiinţă, deci depărtarea lui de cercul spiritist trebuie înţeleasă ca un dezacord, de altfel afirmat deschis ulterior, faţă de probitatea celor care îl înconjurau pe savant, dar nu dublată şi de un dezacord intelectual şi spiritual faţă de teoriile la care aderase Hasdeu în ultima vreme, ştiut fiind că Istrati nu era străin de teoria spiritismului.

Corespondenţa Hasdeu – Istrati din anul 1895 ne edifică oarecum în ceea e priveşte decizia doctorului de a nu mai participa la şedinţele spiritiste atâta vreme cât nu avea certitudinea că mediumii sunt cinstiţi. De altfel, Istrati îi propune lui Hasdeu numirea unui juriu de două sau patru persoane, alese de Domnia Voastră şi de mine24 a căror judecată obiectivă să înlăture orice dubii ar plana asupra activităţii cercului spiritist. În epistola datată 27 aprilie 1895, Istrati îşi punctează fără echivoc poziţia: Vă datoresc mult pe terenul spiritismului, de când v-am apropiat; vă apreciez foarte mult ştiinţa şi inteligenţa; am ţinut şi ţin la cinstea de a vă vedea, cu singura condiţie de a nu fi înşelat şi să nu las a fi şi D-voastră înşelat.25 Dependenţa lui Hasdeu faţă de comunicările primite devine, în timp, patetică. Frecvenţa şedinţelor ne face să credem că a solicita şi a primi corespondenţe de la spiritele celor dragi devenise un modus vivendi pentru Hasdeu. Conştient, probabil, de efectul terapeutic pe care aceste corespondenţe Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

îl aveau asupra sa, savantul se lamentează ori de cât ori întrevede posibilitatea răririi acestor manifestări.

De pildă, în vara lui 1894 pare dezorientat la ideea că vacanţa venea şi el nu va mai avea comunicări: Îngerul meu, Lili, îngerii mei, vacanţa vine. Cum ne vom organiza pentru comunicări?

Sunt foarte neliniştit…26 Chiar şi problemele de sănătate cu care se confruntau el şi soţia lui sunt tratate tot după indicaţiile spiritului fratelui Nicolae (un spirit suspect de informat în domeniul medical).

Cursul ţinut de Admirabila este întrerupt în decembrie 1897. Practic din 19 decembrie 1897 datează ultima comunicare consistentă. De acum încolo, comunicările vor fi scurte, lipsite de consistenţă, ba chiar de coerenţă.

Componenţa cercului spiritist al lui Hasdeu suferă frecvente modificări, mediumii se schimbă sau unii mai vechi revin. Spectaculoasă este reintrarea în peisaj al lui Cosmovici şi apariţia lui Ciocazan (care începuse să frecventeze cercul spiritist al lui Hasdeu de prin 1895) pe care îi vom regăsi şi în dispoziţiile testamentare ale lui Hasdeu. De la data menţionată anterior şi până la 4 august 1904, data ultimei comunicări înregistrate în Arhiva spiritistă toate mesajele sunt scurte şi lipsite de conţinut, referindu-se, în general, la faptul că ele - spiritele - sunt foarte mulţumite de el. Ca o noutate, după moartea Iuliei, soţia, încep să vină comunicări şi de la ea. Toate sunt în limba română şi conţin referiri la chestiunile casnice, mai ales dorinţa Iuliei ca toate să fie în ordine la castel.

Tot acum începe să participe la şedinţe şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Vasile, servitorul despre care se ştie că a profitat de neputinţa lui Hasdeu din ultimii ani tratându-l foarte rău şi furându-l. Surprinzător, Iulia i se adresează lui frecvent cerându-i anumite lucruri. De fapt, ultimele corespondenţe sunt dominate de ideea că el, Hasdeu, trebuia să lase totul în ordine cu castelul în eventualitatea plecării sale. În această etapă Nicolae intervine rar.

Celor 698 de corespondenţe primite de la Iulia şi Nicolae, în limba franceză şi de la Iulia, soţia, în limba română, se adaugă alte 97 în limba rusă primite de la spiritul tatălui. În comunicarea din 10 ianuarie 1903 primită de la Alexandru, singura trimisă în limba română, acesta motivează de ce restul corespondenţelor au fost în limba rusă: am făcut-o numa spre a-ţi aminti că nu trebuia de lăsat uitării aceia ce la început tu ai învăţat27.

Mesajele de la Alexandru se concentrează pe câteva direcţii: la început, preocuparea pentru vânzarea urgentă a moşiei din Basarabia care nu ar aduce doar bani, ci ar însemna ruperea legăturilor cu Rusia. În câteva rânduri Alexandru insistă pe această idee susţinând că se apropie clipa în care ultimul dintre Hasdei era chemat să-şi îndeplinească o misiune pentru care independenţa era esenţială. O dată realizată vânzarea moşiei, tatăl insistă ca fiul să se concentreze asupra Etymologicum-ului, numit opera noastră comună. Interesantă este însă precizarea făcută în mesajul de la 1 august 1897: … continuă litera B şi chiar începe-o serios, dar numai până la B28. Într-o comunicare ulterioară se face referire că el, Hasdeu, trebuia să facă doar începutul într-o operă de o asemenea anvergură: vei 15

duce mai departe Magnum-ul, pe care tu nu trebuie să-l termini29. Mesajele spiritiste acreditează ideea că operele hasdeene din această perioadă de creaţie au o paternitate obscură.

O a treia chestiune care apare relativ frecvent în mesajele tatălui este cea referitoare la castelul de la Câmpina, numit casa-templu al spiritelor, a cărui construcţie impozantă este justificată prin ideea că acel loc avea o destinaţie superioară şi anume locul de eternă sălăşluire a spiritelor superioare.

Arhiva spiritistă deschide o poartă inedită către preocupările din ultimii ani de viaţă ai unuia dintre cei mai erudiţi români ai tuturor timpurilor. ................

1

I. Oprişan – B. P. Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, editura Vestala, Bucureşti, 2001, cap. Victimă a propriei credulităţi?, p. 515 – 522.

2 Dorin Ştefănescu – Celălalt Hasdeu, editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p. 7 -11.

3 Ovidiu Pecican, B. P. Hasdeu istoric, Cluj-Napoca, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, p. 157.

4 Mircea Eliade, Fragmentarium, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 159.

5 I. Oprişan, op. cit.

6 Jenica Tabacu, Amurgul Demiurgului.

Ultimii ani de viaţă ai lui B.P.Hasdeu, editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, capitolul Elemente biografice hasdeene în manuscrisele spiritiste, p. 78 - 128.

7 I. Oprişan, op. cit. p. 519.

8 Jenica Tabacu, op. cit., p. 47.

9 B.P. Hasdeu, Sic cogito, editura Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 249 – 250.

10 Amintiri din lumea literară, E.P.L., Bucureşti, 1967, p.13 (apud I. Oprişan – B.P.Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, editura Vestala, Bucureşti, 16

2001, cap. Victimă a propriei credulităţi?, p.

520) 11 B.P. Hasdeu, op. cit., p. 250.

12 Ovidiu Pecican, op. cit., p.88.

13 B.P. Hasdeu, Arhiva spiritistă, vol. 1, editura Vestala, Bucureşti, 2002, p.15.

14 Ibidem, p.17.

15 Ibidem, p. 44.

16 Ibidem, p. 97.

17 Ibidem, p.100.

18 Ibidem, p.288.

19 René Guénon, L’Erreur spirite, Editions Traditionnelles, Paris, 1991, p.257, (apud Jenica Tabacu, Amurgul Demiurgului. Ultimii ani de viaţă ai lui B.P.Hasdeu, editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, capitolul Elemente biografice hasdeene în manuscrisele spiritiste, p. 122) 20 I. Oprişan, op. cit., p 518.

21 Op. cit., vol. II, p.256.

22 B.P. Hasdeu, Corespondenţă inedită, editura Vestala, Bucureşti, 2005, p. 410.

23 B.P. Hasdeu, Arhiva spiritistă, vol. III, editura Vestala, Bucureşti, 2002, p. 118.

24 B.P. Hasdeu, Corespondenţă inedită, editura Vestala, Bucureşti, 2005, p. 186.

25 Ibidem, p. 188.

26 B.P. Hasdeu, Arhiva spiritistă, vol. III, editura Vestala, Bucureşti, 2002, p. 344.

27 Op. cit., vol. V, p. 124.

28 Ibidem, p.198.

29 Ibidem, p. 204.

E Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

am primit la redacţie...

Remus Valeriu GIORGIONI Listele Guvernului Literar Pietrele preţioase din buzunarele USR şi Ceata lui Homer.

Lista lui Schindler Poate nu mi-ar fi atras atenţia intervenţia lui Virgil Diaconu, de pe prima pagină a Cafenelei literare (nr.

1/2013) dacă eu însumi n-aş fi fost muşcat de aceleaşi probleme. Muşcat, dar (parcă) nu aşa afectat. Poetul de la Piteşti este de părere că, dacă s-ar scotoci bine, în buzunarele Uniunii noastre Scriitoriceşti s-ar putea descoperi mai multe „pietre preţioase” decât cele afişate an de an de către Uniune. Dar mare este grădina aceasta a Domnului – „ceata lui Homer” – şi tot felul de elemente se află în ea! Printre „ele”, V.D. trece drept un tip revendicativ, dar mulţi alţii se simt bine cu căluşul în gură. În scopul democratizării USR, Virgil propune întocmirea de liste. Eu unul nu cred că aceasta ar fi soluţia salvatoare.

Cel (cei) care întocmesc aceste liste e tot om, va să zică subiectiv. Şi zice poetul: „Să se facă o LISTĂ, ca să ştim şi noi dacă avem şansa ca în cursul acestei vieţi (s. n.) să publicăm în România literară, alături de domnul Mihai Zamfir…”; şi încă: „nu mă aştept să-mi fie publicate nici poemele pe care le-am trimis în câteva rânduri României literare…”

Iată aici o problemă care mă doare şi pe mine, şi încă de multă vreme - de-o viaţă! -, mi-am zis. Nu trebuie neapărat să se întocmească liste cu cei care sunt vrednici să publice în revista number one Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

a Uniunii şi să participe la programele generale ale ei (că din alea locale avem cu nemiluita, unele chiar de anvergură mai mare decât cele centrale, cum ar fi, bunăoară Premiul Naţional „Mihai Eminescu”). Dar să se ţină o evidenţă este, nu doar de dorit, ci chiar o chestiune de elementar bun simţ.

Cineva din actuala conducere a numitei reviste – din conducerea literară a ţării (că, până la urmă, USR e un segment semnificativ al ţărişoarei!) ar trebui să ştie că - spre (doar un) exemplu V. Diaconu e unul dintre cei mai buni poeţi ai momentului. Chiar dacă ei n-au catadicsit să-l prindă într-un canon decisiv. Nu sunt prieten (de pahar sau de alte cele) cu el, nu ne frecventăm; ne vedem destul de rar pe la colocvii şi întâlniri literare. N-am nimic cu el, atâta doar că îmi place grozav cum scrie. Şi dacă eu, la nivelul meu (un milimetru peste genunchiul broaştei) am un oarecare gust literar, Gabriel Chifu, scriitor remarcabil, ar trebui să aibă mult mai mult. Mai mult bun gust, care – în cazul de faţă – se cam suprapune peste bunul simţ. Hai, că nu agreezi o persoană, chiar autor excepţional fiind, este, omeneşte, de înţeles. Dar să confirmi primirea unui e-mail (încărcat doldora în attachment) e o problemă de elementar civism.

Primul reflex a fost să-i scriu lui V.D. o scrisoare privată, din care citez (fără intenţia iniţială de a face publice aceste impresii): „Şi eu – deşi nu de valoarea ta – mă aflu în situaţia ta! Ani de zile i-am reproşat lui Alex Ştefănescu că este un perfect redactor-şef de critică la România 17

literară, pe când la poezie-proză hotăra – să fie iertată şi odihnită – Constanţa Buzea. Cum spun, am publicat articole, interviuri şi niscaiva cronici în susnumita, dar nici o poezie. Şi eu mi-am dorit ca „în cursul acestei vieţi”, nu a uneia paralele să am şansa de a publica O SINGURĂ POEZIE în ea. Dar după aceea mi-am zis: şi ce dacă e ea oficiosul (ne)oficial al Uniunii? Este cumva singura revistă în care se mai poate publica???

Ba, cred că dimpotrivă: „România… pitorească” e cam de multişor depăşită, de cel puţin două-trei publicaţii de gen, în primul rând de CULTURA lui Buzura.

Aşa că, parol, eu m-am liniştit. Să ţi-o spui p-a dreaptă, am încercat şi cu pile (prieteni din preajma „Prietenilor”) să-mi introduc şi eu un pohem pe pagina a treia, lângă Manon Lescaut… Dar la ora asta nu mi se mai pare semnificativ. Dacă m-ar ruga SĂ (să le fac onoarea) – sau sămi acorde vreun premiu (ceea ce nu e cazul, chiar la nivel local, de Filială, lucrurile nu decurg cu nimic diferit) mă rog lui Dumnezeu să am puterea de a-l ref(c)uza.” (Am păstrat fragmentul acesta neatins, la prima mână, spre a nu-i ştirbi din spontaneitatea jucăuşă. Ştiu – şi mă bucur - că va incomoda, deşi ar fi bine să frângă şi din inerţii.) …Aşadar, există în Uniune empatii şi idiosincrazii. Există în ceata lui Homer „soldaţi” şi „căpitani” ai condeiului – dar care sunt unii şi care alţii? Şi există acel Guvern Literar Postmodern care a pus piciorul în prag, chiar dacă pentru unii e invizibil (chiar în cadrul faimoasei anchete iniţiată de Cafenea unii îl neagă vehement). Dar ia să vedem dacă e bine 18

sau rău că o generaţie literară (nu prea marginalizată nici înainte, ba chiar suficient promovată!) a luat în mână hăţurile culturii în toate compartimentele, inclusiv cel diplomatic.

Eu cred că e (aproape) firesc, acest fapt s-a întâmplat întotdeauna – şi pretutindeni. Chiar şi la Casa Albă noul preşedinte îşi aduce după el, ca pe o trenă benefică suita de fideli castraţi („castraţi”, dar nu şi castrişti… Personal, nu mă interesează acest aspect. Dar să nu ne sfideze, pe noi cei 95% - procentul dat de Virgil. Şi de ce sunt atât de siguri că nu vom cere un „referendum”???). În ceea ce priveşte recenta schimbare a Statului Uniunii (sau revenire la unul mai vechi?), n-am prea multe de comentat. Vreau doar să le amintesc tuturor participanţilor la ultima Conferinţă Naţională afirmaţia „tangenţială” a actualului preşedinte: „Eu sunt o viţă longevivă, mama mea tocmai a împlinit 90 de ani.” (Cu alte cuvinte: „Vă spun asta ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi!”) Românica noastră începe să cam perpetueze o tradiţie a despoţilor luminaţi, gen Iliescu, Băsescu…

P.S. sau Atentat la temelia Culturii Fiindcă veni vorba despre ancheta Cafenelei, vreau să remarc, în acelaşi număr al revistei intervenţia excepţională a d-nei Ştefania Mincu. (Au mai fost câteva remarcabile: cea a lui Mircea Bârsilă, a lui Alex Ştefănescu, dar cea a d-nei Mincu este doctă şi competentă.) Iar eu vreau să-mi recunosc aici limitele, afirmând public că profesoara Ştefania Mincu (poeta Ştefania Plopeanu) a dat glas acelor Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

gânduri pe care unul ca mine, deşi le-a intuit, n-a fost capabil să le aştearnă pe hârtie în forma lor genuină.

Poeta, profesoara, exegeta ia câteva atitudini cărora mi-ar fi plăcut să le dau eu însumi glas acum vreo 20 de ani în articolul „Fenomenul optzeci sau textul ca gen literar”, publicat după considerabile pertractări în R.l. Exegeta face o distincţie necesară între postmodern – postmodernist (-sm); între literatură şi literaritate. D-na profesoară vede în acea generaţie care a constituit nucleul dur al postmodernismului românesc nişte „expansionişti ai textului nelimitat”. Ei se fac vinovaţi de un „postmodernism superficial”, de „exaltarea literarităţii ca producţie (s.a.)”, fenomen care a dat naştere unei „parodii imense a literarităţii”. (Iar faptul că optzeciştii au făcut uz şi abuz de tehnicile de fabricaţie a textului, fără să treacă şi proba „experierii ontologice” e un fapt cunoscut şi răscunoscut). Dar o afirmaţie anume mi-a mers direct la suflet, fiindcă mi-a probat mie însumi că n-am fost deloc tâmpit când am văzut în Mircea Cărtărescu un mare prozator (pe vremea când trecea drept mare poet), iar în Matei Vişniec un extraordinar poet, creator de univers liric personal(izat), în Oraşul cu un singur locuitor. Şi mă limitez la aceste două exemple. Dar să vedem citatul: „Optzeciştii – între care mulţi cenaclişti de luni – sunt doar nişte postmodern-işti, la care ludicul, ironia, tehnicitatea exacerbată a textului şi producţia enormă iscată de seducţiile scrisului ca atare, fără acoperire existenţială, pun în dubiu însăşi utilitatea literaturii ca atare şi taie punţile cu cititorul printr-un act aproape pervers.”

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

În această situaţie, „cititorii avizaţi” ai producţiei poetice optzeciste (Al. Muşina) sunt doar criticii de casă ai generaţiei. Optzeciştii s-au (auto)încântat şi s-au gustat unii pe alţii, în cercul lor strâmt… În ultimă instanţă, prin autoproliferare necontrolată, postmodernismul poate avea consecinţe imprevizibile, entropic-apocaliptice: „Se pare că e ameninţată de la temelie însăşi Cultura”.

Dar hai s-o mai şi contrazicem puţin pe D-na Profesoară (să nu zică lumea că ne-am înţeles – cum „m-am înţeles” şi cu Virgil Diaconu…). D-ei este de părere că poezia „tematic-ilustrativă” este depăşită „la modul masiv”. Cum pe planetă nu există evoluţie, ci doar creaţie, iar sufletul omului este esenţialmente acelaşi, de vreo şase mii (şi nu milioane!) de ani, aşa marea Poezie, cea ilustrată tematic îşi păstrează fondul nealterat. Se schimbă doar formele (-ismele). Sau greşim cumva în această aserţiune, noi, care nu suntem profesori de poezie, ci numai umili practicanţi?

E 19

eseu

C. TRANDAFIR Camil Petrescu şi politica Acord subiectului un scurt comentariu, altminteri, se înţelege, tema s-ar preta la un studiu de proporţii. Ceea ce s-a mai făcut în monografii, nu însă în măsura aşteptată şi nu totdeauna pe bună dreptate. Se află în cele ce urmează cel puţin un altfel de aranjament al chestiunii atât de arzătoare la ordinea zilei, care îl are protagonist pe Camil Petrescu.

Nu mai intră în discuţie dacă e un păcat sau o datorie implicarea (politică?) a scriitorului. Nu ştiu câtă dreptate au acei care cred, asemenea lui Julien Benda, că angajarea intelectualilor de marcă în focul politicii reprezintă o „trădare” ori numai o păguboasă rătăcire.

Camil Petrescu, trebuie spus de la început, nu s-a înrolat în politica de anvergură, şef de partid, membru marcant, activist de primă linie, la fel, să zicem, ca Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Goga, Iorga, Panait Istrati şi câţi alţii încă. Nu mai vorbim de scriitori de raft inferior, care au fost bravi colaboratori sau adversari ai fostelor puteri şi, apoi, au schimbat sau nu au schimbat rolul. Dar autorul lui Danton s-a implicat pe tărâmul politicii fără să fie activist zelos, a fost totuşi destul de „criptic”, precum s-a spus.

Curiozitatea intelectuală îl conduce către 20

lumea Agorei. Pe lângă problemele din domeniul artistic, filosofic, istoric (Modalitatea estetică a teatrului, Addenda la Falsul tratat, Noua structură şi opera lui Marcel Proust), scriitorul nostru începe să creadă tot mai mult că aparţine unui context colectiv şi că trebuie să aibă atitudine intransigentă.

Fenomenologia, intuiţionismul, substanţialismul, „dramele absolute” şi valorile inteligenţei nepragmatice trebuie imperios, crede el de la un moment dat, să se asocieze cu atitudinea faţă de viaţa Cetăţii. Mai ales este obligatorie reacţia intelectului cât priveşte regimurile politice, care, de cele mai multe ori, sunt indiferente la adevăratele valori. Nu lupta politică pe baricadele de partid contează, ci riposta fermă împotriva politicianismului şi a răului social pe care acesta îl provoacă. „Niciodată abstras”, e cuvântul de ordine: „Dacă eşti lichea, viaţa (…) îţi apare neîntrerupt ca o comedie neserioasă. Dacă eşti om de onoare, e o tragedie de fiecare pas” (1937); „Orice comportare iloială logic te aruncă în haosul subordonării unei societăţi secrete, a inconştientului” (1958). Zicea Camil că bizantinismul moral este mediul predilect al „şmecherilor” şi „pezevenghilor”. De adăugat că „traseismul”, cum se spune azi, prin gangurile politicii parcă se numeşte oportunism, iar îngenunchierea prin haznalele nedemocratice se numeşte cel puţin orbire sau colaboraţionism. Şi ziaristul Camil Petrescu, atins de hipertrofia eului sau din alte motive, îşi schimbă subit poziţiile. În jurnalul său, Mihail Sebastian, îşi arată admiraţia şi apropierea faţă de scriitorul situat Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ideologic, cel mai evident, pe direcţia raţionalist-democratică. Se întâlnesc în aceleaşi redacţii, au relaţii prieteneşti cu aceleaşi persoane, merg împreună în excursii, la terase, la meciuri de fotbal, la spectacole de teatru şi muzică. Dar autorul jurnalului e adesea surprins de atitudinile ciudat-oscilante ale maestrului său, mai ales suspiciunile lui cu aer antisemit. Oarece justificare o găseşte în firea marelui prieten, care intră mereu în derută atunci când se produce o bruscă schimbare: „Nimeni nu era mai dezorientat decât el, mai descompus de frică, mai isteric în clipele nedecise, mai catastrofic în prevederi şi pe urmă, cu vechiul lui surâs triumfător, îţi explica nu numai că a prevăzut totul, dar că ar fi fost în stare, «dacă ar fi fost ascultat», să prevină totul”. Nu-i exclusă nici o bună cotă de candoare de rău augur, „s-a făcut om politic”, cum spunea Caragiale despre sine. „A devenit acum… bărbat politic”, scrie E. Lovinescu în cunoscutul pamflet: „Îmi povestea atât de entuziast de succesul său electoral, încât, deşi ştiam că nu reuşise, m-am simţit obligat să-l întreb de rezultat. Cu glas indiferent, Camil îmi răspunse: «Candidatul guvernului – 4500, candidatul naţional – 4500, eu – 150 (cifre aproximative)», şi cum nu-mi pot reţine, probabil, un zâmbet, continuă volubil, nervos, confidenţial: «Fiindcă eu eram candidatul cel mai serios (…), urgia guvernului s-a îndreptat, fireşte, mai mult asupra mea; de aici şi diferenţa de voturi»”. Dar Camil nu este numai megaloman, peste măsură de închipuit, ci şi „pusilanim”, cum ar zice G. Călinescu, care nici el n-a fost foarte curajos în anumite momente ale vieţii.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

În afară de jurnalistică politică şi strict culturală, fecundul Camil scrie cronică financiară cu o competenţă surprinzătoare, scrie cronică sportivă instaurând o tradiţie la noi. Câteva dintre temele predilecte: politica financiară insolvabilă, instabilitatea monetară, scumpirea vieţii, corupţia parlamentară, electorală şi universitară, aservirea culturii către bugetul partidelor de guvernământ. Şi câteva titluri de articole care sună foarte curent: Cum ne cunoaşte străinătatea, Ce ar mai putea cuprinde un program de deputat, Ţărănism cultural, probleme de prevedere politică, Democraţia şi literatura, Bibliotecile săteşti, Bucureşti, oraş urât! Nu se poate face puţin mai frumos, domnule primar?, Politica culturii… Directorul Revistei Fundaţiilor Regale şi al Teatrului Naţional din Bucureşti s-a bucurat de concursul oamenilor de cultură progresişti ai timpului interbelic. În 1944, la ocupaţia sovietică şi la instaurarea unei noi vieţi social- politice, Camil Petrescu intră în panică extremă, cum aflăm tot din jurnalul lui Sebastian, şi nu e doar o exagerare literaturizată: „Livid, înspăimântat, se agaţă cu naivitate de mine”. Prin octombrie, îi citeşte (în manuscris?), două articole de adeziune la „stânga”, un atac împotriva nemţilor şi altul împotriva lui Gide.

Cedează, parcă, destul de repede, scrie la publicistica „nouă”, conferenţiază la simpozioane, scrie piesa Profesor doctor Omu, i se pune în scenă comedia Mitică Popescu, îi apare ediţia definitivă de Teatru, elaborează Addenda la Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici.

21

Scriitor mare, predispus la acceptarea „liniei”, regimul îl anexează. Este primit în Academia Republicii Populare Române, i se acordă Premiul de Stat pentru dramaturgie, publică piesa Bălcescu şi romanul Un om între oameni, potrivit cu noua „modalitate estetică” şi cu „noua structură”, combate „turnul de fildeş”.

Când scrie piesa cu ocazia centenarului Caragiale, intervine cenzura feroce, este acuzat de faptul că figura marelui dramaturg nu corespunde „articolului de fond din Scânteia” şi că se abate de la comanda estetică a vremurilor pe care „le trăim noi astăzi”. Culturnicii literaturii realist socialiste de atunci (Ion Vitner, Mihail Novicov, Nicolae Moraru, Silvian Iosifescu, Aurel Baranga) îi intentează un adevărat proces, copie a proceselor politice staliniste: „Într-o jumătate de oră, cu creionul în mână, tăiem tot ce spuneţi”. Conform stenogramei, autorul romanului Un om

Arhiva RN

„Tineri” scriitori la Câmpina: Florin Dochia, Virgil Diaconu, Liviu Ioan Stoiciu (Galele APLER 2009) 22

între oameni se face vinovat de nerespectarea adevărului istoric şi de subversiuni la adresa regimului popular.

Total debusolat în faţa acestei brutalităţi („în condiţii bestiale”, propriile-i cuvinte râmase în manuscris), obosit şi dezgustat, Camil Petrescu se declară „vinovat” […]. E prisos a mai spune (dar e vorbă care trebuie mereu amintită) cât de mult dăunează puterii de creaţie a unui artist constrângerea politică. Ştim ce afirmă Camil Petrescu în Nota preliminară la Doctrina substanţei, între care şi următoarele: „Cazul meu e un caz particular cu o notă de grotesc tragic. Piedicile care mi s-au pus lucid şi hotărât, peste cele obişnuite istorice, alteori cu alternativă de a alege între lucru şi moarte, s-au justificat prin pretinsa admiraţie pentru romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu.

Un soi de ticăloasă punere sub interdicţie. Ceva nerod care se simţea obligat să protejeze, să apere cu orice preţ pe «marele scriitor», împotriva capriciilor şi «veleităţilor sale ştiinţifice», considerate ca o rătăcire, ca o risipă a unui bun, care ar fi aparţinut, vezi bine, domnilor protectori”.

Ca să nu fie dat afară din slujbă, a fost obligat să scrie un roman, iar, apoi, ca să-şi câştige existenţa, i s-a impus să scrie numai teatru.

Oare cât de mult îl poate justifica dezolanta mărturisire?

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ethica minima

Iulian MOREANU A paisprezecea povestire cu un copil Mai erau câteva minute până la începerea programului lor, şi pe copil începuseră să-l copleşească emoţiile. „Program” însemna un ansamblu de exerciţii de gimnastică destul de cuminţi, ce culminau însă cu o „piramidă” pe care profesoara de educaţie fizică o pregătea pentru fiecare serbare de sfârşit de an şcolar cu cei mai buni elevi de la cercul de sport. Întâmplător sau nu, de data aceasta, cei şase inşi fuseseră selectaţi doar dintre băieţii din clasa lui.

Pe frunte îi apărură câteva broboane de transpiraţie, şi copilul le strivi cu podul palmei. Se uită la ceasul de la mâna dreaptă, pus la mare şmecherie, cu cadranul spre interior, dar îl privi absolut degeaba, pentru că nu reţinu ce oră era, lucru care de altfel nici nu-l interesa.

Făcuse acest gest nu doar din cauza emoţiilor, cât mai ales pentru că ceasul nu era al lui şi nu era obişnuit cu el. Ba, se mai şi temea ca nu cumva cureaua să se desprindă în vreun fel şi să-l piardă.

Prietenul său, Dorel, cu un an mai mic decât el şi vecin de bloc, i-l împrumutase, doar pentru cât va ţine programul lor de exerciţii de gimnastică. I-l ceruse pentru că voia ca, din sală, Cristina să vadă cât de bine îi stătea cu el la mână. Deocamdată îi păsa prea puţin că pistruiata aia de care îi plăcea la nebunie ştia că el nu are ceas.

Oricum, la cât de îngâmfată era şi-l tot evita, şansele ca după aceea să-l întrebe Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

de ce nu îl mai are erau aproape zero.

Curios, dar, deşi mai toţi cei din jurul său îşi făceau vânt cu ce găseau, pentru că în spatele fundalului, unde stăteau înghesuiţi, în aşteptarea momentului în care trebuiau să intre în scenă, căldura era de-a dreptul înăbuşitoare, copilul simţea cum îl apucă tremuratul. Îşi făcu loc şi se apropie de o parte laterală a scenei, lângă draperiile acelea uriaşe despre care auzise că se numeau „pantaloni”. De acolo se vedeau bine atât scena, cât şi o bună parte din sala plină de copii şi părinţi emoţionaţi, mulţi cu buchete de flori în braţe. În faţa microfonului la care abia ajungea, o fată care termina clasa a opta, abonată an de an la premiul întâi recita cu patos „Moartea căprioarei”. „Nu după asta trebuie să intrăm noi?” îl întrebă copilul pe Radu, aflat la câţiva paşi în dreapta sa, şi care tocmai trăgea încă o gură de aer pentru a-şi bomba şi mai mult pieptul. Acesta stătea tăcut lângă Iana, fata de la clasa paralelă după care era lulea, şi voia să facă o impresie şi mai bună, după ce avusese grijă să afle toată şcoala că el era unul dintre cei trei băieţi care formau „baza” piramidei. „Nu, mai încolo, a trimis profa vorbă că s-a schimbat puţin ordinea, ne anunţă ea când ne vine rândul...” răspunse Radu şi fu nevoit să se dezumfle puţin. O lungă inspiraţie şi pieptul îi reveni la dimensiunile anterioare.

Copilul se retrase lângă scara ce ducea spre subsol. Acum două zile, când au venit aici pentru repetiţia generală, a coborât fix douăzeci de trepte şi s-a trezit într-un adevărat labirint: vreo trei, patru cămăruţe folosite pentru schimbarea artiştilor; alte trei în care erau depozitate instrumente muzicale şi diverse alte materiale; două încăperi mai mari în care 23

erau aşezate frumos, pe umeraşe cu etichete, costumele membrilor corului petroliştilor; o altă cameră cu opt bănci ca de şcoală în faţa cărora se afla o tablă sprijinită pe un suport cu trei picioare şi pe care erau trasate cu roşu patru rânduri de portative pline cu note muzicale; două camere goale; un grup sanitar cam neîngrijit; o cameră cu portrete oficiale şi lozinci scrise pe bucăţi de placaj prinse în câte o coadă de mătură; şi încă vreo două, trei, pe care nu le-a mai explorat. Nu era ţipenie de om prin toate acele încăperi sau culoare, şi la un moment dat simţise că i se face frică, gândindu-se că nu va mai găsi calea către ieşire. Toate becurile, protejate de un fel de borcane acoperite cu o plasă de sârmă erau însă aprinse şi, deşi abia de aruncau o lumină gălbuie, erau suficiente pentru a te putea orienta cu uşurinţă – totul era să intuieşti pe unde veniseşi ca să poţi găsi drumul înapoi.

Dinspre subsol se auzeau ţipete şi vorbărie veselă şi piţigăiată de la cei ce se pregăteau acolo pentru intrarea în scenă. „Ți-e frică?” Era Costel, cel care urma să ducă greul piramidei, fiind în centrul bazei ei. În dreapta lui avea să stea el, copilul, iar în stânga, Radu. Pe genunchii lor uşor flexaţi aveau să se urce Mihai şi Sorin (aici era greul lui Costel, că ăştia doi puneau câte un picior pe ambii săi genunchi), iar pe umerii acestora se urca apoi Vlad – un picior pe umărul lui Mihai şi unul pe al lui Sorin -, care trebuia să-şi ridice mâinile într-un gest măreţ, ca de cuceritor al Himalayei. „Ce-ai zis?” „Ți-e frică?” repetă Costel întrebarea. „De ce să-mi fie?” îi răspunse copilul şi se uită cu drag la ceas.

Era un UMF Ruhla nemţesc, scump, de 120 de lei, cu cadran negru şi limbi şi cifre fluorescente. Dorel îl primise cadou de ziua lui, dar nu prea se dădea în vânt după el, pentru că mai avea un altul, Poljot, cu 24

carcasa galbenă de jurai că e suflat cu aur, şi despre care Dorel zicea că avea nu ştiu câte carate, oricum, o grămadă, deşi nu putea spune ce erau alea, în orice caz ceva care-l făceau să meargă cu mare precizie. „Mă gândeam şi eu...” continuă Costel. „Dar ţie îţi e?” îl întrebă copilul. „Pe cinstite? - da. Mi-e frică să nu cadă prostul ăsta de Vlad. N-ai văzut cum tremurau alaltăieri chiloţii pe el?”

Apare nea Paul. Acesta este, în acte, parcagiu la Schelă dar, asemenea fotbaliştilor de la echipa locală nu trece pe la locul de muncă decât în ziua de leafă, ca să semneze statul de plată. E treabă cunoscută de toată lumea, dar nimeni nu are ceva împotrivă. Şi asta pentru că – în ceea ce-l priveşte - este un om de bază în cadrul Clubului „Flacăra 2”.

Este pianistul şi în acelaşi timp dirijorul formaţiei de muzică uşoară a Clubului, scrie cuplete pentru brigada artistică, acompaniază, când e cazul, corul petroliştilor, iar printre picături „predă” acordeonul unor grupe de pici care îl venerează şi i se adresează cu apelativul „dom’ profesor”. E un ţigan rasat şi spălat, versat în toate alea şi politicos dincolo de orice închipuire. Pe stradă merge cu mâinile unite la spate şi fredonează continuu. Acum este însoţit de Sile Moraru, trompetistul din formaţia de muzică uşoară, care seara cântă cu alţi trei colegi şi la restaurant. Sile va da din culise un semnal de începere a exerciţiilor, pe care însă patru elevi dintr-a şasea îl vor imita ducând la gură câte o trompetă pionierească în care se vor preface că suflă cu putere, umflându-şi şi obrajii într-un mod cât mai convingător. Le-a trebuit destul de mult ca să facă o treabă atât de simplă, pentru că nu reuşeau să intre în concordanţă cu sunetele scoase de trompeta lui Sile: ba unul ducea mai Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

târziu trompeta la gură, ba o lăsa mai devreme jos în timp ce Sile încă sufla în a lui şi tot aşa, că profa de sport era la un moment dat gata să-i trimită la plimbare pe tăntălăi. Noroc că a intervenit nea Paul şi a convins-o să nu renunţe la chestia asta care era „de mare efect”.

Când l-au văzut pe nea Paul, cei patru „trompetişti” şi-au făcut apariţia nu se ştie de unde şi au început să simuleze suflatul în trompetele coclite şi ca vai de ele, deformate de vechi lovituri, numai ca să-l impresioneze şi ca să-l asigure într-un fel că nu se vor face de râs – se vor sincroniza perfect cu Sile, astfel că spectatorii vor fi convinşi că sunetele erau scoase din instrumentele lor de care iată, cineva agăţase între timp câte un mic steguleţ tricolor. În scenă intră Luiza (e colegă de clasă cu Iana), de care sunt îndrăgostiţi jumătate din băieţii de la a cincea în sus.

Frumoasă-frumoasă nu s-ar putea spune că este. Dar are un aer aparte, care o deosebeşte de celelalte fete care încearcă în zadar să o imite. În orice. De la felul de a privi pe sub gene, care te face să-ţi întinzi braţele şi să vrei să zbori, sau modul de împletire a codiţelor, până la mers ori obiceiul de a purta ghiozdanul.

Ghiozdanul îl ține atârnat pe un singur umăr pe care pune ambele curele, iar mersul îi este oarecum plutit şi alunecos, dând impresia că se poate strecura prin cea mai mare aglomeraţie fără a atinge pe cineva. Mai ales treaba asta nu reuşeşte nimănui, astfel încât copilul cu greu îşi putea stăpâni râsul când îşi vedea colegele ori fetele de la alte clase încercând să meargă asemeni ei chiar şi când erau singure, dând impresia că erau nişte schioare ce făceau tot felul de strâmbături pentru a evita nişte jaloane invizibile.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Se poate spune că Luiza face parte dintr-o „familie bună”. În casa lor, ştie tot oraşul, se strânge frecvent lumea de vază a urbei: doctori, comandantul Miliţiei, antrenorul echipei de fotbal, şeful depozitului OCL, secretarul Sfatului Popular şi alţii asemenea lor. Se bea cafea seara, se joacă remi, cărţi – inclusiv poker, şi sunt degustate aperitive şi băuturi fine, ce nu se găsesc la Alimentara. Tatăl, contabil la Schelă, iar mama farmacistă – amândoi au un aer imperial, umblă îmbrăcaţi ca scoşi din cutie (la fel şi Luiza) şi se spune că au o grămadă de relaţii, peste tot. Fata şi-o cresc într-un regim de educaţie aristocratic; au dat-o să studieze pianul şi limba germană – acestea în particular, sâmbăta şi duminica după-amiaza, cu profesori din Târgovişte, unde merg cu maşina proprie, un Renault Gordini roşuaprins, o trimit în tot felul de tabere cu bilete nu se ştie cum obţinute, o îmbracă cu ce e mai la modă şi îi cumpără direct prin doamna Nedelcu, vânzătoarea de la librărie toate cărţile ce apar şi pe care Luiza le citeşte şi le discută apoi cu părinţii. Cel puţin aşa se vorbeşte, iar copilul chiar crede toate astea pentru că ştie că Luiza e isteaţă foc, ştie o grămadă de lucruri, învaţă foarte bine, şi are numai note de zece, luate, toate, absolut pe merit.

Luiza e pe la jumătatea poeziei pe care o recită ca o actriţă veritabilă. Este o poezie lungă, lungă, ceva despre o mamă care se adresează cu tot felul de învăţături către fiii ei ce nu prea o ascultă, dar care se vor convinge de adevărul şi dreptatea lor mai târziu, când din păcate ea nu va mai fi. Copilul aruncă o privire în sala în care s-a aprins lumina încă din momentul în care Luiza a început să recite, şi vede efectul poeziei asupra câtorva mămici din primele rânduri: lacrimi şterse pe furiş şi cu atenţie ca să nu-şi întindă rimelul. Din 25

câte ştia, inclusiv de la repetiţia generală, Luiza trebuia să recite o poezie de George Coşbuc, dar ea a înlocuit-o după capul ei cu asta, despre care nu a spus nimănui de cine este scrisă – a mai recitat-o la serbarea de 8 Martie şi a făcut şi atunci ravagii prin asistenţă. Se zice că ar fi compus-o chiar ea. Profesoara de educaţie fizică, cea care răspunde de programul întregii serbări fierbe în apropierea copilului, depăşită total de situaţie. La un moment dat, Luiza îşi întoarce uşor capul spre locul în care bănuia că se află aceasta şi îi adresează un zâmbet scurt în colţul gurii. Oricum, nimeni nu-i va face nimic.

Poezia se termină într-un ropot de aplauze, şi Luiza face o reverenţă adâncă, aplecându-se uşor în faţă şi lăsând să i se vadă de către cei de pe scenă, răsărind de sub rochiţa de balerină (căci va avea un rol şi într-un „dans al umbreluţelor”) dunga chiloţilor făcuţi din spumă de lapte.

Copilul simte cum începe să tremure şi mai tare. Are impresia că în curând va exploda. Luiza trece pe lângă el (profesoara îi zice fără convingere „bravo”) trăgând după sine un curent de aer parfumat şi-l întreabă peste umăr: „ţia plăcut?” O secundă nu s-a oprit, măcar ca să marcheze în felul acesta primele cuvinte pe care i le adresase până atunci.

Sandalele sale de lac, roşii nu şi-au încetinit deloc ritmul arogant şi şi-au continuat scârţâitul greierat în acelaşi tempo constant, spre un undeva incert, în spatele fundalului; sau poate scârţâia numai scândura uscată şi aşchioasă a scenei.

Doi păcălici dintr-a şasea încearcă să imite fără haz un cuplu celebru de la televizor, apoi un timid cântă fără convingere la frunză. Urmează un înfumurat care încearcă să cânte ca Remo 26

Germani, dar nu-i iese nici ăstuia deloc.

Cineva îl prinde de umăr şi îl smulge de lângă bara scării ce duce la subsol: „hai, că e rândul nostru!” E Costel, iar în spatele lui, aliniaţi frumos sunt şi restul băieţilor. Luminile din sală se sting brusc.

Nu se mai vede nimic. Parcă au rămas singuri în toată sala aceea imensă. Pe partea cealaltă a scenei se văd „trompetiştii”, care vor intra pe acolo şi se vor posta cu spatele la fundalul rămas de la spectacolele brigăzii artistice şi care reprezintă dealuri pline de sonde sclipind anapoda de curăţenie şi un soare gigantic ce-şi aruncă generos razele asupra întregului peisaj. „Ai văzut-o pe Cristina? îl întreabă copilul pe Costel, că parcă n-am zărit-o în sală”. „Mai devreme, când m-am dus să beau apă, era pe hol”. Copilul încearcă să scruteze din nou sala, cu ochii strânşi pe jumătate, dar e orbit de tot de becurile acelea aşezate în jurul scenei. Li s-a şi spus să nu privească spre ele şi să se comporte ca şi cum ar fi singuri.

Sile suflă în trompeta lui, dar nătângii ăia dintr-a şasea tot duc cu o mică întârziere trompetele spre gură. „Nu-i nimic, fiţi atenţi la final!” îi încurajează profa de educaţie fizică de undeva de după cortină. S-au descurcat binişor, până la urmă. Lasă goarnele jos doar cu o fracţiune de secundă după ce Sile a terminat, dar oricum nu se mai poate face nimic. Ies mofluzi din scenă şi încep să se acuze unul pe altul, lovindu-se cu instrumentele peste picioare.

Cei şase intră în pas ţanţoş şi încep să execute figurile de gimnastică. Costel este cel care, printre dinţi, şopteşte ce trebuie făcut, ce mişcări şi de către cine anume dintre ei. „Bine, e foaaarte bine!” se aude vocea profesoarei. Ei, acum urmează „piramida”, să fie cât se poate de atenţi.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Costel numără şi îi conduce asemeni unui dresor: „şi… unu… şi doi…” Băieţii iau poziţiile pregătitoare. Ieşise totul şnur până atunci, şi ar fi fost păcat să nu se şi termine cu bine. „Atenţie!” Copilul se uită în treacăt spre stânga şi simte că i se înmoaie picioarele. Nu putea să-şi vadă de treabă? Cristina şi Luiza se ţin de mână şi se uită cu atenţie în scenă, către fudulii gimnaşti care, deşi cam băţoşi, se descurcă totuşi de minune.

Fetele fiind în acea parte, şansele ca să-i vadă ceasul sunt destul de mici, aproape zero. Se aranjează mai întâi baza.

Copilul îşi flexează picioarele alături de Costel şi Radu. Costel îi prinde cu braţele pe după mijloc pe cei doi, iar aceştia pe el, cu câte o mână, cealaltă proptind-o voiniceşte în şold. Dar ce se întâmplă?

Drace! Cureaua ceasului a fost prea tare strânsă şi acum un telescop a cedat.

Ceasul cade lângă piciorul copilului. I-a sărit şi geamul. Dumnezeule! Se pare că băieţii nu au observat, concentraţi asupra a ceea ce trebuie să facă, dar din sală precis s-a văzut. Ce prostie! Ce ghinion! „Şi… sus!...” se aude comanda lui Costel.

Mihai şi Sorin se aşează formând linia a doua. Ei, acum vine greul, să vedem ce-o să facă Vlad. „Şi…. hop!” ordonă Costel, iar Vlad urcă pe genunchiul lui Radu, apoi pe al lui Mihai, ca pe două trepte, şi ajunge în sfârşit suuus! „Bă, şopteşte Sorin, pe mine mă trece un pârţ!” „Înghite-l!” îi zice Mihai şi-l pufneşte râsul pe care şi-l maschează înfigându-şi bărbia în piept. Bine că n-a auzit Vlad, că acela precis ar fi căzut în nas din înaltul cerului, unde i se pare că a ajuns. Copilul nu are cum să vadă, dar cu siguranţă acesta şi-a ridicat şi braţele în gestul acela triumfător, pentru că aude ropotul de aplauze din sală. Câteva secunde. „Şi… jos!”

Gata. „Piramida” a reuşit, iar băieţii Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

mai fac, bucuroşi, încă un tur de scenă, în acelaşi pas sprinţar, cocoşesc. Acesta nu fusese stabilit dinainte, dar nu se supără nimeni. Aplauzele parcă nu se mai opresc.

Ce triumf! Când ajunge în dreptul ceasului, copilul îl împinge cu piciorul către intrarea din dreapta de unde, cu uimire vede cum Cristina - care sigur fusese în cealaltă parte! - se apleacă şi-l culege.

Au ieşit din scenă şi sunt îmbrăţişaţi de profesoară şi de amici. Cristina stă pironită locului, cu ceasul în mână. Îl ţine de bucata de curea desprinsă din telescopul care cine ştie în ce crăpătură din duşumea şi-a făcut loc şi îl leagănă ca pe un pendul, indicându-i-l cu ochii copilului, de parcă acesta nu ar şti ce este.

Pare a-i zice, hai, vino şi ia-l! Aşteaptă să se apropie de ea şi să i-l ceară, sau ca să i-l întindă ea? Copilul încă gâfâie după efortul făcut, şi are impresia că arată ca ieşit de sub duş. Inima i-a luat-o razna. O simte şi aude bătându-i în urechi. Nu-şi aduce aminte să fi schimbat prea multe cuvinte până atunci cu Cristina. Şi atunci, fata îi vorbise de parcă ar fi fost regină, iar el un amărât de valet. Acum ce o să facă o să-i mulţumească, doar?

A rămas pironit locului, nu poate face un pas şi se miră cum de nu-l dărâmă nebunii ăia din jurul său care aleargă ca nişte bezmetici. Unii intră pe scenă, alţii ies, ţopăie de colo-colo fără astâmpăr şi fără rost, se strigă tare deşi sunt la doi paşi, vorbesc de zici c-au surzit, se fugăresc pe treptele ce duc la subsol, se îmbrâncesc, îşi pun piedică, repetă cu mâinile unite la piept rolurile pe care urmează să le joace. Ce le pasă lor?!

Cristina continuă să mişte ademenitor-hipnotic ceasul-pendul.

Tic-tac! Tic-tac!

27

semnal

Virgil Diaconu Prinţesă cu fluture, poeme, Editura Limes, Cluj, 2012 Fantezia e o trăsătură de căpetenie a poeziei lui Virgil Diaconu. Dar pentru a dobîndi calitatea lirică, un text se cuvine a se confrunta nu cu realul (soluţie facilă, didactică), ci cu propriile sale tensiuni.

Tensiuni cu cît mai relevante cu cît derivă din poezia însăşi, existenţa fiind resorbită în structuri metaforice (…).

Cu cît carnaţia poemelor devine mai substanţială, cu atît îndepărtarea de real capătă la rîndu-i amploare. Poezia se hrăneşte cu jertfele oferite de concret şi deopotrivă cu ofrandele abstracţiunilor, în mişcarea împlinirii sale specifice. Se află aici o fervoare a sacrificiului primit, un cinism suav al anulării realului, prielnic condiţiei lirice. „Dacă tot am venit la voi, ia nu mai trageţi cu ochiul la ea şi nu vă mai uitaţi pe furiş la femeia mea, dacă tot am venit. Dacă tot am venit aici, în această

viaţă. Mai vedeţi-vă de treburi şi n-o mai ispitiţi cu privirea, cînd vine înfăşurată în vulpea ei argintie… Mai am şi alte griji decît să o feresc de capcane, cum staţi hăitaşi cu ochii pe ea, ca la vînătoare.”

Gheorghe GRIGURCU

La Iaşi: Virgil Diaconu, Horia Zilieru, Daniel Corbu (5 mai 2008)

Arhiva RN 28

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

lecturi paralele

Luminiţa MISCHIE Luntrea lui Caron / Doctor Jivago Romanul „Luntrea lui Caron”, redactat într-o primă formă în anii 19511953, apoi între 1956-1958 a trebuit să aştepte o perioadă aproximativ egală cu vârsta lui Hristos pentru a vedea lumina tiparului în 1990. Deşi este o operă literară de o importanţă majoră, atât critica literară cât şi publicul se găsesc într-o situaţie specială, fiindcă ne obligă la o lectură orientată spre trecut.

Caracterul vădit memorialistic atrage atenţia mai ales celui familiarizat cu biografia poetului, care va observa similitudini între datele reale şi evenimentele la care ia parte personajul narator, Axente Creangă: activitatea diplomatică din Lisabona, eliminarea de la catedra Universităţii din Cluj, repartizarea ca bibliotecar, campaniile de presă împotriva filosofiei sale, existenţa unor creaţii poetice şi dramatice comune personajului şi celeilalte instanţe narative extratextuale, autorul, Lucian Blaga.

Deşi în structura de suprafaţă există puncte comune cu viaţa marelui lirosof desfăşurată pe plaiurile Ardealului natal, personajul narator se transformă într-un comentator lucid al istoriei pe care uneori poporul a refuzat-o retrăgânduse, boicotând-o. Interesantă este aici dedublarea, Blaga regăsindu-se atât în poetul Axente Creangă cât şi în filosoful Leonte Pătraşcu - nu întâmplător născut Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

pe 9 mai. Leonte este conştiinţa lucidă a istoriei, dar încercarea lui de a descoperi un sens noilor evenimente de după 23 August 1944 eşuează, îşi pierde destinul şi moare la Râpile Roşii, loc simbolic unde gânditorul s-a cufundat în geologic şi din aceste adâncuri inerte ale materiei cugetarea nu mai poate renaşte decât la adevăratele izvoare către care se vor îndrepta în final Axente Creangă şi Ana Rareş.

Istoria este pusă aici în antiteză cu iubirea, personajul narator, deşi este căsătorit şi are o fiică, asemeni lui Blaga se confruntă cu două ipostaze feminine, întruchipări ale celor două tipuri de cunoaştere: Octavia - cunoaşterea paradisiacă - semnul cărnii, al nopţii şi al iernii, Ana - cunoaşterea luciferică – semnul sufletescului, al zilei şi al verii.

Cele două poveşti de dragoste atât de diferite devin fascinante, mai ales că misterul şi exotismul o învăluie pe soţia preotului-brodnic, un alt Caron ce trece nu sufletele, ci oamenii peste MureşulStyx. Octavia,fiinţă complicată care închide tragic etapa îndoielilor asupra propriei fiinţe şi a încercării de a se adapta noii istorii, dispare tragic chiar în noaptea în care se dăruieşte lui Axente, în timp ce soţul ei duce peste Mureş un cioban ciudat. Atmosfera are ceva din fantasticul simbolic al lui Vasile Voiculescu. Ana Rareş devine idealul feminin al eroului încă din primele pagini, când se refugiază împreună pe munte din faţa armatei eliberatoare ruseşti. Ana îi este muză, deşi relaţia lor este raportată mereu la profesorul şi filosoful Leonte, prietenul amândurora.

Ea pare a însufleţi un mister devenind o aspiraţie obsedantă, un drum spre un 29

echilibru interior şi spre redescoperirea existenţei creatoare. După moartea acestuia, cei doi îndrăgostiţi vor reface o urcare la munte, la Grădişte spre „adevăratele izvoare pe un plai, plan înalt, deschis pe coamă verde de munte”1. Ion Bălu, în „Viaţa lui Lucian Blaga”, vorbeşte despre femeile din existenţa poetului, femei pe care soţia sa Cornelia a învăţat să le tolereze pentru că un artist are nevoie de inspiraţie. Acelaşi lucru se întâmplă şi în roman.

Este interesantă apropierea ce se poate face cu romanul lui Boris Pasternak „Doctor Jivago”. Eroul este un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială.

Romanul dă glas neîncrederii în revoluţie şi în transformarea societăţii. Personajul refuză violenţa revoluţionară, ca şi brutalitatea taberei albgardiste. Cu o mare forţă artistică sunt descrise natura şi dragostea. Publicarea romanului în străinătate, în 1957, şi decernarea premiului Nobel, în 1958, au generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea Scriitorilor şi renunţarea la premiu. Romanul se doreşte o operă de sinteză, al cărei erou principal ilustrează soarta intelectualilor ruşi în primele decenii ale secolului XX. Jivago este un medic şi un poet cu suflet nobil, dezorientat în mijlocul cataclismelor istorice Schimbările sociale i se par străine,dar Revoluţia are o influenţă decisivă asupra destinului său, despărţindu-l de munca şi de iubita sa.

Cele două creaţii sunt scrise de poeţi care şi-au făcut studiile filosofice în Germania şi au fost nominalizaţi, aproape în acelaşi timp, la premiul Nobel pentru literatură - eveniment evocat de 30

Blaga, atunci când la radio Zürich au fost anunţate cele cinci propuneri : un rus, Şolohov, doi francezi, un spaniol şi un român. Este chiar momentul când lui Axente i se propune o reîntoarcere, după ce fusese scos din literatură, din teatru, de la Academie şi de la Universitate.

Zvonurile de la Stockholm determină partidul să ia măsuri, dar premiul este luat de spaniol, în realitate Juan Ramon Jimenez. Plasarea lui Axente pe a doua poziţie îl determină pe Leonte să-şi părăsească satul unde se retrăsese, după ce fusese epurat şi să-l viziteze la Alba.

De asemenea şi Lucian Blaga şi Boris Pasternak au tradus capodopera lui Goethe „Faust” şi au fost priviţi la fel de regimurile totalitare din ţările lor.

Romanele nu au doar o latură ficţională, ci sunt mărturii despre o perioadă istorică reală, scriitorii alegând să vorbească despre sine prin intermediul altcuiva.

Eroul lui Boris Pasternak este poet şi medic şi nu bănuieşte ce se va întâmpla.

Eroii lui Blaga Axente, poet, şi Leonte, filosof, ştiu cum se va manifesta puterea.

De fapt, creaţiile aduc în atenţie opoziţia dintre puterea canibală care vede şi aude totul şi personalitatea care nu vrea să colaboreze cu această putere. În ceea ce priveşte politica creaţiei, ea a devenit una de exterminare a muzelor şi temporar pentru necreaţie şi tăcere se pronunţă şi Axente şi Jivago. Primul, ajuns bibliotecar este obligat să-şi încuie cărţile în pivniţa cu literatură interzisă, iar la înmormântarea dublului său, Leonte Pătraşcu, ascultă un necrolog rostit de „un mititel” care nu citise nimic din filosofia acestuia. Puterea face presiuni asupra personalităţii, naşte Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

distrugere, violenţă, teroare, dar personalitatea îi supravieţuieşte.

Puterea, văzută ca o haită de lupi în ambele romane, pândeşte mereu.

Excursia arheologică a lui Axente din final, în străvechile temple dacice, reeditarea perechii originare şi renaşterea în cuvânt - „ Acolo sus, pe-o lespede, vreau să-ţi spun şi eu: iată supremele izvoare!”2 sunt modalităţi prin care personalitatea şi creaţia reuşesc să învingă puterea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în urma lui Jivago, cel hărţuit de putere,rămâne o cărticică de versuri, iar puterea, care se considerase ştiinţifică, fiind lipsită de imaginaţie, se dovedeşte fariseică.

Sub presiunea acestei puteri totalitare, secolul XX vorbeşte prin mai multa voci, iar cei doi eroi, Axente şi Jivago, nu sunt nişte străini. Axente devine o conştiinţă a epocii, asemeni lui Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni”. Jivago poetul acceptă hamul prezentului în speranţa unor schimbări în bine, însă lumea romanului are contingenţe evidente cu istoria, deşi există şi o dimensiune ficţională în refugiul de la Varîkino unde doctorul visa să trăiască din munca mâinilor sale în izolare şi în linişte. Coordonatele timpului transpar în structura de adâncime a romanului prin haosul epocii, prin multitudinea destinelor, prin misterul unor personaje secundare .

Modalităţile narative, naraţiunea la persoana I, perspectiva homodiegetică, fluxul confesiv, inserarea scrisorilor îl aşează pe Lucian Blaga alături de tradiţia trăiriştilor interbelici. Mircea Zaciu în primul studiu despre acest roman îl apropie de creaţiile germane despre destinul unor eroi-artişti ale lui Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Schlegel,Novalis, Thomas Mann, Hesse, Werfel . În ceea ce priveşte tehnica portretului acelaşi critic subliniază:” Blaga excelează într-o portretistică savuroasă, între pasta balzaciană şi grotescul expresionist, pamfletar, caricatural de la figura echivocă a popii Vasile, faun, la cea a Malvei, a Olgăi Baba, Margăi Mureşanu, Simion Bardă şi mulţi alţii.”3 Romanul lui Boris Pasternak se prezintă la nivel compoziţional ca o rezultantă a două modalităţi concurente de juxtapunere a episoadelor, manifestând o tendinţă centrifugă, caleidoscopică, discontinuă, dată de tema drumului şi una centripetă, integratoare, datorată personajului rotund. Bifocalizarea este întâlnită şi la nivelul ipostazelor feminine. Astfel, Tonia, soţia legitimă a lui Jivago, conştientă că s-a născut pentru a simplifica viaţa, şi Lara cea care complică existenţa şi abate din drum. Alături de Tonia, Jivago devine medic, lângă Lara – poet. Creaţia sa se aşează în tradiţia prozei ruse din secolul al XIX-lea, de puternică orientare christică, Golgota fiind fundalul pe care se desfăşoară patimile lui Jivago. Toate simbolurile religioase sunt menite, în opinia autorului, să dea căldură cărţii.

Problematica, prin surprinderea „obsedantului deceniu”, constituie o mărturie tulburătoare prin luciditate, lirism şi puterea de evocare a tragicului şi a monstruozităţii unei epoci istorice care a ruinat orice creaţie liberă şi a împiedicat, pentru decenii desfăşurarea spiritului în lumea noastră. „Împletire de naraţiune autobiografică şi imaginar poetic, romanul lui Blaga este o 31

meditaţie profundă despre forţele din ale căror tensiuni lăuntrice se naşte şi se modelează continuu personalitatea creatoare: istoria şi erosul, care transfigurează aspiraţia către absolut a omului de cultură, prins în menghina istoriei şi strivit de destinul implacabil al politicii. ” 4 Edmund Wilson arăta că „Doctor Jivago” este una din cele mai importante cărţi ale secolului XX: „Întâmplările se succedă cu atâta însufleţire, descrierile sunt atât de grandioase, încât ne scufundăm în atmosfera Marii Revoluţii şi a Războiului Civil. Numai cel înzestrat cu un curaj demn de un geniu ar fi putut să îl scrie într-un stat totalitar şi să-i dea drumul în lume”.5 Critica literară nu a fost prea atentă cu ineditul roman blagian. Nicolae Manolescu l-a numit „un fericit hibrid între roman erotic şi o carte de temoignage, în care biograficul se amestecă cu reportajul istoric” 6, Mircea Zaciu subliniază frumuseţea dublei poveşti de dragoste, iar Nicolae Breban îi mulţumeşte autorului pentru că ne-a permis să intrăm în istorie prin această creaţie care este” o cronică, un jurnal monstruos şi disperat, un poem epic, o frescă autobiografică cu amintiri, oameni şi locuri ce-şi urmează destinele sub zodia obsedantului deceniu”7. Tot Nicolae Breban, într-o anchetă a „Observatorului cultural” privind romanul secolului XX, îl consideră nedreptăţit de critică, „tratat cu uşurătate”, deşi se plasează în linia „Afinităţilor elective” ale lui Goethe.

Breban surprinde „cele trei niveluri: jurnal intim, reportaj istoric, dramatic, roman erotic cu elemente demoniace, un 32

rar testimoniu de rezistenţă, o mărturie ce salvează întreaga elită culturală românească de acuza de pasivitate sau laşitate oportunistă. ”8 …………………..

Note 1 Blaga, Lucian, Luntrea lui Caron, Bucureşti, Humanitas, 1990.

2 idem, ibidem, 3 Zaciu, Mircea, O amplă proiecţie narativă, în Revista de istorie şi teorie literară, an XXXVII, nr. 1-2, 1990.

4 Vasilescu, Mircea, Postfaţă la Luntrea lui Caron, Bucureşti, Humanitas, 1990.

5 Wilson, Edmund, apud Iordache Emil, Prefaţă la Doctor Jivago, Iaşi, Polirom, 2004.

6 Manolescu, Nicolae, Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, în România literară, s. a.

7 Breban, Nicolae, O anchetă privind romanul secolului XX, în Observator cultural, s. a.

8 idem, ibidem.

r

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

la aniversară

Daniel CORBU 60 Un anahoret modern Un mare poet modern e Daniel Corbu. În casa lui din Vânători, unde se ascunde de vacarmul oraşelor, el scrie – cum îmi spune – înconjurat de 42 de biserici şi mănăstiri.

Acolo cerul respiră cu Dumnezeu.

Acolo, îmi mai spune, Poezia se scrie singură. La Vânători aceasta e dincolo de verbe şi substantive. Şi dincoace de singurătăţi inventate.

Ozana care curge în preajmă, dar niciodată pe alături, nu e un râu de ape, ci mai degrabă de aghesme: în el a fost sfinţită copilăria lui Ion Creangă, scriitorul care ne-a făcut copilăriile frumoase, dar şi cea a unor copii mai dincoace. Unul dintre ei e copilul Metaforei, fiul Poeziei Daniel, cel din groapa cu lei a cuvintelor. În ultima sa carte „Manualul bunului singuratic”, Daniel Corbu se anunţă ca poet al cuvintelor şi anti-cuvintelor: poţi urmări destinul evolutiv al unora dintre acestea, poţi descoperi cum, ajunse la poet, acestea îşi părăsesc unele nuanţe de sensuri, ca să le îmbrăţişeze pe altele, cum acestea capătă noime mai apropiate de felul de a citi şi a înţelege poezia cititorul de acum.

Poetul îşi atinge vârful pixului de un arhaism şi acesta capătă brusc prospeţime: ca un giuvaergiu care şterge de slin diamante vechi.

Tot el ia un neologism şi, pus în poem, îi împrumută acestuia aer de vechime poetică, adică – de perenitate.

Poetul e „dezrourat”, el „repară aripi de îngeri” şi se visează „bibliotecarul lui Dumnezeu”, autor de manuale: „Manualul bunului singuratic” ş.a., tot dânsul are gust de „zeu tânăr şi neîntomnate dorinţi”, umblând printre „castroane de fulgere”, în mână cu terfeloage conţinând „bucurii postmoderne”, ascunse în poemele „în care stăm atârnaţi de întrebările noastre ca hainele-n cuiere”, măria sa, „sclavul metaforei”, având misiunea de a Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

aduna în jurul său ca pe o oaste „cuvintele obosite de lume”.

E anahoretul modern, cu gândul la „glorie internetă”, scufundat în „rugi sacrosante”, pornit „Spre Fericitul Nicăieri”, o mântuire pe care numai Poezia i-o poate oferi, atunci când ea devine ritual „de îmblânzire a spaimei” şi de ocrotire a „singurătăţii”.

Un poet, sugerează autorul poemelor, urmează să-şi apere singurătatea, spaţiul în care el se întâlneşte cu Poezia, ca pe o taină la care nu are acces decât duhovnicul (aici – fila albă de hârtie), or, cu o iubită nu te întâlneşti cu martori, dacă doreşti să-i spui cuvinte sau tăceri pe care să le audă doar ea şi Cel de Sus. Poezia îi serveşte lui, singuraticului visător de oameni, ca mijloc de comunicare cu lumea.

Cu Cerul. Cu sine. (Cu sinele său şi al celorlalţi).

Daniel Corbu e un poet al singurătăţii colective, al durerii atenuate de surâs, al imnelor scrise pentru fiecare cititor în parte. În poezia română, el şi-ar dori mai degrabă rolul Corbului imperial al lui Poe, în care, şi ca cititor rafinat şi ca editor exigent, preîntâmpină că nu tot ce e vers e şi poezie, că poemul însuşi este un exerciţiu grav de-a viaţa şi moartea, în care numai celor chemaţi le este permis, precum copiilor în Paradis, să se joace.

Nicolae DABIJA Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă şi parabolă şocantă, cu o încredere în puterea magică a Poeziei pe care o au doar cei aleşi, Daniel Corbu atacă temele mari cu o uimitoare forţă a tragismului, care-l personalizează şi-i conferă originalitate.

Cezar IVĂNESCU (Luceafărul, 1982) Cu ostentaţie şi dureroasă distanţare ironică, poetul face din singurătate un purgatoriu şi din inconformism o etică.

Laurenţiu ULICI (România literară, 1984 ) Daniel Corbu ştie tot ce s-a petrecut în domeniul poetic în perioada ultimă, fiind ca şi Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru, foarte receptiv la inovaţiile textualiste, dar

33

concomitent nu renunţă la acel filon de liricitate ce întemeiază zona poetică a Moldovei. Aşa cum am şi scris, autorul este un poet adevărat.

Marin MINCU (România literară, 1986 ) Daniel Corbu vine din spiritul rebel şi sfidător al generaţiei lui Geo Dumitrescu, dar el poate avea legătură şi cu liricii americani din grupul de la San Francisco, cu un Lawrence Ferlinghetti ori Gregory Corso bunăoară.

Insurgenţa declamaţiei ţîşneşte impetuos, deşi în spatele frondei se găseşte un ţipăt reprimat: „Domnilor eu pot fi şi spaima voastră de moarte/ din sîngele meu pornesc cruciade/ sînt un om extraordinar melancolia/ îmi e tradusă deja în cîteva limbi/ nu vă luaţi după aspectele exterioare/ nu vă luaţi mai ales după faptul că/ la urma urmei tristeţea mea e o piaţă/ de plimbat cîinii” (Schiţă pentru un autoportret).

Radu G. ŢEPOSU (Flacăra, 1986) Pentru Daniel Corbu poezia e a doua natură (a sa), confundîndu-se cu cea primă. Un autor fără de care harta lirismului vizionar de azi ar fi incompletă.

Adrian POPESCU (Steaua, 1994) O spunem înstăpâniţi pe texte: Daniel Corbu oficiază în aura sacră a viţei poetice, asumându-şi solitudinea şi suferinţa.

Experienţe trăite, itinerarii în teritoriile marilor clasici dau seamă de originalitatea sensului şi pluralele seisme ale unui destin într-un spaţiu original, inconfundabil.

Horia ZILIERU (2007) Poemele lui Daniel Corbu îmi plac din mai multe raţiuni: mai întîi pentru ironia lor care permite temperarea lirismului, îi dă forţă, în al doilea rînd pentru dimensiunea lor metafizică; poetul ne face să simţim întrebările esenţiale ale omului printr-o expresie şi un limbaj concret, cotidian. Daniel Corbu desfăşoară în cotidian un univers fabulatoriu prin care se

34

salvează de la dezastru. Fabulaţii care se deschid asupra vidului.

Jean-Marie le SIDANER (Revista L’Ancrier , Strassbourg, 2002) „Atins de aripa celestă a geniului-Cuvînt, Daniel Corbu face parte dintr-o stirpe anume.

Cum nu se întîmplă prea adesea minunea, el este rezultatul unei aporetici a metaforei metafizice, dînd un sens original Poeziei, într-o „apocalipsă de fiecare zi”, într-o „odissee a singurătăţii” în care „mucezeşte Absenţa”, pentru că, nici mai mult nici mai puţin, ,,Poezia e haosul condamnat la visare”!

Tudor GHIDEANU (Poesis, anul XIII, nr. 6. iunie 2002) Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compoziţia căreia intră istoria (nervozitate temporală), spaima mulţimii (nevroză a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al fiinţei în raport cu sine). „Pesimismul” e conotat metropolitan, spre a i se asigura alibiul unei „actualităţi” pe cît de defectuoase moralmente, pe atît de trebuitoare nădejdii de supravieţuire estetică.

Luptînd cu poezia precum Iacob cu îngerul, Daniel Corbu rămîne stăpîn pe fiinţa sa, care-l ajută „să privească lumea prin mai multe răni deodată”, textuale ca şi existenţiale.

Gheorghe GRIGURCU (Prefaţă la antologia Documentele Haosului, Ed. Junimea, 2003) În epoca ingineriei textuale, Daniel Corbu se reîntoarce întremat la izvoare. Un confesiv, de fapt, el descifrează pentru noi „hieroglifele ademenitoare” ale lumii. Şi o face cu încredere romantică, purtând povara poeziei ca blestem.

Are încredere nesmintită în Poezie, o simte peste tot, ştie ce se întâmplă în juru-i.

Pendulează, ignorând inconfortul, între tragism şi fantezism şi atacă temele mari, purtând „pecetea gravităţii”. Avem în Daniel Corbu, într-adevăr, un poet „născut iar nu făcut”. Să reţinem că vorbele lui Cezar Ivănescu, rostite (scrise) în 1982, prefaţau „Intrarea în scenă”.

Adrian Dinu RACHIERU (Convorbiri literare, 2003) Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Ca într-o mare, reseminată (la nivel estetic şi moral) carte a urmelor, poetul deplînge „apocalipsa de fiecare zi”, „lamentaţiile lui Cain”, „nopţile sterpe”, clipa de-acum”, „mîinile vinovate”, „foşnitoarea absenţă”, „moartea rozalbă”, „rîsul vineţiu”, „divina tragedie”, „intrarea în miracol”, ca şi motive recurente precum „fericitul Nicăieri”, Panteonul, Babilonul, ca şi motive devenite mituri culturale (Hamlet, Faust, Casandra) sau biblice (Grădina Ghetsimani). De aici ideea, fertilă, a omologiei dintre cititor şi scriitor („Cititor anonim, cititor omonim”) ca şi apetenţa pentru referinţa culturală (la Şcoala din Frankfurt a lui Adorno, E. Fromm, Habermas sau Horkheimer, dar şi la corbul poesc sau la antichitatea greco-latină).

Daniel Corbu este un poet de aleasă vibraţie al cărui diapazon liric poate atinge deopotrivă coardele imnice, cât şi pe cele grave, tragice, tumefiate de durere, emaciate de suferinţă.

Alexandru PINTESCU (Prefaţă la Manualul bunului singuratic, ediţia a II-a, Editura Opera Magna, 2004) Daniel Corbu se distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică. Magistrul Ursachi, într-un comentariu la jurnalul lui De Chirico, includea umorul de acest tip în categoria „umorului absolut”.

Umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui îl expiră parcă prin toţi porii. Pentru că Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet.

Ion MIRCEA (Prefaţă la volumul Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006) Cel mai profund şi mai original poet care Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

trăieşte şi scrie în acest moment la Iaşi este Daniel Corbu.

Constantin CIOPRAGA (Limba Română, nr. 4, 2007) Despre poezia lui Daniel Corbu s-a scris în felurite moduri. De fiecare dată i s-a dezvăluit una dintre faţetele acestei forme poliedrice strălucitoare până la a te orbi. Experimentalist de mare vocaţie, poetul nu oboseşte să surprindă cu fiecare construct metaforic bogat, veştejind indirect (??) reducţia antropologică douămiistă. Sigur, de aşteptat de la un optzecist de fond (tocmai prin personalitatea puternică a demersului poetic), a cărui menire asumată este o re-facerea lumii. […] În poemele lui Daniel Corbu relaţia amoroasă este absentă ori se sublimează, şi se manifestă doar la întâlnirea cu cuvintele. Iar aceasta are loc de fiecare dată la o graniţă a labirintului din care nu caută ieşirea, ci căruia îi caută intrarea. Paradoxul acestei poezii este tocmai acela al situării într-un infern în care nu se poate intra…

Florin DOCHIA Revista Nouă, nr. 5 / 2008 Daniel Corbu este cel mai orfic dintre poeţii optzecişti. Pentru el lumea e creată din verb, se hrăneşte din jarul său şi se stinge în tăcerea lui. În timp ce colegii lui de generaţie preferă concreteţea urbană, aglomerarea obiectelor, biografismul gregar, Daniel Corbu preferă simbolurile, sacerdoţiul scrisului, oficierea ritualică, topirea într-un sunet capabil să refacă legătura dintre om şi divinitate.

Poet născut nu făcut, Daniel Corbu înţelege poezia ca pe o teologie: fără a avea detaşarea înţelepţilor (viaţa lui este o sumă de bulversări şi arderi) el face parte din rasa preoţilor peripatetici care traversează lumea fără a sluji alt templu decât sanctuarul unui eu ruinat. În toga lui neagră (de manta dură, rusească, cu nasturi încheiaţi până la gât, aşa cum îi place să se lase pozat pe coperţi) e un franciscan care fraternizează cu orfanii, cu târfele şi cu delicvenţii („tranziţia de la boemă la livresc” de care vorbea Gh. Grigurcu).

George VULTURESCU

35

poezie

Daniel CORBU COLBUL Dar vorba lui Brodski: cât la sută este viu omul când e viu şi cât la sută mort când e mort?

El nu cunoaşte teoria inviolabilităţii când intră în case în haine în gânduri şi-n bisericile Domnului.

Pe poet de-l calci pe bătătură va spune: „Toate-s praf, lumea-i cum este“ şi „În zadar în colbul şcolii…“ Treci pe marile străzi oricine-ţi va vorbi despre el şi căutătorii Graalului şi cerşetorul cu priviri cenuşii.

Iar neofuturiştii bizantini îţi vor arăta aterizare lentă pe calul troian, pe statui sau în ochii eroilor naţionali în cămările spiritului pe cicatricea infantei şi în lapsusurile memoriei pe papilele gustative dându-ţi gustul de anticariat în gură pe când seniorial mai asculţi adierea sângelui prin vena cavă ca trecerea unui râu printre stânci.

MANUALUL BUNULUI SINGURATIC Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv vai mie rătăcitor prin oglinzi firmiturile cântecului au amuţit şi-i atâta linişte de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată.

Cândva stam printre împuşcăturile râsului sfidam de departe desfrunzitele ore acum tot mai spăşit înaintez de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri încă te ştiu mâinile plânsul fără motiv pe străzi amurgite cineva proclamă totemul 36

iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara îngerii dorm prietenii îmbătrânesc în fotografii Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi.

AFRODITA DIN ŞIFONIERUL VENEŢIAN Cât de pieziş mă priveşti unsurosul meu timp epocă spartă-n ţăndări urmărită de smog şi lehamite apocalipsă cu ghionturi şi celofan pentru muşte.

Cât de pieziş trec prin noi baloanele tale de săpun.

Ai văzut vreodată cum se masturbează asfinţitul? mă-ntreabă tânărul neofit suflându-şi nasul peste anotimpuri.

SOYONS RAISONNABLES! Ziua ca un suspin uitat în memorie.

Golul gudurându-se până şi în surâs sexoterapia jurnalul Katarinei Boz citit până la pierzanie (silabă cu silabă) calea ferată abatorul EPITETE PĂGÂNE DE ALFABETIZAT NEPUTINŢA. Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Istoria defilând.

Bărbaţi voioşi ai unei ţări latine.

Citim despre Afrodita din şifonierul veneţian refuzăm o călătorie prin gaura cheii.

CINE AMÂNĂ A TRĂI CUM SE CUVINE DOMNULE HORAŢIU? ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS Peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile murmuram cântece pentru cel ascuns în cearcănele cântecului.

Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca râsul femeii iubite.

Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus la întoarcere povesteam de-o apă neagră „O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!” O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze de Ion Pop şi sfârşitul războiului lumii de Llossa Între timp multă trăcăneală cu de-alde Dante, Emily Dikinson, Gregory Corso, Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica puşi laolaltă în amintire. În ziua când primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis peste pagini se aşeza lumina tremurândă clopote mari îşi amestecau limbile ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÂMICIOS CA TUTUNUL!) printre suferinzii de ementropie obosit de drumurile din palmă îmi puneam sufletul cu faţa la zid nebun după libertatea ascunsă în lucruri.

Chiar şi aceste rânduri târzii şi amestecate cu roua unei dimineţi de septembrie mi se par o goană după libertatea Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

pe care ţi-o dă singurătatea în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.

CĂLĂTORIILE Se dedică prietenilor mei Aurel, Nicolae şi Adrian Am îmbătrânit odată cu gândurile noastre de fericire zilnic sceptrele morţii ne umblă prin sânge zilnic golul stăpân ne cere câte ceva. Astănoapte mi-am văzut umbra clătinându-se şi am tresărit şi m-a cuprins frica aici în camera mea de la etajul patru unde doar cuvintele mă salvează unde scriu scrisori la o adresă ce nu mai există aici unde continui să exist ca o rană glorioasă ca umbra morii de vânt ca zâmbetul pe gura bufonului mai singur ca poemul acesta care n-a plecat încă în lume şi care iată îmi cere încă un lucru extraordinar despre mine.

Plouă pieziş plouă trist plouă cu îngeri în camera mea de la etajul patru a unui oraş de provincie unde doar poezia mă salvează şi unde în fiecare seară îmi pregătesc marile călătorii printre concepte surâsuri întrebări şi extaze false gânduri de sinucidere trandafirii de cârpă ai veacului pe străzile unde nu-i nevoie să fii Iisus ca să te vândă pe-un pumn de arginţi.

Am îmbătrânit odată cu gândurile noastre de fericire speranţele ne-au ţinut loc de aripi am visat mult am tăcut mult am călătorit mult.

Din mine n-a rămas decât această singurătate care se-aşterne aproape fără voia mea pe foile albe.

37

semnal

Ierburi în pârg Antologia de poezie şi proză „Ierburi în pârg”, apărută la Editura Transilvania 2012, în colecţia „Cititor de proză” este una specială, deoarece apare la iniţiativa unui grup de adolescenţi care au adunat în aceasta carte creaţiile lor în versuri şi în proză postate de-a lungul timpului pe blogul „Porţia de sarmale”. Acest grup a luat fiinţă la iniţiativa unui tânăr din Cluj, Doru Emanuel Iconar, pe care l-am întâlnit cu ceva timp în urmă în tabăra de poezie de la Cisnădioara organizată de Asociaţia Artgothica din Sibiu şi pe care îl apreciez foarte mult.

Cartea a fost lansată de curând la Cluj şi are o prefaţă semnată de domnul Al. Florin Ţene, care consideră această apariţie ca fiind un semn de bun augur pentru viitorul literaturii române.

De asemenea, cartea se bucură de aprecierile criticului literar Felix Nicolau, care afirmă că „Un proiect ca «porţia de sarmale» nu putea decât să mă incite”, dar şi ale scriitorului Ştefan Doru Dăncuş care găseşte ideea lui Doru Iconar ca fiind excelentă şi binevenită, deoarece antologia „îşi află rezultatul practic: poate fi catalogată fără rezerve drept una dintre cele mai pregnante expresii ale liricii tinere”.

Cartea este structurată în patru secvenţe, cuprinzând gândurile autorilor, ciclurile de poezie şi proză, iar în final biografiile celor prezenţi în antologie.

Printre autori se află Diana Frumosu, din Republica Moldova, câştigătoare a numeroase premii literare, Doru Emanuel Iconar, care are, de asemenea, o serie de importante realizări literare şi bineînţeles meritul de a ne aduce mai aproape de poezia tinerilor poeţi, Maria Fărâmă, o 38

poetă pe care am descoperit-o în cenaclul „Lira 21” şi a cărei poezie se bucură de apreciere, dovadă fiind premiile literare obţinute. Pe ceilalţi autori: Oana Cristina Bănuţă, Roxana Lisandru, Ema Rotaru, Oana Ojică, Ella Enescu, Bianca Petcu, Iuliana Smaranda şi Ioana Neamţu i-am citit cu plăcere pe grupul „Porţia de sarmale” şi pot afirma că poezia lor, deşi timidă pe alocuri, reuşeşte să ne descopere tinere talente.

Sunt convinsă că această carte este o încercare reuşită şi de aceea îmi face plăcere să semnalez apariţia ei. M-aş bucura şi mai mult să ştiu că proiectul lui Doru Iconar nu se va opri aici. Felicitări tuturor şi mă bucur pentru că visul lor prinde contur într-o lume în care poezia se zbate să supravieţuiască.

Maria DOBRESCU Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ancheta Într-un secol XXI care pare a se hrăni, din punct de vedere cultural, din rămăşiţele veacului anterior, abordările analitice serioase asupra artei scrisului nu mai sunt foarte prezente. Subiectele tezelor pe teme literare ţin mai degrabă de istoriografie, decât de o interpretare axiologică dintr-o perspectivă cât de cât originală asupra scriiturii. Cu toate acestea, proliferează iniţiative de genul atelierelor de „scriere creativă” sprijinite mai degrabă pe experienţe personale şi nu pe studii aprofundate asupra mecanismelor compunerii textului, domeniu în care secolul XX a fost foarte generos. În acest context, „Revista Nouă” îşi propune o serie de anchete asupra scriiturii şi „secretelor” sale, din perspectiva creatorilor înşişi - fie de ficţiune, fie de critică literară sau eseu; fie de poezie, de proză, de memorii-jurnale ori de reflecţie socio-filosofică. Aşadar, vom începe cu:

Credeţi că există caracteristici relevante care disting între o scriitură masculină şi o scriitură feminină? Dacă da, care sunt acestea? Dacă nu, cum s-ar explica absenţa unei diferenţieri, în viziunea domniei voastre?

Virgil DIACONU Capcanele literaturii feminine sau „Sunt o doamnă, ce p… mea!”

Ce poate să însemne sintagma literatură feminină? Ce înseamnă, de fapt, feminin, în ţesătura literaturii? Este oare vorba de literatura scrisă de femei?

Sau despre caracterul feminin al literaturii?

Iar dacă feminin este un atribut literar, există o literatură feminină şi, în antiteză, o literatură masculină? Şi de cine sunt scrise aceste literaturi? De femei, de bărbaţi, de bărbaţi şi femei în aceeaşi măsură?

Literatura şi promovarea femeii Epoca modernă, care a adus cu sine democraţia, iar pe la noi doar democratura, a însemnat o serie de drepturi acordate bărbaţilor, dar şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

femeilor şi copiilor. Ion Heliade-Rădulescu îi îndemna, în 1867, pe bărbaţi „întru a înmulţi şi răspândi cărţi pentru educarea şi luminarea femeii” (Conferinţa „Un fragment din Ateneul Român: literatura = politica”), ceea ce înseamnă că la acea vreme diferenţa culturală dintre bărbaţi şi femei era evidentă şi că spiritele luminate – bărbaţii – sperau să ridice cultural femeia. În aceste condiţii, problema femeii-creator nu putea fi încă pusă.

39

Cu totul altfel se prezintă lucrurile acum, şi vedem că la noi nu există nici o discriminare a femeii-scriitor. Ba dimpotrivă: femeile care în dealul-valea literară luptă pentru afirmare reuşesc mult mai repede decât bărbaţii. De pildă, premiile pentru debut acordate de criticii noştri la Festivalul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoşani, ediţia 2005, au fost obţinute în mod exclusiv de către trei graţii literare.

Nu a contat că două dintre ele scriu de-a dreptul jalnic. Dar atunci ce a contat?

A. Urmanov, profesor de poetică la Şcoala de poezie de la Râşca, a premiat şi el în 2005 trei dintre minunatele sale eleve – Diana Geacăr, Andra Rotaru şi Roxana Irina Georgescu – şi le-a editat cărţile. Mai nou (2007), U.S.R. premiază la secţiunea debut manuscrisul unei Lolite din Capitală care a fost depus pentru concurs la trei luni după expirarea termenului de primire. Dar manuscrisul a fost primit după închiderea ghişeului literar, deci ilegal, tocmai pentru că premiul îi fusese încă de la început asigurat! După susţinerea şi succesul pe care îl are la noi literatura scrisă de tinerele femei, literatura română se află în situaţia de a omologa o nouă categorie de autori: Lolita literară.

Iată, aşadar, că sexul slab, departe de a fi marginalizat, îşi cucereşte lejer poziţiile în bastionul literar. Cu ce arme? Cu arme exclusiv feminine, fireşte, de vreme ce este vorba despre literatura feminină.

Dacă în viaţa literară contemporană de la noi criticul poate fi sedus de zulufii tinerei autoare, dicţionarele nu se arată totuşi la fel de sensibile la farmecele protagonistelor şi la zulufii lor. Din cei 332 de scriitori cât cuprinde „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români”, numai 15 40

sunt femei. Un procent de aproximativ 5%. De ce oare istoria, care nu le mai vede la faţă şi nu le mai simte parfumul, este mai zgârcită cu autoarele? Poate că tocmai de aceea: pentru că, spre deosebire de critica masculină contemporană, nu le mai vede la faţă şi nu le mai adulmecă parfumul.

Deşi literatura este scrisă de bărbaţi şi femei (ce noutate!), deşi sexul tânăr rezolvă rapid mai toate problemele literare, nu avem nicidecum intenţia să împărţim literatura pe sexe, pentru că, dacă am merge până la capăt, în marginea criteriului sexual, ar trebui să vorbim şi despre literatura lesbienelor şi despre literatura bisexuală. Despre literatura homosexualilor şi a transsexualilor, despre literatura zoofililor şi chiar despre literatura necrofililor. Ce să înţelegem din această distribuire echitabilă a sexului în literatură? Că apucăturile noastre sexuale au devenit literatură sau criterii literare?

Fără îndoială, noi putem glosa oricând despre literatura scrisă de bărbaţi şi despre literatura scrisă de femei, de lesbiene şi de homosexuali, de zoofili şi de necrofili, dar asta nu ne lămureşte decât asupra apartenenţei şi deprinderilor sexuale ale emiţătorului, ale aceluia care secretă literatură sau ale aceluia care omologhează, testosteronic, operele endogen-vaginale ale ultimelor Lolite literare.

Sexul şi deprinderile sexuale ale autorului ne spun însă prea puţine lucruri despre literatura ca literatură, ca artă literară. Adică literatura îşi atinge sau nu îşi atinge obiectivele dincolo de faptul că este scrisă de femei sau de bărbaţi, de lesbiene sau de homosexuali.

Dacă vorbesc despre proza lui Proust sau Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

de pictura lui Leonardo, despre muzica lui Freddie Mercury sau a lui Elton John, nu ar trebui să mă intereseze faptul că vreunul dintre aceştia este sau nu este gay. Inovaţiile în roman ale lui Proust nu se datorează aptitudinilor sale sexuale nefireşti, ci spiritului său. Nu mă interesează nici infirmitatea sexuală a lui Pavese, ci valoarea literaturii pe care o face. Care valoare se datorează spiritului său, iar nu aptitudinilor sexuale sau lipsei acestora.

Iată, aşadar, că, în timp ce premiile literare împărţite cu dărnicie Lolitelor pot fi datorate unei afinităţi sau unei fructuoase colaborări sexuale, valoarea operei este dată de acea nebuloasă care se numeşte spirit sau viziune literară.

Există o literatură cu caracter feminin?

S-ar putea ca în vastitatea literaturii să existe o secţiune cu caracter feminin…

Dar ce ar putea să însemne atributul feminin în arta numită literatură?

Cel mai adesea, asociem forţa, hotărârea, eroismul, francheţea, curajul, spiritul de aventură, vigoarea, loialitatea cu bărbăţia, în timp ce feminităţii îi revin delicateţea, maternitatea, tandreţea, graţia, sensibilitatea, fragilitatea, candoarea.

Să fie chiar aşa? Cele mai sensibile, percutante afectiv şi novatoare opere literare aparţin, totuşi, bărbaţilor. Tot lor le sunt proprii şi limbajul licenţios, duritatea şi violenţa. Dar acestea din urmă pot aparţine foarte bine şi „feminităţii”. A-ţi umple textele de confesiuni vaginale, amor în patru labe şi menstră, aşa cum ne-o demonstrează o bună parte a literaturii feminine a ultimilor 15 ani, a-ţi începe romanul (Băgău, de Ioana Bradea, premiul pentru debut al U.S.R.) cu „sunt o doamnă, ce p… mea!” şi a Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

şarja în continuare pe acest instrument parcă nu probează cea mai adâncă feminitate. Sau cine ştie? Poate chiar asta înseamnă, în literatură, feminitate.

Dar să vedem ce declară în această privinţă femeile scriitoare. Revista Vatra ne oferă, în numărul 11/12 din 2005, răspunsurile la ancheta „De ce iubim bărbaţii”, care ilustrează bine „feminismul acestor clipe” în literatura română.

Abordând fie romanul (fragmentul de roman…), jurnalul intim şi microeseul, fie dialogul pe messenger, convulsia şi obsesia, 31 de doamne şi domnişoare ale literaturii române contemporane îşi expun nuditatea sentimentală şi feminitatea, care în materie de sex nu pot decât să exceleze. Astfel, distinsele doamne şi „domnişoare” literare ne mărturisesc că se practică amorul în doi, în trei, în câte, câţi vrei; amorul etnic şi interetnic; între femei şi bărbaţi sau, exclusivist, doar între femei, aşa, ca o apărare hotărâtă a castei, a feminităţii!

Vârsta practicantelor sexuale variază şi ea între vârsta şcolăriţelor şi aceea a studentelor. Ni se declară că în anii studenţiei amprentele testosteronice sunt mai puternice la masculii care le fac jocul domnişoarelor scriitoare, iar viteza schimbării partenerilor este mai mare. „Prima oară” devine pentru feministele literate o amintire tot mai vagă şi mai stânjenitoare, repede pusă la zid şi făcută arşice de mitraliera sexuală. În aceste suculente confesiuni vaginale mascate literar, Lolitele şi serioasele doamne ale literaturii române contemporane îşi amintesc cum „şi-au pus-o”, ele sau personajele lor, prima oară. Sau a doua oară. Sau cum şi-au pus-o (expresia le aparţine!) a suta oară, 41

cu iubitul numărul 100, printre răzoarele de ceapă şi leuştean, în praktica socialistă, la cules de ştiuleţi; sau pe colţul rece al mesei, în lift sau pe plajă; un mod de a retrăi momentele de spaimă şi spasm. Iată, aşadar, un orgasm mai mult ori mai puţin literar, de-a lungul şi de-a latul celor 91 de pagini oferite cu mărinimie de Vatra, de astă dată hotel de lux pentru estrogenii literaturii române. Un hotel în care se filmează pentru arhiva literară a veacului XXI toate scenele erotice posibile, pentru ca noi şi urmaşii noştri, şi urmaşii urmaşilor noştri să ne bucurăm de feminitatea protagonistelor – poete sau prozatoare.

Dar porcărele sexuale de acest fel găseam până acum mai mult în cărţile bărbaţilor, iar nu în cele ale femeilor.

Noua feminitate este, după cum se vede, cam masculină; ba de cele mai multe ori o întrece şi fură din mobilierul bărbaţilor: „Sunt o doamnă, ce p… mea!”

Borges observa undeva că romanele cu eroi şi eroicitatea – ca personaje şi atribute bărbăteşti – au cam dispărut din literatura modernă, iar J. Evola este nevoit să constate că „nu mai există «bărbat» şi «femeie». Nu mai există bărbat pentru că nu mai există virilitate, curaj, loialitate, transparenţă, coerenţă, fidelitate faţă de înţelegeri, dispreţul faţă de primejdii şi capacitatea de a înfrunta moartea şi viaţa; nu mai există femeie fiindcă nu mai există acea disponibilitate care, cu un cuvânt oarecum ambiguu, se poate numi şi docilitate sau pudoare sau spirit de supunere sau capacitate de întâmpinare şi de disponibilitate profundă”. Cum s-ar mai putea acorda, în această situaţie, literatura cu masculinitatea sau cu feminitatea?

42

Concluzii „descurajante” Pierderea caracterelor masculinităţii şi feminităţii divulgate de Evola, pe de o parte, şi confuzia dintre ceea ce mai putem numi „feminitate” şi „masculinitate”, pe de altă parte, nu ne prea îngăduie să vorbim despre „literatura cu caracter feminin” sau despre „literatura cu caracter masculin”… Şi nici dacă cele două clase de atribute şi-ar fi păstrat puritatea, ele nu ar fi fost poate capabile să ofere doar prin ele însele valoare literară. Nu cred că masculinitatea sau feminitatea în sine şi în mod exclusiv pot să dea valoare operei literare, deşi opera poate să conţină foarte bine elemente, chiar vibrante, de acest fel, iar un autor poate să facă, fără discuţie, literatură mare din eros. Atâta vreme cât opera literară este mai mult o transfigurare artistică a unui conţinut de viaţă, deci şi a erosului, această transfigurare nu este determinată, în mod hotărâtor, de apartenenţă şi disponibilităţi sexuale, de faptul că faci amor cu parteneri de acelaşi sex sau nu, în viaţă sau morţi, cu capre sau cu obiecte etc., ci de inteligenţa artistică, de viziunea literară pe care o ai. Literatura este opera excepţiei spirituale, iar nu a celei sexuale, libidoului sau poluţiilor noastre nocturne. Deşi le poate foarte bine fructifica şi include…

Pe de altă parte, s-a văzut că opera de excepţie aparţine aproape întotdeauna bărbaţilor… Ce mari poete, pictoriţe, romanciere, „critice”, „filosoafe” etc. cunoaştem? Puţine, desigur. Foarte puţine. Din cei 332 de scriitori cuprinşi în „Dicţionarul esenţial al scriitorilor români”, numai 15 sunt femei, după cum am spus. Faptul că dintre cei 332 nu sunt chiar toţi scriitori este o altă poveste.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

la aniversară

Nichita a făcut 80 de ani şi viaţa lui în sufletele noastre se tot iluminează.

Prezenţe câmpinene Colegiul Naţional „Nichita Stănescu” Ploieşti a organizat sâmbătă, 30 martie 2013, ora 12.00, festivitatea de premiere a Concursului Internaţional „Lecţii cu Nichita”. Ajuns la a III-a ediţie, concursul s-a desfăşurat în perioada ianuarie – martie 2013 pe patru secţiuni, traducere (engleza şi franceza), fotografie, desen şi scurt metraj şi a reunit aproape 200 de participanţi.

Concursul este parte din Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” şi s-a desfăşurat în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Prahova, Muzeul Memorial „Nichita Stănescu”, Muzeul Judeţean de Artă

Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Centrul Judeţean de Cultură Prahova, Alianţa Franceză Ploieşti, Foto Club Ploieşti.

Premiile acordate celor 54 de finalişti, în valoare de 7150 lei, au fost oferite de Primăria Municipiului Ploieşti şi Asociaţia Tinerilor din Liceul Nichita Stănescu „ATEENS”.

De la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” au participat trei eleve: Oprea Denisa Nicoleta clasa a XII-a A premiul I traducere franceză, Iosif Mara clasa a X-a G menţiune traducere engleză Bara Mara Miruna clasa a XI-a E menţiune traducere engleză Luminiţa MISCHIE

Nichita Stănescu Poem Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Poema Dime, si algún día te atraparaerdad que andarías cojeando un poco para no aplastar mi beso?...

Versiune în limba spaniolă de Mădălina CAlotă Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

43

Nichita Stănescu Recele echilibru al stelelor Vor veni timpuri minunate când echilibru rece al stelelor se va rupe, şi când şirurile celor care au fost se vor uni cu cei care sunt Omul, o câte trupuri a avut şi în câte trupuri încă se va încerca să mai fie!

Omul! de câte trupuri are nevoie ca să se poată hrăni până la capăt din sfera aceasta instabilă!

Vom mânca până la urmă tot pământul acesta albastru. Îl vom roade, îl vom roade. Îi vom azvârli capul şi oasele iar Omul, Omul nesătul, cu un miliard de trupuri va începe să roadă flămând recele echilibru al stelelor.

The cold balance of stars Wonderful times will come when the cold balance of stars will be broken,and when the lines of those who have been will align with those who are.

Man,o how many bodies he has had and how many more still he will try to embody!

Man! the number of bodies he needs in order to feed from this unstable sphere until the end!

44

We will end up devouring this entire blue earth.

We will chew it,we will chew it.

We will toss its head and bones and Man,the unsatiable Man, will begin nibbing hungrily with a billion bodies at the cold balance of stars. traducere de Mara Miruna BARA

L’harmonie imperturbable des étoiles Il y aura des périodes merveilleuses où l’équilibre imperturbable des étoiles va se détruire, et où les files de ceux qui ont été se joindront avec ceux qui vivent encore.

L’homme, oh, comme il a eu tant de corps et comme il va essayer d’exister dans tant de corps !

L’homme ! comme il a besoin de beaucoup de corps pour qu’il puisse se nourrir jusqu’au bout de cette sphère instable !

On va manger finalement toute cette planète bleue.

On la rongera, on la rongera.

On va jeter sa tête et ses os et l’homme, l’homme avide, avec un milliard de corps va commencer à ronger affamé l’harmonie imperturbable des étoiles. traducere de Denisa-Nicoleta oPReA Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

agentiadecarte.ro

Dan Mircea CIPARIU Modelul francez sau cum să avem o strategie naţională de promovare a lecturii Timp de o săptămână, între 19 şi 26 martie 2013, am fost la Paris, la Salonul de Carte, la Centrul Naţional al Cărţii, la Biblioteca Naţională a Franţei şi la Biroul Internaţional al Editorilor Francezi. Am avut întâlniri profesionale la vârf în aceste instituţii fundamentale pentru cultura Franţei şi am putut, astfel, să iau pulsul industriei editoriale din oraşul luminilor.

Două informaţii mi s-au părut emblematice: 90% dintre francezi au obiceiuri de lectură, în timp ce România este pe ultimul loc în Europa la consumul de carte; Franţa are o politică eficientă şi coerentă pentru stimularea lecturii de la cele mai fragede vârste, o dovadă în acest sens sunt cele peste 14 000 de titluri anuale pentru preşcolari, şcolari şi liceeni (ceva mai mult decât titlurile româneşti apărute într-un an!). Ministerul Educaţiei, Centrul Naţional al Cărţii, Biblioteca Naţională a Franţei, dar şi cele peste 3 000 de biblioteci franceze, au programe pentru susţinerea permanentă a publicului pentru carte şi pentru lectură. Oficialităţile franceze au rămas fără cuvinte atunci când au aflat că editorii români îşi difuzează şi îşi promovează singuri titlurile prin şcoli şi licee! În Franţa, la Ministerul Educaţiei, există o comisie de specialişti care face o selecţie pentru a cumpăra titlurile dedicate copiilor şi adolescenţilor. La noi, bibliotecile şcolare ca, de altfel, şi cele judeţene, nu au bani de achiziţii şi, atunci când îi au, achiziţiile se fac după ureche sau după interesele triburilor locale şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

culturale! Dacă instituţiile noastre cu atribuţii culturale şi educaţionale (Ministerul Culturii, Ministerul Educaţiei, în mod special!) nu vor realiza o strategie de promovare a lecturii de la cele mai mici vârste, analfabetismul va deveni un fenomen social de masă şi va naşte un paradox cumplit: cu cât vom avea mai mulţi absolvenţi de bacalaureat şi de facultate cu atât procentul analfabetismului va creşte!

Prezenţa României la Salonul de Carte trebuie să ne ofere spre studiu felul în care autorităţile franceze şi cele profesionale lucrează împreună pentru ca industria editorială franceză să aibă un impact cultural şi financiar. Totul centrat pe ideea că dragostea şi abilităţile de lectură se câştigă de la cele mai mici vârste. Nu întâmplător primele ţinte ale lecturii sunt copiii între 3 şi 5 ani. „Francezii sunt gata să-şi cucerească bebe-ul cu o carte, fie ea un album, o carte de colorat sau o bandă desenată!” – îmi mărturisea un important editor de carte pentru copii.

Obsedaţi de a cuceri Occidentul şi Premiul Nobel pentru Literatură, uităm că acasă nu am format un public şi că, mai mult, nu avem nici programe, nici infrastructură pentru stimularea lecturii!

P.S. Adaug la comentariul meu de pe facebook despre prezenţa României la Salon du Livre următoarele: Standul României nu a fost nici-o catastrofă şi nicio capodoperă! Puncte forte: public numeros şi vânzări de carte care i-au surpins pe cei de la FNAC! Am văzut cozi la carte şi m-am bucurat de faptul că “singurătatea vine pe facebook” s-a epuizat! Punct slab: lipsa unei semnalizări prin care să înţelegi unde se găseşte cu uşurinţă standul României şi faptul că ţara noastră era invitat de onoare. Pe scurt, a fost cam ca România eternă a lui Caragiale: nici prea prea, nici foarte foarte!

45

in memoriam

Moartea domnului Şovăială Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc.

Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal.

Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.

Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.

Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumăn ultimii ani refuza orice fel de 46

colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.

Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică” -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.

Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam. În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit.

Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.

Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.

Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.

Florin FRĂŢILĂ Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură

Christian CRĂCIUN Dincolo şi dincoace de catapeteasmă Am scris de mai multe ori (vezi în numărul 4/2012 prezentarea cărţii Părintelui Băzăvan) despre necesitatea de a depăşi literaturo-centrismul culturii române, despre fenomenul, la care nu suntem suficient de atenţi, al ivirii unui nou model de gândire, în care filosofia, teologia, estetica, antropologia, etnologia sau sociologia se îmbină într-un mod destul de rar prezent în publicaţiile noastre culturale. De departe, fenomenul cel mai interesant în cultura română a ultimelor două decenii este ivirea unei noi gândiri teologice, ieşirea din izolare a reflexiei de acest tip, nu fără obstacole şi dificultăţi greu de biruit, atât din partea ierarhiei oficiale, cât şi a societăţii civile laice. Dar mi se pare obligatoriu pentru o revistă de cultură serioasă (sunt unele care acordă spaţiu, de exemplu, benzilor desenate, sau graffitilor, street art, „mari fenomene culturale”, ce să zic!) să acorde spaţiu şi zonelor de meditaţie spirituală. În această ordine de idei, mi-am propus să vă prezint astăzi o carte care, aparent, ar fi de circuit închis, interesând doar pe credincioşii practicanţi şi pe teologi. Pentru a închide dintru început acest palier al discuţiei, trebuie să spun că fie şi oamenii care nu au nici un interes în domeniile în cauză ar avea foarte multe de învăţat, privind tehnica discursului argumentativ, profunzimea hermeneutică, eleganţa Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

deosebită a ex-punerii (predica este originar tocmai asta: scoaterea apei proaspete din adâncul fântânii de sensuri a Evangheliei şi oferirea ei sufletelor însetate), modul în care se pot trece înţelesuri dificile către ascultători nepregătiţi. Este vorba de cartea Pr. prof. univ dr. Leon Arion 30 de Omilii la Epistola către Evrei, ed. ASA – Bucureşti, 2012. Sigur, nu abordarea teologică, pentru care nu am calificarea necesară să o aprofundez, va precumpăni în cele ce urmează. Ci, dacă-mi îngăduiţi, o abordare circumstanţială. În sens etimologic, adică o în-cercuire a unei teme scripturale prin reflexele ei culturale şi filosofice. Să spunem mai întâi că, născut la Fulga în 1940, păstorind de-o viaţă în Ploieşti, Părintele Leon Arion este o personalitatea culturală, autor a vreo opt tomuri de severă analiză teologică şi a zeci de studii de specialitate. E bine de reamintit astăzi, când bizare atacuri se îndreaptă din multe părţi împotriva Bisericii, că există în sânul ei multe astfel de personalităţi de fericită întâlnire între lucrarea duhovnicească şi un înalt nivel intelectual. Cei care cunosc ortodoxia lăutăreşte, după ureche şi contra-miturile care o încondeiază, au lansat ideea unei oarecare sărăcii intelectuale, prin comparaţie cu „măreţia” catolicismului. Ar fi o discuţie separată aceasta, dar ţine de o cultură generală elementară să ştim că excelenţa spiritului a fost şi este mereu prezentă şi în spaţiul ortodox românesc, chiar în vremile de mare restrişte.

Avem de-a face în această carte cu omilii, deci cu vorbiri dinaintea enoriaşilor prin care au fost desluşite vreme de treizeci de săptămâni înţelesurile teologice, duhovniceşti şi existenţiale chiar ale uneia singure dintre cărţile Noului Testament : Epistola către Evrei. Este de la 47

început un pariu major, o dovadă implicită că predica nu trebuie să fie căldicică, prudentă, că se poate teologhisi subţire, îmbinând partea dogmatică cu cea parenetică (de povăţuire). Predica nu este simplu discurs despre ceva, cum ar ţine un profesor un curs sau un conferenţiar o prelegere despre o temă oarecare. Este o disciplină, în toate sensurile cuvântului, de sine stătătoare. Adică presupune o rigoare şi retorică dar mult mai mult decât retorică şi hermeneutică. Stilul omiliei nu se reduce la simpla interpretare a unui pasaj scriptural şi „traducerea” lui în câteva moralităţi cotidiene lesne accesibile. Nu întâmplător în enunţurile imediat precedente găsiţi numai propoziţii negative: lansez ipoteza că, în structura ei de adâncime, omilia este intim legată de apofatismul esenţial al ortodoxiei. Ea trebuie să rostească indicibilul. Are o „ţesătură” inaparentă, ca o rostire despre Logos. Părintele Leon accentuează tocmai partea cea mai dificilă, dogmatica, pentru a face predica hrană solidă pentru sufletul nostru, viaticum pentru calea cea lungă a mântuirii. Nu numai priceperea şi tehnicile oratorice intră deci în discuţie (şi nu trebuie să uităm că Părinţii omiliei, un Ioan Gură de Aur, deţineau în cel mai înalt grad şcoala oratorică elină), ci şi o dimensiune mai originară a limbajului. Predica se alcătuieşte din cuvinte despre Cuvântul întrupat. Există o legătură fără ruptură între sacralitatea transcendentă a limbajului liturgic şi cea a secvenţei omiletice. Dez-văluirea sensului din inima logosului este o operaţie gingaşă, vulnerabilitatea este aici maximă, diversitatea celor cărora înţelesul trebuie să le fie scos din ascuns intimidează, la fel ca şi greutatea dogmatică a Textului.

48

Părintele Leon Arion a purces pe acest drum greu al interpretării în faţa (care este şi un împreună cu) enoriaşilor a acestei Epistole. Este ca şi cum un alpinist de performanţă, dotat cu echipamentul cel mai sofisticat, ar încerca să urce un munte, având răspunderea unor sute de oameni care trebuie duşi în vârf fără să aibă decât voinţa de urca, de cele mai multe ori. Alpinistul singur nu poate face asta, Cuvântul da! Sigur, nu se poate spune că vreuna dintre cărţile Scripturii este mai importantă decât alta. Aş spune însă că, precum curcubeul păcii, fiecare dezvăluie altă culoare a Luminii din care purced. Scriptura este, prin excelenţă, o scriere holistică; revelaţia neputând fi îmbucătăţită, dar trebuind „tradusă” în limbajul nostru discontinuu, contra-dictoriu.

Cu alte cuvinte, fiecare Parte din scrierea sfântă conţine Întregul. Biblia este construcţia absolută, textul absolut, total (auto)referenţială, ca şi Universul a cărui expresie întru omenitate este. În al doilea rând, omiliile de faţă sunt un discurs despre un discurs. Autorul Epistolei se adresează unor evrei creştini dar aflaţi în cumpănă pentru că au pierdut ritualurile Templului, dar au aflat în schimb persecuţiile împotriva creştinilor. De aici acuitatea acestui „adevărat tratat de dogmatică creştină” (cum îl numeşte Bartolomeu Anania), preocupat să articuleze cât mai complet şi convingător cele două Legăminte. Dacă Epistola către romani marca începutul seriei Epistolelor către Neamuri, cea către Evrei deschide seria celor adresate preponderent evreilor, nu unei biserici anume, ci lor ca persoane, ca grupuri sau ca naţiune. Ideea fundamentală a întregului text este dovedirea superiorităţii absolute, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

soteriologice a creştinismului asupra iudaismului, lucrurile „bune” ale iudaismului sunt cu toatele depăşite de cele „mai bune” ale lui Hristos. Domnul Iisus Hristos este mai bun decât îngerii, decât Moise, decât Iosua, preoţia Sa este mai bună decât cea a lui Aaron, Legământul său mai bun decât cel mozaic. Şi toate acestea sunt demonstrate de către autorul Epistolei către evrei printr-o strictă şi continuă conectare între textele celor două Testamente. Venirea lui Hristos împlineşte năzuinţele iudaismului şi prin El se împlinesc toate cele vestite de profeţi în Vechiul Testament. Autorul Epistolei nu pare să fie însuşi Apostolul Pavel, ci probabil cineva dintre ucenicii foarte apropiaţi, care îi respectă cu fidelitate maximă ideile, pe care le reproduce într-o formă de o eleganţă retorică şi logică remarcabilă. Forma aceasta pare a avea două focare de iradiaţie. Primul este analiza diferenţei absolute, teologice şi soteriologice dintre cele două Legăminte, dar şi a continuităţii subtile dintre ele, prin cuvântul anticipator al profeţilor, dar şi al altor credincioşi din Vechiul Testament. Al doilea centru de greutate rezultă de aici: este nexul întregii acestei cărţi, şi implicit al teologhisirii din aceste Omilii: Epistola către Evrei este unicul text în care Iisus este numit în repetate rânduri Mare Arhiereu. Totul decurge logic din această situare denominaţie. Toate cele 30 de predici desfoliază consecinţele acestei liturghisiri divine. Taina divină a Întrupării, Crucificării şi Învierii îşi găseşte explicaţia în intercesiunea pe care necontenita Liturghie a Fiului o oferă omului. Liturghia pământească, la care noi asistăm, nu este decât prezenţa noastră în ceruri, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

actualizare a Liturghiei Marelui Arhiereu.

Legea veche era insuficientă soteriologic, (după „logica” antinomică, divină, a Scripturii, altfel n-ar fi apărut Profeţii şi mesianismul) pentru că practica o jertfă insuficientă. Sacrificiile animale nu puteau aduce mântuirea păcatului, ele se cereau necontenit repetate de către preoţimea din neamul lui Levi. Aceste sacrificii sunt descrise şi analizate în amănunt în partea explicativă a acestor Omilii, atât din punctul de vedere al ritualului cât şi al semnificaţiilor jertfelor petrecute în faţa Cortului sau a Templului. În Epistola de faţă este adusă mereu în discuţie această slujire ca „Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec”. Preoţia ereditară a leviţilor este înlocuită cu a Celui Ce S-a adus pe Sine Jertfă. În virtutea iubirii Sale absolute pentru om, Dumnezeu îi schimbă condiţia, trimiţându-L, din Treime, pe Fiul care Se va jertfi pentru a noastră mântuire şi va deschide posibilitatea îndumnezeirii omului prin lucrarea Duhului. Acest scenariu cosmic şi antropologic este osatura de adâncime pe care o devoalează Epistola. „Prin această bogăţie de har ce s-a revărsat prin Iisus Hristos, mai întâi de toate a beneficiat Trupul său, luat din Sfânta Fecioară Maria. Ca urmare a Jertfei şi a Învierii, acesta s-a îndumnezeit ca să atingă înălţimea Dumnezeirii Sale fiinţiale, ontologice. Mai apoi, toţi care merg pe urmele lui Iisus Hristos, reiterând în viaţa lor jertfelnicia Lui, vor fi „încununaţi cu mărire şi cinste” (v.7), adică vor ajunge şi ei fii lui Dumnezeu. Dar nu vor atinge slava Dumnezeirii Fiului întrupat, ci vor ţinti doar înălţimea hărăzită oamenilor” (61).

Sigur că nu se poate rezuma demonstraţia în toate detaliile ei. Ea are acurateţea unei 49

construcţii matematice, desfăşurând arborescent întreg evantaiul de consecinţe ale acestei premize a arhieriei divine.

Discursul omiletic are o înaintare de sine purtătoare, pătrunde în sine adâncindu-se în textul matcă şi - simultan în Realitatea transcendentă pe care acesta o conţine, creşte arhitectural, înaintând odată cu lectura fiecărui verset, revenind în ample recapitulări, abordând o nouă temă ca şi cum ar urca o nouă treaptă spre Înţelegere. „Cu Sângele Său a hotărât Dumnezeu-Tatăl înfierea noastră. Cu sângele Hristosului Euharistic se împlineşte „astăzi” şi totdeauna unirea noastră cu El şi direcţionarea noastră către Împărăţia lui Dumnezeu” (97). Este o înaintare pe conturul textului, în spirale din ce în ce mai strânse, dar cu săgetări secante, pătrunzând prin asociaţiile obligatorii fie în concordanţele biblice, fie în realitatea ascultătorilor, care trebuie ridicată la Sens. Demonstraţia repet acest cuvânt, pentru că arhitectura cărţii îl impune, este de o coerenţă impecabilă (reflex inevitabil, desigur, al coerenţei de adâncime, meta-semantice, a textului revelat), în acelaşi timp accesibilă ascultătorilor cititori, dar şi fără concesii persuasive. Ascultătorul predicii are satisfacţia de a vedea deschizându-i-se în faţă noi şi noi tărâmuri de semnificaţii, ca şi cum rânduri succesive de perdele de opacitate ar fi date la o parte. În sensul că predica nu este o simplă „dăscăleală” moralizatoare, ci, enunţând problema şi deschizând Calea, îl provoacă pe ascultătorul-cititor să ridice ochii şi inima spre Punctul (infinit în dimensiune) de la care purced deopotrivă Lumea şi Textul sacru. De exemplu, nu suntem pur şi simplu proboziţi să participăm la liturghie, ci ni se dovedeşte în temeiul conexiunilor 50

teologice dintre Evanghelii şi analizata Epistolă apostolică pentru ce nu există cale de mântuire în afara bisericii, în afara împărtăşirii din sângele şi trupul Domnului.

Unul dintre teologii noştri de mare forţă din generaţia mai tânără observa recent că adversarul cel mai puternic al creştinismului este astăzi nu ateismul, ci incultura teologică. Parcurgând cartea Părintelui profesor Leon Arion, realizăm acel esenţial cum se face lectura unui text Nou Testamentar. Centralitatea Epistolei către Evrei vine, aş spune, din chiar caracterul ei „recapitulativ”, sintetic, de conexare a celor două Legăminte pentru a marca deosebirea radicală, teologică şi ontologică, dintre Omul pre-creştin şi cel care stă sub umbra Crucii. Faptul că Iisus a instituit în zilele lui Pontius Pilat (fondare strict istorică, afirmată definitiv în Crez) un Nou Legământ înseamnă pregătirea omenităţii veşnice pentru o preoţie veşnică. Dumnezeu a vorbit prin proroci în Vechiul Testament, proroci în care a lucrat Duhul treimic dăruindu-le logosul Său. Noi, oamenii eonului celui nou, avem darul extraordinar (de care nu suntem adesea conştienţi, nu-l apreciem cum s-ar cuveni) de a fi primit Cuvântul direct prin Fiul care S-a întrupat, aducând dumnezeirea în trup pentru a ne ridica trupurile păcătoase la dumnezeire, biruind definitiv moartea.

Acest traseu soteriologic este „explicat” de către autorul Epistolei evreilor aflaţi în dubiu, căci multe erau de îndurat. Iată ce spune părintele profesor: „Fraţii mei, vă rog să reţineţi că gândurile acestea, de care face amintire această Epistolă, sunt cam aceleaşi cu cele pe care le au mulţi din compatrioţii noştri: Mai bine mă dau cu lumea şi îmi merge bine. Ce rost are să postesc, să mă strâmtorez, supunându-mă Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

unor porunci greu de îndeplinit? Ce rost are să mă supun unor privaţiuni, care nu ştiu dacă îmi vor da vreo fericire cândva? Mulţi aşa gândesc. Chiar unii dintre noi, înainte de a se pătrunde de învăţătura Mântuitorului Hristos, înainte de a-L cunoaşte şi înainte de a-I sesiza intenţiile pe care le are cu fiecare din noi, gândeau aşa” (29).

Misterul minunat al în-omenirii lui Dumnezeu, pentru ca noi înşine să ne îndumnezeim întru veşnicia bucuriei absolute este o realitate pe care liturghia o interiorizează clamând: sus inimile! Personal, m-a interesat în acest tom accentul pus pe mutaţia antropologică, decriptarea felului în care s-a schimbat condiţia omului postadamic după ce aşteptarea Celui vestit de profeţi a luat sfârşit şi Dumnezeu S-a coborât pe pământ şi mai adânc în mormânt spre a ne mântui. Intermedierea lui Iisus pe lângă Tatăl are ca imagine vizibilă pentru noi intermedierea arhiereului pentru noi pe lângă Fiul. Sunt acestea toate abstracţiuni teologice, aşa cum le discreditează un anume tip de pozitivism agnostic? La o privire atentă, ele ţin de realitatea cotidiană.

Asumarea individuală a unui traseu existenţial se face în deplină libertate. Ea creşte în noi din sămânţa dorului de nemurire care zace în fiecare dintre noi. În ritualul pe care arhiereul levit îl săvârşea de Ziua Împăcării (vezi Omilia a 10-a), după ce jertfea un animal tânăr, fără defecte fizice, intra cu sângele lui în Sfânta sfintelor, dincolo de catapeteasmă. „acolo, cu sângele acelui animal, stropea Chivotul Mărturiei, în care se aflau tablele Legii, o năstrapă, adică o pânză confecţionată din fire de aur, în care se păstra o parte din mana din pustie, precum şi toiagul lui Aaron care înfrunzise, ca să dovedească legitimitatea arhieriei lui, dorită de Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Dumnezeu, […]. Însă jertfele de animale erau doar semnul văzut al faptului că poporul era plin de păcate. De aceea, acestea nu aveau putere ispăşitoare. A trebuit să vină un Arhiereu, Care după înfăţişarea exterioară să fie om , dar după puterea expiatoare să fie Dumnezeu…” (125). Singur arhiereul avea căderea să intre, odată pe an, în Sfânta Sfintelor. Cum spune Evanghelia însă, în momentul răstignirii, perdeaua templului s-a rupt. Prin chenoza şi sacrificiul său, Hristos a îngăduit ca toată umanitatea să intre în Sfânta Sfintelor, să aibă acces la mântuire. În timpul Liturghiei, există un complicat ritual al uşilor şi al dverei care se închid, deschid, cu intrarea, ieşirea preotului din altar, într-o secvenţialitate ale cărei sensuri, din păcate, nu sunt cunoscute decât de puţini dintre cei care asistă la slujbă. Epistola de faţă aduce întreaga această dialectică misterioasă a închiderii şi a deschiderii uşii spre mântuire.

Dacă trecerea devine posibilă, atunci speranţa se adevereşte ca virtute.

Nu putem încheia decât cu două fragmente din textul sursă: „Drept aceea, având noi un Mare Arhiereu Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ne ţinem cu tărie mărturisirea; că nu avem un Arhiereu care să nu poată suferi cu noi slăbiciunile noastre, ci Unul după asemănarea noastră întru toate ispitit, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu încredere de tronul harului, pentru ca milă să primim şi har să aflăm spre ajutor la vreme potrivită” (4, 14-16). Şi „Astfel că şi noi, având împrejuru-ne atâta nor de martori, să lepădăm tot ceea ce ne îngreunează şi tot păcatul ce cu uşurinţă ne-mpresoară, şi cu stăruinţă să alergăm la întrecerea ce ne stă-nainte… (12.1) 51

interviu

Daniel DĂIAN: Volumul de început este o căutare de adâncime DANIel DăIAN s-a născut la Deva în data de 29 noiembrie 1978, este absolvent al Universităţii Babeş-Boliay din Cluj, Istorie. A publicat volumele: Arbori de Cristal, Editura Publischers, Bacău, 2011, Reflexii din Temniţa Îngerilor, Editura Nelinişti Metafizice, Constanţa, 2011 şi Ţipătul Rotund, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012. Este editor şi redactor şef la editura Transilvania Publishers, astfel vine in sprijinul tinerilor scriitori.

Marian DRAGoMIR: - Cine este Daniel Dăian?

Daniel DăIAN: - Nu există definiţie, cred eu... doar câteva litere aruncate pe o hârtie sau un nume început.

M. D.: - Cum vezi legătura între viaţa fizică şi cea a spiritului în definirea proprie tale existenţe?

D. D: - Sunt în echilibru cu mine însumi de vreo cinci ani de zile... am realizat că viaţa mea este o permanentă fugă de început... dintr-un început în altul.

M. D: - Dacă vorbeşti de început, când a început poezia să devină parte a sinelui?

D. D.: - La primul poem scris la vârsta de şapte ani într-o oră de matematică... aspect pentru care am fost puţin apăsat de contextualitatea vremurilor... mai exact am fost urecheat şi transformat în colţ vreo două pauze.

M. D.: - Ai participat la un cenaclu pentru a-ţi defini stilul, pentru a căuta să 52

relaţionezi cu alţi membrii ai comunităţii ce trăiesc în acelaşi spirit?

D. D.: - Am fost crescut printre scriitori, de la 17 ani am fost sub aripa unui noichist, Gabriel Petric, apoi am trecut printre oameni înalţi care mi-au format noua existenţă... la cenacluri am ajuns ca invitat mulţi ani mai târziu... pe la 29 de ani. De asemenea, am fost găsit într-un strop de oraş de poetul Adrian Suciu - recomandat, am început să cresc.

M. D.: - Şi ai crescut ca Făt-Frumos.

Ce a însemnăt debutul editorial?

D. D.: - Oh dragul meu, eu sunt neîntâmplat. Debutul a fost un urlet de frică. Fiecare lansare de carte este un urlet de frică, oamenii vor sa le vorbeşti de tine, de poezia ta, foarte rari sunt poeţii care au încercat să se descrie.

Arbori de Cristal se numeşte volumul de debut... titlul are consistenţa poeziei... urlă de începuturi este o carte scrisă de-a lungul a peste cinci ani.

M. D.: - Care este tema pe care o abordezi cu predilecţie în acest volum?

D. D.: - Culoarea din zborul păsărilor... pentru că nu există o culoare propriuzisă, ci formatări ale propriei fiinţe şi zborul pentru că e unica formă de libertate absolută... asta la general... volumul de început este o căutare de adâncime.

M. D.: - Revenid la prezent: Ce planuri ai? Atât profesionale, cât şi planuri „poetice”?

D. D.: - După sărbătorile pascale am dublă lansare de carte... volumul Ultimul Dumnezeu, teatru absurd, şi volumul Jurnalul celor patruzeci şi patru de minute de când sunt viu. Două cărţi care sunt o întreagă respiraţie pentru mine.

Mai sus de asta este cerul, poezia este sângele meu - culoarea mea preferată.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

M. D.: - Eşti un poet cu multe resurse şi cu planuri frumoase. Am vorbit despre poezie, ne poţi oferi o definiţie a poeziei – aşa cum o vezi tu?

D. D.: - Cu sinceritate îţi spun că poezia este o respiraţie în oameni... nu cred că are definiţie... pleacă în tălpile goale până când învaţă să se încalţe singură... sau nu.

M. D.: - Ai un poet favorit?

D. D.: - Am vreo doi chiar, Baudelaire şi Nichita Stănescu.

M. D.: - Un vers favorit din Nichita Stănescu?

D. D.: - Chiar un poem întreg prietene... lecţia despre cub: „Se ia o bucată de piatră/ se ciopleste cu o daltă de sânge,/ se lustruieste cu ochiul lui Homer,/ se răzuieste cu raze/ până cubul iese perfect”.

M. D.: - Crezi că poezia actuală va avea impactul pe care l-a avut poezia lui N. Stănescu?

D. D.: - Cum ţi-am spus mai sus... poezia este o tânără femeie care a învăţat să păşească în picioarele goale... învaţă singură, pleacă din influenţe pentru a deveni singularitate, particularitate după caz... Nichita S. a dăruit lumii un plămân, Cărtărescu a dăruit al doilea plămân, iar astăzi ea respiră îmbrăcată în pielea fiecărui creator de literă.

M. D.: - Un poet actual ce îţi descreţeşte fruntea şi se pliază pe spiritul tău?

D. D.: - Poetul Aurel Pantea. Îmi place volumul Nimicitorul, apărut la editura Limes în 2012: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine şi miau pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (p. 15).

M. D.: - Un gând pentru cititorii Revistei Noi de la Câmpina?

D. D.: - Vă îmbrăţişez ardeleneşte şi sper să ajung măcar pentru o clipă în mijlocul vostru... sunteţi oameni faini acolo.

Poetul a avut amabilitatea de a ne încânta cu două poeme scrise „la cald”: o linişte de scurtă durată (poem scris în timpul interviului) mi-a crescut un cartier întreg într-un dinte unde oameni cursive cu amintiri cursive desenau tăcerea cursive muşcau bucăţi de culoare îşi lingeau războaiele de sub tălpi şi culegeau respiraţiile rămase în păsări de foame unui critic de cuvinte (poem scris azi dimineaţă, 7 – IV-2013, când era încă noapte) o pasăre de colţ şi-a ţipat înălţimea neîntâmplată în spatele ochiului locul acela plin de cuvinte murdare în care tu mă respirai o singură dată joia 53

eseu

Sorin VÂNĂTORU Despre infinit Matematicianul David Hilbert spunea că infinitul a stimulat cunoaşterea lumii, mai mult decât oricare altă idee. De la vechea metafizică, până la cosmologie şi matematică, el şi-a schimbat necontenit faţa şi a pătruns în arhiva cu obsesii ale cunoaşterii.

Paradoxul lui Zenon, în care Ahile nu ajunge broasca ţestoasă, specula ipoteza că spaţiul şi timpul se pot împărţi în mod nelimitat. Într-un Kosmos perfect(vechii greci nu cunoşteau noţiunea de univers), spaţiul - timpul absolut era echivalent cu o gândire statică, cuplul finit-infinit nu conţine nici un fel de nuanţare.

Segmentul lui Zenon - drumul pe care îl are de parcurs Ahile - are o lungime finită. Prin descompunere, el devine o mulţime infinită de segmente, obţinîndu-se un şir convergent. Un infinit potenţial care poate fi parcurs într-un timp finit.

Aristotel arătase că infinitul există numai în potenţialitate, el nu este ceva concret, deteminat.

Hegel a combătut infinitul potenţial: infinitul e nedeterminare, opus finitului, determinatului - corelatul său -, aşa cum se raportează universalul la individual.

Infinitul este numai o limită a finitului, care este un mod de manifestare a infinitului. Relaţia dintre infinit şi finit este devenirea (Werden). Natura infinitului este contradictorie. Finitul este 54

fiinţa determinată în faţa infinitului, este un infinit finit, infinitul este numai devenire, nu abstracţie, conţine negaţia, unde infinitul se uneşte cu finitul. Pe de altă parte, nu există identitate între infinitul raţiunii şi infinitul intelectului, acest infinit convertit în finit. Pentru Hegel, conceptul matematic al infinitului nu este ceea ce era pentru Kant, şi anume, o idee regulativă a raţiunii. El este o trăsătură a corelaţiei finit-infinit, în care infinitul nu poate fi transformat în finit, infinitul nu e limitat şi limitabil în cadrul devenirii. La Kant, infinitul permite trecerea continuă a experienţei în etape din ce în ce mai dezvoltate.

Infinitul este expresia creativităţii spiritului, iar ceea ce limitează trebuie să fie diferit de ceea ce e limitat.

Transformarea infinitului potenţial în realitate nu poate fi întemeiată, limita infinitului nu poate fi o parte a empiricului.

Dacă infinitul potenţial - cel familiar poate fi imaginat prin şirul numerelor naturale (1,2,3...), infinitul actual pune la încercare intuiţia epistemologică şi poetică! G. Cantor introduce în matematică acest nou concept, înţeles şi ca transfinit. În general, infinitul potenţial este o mulţime complet încheiată de elemente, de forma x+1= y, y+l=z, z+l=w,...w+l=n..., în vreme ce infinitul actual este o mulţime de elemente sau de numere naturale infinită, care e „transgresată” la nesfârşit.

Cantor a arătat cum poate fi efectuată corespondenţa biunivocă între şirul numerelor naturale şi elementele unei mulţimi infinite. Această corespondenţă este infinită, ceea ce înseamnă că cele două mulţimi au acelaşi număr cardinal Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

transfinit – alef zero. Acest număr nu mai face parte din şirul numerelor naturale, deoarece acestea au fost considerate în întregul lor.

Infinitul metric este introdus de B. Riemann, şi constituie un răspuns dat teoriilor cantitativiste privind natura infinitului. Pentru Riemann, infinitatea spaţiului nu se reduce la nemărginirea suprafeţelor şi a liniilor. Ea este o relaţie metrică într-un continuum spaţio-temporal.

Astfel, infinitul metric se poate supune testării prin experimente locale, pentru determinarea sensului curburii spaţiului în cosmologie. În infinitul afin, suprafeţele şi volumele nu se mai conservă. În infinitul proiectiv, distantele, de asemenea, nu se conservă, infinitul fiind o determinare calitativă.

Infinitul topologic conservă proprietăţile spaţiului la deformări, şi corespondenţa univocă dintre punctele lui. Infinitul topologic poate determina, în anumite cazuri, deschiderea sau închiderea spaţiului. Acest infinit este cel mai răspândit în cosmologie. Infinitul este adus din cer pe pământ, odată cu

dezvoltarea matematicilor, într-o viziune constructivă a gândirii. Concepţia ansamblistă pune accent pe structurile matematice, ca acceptare şi transgresie a infinitului. În secolul 20, au apărut două mari curente în filozofia infinitului: infinitismul şi finitismul. Primul consideră că infinitul este real şi raţional. Finitismul respinge realitatea infinitului, atât a infinitului actual cât şi a transfinitului.

După Hilbert, infinitul are numai funcţia logică de a conserva regulile logicii formale, constituie o funcţie operaţională.

Infinitatea, ca unitate a posibilului cu realul, a condus la logicile infinitare şi la epistemologia unui divers care nu poate fi cuprins de logica standard.

Referinţe bibliografice BETH E.W. Les fondements logiques des Mathematiques, Gautiers- V.Hais, Paris, 1955, p.50, passim.

ARISTOTEL Organon I-IV, Buc., Ed Ştiinţifică, 1963.

HEGEL Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, 1966, p. 19.

Dionisie Vitcu, Daniel Corbu, Mioara Bahna, Horia Zilieru

Iaşi, primăvara 2013 Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

55

note de călătorie

Diana TRANDAFIR Stratford-upon-Avon Presimţim că ne apropiem de un loc încărcat cu o energie aparte, colinele şerpuiesc aşezate cuminţi în matca lor, aerul este curat ca lacrima. Ne îndreptăm către Stratford-upon-Avon, localitate aflată la mică distanţă de Birmingham şi nu departe de Londra, în comitatul Warwickshire, regiunea West Midlands. Pe unde rulează acum roţile mari ale autocarului, au călcat paşii lui Shakespeare, plecat de aici cu o traistă pe umăr, nu chiar în lumea largă, ci în faimoasa capitală a Marii Britanii.

Londra medievală, Londra teatrului „Globe”, o cu totul altă Londră decât cea vizitată de noi mai zilele trecute. Ne apropiem de poarta orăşelului, o mică autogară, o locaţie primitoare cu locuri de parcare generoase. De aici ne putem procura pliante, ziare locale şi reviste „for free”. Sunt diverse suveniruri şi multe produse de-ale gurii, însă noi ne grăbim, ne grăbim…

Prea puţini dintre noi ştiu limba engleză şi nici aceştia prea bine. Întrebăm încotro este centrul istoric şi descoperim, din mers, un târguşor pitoresc şi modest, de un farmec deosebit. Limita de înălţime a construcţiilor este foarte joasă, totul în jur este înverzit, fraged, deşi în Europa este o vară secetoasă. Bine zăgăzuită între malurile sale, curge prin mijlocul 56

orăşelului apa Avon, un râuleţ liniştit, cu malurile sale încărcate de sălcii. Râul se află într-un parc minunat, plin de vietăţi, dintre care cel mai mult ne atrag atenţia lebedele (foarte blânde), raţele colorate şi gâştele de tot soiul. În susul şi în josul râului plutesc diverse ambarcaţiuni; s-ar putea face şi o plimbare, însă nu este deloc timp. Ajungem imediat la Teatrul Regal Shakespeare şi la sediul Companiei Regale, o clădire veche lipită de o alta modernă. Shakespeare Author Trust veghează asupra păstrării intacte a operei marelui Will, întrucât aproape că nu există scriitor din epoca elisabetană despre care să nu se fi spus că a compus piese întregi sau pasaje în locul celui în drept. Cele mai multe dintre supoziţii au pornit de la date biografice incerte; s-au vehiculat nume ca Marlow, Ben Jonson, contele de Oxford, Sir Francis Bacon, colegii John Heminge şi Henry Condell şi mulţi alţii. S-a afirmat chiar că sonetele shakespeariene ar fi fost scrise, de fapt, de către o femeie. Totuşi, s-a făcut şi dovada că din cele 6043 de versuri ale operei lui Shakespeare, aproximativ 1000 sunt împrumutate de la alţi autori, fapt explicabil prin circulaţia temelor mari la acea vreme. Invidioşi pe geniul lui Shakespeare, mulţi au încercat să-i minimalizeze contribuţia uriaşă. Este mult mai cuminte să abandonăm acest subiect şi să-i lăsăm cezarului ce este al cezarului*. În ciuda multor dezbateri, datarea precisă a unora dintre piesele de teatru ale lui Shakespeare este imposibilă. Se apreciază însă că în perioada 1588-1609, ritmul de creaţie a fost de aproximativ două piese pe an (în această perioadă au fost create: Zadarnicele chinuri ale Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

dragostei, Henric al VI-lea, Titus Andronicus, Comedia erorilor, Îmblânzirea scorpiei, Eduard al III-lea, Romeo şi Julieta, Visul unei nopţi de vară, Iulius Caesar, Cum vă place, Henric al V-lea, Troilus şi Cresida, Regele Lear, Macbeth, Coriolan, Furtuna şi multe altele). Asemenea piese erau tipărite in-quatro, adică scrise pe ambele părţi ale unor coli de hârtie, fiecare conţinând câte patru pagini. Trupele de actori din Londra erau în permanenţă în căutare de piese noi şi colaborau cu dramaturgi independenţi. Shakespeare, ca membru al companiei lordului şambelan şi apoi al trupei regelui, a făcut excepţie de la această regulă, scriind în calitate de participant la o întreprindere capitalistă. Din când în când, câte o piesă apărea într-un un volum aparent neautorizat şi trupa respectivă putea comanda propria versiune autorizată. La scurt timp după moartea lui Shakespeare, colegi din trupa regelui şi-au luat misiunea de a compila o ediţie completă a operei dramaturgului şi de atunci înainte, acest proces s-a perpetuat, până la apariţia, în zilele noastre a numeroase ediţii critice, supravegheate şi îngrijite sub patronajul marelui trust. Majoritatea pieselor ridică probleme de interpretare foarte interesante. Piesa istorică englezească, în special, nu avea pe atunci o structură teoretică fixă, era practic o nouă invenţie, care cerea o tratare dramatică originală. Analizele şi interpretările continuă… Ceea ce se ştie cu siguranţă este faptul că piesele lui Shakespeare au avut, în cea mai mare parte şi la vremea respectivă, un succes imediat.

Tot centrul istoric este înţesat de clădiri scunde, cu faţada în stradă, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

specifice zonei, placate cu şipci încrucişate de lemn. Stratfordul are origini anglo-saxone şi s-a dezvoltat ca târguşor în perioada medievală. În afară de domeniul turismului, orăşelul este vestit pentru producerea aluminiului şi construcţia bărcilor. În vechiul teatru elisabetan admirăm scara de lemn, excelent conservată şi manechinii de mucava, care poartă costume ale personajelor shakespeariene: Ofelia, Yago, Hamlet, Richard al-III-lea sau lady Macbeth au înţepenit pentru eternitate.

Ajungem curând şi la basilica Sfânta Treime, Holy Trinity Church, unde la 26 aprilie 1564 a fost botezat micul Will, iar la 23 aprilie 1616, 52 de ani mai târziu, a fost îngropat „marele Brit”. Biserica are o curticică plină de pomişori, care serveşte şi drept cimitir. Registrul parohial înregistrează data de 26 aprilie ca dată a naşterii,însă este sărbătorită în mod tradiţional la 23 aprilie. Zidurile sobre, cenuşii, ascund mormântul situat sub o placă de marmură, chiar în incinta lăcaşului de cult. Biserica nu este prea mare. Ne apropiem cu sfială. Pe peretele de deasupra plăcii tronează bustul de ghips colorat al scriitorului, sub care sunt depuse jerbe şi buchete de flori. Pe piatra funerară stau scrise cuvintele: „Bine-cuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre şi blestemat fie cel ce îmi mişcă oasele.” Blest be the man that spares these stones, and cursed be he that moves my bones. Familia şi prietenii lui Shakespeare nu s-au mulţumit cu o simplă piatră funerară. Pe acel monument aflat pe zidul bisericii stă scris un epitaf în latină, ce atribuie lui Shakespeare înţelepciunea lui Nestor, geniul lui Socrate şi arta poetică a lui 57

Virgiliu. Acesta este modul în care concetăţenii scriitorului doreau ca el să fie ţinut minte. Întorcându-ne spre râul Avon îi urmăm malurile şi descoperim centrul civic, plin de magazinuţe cu amintiri, numeroase librării înţesate cu operele lui Shakespeare, busturi ale sale, asemănătoare cu cel din bazilică. Există şi mici hanuri sau moteluri care oferă camere de închiriat, restaurante, terase, toate la scară redusă. Ne vom da seama imediat de ce. Se păstrează, în primul rând, patina de ev mediu, însă principalul motiv este ca celelalte construcţii să nu pună în umbră casa memorială William Shakespeare, redusă ca dimensiuni.

Suntem uimiţi de grija pentru detaliu, de modul cum au fost şi sunt conservate clădirile, de amabilitatea ghizilor, a vânzătorilor ambulanţi şi a celor angajaţi în domeniul turismului. În jur mişună turişti sosiţi de pe toate meridianele globului, mai galbeni sau mai negricioşi.

Mă fotografiez cu un însoţitor de grup britanic, cu o figură tipică şi costumat precum un locuitor de pe vremea evului mediu. Dar nu e timp de căscat gura prea mult. Mergem să vedem obiectivul principal: casa lui Shakespeare. Această casă este mărturia vie a trecerii sale prin timp… Aici s-a născut şi a trăit o perioadă de vreme cel mai mare scriitor al literaturii engleze. Este o casă simplă, destul de scundă, în culori predominant cafenii, construită din materiale tradiţionale, cu totul rudimentare: lemn, lut, paie, şipci de lemn. Casa este situată pe strada Hanley, chiar pe partea dreaptă, lângă Centrul Cultural Shakespeare. Faţada dă către stradă, iar în spate se zăreşte o mică grădină, acum 58

plină de arbuşti. Este casa originară, cea care a aparţinut tatălui lui William Shakespeare, John Shakespeare. John era un burghez respectabil care în 1565 fusese ales membru al consiliului orăşenesc, iar în 1568, staroste. El a practicat diverse tipuri de negustorie şi a avut parte de numeroase fluctuaţii de avere. Soţia sa, Mary Arden, provenea dintr-o familie veche şi primise ceva pământ. Pe vremea aceea în Stratford exista şi un liceu umanist de calitate, unde cursurile erau gratuite, însă nu s-a păstrat nicio listă cu numele elevilor care au studiat aici. Este totuşi lesne de presupus că şi Will a urmat acest liceu din Stratford… Impactul emoţional produs asupra noastră este foarte puternic… Sus vedem câteva piese de mobilier, evident din epoca aceea, însă nu care au aparţinut autorului. După moartea sa, casa a avut mai mulţi proprietari, astfel încât interiorul a fost modificat şi mobilierul schimbat succesiv.

Chiar şi aşa, turiştii sunt impresionaţi de cele văzute şi pot recompune uşor atmosfera. Fluxul de oameni este aici aproape continuu. Grupuri, grupuri, ne succedăm pentru a ne fotografia, nu e vreme de poze solo, pentru că şi alţii îşi aşteaptă rândul. Muzeul din vecinătate a devenit un fel de Mecca pentru cei interesaţi de viaţa, dar mai ales de opera lui Shakespeare. În imediata apropiere a oraşului se găsesc alte două proprietăţi legate de marele dramaturg: casa Annei Hathaway, prima locuinţa a soţiei lui Shakespeare, precum şi casa, locuinţa iniţială a mamei sale. Pe acestea nu le vom vizita…

Ce va fi făcut tânărul Shakespeare mai târziu, după plecarea sa către Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Londra, cu gândul de a cuceri publicul, această poveste fascinantă ţine de istorisirea vieţii sale, precum şi de istoria marii capitale britanice (epoca elisabetană, vreme glorioasă pentru Anglia şi pentru Marele Will). Din anecdotica vremii citez o singură aserţiune, datată 1592, când un alt dramaturg, Robert Green, declara într-un aşa-zis pamflet: „Există o cioară parvenită, împodobită cu pene ca ale noastre, care, cu inima sa de tigru învelită în piele de actor, presupune că este în stare să declame un vers alb la fel de bine ca cei mai buni dintre noi, şi fiind un factotum absolut, este, indiferent de ifosele lui, singurul care zgâlţâie teatrul la

Victor STEROM RULETA DE RIDURI sărind printre blesteme ca printre spiţele roţii mi-am făcut crucea un tobogan de paşi ajunşi momâi în Eden ruine blestemate se ferfeniţează mărunt clipele intră şi ies din păcat turnurile se clatină obosite sărind printre umbre pe un platou ales mi-am jucat întrebările surde la ruleta pe riduri MOARTEA PE JOS cu picioarele goale moartea merge pe jos pe linia ferată Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

noi”… O caracterizare mai aproape de adevăr nici că i se putea face! Astfel, marea aventură a vieţii continuă…

PS. Totuşi, nu mă pot abţine să nu consemnez că am găsit, chiar zilele acestea, o nouă informaţie care ţine de mai vechea poveste. E vorba de o carte întreagă, cu concluzia că geniile au generat şi stimulat totdeauna imaginaţia şi legendele. Aşa s-a spus şi despre Homer, că, de fapt, nu el ar fi scris Iliada şi Odiseea, ci o femeie, Nausicaa… „Eminescu n-a existat”, a existat geniul exponenţial, care trebuia să poarte un nume…

se uită în spate se uită-n orizont şi nu vede încă intercity-ul dacă tot şi-a ales clipa ca pe-o strigare din urmă atunci fiece silabă să fie tocată mărunt-mărunt cu umbră cu tot MUGUR DE RUG câte stele pe răcoare m-au lovit cu praguri sfinte peste mine văzduhul dormea-n tăcere ai venit tu strălucire mugur de rug să-mi fii tremurândă aţipire de te-am înşelat cu moartea caută-mă într-o ninsoare terminată-n veşnicie 59

poezie galeză

Menna ELFYN Menna Elfyn (n. 1952), originară din Ţara Galilor, poet şi dramaturg, care scrie cu pasiune despre identitatea galeză, este câştigătoare a mai multor premii literare şi laureată a mai multor festivaluri. Este cea mai cunoscută şi cea mai tradusă dintre toţi poeţii galezi moderni.

Menna Elfyn sondează adâncimile sufletului omenesc, surprinzând în poemele sale o paletă vastă a sentimentelor omului modern (şi postmodern), cum ar fi: pierderea inocenţei, nesiguranţa, căutarea sinelui etc. A publicat zece volume de poezie şi peste o duzina de cărţi pentru copii şi antologii. A scris, de asemenea, opt piese pentru scenă, şase piese pentru radio BBC, două piese pentru televiziune, precum şi documentare tv. Când Menna a publicat volumul bilingv de poeme Eucalyptus, (Gwasg Gomer 1995), Tony Conran a descris-o ca fiind ‘primul poet Galez in 1500 de ani care îşi publică opera în afara Ţării Galilor’. Al doilea volum bilingv, Cell Angel (1996), a fost salutat de acelaşi critic ca fiind cea mai semnificativă colecţie de poezie galeză în 40 de ani. Din acest volum sunt selectate şi poemele de faţă, traduse din varianta engleză.

Colecţia sa cea mai recentă este un volum mai contemplativ, al cărui titlu paradoxal, Perffaith Nam/Perfect Blemish/ Cusur perfect (2005) ,sugerează o explorare a imperfecţiunii, atât înăuntrul limbii cât şi al sinelui, şi căutarea desăvârşirii prin încâlceala scrisului. Menna este director al programului de masterat ‘Creative Writing’ (Scriere Creativă) la Universitatea Trinity, Carmarthen şi colaborator literar la Universitatea Swansea . Menna Elfyn a călătorit prin lume ca poet şi profesor şi este la foarte mare căutare; în fiecare an, munca ei o poartă în ţări precum Filippine, Zimbabue, Orientul Apropiat precum şi Statele Unite.

Opera sa a fost tradusă în optsprezece limbi incluzând italiană, spaniolă, portugheză şi lituaniană. Menna Elfyn ne-a vizitat ţara în 2001 cu ocazia Seminarului de creaţie literară pentru studenţi de la Târgu Mureş şi a rămas încântată de disponibilitatea studenţilor şi aplecarea lor către poezie.

60

Secrete În adâncuri, un mister de sunete va răsuna…

In timp ce oceanul se comprimă, Pacificul urlă, un roşu secret sub ascunzişul scoicii pure. Într-o după-amiază, clipociri se opresc în aşteptarea unui freamăt, în timp ce soarele se şterge. În adâncuri, un mister de sunete va răsuna… Într-o umflătură, două mâini precum o plasă aruncată, iar eu sunt azvârlită în valuri unde moartea o adulmec.

Un roşu secret sub ascunzişul scoicii pure.

Când marea prada îşi adjudecă, îngustimea spatelui său îi va înjunghia, prinzând toţi muritorii în zăvoare subacvatice. În adâncuri, un mister de sunete va răsuna…

Câte perle se vor pierde în potop, împotriva firului, câte sunete îşi vor pierde răsuflarea în neagra voce. În adâncuri, un mister de sunete va răsuna, un roşu secret sub ascunzişul scoicii pure…

Broşa Au locul lor, accesoriile : Cerceii, vechiul colier, Brăţările cu pietre… Şi totuşi, din adâncul moale Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ne fabricăm broşa vieţii, amintirea preţioasă făcută să ne supravieţuiască.

A ta, a fost o broşă strălucitoare, clemă făurită-n pasiune, Lanţul uşor pentru a o ţine în siguranţă.

Alţii, acum, purta-vor broşa ta.

Giuvaier făurit din inimă de aur, va captura soarele, ne va uimi.

Chihlimbar Din piatră, doar chihlimbar, cadoul încastrat fără de aer scos la lumina din nevoie.

Am venit la el, depozit rafinat, savurat precum aurul întotdeauna pentru preţul său.

Culoarea sa aparţine ciudat pietrei reci a preistoriei.

Pentru a-l cunoaşte, acel suspin şocant de lumină, să-ţi ţii respiraţia. Şi musca, atât de mică, frecventă, se agită lucitor în noaptea lungă a sufletului. Chihlimbar ce arde credinţă în munci secrete, fără-ncetare deschizându-se înainte ca lanţurile lucitoare să-ncleşteze osul fragil.

Nestemată fără amprentă, strălucirea răsăritului său este un junghi de bucurie.

Porecle Doamne, nume felurite găsit-am pentru tine Cele ce-ţi vor evoca prezenţa.

Dimineaţa, un singur strop de roua eşti Ce se micşorează ca un iris. Într-o clipire ai dispărut…

Te-ntorci în nevoia invizibilă ce ţi-ai creat-o, Te evapori, picătură cu picătură, Greşelile noastre se reflectă Într-o rană a creaţiei, rotunjită de explicaţii.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

La amurg, eşti dâra unui melc, O urmă argintie de palid praf Lăsând o legătură-nceată Să-mpiedice şi sa surprindă al oamenilor tropăit.

Lumea-i o scoică lăsându-te-n noroi Şi totuşi te transformi în truda-ţi argintie Înainte de a te-ntoarce în locul umed Unde lamele ierbii Încătuşează lacrimile tale în lujerii lor.

Porumbeii din Valea Ebbw Îngrămădiţi pe munte, Un rând terasat de adăposturi, Consoane dure în urechea vântului, Îşi dezlănţuie aripile blânde în aer.

Coloanele nemişcate de pe deal redau Ordinea brăzdată a pământului, Înaltă consolare în ăst loc…

Câţi zbura-vor în noapte din acest loc, Lovind o vale-ndepărtată cu-n mesaj Tăcerea unui izvor şi ai săi oameni.

Ale milei păsări, ale fidelităţii, Cutează spre norii lumii din materie Înainte de a se aşeza pe-un deal Fără de plac sau recompensă. Îngeri ai cerului, simboluri Ale imobilităţii acestei văi.

Gnomic Stejarul cade în vale mai rapid Decât spinii înaintea vântului estic Si mai repede un muritor coboară.

Pe promontoriu un cuptor arde mai repede Decât hambarele capitalei, Mai rapid decât credinţa unui călător.

Mai repede decât vântul turbulent Aleargă croindu-şi drum spre brazdă, Mai rapid ‘acum’ decât anul trecut.

Prezentare şi traducere de Cătălin StAte 61

poezie franceză

Frédéric BOYER litania din 3 octombrie 2009 la Marea Moschee din Paris1 Acum 15 miliarde de ani eram Universul Acum 5 miliarde de ani eram viaţa pe pământ Acum 12 milioane de ani 160 de mii de ani 24 de ore eşti tu, sunt eu o noapte un moment sunt aici acum 135 de mii de ani făceam focul în noapte sunt 384 de mii de kilometri de la Pământ la Lună sunt 150 de milioane de kilometri de la Pământ la Soare şi 125 de miliarde de galaxii.

Acum 25 de mii de ani eram Venus de Willendorf.2 Acum 15 mii de ani eram mâna din Lascaux.3 Acum 5500 de ani eram roata. acum 5000 de ani eram bronzul. acum 3000 de ani eram fierul. acum mai bine de 1000 de ani eram praful.

Am murit în Egipt acum trei mii de ani.4 Am murit acum 2596 de ani în exil în Babilon.5 8851 de kilometri, eram Marele Zid Chinezesc.

2350 de metri, eram Machu Pichu.6 9999 de camere, eram Oraşul Intrezis.7 250 de mii de versuri, eram Mahabharata.8 15337 de versuri, eram Iliada9 Eram cele 1001 de nopţi.10 Am murit la Ierusalim acum două mii de ani.11 Am ars la Roma pe 19 iulie 64.12 62

Am murit în Pompei pe 24 august 79.13 Am părăsit Mecca pe 9 septembrie 622 şi mor zece ani mai târziu la Medina pe 8 iulie 632.14 Plec din Clermont pe 27 noiembrie 1095.

Nu voi reveni. Am murit pe drum la 12 aprilie 1096.15 În 1428 creez un imperiu în valea Mexicului. Am fost masacrat în 1524.16 Sunt arsă de vie pe 30 mai 1431.17 Mor sclav în Constantinopole pe 29 mai 1453.18 Pe 2 ianuarie 1492 mor în Granada19 Pe 12 octombrie 1492, două ore după miezul nopţii, am strigat Pământ. Pământ la orizont.20 Am ucis 8 milioane de indieni 60 de milioane de bizoni21 două milioane de lupi. În 1509 fac elogiul nebuniei la Rotterdam.22 Am murit la Cuzco pe 15 septembrie 1533.23 Debarc de pe Mayflower pe 11 noiembrie 1620.24 Pe 21 iunie 1789, am depus jurământ în sala de tenis.25 Am murit cu fraţii mei pe 29 decembrie 1890 în Dakota de sud26. Ningea.

6650 kilometri, eram Nilul.

6500 kilometri, eram Amazonul.

2510 kilometri, eram Gangele.

1012 kilometri, eram Loara.

Am murit la Austerlitz pe 2 decembrie 1805.27 Pe 15 septembrie 1830 iau trenul din Liverpool.28 Pe 28 decembrie 1895 descopăr cinematograful.29 Am plantat 60 de mii de trandafiri în Germania în 1903.30 trandafiri ai lui Rûmi, ai lui Saadi, ai lui Hafiz trandafiri din Reims, din Chartres şi din Amiens Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Am fost asasinat la Sarajevo pe 28 iunie 1914.31 Am fost ucis cu fraţii mei într-o razie pe 24 aprilie 1915 la Constantinopol.32 Am murit pe 21 februarie 1916 în apropiere de Verdun.33 M-am născut la Istanbul pe 26 septembrie 1938.34 Am murit în Germania în noaptea de 9 noiembrie 1938.35 Pe 17 decembrie 1938, sunt fisiunea nucleară la Berlin.36 Am murit cu sora mea în gaz şi foc într-o noapte a lui 1943 la Auschwitz Birkenau, la 70 de kilometri vest de Cracovia.37 Explodez la Hiroshima pe 6 august 1945, la 8 şi 16 minute şi 2 secunde.38 Am fost gonit din Palestina cu toată familia într-o noapte de vară a anului 1948.39 M-am născut în sudul Franţei pe 2 martie 1961.40 Am fost asasinat la Memphis pe 4 aprilie 1968.41 M-am născut pe 2 august 1968.42 Am mers pe lună pe 20 iulie 1969 la orele 21 şi 17.43 Îmi dau ultima suflare în Santiago de Chile pe 11 septembrie 1973.44 M-am născut prin cezariană în Marea Britanie pe 25 iulie 1978.45 Am căzut la Berlin pe 9 noiembrie 1989.46 Am murit pe 11 septembrie 2011 în Manhattan.47 M-am născut azi de 353 de mii de ori în lumea întreagă şi am ucis anul acesta 13 milioane de hectare de pădure48.

Pe 31 iulie 2008, am găsit apă îngheţată pe Marte.49 12 milioane de locuitori, eu sunt Bombay.

10 milioane de locuitori, eu sunt Moscova.

9 milioane de locuitori, eu sunt Karachi50.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

8 milioane de locuitori, eu sunt Tokyo.

Suntem 900 de milioane în lume, în noaptea asta, cărora ne este foame.

Suntem 700 de milioane locuind pe un vulcan.

Suntem 10000 de specii de păsări, 5400 de specii de mamifere, mai mult de un milion de specii de insecte diferite.

299 792 458 de metri pe secundă, eu sunt viteza luminii şi este noapte.

traducere şi note de liliana eNe NOTE 1. Una din atracţiile turistice importante din Paris, care se află în Cartierul latin, aproape de Jardin de Plantes.

2. Statuetă datând din epoca de piatră, simbol al fertilităţii feminine, descoperită în anul 1908 pe teritoriul Austriei actuale.

3. Peşteră din apropierea localităţii franceze Lascaux, unde s-au descoperit picturi rupestre vechi de 16.000 de ani. Desenele preistorice uimesc prin complexitatea procedeelor folosite.

4. Ramses al III-lea, al doilea faraon din Dinastia a XX-a ( a trăit cca. 1221 – 1155 î.Hr. ).

5. Exilul babilonian a fost perioada din istoria evreilor în care evreii din vechiul regat al lui Iuda au fost robi în Babilon.

6. Oraş construit de incaşi acum 500 de ani în vârful muntelui Machu Pichu.

7. Ansamblu de palate construite în secolul al XV-lea de Împăratul Yongle; construcţia se află astăzi chiar în centrul capitalei chineze Beijing.

8. Epopee indiană antică, scrisă în limba sanscrită, având peste doua sute de mii de versuri.

9. Epopee greacă scrisă de Homer în secolul al XIII-lea Î.Hr. 10. Culegere de poveşti arabe.

11. Iisus Hristos a fost răstignit acum 2000 de ani la Ierusalim.

12. În conformitate cu scrierile istoricului si senatorului roman Tacitus (56-117 d.Hr.), marele incendiu din Roma antică a izbucnit la 19 iulie anul 64 d.Hr. si a durat sase zile.

13. La 24 august 79, după secole în care s-a aflat în stare latentă, vulcanul Vezuviu erupe în sudul Italiei de astăzi, devastând prosperele oraşe romane Pompei şi Herculaneum şi ucigând mii de persoane.

14. Profetul Mohamed.

15. Conciliul de la Clermont a fost un sinod al clericilor şi mirenilor romano-catolici, ce a avut loc între 18 şi 28 noiembrie 1095 la Clermont, Franţa. Discursul Papei Urban al II-lea din 27 noiembrie a fost punctul de cotitură al Primei Cruciade (Cruciada Săracilor). La 12 aprilie 1096, Pierre Eremitul şi Gautier Sărmanul, însoţiţi

63

de 15 mii de pelerini ajung la Colonia.

16. Poporul Aztec.

17. Ioana d’Arc este una din figurile emblematice ale Franţei şi sfântă a Bisericii Catolice.

18. Împăratul Constantin al XI-lea moare în atacul asupra capitalei Imperiului Bizantin comandat de sultanul Mehmed al II-lea (Căderea Constantinopolelui).

19. La 2 ianuarie 1492, ultimul conducător musulman, Muhammad al XII-lea, denumit de spanioli Boabdil, a predat întreaga Granadă lui Ferdinand şi Isabellei, Los Reyes Católicos („Regii Catolici”), după asedierea oraşului.

20. Descoperirea Americii de către Cristofor Columb.

21. Apocalipsa bizonilor şi a triburilor de amerindieni a început concomitent cu Marea Cursă către Vest, de la mijlocul secolului 19, sponsorizată şi încurajată de guvernele americane, perioadă în care mii de colonişti şi imigranţi porneau spre vestul american, angajaţi într-o goană nebună după îmbogăţire rapidă.

22. Erasmus din Rotterdam – teolog şi erudit olandez, unul din cei mai importanţi umanişti din perioada Renaşterii din secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Cea mai importantă operă a sa – Elogiul nebuniei, dedicată lui Thomas Morus.

23. Cuzco – capitala imperiului incaş cucerită de spanioli în 1533.

24. În noiembrie 1620, un grup de bărbaţi, femei şi copii au sosit pe pământul Lumii Noi la bordul corăbiei Mayflower, pentru a putea să îşi exprime în libertate crezul religios.

Traversarea Oceanului Atlantic a durat 64 de zile.

25. Revoluţia Franceză începe în anul 1789. În data de 20 iunie, deputaţii ce făceau parte din Adunarea Stărilor Generale convocată de regele Ludovic al XVI-lea, depun jurământul de a nu se despărţi până când nu oferă Franţei o nouă constituţie. Acest jurământ a fost depus în Sala Jeu de Paume a palatului Versailles. Jeu de Paume este un strămoş al tenisului.

26. Masacrul care a avut loc la 29 decembrie 1890, numit încă de mulţi americani „Bătălia de la Wounded Knee”, reprezintă ultimul conflict major între indienii Sioux şi armata americană.

27. Bătălia de la Austerlitz, cunoscută şi ca Bătălia celor trei împăraţi, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon.

28. La această dată a fost inaugurată prima cale ferată din lume, între oraşele Liverpool şi Manchester (Marea Britanie) 29. Data de 28 decembrie 1895 marchează nu numai prima proiecţie cinematografică, ci şi naşterea unei noi arte, arta cinematografică. Prima proiecţie cinematografică publică a unui film, cu aparatul fraţilor Lumière, are loc la Paris, în localul „Grand Cafe”.

30. Uniunea Prietenilor Trandafirilor din Germania este o asociaţie a crescătorilor de trandafiri din Germania. A fost creată în 1903 şi a avut o activitate de promovare a noilor specii de trandafiri, dar a fost desfiinţată în 1934 în perioada celui de al III-lea Reich. În anii 1980 a fost reînfiinţată.

31. Arhiducele Imperiului Austro-Ungar Franz Ferdinand

64

a fost asasinat în timpul unei vizite de lucru la Sarajevo.

32. În 24 aprilie 1915, în capitala Imperiului Otoman, Constantinopol, sute de intelectuali armeni au fost arestaţi şi ucişi.

33. La data de 21 februarie 1916 a început, la Verdun (Franţa), cea mai distrugătoare bătălie din primul război mondial, soldată cu aproximativ 1 milion de victime. Lupta s–a încheiat prin respingerea definitivă, de către armata franceză, a atacurilor germane, la 18 decembrie 1916.

34. E vorba, oare, de Sarkis Zabunyan, cunoscut ca Sarkis, (născut la data de 26 septembrie 1938 în Istanbul) este un artist turc, de origine armeană, ce locuieşte în Franţa ?

35. Între 9 şi 13 noiembrie 1938 în numeroase oraşe şi sate germane şi austriece au fost devastate casele evreilor şi circa 8.000 de magazine evreieşti.

36. Fisiunea nucleară a fost descoperită la 17 decembrie 1938 de către doi chimişti germani: Otto Hahn şi Fritz Strassman.

37. Auschwitz-Birkenau - complex de lagăre de concentrare şi exterminare al Germaniei naziste. Se estimează că cel puţin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

38. La 6 august 1945, bomba atomică cunoscută ca „Little Boy” a fost aruncată deasupra oraşului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca „Fat Man”, a fost detonată deasupra oraşului Nagasaki.

39. În timpul Războiului Arabo-Evreiesc din Palestina, aproximativ zece mii de evrei au fost forţaţi să îşi părăsească locuinţele în anul 1948.

40. Autorul se naşte la această dată la Cannes.

41. Martin Luther King a fost împuşcat mortal la Memphis.

42. [semnificaţie intruvabilă… ] 43. Pe data de 20 iulie 1969, comandantul misiunii Apollo 11, Neil Armstrong a fost prima persoana care a pus piciorul pe luna.

44. La această dată avea loc lovitura de stat a generalului Pinochet împotriva socialistului Salvador Allende. Corpul lui Allende a fost găsit pe 11 septembrie 1973 în palatul prezidenţial, care fusese atacat de soldaţi şi forţe aeriene.

45. Britanica Louise Brown, primul bebeluş conceput în eprubetă, s-a născut prin cezariană pe 25 iulie 1978 la spitalul Oldham din nord-vestul Angliei şi a cântărit la naştere 2,61 kilograme.

46. 9 noiembrie 1989 este ziua căderii Zidului despărţitor al Berlinului.

47. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost o serie de atacuri coordonate de gruparea teroristă AlQaeda împotriva Statelor Unite. În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriştii.

Majoritatea covârşitoare ale celor morţi erau civili, inclusiv cetăţeni din 90 de ţări.

48. Aproximativ 13 milioane de hectare (ha) de pădure s-au tăiat anual în perioada 2000-2010 în Uniunea Europeană.

49. Misiunea Phoenix Mars Lander a descoperit apă în stare solidă pe planeta roşie.

50. Oraş important din Pakistan.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

poezie suedeză

Ingemar LECKIUS

ochii lui despuiaţi, şi lumina ce se revarsă din lăuntru.

Poet, critic şi traducător din franceză şi spaniolă, născut în 1928 la Kristianstad, trăieşte la Lund. A publicat volumele de versuri: Bumerang (1952), Metrul secret (1956), Prăpastie de lumină (1960) Urma piezişă (1977), Spre o lumină necunoscută (1983) şi altele... În poeziile create de Ingemar Leckius descoperim profunzimi şi nuanţe deosebite, bogăţii de idei, extensie tematică.

Sunt versuri în care prospeţimea imaginaţiei rezidă într-o voce lirică confesivă şi elegiacă.

Adaug: o voce de o melancolie blândă, o voce care realizează esenţe tulburătoare într-un discurs uşor sincopat cu o forţă de sugestie nostalgică, articulând şi completând textul în sine. Alteori, poetul Ingemar Leckius evoluează spre latura meditativă, ilustrată la modul simbolic ori metafizic. Totul considerându-se a fi sub aparenta linişte sufletească unde se consumă combustii fireşti şi persuasive. În fine, o viziune proprie către reflexivitate, aspiraţii spre lumi paralele, realizate într-o poetică modernă.

O privire de porumbel!

PICTORUL DE ICOANE Priveşte spre Sion. Îndeplinirea frumuseţii, firea dogoritoare!

Sunt umbra, numai uşoară amprentă a unor genunchi pe calea desăvârşirii.

Scapără pensula lui ca o ramură ruptă din rai.

Fiece mişcare de pensulă e o nimicire de sine mai mult până ce va dispărea definitiv în bezna aurie.

Nu i-au mai rămas decât ochii, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ORA DE BUN RĂMAS Cerurile se întredeschid.

O frunte se înalţă în spaţiile galactice.

Se apropie ora de bun rămas.

Anii lumină au ajuns acasă. Totul e linişte biruitoare în noaptea asta luminată.

O privire neschimbătoare ne cercetează Prin cerul de chihlimbar.

Extazul nostru nu-i decât nedesăvârşire, doar o ardere în beznă ce se ridică în sfârşit senină spre odihnă.

AICI ŞI ACUM Am ieşit într-o dimineaţă în împărăţia verde plin de melancolie - povara cugetului meu.

O rîndunică buimacă mi-a dat scrisoare de trecere O albină mi-a arătat transparenţele clipei.

Pătrund într-un brad, în pagoda neagră a pădurii, Şi citesc pe scoarţele-i aspre abecedarul teologiei.

Beat de verdeaţă, zefirul Saltă la fel şi-n jocul vieţii şi-ntr-al morţii.

Berbecul de aur mi-arată himere paradisiace.

Săgeata luminii vibrează printre frunzele de aluni.

Stau şi ascult cum din mijlocul gol al pădurii un „da” străbate lumea.

Prezentare de Victor STEROM Traducere de Ion MILOŞ 65

poezie germană

Rainer Maria RILKE în tălmăcirea lui Dan DăNIlă (PRECUM ÎN VIA LUI PĂLMAŞUL) Precum în via lui pălmaşul are sălaş spre a veghea, sunt Doamne-n mâna ta sălaşul, şi noapte sunt din noaptea ta.

Podgorii şi livezi de meri, câmpie, de primăveri nicicând uitate ogoare, smochinii, care fructele-şi îmbie chiar şi în glii ca marmura de tare.

Urcă parfum din ramurile-ţi toate, şi nici nu mă întrebi de-s vigilent. Îţi simt adâncurile: ne-nfricate şi dizolvate-n seve, urcă lent.

(STINGE-MI LUMINA OCHILOR) Stinge-mi lumina ochilor – te pot vedea, ia-mi şi auzul – tot te-aş auzi, chiar fără de picioare te-aş urma, şi fără gură te-aş putea slăvi.

Braţele dacă-mi frângi, cu inima deschisă ca o mână te-aş cuprinde, opreşte-mi inima – creierul va pulsa, iar creierul dacă mi l-ai aprinde, pe sângele meu cald eu te-aş purta.

Copiii dorm liniştiţi şi visează, în vis auzind nebunia cea trează.

Dar câinii toţi se smulg, se ridică, prin case dau ocol şi nu se-alină, iar când ea trece, tremură de frică înspăimântaţi că iar o să revină.

(AI LUMII REGI SUNT AZI BĂTRÂNI) Ai lumii regi sunt azi bătrâni şi de urmaşi deja uitară, căci fiii vor de prunci să moară, iar fiice palide scăpară coroane bolnave din mâini.

Gloata, în bani le mărunţeşte, căci banul lumea stăpâneşte, în noi maşini sunt modelate voinţei lor îngenuncheate dar de noroc, ei nu au parte.

Metalul, însă, vrea să lase monezi şi roţile dinţate, scăpând vieţii lui mărunte, ar vrea, din fabrici şi din case, înspre filoanele uitate să se coboare iar, sub munte ce-n urma lui se zăvoreşte.

(COACĂZE ROŞII DAU ÎN PÂRG DEJA)

(PAZNIC DE NOAPTE ESTE NEBUNIA)

Coacăze roşii dau în pârg deja, vechi margarete slab respiră-n strat: cine n-are averi, când vara a plecat, va aştepta mereu şi nu se va avea.

Paznic de noapte este nebunia, căci ea veghează.

Râzând se-opreşte-n orice oră trează şi caută un nume pentru noapte numind-o: zece, doisprezece, şapte...

Cine nu poate-nchide al genelor şirag, încredinţat acum că un noian de feţe în el aşteaptă doar al serii prag ca să îi umple beznele răzleţe, acela s-a trecut, ca un moşneag.

Un trianglu are ea, tremurător, lovindu-l de o margine, uşor, de-un corn ce nu poate să-l sune, fredonând un cântec dus la toate casele pe rând.

Nimic nu i se mai întâmplă, nici o zi, căci toate-l mint şi tot ce i se spune, Doamne, şi Tu. Eşti ca o piatră şi zilnic îl tragi mai jos, înspre genune.

66

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

(DOAMNE, SĂ NU TE TEMI. EI SPUN AL MEU) Doamne, să nu te temi. Ei spun: al meu oricărui lucru care-i răbdător.

Ei sunt ca vântul scurs prin ram, uşor, ce spune: pomul meu.

Să vadă le e greu cum arde tot ce-ating cu mâna lor, – căci ajungând la margine, mereu de flacără nu pot să se ferească.

Ei spun al meu cum face câteodat’ vreun ţăran numind un prinţ amic, când prinţu-i foarte mare şi îndepărtat.

Al meu şi unui zid străin îi zic stăpânul neştiind cu-adevărat.

Ei spun al meu numindu-le pe toate lucrurile ce se închid în mâna lor, precum un şarlatan se crede posesor de fulger, sau de soare poate.

Ei viaţa mea, femeia mea au zis, câinele şi copilul meu, dar ştiu precis că viaţă, câini, copii, femei, oricare, sunt doar străine-nchipuiri, de care cu mâinile întinse, orbeşte se lovesc.

Numai cei mari o ştiu, căci ei tânjesc să aibă ochi. Iar ceilalţi nu vor să vadă că sărmanul drum al lor, cu toate dimprejur n-au legătură vie.

Că alungaţi de propria avuţie şi nerecunoscuţi de tot ce-ar poseda, nu au femeia, cum nici floarea n-ar putea avea, ce-i pentru toţi doar o străină viaţă.

Din cumpănire, Doamne, nu cădea.

Chiar cel ce te iubeşte, faţa ta o vede-n beznă, şi-n a ta suflare ca o scânteie şovăie – tot nu te are.

Iar dacă-n noapte te cuprinde cineva şi trebuie să vii în ruga sa: Eşti Oaspetele care pe drumul lui nu ştie amânare.

Cine te poate ţine, Doamne? Mână posesoare nu te va tulbura vreodat: tu eşti al tău, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ca vinul nou, neînceput, cel care dulceaţă adunând mereu, e doar al său.

(CĂCI NOI SUNTEM DOAR COAJĂ, FRUNZE RARE) Căci noi suntem doar coajă, frunze rare.

Moartea cea mare, ce-i în fiecare, ea este fructul, e al firii miez.

Doar pentru el copile-nmuguresc şi ca un pom dintr-o lăută cresc; băieţi, de dragul lui bărbaţi se fac; nubile, spaima şi-o împărtăşesc femeilor, doar ele îi ştiu leac.

De dragul lui rămâne ce-ai privit, chiar de s-a scurs demult, nemuritor, – şi-oricine a clădit şi-nchipuit, pentru-acest fruct, o lume-a devenit şi-a îngheţat şi s-a topit, şi înspre el s-a-ntors, strălucitor. În el s-a adunat căldura toată din inimă şi creier, alb pojar: Dar îngerii tăi trec în stoluri roată şi toate fructele, necoapte le apar.

(MARILE ORAŞE NU-S ADEVĂRATE) Marile oraşe nu-s adevărate; înşeală noapte, zi, copii şi fiare, mint prin tăceri, prin zgomotele toate şi lucrurile ce-s ascultătoare.

Nimic din fapte mari, adevărate, ce împrejur, Împlinitorule, le-ai adunat, nu li se-ntâmplă. Vântul dacă bate, e răsucit pe străzi întortocheate, foşnetul lui, întors şi iar mânat, e aspru, arţăgos şi mâniat. şi-n straturi şi pe alei e alungat.

(Din volumul „Rainer Maria Rilke – Poeme alese” în tălmăcirea lui Dan Dănilă, Editura Saeculum, Sibiu 2002) 67

proză

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Când au plecat îngerii În pomii înfloriţi părea că foşnesc îngerii şi păsările înviate spărgeau lumina cu aripile, tulburau sufletele cu trilurile lor ce curgeau, ca o şampanie, în dimineaţa translucidă.

Era un timp nou, cu schimbare în bine. Pentru ea, toate acestea nu foloseau la nimic, o afundau şi mai mult în tristeţe. Era duminică, nici la biserică n-a avut putere să meargă; şi obiectele care o înconjurau; oglinda în care se priveau în momentele de siguranţă şi fericire, răsfăţându-se, caseta pe care o deschideau privind fotografiile de nuntă, fotografiile familiei, bucurându-se ca nişte copii, obiectele dăruite de prieteni, membri ai familiei, cu diferite ocazii, le aminteau de clipele de neuitat, care rotunjiseră armonia casei; pipa, din lemn de nuc, ce îşi avea locul pe noptieră, cerceii, de platină, cu pietre scumpe, aşezaţi lângă oglindă, într-o scoică adusă din Florida de către bunicul ei, fost aviator. Obiecte şi iar obiecte, din care fugise lumina, din care privea ochiul ameninţător al pustiului. Ţipătul copilului, care se juca în camera sa, sparse liniştea, îl apucaseră, aşa, deodată, istericalele. Se duse să-l liniştească, nu mai rezista. Îi dădu o ciocolată, îl calmă, apoi trecu în dormitor, deschise larg ferestrele.

Miresmele, cântecul mierlelor, 68

intimitatea dormitorului, i-l aduceau aminte pe fostul ei bărbat. Ades, primăvara sau la primele ninsori, stăteau în faţa ferestrelor, mari, luminoase, cu perdele fine în care se jucau razele de soare ca în nişte bucle ale valurilor mării: „Uite, vezi crenguţele cum se mişcă în bătaia vântului, par nişte îngeri, dar îngerul adevărat eşti tu!” îi şoptea adesea, fără patetism, cu voce caldă, liniştitoare, şi timpul stătea pe loc, se simţeau veşnic tineri şi fericiţi.

Se privi din nou în oglindă, un chip aproape bolnăvicios, cu gropi în obraz, cu ochii ce nu mai stăteau bine în orbite, cu buzele strânse, subţiate. Cântecele păsărilor o treziră din nou. Singurătatea deveni de nesuportat. Acum şase luni, ajungând acasă, venită de la serviciu, găsi uşile dulapurilor deschise, sertarele vraişte, costume, cămăşi, pijamale, maieuri, flanele, laptop şi alte lucruri, dispăruseră odată cu bărbatul său. Inima, răsuflarea, i se opriseră. Aşezându-se pe canapea, nemişcată, îngheţată, surprinsă de gestul soţului, i se păru că lumea se sfârşeşte şi cade odată cu ea în prăpastie. Îşi reveni după un timp, nici un semn nu se arătase, dinainte, care să prevestească că între ei se schimbase ceva. Singurele semne, care se repetau, erau întârzierile de la serviciu, motivate de el, de criza economică sau întâlnirile cu prietenii la o carte sau la un şpriţ, până noaptea, târziu.

Omul său avea un serviciu greu, câştiga bine şi era nevoită să-l înţeleagă.

Sufleteşte, nu i se păruse a fi înstrăinat.

Era doar jocul lui, pe care îl susţinuse, cu multă dibăcie, în umbră. Îşi luase, apoi, concediu, nu mai suporta pe nimeni, deveni sălbatică, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

închisă în sine, dădu divorţ. Ieşea doar la piaţă sau la grădiniţă, unde îşi ducea zilnic băiatul. Săptămâni întregi nu se atinsese de sertare, de dulapuri.

Rămăseseră într-o cruntă neorânduială, cum le lăsase el. Nopţi nedormite, sunetele telefoanelor o terorizaseră. Închise ambele telefoane, pe uşă lipise un bilet: „Sunt la ţară”. La ţară, la părinţi, nu mai fusese, îi era ruşine să afle prin ce trecea.

O suna din când în când, amăgind-o pe mama ei, spunându-i că îi merge bine, că, un timp, bărbatul ei e foarte ocupat cu serviciul, din cauza celor ce se întâmplă în ţară, însă îi asigurase, să fie liniştiţi că vor veni cât de curând, de sărbători, să nu-şi facă griji.

Băiatul se liniştise, mulţumit de porţia de ciocolată privea, la televizor, desene animate. Ştia că tatăl e plecat în străinătate, să facă bani. El acceptase să nu se mai vadă, să-i lase ei copilul, pe semne că femeia, la care fugise, îi robise sufletul şi mintea.

Gânduri de sinucidere o ademeniseră, dar copilul o ţinuse trează, o ajutase în lupta surdă, cu sine însăşi, luptă care nu se mai sfârşea.

Pe stradă, bărbaţii se mai luau de ea: „Ce faci, frumoaso?”, „Când ne mai vedem, bruneto?”, „Eu sunt alesul tău”.

Nu se supăra, ştia că încă nu îmbătrânise, că era râvnită de mulţi, frumuseţea îi aparţinea aşa cum îi aparţineau şi suferinţa, şi lupta care, cândva, se va sfârşi într-un anumit fel. „…Dar îngerul adevărat eşti tu!...”

Crezuse în aceste cuvinte ca o fetişcană, cuvinte care o mângâiaseră, îi dăduseră viaţă, cuvinte care o făceau să plângă. Închise geamurile, frumuseţea dimineţii Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

rămăsese afară, amintirile o năvăliră, secvenţe din viaţa ei se derulau cu repeziciune. Se aşeză pe fotoliul de lângă scrin.

Sertarele goale, trase în afară, pe jumătate, îi atraseră atenţia. Privind, zări, câteva coli, într-unul din sertare.

Un număr de telefon, scris cu linii groase de carioca roşie şi un nume: Sofia. Sofia, probabil una din prietenele ei, nu-şi mai vorbiseră de mult.

Emoţionată, nu îndrăznea, nu avea tăria să apese tastele telefonului, mâinile îi tremurau, nu mai răspunsese nimănui de o grămadă de vreme. „Alo, alo! Sofia?!” „Da, drăguţo, parcă îţi cunosc vocea, cu cine am plăcerea?” „Se vede că am mai îmbătrânit, am început să uit timbrul glasurilor. Sunt bruneta, cum mă răsfăţai tu, ce mai faci blondo, tot aşa frumoasă ai rămas?” „Totdeauna ai fost mai frumoasă decât mine, diferenţa dintre noi a fost faptul că eu sunt mai isteaţă.

Mi-aduc aminte când ţi-am suflat fotbalistul acela, era un beţivan şi nu l-am ţinut prea mult. Te rog, povesteşte-mi ceva din viaţa ta, tot aşa bleguţă ai rămas?” Începu să se îndoiască de sine, glasul Sofiei era aspru, tăios, nu aducea cu glasul Sofiei pe care o cunoştea, probabil, din cauza sălbăticirii gândurilor, apatia în care căzuse, îşi deformase auzul, instinctele. Nu-şi aduse aminte de nici un fotbalist anume, memoria începuse să-i joace feste. „Iubito, nici nu se pune problema, tu erai cea adorată de băieţi, de bărbaţi, eşti prea modestă, aşa ai fost de când te ştiu. Viaţa mea, ce să-ţi spun…? A fost ca un vaporaş, încărcat cu flori şi luminat de 69

soare, care s-a scufundat, aşa deodată, a venit o furtună, cerul s-a întunecat, un val uriaş l-a lovit, vântul l-a aruncat în adâncuri. Am rămas singură în barca de salvare, bărbatul meu a prins aripi şi a zburat la alta”. Aici vocea i se poticni, cuvintele secară, aerul se rări, o podidiră lacrimile. Era prima oară, după un timp îndelungat, când îşi descărca sufletul cuiva cât de cât apropiat. Încercă să se reţină, nu reuşi decât să-şi dea drumul lacrimilor fără oprire. „Alo, alo, mă auzi, bruneto? Alo, alo, hai opreşte-te, nu eşti nici prima nici ultima în cazul acesta. Doar nu s-a sfârşit lumea. Bruneto, alo, linişteşte-te, ascultă-mă, nenorociţi sunt destui, nu stă viaţa într-un bărbat, alo, iubiţico, ascultămă, te rog! Am fost şi eu în situaţia ta, viaţa merge înainte, mai eşti pe fir? Lasă smiorcăitul şi ascultă la blonda!”

Auzi vocea tăioasă, aproape bărbătească, a celeilalte femei, îşi scoase batista încercând să-şi şteargă lacrimile care nu se mai opreau. „Alo, alo, Sofia, iartă-mă, ştii, nu prea am mai conversat cu nimeni după necazul meu. Simt cum îmi alini durerea, sunt o proastă, asta sunt, nu merit să mă ia nimeni în seamă, ai dreptate, am fost şi sunt o bleagă”. Se forţă să-şi revină, tâmplele i se zbăteau cu putere, nu mai avea putere nici să vorbească. „O să-mi treacă, o să-mi treacă, ştii, mă liniştesc atunci când te aud”.

De fapt, ar fi dorit să închidă aparatul şi să plângă până ar fi fost acoperită de lacrimi, până nu ar mai fi văzut nimic. Din nou vocea celeilalte îi sparse gândurile, voce ce creştea în pauzele dintre cuvinte: „Nu merită să suferi, pentru ce, o viaţă avem şi încă altceva…”. Aici se opri şi râse 70

cu poftă, apoi continuă: „Am fost şi eu în situaţia ta, am privit, însă, totul cu alţi ochi. Primul meu bărbat a fost căpitan de marină. Plecat mereu, ce să fac şi eu, mi-a umplut casa cu lucruri, cadouri: de la frigider la televizoare străine în fiecare cameră, laptopuri, parfumuri, brăţări de aur, coliere, rochii scumpe, mobilă din mahon… şi ce să fi făcut cu ele? Copiii se jucau pe sub masă cu casetofoane, le stricau, deveneau cadavre, iar, eu înnebuneam de singurătate. Am început să-mi trăiesc viaţa: coniac, şampanie, whisky, prieteni. A venit acela de pe ocean şi m-a găsit în compania altora.

I-am explicat că nu am comis fapte compromiţătoare, doar atât cât să-mi treacă urâtul. Mi-a cerut cardul, să vadă dacă am păstrat banii în cont. După asta m-a învineţit toată şi a plecat la alta. Am rămas fără bani, mobilă şi altele, am rămas goală ca o proastă, norocul că imobilul era moştenire de la părinţi. Am suferit mult, am fost nevoită să-mi iau serviciu, să lucrez în schimburi. Apoi l-am cunoscut pe Silviu, om cu bani, cu inimă mare, cu cincisprezece ani mai mare.

Amant aveam, tânăr, focos, aşa că nu aveam nevoie decât să-mi aflu fraierul cu bani, să ne întreţină pe mine şi fetiţa mea. Însă, Silviu era însurat, nevastă şi copil, l-am înnebunit, l-am sufocat cu iubirea, şi-a lăsat casa, nevasta. Nu suflă înaintea mea, apropo pe fosta lui soţie o cheamă Gina şi e brunetă ca tine. După câte îmi spune el, e o femeie molâie, consumată. Într-una din zile vreau să o cunosc, să-i arăt cu cine se pune, sunt sigură, mă crede vreo uşuratică, de duzină şi mă bârfeşte peste tot, nenorocita…”

Brusc, închise telefonul. Durerea cu Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

proză furia se amestecară, nu mai avea nici lacrimi. „Silviu, fostul meu bărbat, a ajuns pe mâna unei stricate, o să-i treacă dragostea oarbă şi-o să vadă realitatea.

Când se va trezi şi va cădea din raiul acela murdar se va întoarce acasă, dar aici, uşa va fi închisă, o să-şi ia pedeapsa.

Deci, adresa de pe foaie este adresa curentă, Nucilor nr. 3, şi Sofia nu e una din prietenele mele, e concubina care mi-a stricat viaţa. A fost o coincidenţă, soarta, soarta asta nebună”.

Telefonul îi curmă şirul gândurilor.

Apăsă tastele, dori să o blesteme, să-şi reverse furia, necazul, asupra nemernicei care-i luase bărbatul. „Alo, alo, alooo!” Trânti receptorul. Glasul tăios dispăru în neant. Disperarea se transformă în curaj. „De-acum voi lupta, îmi voi schimba viaţa, o să-i arăt profitoarei că nu sunt o bleagă, adevărul nu poate fi călcat în picioare, şi vorba stricatei, nu merită să suferi, pentru cine? Există cineva acolo sus, care ajută în nenorociri şi nu iartă”.

Se apropie de fereastră, trase perdeaua. Între timp, cerul se întunecase, nori cenuşii apărură în şiruri, precum nişte cocori uriaşi, purtaţi de vânt, soarele se mai ivi, ici-colo, apoi dispăru. Crengile pomilor înfloriţi se arcuiau în stânga, în dreapta, mişcând umbrele, deformându-le, îngerii dispăruseră pe moment odată cu trilurile păsărilor. O tăcere nefirească o înţepeni acolo în fereastra, fulgerele şi tunetele nu o mai speriară, acolo înăuntrul ei se aprinse o luminiţă care îi dădea putere, o luminiţă aprinsă din durere şi speranţă.

Breaza, 27.02. 2013 Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Daniel CRĂCIUN Galo-romanii din Lion* Puţini scriitori români au dus o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru cunoaştere, pentru înţelegerea sensurilor şi resorturilor profunde ale lumii, ale existenţei, ale naturii. Desigur, politica, amorurile, moravurile şi mondenităţile, spre exemplu, nefericirile bieţilor artişti sau ale profesorilor de liceu îndrăgostiţi de curtezane învăţate cu luxul, toate sunt foarte interesante şi măcar să fie scrise bine. De cu totul altă factură fiind, am iubit mult proza lui Vasile Voiculescu, dar şi câte ceva din Eliade. Nuvele lui Vasile Voiculescu deschid o poartă către o lume care ar fi meritat mult mai multă atenţie.

Ce film s-ar putea face după „Ispitele părintelui Evtichie”! „Lostriţa” mi se pare a fi un alt subiect de film, încântător, magic, potrivit să câştige inima criticilor şi a marelui public. Cu câtă putere ar concura asemenea filme ipotetice, atât de profund româneşti, dar şi un pic balcanice, cu producţiile recente care nu spun de fapt nimic important despre noi, decât că suntem primitivi, infractori şi corupţi! Este ceea ce vrea Europa să afle, corespunde prejudecăţilor europenilor de modă nouă şi, ca atare, sunt serviţi. Fiind satisfăcuţi în orgoliul lor, aplaudă şi premiază noua „capodoperă”!

De asemenea, la noi se pune mare preţ pe stil, pe metafora care descrie inedit comunul, într-un mod extraordinar 71

şi epatant cămaşa descheiată la gât, eşarfa sau fularul, nu atât experienţa sau percepţia care depăşesc barierele.

Editurile privesc scriitorii ca pe insecte şi îi tratează aşijderea... Am asistat odată la discursul unui tânăr director de editură care, cu alura unui luptător de sumo, vorbea în felul următor: „...romanele trebuie să conţină asta sau asta şi, până nu-l fac pe scriitor să plângă de două-trei ori, nu se publică, pentru că nu e ce trebuie. (...) Dacă vii la mine, ai grijă cum prezinţi manuscrisul... A fost refuzat un manuscris pentru că avea marginea albă (a filei) prea îngustă. Era o referentă care nu reuşea să le citească decât seara, stând în pat, şi, pentru că avea unghii lungi, nu vedea scrisul de la cap de rând...”

Credeţi-mă, e adevărul-adevărat, nu m-ar fi dus capul să inventez aşa-ceva!

Dealtfel, numeroşi martori au asistat la acest preţios discurs. Domnul manager ştia perfect ce trebuie să conţină un roman, cum trebuie scris, numai că nu-l scria. Evident, asta pentru motivul că aparţinea unei rase superioare, aceea a editorilor, adevăraţi Herrenvolk faţă de tagma subumană a autorilor, a frustraţilor care mâzgălesc hârtia şi vor să publice, ca şi când ar interesa pe cineva! Era vorba despre o editură care publica mult SF şi Fantasy, fiind în mare vogă prin anii ’90 şi începutul anilor 2000. Poate veţi crede că acea editură nu mai există... Dimpotrivă, e pe piaţă, umple rafturile librăriilor şi pe cele din hypermarket-uri, chiar dacă nu mai e ce-a fost odată.

Bieţii scriitori români au motive destule să dea în plâns. În trecut, îmi părea rău că nu mă pot ocupa de scris.

Acum, îmi zic, slavă Domnului că sunt inginer! Sunt „prizonierul” unei profesii care mi-a adus respectabilitate şi succes, 72

atât cât a vrut soarta să fie. Totuşi o ţară, o naţiune, trebuie să-şi apere nu numai zăcămintele şi fabricile (pe care, din păcate, le-am pierdut!), nu numai teritoriul, ci şi cultura. Dacă nu mai vorbim aceeaşi limbă, dacă nu mai simţim într-un anume fel care să ne fie propriu, vom fi emigranţii şi apatrizii oricărei epoci, ai oricărei alianţe sau uniuni, vom fi ai nimănui. Şi v-o spune, nu cineva blocat în proiectul de inginer „socialist”, idolatrizând trecutul, ci unul cu realizări în lumea asta nouă, care a prezentat lucrări şi a intrat în contact cu specialişti din ţări europene!

A fost o perioadă de câţiva ani, în istoria noastră recentă, când eram entuziaşti, noi ca indivizi dar şi firmele noastre, doream să ne integrăm în Europa, să ne prezentăm pe la conferinţe internaţionale pe domeniul fiecăruia, să ştie lumea cine suntem şi de ce suntem în stare. Am făcut şi eu puţin surf pe acel val, considerând, atunci, că e de datoria mea.

Valul venise, era la apogeu cu sau fără noi („Ce e val, ca valul trece”), dar nişte surferi ici-colo dădeau bine la imagine, care devenea astfel mai „cool”! Evident, când spun despre „surf” e figură de stil, ne-am lăsat duşi de val şi poate chiar am crezut că făceam ceva important! Asta nu a presupus, cel puţin pentru mine, „schimburi de idei” în piscine la Miami sau la Copacabana, asemenea funcţionarilor de la un sector al Capitalei (Ei chiar or fi făcut surf la propriu!). În general, programul era încărcat, dar existau şi mici ferestre, pentru câte un muzeu sau loc istoric. Din aceste impresii cernute din apele iuţi ale timpului s-a născut chiar o cărţulie, până la urmă, „Căutătorul anonim”. În planul relaţiei profesionale, în global-english (inglişu’ global şi globalizant), lucrurile sunt relativ clare... Problema e Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

când încerci să treci de acest plan, să cercetezi sufletele oamenilor, credinţele, părerile lor... Intrând în vorbă cu oamenii în limba lor maternă, abia atunci ai ocazia să afli ce gândesc. Îmi aduc aminte că mă întorceam de la Lion, unde am susţinut o lucrare, dar am vizitat şi minunatul muzeu al antichităţii galo-romane, şi, în avion, am intrat în vorbă cu perechea de francezi de lângă mine. Vai, ce mirare pe doamna franţuzoaică de origine ungurească, asemeni lui Sarkozy, când a aflat că un inginer român a prezentat ceva la o conferinţă din Franţa! Sunt oameni în Vest care chiar cred că noi nu avem ce căuta în asemenea locuri. Spre deosebire de doamnă, un pic inocentă, domnul, tehnician de profesie, era mai bun cunoscător şi a început să mă atingă subtil că noi, românii, nu avem fabrici moderne de echipament, voilà!

Am întâlnit francezi care erau oarecum surprinşi că avem curent electric sau că la noi nu e un fel de zonă de stepă, în care băştinaşii trăiesc în corturi.

Desigur, acuma, de când am intrat în UE, nu se mai miră, pentru că îşi închipuie că avem curent, case sau drumuri, datorită fondurilor europene, pe care ei le plătesc, de (prea) generoşi ce sunt. Nu sunt singurul depozitar al unor asemenea experienţe. Totuşi, prefer să-mi aduc aminte de acel minunat muzeu al capitalei Galiei romane, Lungdunum, ca descedent al unui popor latin, moştenire spirituală despre care domnii din avion nu aveau mare idee. Copiii francezilor şi ai arabilor din Lion erau duşi acolo de învăţătoarele lor şi aşezaţi în cerc pe podeaua strălucind de curăţenie a muzelui, orele desfăşurându-se astfel într-o atmosferă excepţională, în mijlocul statuilor, mozaicurilor romane şi podoabelor antice.

Uneori, prin comparaţie, cred că noi, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

românii, suntem un popor cu mintea foarte deschisă, dacă ne raportăm la condiţiile din şcolile noastre. Paradoxal, dintre noi, cei mai grevaţi de prejudecăţi sunt aceia care par mai occidentalizaţi, adică cei care au preluat lustrul, mimează stilul, fiind, în realitate, şmecheri cu multe ifose şi un fond personal sărac. Eternul „caz” al celui care se duce în Europa bou şi se întoarce vacă.

Odată am avut o zi în care am vorbit succesiv la 8 grupuri de câte 20-30 de persoane. Deşi binevoitori şi simpatici, în marea majoritate, totuşi, am avut emoţii!

Alături de mine era un francez mic de stat, cercetător la un institut, pentru că eram repartizaţi în acelaşi stand şi discutam cu el în franceză până să apară clienţii noştri cu care vorbeam în engleză. Simpatic francezu’, i-am lăsat carte de vizită, am povestit şi-am râs aproape toată ziua, dar el nu mi-a oferit mie cartea lui de vizită.

Se temea că-l voi căuta acasă?! Probabil.

După o astfel de zi mă grăbeam spre troleibuz să ajung în Place de Terreaux, unde, lângă Fântâna lui Neptun, se afla un Subway frecventat. Acolo mâncau şi turiştii francezi, stăteam la rând la câte un sandwich din marea bucătărie internaţională americano-arăbească!

Masa de la centrul de conferinţe era plătită, însă renunţam la ea, căci era tot un fel de batjocură să pui aproape o mie de oameni să stea cu farfurioarele de plastic în mână, într-o aglomeraţie infernală în jurul câtorva mese, întotdeauna insuficiente. Evident, totul fusese plătit şi încă bine... Dacă organizam noi aşa-ceva, la Bucureşti, am fi avut parte de tot felul de critici, pe când aici curgea lapte şi miere! Chiar şi presa românească ar fi avut comentarii critice la adresa organizatorilor, pentru că afectează 73

„imaginea ţării”! În Place de Terreaux, după sandwich, puteam să iau şi o cafea expresso mai de calitate, în ceaşcă de porţelan, într-una din pizzeriile din zonă.

Apoi, cu metroul sau pe jos, mă întreptam către Lyon-Fourvière, un deal cochet unde se află expresiva biserică Notre-Dame de Fourvière, cu cele patru turnuri ale sale. Este o biserică elegantă de secol XIX, o catedrală neo-gotică cu influenţe orientale, cu substrat ezoteric şi masonic, căci basoreliefurile şi picturile ei conţin destule trimiteri la Isis-Sofia, Înţelepciunea Divină, identificată şi cu Ioana d’Arc. Sfincşi înaripaţi cu capete de leu sau de berbec o împodobesc de jur împrejur, alternând cu tulpini şi flori orientale. În apropierea ei sunt cele mai importante vestigii romane, Amfiteatrul şi Odeon-ul, construcţii care au fost conservate cu grijă şi sunt încă vii, se organizează spectacole în ele.

Chiar lângă Amfiteatru, se află Muzeul Galo-Romanităţii cu pereţi vitraţi care oferă o excelentă perspectivă asupra acestor vestigii. Din afară, nu se vede mare lucru, lăcaşul are o intrare mică, pentru că este contruit ca un uluitor buncăr în spirală, în interiorul dealului, cu fereastre imense la diferite niveluri, ca ochii ce se deschid ai unui dragon, îngropat printre rădăcini şi pietre. Toată istoria Galiei celtice şi romane îşi are reflectarea aici, statui, tezaure, obiecte de cult ale druizilor. Fiind zonă viticolă, cred că din acest motiv, în epoca romană aici era foarte popular Dyonissos. Existau jocuri în numele lui, iar mozaicurile romane originale sunt extrem de numeroase şi bine conservate. Cel mai faimos este şi mai mare ca suprafaţă este „Mozaicul cu svastici”, de 85 de metri pătraţi, pe care chiar se poate călca în 74

lung şi-n lat (probabil că este acoperit cu un lac protector). Svastika era simbolul asociat cu „Dyonissos-Indianul” un zeu foarte popular şi adorat în zonă. Se spune că Dyonissos ar fi mers în India pe care a cucerit-o, fiind şi un mare comandant de oşti, pe lângă calitatea de protector al viţei de vie. Nu ştiu de ce acum nu le mai plac francezilor, urmaşi ai galo-romanilor de altădată, concetăţenii noştri, dionisiacii noştri de origine indiană, pe care îi tot trimit înapoi! Poate că ei se duc acolo să aducă ofrande lui Dyonissos-Indianul! De fapt, numeroasele mozaicuri conţin scene din cursele de care, forme geometrice sau florale, pe lângă simbolul amintit. Îmi aduc aminte că mi-au plăcut resturile unui car ceremonial de mici dimensiuni, cu un vas conic în care se ardeau tămâie sau ierburi aromate, pe care îl foloseau druizii cei bărboşi pentru incantaţii, de exemplu, atunci când binecuvântau un ogor sau o vie, sau când invocau ploaia, bătând vârtos într-o tavă de bronz. Roţile din bronz erau o adevărată minune tehnologică, fiind turnate dintr-o singură bucată, printr-un procedeu încă neexplicat. La fel, era acolo şi o pompă submersibilă din bronz, precursoare a ceea ce denumim noi azi „pompă americană”, o pompă romană, deci, principiul a fost cunoscut şi aplicat de foarte multă vreme.

Când mă aflam acolo, am văzut şi o expoziţie temporară, Post Mortem dedicată ritualurilor postume, la romani.

Era fascinant să vezi cum erau reconstituite toate fazele şi locurile specifice ritualului, de la mortul întins pe năsălie în propria locuinţă, până la prăvăliile din care se cumpărau darurile care se împărţeau sau erau folosite pentru trecerea Styx-ului. Până şi mormintele Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

căţeilor familiilor romane erau reconstituite!

Muzeul Galo-Roman din Lyon este un loc unde poţi plonja în timpurile Galiei Romane, în timpurile Romei împăratului Caudius, cel născut în acest oraş, cuceritorul Britaniei şi a cărui soaţă, Valeria Messalina a fost faimoasă, ca o doamnă greu de mulţumit.

Tot la Lion există şi un muzeu cosmopolit de artă veche. Are şi un departament de artă egipteană scufundat aproape complet în întuneric şi mă întreb cum poţi aprecia un obiect de artă atunci când nu îl vezi. Le-am scris în cartea de impresii un comentariu acid pe această temă! În plus, într-o vitrină era expus capul unei mumii, iar un ghid al muzeului explica câtorva cocălari francezi, că or fi având şi francezii cocălarii lor(!), cum se extrage creierul în procesul mumificării.

Explicaţiile ghidului erau însoţite de exclamaţii de mirare sau de oroare, oricum scena mi s-a părut nelalocul ei, atât de puţin potrivită cu ceea ce înţelegem şi denumim îndeobşte „spirit francez”... Un ţăran român n-ar face asta, în primul rând pentru că acel cap a aparţinut cândva unui om. Respectul faţă de moarte era odată axiomatic, la noi, şi cred că nu s-ar fi procedat din start la o asemenea expunere.

Un oraş frumos, fără îndoială, cu mulţi imigranţi, în care francezii get-beget zâmbesc cu un aer un pic timid şi se grăbesc să te îndrume când întrebi în franţuzeşte despre vreun loc din oraşul lor. În cazul meu, aspectul, până la paşaport, nu pune probleme, nu declanşează semnale de alarmă. Mă aflam în troleibuz cu colegi de conferinţă spanioli, pe ei îi opreau controlorii, le cereau tichetul, iar mie nu, dar nu ăsta-i motiv să laud Lion-ul, un oraş care, ca şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Franţa, trăieşte un fenomen pe care nu reuşeşte să îl înţeleagă pe deplin, sau să-l accepte. Îmi aduc aminte cât i-am iubit cândva, pe oamenii aceia, pe baza unor experienţe livreşti. Am iubit Franţa pentru romanele lui Dumas, pentru Napoleon şi pentru Balzac, după nuvelele căruia am făcut primele şi singurele mele exerciţii de scriere literară.

Poţi să vizitezi un muzeu sau zece muzee... Când ajungi deja la câteva zeci, nu mai contează atât de mult, chiar dacă locul poate să fie excepţional! Mai mult contează să simţi că eşti primit ca un prieten, că schimbi o vorbă, spui o glumă, bei o cafea, fără să fii suspectat de nimic.

Fără să fii tratat de sus, atunci când vorbeşti despre ţara ta... Dacă e să-mi amintesc un om din Lion, acela e şoferul de taxi, Abdel, un algerian cu care am vorbit vrute şi nevrute de la aeroport la hotel. Mi-a dat numărul lui de telefon, lam sunat şi la plecare şi a venit la ora stabilită. Era dornic de o cursă de aproape 60 de euro, de care avea parte mai rar.

Abdel avea o barbă islamică de toată frumuseţea şi îmi arăta câte un pavilion nou, spunând: „Iată, acea clădire a avut un arhitect egiptean! Ce mai fac francezii, în ziua de astăzi?” Când i-am spus că am fost în Algeria şi aş vrea să retrăiesc în viaţă experienţa unui méchouï, m-a invitat la el acasă, eu am spus că poate o să vin şi a răspuns: Inch Allah! („Aşa să dea Dumnezeu!”) Nu-i trebuia carte de vizită! În plus, a lăudat Bucureşti-ul, pe care nu-l ştia, doar pentru că era convins că-i locul de naştere al unui mare savant islamic, „très, très grand savant”, Al Bouchari! Nu este, dar atunci nu ştiam asta. *Fragment din romanul „În preajma zeilor” 75

poezie

Dan DĂNILĂ DIMINeAŢă tÂRZIe ÎNCEPUT Dintr-o singură literă moartă poate reîncepe totul – blestemul râului de noroi sau întoarcerea fiului risipitor în straie de aur, caligramele răsucite ale uitării, izvorul luminos al labirintului la fel curge povestea pojarului perpendicular pe oricare brad când scrisorile rămân închise iar pleoapele livide sunt pline de aşteptări, trupuri de nesomn doar aşa mai înţeleg deşteptarea: ca să termin jocul dinainte pierdut îmi lipesc ţeasta de membranele încă vibrând dar cu sângele reţinut în trupuri de îngeri suspendaţi să le aud încă odată gândurile negre, ca din sârmă ghimpată carbonizate în contralumină apoi aerul descântat cu limba, conturul lui imprecis, respirabil.

POEZIA Pentru unul ca mine, plecat în călătorie, toate celelalte limbi sunt întâmplătoare, dar iubirile noi au unghiile mai lungi, perspectivele par felii suprapuse, surzeniile – aşteptări prelungite amar, ochii mai însetaţi îmi citesc de pe buze când plouă în oraşul meu plouă cu mine aproape în paralel cu emoţiile altora: nişte scânduri ude care au timpul lor să devină cândva obiectele comune uitate demult, îngropate într-un secol despre care doar morţii ar putea vorbi numai în amintirea unei flori aplecate cuvintele pot atinge marginea versului, dar tot aşteptând zadarnic răspunsul, 76

din veşminte, din mâneci sau buzunare cade cuvântul mărunt de fiecare zi, un scurt cutremur care trece în somn mai nedesluşit ca o pasăre de noapte îmi rămân toate întrebările dimineţilor prin care dau târcoale de ceaţă statui.

ZBOR În fiecare zi învăţ ceva din arta zborului dar nu plătesc cu sânge orice şovăire: mă ajută frunzele cu aurul lor toamna, privesc şoimul plutind în văzduh, simt aerul cum şuieră la subsuori îngerii se sprijină şi ei doar pe nori totuşi, e un chin să-ţi porţi umbra până sus, totuşi, sunt prea aproape de pământul cel nesupus, când prieten cu vântul, când ghiulea atârnată perfid de picior în fiecare zi inventez rădăcini mai subţiri, mă simt mai uşor, ca după o lungă boală – îmi sunt doar palidă copie, sunt coală pe care dansează ciudate lumini privesc doar în sus când urc pe o scară şi fiecare treaptă odată cu mine coboară.

ALTĂ DIMINEAȚĂ Odată cu sufletul, marile mişcări de aer şi memoria sugrumată de cerul rebel în fiecare primăvară – seva amară urcă în mine, rugându-mă fără glas dincolo de oraş, dincolo de vama verde e locul resemnării sângelui şi punctul de fugă al reîntoarcerii, mânăstirea umilă din carnea fiecăruia, cuţitul care mă desparte de oglinzi, de ultima aşezare firească în lume să tai dorinţa de trupul ei părăsit păsări absente din oricare locuri desenând marginea vizibilă a cerului gata să se prăbuşească în ochiul meu iertare, strigă îngerul fără limbă – iertare, răspunde stolul absent palpitând ca o inimă tânără.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură

Theodor MARINESCU Apter – o carte de referinţă Moto: „Scoală-te, dacă-ţi iubeşti ţara!” (parolă – 8 iunie 1848) Aşteptată, cu un justificat interes, o perioadă îndelungată de timp, cartea „APTER”, a renumitului ziarist prahovean, Serghie BUCUR, s-a bucurat de un binemeritat succes la Târgul Internaţional de Carte şi Muzică Braşov, 21 – 24 martie 2013 (v. foto).

Maestrul Serghie Bucur, nominalizat în diferite lucrări de specialitate, cărţi, reviste, ziare, dicţionare, cataloage („Istoria Ploieştiului în date”- p. 272, 473, „Publicaţii periodice prahovene” – p.

479, 596, „Destine şi pasiuni” – p. 123128, „Jurnal anapoda” – p. 456, „Informaţia Prahovei” „LITERE”, „Oglinda de azi”, „Scriitori şi publicişti dâmboviţeni 1900-2004” – p. 29-30, „Personalităţi prahovene”, 2003, „Istorici şi istoriografie pe plaiurile Prahovei secolele XVII-XXI” – p. 381-383, „Istoria Societăţii Scriitorilor Târgovişteni”- litera B), s-a născut la 16 septembrie 1935 la Moreni, judeţul Dâmboviţa. Este ziarist (membru UZPR), poet. Prozator şi fondator al publicaţiilor „PUBLIC” -1991, „Jurnalul de Prahova” – 1992-1999, „Oglinda de Câmpina”-19992002, membru fondator al revistei „LITERE”- 2005, al „Revistei Noi”-2004, precum şi al suplimentelor de cultură „Vinerea literară & artistică”, „Babilon Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Cafe”, „ŞUETA” şi respectiv „GRIFONUL”.

A publicat versuri şi proze în „Dacia literară”, „ASTRA”, „AXIOMA”, „SINTEZE”, „Sinteze Literare”, „ESTEU”, „Revista Nouă”, „Repere Literare,” „FEREASTRA”, „Cafeneaua Literară”, „ORIZONT”, „Flacăra”, antologiile „SUPREMA IUBIRE”, „Ca o vatră limba noastră”, „Arc peste timp”, „Sub flamura cetăţii”, „Poeţi prahoveni”, „Primăvara poeţilor”, „30 de prozatori”.În prezent publică la Revista Nouă (din 2004), Spirala Cunoaşterii, Impactşi Informaţia Prahovei, reportaje, proză şi versuri, cronici literare, de artă plastică şi muzicale. Cărţi publicate: „SUNT-EŞTI”, poezii, 1999, Astra Nova Braşov, „Câmpineni şi destine”, 2004, Premier Ploieşti, „APTER”, roman istoric, editura MINERVA, 2012.

Cartea APTER - roman istoric -, apărută într-o ţinută editorială elegantă, 77

la editura „Minerva” din Bucureşti, în 2012, 319 p., cu 6 foto color (sponsorizată de Primăria Buşteni şi de către dl. Dr. în Economie Emanuil Savin, primarul oraşului, precum şi de Fundaţia AMUS Câmpina, reprezentată de d-na Elena Murariu, preşedintă şi Ciprian Murariu, director general) este structurată astfel: 105 capitole, o Prefaţă: „Documentul şi Ficţiunea”, semnată de prof. dr. Constantin Trandafir, critic literar („Osteneşte de mult la un «roman» de inspiraţie istorică şi, sincer să fiu, pe lângă faptul că genul acesta nu mai este la modă, nu-l vedeam alergător de cursă lungă”); un Prolog („Dumnezeu nu îl poate uita... A făcut din Franţa un imperiu... Trăiască Napoleon Bonaparte!”), un Epilog („Sanctitatea Sa, Papa, crede că românul Bălcescu a pus nu numai o piatră la temelia istoriei Europei, dar şi o lucrare ştiinţifică nu departe de studiile din Quatrocento...”) şi Atelierul romanului, unde sunt dezvăluite numeroase şi atractive momente / etape importante în elaborarea lucrării amintite şi în stabilirea titlului (iniţial, proiectul s-a numit „ASCUNZĂTOAREA”, din care s-au prezentat secvenţe în Cenaclul Literar „Cezar Petrescu” Floreşti-Prahova (1962-1992) şi în Cercul Literar „Geo Bogza” din Câmpina („Bălcescu – zeul împroprietăririi ţăranilor”), precum şi interprtarea, la Radio Bucureşti a unui fragment din ASCUNZĂTOAREA – „Pregătirea de drum”, de către actorul Ion Marinescu.

Istoria acestei lucrări, ca şi întregul ei conţinut (marcat de numeroase evenimente culturale, ştiinţifice, economice şi social-politice), au debutat în urma unei discuţii cu profesorul 78

emerit Paul D. Popescu, din care autorul a aflat, cu surprindere, că în comuna sa Floreşti, a locuit celebrul revoluţionar Nicolae Bălcescu: „Din acea seară friguroasă de octombrie 1975 – se confesează scriitorul Serghie Bucur – a început îndelungata, sinuoasa şi dificila cercetare şi documentare despre Nicolae Bălcescu”.

Termenul „APTER” (împrumutat din Entomologie, reprezintă un grup de insecte primitive, din subclasa „APTERYGOTA” - fără aripi) este menţinut deliberat în suspans, până la sfârşitul volumului (p. 363), pentru a oferi cititorilor şansa de a descoperi subtilităţile întregului roman. Cartea „APTER” – rod al unei activităţi de documentare şi sistematizare a unui volum imens de informaţii, este concepută după o structură modernă, accesibilă, cu elemente de originalitate.

Datorită compoziţiei complexe, a cadrului bine ales, a stilului narativ folosit, autorul asigură o percepţie clară a fenomenului istoric. Extinderea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de publicistul Serghie Bucur, claritatea expunerii, asigură o reală cursivitate romanului. Acţiunea – un preludiu al revoluţiei din 1848 – se desfăşoară pe multiple planuri, este susţinută de numeroase personaje, singulare (Nicolae Bălcescu, Napoleon Bonaparte, Jean Ghika) sau grupate (pentru a marca un eveniment). Astfel, pe 20 martie 1848, la Paris, Nicolae Bălcescu cheamă la locuinţa lui din rue de L’Universite 94, camarazii moldovalahi (Negri, Ghika, Negulici, Rosenthal, Poenaru, Cuza, Alecsandri ş. a.) pentru aricolul 13 din Constituţie.

Eroul principal al cărţii, Nicolae Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Bălcescu (1819-1852, n. Bucureşti, om politic, istoric, economist şi gânditor democrat-revoluţionar român) este „portretizat” fără „exacerbarea virtuţilor eroice, după modele uzate şi nici prin acapararea prim-planului acestuia” (p. 5). Totuşi, discret, în „Atelierul romanului” sunt menţionate câteva trăsături: „Un Bălcescu hotărât, aprig, religios, mândru, filosof, ostaş şi om” (p. 301).

Un moment important al romanului îl constituie întâlnirea revoluţionarului Nicolae Bălcescu, cu căpitanul Cristofi, căruia îi înmânează, pe 8 iunie 1848, într-un crâng de lângă Câmpina, biletul ascuns într-o ţigară, cu mesajul: „Scoaltă-te, dacă îţi iubeşti ţara! Acum e vremea!”

Biletul – parolă, transmis de Nicolae Bălcescu de la conacul Mavros-Cantacuzino sat Călineşti, comuna Floreşti (unde trăia clandestin), la crângul câmpinean, avea semnificaţia „declanşării revoluţiei pornite din Telega, prin Ploieşti” (p. 304).

Acţiunea este urmărită de colonelul Banov – şeful Ştabului domnesc – care descarcă un glonţ spre Nicolae Bălcescu, parat, în ultimă instanţă, de un soldat,

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

care moare pe loc.

Eşecul revoluţiei a avut ca efect prăbuşirea psihică a lui Nicolae Bălcescu luptând pe baricadele revoluţionare, începând din februarie 1848, la Paris, şi până în august 1849, în munţii Apuseni; Bălcescu n-a acceptat ca definitive înfrângerea revoluţiei şi izbânda reacţiunii (Horia Nestorescu – Bălceşti şi acad. Dan Berindei).

APTER – o îmbinare armonioasă a documentului cu ficţiunea, un rezultat evident al cercetării ştiinţifice îndelungate, a fost bine primit de critica de specialitate: „Autorul se mişcă în timp, în spaţiu, în secretele tehnicii şi scriiturii cu o neaşteptată dezinvoltură” (prof. dr. Constantin Trandafir), omul trebuie privit „ca o victimă şi produs al istoriei, cu toate păcatele şi isprăvile lui” (prof. dr. Christian Crăciun); „Prototipul lui Nicolae Bălcescu pare construit dintro materie de excepţie” (redactor de carte, Pavel Perfil).

Pentru nenumăratele calităţi, „APTER – după cum apreciază criticul literar Constantin Trandafir – e o scriere care merită toată atenţia!”

79

note de lectură

Mihai BORŞOŞ Când îngerul păzitor este istovit Un eu poetic care eludează într-o dramă asumată cu largheţe şi cumva seren soluţiile captării sale de către o lume a ambiguităţii sau a convenţiilor percepute, indubitabil, ca devastatoare.

O lume refuzată ab originem, în favoarea unei similiîncremeniri în ascunzişurile copilăreşti ale unei amânări incontrolabile. Cam aşa îmi reprezint ,,profilul’’ liric şi intenţiile de rostire ale d-nei Liliana Rus din volumul „Pasărea în lesă” (ed. Brumar, col. Poeţi români contemporani, Timişoara, 2013).

Acest eu liric, baleind la limita vivace a agresiunii, dezvoltă în răspăr o contemplare benignă, dar asiduă a status quo-ului, al unui fragment originar care descoperă soluţiile întâmpinării relaţionale într-un flux rebarbativ şi, invariabil, oximoronic: cântam subţire, râvneam la zăpadă // cum astăzi poftesc la halviţa cu nucă (p.7). Raportul cu cerul este fragil: un desen în care, azi, trandafirii sună gongul la intrarea în rai (p. 7).

Dacă nostalgia este una originară, călătoria consecutivă ieşirii spre lume este una faustică: De unde lumina asta, voioasă ca îngerii, Bunule, //când vocea mea se întoarce //într-o noapte de decembrie, //când frica se agită ca o fregată pe mare şi: Am intrat în alt arlechin, //în frigul tăios dintre albastru şi alb. //Sunt o pădure cu 80

greu trezită din somn. (p.9).

Dar, eul poetic abandonează consecvent ideea identităţii dintre călătorie şi zbor. Cu toate că aici, în acest spaţiu liric, al unei intimităţi sfioase şi recesive, poate induce un paradox. Însă plutirea înseamnă riscul unei rătăciri categorice, o difuziune în formele aleatorii ale vieţii, o cădere în anomia dizgraţioasă a obscurităţilor de tot felul: Neştiutoare, lângă bătaia slabă a aripilor mele - //mici muşcături în presimţirile ei //cum că vara aşteptărilor va fi fără sfârşit. (p. 17) Iar spaţiul securizant rămâne doar unul al iluziei ,,perene’’, prin aceasta evocă, insinuant cumva, o protecţie anihilantă: Dulce captivitate: mama cu braţele încărcate de ciripitul meu //şi toată învălmăşeala drumurilor împreună //peste Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

poduri, în ţipătul trenurilor, //în risipa sângerie a revederilor noastre. (p. 17).

Undeva în arealul acesta al spaimei de destructurare, pare că fulguie şi îngerul păzitor: Frică mi-a fost să nu mă pierzi...//Gustul de ceai bun era o comoară îngropată în chipul tău. (p. 10); dar, un înger păzitor înghesuit în cutumă retorică, în convenţie arhivată, fără salut sau putirinţă: Eu m-am născut după ce îngerul m-a scăpat de pe umeri //şi am zburat prin nopţi de zăpadă //ghemuită în neputinţa lui cuviincioasă. //Pentru fiecare tren purtam lacrimi noi. (p. 11) Proiectul ontologic este serios contorsionat şi răspândeşte echivocul inaparent: sunt cea mai ostenită femeie, //mă întorc la răspunsurile lipsite de întrebări ale bătrânilor mei, (p. 13) Poate de aici – de ce nu? – melancolia unui improbabil stand by, o limitare la obscuritatea copilăroasă a unui sine care îndepărtează , perdant, insurecţia plecărilor, a desprinderii sau intrarea în destin. Pare a fi convocată levitaţia, nicidecum zborul care ar fi,

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

paradoxal, un atac infailibil la libertate: Şi eu, în inelele lor plutitoare, //ca o pasăre de lemn rotită pe deget. (p. 18) Vocea lirică propune mesajul, unificator într-un fel, al unei ,,convalescenţe’’ perpetue, însă nu ca pe un detaliu biografic, ci ca un soi de proiect originar capabil să întârzie servituţile fiinţei: A început să-mi placă să plâng. //...//Plânsul nu mă schimbă, e doar o curbă uşoară //într-o zi în care uit să mai fiu pasăre. (p. 25) Ieşirea din captivitatea protectoare este doar una care confirmă o splendidă efemeritate: Şi eu, profesore, lebăda în rochie albă fâlfâind în bătaia vântului, //spunându-mi singură această poveste... (p. 43) Pe scurt, poesia propusă aici de d-na Liliana Rus este un raport sensibil despre un eu poetic care priveşte şi primeşte lumea cu timiditate, scăpând de spectacolul emfazei venită din revolte ori stereotipe lamentouri. Un semn al vulnerabilităţii, dar, unul discret şi, desigur, creditabil.

81

breviar

Cărţi comentate de Victor STEROM Virgil DIACONU Prințesa cu fluture „Într-un moment istoric nefavorabil poeziei, Virgil Diaconu a făcut din poezie o religie şi a ajuns unul din cei mai buni slujitori ai ei” (Alex Ştefănescu, în România literară nr. 31 / 03.08.2012).

Poetul Virgil Diaconu poartă semnele sigure ale unui lirism plin de vigoare, ale unei conştiinţe tulburate de mari întrebări existenţiale, ce caută răspunsuri şi certitudini sublimate.

Poemele din acest volum sunt în majoritatea lor confesionale şi dialogale, caracterizate printr-o atmosferă meditativă, ce ţine de estetica romantică. Ceea ce trebuie subliniat este extraordinara maturitate a „spunerii”, intrarea ei în ritmul poeziei de valoare a lumii moderne, formându-şi expresia autentică într-o formulă bine precizată, cristalizându-şi limbajul şi profunzimea temelor. Citind această carte, se pare că vezi cum din interiorul cuvintelor ţâşneşte o altă poezie, axată pe o dialectică a elementelor contrare, pe combinări de metafore şi proiecţii simbolice, în fine, poezia creată de Virgil Diaconu e de un rafinament distinct care prin autenticitate respinge ori eludează facilitatea. Stilul e uneori elaborat, 82

alteori concis, inspiraţia-i mereu eruptivă, dând de fapt perspective de ordin plastic, relevându-ne un orizont arhitectural. „Uneori, cred că eşti ciripitul acestor vrăbii./ Glasul tău se aude în o mie de pliscuri,/ inima ta bate în o mie de piepturi./ Caut seminţe ca să te ţin în preajmă./ Ca să te aud ciripind printre beznele/ şi cadavrele zilei. Ca să te aud ciripind./ Uite floarea de liliac agăţată de cer!/ Uite frunza de nuc!/ Pune-ţi capul pe pieptul meu. Auzi vuietul?” (Vuiet).

Şerban FOARŢĂ Îndreptar practic de chiciologie Ludic prin excelenţă, Şerban Foarţă îşi desfăşoară poemele într-o simbioză a unei interpretări a raportului dintre Logos şi Creaţie în care fenomene opticvizuale emit reflexe acustice stranii.

Simţurile ultrarafinate percep semnificaţii şi sensuri transcendente.

Sunt surprinse ecouri din lirica ludică a lui Ion Barbu cum şi din unele poeme scrise de Nichita Stănescu. Înrudirea cu hermetismul barbian este evidentă. Cu acest volum poetul Şerban Foarţă se adânceşte vădit în poezia strigătului absurd al sentimentului exteriorizat printr-o magie a limbajului frust şi face trecerea la o poezie reflexivă; poezie a conştiinţei de sine. Stăpânit de demonul tehnicii, poetul Foarţă devine prin acest Îndreptar practic de chiciologie „pod” cuvintelor, protestând împotriva simplificării unificatoare, fără să despartă esenţa de fenomen, considerând că baza Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

tuturor „fenomenelor” e spiritul raţional şi logic. Cert e că poetul Şerban Foarţă rămâne în tot ce scrie obsedat de imagini ce contrazic realitatea prin caracterul lor sublim-absurd. În fine, arta poetică a acestui gen de poezie se întemeiază pe identificarea unor corespondenţe oarecum „tainice” dintre idee şi temă în relevarea unui nou mod de a uni cuvintele în stil prozodic. „Iubitule, văzui o blană/ de urs, dentins la noi pe jos/ în dormitor, mai mult bălană/ decât maro, -un urs vânjos,/ se vede asta după dinţii/ ce-i ies din botul împăiat.../ Ca regii sau ca preşedinţii,/ după ce ne vom fi-mbăiat,/ primbla-nevom pâş-pâş prin alba/ flocenie-a marelui trofeu,/ în care ţi se-afundă talpa/ ca-n iarba verde-n care eu/ umblam desculţă prin livadă/ în satul unde, ca mai ieri,/ fără ca nimeni să mă vadă,/ ceteam romane cu boieri” (Iubitule, văzui o blană).

Cărţi comentate de Serghie BUCUR Poemele Gugura O ciudată carte de poeme ne-a parvenit din partea doamnei MonicaIoana Gugura, intitulată „470 dezile şi nopţi în 101 cânturi”, scoasă la editura Napoca Star, Cluj-Napoca, în 2011! O voce care se vrea singulară, într-un stil Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

amalgamat, sonorizând spaţiul tipografic închis între coperţile pe care şerpuieşte un drumeag parcă asfaltat, printre câmpii care se pierd dincolo de orizontul cu munţii când aureolaţi de soare, când păliţi de melancolica Lună. Stranii elegii – în lungul şi în latul oceanului de cuvinte alerte, sensuri şi metafore = adesea definiţii ce personalizează locuri, întâmplări şi existenţe –, poemele Monicăi-Ioana Gugura instituie o spirală a sentimentelor subjugate de miracolul viaţă-moarte, rezonând bucolicentuziaste şi / sau citadin-melancolice.

Proiect poetic îndrăzneţ, arborescentpatetic în substanţă, Poemele Gugura – într-o plachetă de nici o sută de pagini – se aşează sub privirile lectorului într-o manieră neîndoios derutantă, pentru că – aşa cum le găsim în paginile Cuprinsului – ele, Poemele Gugura, se prezintă când sub pecetea unor cifre, când sub titluri cât de cât lămuritoare, probail, autoarea voind să şocheze prin alternarea cuvintelor cu cifrele. Dacă aceste numerotări cursifică poemele, intitulările întreţin o monotonie dăunătoare, prin repetarea obsesivă a sintagmei „Pictură în poem”. Negreşit însă, libertatea autoareai trebuie respectată, nădăjduind a-i găsi eventuale chei – surprize de secret ordin poetic.

Ne-a mai pus pe gânduri şi repetarea – sursă a monotoniei remarcate – aceluiaşi titlu, numerotat – şi el – într-o succesiune care când sare, când se întoarce crescând-descrescând. Dar care poet nu îşi ambalează scrierile în mistere adesea imposibil de dezlegat! Cu atât mai tare Monica-Ioana Gugura edifică structura Poemele d-sale cu numeroase desene şi, în final, cu două desene de 83

familie, unul – cu „Cei care m-au susţinut şi sunt alături de mine: fiul Matei şi soţul Ştefan”, pag. 92 şi celălalt, portretul dânsei, „Aşa cum mă vede fiul meu”, pag. 93.

Poemele Gugura par a fi scrise spontan; datarea câtorva ne spune că autoarea expedizaă cu dezinvoltură, în reflexive combinaţii lingvistice, materialul ideatic şi metaforic, convinsă că, în varianta citită e ne-varieteur; prin urmare, textele nu mai trebuiesc revăzute, lăsate să „se mai răcesacă” etc.

Fireşte, riscul este proporţional cu această nefastă încredere în propria virtuozitate. Socotim oportună o asemenea afirmaţie, pentru că, la finalul re-citirii acestor „470 de zile şi nopţi în 101 cânturi”, Poemele Gugura ne-a lăsat, în parte, regretul de nu fi găsit acel „Cuvânt ce exprimă adevărul”, în planul poematic, desigur. Alternând ilustraţiile cu textele, cartea Monicăi-Ioana Gugura este de fapt un Jurnal sui-generis, în amploarea lui etică, o constelaţie a acelor trăiri care s-or fi petrecut – conspirativ-inspirativ – exact în amintitele „407 zile şi nopţi”.

Derutant-şocante, Poemele Gugura construiesc o lume ceremonioseclatantă în existenţa spirituală a autoarei, segmentând cartea în eşecuri şi în onorabile izbânzi. Practica publicării lucrărilor cu dată fixă, sigur că are antecedente remarcabile, atunci când întâlnim creaţii valoroase estetic, finisate după respectabile aşteptări şi rescrieri – şi manuscrisele eminseciene rămân cel mai necontstat argument! Ne plângem, după 90 încoace, de inflaţia editorială, de invazia pseudo-poeţilor / poetelor, fără a impune auto-cenzura – singura care ne 84

poate scăpa de inevitabila uitare în posteritate! Reamintesc – cu toată admiraţie pentru poeta Monica Ioana Gugura – această brutală realitate, fiindcă rămân mâhnit de efectul grabei de a se fi văzut publicată! Sigur că o carte aduce, într-o familie „susţinătoare a autoarei ei”, o armonie şi o stare de spirit dintre cele mai nobile! Dar Arta, Literatura nu au nimic a face cu convenienţele şi elocvenţele pământene. Verbozitatea, grandilocvenţa şi descriptivismul abundă în majoritatea Poemelor Gugura, diluându-le substanţa şi mesajele. „Ah, deschid porţile cetăţii! / Cu flori în cosiţe te-ntâmpin / Soare tânăr al dimineţii! / La picioare-ţi cad şi mă-nchin. // Ah, soare, / Lumina mea nemişcătoare, / Tu sufletul mişti cu vâsle de-argint / Pe mările vieţii. / Pleoapele lunii închizi cu solara privire / Ca să opreşti învârtirea spre moarte, a roţii. // Voi stelelor, norilor / Din piept smulgeţi pasărea dorului! / Cântu-i topească în râuri de lavă / Soarele, cât mai degrabă! (prozaic, rimă forţată, n. red,) / Trupul lui să-mi fie cuminecare / Ochiului, inimii spre vindecare.” (34, p. 28). Un alt rateu poetic: „Rogu-te Doamne / Scurge-ţi lumina / Cum bradul răşina / Pe scoarţa crăpată / Şi fă vasul / Din nou cu toartă, / Nu doar frumos, / Cu mult de folos (iarăşi forţarea rimelor, prozaicul – n. red.) /Albului porumb / Însetat de cânt, (idem) / Tristului cocor, / Cel răpus de dor / Când secat-a viu izvor, / Gingaşei Domniţe, / Foc şi soare în cosiţe.”

(Rugăciune, p. 50).

Rafinametul, sugestia şi profunzimea izbucnesc în câteva din Poemele Gugura, semn că autoarea dispune de talent şi de fineţurile care îl alcătuiesc, precum în Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

„De-atâta Înger în trup / Mă topesc în flăcări, / De-atîta Floare în trup / Mă risipesc şi mă strâng în rupte petale, / De-atîta Ghimpe în trup, / Mă destram în valuri de sânge” (3, p. 7); „Spicul grîului copt / De soarele inimii tale / Aripa păsării Măiastre pe obrazul tău, / Soare, aurul pământului...” (4, p. 7); „Mă odihnesc în tine / Atât de aproape de îngeri / De nu mai ştiu din ce loc vine / memoria pură şi albă / A clipei de nemărginire, / Din înger sau din tine?” /35, p. 29). Ecouri statornicite după citirea altor asemenea poeme, au rămas în memoria lectorului – care, spre deosebire de autoare, el a citit astfel, unul din ele: „Somnul e puntea / Pe care trece / Călare-un rege, / Capul să-şi culce /Pe-al meu piept. // Somnul e nunta / A două tărâmuri, / Moartea şi viaţa” (69, p.

61). Monica Ioana Gugura are harul baladesc, bine creionat; iată-l: „Ierburi amare / Linse de fiare / Ce supt-au / Curată ninsoare, / Miros dulce / Din chihlimbare / Arse în foc / Pe altare / Cu mere, / Fărâme de pâine / Înghiţite de fiare / Ce-n pântec / Au cântec, / Pe limbă / Descântec, / Mireasmă / De smirnă / Arsă în focul / Din pântec” (82, p. 73).

Exigenţă maximă, la o probabilă reeditare, doamnă Monica-Ioana Gugura!

Fragila Ştefania Întâlnirea cu poezia doamnei Ştefania Nedelcu Ene mi-a oferit prilejul unei stări muzicale aparte, pe care oricând mi-o rezerv acompaniată de melancolice claviaturi ale unui piano precum acela din muzeul de pe Copoul Iaşiului, dedicat eternului Mihai Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Eminescu. Poeta Ştefania Nedelcu Ene cultivă sentimentul reveriilor continuu retuşat de fragilitatea senzuală reconfortantă; izvoarele ei susură dintr-o secretă dualitate chopinianschubertiană, în allegretto-uri pesimist-patetice de violoncel. .

Citind doar trei volume din opera distinsei autoare (precedate de „Flux” editura Mediarex, 1994 şi „Oglinzi”, editura Cartfil, 1995), „Metamorfoze” editura Sinteze Ploieşti 1998, ilustrat de maestrul Valter Paraschivescu, „Atingeri” editura Printeuro 2004 şi respectiv „Senin de iubire” editura Corvin – Deva 2011, am plutit pe aripile unei imponderabile iubiri cuvântătoare.

Saloane împodobite cu ghirlande de inimi şi priviri îndrăgostitoare, poemele doamnei Ştefania Nedelcu Ene se vor ajunse la un statut superior oaspeţilor intraţi prin porţile slovelor, aici: se vor Sanctuare unde musafirii deprind dimensiuni zeieşti: „Iubindu-te / sau doar / iubind iubirea / mi-am prins / la gleznă / floarea de cireş, // mi-am rătăcit / cuvintele-n suspine, // m-am alungat / şi m-am chemat / spre tine / mi-am lăsat ochii / să umple vechi potire, / iubindute, / mai respirând iubire” (Metamorfoze, p.53). Poeta aruncă metaforele într-un dans imperial, urmărit cu retinele aprinse: „Ziua de azi, / Ziua de mâine - / felii albe-negre - / aceeaşi pâine - / uităm - / nu se aruncă, / nu se strică, / nu se calcă în picioare / pâinea – faţa Domnului - / viaţa dulce amară...” (Idem, p. 27). Persuasiunea capătă proprietăţi dramatice, „Metamorfoza” exultă, decodifică şi trimite cititorul în transa bună conducătoare de înalt estetic: „Deasupra mea / Cuvântul / mă respiră, / 85

mă pătrunde, / mă arată / cu degetul / în mulţime - // Sunt şi eu / una din femeile lui - / născătoare...” (Idem, p.67).

Incantaţia capătă nuanţe exorcizante, precum în „Atingeri”, p. 12: „Asumată suferinţa - / ca o manta / fără de care / nu întrebări / nu fericire / nu speranţe (O manta), ori, la p. 18 (poem constrâns de simetria rimelor) : „Lemnul – la uscat - / sculptat // Cuvântul – la zăcut în tine - / preschimbat // Lacrima – daltă, / mângâiere // Piatra – iubire, / durere” (Esenţe). Poeta construieşte în acest volum, pe durata a peste 140 de pagini, o imensă catedrală a sentimentelor, lăsând-o să rezoneze în game şi tonalităţi patetice – închise în titluri timbrate cu vibraţii simple, de substanţe deductibile, empatice înainte de lectură: „Un ochi rătăcit”, „Nu”, „În cercuri”, „ Un ger”, „Noi,.Omul”, „Peste drum”, „O Sahară”, „Proiecţii”, „Mai lasă-mă!”, „Despre cum”, „Ascuns în secundă” etc. Iată arpegiile care dau denumirea cărţii, „Atingeri” : „Atingeri I – Este acelaşi / pentru toţi - / oriunde ne-am petrece-n / aşteptare; / este acelaşi / aer – cer – pământ; / de-aici, / de dincolo / ne împresoară, / ne-atingem / cu aceleaşi ploi, / cu aerul rostogolit / de-a valma, / ne-atingem / frământând / cu paşi grăbiţi / pământul, // privirea / ne-o atingem, / cuvântul...” (p. 23) ; „Atingeri II – Îmi voi lăsa / ca-n alte dăţi / conturul cald / să strălucească-n clipă / vom fi - / eu şi ninsoarea - / o aripă./// Înfipte / în omătul sticlos / tălpile / ţipă apăsarea / materiei / în mişcare, / ţipă fără grai, / fără hotar, / trecerea... /// Numai ninsoarea / aceeaşi - / stâlp de eternitate / ascunde / din când în când / sub alb neschimbat / preschimbările noastre / 86

uitate...” (p. 66). A treia carte doreşte să singularizeze o Ştefania Nedelcu Ene, printr-o sarabandă poematică maturizată, versul alb poziţionând autoarea în semantica volumului „Senin de iubire”. Aparenţele ne dau ocazia vedem cum poeta se înfăşoară într-o suită de costumaţii ceremoniale, aidoma vestalelor în ajunul sosirii în peristilul lui Zeus. Concertul poetic este aici mai complex şi poate de aceea greu de cuprins doar cu gestul unicei baghete; părţile partiturii acostează în lungimi forţate, creionând povestirea, autoclamarea, adesea în dauna esenţelor. Ca în „Primul fulg”, p.32, unde autoarea lasă copilăria să jubileze pe o retorică necenzurată: „Pândesc de mult / pe geamul oblic, / printre perdelele cutate, / fulgul – pe primul! - / ce se aruncă / în iarna mea / parcă uitată... / ...Şi iată-l! / Este primul, spun, / primul pe care în privire / l-am aninat - / podoabă pentru timpul bun... / Să cred că este mai viteaz? / Să cred că este temător, / că tremură şi pipăie văzduhul? / Să cred că poposeşte istovit, / că-mpodobeşte nucul? /... Ori doar să ştiu, să înţeleg, / că trecerea şi-o ispăşeşte, / că dintr-un nor s-a rătăcit / şi-n palma iernii – / mult prea blândă – s-a topit?!”.Beatitudinea exaltă şi poeta scapă frâiele lucidităţii; starea de graţie caracteristică poeziei feminine, pulverizează sclipetul, scânteia, revelaţia. Ca în „Mă tem”, p. 37: „Mă tem să te sărut / eu ştiu / c-ar răsări / viori din stele. // Nu te sărut - / Tu nu ai ştii / să cânţi, / să te-nfiori / cu ele...”

Dedesubtul acestei schiţe mult prea naive, o „Taină” în autentic spirit nichitian începută, cade valoric brusc, prin ultimele două versuri: „E taină / cum Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură ni se-mpereche / de din demult, / de din departe, / sufletul acesta / în trudire, / gonind spre altfel de iubire...”

O surpriză: „Senin de iubire” este, în realitate, o antologie, pentru că, fără a fi avertizat, cititorul pleacă pe drumul lecturii convins că „Senin de iubire” este unul de sine stătător. Din contra; găsim între frumoasele lui coperţi, probabil o selecţie din amintitele „Flux” 1994 şi „Oglinzi” greşit datat 1955! Poezie bună, fluxul unei terapii ideatice stenice, oglinzile acelei reflectări sobruincandescente pe care sensurile trecerii prin viaţă poeta Ştefania Nedelcu Ene le structurează profund filozofic. „Capcană sădită abil pentru noi, / Capcană ascunsă-n hăţişuri şi ploi, / Într-un alb de mesteceni pierdută, / Unde cerul cu stropi de lumină inundă, / Unde gol şi înalt se-mpletesc laolaltă, 7 Unde tu – chiar ştiind! - / mână-ntinzi sau picior să te prinzi...” (Viaţa, p. 40, „Flux”); „Ca un rai neatins / de minuni aminteşte / păzită, păzită / printre oameni trăieşte / le strigă, le strigă / strictul lor interzis / sufletul, sufletul / magnolia ţi-a întins / ţi-a stropit / cu penel nevăzut / o privire / se prelinge ca lacrima / în roz de uimire / ţi-a deschis parfumate / neştiute dimineţi / ţi-a atins magnolia / sufletul respirat de tristeţi...” (Strict interzis, p.

78, „Oglinzi).

p Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Gheorghe A. STROIA Despre jurnalul existenţial al aspiraţiei de evadare către lumină a fiinţei Un titlu sugestiv - Coama cântătoare a zorilor - insinuând misterioasa întâlnire dintre întuneric şi lumină, ca răstimp al purpuriului răsărit de soare. Zori de nesomn, după noaptea petrecută în compania tulburătoarelor gânduri iniţiatice, reverberând prin milioanele de pori ai fiinţei: teamă de întuneric, dorinţă de lumină, angoasante iubiri, frustrări, dezarmante trădări şi, rareori, motive de împlinire ori eliberare prin zbor.

Poemele lui Emanoil Toma reprezintă o suită de abstracte picturi, zugrăvite cu penelul magic al gândului, într-o furibundă (pe)trecere peste pânzele sufletului obosit de încercările sisifice ale existenţei. Mărturii despre un timp propriu, intim, rezonând cu sinergii telurice şi astrale, în egală măsură, compunând un veritabil palimpsest liric.

Pe această coamă cântătoare a zorilor, se nasc acordurile grave ale fiinţei, debutând cu suavul cântec de leagăn, trecând prin muzica sufletului ce-şi poate găsi aparenta-i fericire pe strunele vieţii şi până la mirificele corale angelice însoţind paşii pelerinului către lumina cerurilor înalte.

Printr-un demers literar nou, poetul, prozatorul, romancierul şi publicistul Emanoil Toma, surprinde cu o carte de poeme atât în versuri, dar şi în proză, cât 87

şi mixte - gen haibun. În fiecare dintre cele peste 50 de poeme, autorul întreprinde cu precizie o profundă investigaţie asupra propriei persoane, cât şi asupra relaţiilor cu cei din jur, revelându-se, într-o manieră subtilă şi misterioasă, mistica sa comuniune cu IUBIREA. O iubire tandră, uneori ludică, ce se materializează fie în fragila fiinţă iubită, fie în sevele nematerialnice ale cugetului şi simţirii, ca infinită dragoste pentru însăşi poezia.

Pe parcursul volumului, se poate intui un crescendo al discursului retoric, prin extrovertirea unor introvertite sentimente, liricul în sine căpătând nuanţele monologului sau aparentei confesiuni. Prin eonica euharistie, eul se curăţă de păcatele pe care omul, în genere, le dobândeşte pe parcursul vieţii şi pe care poetul - rătăcitor cavaler pe ţarina cuvântului - şi le asumă, deliberat: respingerea luminii, încrâncenata rezistenţă la iubire, infatuarea, egocentrismul şi împovărarea existenţei cu toate cele „fără de folos” spiritului.

De reţinut în această „poveste” - în care realul împrumută valenţe de mitic este tocmai discreta manifestare a eului poetic în fiecare portativ de gând, multe dintre poemele prezentei lucrări putând fi asociate unor note dintr-un jurnal autobiografic. Un jurnal încă nescris sau, mai bine zis, nefinalizat, al unui acerb dor de astral, de evadare către lumină a fiinţei. La masă cu sine însuşi, poetul scrie, nu doar pentru sine, ci pentru clarificarea dilemelor existenţiale tot mai greu de suportat. Retorica volumului este una complexă, nu atât de simplă de intuit sau de urmărit, ci reiterând chintesenţe din scrierile filosofilor clasici 88

germani (începând cu ideile metafizice ale lui Hegel şi continuând cu subtile inserţii de critică a raţiunii, predilect kantiene) – mai mult decât evidente în cele şapte scrisori din partea a doua a lucrării.

Deşi dilematica eului este ubicuă, iar poetul disimulează detaşare, relaxare şi, pe alocuri, o revoltă inspirată, iubirea perenul sentiment mortificator - apare, uneori tăcută, alteori furtunoasă, cu note de romanţă, sau cu subtilă aromă de pamflet. În această iubire care picură miere peste fiere, antidot peste otravă, poetul se regăseşte aed, cântându-i ode amplificate de vibranta coardă a sufletului. Există o subtilă doză de ironie, poetul autocondamnându-se cu vehemenţă însă, cu toate acestea, Emanoil Toma ştie să şlefuiască versul, să-l facă să sclipească, să-i adauge o aură înţeleaptă, să-l facă să cânte cu glas de flori peste coama cântătoare a zorilor.

Iată, spre exemplificare, câteva dintre versurile cărţii, care reconfirmă – dacă mai era nevoie – valoarea poetului şi truda sa constantă în slujba cuvântului: „Oamenii pier întregind timpul căci ei/ pot afla, pot înţelege, pot cuprinde”; „cu gândul acela de piatră nestemată/ pe care strămoşii îl numeau vatră sau tihnă/ sau nu-l numeau în niciun fel/ ci doar îl înălţau în vârfuri de suliţi/ ca pe un semn de lumină/ şi de viaţă împlinită”; „Florile asuprite de vânt/ se-ntind la pământ/ căutându-şi mormintele”; „e un timp fragil când iarba îşi caută culmile”; „timpul e cald,/ atât de cald,/ că poate fi modelat/ în statui funerare”; „plouă cu tine peste sufletul meu consonant”; „tăcerea se-ncinge şi tremură-ntre noi/ ca un fluture ros de lumină”.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură Cu un evident substrat romantic (iubirea, melosul, ambientul, florile, neliniştea zorilor albaştri, fluturii), poezia lui Emanoil Toma se dovedeşte a fi de factură (neo)modernă prin ritm şi prozodie, filonul lirico-meditativ, nevoia de revoltă, elemente ale sublimei descoperiri a realităţii printr-o „ploaie a stelelor”. Dacă ar fi să căutăm similitudini (fie doar şi ideatice), atunci, acestui univers liric special i-am putea găsi corespondent – în literatura universală cu cel al poetului Nazim Hikmet (eposul liric de factură mitică) sau cu al poetului uruguayan Vicente Huidobro („seniorul” paravocabulelor), iar în literatura română contemporană, cu cel al eruditului poet mehedinţean Titu Dinuţ (discursul argumentativ împletit cu transcendenţa aspiraţiilor eului).

Coama cântătoare a zorilor este o reuşită încercare de regăsire în/prin cuvânt a poetului câmpinean-ploieştean Emanoil Toma care, cu efervescenţă creatoare şi stilu-i ludic de a privi viaţa – în întregul său - ca pe o „cafea bună”, se confesează: lumina e doar un mijloc ordinar de a ne privi şi de a ne orienta în spaţiu ca să nu dăm buzna unul peste celălalt.

p Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Emil NICULESCU În (pen)umbra crailor Cel de-al doilea volum de poezie al lui Octavian Mihalcea, FLAGEL, dă cititorului senzaţia că se află “Între averi ghicite pe sărite”(Cifru); un ermetizant, un “şaradist”, cum numea, la un moment al istoriei literare, într-un interviu, Felix Aderca poezia lui Ion Barbu, într-o vreme când promoţiile se succed vertiginos şi se susţin cu spiritul de corp al falangelor, în nobila succesiune a unor scriitori, de la Dan Botta la Simion Stolnici, de la Cezar Baltag, Dan Damaschin, Şerban Foarţă ş.a., cu ascendenţe europene ilustre (de la Nerval si Poe…); autorul „Eulaliilor”, traducătorul lui Villon, fratele unuia dintre matrozii “Corabiei rataţilor”, Emil Botta, îşi prezerva în teritoriul său liric, observa Pompiliu Constantinescu, “un fel de zonă interzisă şi aristocrată”. Tot astfel, ‘’flagelantul” autor îşi formulează cu rigoare regulamentul serviciului de gardă la treptele acestui corp elitist, recognoscibil printr-o eleganţă (vetustă, dar eleganţa e totdeauna cu un pas în urma modei) asimilabilă elveţienilor ce veghează Vaticanul. Sub lumina nervalianului soare negru al melancoliei, din „El Desdichado”, Octavian Mihalcea patrulează într-o zonă himerofilă cu stricte consemne: Tăcerea şi puterea-n miezul serii/ Nu se vor închina numai plăcerii/ De mari averi, ca peste vânt pierdute.// În oglinzinoi, neantului născute,/ Cu inimi 89

vagi, drapate-n stranii raze/ Ce plâng adanc infernul primei fraze (Infernul primei fraze). Ne consolăm cu observaţia pertinentă şi dezarmantă a lui Dan Laurenţiu: Neantul nu e pagina goală/ neantul este sub pagină/ cine se ocupă cu arta/ se ocupă cu neantul. Risc asumat de poet, cu conştiinţa de herostat cinic a lui Paşadia, unul dintre „strejinopţi”, ce, în final, îşi răpune, prin mâna unui om de încredere, înscrisurile: Nu te iubesc, sfârşit prin nori de lume/ Cu grijă să asculţi la miez de noapte/ Cum arde ziua verbele necoapte/ Şi doare risipirea din antume// (…) Nu te grăbi să mă-nţelegi prin mâine./ Poate am fost şi voi mai fi un câine/ Urlând la soare arii ocultate ( Arii ocultate). Repudiate sunt şi tentaţiile seducţiei lirice frivole (Atragere, ascunsă amintire – Voal de zi), lejeritatea şi cabotinismele curente: Prin artă ne-am retras din văzul care/ trecut si iar prezent orbea în viaţă/ Astrul – abis din ochiul de paiaţă/ Încins de împlinirile flecare/(Artă).

Răsfrângerile, nuanţele, sugestia sunt drămuite după o nobilă, ezoterică omerta, postulată în mai multe texte: Fulgerul greu de semne se destramă, / Ecouri ca priviri de oglinzi sparte/ Când sunetul din gând doreşte moarte/ Pentru o tuşă rătăcită-n ramă (Aruncă-mă!).

Virtualităţile, fertile prin echivoc, alcătuiesc meterezul pe care veghează, neîndurându-se a da vreo parolă ageamiilor, curioşilor ce dau târcoale înaltelor curţi în proximitatea cărora este: Doar încercarea este vad spre parte,/ Alcătuiesc din puncte un moment/ La umbra celui viu, veşnic regent,/ Făgăduit de alte lumi lui Marte (Să plece!).

Eschivele şi manevrele de repliere pe aliniamentele ceţoase au menirea de a 90

păstra taina, cum s-a întâmplat după prigonirea Ordinului Cavalerilor Templieri: Cândva am coborât în faţa scării/ Să recunosc cine urmează treapta/ De vânt şi vis şi ger, axa mascării (Scara). Acolo, în turnul (aquitan?), unde-şi oficiază cu devotament şi vigilenţă serviciul, ca locotenentul Drogo din „Deşertul tătarilor”, au loc misterii şi revelaţii pe care le semnalează pithiatic: În varii nopţi de după, curţi ascunse/ Au implorat o strălucire vastă ,/ Între incendii, poartă, lună castă/ Şi viaţa de apoi, spaţii pătrunse (Flăcări interzise). Este o lume cu porţi şi vămi unde poetul se apreciază nevrednic să acceadă, necurăţit încă de zgura unor „Păcate ale tinereţilor”: De multe vremi o zi de jad mă cere/ Purtat deasupra porţilor promise,/ Dar am greşit, pe trup am răni de vise (Flagel). Acest centrum mundi abscons şi râvnit este raiul nevisaţilor congeneri (Karma), coordonatele lui fiind la fel de controversate ca poziţia Atlantidei: Din centrul cu privirea înălţată/ Un punct ales visează că va frânge/ Ceasul scăldat de apă îngheţată (Corabie înaltă). Locaţia poate fi accesată şi prin cunoaşterea onirică: Mă rog la mine, singurul meu frate/ De aripi mari şi somnuri pe măsură,/ Din centrul însemnat cu altă gură/ Plutească lungi tăceri neîndurate (Forma lumii mele) sau, în siaj thanatic (plutirea dorului de spulber), ori la masa neagră a saragaselor: Ai vrut să joci la capete de lume/ Punctul stingher, o lipsan amintire,/ Şi să nu râzi acum, nu-i amăgire/ Un hoitpurtat pe brave mări, anume (Vopsind pe ape).

Geografiile se bramburesc, emisferele se amestecă, după traseul aleatoriu al corabiei rimbaldiene sau a Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

„Olandezului zburător”: Poţi să te duci... spre ţintă...mai departe.../ Înlăturat cu nimb de frig şi iasca/ Fără stăpân, lumina-i rece broască// Desprinsă dintre părţile de carte,/ Dreptatea e talazul care strigă-/ Strămoş cu sânge viu de-apusă rigă (Apus); în marginea aceloraşi lecturi răpitoare, poate evocând „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor antile”, autorul se lansează în călătorii prin bibliotecă: Te vreau o mare cu parfum în cale?/ Cum însă iarna poartă-n sânul său urale,/ Îmi cresc memorii pe istorii duse,/ Ca o venire dintre voci distruse (Voci distruse).

Investindu-se, prin admiraţia faţă de aceste voci, alesul/ Din preajma încifratelor priviri (Ucidere), va frecventa cu nesaţiu, aşa cum în tinereţe Matei Iul, Almanahul Gotha, Cartea de înnobilare: Vopseşte-mi inima-n picturi de gală/ Fără tăcerea umbrelor oprite,/ Te mai aştept ca glasul să-ţi mai poarte// Frumosul vis spre nunta grea de fală,/ Când poate vei ucide altă carte/ Pe unicul hotar al ruptei arte (Unicul hotar); rupte, poate, cu înţelesul de sfâşietoare.

Cu toate arcanele sale, lectura este şi evaziune şi mântuire: Prin simplu foc nestins, o înrobire/ Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă/ Orbitul sens învins fără să creadă în drumul camuflat întru iubire (Păcatul şi securea), în felul în care autorul „Pajerelor” îşi ,,rememora” cruzimile vremurilor ,,barbare” –,,Lauda cuceritorului” -, dintr-un sadism improfesabil în epoca ce-i fusese dată. Ex-voto-urile în marginea scripturii acestuia se află presărate în multe din sonetele lui Octavian Mihalcea.

De undeva mai pică o iertare/ Cu pas ţinut pe loc de valuri sterpe,/ Am răsfoit un om care pricepe/ Din aspre nopţi, albitele tartare (Născut din măr): de aici, acea Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

îndepărtare de contingent, ca un Cressus al vechilor pagini mirobolante: Dacă opun ce a căzut din spate/ Pe flori arzânde, iernilor lumină,/ Aş zugravi cu aur o latrină (Ludens).

Umbra heraldistului şi amintirea finalului apoteotic al „Crailor”(,,Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi.”) vor fi ,,dictat” aceste versuri oraculare, cezarice: De dincolo de steme se coboară/ În starea dintre vis şi ape moarte,/ Augustul umblet ce-l simţeai aseară,// Către sfârşitul vremilor ferite/ Rostind venal din ce-a mai veche carte/ Fără răspuns, apusuri aurite (August).

Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum şi dispreţul lui Ion Barbu „faţă de poezia leneşă”,cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul „Capşa”: Ne-nfierbântăm la filtru şi fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din ceşti sau din ţigare./ Mateiu lucea pe stemă şi platoşă boemă/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar elipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag;/ Iar suprarealistul paşadia sinistru,/ Bătânduşi ca-n mătănii al spleenului şirag.

Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din ,,Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre ”adevăraţii Arnoteni” şi alte paraclisuri ale “patimilor rele”: Seducţie de viciu şi nevroză, / Alăturare, mijloc şi dorinţă,/ Voita întrebare cu putinţă/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu şi nevroză). “Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicaţie va fi, ca şi în cazul 91

personajelor mateine, răscumpărată prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor „înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare.../ Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici şi fronda celui ce a arvunit un ,,mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aş zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Şi apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare, / Vreau o sămânţă-n ceruri ancestrale/ Să-ţi poarte ochii verzi pe căi astrale (De seară).

Conştiinţa deosebirii de leatul său liric, a apartenenţei la o formaţiune mai degrabă de franctirori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe succes e minimă: Adevărat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus faţă de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Braţe arse); hălăduind într-un alt spaţiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuţitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă uncenicia prin paradisurile şi infernurile autorilor veneraţi: Vreau să te scoli, încetul, însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Ştiutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-acelaşi panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalereşti pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură şi bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte); timpul, altul decât cel acordat narcomanelor ,,apucături”, bălteşte, cade în zoologie: Clivaj peste clivaj, o zi nu-i alta/ Şi totuşi visul moare mai departe/ Doar peştele e 92

singur, el cu balta-// Memorie de ploi pe feţe multe,/ Acum te scap şi mâine mă desparte,/ Parfum perfid de ample lumi oculte (Clivaj peste clivaj).

O altă vindecare de contingent ar fi femeia, care, asemenea orfeului nervalian, traversând Acheronul, poartă pe strunele lirei o mână, înviind, deopotrivă, ,,Însuspinări de sfântă şi ţipete de zână”; mai ales această a doua ipostază, altoită pe bovarism (care, încă, nu se brevetase): Totul se stinge, spui, cu ziua bună,/ Ca pentru ieri, nici mâine nu există / În viaţa unui om ferit de lună// Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, / Pe scena goală de-nţeles şi umbre/ Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre (Cuaternar); o urmează, un timp Cu patimi mari şi stranii peste goluri,/ Spre hăituirea verii prin nămoluri, până când natura ei mundană devine tot mai pregnantă (Tu porţi o aură de dulce zloată - Melodie) şi manechiniada se îndreaptă spre previzibil: Eşti tâmpla ce îmi varsă somnul paşnic/ Sub clarvederea piesei ce-o să vină,/ Tot ce mai e uimeşte o vitrină,/ Lumină când şi când, în rest gol straşnic (Gând roşu). Surparea din iluzie, căderea din mitologie în domesticitate e iminentă şi imputativă: Nu mai primesc divina ta salvare/ Decât în sfâşieri de somn, cu tine,/ Apropiind şi depărtând rutine (Urme de centaur). Eros şi Thanatos, cumva în altă gamă decât cea mateină (Raşelica işi “devora” amanţii), posedă opţiuni exotice, în linia tonegariană:Sună o vână roşie de soare,/ Încinsă cu văpăi uitate-n soartă/De după gând soseşte altă artă,// Drapată-n fond, pictată în profiluri/ Cum nu sunt viu, aş vrea să mă omoare/ Amorul tot, un crocodil pe Niluri (Iubiri de castru).

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură Unele versuri par a prelua, din agenda seniorului de la Sionu, preceptele descanalierii: Fluide tari aşteaptă porţi de lume/ Bătătorind cenuşa din albume (Sfere ninse); sau: Să ştii, timid, a împleti fluidul/ Retras abrupt în albe ţări cu ploaie (Tâlharul serii); Mateiu nu se putea consola de a fi ratat nu numai cravata Rozei albe a Finlandei, ci şi un post diplomatic la Helsingfors.

Desigur, în parte, exagerări ale lectorului, dar nu merită uitat că, pe patentul lui Ion Barbu – „Protocol al unui club Matei Caragiale” -, Şerban Foarţă a dat o variantă splendidă după „Remember (o nuvelă)”, evocându-l pre cel ce(-n altă viaţă) va fi fost unul dintre/ mylorzii lui sir Lely (cu zâmbetul mâhnit/ şi-n mâini cu câte-o roză…) Ci anul da să intre în zilele Balanţei(cu iz tot mai băhnit), în volumul „Areal” (1983).

Ca şi la Miron Cordun, debutant sub auspiciile misteriosofiei mateine („Curtea veche”,1974), ajuns mai apoi la „Bacovii”, poetul Octavian Mihalcea are şi vagi accente din autorul „Stanţelor burgheze”: Te am prin aur negru, a speranţă/ De treceri noi, aromă şi lumină,/ Fără paloarea vremii când anină,/ Cu susur tern, o tragică romanţă (Aur negru); în linia umorului negru: Să nu ne supărăm pe morţi, fanfară! (Urme de centaur). Ar putea fi urmele din acea barbiană ,,durere divizată”, ce nu exclude alăturarea trufiei cu umilitatea, în compositul unui athanor.

Cum Între sonete curg Mercur şi Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns „negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marţial şi elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanţă în peisajul liric (destul de puţin rigorist) de acum.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Grigore TIMOCEANU Vali Niţu – între cercurile concentrice ale poeziei „Ciclul eu-lui” (Vali Niţu, Ed. SINGUR, Târgovişte, 2012) ne surprinde cu adevărat numai dacă citim cartea integral, nu formal, cum suntem obişnuiţi să facem în ultima vreme (lipsa de timp!). Fiind vorba despre o carte de poezie, am fi tentaţi să credem că direcţia aleasă de autor se păstrează pe tot parcursul ei, dar nu este aşa. Poate ca stil, da. Citind poemele la rând, suntem asaltaţi de o sarabandă de tonalităţi lirice aproape fără nici o legătură între ele şi în acest loc ascuns văd eu forţa de exprimare a poetului Vali Niţu care îşi scrie fiecare text cu uşurinţa cu care respiră.

Poemele sale se dezvoltă pe o axă diferită de formulele uzuale de scriere, tonalităţile de care vorbeam anterior imprimându-le o muzicalitate întâlnită îndeosebi la poezia cu rimă. Nici nu e de mirare, deci, să descoperim uneori ecouri stănesciene, rezonanţe camuflate într-o impecabilă alăturare a cuvintelor.

Să luăm un exemplu la întâmplare: „...hai să ne cunoaştem greşelile/ pentru a călători în picioare/ prin timpul din esenţa clepsidrei/ şi să strigăm prezent/ pentru absenţa a ceea ce trăim/ pe un colac de salvare/ aninaţi de culorile curcubeului/ şi/ cu şapca ridicată de pe ochi/ să ne vedem cutele destinului/ cum rătăcesc pe drumuri/ la porţi/ o sută de chei/ doar una nu merge în cârje de lut/ 93

o cheie/ se potriveşte pe talerul de tihnă/ şi martor îi e traficantul de nisip/ din istoria clepsidrei/ ce ne curge.” (clepsidra ce ne curge, p. 25).

Amărăciune şi împăcare cu destinul.

Ploaie şi lut, copaci şi vânt. Poeme care-ţi bat la geam, implorându-te să le pofteşti în casă. Beznă şi toamnă. Statui şi staţii de autobuz în ploaie. Flori şi matematică spartă în silabe. Poemul Plod de comunist: “urmează staţia operei.../ se aude o voce hodorogită/ dintr-un difuzor gri/ cu pâlnia turtită// recunosc modelul dâmboviţean/ şi caut o explicaţie/ în porthartul moştenit/ de la cantonierulbunic/ din partea tatei// nu recunosc un cot/ aplicat fără scuze în barbă/ mă pregătesc să strig// opriţi lumea/ vreau să cobor...// de lângă cel tatuat pe umăr/ cu secera şi ciocanul/ copil de.../ nemuritor.” (p. 36).

Vali Niţu nu caută metaforele cu lumânarea, aşa cum fac alţii şi sfârşesc eşuând între meterezele lor. Cartea sa este aidoma cercurilor concentrice. Ca să ajungi la punctul de unde au pornit

94

trebuie să treci prin fiecare cerc în parte, să-i asimilezi dimensiunea. Şi aici intervine o evidenţă tulburătoare: fiecare poem este aidoma cercurilor concentrice, dar dacă medităm puţin asupra titlului, înţelegem că autorul ne-a oferit o cheie pentru a descifra sensul demersului său.

Nicăieri n-am descoperit o mai profundă analiză a “vieţii trecătoare”, cum se spune, ca în minutul celest: “…deschid ochii/ ceasul de pe noptieră sparge tăcerea/ la minutul celest cinzeci şi şapte/ şi continuă să-mi arate/ tic-tacul unei treceri/ spre ora închiderii/ ce poate fi acum/ sau peste o secundă/ un minut tăcut/ cu secundele celeste/ din timpul deja trecut/ îmi îndrept un gând/ spre bulgărele cel mare/ al fulgilor de nea/ din care sunt făcut/ o trecere a unei ierni/ din anotimpuri/ un prezent/ mâine trecut.” (p. 57).

“Ciclul eu-lui” e ca un bulgăre de aur aruncat într-un lac iar la cercurile concentrice cântă, ca la o harpă cerească, un popor necunoscut de cuvinte.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

note de lectură

Camelia Iuliana RADU Ioan Barb şi realismul magic de inspiraţie românească Citind volumul de proză scurtă „Oraşul scufundat”, apărut în această primăvară la Editura „Cenaclul de la Păltiniş”, sub semnătura poetului Ioan Barb (care îşi face astfel debutul în proză), am sentimentul că întâlnesc aievea o lume reală şi, în aceeaşi măsură, reflectată; o lume ale cărei ziduri îşi au fundaţia în adâncul memoriei, iar graniţa dintre ele nu poate fi percepută cu precizie.

Titlul volumului poate fi la fel de bine o realitate palpabilă - descrisă în una dintre prozele cu acelaşi titlu din volum sau metafora efectului unor amintiri dureroase prin care prezentul se defineşte şi se determină. Graniţa dintre aceste două ipostaze fiind cu neputinţă de stabilit, impresia puternică de conştiinţă lucidă - dar încărcată - mă izbeşte încă de la primul contact cu această carte: „Venise să se urce în trenul care, timp de peste zece ani a fost casa lui de noapte şi în care a găsit întotdeauna o banchetă goală pe care şia odihnit oasele. Poate era ameţit şi flămând. Poate era slăbit. Peste oraşul adormit s-a lăsat întunericul” (Nopţile unui proscris).

Jocul realităţii este perceput de fiecare dintre noi diferit, reprezentările sunt uneori idilice, alteori alienate.

Pentru unii înseamnă imagine lirică, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

pentru alţii doar o manifestare a legilor şi conceptelor. Din această perspectivă, scriitorul Ioan Barb ne propune în volumul „Oraşul scufundat” un prezent cu rădăcini in amintire, acolo unde, creuzetul imaginarului poate trimite trecutul în arhivele uitării, sau, dimpotrivă, îl poate cataliza prin emoţii profunde, devenind astfel o altă realitate, la fel de vie, scufundată în memoria afectivă, determinând raportări majore, rechizitorii morale, balanţă etică sau povară. Toate acestea însă rămân la latitudinea cititorilor, ca o funcţie interactivă a cărţii, povestitorul nefăcând altceva, decât să fie martor fidel.

Pornind de la realitatea concretă a transmutării unui oraş pe alte coordonate geografice, datorită construirii unei hidrocentrale, a unui lac de acumulare, chiar pe vatra fostei aşezări, prezenţa oraşului inundat 95

continuă o altă poveste, stranie şi reală în aceeaşi măsura, devine emblematică pentru destinul unor oameni. Trecutul comunist şi experienţele ce ar părea azi doar imagini dintr-un film de groază continuă să trăiască în adâncul conştiinţei, asemeni oraşului de pe fundul lacului, iar de acolo determină personajelor reacţii şi judecăţi de valoare, raportări, perspective despre viaţă. Se poate observa relaţia dintre istoria trăită şi ficţiune, unde accentul cade pe asemănările dintre ele şi nu pe diferenţe.

Proza lui Ioan Barb nu este o pendulare stilistică între real şi fantastic, ci o realitate sugerată prin scrupulozitatea datărilor, a enunţării evenimentelor şi a detaliilor concrete, cu acea minuţiozitate pe care doar o memorie trezită de implicarea intensă la evenimente o poate realiza: „Pe tine viaţa de pe fundul apei te fascinase de-a dreptul şi ai început să trăieşti cu ochii deschişi visul acela despre oraşul scufundat sub gheţuri. Pe-atunci nu ştiai nimic despre Atlantida şi ţi se părea că ai să scrii cândva cele mai fascinante poveşti ale lumii. În seara aceea v-aţi întors acasă fără nici un peşte” (Oraşul scufundat).

Regizate într-un coşmar povestit pe un ton detaşat, neparticipativ, evenimentele se relevă de la sine, autorul nu intervine cu valorizări: „Pe Mili au înmormântat-o în faţa bisericii vechi. Seara, într-o firidă săpată în crucea de marmoră albă, se aprindea un bec a cărui lumină făcea să tremure siluetele crucilor de pe mormintele din jur. În acele momente liliacul de pe mormânt părea că se transformă în 96

corpul înspăimântător al unui vârcolac care ţi-a înghiţit trecutul. Şi amintirile.

Rând pe rând, toate s-au acoperit de uitare.” (Oraşul scufundat).

Ceea ce face ca această proză să degaje un mister aparte este vocea interioară a povestitorului. El povesteşte parcă la ureche, ca pe un secret, fapte şi întâmplări ce astfel capătă un iz mitic, personajele au aure de legendă, deşi sunt desprinse din cea mai comună realitate.

La Ioan Barb magicul nu este dat de formulări specifice prozei eroice sau fantastice, nici de evenimente inventate, strecurate în naraţiune, ci este pur literar, ţine de compoziţie, de încadrările şi posturile aproape scenice ale personajelor, de portretele realiste, dar descrise prin întâmplări groteşti sau desprinse parcă dintr-o poveste: „La micul dejun, nepoata sa îi punea la prăjit un cuibar de ouă. La început nu i-au zis nimic, apoi nu l-au mai lăsat să mănânce atât de mult. Atunci Trăienuţ a început să umble pe la porţile vecinilor, plângânduse că acasă nu primeşte suficientă mâncare. Însă vecinii ştiau cum stau lucrurile… Uneori, Trăienuţ dădea bani copiilor de pe stradă şi îi ruga să-i cumpere de la alimentara mâncare pe care o înfuleca pe furiş” (Cea mai frumoasă zi de după viaţă).

Ioan Barb seamănă cu acel cameraman care surprinde unghiuri ale realităţii, amănunte care crează neverosimil. El pare un pictor care îngroaşă sau subţiază tuşa formei sau a culorii pentru a reda stări, pentru a crea emoţii şi, uneori, chiar zguduiri ale conştiinţei.

Ioan Barb face din cititor un martor Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

al evenimentelor şi al propriilor emoţii si dureri, fără a le exprima direct: „Oraşul aleargă prin noi mai abitir decât o herghelie în lanţuri, mai repede decât cel mai focos armăsar lipiţan”(Tulipan). În „Oraşul scufundat”, autorul nu creează noi dimensiuni, păstrându-şi naraţiunea într-o lume fizică. Totuşi, cititorul se întreabă adeseori ce a fost real şi ce s-a întâmplat doar la nivel subiectiv, al imaginaţiei personajului.

Scriitorul complotează adesea la această stare de ambiguitate, în evocări ale căror elemente reale şi fantastice sunt prezentate la graniţa dintre a crede şi a nu crede: „Doamna contesă mi se păruse, întreaga seară, mai fermecătoare ca niciodată. Mi-a povestit nişte lucruri foarte ciudate şi greu de crezut, dar m-a asigurat că erau reale.

Deşi avea aproape nouăzeci de ani, arăta cu cel puţin douăzeci mai tânără; era spontană şi imprevizibilă şi ne uimea cu memoria sa. Mi-a povestit o întâmplare bizară petrecută în tinereţe:” (Oraşul Scufundat).

Cu siguranţă, cititorul viitorului îşi va pune întrebarea ce este adevărat şi ce este ficţiune în aceste 11 povestiri, multe din imaginile cărţii fiind adevărate scenarii de film, unde tradiţii arhaice şi crâmpeie din viaţa sub comunism se amestecă.

Cei care au traversat comunismul ştiu că nimic nu este inventat în aceste poveşti, dar perspectiva autorului îi ajută să conştientizeze adevărata dimensiune a tragicului din cei peste 50 de ani de enclavă socialistă.

Lucrurile simple, cotidiene, prezentate cu minuţie sunt uneori hiperbolizate, insă mijlocul prin care este Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

realizat acest efect nu este unul stilistic, ci reprezintă efectul unei conştiinţe supradimensionate, a cărei privire şi înţelegere profundă relevă sensuri ascunse. Tocmai de aceea, evenimentele prezentate dintr-o perspectivă personală, nu trezesc suspiciunea subiectivismului, ci devin adevăruri credibile. Aproape simţi durerea prin evocare dintr-o memorie exaltată de durere: „cândva, vei cunoaşte că nu poţi trece de pe pământul celor vii cu această povară.

Chiar dacă luna nu şi-a schimbat niciodată poziţia, chiar dacă amintirile tale par să se fi topit în uitare, aşa cum numele iubiţilor tatuate pe pulpele acelei femei s-au transformat în ţărână, oraşul scufundat în tine încă aşteaptă să-l readuci la viaţă”(Oraşul scufundat).

Realitatea este defamiliarizată până la punctul în care nu mai este recunoscută, iar alteori metafora joacă un rol central, dar metafora nu mai este doar un procedeu ornamental, ci devine arhetip în percepţia asupra lumii.

Amintirea nu poate fi surprinsă prin simpla fotografiere, prin simplul mimesis; fiecare element din jur este recreat prin reprezentare, fiecare sentiment, gând, ascunde în el însuşi o nouă lume, uneori diferită de cea veche.

Acest germene al noului creează o umbră, un contrast, dând putere textului scris.

Din această cauză, realismul magic al lui Ioan Barb rămâne pe un teren palpabil, iar factorul psihologic joacă un rol important: „Belu a împrăştiat toate lucrurile de prin casă. Pe cele mai multe le-a dăruit. Spunea tuturor că nu mai are nevoie de ele, că îi era de ajuns pensia pe care o avea. În holul casei adusese un 97

butoi din lemn de dud, de vreo sută de litri pe care îl alimenta, regulat, cu ţuică de prună. Butoiul avea şi rol de masă multifuncţională. În jur lui aşezase butuci de stejar, aduşi direct din magazia pentru lemne din spatele casei.”(Pentru învinşi nu este loc între îngeri).

Dacă realismul magic este văzut în alte părţi ca o „literatură postcolonială, o bătălie dintre două sisteme economice, politice, sau de gândiri diametral opuse, reprezentând coliziunea dintre civilizaţia modernă şi cea străveche, între ştiinţă şi magie” (Raisa Stoleriu), la Ioan Barb toate aceste elemente antagonice şi lupta dintre ele se datorează unei rememorări postcomuniste, cu rădăcini dureroase, a evenimentelor din acea perioadă istorică, scufundate în memoria personală a povestitorului.

Această scufundare a unei foste realităţi face imposibilă ruperea definitivă, eliberarea, determinând o mărturisire sublimată artistic, singura capabilă să determine arderea trecutului, un doliu autentic, o despărţire autentică, salvată de la victimizare. În „Realismul magic - la graniţele dintre Lumi”, Raisa Stoleriu ne oferă această definiţie: „Realismul magic este o literatură a graniţelor, sfărâmându-le, conturând noi imagini, prezentând din mai multe perspective o realitate. La urma urmei ce este realitatea? Un joc dintre real şi magic, dintre conştiinţa individuală şi cea colectivă, o coliziune a centrului cu perifericul, o pendulare între a crede şi a nu crede, un cuvânt ce zăvorăşte înăuntrul lui o lume palpabilă, vie, şi totodată plină de opoziţii.” Putem spune că proza lui Ioan Barb din cele 11 povestiri ale volumului „Oraşul 98

scufundat” se înscrie în definiţia dată.

Mai mult, despre lumea cuprinsă între paginile cărţii sale, putem spune ca însuşi Gabriel Garcia Marquez: „Era tot ce mai rămăsese dintr-un trecut a cărui nimicire nu ajungea să se consume, deoarece continua să se nimicească indefinit, consumându-se pe dinăuntru, sfârşindu-se în fiecare clipă, dar neajungând niciodată să se sfârşească pe deplin.” – „Un veac de singurătate”.

O carte, doi comentatori

Aurel M. Buricea Crucea din muguri Ion ROŞIORU: Ultima carte de versuri publicată de laboriosul Aurel M. Buricea, Crucea din muguri (Editura Semne, Bucureşti, 2012, cu o prefaţă pertinentă a lui Florentin Smarandache), cuprinde tot atâtea sonete câţi sunt şi anii autorului (născut în 1945) în anul de graţie 2012.

Tema predilectă a poetuluimatematician, sau a matematicianului bacovian, după cum cum îl gratulează prefaţatorul, este curgerea implacabilă a timpului care-l antrenează în fluxul lui torenţial. Regretul că nimic nu ese statornic îl copleşeşte. Nici măcar aducerile-aminte nu mai pot constitui un refugiu mântuitor pentru neliniştitul poet: „în oglinda unui cer uitat se sting/ amintirile celui e-am fost atunci/ tânăr şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ferice ca pasărea-n lunci/ când zborul din spirit nu pot să-l cuprind// cu aripa frântă în noapte cobor/ arborii de vis se desfrunzesc în cale/ între ieri şi mâine cresc porţi de zale/ iluzia veşniciei plânge-n dor// Te aştept Doamne cu fiecare clipă/ de imagini din nevăzut mi-e sete/ mi-a zidit viaţa calea de risipă// drumurile toate au dus către cer/ singurătatea creşte din regrete/ voi învăţa dincolo de limba de ger” (arbori de vis).

Autodefinindu-se ca un „cuvânt călător între două lumi”, poetul îşi acceptă cu dureroasă voluptate traiectul care-l va apropia de Divinitatea supremă cu care se află într-un permanent dialog psalmic. Recunoaşte că-i e sete de imaginile noului univers spre care se îndreaptă decis să înveţe „limba de ger”, precum şi: „să-i fie eternităţii altoi” (deducţie).

Sonetistul deplânge fărâmiţarea infinitului în şi cu fiecare om. Pe urmele lui Eminescu sau Cezar Baltag, poetul hrăneşte ipoteza că lumea înconjurătoare e poate visul cuiva, al lui Dumnezeu, bunăoară, sau al Zeiţei Geea.

Lumea îşi face încercarea în fiecare ins şi se stinge cum „toamna lumina în rod/ să crească arborii în mai din pământ/ ca glasul bisericii în prohod” (oglindire).

Gândul că trece prin lume fără a lăsa urme îl îndurerează ca şi faptul de a fi martorul risipirii credinţei ordonatoare. În răspăr cu această lume fără niciun Dumnezeu, poetul îşi asumă cu şi mai mare acuitate lumina divină şi învaţă dumnezeiasca ardere de tot întru sonet: „atât de aprins de sfânta lumină/ că ard până la suflet în sonete/ ca mireasma merelor din grădină// orice înger poate Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

acum culege/ taina din versuri fără să regrete/ că n-am mai ţinut cont de timp şi lege” (timp şi lege).

Poetul-rug îşi face uneori bilanţul acestei arderi mistuitoare şi se roagă în fiecare clipă să mai prindă o zi de jertfă iisusică pentru semenii săi: „chiar am trudit de la o zi la alta/ să-i fac fericiţi pe cei din jurul meu/ am trecut peste patimi atât de greu/ de-aud şi acum cum bate-n cuget dalta// acestei soarte fără de prihană/ ursită-n taină înainte de-a fi/ ajută Doamne să trec de-această zi// vindecă-mă de năpraznica rană/ unde curge noaptea fără limite/ nu lăsa tăcerea să te imite” (rugă). Truda altruistă întru Logos nu va fi fost una zadarnică şi ea se va fi integrat organic destinului creator: „din Cuvânt voi face mâine un alt mormânt/ şi-n fiecare vers va fi gândul meu/ care mi-a ursit din viaţă legământ// să vă iubesc de dincolo de moarte/ aşa cum m-a zămislit chiar Dumnezeu/ să trăim în veci litera de carte” (culegător de spirit).

Prin creaţie, pe care o concepe ca pe un scut împotriva morţii, poetul se declară, orgoliul său fiind pe deplin întemeiat, „bolnav de nemurire” (vezi poemul cu acest titlu). Sonetistul temerar nu încetează să-l slăvească pe Atoatecreatorul şi să se considere, la rându-i, infimă parte din zidirea divină, ortul său de vamă fiind versul, vers de care lumea se va bucura ca de un dar nepreţuit: „se vor găsi savanţi să spună poveşti/ în acest univers fără sfârşit/ în toată lucrarea doar Tu Doamne eşti// Te simt cum cum vibrezi în orice fiinţă/ prin sfânta zidire eşti desăvârşit/ ca un ou mănchid în a Ta credinţă” (sfânta zidire).

Numeroase sunt piesele lirice din 99

acest volum din care se desprinde credo-ul artistic al poetului vizionar. Ca şi Arghezi, el vorbeşte testamentar de-un „nume adunat pe-o carte” de literele înşiruite pe-o piatră tombală, de stihul care-i va bucura pe cei ce vin şi de care-şi leagă tainic speranţa propriei epifanii mai mult decât sigure. Aurel M. Buricea mizează totul pe poezia de care, ca altădată Al. Philippide, se agaţă „ca un copil de poala mumii”. Utopia inevitabilului dincolo este une proiectată în spirit creştin şi ea va aduce cu sine marea despovărare.

Seninătatea poetului nu-i deloc străină de cunoscutul mit al reîntoarcerii mioritice: „pregătit sunt Doamne să trec prin moarte/ cerul unde nu-i durere şi suspin/ acolo de sus grijă să-mi poarte// să nu mai aud de-a durerii povară/ să trăiesc veşnicia într-un alin/ ca seva-n pomi în fiecare vară” (confesiune). Ca şi: „în firul de iarbă voi fi vederea/ inima mea va pulsa în natură/ unde nu vei trăi altă măsură// dacă nu opreşti această cădere/ vom visa de-a pururi prin veşnicie/ cât va cânta lumea prin poezie” (mărturisire).

Plecarea celor dragi e dureros de injustă şi poetul se amăgeşte liric că moartea e o glumă sau o părere şi că din ea se poate reveni, precum în acest sfîşietor sonet închinat regretatului Fănuş Neagu: „cu inima am iubit satul noi doi/ prin veac părinţii ne-au fost icoane vii/ natura ne-a învăţat cântecul din vii/ odele câmpiei le-am scris amândoi// umbra lui Hristos în lanul de grâu copt/ tablouri galbene sfinţite vara/ cu mierea de albine pictând ţara/ am dus taina luminii în cifra opt// câmpul de floarea soarelui înflorit/ oglinda din suflete ninse de zori/ izvor unde străbunii au adormit// te-aştept Fănuş în casa mea 100

dintre ulmi/ să fim printre sfintele taine călători/ când steaua din Bărăgan plânge pe culmi” (îngerul câmpiei).

Sonetul e, rând pe rând, plâns alinător/ostoitor, casă ocrotitoare, prilej de ardere epifanică, modus vivendi, cale de accedere în Cuvântul dintâi şi de îndumnezeire perpetuă, prilej de dialog cu cei care au purces deja în lumea umbrelor (dor ce mamă), vis nemurit într-o carte (alt sine). Sonetul e pentru Aurel M. Buricea nu doar regele poeziei cu formă fixă ci al poeziei în general ca expresie desăvârşită a naturii: „când floarea-soarelui cântă-n sonete/ toată lumea de-apoi plânge-n zidire/ moartea luminii să nu se repete” (leac pentru uitare).

Poetul se percepe pe sine ca mesager de taină al câmpiei care prin el şi prin alţi poeţi şi prozatori ai acestui topos binecuvântat şi-a câştigat un binemeritat loc în legendă (ultima toamnă). După ce s-a retras din satul natul (Ulmu, din judeţul Brăila, în care a predat matematica aproape o jumătate de veac), poetul brăilean, acum prahovenizat, simte sfâşietor dorul de casa unde pozele înrămate ale părinţilor sporesc numărul icoanelor de pe pereţii reci. Pustiul s-a înstăpânit de ograda părintească a cărei poartă s-a ruginit de-un veac. Întreg satul natal s-a pustiit, de altfel, iremediabil încât până şi „lumea din cuget doarme-n sicriu” (p.45). Sonetistul îşi simte trupul plin de amurg şi de tristeţe şi nicăieri nu mai găseşte alinare, excepţie făcând cugetul sfânt şi iluminarea prin rugă (trepte spre cer). Iar bucuria, atât cât mai poate ea să fie la ceasul de crepuscul existenţial, vine din conştiinţa zidirii sale juste în lumină integrată firesc în structura naturii: „doar cugetul meu plânge şi Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

suspină/ memoria se naşte din lumină/ cum creşte vara fructa în grădină” (calea spre cer). Licărul speranţei că marea plecare nu va fi una fără drept de întoarcere în elementele fundamentale ale firii i se intruzionează tainic în suflet: „peste acest infinit să fiu stăpân/ să aud natura cum plânge de dor/ când doarme în pământ acest corp păgân// s-a făcut în gânduri atât de târziu/ spre uitarea facerii încet cobor/ şi-n sonete de iubire vers să fiu” (vers peste timp). Nu exclude nici posibilitatea întoarcerii în leagănul dintâi spre a-şi trăi nemurirea pe care i-o asigură opera (aproape 20 de volume diverse) la care a trudit neştiut spre a-şi cinsti stirpea: „poate mă voi întoarce la mine-n sat/ să fiu în sonete cânt de iubire/ s-alin durerea celor ce i-am lăsat// să stea de priveghe în sfinte taine/ să se pregătească pentru adormire/ de ţin în cufere toamne şi haine” (ultima strigare). Respectiv: „vom trăi viaţa de-apoi în legendă/ nimeni nu ne mai poate scoate din sonet/ chiar dacă moartea-i scrisă-n agendă// deatâtea amintiri avem parte/ încât va şterge vremii ultimul regret/ dacă rămâne spiritul în carte” (cartea de gânduri). Ca expresie a iubirii, poezia joacă rolul de catalizator al forţelor şi miracolelor vegetale: „toamna cântă-n amurg triste sonete/ mere coapte recită versuri pe ram/ cine le-a compus ieri n-o să mai regrete// iarna ninge gândirea cu tăcere/ lacrimi amare sunt cristale la geam/ natura ne-a dictat sfânta plăcere” (poem de dragoste). La rându-i, natura e cea care-i dictează poetului sonetele: „natura din trup mi-a dictat sonete/ şi-a furat muzica din mere coapte” (natura scrie sonete). Raportându-se la univers, poetul îşi conştientizează coordonatele divine pe Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

care se situează la confluenţa minunilor astrale: „lumina acestui spirit absolut/ îmi hrăneşte sufletul cu iubire/ gândirea trezită din adormire/ uită c-am fost zămislit izvor de lut// şi-mi curg zilele oarbe spre Sfântul Duh/ obiect al facerii mi-a fost viaţa/ cel ce-a născut în mine dimineaţa/ mă priveşte de dincolo de văzduh” (confesiune). Sau: „sâmbure de spirit în lume am fost/ pe timp de iubire sădit în sonet/ pentru vremea pierdută nam să regret/ în Sfântul Cuvânt tainic mi-am găsit rost// în suflet pustiu miroase a tămâie/ lanuri de grâu copt au slăbit albine/ vibraţii de neant se sting în mine// cum căldura verii într-o lămâie/ sufletul mi-a fost o carte prea sfântă/ în care gândul cerurile cântă” (câmp cuantic).

Pentru Aurel M. Buricea, poezia e spaţiul rezonant al iubirii fără de care nimic nu există pe lume. Declaraţiile de dragoste trimit, prin puritatea şi intensitatea lor, la erotica matrimonială a statornicului Emile Verhaeren. În treacăt fie spus, acest volum a fost scris, după mărturisirea poetului, chiar în patria marelui simbolist flamand. Iată, spre ilustrare, un sonet al poetului român: „dragostea ta n-a fost o iluzie/ cine a născut natura are gust/ de-am crescut în iubire ca un arbust/ în orice vers nu-i nicio confuzie// în metafizică te-am slăvit flămând/ se hrănea raza zilei cu dorul tău/ c-am vrut să cobor în moarte nu-mi pare rău/ eşti de-a pururi vie în negândit gând// firea din simţire altă măsură/ orice zi fără tine-i ca un blestem/ nu găsesc în lume altă făptură// ne-am iubit în taina unor sonete/ de uitarea acestei lumi mă tem/ arborii din suflet cioplesc tonete” (acord). Nu lipseşte nici regretul că de-a lungul vieţii sale nu i-a consacrat 101

iubirii întreaga lui fiinţă şi energie creatoare: „de-ar vrea cerul să mă mai nasc odată/ numai în iubirea mi-aş face casă/ vremea lumii mi-ar fi mai ordonată// şi-n acord armonic mi-ar trece viaţa/ chiar dacă prin veac mi se stinge rasa/ când peste amintiri se lasă ceaţa” (axiome).

Sonetist tenace, în permanent dialog cu divinitatea care-i ocroteşte iubirea şi deopotrivă scrisul autoreferenţial, Aurel M. Buricea excelează în formulări tranşantdiamantine, adevărate aforisme axiomatice din care s-ar putea alcătui oricând o mini-antologie frapantă.

Cităm doar câteva, truvabile în paginile finale ale cărţii: „iubirea-i apă pentru setea de vis” (zidire); „în arborii nopţii plânge o cruce” (crucea din muguri); „în muguri dospesc cruci de lemn şi coşciug” (taina facerii); „doar logica din spirit mi-a dat hrană” (univers din vers).

Volumul Crucea din muguri se încheie pe o notă optimistă privind postumitatea pe care sonetele poetului au capacitatea s-o controleze. E încă un prilej şi un motiv de a-i aduce mulţumire Celui de Sus: „mi-ai zămislit Doamne această soartă/ să veghez pentru gloria mea postumă/ când destinul va-nchide neagra poartă// memoria se va pierde-n zi tristă/ iarbă de niciunde arsă de brumă/... orice sentiment în sonet există...” (univers din vers).

B 102

Ioan TODERIŢĂ: Motto: Credinţa este singura „relaţie” dintre OM şi DUMNEZEU. Poezia, numai, o împlineşte cu religiozitate (T. I.) Cruce, stadiu de existenţă christianică, patimă a conştiinţei divulgatoare de relaţii epifanice, din vegetativ desprinse, din câmpia ulmilor înfloriţi, sub strigăt de îngeri ademeniţi să ne suie pe crucea „fănuşiană”, a marelui prozator liric, Fanuş Neagu, cel nemuritor prieten al nostru, dar mai cu seamă al poetului Aurel Buricea şi al literaturii române ce freamătă icoane substanţiale în sonetul lui.

CRUCE despre care Florin Smarandache, în prefaţa acestei cărţi de şaizeci şi nouă de sonete, câţi ani are poetul, bine număraţi în umbra unor tristeţi cuantificate universal, particular, temporal, şi unic expresiv, despre care matematicianul renumit, cu suflet de roman mereu prezent in spaţii mioritice, afirma: „AUREL BURICEA plânge pe corzile inimii de-a lungul sonetului, bacovian, pe temele ;nostalgiei timpului trecut, solitudinii şi morţii, sub invocarea lui Dumnezeu. Un studiu statistic al frecvenţelor fiecărui motiv, variaţie tematică, deviaţie semantică, se cuvine săvârşit pentru a dezvălui personanţa şi stilul reliefării treptelor sensibile ale supărării pe lumea de aici şi pe lumea de apoi, căderea, oglinzile, iluziile lumii din noi.

Da, puterea caracterizării operei literare, a CRUCII invocate de Cruce, în sonetul Aurel Buricea, prin metode carteziene, ne ispiteşte judecata critică, poetul suindu-şi seva revelaţiei sensibile Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

din categoriile plămădirii abisale matematice, prin erudiţie, prin judecăţi intelectuale întoarse în magma sinelui imanent, cotropitor de spontaneitate divulgatorie de sine personalizat, bine determinat Drumul estetic, cu hlamidele lui intuitive, provoacă drumul intelectual al judecăţilor noţionale, ca o mare izbândă a semnificatului asupra semnificantului, apropierii sau îndepărtării lor, spre forme noi stilistice.

STILUL fiind, la AUREL BURICEA, în sonetul său fluid, CRUCEA din MUGURI, un MISTER dezavuat dar şi disimulat metafizic, mistic, evanescent, în trepte mai puţin romantice, ca un salt felin din realitate în ficţiune şi, invers, ca o trezire la realitate din voinţă divină - aspră cruce pe umeri de om-Dumnezeu prigonit în mântuire, mântuirea timpului havuz, viitor. Toată această înfăptuire cristianică, anabasică, activă, dinamică, de verb susţinută aproape metodic, ori de substantivele „eului actant”, pronumial, substanţializat de DUMNEZEU, în DUMNEZEU-înmugurit: natură şi lume, creaţie şi izbândă a omului asupra fiinţeia, a onticului asupra ontologicului Se uită amintirile la mine… / Nimic din ce-am fost nu-i lumea reală / Urcă în gânduri bolta ideală / Îngheaţă timpul în straturi saline.

Amintirile, din ele, din timpul cascadă, trecut, înalţă metafizic lumea reală, deci ambatic: „urcă in gânduri “, ascendent, sub orizont spaţial boltit: „bolta ideală”, mistică, din marginile absolute ale realului. „Îngheaţă timpul (timp substanţializat) în straturi saline” (ablatizat, gustativ) Dulce-amăruie cromatizare adjectivală, dar si puternică Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

determinare a timpului ireversibil, segmentului ireversibil, numit de oameni „trecut, ce-a fost şi nu mai este să mai fie”, diferit de „amintire”, care este un timp reversibil, „ce-a fost să mai fie”.

Să fim atenţi, într-o astfel de enumerare şi deplasare de imagini, la ceea ce Blaga numeşte „atitudine catabasică”. Atitudinea pasivă a poetului faţă de „timp trecut” este diferită de „atitudinea anabasică”, activă, faţă de un „timp fluviu”, prezent: „reflexivul „se uită” se transformă în indicativul „urcă”.

Atenţie, de asemenea, la dublul acord gramatical, la sintaxa textului endecasilabic Aurel Buricea, în care lipsa intenţională a punctuaţiei, virgulei, cu precădere, dă noi interpretări ale relaţiilor amintirii cu timpul prezent: „ce-am fost nu-i lumea reală”, spus acest lucru de amintire, precum amintirile „urcă în gânduri bolta ideală/(şi) îngheaţă timpul în straturi (peşteri) saline”.

Acestui prim catren, care este conceput, ca în multe alte sonete, drept „temă sensibilă”, intuitivă, generatoare de dispute intelectuale, în sonetul Vine Vremea, ales de mine pentru această analiză, acestui catren, i se asociază năzuinţe formative tipice şi stihiale: „EL este TOTUL”, „EU sunt UNUL” „Pribeag prin lume si nu mai ştiu / Cum să-l descopăr pe cel trudit de-atunci / Natura spune basme foştilor prunci / Lumina divină se pierde-n pustiu Din nou, sintaxa modalei: „pribeag prin lume” în acord cu propoziţia principală: „să-l descopăr pe cel trudit deatunci” (din timpul cascadă), generează un „defect” estetic, o „deplasare” a semnificatului, „cel trudit de-atunci”, spre semnificant: „pribeag prin lume”, 103

deplasare de mare „efect estetic”. Şi iată cum „năzuinţele” succed, din „eu sunt totul (pribeag prin lume)”, în „el a fost totul” (cel trudit de-atunci), în „ea este totul” (NATURA) Filosofia, epifania „luminii divine”, independentă temporal, contopindu-se cu „nemărginirea nimicului, pustiului originar”. Care umple cu „desăvârşire” tristeţea sapientală şi „restul infinit” ale celorlalte „cruci purtate de poet in mugurii crucificaţi de cuvintele lui poetice pentru noi călătorii în semnificaţii.

Arta sonetului, cum ne este foarte temeinic propusă de poetul BURICEA AUREL în toate sonetele sale, stă, se consemnează ideatic, referenţial-tematic, în versul al optulea: „Lumina divină se pierde-n pustiu”. „Lumina divină”, element neatomic, imaterial, simbol al „focului divin” hrănitor de năzuinţe; credinţefrontiere-funciare, cognitive, multiple, oricând, în sonetul AUREL BURICEA, element relaţional statistic, cum spunea matematicianul Florentin Smarandache, la începutul acestei „Cântări fiinţiale”, cărţii „Crucea din muguri”, oricând „înmugureşte destinul-cruce” Cum, aşa se cuvine, în sonet, şi cum din marea „ştiinţă a sonetului” artă face AUREL BURICEA, putem „asculta”, litania ultimilor şase versuri. Esenţiale pentru reluarea motivului dintâi, pentru epuizarea relaţiei OM-NATURA-DUMNEZEU: Vine vremea să-l plâng pe cel ce-am fost… / Sub alt univers, gânduri de zăpadă / Îmi caută trupul fără niciun rost Explicitarea, dezbaterea timpului havuz, viitor, asupra, aspră justiţie, unei năzuinţe individuale, „cel ce-am fost”, dar şi asupra timpului trecut. Şi, ce frumoasă sinestezie, „gânduri de 104

zăpadă”, element natural suprem, „rezolvă căutarea trupului…fără rost”.

Aceeaşi deplasare a sintaxei, dedublată, spre noi gramatici, acorduri semantice. „Gândurile de zăpadă” îmi caută „trupul fără niciun rost”, sau „fără nici un rost” este „adjectiv” al „trupului”, hlamidă adjectivală a unui “substantiv teluric Şi iată „epifania” la ea acasă, relaţie intre năzuinţele: „eu sunt, el este, sunt…

TOTUL”; M-ai făcut, DOAMNE! un cuvânt călător / Între două lumi, cine să mă vadă / Cum se-nchide viaţa c-un (tăcut) zăvor /Relaţia fundamentală „între”, pune temelia sonetului BURICEA AUREL în întregul lui sonet, sub noi forme carteziene, plastice, filosofale şi edifică „natura între cauză şi efect” ori „între două lumi iubirea …din vis”.

CUM, CÂND, UNDE? Să aflăm din „sonetele poetului” din sintagmele cenuşei timpului său risipit in ascultarea noastră: „Memoria se naşte din lumină/ cum creşte vara mărul pe grădină”; „când doarme în pământ acest trup păgân/ peste infinit aş vrea să fiu stăpân”; „îţi veghez iubirea mereu în cuvânt /în vers numai te laud şi te încânt” AUREL BURICEA, poet al sensibilului, al spontaneităţii, al intuiţiei apriorice, cu adâncimi strunite de metrica arpentajiilor dogmatice, cele dintre OM şi NATURĂ, dintre FIINŢĂ şi …DUH, dintre CUVÂNT şi CUVÂNTARE, dintre SINE şi ALTUL. Şi ce-i mai frumos ca lectura unui sonet scris de un mare poet pentru noi aflaţi pretutindeni şi mereu în răscrucea lumilor şi luminilor sub aripa unei CRUCI din MUGURI plăsmuită, în ultima zi a apocalipsei din 2012, în ajunul eternităţii anului 2013.

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

impresii

Serghie BUCUR Dintr-un 2012 poetic, Preste munţi Scriitorimea românească se apropie, de altfel ca toate celelalte bresle creatoare de spiritualitate, de reala ei apocalipsă. Cauza? Invidiile şi orgoliile, înverşunatul şi de fapt ridicolul dispreţ reciproc, toate astea, pe cât de agresive, pe atât de zadarnice. Prin această pădure întunecată mai umblă câte cineva care sfidează ploaia / arşiţa vanităţilor, scurtând distanţele, cu pasiunea trecerii chiar şi a munţilor, să apropie caracterele capabile să lumineze cu sonurile poeziei, cerul tot mai neguros al ţării.

Un „vinovat” Intrând în 2013, deja străbatem primele lui hectare de timp. Cu sentimentul că în fiecare din noi există o clepsidră, mai luăm parte la un botez, la o cununie sau chiar la vreo înmormântare. Nu ne dăm bătuţi.

Trecutul are pe alocuri parfumul său, inextricabil, şi, reflex, el ne dă un fiorul izbândei trăite pe viu. Precum Grupul de la Ploieşti. Care, durabil foc de artificii, a aruncat pe cerul culturii autohtone sclipiri vii încă. Oricât câini îl latră, el trece mai departe, calm şi sigur. Cu cărţi şi autori. Pe sub şi peste veninurile zilnic tipărite sau aruncate din alcovurile şi din haznalele urii. În ciuda acestor cohorte, Grupul de la Ploieşti, după 21 de ani, această „navă” a Literaturii spintecă mai departe valurile tulburate de curenţii Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

malefici. E marele „vinovat” de prezenţa câtorva nume de rezonanţă în poezia şi proza actuală, precum Nicolae Dorel Trifu, Ion Vintilă Fintiş, Victor Sterom, Geo Olteanu, Maria Nicolai, Vasile Ilinca, Constanţa Mezdrea Coman, Ştefan Al.Saşa, Marius Bunea şi Ion Vasile.

Clasorul Undeva, în subconştient, vegetează un om – bărbat, copil, femeie – care cândva mi-a îmbogăţit sufletul cu prezenţa lui spirituală – cu o carte, un tablou, un vers, o plimbare, un gest, un bine aparte, o scrisoare, o întâlnire memorabilă. În meseria de gazetar, aşa ceva este ca aerul şi ca lumina zilei, iar de când trecem munţii, de vreo 15 ani – el, la Câmpina şi la Ploieşti, eu, la Braşov, păstrând proporţia, resuscităm una din străvechile relaţii, odinioară între Kronschdat-ul / Braşov-ul veacurilor şi Valahia – Regatul de mai târziu, Prahova de mai încoace. Talentatul şi impetuosul Ioan Suciu, produs al Grupului de la Ploieşti, a trecut iarăşi preste Carpaţi, în septembrie 2012, drept personajul principal al lansării onorate de Biblioteca Nicolae Iorga, prin magistrul Nicolae Boaru, longevivul ei director şi anturajul său profesional, plus mănunchiul de apostoli la Curtea lui Pegas: Filip Kollo, Ştefania Nedelcu Ene, Dan Drăguş, Emanoil Toma, Vladimir Deteşanu. Adaug prezenţa discretă a doamnei Cecilia Olteanu, prezenţă ce ni-l redă de fiecare dată pe maestrul Geo Olteanu – unul din poeţii Prahovei de la cumpăna veacurilor XX şi XXI. Fiecare – o mică istorie în clasorul sentimental al reporterului.

La ce foloseşte poezia În societatea românească a anului 2012, să publici o carte de poezie a 105

însemnat un plus de ridicol şi o irecuperabilă risipă de bani Căci dacă nu e făcută din cârnaţi cu fasole, din zahăr şi ulei, din făină şi salam, din şepci şi şorţuri inscripţionate anume, din tricouri şi adidaşi, din găleţi şi sticloanţe cu pepsi ori coca-cola, ea nu există! Cum să-ţi saturi maţele cu „vorbe-n vânt”, cu „scârţa-scârţa pe hârtie”, cu „cai-verzipe-pereţi”!?! Iar când babacii, „să nu mai suferi ca ei”, te-aruncă în vîltoarea telefoanelor cu internet, a tabletelor şi-a laptopurilor – a căror întrebuinţare oricum te va tâmpi, când îţi dau pe mâini un jeep sau un altfel de merţan, la ce-ţi mai foloseşte poezia – dintr-un Eminescu, un Goga, un Coşbuc sau un Nichita, un Miron Radu Paraschivescu, un Ion Stratan sau un Ioan Suciu!?! De ce să nu copiezi la teze, prin mobil, de ce să nu plagiezi, când ajungi ca ei, asemenea lui Ponta şi Androneascăi!?! Ai bănuţii – ai Licenţa! „Profo, Profule, la plimbare, cu orele voastre de română!”.

Promotorii Dan Drăguş e tipul boemului, gata săţi dea cămaşa de pe el, numai să te vadă cu intenţia pentru care i-ai cerut ajutorul, împlinită. Cu capul în norii Pegasului şi mersul şi mai aerian, Dan Drăguş a cheltuit sute de impulsuri şi zeci de minute pentru a anima lumea literară, în jurul poetului Ioan Suciu, pe 27 răpciune trecut. Strădania domniei sale a reuşit.

Iar maestrul Nicolae Boaru s-a simţit din nou onorat de prezenţa scriitorului braşovean Ioan Suciu, pentru că acesta recidivează constant când este vorba de Ploieşti! Reuniunea s-a desfăşurat în sala odinioară Nichita Stănescu, în ziua întâlnirii, un cristal baroc redată publicului!

106

Împătimitul Femeia, Vinul şi Poezia au fost, din Antichitate, „cauzele” exaltării emulilor lui Apollo şi-ai zeului Pann. Astăzi, ca atunci. Fiecare dintre aceste „pricini” se cuprind în celelalte două, astfel că, numai cine nu a trecut pe sub Teiul lui Eminescu, nu ştie nici astăzi cevasăzică Iubirea! Condensându-le în Cântec, Ioan Suciu a venit la „Nicolae Iorga” cu volumul „Împătimit în cântec” – definiţe a contopirii autorului cu timpii pătimaşi ai dragostei. Pentru a ne dovedi bogăţia poeziei lui, oaspetele ne-a vorbit despre alte două cărţi din aceeaşi stirpe lingvistică, însă comprimaţi de clapsidra lui Kronos, am rămas la etajul volumului amintit.

Laurii O etichetă de care se ţine cont, la orice lansare de carte, sună aşa: „Despre poeţi, numai de bine”! Este o sărbătoare apariţia unei cărţi, iar a uneia de poezie are culori solare. Valoarea poetică a liricii lui Ioan Suciu a fost remarcată de Tudor Arghezi, într-o antologie de versuri incluzându-l şi pe confratele nostru. De faţă la eveniment, câteva voci contemporane au glosat pe marginea creaţiei suciene. „Morile veacului trecut macină-n gol, începutul de mileniu / înşelând petuniile şi iedera / cu uruitul lor...” Ion Suciu este un luptător cu L mare, trebuie apreciat enorm discursul său poetic, el tratează problemele extinctuale în maniera sa inconfundabilă, foloseşte metafore cu lexic rebusistic, exemplu: ne des făcute / ne des legate; imagistica lui dă fiori!” (Vlad Deteşanu) „Adevărul surprins de Ioan Suciu este amar, agăţat parcă deîntr-un surâs dureros, în colţul gurii... Ceea ce însă poate şoca, precum Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

poezie ne avertiza poetul, este forma poemelor, aşezarea în pagină – acea geometrie ascunsă sub imperiul cărui arhitectura concepută capătă noi înfăţişări. Cuvintele sunt rupte în bucăţi, de parcă nu-şi mai încap în fire, în sensuri. (...) Poezia d-lui Suciu arată clar, cui are ochi să vadă, picătura ce umple paharul: „tocuri albastre, / ploi nedecomandate, / sărăcie lucie, / fericiri nefericite / ascultări neascultate” (Ştefania Nedelcu Ene). Ioan Suciu musai a trecut prin starea de menestrel la un balcon plin de nesomn, de ierni şi primăveri cuprinse în vreo „sută de (b)ani”. Împătimit în cântecul cuvintelor, în cântecul iubirilor, poetul Ioan Suciu, precum un ardelean drag mie, Octavian Paler, umblă desculţ printre gânduri (...) până când prin ceruri trec râuri de sânge” (Dan Drăguş).

Ano passaran!

Prostirea poporului român este deja o certitudine; una cu final ştiut: dispariţia lui.

Otrăvindu-i gena cu ştergerea limbii materne, ştergerea învăţăturii de carte, aneantizarea prin calculator şi dedesubturile acestuia: violenţa, sexul, ateismul, viaţa de junglă = supravieţuirea prin orice metodă, inclusiv crima şi jaful şamd. Importul de occidentalizare pe toate planurile (deşi în Occident, spre exemplu în Anglia, şcoala şi liceul păstrează coerciţia tipică asprimii regulilor catolicismului). Pe cale să devină apostoli ai sufletelor semenilor lor, poeţii sunt, fără îndoială, primii care, ca şi muzicienii (exclus maneliştii!), reîmprospătează conştiinţele şi simţurile oamenilor doritori de frumuseţe – de iubire şi dragoste, de echilibru şi pasiune, de umanism, cu un cuvânt! Prin imperiul Poeziei, bestiile n-au cum trece!

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Gabriel-Vincenţiu MĂLĂESCU Vidul La crepuscul, vidul ţi se pare sărac şi vrei să-l umpli cu vise.

Nu te grăbi să prinzi luminile aurorei boreale, să le ascunzi în vidul pe care ţi-l imaginezi ca pe un corp al cărui înveliş poate plesni.

Nu ignora semnalele care vin către tine, care îţi cer să părăseşti iluzia de a umple vidul cu eternitate, pentru că vidul nu poate fi decât veac după veac de singurătate.

Trecere Fiecare an care trece e ca o cărămidă din cuptorul de ars: cu cât este mai aproape de foc, cu atât mai repede îşi împlineşte menirea.

Exorcism Te arunci în viscol ca să primeşti biciuirea zăpezii, să simţi durerea ca pe un exerciţiu de exorcism.

Gestul tău ar fi prea puţin: nu ar ajunge pentru o viaţă decât dacă ai rămâne pironit în ger, inima ţi s-ar preface în piatră, pe care torentele primăverii ar purta-o departe, în adâncuri de mare, de unde n-ar mai putea să facă rău nimănui.

107

poezie

Ion IANCU VALE EU CA UN FLUID Ai întrebat aseară ce sunt, cine sunt?

Dar tu nu vezi oare cum curg?

Căci ce mai curge?

Curge apa, lumina şi timpul Cântecul, sângele, gândul ...

Fă-ţi sufletul zăgaz Şi mă opreşte, iubito Să ai şi tu, Unde-ţi scălda nesomnul.

Zăgăzuieşte-mă, opreşte-mă !

O, e atât de greu Să curgi în neştire, mereu.

Doar pietrele din râu o ştiu Şi eu.

fugărit de pasărea cu cap de broască să ţi se pară cerul refugiat dincolo de puterea sfântă a ochiului să-ţi priveşti mâinile şi să nu ştii ale cui sunt să te uiţi în oglindă şi să nu-ţi dai seama cine te priveşte din ea să alergi prin mulţime de la o dimineaţă la altă margine de ţară şi să nu te recunoască nici fraţii să intri în casa ta şi ai tăi să strige: „- Hoţii!“ să plângi când ceilalţi râd şi să râzi singur, cu uşa închisă să ţi se facă privirea arcan şi să nu găseşti un zâmbet pentru tine nici măcar în moarte iată ce înseamnă teama

SINGUR ÎN TURN

Florin FRĂŢILĂ

opriţi-vă nu mai bateţi în poartă nu vedeţi pe ea de trei ori câte trei zăvoare ce vă tot holbaţi la urmele acelea plutitoare sunt ale gândului meu potcovit invers şi acum plecaţi lăsaţi-mă să-mi dresez în linişte cuvintele căci ele mă vor devora de le voi scăpa de sub cravaşă, mai ales ca acum sunt singur în turn

Fragmente de vis Aş vrea să fiu capabil de fără măsură Să te rup în fragmente de vis Şi să te întreb: câtă dragoste se strânge într-o lacrimă din mugur de sân verde?

Aş vrea să fiu capabil de fără măsură Să trăiesc retoric în aşternutul desfrâului nostru Să cochetez cu fericirea vulnerabilă Furişat în palatul coapselor tale

TEAMA

Aş vrea să fiu capabil de fără măsură Să mă înec în grădinile suspendate din sufletul tău În valuri limpezi ca un tânăr portret pe cruce

să nu te poţi opri la marginea nopţii şi să te împleticeşti, prin iarba ei groasă

Aş vrea să fiu capabil de fără măsură Şi să te supun cu ochiul înflorit Ca primăvara livada cu vişini.

108

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

in memoriam

Joi / 21 martie 2013, la Sinaia,

ultimul NICOMAH Mijloc de săptămână îndoliată de o ireparabilă pierdere pentru Cultura şi Artele româneşti: funeraliile scriitorului Nicolae Paul Mihail, ştiut şi răsfăţat în lumea artistică simplu şi rezonant: Nicomah. Undeva, în locuinţa ilustrului dispărut rămâne Opera – gândirea şi trăirile Maestrului, mii de pagini de proză, scenarii de teatru şi de film, proză şi epigramă..

Foste reverii viitoare Salonul de Caricatură şi Umor „Ridendo Dicere Vero”, tradiţional în viaţa culturală a perlei Văii Prahovei, Buştenii, ediţia 2012, 3 şi 4 august, a fost un nou şi viguros turnir al Râsu’-Plânsului naţional, prezidat de aristocratul mecena Emanoil Savin – primarul exoticului oraş de sub Caraiman. Printre acei tari şi mari iscători de veselie fără frontiere, ale căror condeie şi-au bătut joc – încă prea blând! – de agresiva prostie românească contemporană şi, cu perfidă ironie, de brandul nostru primordial care este, de 24 de ani, liota parlamentarilor şi a guvernanţilor acestei năpăstuite Românii, s-a aflat şi Decanul de vârstă şi de onoare al Epigramei româneşti: Excelenţa Sa Maestrul Nicomah! Retras, meditativ, zâmbind circumspect aproape trist, a evitat publicitatea. Asculta dulelurile epigramistice, aplauda acolo unde Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

fineţea Lui sesiza valoarea ironiei şi talentul autorului, privea încătuşat de o reverie autumnală, pierdut printre aducerile aminte... Freamătul hazului adus în grădina imperială a Casei moştenite, cu averea muzeală cu tot, de Patrimoniul Ţării, de la Cezar Petrescu şi excepţionalele lui surori, Ştefania Petrescu şi Smaranda Chehata, de ceata – de vreo 40 – de epigramişti, parodişti, rondelişti şi fabulişti, atingea, doar, statuara prezenţă a Maestrului Nicomah – sub pălăria albă şi în spatele ochelarilor de soare ascunzându-se, încet-încet, acei ani de viaţă scriitoricească, în mare parte alături de alertul cronicar sportiv şi melanholic romancier Eugen Barbu!

Toată crema Salonului – Ştefan Cazimir, George Corbu, Elis Râpeanu, Gheorghe Zarafu, Gheorghe Bâlici, Efim Tarlapan, Ionescu-Danubius, a fost trecută în revistă de privirea socratică a Maestrului Nicomah, pre-meditând în spiritul uneia dintre cele mai, constituţionale epigrame ieşite din vârful peniţei sale: „Tranziţia, precum o ştiţi, / I-un drum spre-o lume mai înaltă, / Prin ea vom fi mai fericiţi, / Curând, pe lumea ailaltă!” (Unde nu este durere). În schimb, toată suflarea Salonului l-a înconjurat pe Maestrul Nicomah, cu afectiv-ironica afecţiune, neştiind că pentru ultim oară!

Auto-portret Viorel Martin – directorul „Revistei independente a epigramei româneşti de pretutindeni” LUMEA EPIGRAMEI, a publicat în ediţia numărul 4 / decembrie 2011 al acestei spumoase publicaţii, un interviu acordat dânsului, de Maestrul Nicomah. Suculent şi auto-ironic, Maestrul i s-a confesat, într-o clipă din rotirea planetei – pe care eu aş fi datat-o 109

calendaristic – amănunt esenţial istoriografic – , lăsând posterităţii cel mai autentic auto-portret: „V.M.: În fond, ce e cu acest Nicomah, preafericitule lotus ?” „N.: Aşa s-au numit şi tatăl, şi fiul lui Aristotel, ceea ce înseamnă că mă declar un partizan al gândirii raţionale, chiar şi în epigramă. (Fără exagerări!). În plus, e şi un fel de anagramă a numelui meu oficial. Cei apropiaţi mă ştiu de Nicolae Paul Mihail şi, ca să satisfac unele curiozităţi de stare civilă, sunt născut în Caracal, la 3 iulie 1923, nu am nevastă, nici copii, fost ofiţer până în 1953, veteran de război cu gradul de colonel, invalid, decorat, facultatea de Drept şi diverse cursuri militare. După 1953 m-am făcut scriitor, în 1967 stagiar, cu vechimea din 1945 (data primei apariţii în reviste), apoi în 1976 membru U.S. plin; după 1989 membru UCIN (cinema) şi în 1985, sau 86, membru UER, fondator cu Trifu şi de onoare ulterior”. „V.M.: Mai scurt, că ni se termină hârtia! Pe mine mă interesează cum stai cu epigrama ?”. „N.: Cum să stau... bine spre binişor! Mai clar: înainte de 1985, am pritocit epigrame împreună cu finul Zarafu, încă de prin 1969. Prin 1954 am scos chiar un volum „...”, în 20 de xemplare, intitulat „Strofe vechi pentru amici”. Şi mai înainte, altul de uz intern, scrisori din provincie, editat de Eugen Barbu, cu desene de alt vechi prieten, Ion-Alin Gheorghiu, trecut mai demult în lumea umbrelor. Am fost şi sunt membru de onoare al următoarelor cenacluri de epigramă: C.S. NicolaePlopşor, Craiova, al revistei Păcală-Craiova (36 de numere), redactor al revistei Cacealmaua (şase numere cu Geo Olteanu), la Caransebeş, Braşov şi Iaşi, la revista Cugetul-Craiova, la Nastratin şi...

110

la Lumea Epigramei”. „V.M.: Văd că eşti multilateral dezvoltat!”. „N.: Aşa suntem noi oltenii. Parcă n-ai şti! În plus precizez că sunt şi cetăţean de onoare al orăşelelor Caracal şi Sinaia. Aştept şi alte oferte!” „V.M.: Văd că de defecte nu spui nimic! Atunci să te torn: nu ştii să te joci cu computerul, deşi unii ar putea spune că eşti cam desuet”. „N.: De-aia nu mai pot eu! Mă consolez cu ideea că nici Homer nici... (mutatis-mutandis) nu au avut maşină de scris şi uite ce bine au întors-o din condei! Sper să finalizez, cu mijloacele mele, cele două proiecte principale pe care le am şi cu care am ajuns cam la jumătate. Merge mai greu că scriu şi d-ălelalte, nu doar epigrame”: „V.M.: Cu alte cuvinte să mai avem răbdare! Păi atunci succes, pastă-n pix şi panglică la maşină (dacă mai găseşti)!...”. „N.: Bogdaproste! Să fie şi la tine la fel sau chiar mai bine, dacă se poate!”.

Funeraliile Maestrului Joi, 21 martie 2013 cam pe la orele 12, echipajul Costel Tudorache, Niculae Stanciu şi subsemnatul, aduşi val-vâtej în limuzina primului amintit, a depus o impozantă coroană lângă altele vreo 14 aşezate pe scările bisericii Sfîntul Ilie din Sinaia. Sub cupola navei / pronaoslui sfintului lăcaş, sicriul cu trupul trecut în nefiinţă al Maestrului. Lume, rude, cunoscuţi – pe rând, cu flori şi priviri consternate, zăbovind – printre amintiri fugare, de-o viaţă – lângă acela care fusese Maestrul Nicomah. Dintre confraţi, epigramiştii George Constantinescu şi Mihai Sălcuţan. Până la orele 13 ½ două gărzi se succed în jurul catafalcului tăcut iluminat de lumânări. Şase preoţi oficiază apoi slujba despărţirii şi a iertării păcatelor defunctului, se Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

cronica plastică împart, după obiceiul creştin, covrigi şi batiste în care s-au legat monede de 50 de bani şi câte o lumânare şi se cântă apoi „Veşnica pomenire”. Memoria prodigiosului scriitor Nicolae Paul Mihail este evocată de dr. ing. Victor Viorel Vătămanu – preşedintele Asociaţiei „Fiii & Prietenii Caracalului”, de doamna Elis Râpeanu, doctor în Filologie şi dl general Constantin Lucescu. Discursuri copleşitroare prin recunoaşterea valorii personalităţii şi operei lui Nicomah, încheiate dureros de solemn, cu rândurile d-lui prof. Florin Petrescu, citite de dl dr. Victor Viorel Vătămanu: „...Se spune despre un om, la săvîrşirea lui din viaţă, că „a mai căzut o frunză”. Nu! Cu pierderea lui Nicolae Paul Mihail a căzut un copac, s-a retezat un brad, s-a frânt un stejar, s-au ofilit florile primăverii ce tocmai a venit... Scriitorul renumit, scenaristul, epigramistul incomparabil, cetăţeanul model dar mai ales, prietenul apropiat, plin de căldură, „Nea Nicu” va trăi în conştiinţa romanaţenilor şi a românilor, prin opera multilaterală şi originală, profund umanistă, pe care ne-a dat-o cu osteneala atâtor ani de muncă...

A fost un mare ROMÂN! Adio, prieten drag! Fie ca Domnul să te aşeze la Dreapta Lui!” Purtat spre carul mortuar, sicriul cu corpul Maestrului Nicomah a fost întâmpinat de o gardă a Jandarmilor Sinaia, cu salutul de onoare şi de adio, cortegiul funerar oprindu-se la cimitirul de la Izvorul Rece, unde, undeva aproape de mormântul lui Badea Cârţan, va odihni în vecii vecilor Nicolae Paul Mihail, Maestrul Nicomah!

S. B. Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Serghie BUCUR Solara Florica Ionescu Binecuvântată de Dumnezeu, cu un har excepţional – să aşeze viaţă şi lumina soarelui, în pictura domniei sale, doamna Florica Ionescu – născută la Homorâciul Prahovei, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, se distinge drept o virtuoză a penelului, o pictoriţă a cărei operă – ajunsă la apogeul măiestriei – solarizează privirile admiratorilor tablourilor dumneaei – peisaje de o originalitate care a consacrat numele artistei noastre plastice, cu o nespusă bucurie întâmpinată în atmosfera vernisării expoziţiei deschise pe 7 martie 2013, în Galeria de Artă a Ploieştiului. Superbă sărbătoare a Frumosului – vizualizat pe simezele Galeriei de Artă, vreo 50 de peisaje şi naturi statice, personala pictoriţei Florica Ionescu şi-a pus în evidenţă valoarea artistică prin excepţionala... uvertură muzicală pe care au susţinut-o trei mici muzicieni – elevi ai Liceului Carmen Sylva, în deschiderea memorabilului eveniment: Liviu Oprea, clasa a V-a, cu partea I a Sonatinei de Mozart, apoi aria Toreadorului, din opera Carmen de Bizet, la clarinet, Ana Antonescu, clasa a VI-a, cu Tamburina de Frederich Losseo şi apoi David Năsatse, clasa a IX-a, cu prima parte din Concertul de Saint111

Saens, la violoncel. Un succes fulminant atât pentru protagoniştii instrumentişti, cât şi pentru profesorii/profesoarele lor şi, cu ecou deja împământenit, pentru fenomenala pictură a doamnei Florica Ionescu – creaţie auto-definită astfel: „O operă de artă este expresia stării de admirare din sufletul artistului”.

Poetă înnăscută a culorilor, doamna Florica Ionescu pictează cu o prospeţime plină de respiraţia peisajelor asupra cărora privirile domniei sale zăbovesc vrăjite de muzicalitatea mereu vie din Rapsodiile I şi II ale lui George Enescu! Peisajele transpuse în pânzele dânsei statornicesc – cu putere recognoscibil protectoare – pavăza împotriva meschinăriilor agresivelor invenţii plastice alimentate de urbanizare. Calmul grigorescian se interferează demn cu pacea din povestirile lui Sadoveanu; ascunzişurile de care suntem jefuiţi de oarbele noastre grăbiri şi vanităţi, ies la demna iveală, din secretele tuşări ale spaţiilor şi volumelor cu geniu stăpânite de pictoriţa Florica Ionescu, sfidând atât de măreaţa Natură cu darul de-secretizării nevăzutelor Ei faţete. Veritabilă panoramare romanescă, expoziţia artistei plastce Florica Ionescu aşează, pe un orizont rustic solaric, evlavioasa existenţă a satului românesc, în credinţa lui arhaic-îndumnezeitoare, din fericire păstrată de generaţiile interbelice şi postbelice, din nenorocire scuipate de generaţiile electronizate! Această religioasă „cuminţenie” a Naturii ţării noastre, localizată definitiv în sufletele, gândirea şi comportamentele generaţiilor vechi, ne-o redă – şi peste 50 sau 100 de ani, peisagistica doamnei 112

Florica Ionescu ! Veţi găsi în ea colţuri de rai de la Movila, de la Nămăieşti, din ierni căzute peste Movila şi peste Malu Roşu, din verile arzând pe la Vălenii de Munte şi din toamnele întinse peste Lereşti, peste Lacul Periş, în pădurile de la Bălteni, de la Snagov şi pe plajele de la Eforie Nord, din arealul Romanului, dar şi secvenţiale asemănări „văzute” de mistica privire a artristei, în Castanii din Ploieşti, în arborii din Parcul lui Nichita Stănescu, în fraţi de-ai lor din Câmpina – o fără odihnă admirare a sufletului artistei plastice Florica Ionescu!

Dublură a temei peisagistice ionesciene, Natura statică ni s-a relevat în această expoziţie, graţie câtorva picturi de emoţionantă referinţă în creaţia domniei sale, precum Floarea soarelui cu Modigliani clipa unei după-amieze de vară trăite în spatele jaluzelelor spuzite de canicula de afară), Lalele, Flori de câmp (suave florilegii care răspândesc, odată cu parfumurile lor, odihna unui Nud pe o somptuoasă canapea), Crizanteme şi Natura statică cu gutui (reveriile unui amurg în sufrageria toropită de tremurul focului cu lemne din şemineu, cuprinsă de înserare), în fine, novatoarea formulă picturală „Odaliscă” – o lucrare remarcabilă prin intenţia de înnoire a viziunii picturale, îndrăzneaţă transcendere în eternul feminin.

Expoziţia pictoriţei Florica Ionescu, vernisată cu muzică universală consacrată, cu elogii din partea gazdelor şi a mulţimii volatilizate de simfonia coloristică a tablourilor amntite mai sus, precum şi de florile – naturale – oferite acestei distinse artiste plastice, pulsează şi acum lucşii solarităţii sale!

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN Vasile Alecsandri şi cântecul iubirii Vasile Alecsandri se situează între perdeaua de lacrimi inerente jocului hazardant al destinului şi petalele aurite ale gloriei poetice, veşnic în căutarea sufletului unei lumi surâzătoare, ca fire şi echilibru de viaţă.

L-am „cunoscut” prin intermediul profesorilor ce i-au glorificat memoria, picurându-ne în linţoliul aducerilor aminte frânturi de poezie şi de lacrimi.

Apoi, mi-a fost gâtuit sufletul urmare a cenzurării sale, din manualele şcolare, când s-a aruncat uitării tot ce-am avut mai preţios, ca onoare şi stimă, pentru înaintaşi.

Cât priveşte pe Vasile Alecsandri, credem că posteritatea şi l-a asumat ca pe un poet elegant, „de lux”, care ne-a încântat anii adolescenţei cu retorica pastelurilor sale, iar pe duşii noştri înaintaşi cu sfâşietoarele versuri ale „Steluţei”, romanţă de suflet şi de neuitare! Apoi dramaturgul, prin intermediul căruia, s-a exercitat o adevărată acţiune de educare a gustului pentru teatru, în prima şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc.

Asemenea, el a fost revoluţionarul paşoptist şi cu nimic mai prejos, mesagerul actului Unirii prin întreaga Europă; cu aceeaşi îndrăzneală chiar şi la Înalta Poartă, din generaţia aceea care a înregimentat în rândurile sale caractere Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

alese, unele curate precum cristalul, niciodată depăşite !

Dar să dăm înapoi roata vremii, pentru a urmări şi acele momente din viaţa scriitorului ce şi-a adus obolul în mod excepţional, la formarea şi modernizarea României, trăind totodată în spaţiul intim clipe de viaţă pasionale, în care şi-a ars intimităţi şi sentimente dictate de acel cântec vibrant al unei inimi alese, şi apoi lăsate posterităţii prin auritele sale „poveşti” de dragoste, în ţesături poetice de mare fineţe şi splendoare. Desigur, reconstituirea completă a formaţiei şi personalităţii lui Vasile Alecsandri, precum în atâtea alte cazuri similare, constituie, ca atare, preocuparea criticului şi istoricului literar, în speţă, existând de altfel atâtea alte şi alte aspecte dintr-o viaţă cu valoare de exemplaritate. „Ca atare, viaţa scriitorului, cu armonia sau dezarmonia ei, ca şi creaţia sa - manifestare a concepţiilor sale, observă unul dintre cei mai reprezentativi monografi ai scriitorului, este nu numai izvor, dar şi consecinţă, reprezentând adevărata imagine a creatorului în ce are el mai autentic şi mai profund, o dreaptă măsură a adevăratelor sale proporţii umano-artistice”(1) .

Situaţi fiind la începuturile devenirilor sale, descoperim în originea lui Vasile Alecsandri sânge grec, din partea mamei sale, Elena Cazoni, fiica pitarului de la Târgul-Ocna, iar prin tată său, Vasile Alecsandri, cu origine de „modestă boierie”, realizând o frumoasă avere la Târgul-Ocna, unde se ocupa „ pe socoteală proprie, între altele şi cu comerţul de sare, conducând caravanele de care încărcate cu sare, dinspre Târgul113

Ocna spre Prut, pentru export” (2).

Faptul că fiul va moşteni caracterul constant în acţiuni, cât şi hărnicia tatălui, îl ilustrăm pe scurt printr-o anaforă emisă de Obşteasca Adunare al cărei secretar ajunge tatăl viitorului scriitor, recomandat în martie 1837, „unei binevoitoare răsplătiri”, pentru truda depusă. Izul epocii ne amuză: „Luându-se în privire neprihănitul haractir, patriotismul şi cea mai desăvârşită sârguinţă ce d-lui Spătar Vasile Alecsandri, mădularul acestei Adunări au dovedit… Adunarea ia îndrăzneala a recomandui la stăpânească luare-aminte Înălţimii Voastre nişte asemenea zeloase şi credincioase slujbe a pomenitului boieriu, supunându-vă a ei rugăminte ca să binevoiţi a le lua în băgare de seamă şi a le învrednici răsplătirii ce înalt veţi încuviinţa spre încurajarisirea şi altora la asemine bune şi priincioase urmări” (3). Consecinţa respectivei anaforeauă: „spătarul a fost din nou ales pe cinci ani...” (4). Înainte de a ne despărţi de tatăl viitorului scriitor, aducem în atenţie un scurt profil moral conturat de către G. C. Nicolescu: „Urcând cu hotărâre treptele scării boiereşti, sporindu-şi starea, Vasile Alecsandri-tatăl rămâne totuşi un om îngăduitor şi bun cu ai lui, gata să sprijine o acţiune culturală românească” ( 5 ).

Faptele sale, de altfel, n-au fost deloc puţine, mai ales în plan cultural: construirea primului Conservator filarmonic, dramatic moldovenesc, angajarea de actori, chiar şi de la Paris etc. Despre copilăria lui Alecsandri, bibliografia şcolară a reţinut ca momente de excepţie, prietenia cu Vasile Porojan, studiile în casa părintească, cu învăţătorul-călugăr maramureşean 114

Gherman Vida, urmate de internarea în pensionul francez al lui Cuenim, din Iaşi.

Aici va avea colegi cu ale căror destine drumul vieţii i se va intersecta adeseori, mulţi devenindu-i prieteni şi colaboratori de nădejde: M. Kogălniceanu, Matei Millo, fraţii Miclescu, fraţii Moldoveanu, fraţii Cuciuc ş.a.

Plecarea la Paris se înseamnă în biografia lui Vasile Alecsandri, ca un moment memorabil, petrecându-se la o vărstă fragedă. La Paris urma să-şi dea bacalaureatul, fapt nuanţat de către G.C.Nicolescu prin următoarea observaţie: „Alecsandri nu avea vârsta cerută de legile franceze: avea numai 14 ani, în loc de 16 ani. De aceea, el declară - şi această menţiune a ridicat mai târziu nenumărate controverse cu privire la vârsta scriitorului - că e născut la 14 iunie 1819, că în consecinţă împlinise vârsta legală” (6). Ca argument cu privire la data naşterii sale reale, 1821, este faptul că sora lui Alecsandri, Catinca era născută în 1819. (7).

Ca atâţia tineri cultivaţi ai timpului, şi Alecsandri se înscrie în aşa-zisa modă, în a studia în Occidentul de la care, până azi, ne vin atâtea şi atâtea lecţii de comportament, încât ni se creează un spaţiu al îndoielilor, cu referire la absolutizarea modelelor, pe care, în fapt, generaţia paşoptistă nu şi le-a asumat groso-modo, aşa cum s-ar crede.

Fragmentul de viaţă trăit de Vasile Alecsandri la Paris, ne aduce în atenţie imaginea unui tânăr constant în acţiuni, care merge pe urmele tatălui său, iar în cazul de faţă, fiind preocupat să-şi desăvârşească personalitatea pe coordonatele de el dorite, fapt ce-l Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

individualizează în galeria tinerilor din epocă plecaţi la studii, cu rost de a-şi servi ţara, modernizând-o! Şi totuşi, avem în vedere pasiunea poetului pentru artă, orientat fiind spre limba franceză, dovadă certă e debutul său poetic în această limbă, stare şocantă pentru un tânăr, al cărui părinte l-a trimis la studii în cea mai civilizată lume a Europei, tocmai pentru a deveni mai român decât i-ar fi putut oferi cea balcanică!

La vârsta adolescenţei, Alecsandri va cunoaşte Parisul cultural, va fi în contact cu mulţimea tinerilor români aflaţi la studii, dar şi cu mediul parizian al artiştilor din diverse domenii, frecventând cafenelele şi saloanele de artă. Iar maturizarea, pe undeva exagerat de grăbită, îşi află explicaţie, credem, tocmai în cruda sa distanţare de căminul familial, căldura familiei lipsindu-i prea devreme, fapt pe care îl va regreta întreaga viaţă, făcându-l să se simtă singur. Aici, credem, îşi află cauza pasiunea sa pentru călătorii, pentru evadarea continuă şi tentaţia exoticului.

Faptul că tânărul Alecsandri a revenit în Patrie desăvârşit ca educaţie, încât nimeni dintre contemporani, dar nici în posteritate, nu i-a pus-o la îndoială, socotind că a învăţat doar „la gât cravatei cum se leagă nodul”, în zisa eminesciană, îl vor dovedi multiplele planuri ale vieţii româneşti, în care autorul Chiriţelor şi-a adus o contribuţie remarcabilă.

De altfel, tânărul dorea, în expresia istoricului G. C. Nicolescu, „să-şi desăvârşească tumultul interior”; respectiv împlinindu-se mai întâi atât ca poet de expresie franceză, rezultat al educaţiei primite, cât şi ca promotor al unei organizaţii de ordin civilizator, cu Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

origini în lumea apusului.

Dar întoarcerea la origini îi va schimba stilatului moldovean întregul mod de gândire şi de viaţă, trăind, prin revenirea în Patria încă nedesăvârşită, nici politic şi nici administrativ, revelaţia că în această lume îi este şi-i va fi locul.

De altfel, la revenirea în ţară, tânărul Alecsandri va lua contact cu marile contradicţii ale societăţii româneşti din ambele provincii, fiind totodată încărcat, ca toţi ceilalţi tineri ai generaţiei sale, „cu un mare bagaj de iluzii şi de idei moderne”, ale căror deziderate cu greu vor putea fi împlinite. Încărcat de impresii, după un ocol prin Italia, ocazie în care cunoaşte valorile artistice ale acestui colţ de Europă, acasă fiind îşi va încânta prietenii cu impresiile culese, fiindcă prietenii sunt, desigur, factorii ce-l vor activa în acţiunile creatoare şi de participant la reformarea lumii româneşti, divizată în provincii şi clanuri boiereşti.

Se face cunoscut ca publicist şi dramaturg în primul rând, iar dintre prieteni, cei apropiaţi de suflet sunt Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Costache Negri ş.a. în rândurile cărora tânărul Alecsandri se va bucura de preţuire şi loialitate sincere, atras fiind în viaţa culturală dar şi politică a vremii.

Acum îşi formează spiritul critic, îşi descoperă vocaţii noi, precum fascinaţia folclorului şi interes activ faţă de inechităţile sociale, bântuite în epocă de scânteia revoltei.

Tinerii bonjourişti îl racolează pe proaspătul revenit din lumea pariziană în anturajul lor, ocazionat printre altele de călătorii şi petreceri, precum cea de la 115

moşia Pribeşti. Reamintim faptul că împrejurările în care a cunoscut-o pe Elena Negri le-a relatat însuşi Vasile Alecsandri, prin intermediul notelor dezvăluite de fiica poetului Marie G. Bogdan: „1840. Vasile Rosetti (căsătorit cu sora lui Costache Negri, d-na Catinca Negri, nota M.G.B.), fire pasionată, generoasă, mă pofteşte cu prietenia lui.

Mă pofteşte să petrec câteva zile la Pribeşi în postul Paştilor. Mă duc cu Docan. Aici le găsesc pe doamna Catinca Rosetti şi pe Elena Vârnav-Liteanu, surorile lui Costache Negri, şi pe călugăriţa Eugenia Negri. Doamna Catinca, persoană distinsă, drăgălaşă, ne oferă o ospitalitate dintre cele mai plăcute”.

Elena, căsătorită cu Vârnav-Liteanu, este neînsoţită, fapt ce-i da o libertate de acţiune ce-l va impresiona pe Alecsandri, desigur, prea puţin prezent până acum în asemenea anturaje. Impresia ce i-a creato tânăra doamnă Elena Vârnav-Liteanu a rămas la fel imortalizată de însuşi Alecsandri; într-un anume fel o premoniţie la poarta propriului său destin: „…Elena, demon spiritual, încântător, zeflemist, figură maliţioasă şi plină de graţie, fire înzestrată, generoasă, sensibilă; inimă îngerească, imaginaţie arzătoare şi vie.

Pare că-i place să stea de vorbă cu mine şi să asculte cum povestesc cu entuziasm despre Veneţia, Roma, Florenţa etc…

Jocuri inocente. Sunt pedepsit să improvizez versuri în cinstea doamnei Elena. Îi recit din memorie strofe din Zunarilla; ea îmi replică prin strofa următoare, căci îmi ştia întregul poem pe dinafară. Plimbări pe jos pe câmpurile acoperite de zăpadă” (8).

Faptul că Vasile Alecsandri a trăit o revelaţie în anturajul tinerei femei, 116

aflată în pragul văduviei, îl dovedesc impresiile de la această întâlnire, de altfel deloc întâmplătoare, după cum o dovedeşte minuţia observaţiilor ce le acumulează curtezanul de ocazie.

Departe însă de a-l amesteca pe tânărul Alecsandri în neînţelegerile din familia Vârlav-Liteanu, în care superioritatea femeii e unanim recunoscută, iar ruptura va fi inevitabilă, repetăm, fără ca scriitorul să fie prin nimic implicat.

Totodată, nu trebuie nici să-l vedem prins doar de aventurile inerente perioadei specifice vârstei, dimpotrivă, angajat în viaţa culturală şi politică a vremii, fapt ce-i va aduce popularitate şi, deopotrivă, admiraţie. Spectacolul de la 18 ianuarie 1844, cu „Iorgu de la Sadaura” va fi edificator, constituind o seară memorabilă pentru tânărul scriitor, a cărui valoare, observă G. C. Nicolescu, îl individualizează: „… fiu al postelnicului, el însuşi spătar, apoi renumele literar ce şi-l făcuse cu publicarea primelor sale „doine” au atras un public foarte numeros şi –eveniment rar - pe însuşi domnitorul, care nu mai călcase la teatru de nu mai ţinea minte, mai ales la o piesă românească” (9).

Despre contribuţia respectivei comedii la corectarea etică a contemporanilor, însuşi Alecsandri va mărturisi faptul că, după reprezentarea acestei piese „nimeni nu mai îndrăzni să facă paradă de sentimente potrivnice a ceea ce era naţional, de teamă să nu fie confundat cu Iorgu de la Sadagura sau cu coana Gahiţa”. Cât priveşte prestigiul şi popularitatea artistului, ele explodează: „Teatrul era arhiplin. Actul I se termină în zgomotul aplauzelor; al doilea în zgomotul entuziasmului; la cel Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

poezie de al treilea, sala se ridică în picioare şi cheamă pe autor cu un adevărat zgomot de furtună… sunt silit să mă arăt în marginea lojei noastre, strigătele de bravo mă asurzesc,iar la ieşirea din lojă, bărbaţi şi femei se năpustesc asupra mea… era cum nu se poate mai măgulitor pentru un tânăr de 22 de ani să aibă parte de o asemenea manifestare de simpatie din partea compatrioţilor săi, dar cea mai dulce răsplată o aflai… în sărutările tatălui meu. Plângea sărutându-mă” (10). Încântat de o asemenea reuşită, un altul în locul tânărului educat la şcoala părintească atât de exigentă, ar fi abzis de la o asemenea etică impusă de evenimentele ce se precipitau atât la Iaşi cât şi la Bucureşti, fără să se mai expună unor inerente riscuri ce le condiţiona situaţia acelor vremi. Dar Alecsandri ştie să-şi poarte verticalitatea, împărţindu-se între activitatea publicistico-literară, cât şi cea de funcţionar public, angajat totodată şi într-o viaţă mondenă, în culorile timpului.

Va urma Bibliografie: 1 G. C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, EPL, 1965, p. II 2 ibidem, p. 14 3 G. Bogdan-Duică, Vasile Alecsandri..., 1926, p. 6 4 G. C. Nicolescu, op. cit., p. 17 5 ibidem 6 ibidem, p. 31 7 ibidem 8 Cf. Vasile Alecsdandri, Opere, IV, Proză, Editura Minerva, 1979, p. 892 9 ibidem, p. 909 10 ibidem, p. 91 Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

Petre MANOLACHE Halou Vesel, într-o lume tristă te însingurezi, exişti mai puţin darurile iubirii fiecare sunt îndărătul nesfârşitelor ziduri ale refuzului – însoţiţi cu superstiţia vicleană sfărmăm sensul muzicii sacre frigul tău – naşterea mea respiraţia Celini veghind există aici cum ar fi fluxul magnetic dintre noi unindu-ne cu voia Sa într-un halou de lumină profetic Definiţie Prin definiţie nu avem o destinaţie cum spunea Tao ci numai o cale şi aceea nesigură spre undeva important e segmentul minuscul încărcat de oarbă incertitudine grăbit desprins din întreg să fie el însuşi cuprins de evlavie – te salvez din apele plânsului şi te îmbrac în albul miresei visului – află firul drumului fără capăt atâtea neînţelesuri 117

invitaţii

Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza» Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina organizează Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a III-a. Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii.

Regulament: Se acceptă grupaje de minim 5 şi maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice (textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Str. Griviţei, nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova cu menţiunea „Pentru Concursul Naţional de Poezie «Geo Bogza»” până la 15 mai 2013. În loc de semnătură, va apărea un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis (având acelaşi moto), care va conţine un curriculum vitae al autorului: numele şi prenumele; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de telefon şi, eventual, adresa de e-mail;

motoul de pe plicul mic şi de pe filele grupajului de poezii; Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureaţii vor fi anunţaţi până cel târziu la 30 mai 2013, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina.

Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu (600 lei) şi Trofeul «Geo Bogza», Premiul I (500 lei), Premiul II (400 lei), Premiul III (300 lei), Premiul special «Iulia Hasdeu», Premiul special «Al. Tudor Miu», Premiul Bibliotecii Municipale «C. I. Istrati» (fiecare în valoare de 200 lei), premii ale unor reviste literare şi ale altor publicaţii.

Juriul îşi rezervă dreptul de a propune redistribuirea anumitor premii şi acordarea altor premii speciale.

Lucrările premiate vor fi publicate în «Revista Nouă» şi într-o culegere la ediţia viitoare a Concursului.

Carmen Bălan Foaie verde de albastru ulei/carton 30x42

118

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

invitaţii

Concursul Internaţional de Poezie «Grigore Vieru» Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, ediţia a V-a, care va avea loc în perioada 16 - 19 mai 2013 la Chişinău şi Iaşi, în organizarea Asociaţiei Culturale „Feed Back”, Editurii „Princeps Multimedia”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.

Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.

Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.

Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite, până pe data de 10 mai 2013, pe adresa: Asociaţia Culturală

FEED BACK Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700511, Iaşi, jud. Iaşi sau pe adresa de mail asociatiafeedback@yahoo.ro Se va adăuga CV-ul, cuprinzând datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare.

Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut, va acorda următoarele premii: Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 200 exemplare; Premiul I – 300 lei; Premiul II – 200 lei; Premiul III – 100 lei.

La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

Coordonator program: DANIEL CORBU

Marilena Ghiorghiţă Citadină tuş/hârtie 40x50 Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

119

invitaţii

Concursul Naţional de Poezie «Constantin Virgil Bănescu» Email: danielcorbu@yahoo.com asociatiafeedback@yahoo.ro Primăria Municipiului Târgovişte, Teatrul Municipal Târgovişte, Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Biblioteca Județeană „I. H. Rădulescu” Dâmboviţa, Muzeul Scriitorilor Dâmboviţeni, Liceul „Voievodul Mircea” Târgovişte, sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, organizează a IV - a ediție a Zilelor de poezie şi a Concursului Naţional de Poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”.

Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT 1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu” la ediţiile precedente ale concursului.

2. Lucrările se trimit până la data de 30 aprilie 2013. Acestea se vor trimite pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor şi un curriculum vitae al autorului, în care se va specifica: – numele şi prenumele autorului; – locul şi data naşterii, adresa completă cu numărul de telefon şi adresa e-mail.

3. Fiecare participant se poate înscrie în concurs cu minimum cinci (5) poezii şi maxim zece (10).

4. Lucrările vor a intra în patrimoniul Concursului național de poezie ,,Constantin Virgil Bănescu”.

120

5. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 10 mai 2013, pentru a fi prezenţi la Zilelele de poezie şi la festivitatea de premiere, care vor avea loc la Târgovişte, în zilele de 17 şi 18 mai 2013. În cadrul Zilelor de poezie se vor organiza expoziţii, recitaluri de poezie, dialoguri literare, ateliere de creaţie, lansări de carte, întâlniri cu personalităţi din lumea literară, vizite la: - Complexul muzeal Curtea Domnească; - Muzeul tiparului şi al cărții româneşti vechi; - Muzeul scriitorilor târgovisteni; - Casa atelier „Gheorghe Petraşcu”; - Muzeul de Arta; - Casa atelier „Vasile Blendea”; - Muzeul regional de istorie (Galeriile Stelea); - Muzeul Naţional al Poliţiei Române.

Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport premiaților (bilete de tren – clasa a doua).

6. Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.

Preşedintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.

7. Lucrările, dactilografiate, vor fi trimise pe adresa: - doinabanescu@yahoo.fr; - telefon fix: 0245-210732; - mobil: 0724-528425.

8. Participanţii vor primi confirmare de primire a lucrărilor trimise spre jurizare.

Mulțumim celor care aleg „bucuria ochiului trist”. „Vom musti de laptele zilelor”…

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

pelingeneze

Christian CRĂCIUN Din jale se-ntrupează…

Cine? Ce? Nu mai consideram fezabilă această rubrică după tot ce s-a întîmplat în cultura noastră de vreun an încoace.

Legată mai strîns de politic decît ar fi cazul, pînă la sugrumare (a fost acum vreo 4 ani, cred, un proiect al unui grup de remarcabili istorici literari de a scrie „o istorie politică a literaturii” noastre.

Din păcate, visul nu s-a realizat, ar fi fost ceva fascinant să urmărim literatura noastră nu numai la nivel textual, ci şi la nivel uman, de la boierii cronicari, cu jocurile lor complicate între ruşi, poloni, turci, austrieci, la iluminismul transilvan cu faţa spre Viena imperială şi paşoptiştii schimbători de ţară, trecând prin conservatorismul junimist, şi pînă la arcanele deceniilor comuniste, ce s-a întâmplat după 1990 e un capitol greu de scris), cultura noastră a primit în 2012 un şir de lovituri care au lăsat-o în stare de năuceală administrativă. De vreun an trăim într-un ko. cultural. După părerea mea, traversăm cea mai neagră perioadă pentru cultura noastră de după faimoasele Teze ceauşiste de la Mangalia din 1971. Niciodată de atunci încoace politicul nu a atacat mai virulent culturalul, încercînd să i se substituie, săi dicteze, să-l controleze. Să fiu bine înţeles, nu există cenzură ca atunci, dar modurile de intervenţie sunt altele. De natură economică şi administrativă, mai ales. Apoi, din punctul de vedere strict al creaţiei, stăm incomparabil mai bine decît acum 40 de ani. Energiile creatoare Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

ale neamului ăstuia năpăstuit par a nu se istovi uşor. Doar că prăbuşirea s-a petrecut la nivel instituţional. Imposibil de făcut o listă completă, scriu după jocurile memoriei. A fost distrus de facto ICR, una dintre puţinele noastre instituţii (nu numai culturale) funcţionînd după principii europene. Muzeul Ţăranului Român a fost destructurat în admirabila sa concepţie de la Horia Bernea şi Irina Nicolau, şi a ajuns să găzduiască manifestări ale homosexualilor şi să facă propagandă antireligioasă. IICCMER a fost, de asemenea, decapitat din motive politice. TVR – Cultural a fost desfiinţat aşa-zicînd din motive bugetare, de fapt televiziunea naţională nu mai produce nimic. Decît nervi. Triumful filmului Poziţia copilului a provocat un scandal în legătură cu finanţarea de la CNC-ul care s-a împăunat fără drept cu acest succes.

Aroganţa domnului Eugen Şerbănescu fiind, se pare, o notă comună a diriguitorilor noştri culturali. Muzeul Brukenthal şi-a închis sălile din motive de sub-finanţare. Aud că se închide teatrul din Târgovişte. De altfel, finanţarea este marea durere a culturii române. Sabotat la modul distructiv, ICR a căpătat imediat după lovitura de decapitare şi înscăunarea noii conduceri un buget suficient pentru a finanţa rizibile „filiale locale” şi tot felul de acţiuni de care „Cîntarea României ” ar fi fost foarte mîndră. În vreme ce dl. Marga, care a primit din partea confraţilor generosul supranume de „calorifer” şi a intrat deja în folclor prin discursurile sale găunoase şi stilul absolut discreţionar de conducere, a anulat în schimb de la finanţare acţiuni de mare portanţă şi tradiţie culturală. Festivalul Internaţional 121

de Teatru (FNT), TIFF, Festivalul Anonimul, Anim’est, Sibiu Jazz Festival etc. Lista este iniţială, poate că unele vor fi admise în faze ulterioare, dar această reacţie de respingere la valoarea culturală seamănă al naibii de bine cu hărţuirea la care erau supuşi creatorii de către cenzura comunistă. Corolarul lui Marga de la Ministerul Culturii, dl. Barbu, s-a trezit să compare Festivalul Enescu, prea mare după gustul său, cu kilometri de autostradă. Uniunea Scriitorilor este şi ea în colaps, a pierdut casa Monteoru, revistele literare se sting încet, încet, acum suntem în plin scandal cu revista Tribuna unde a fost numit un nenea cineva care i-a izgonit pe toţi cei care au construit coloana vertebrală recentă a venerabilei publicaţii. Chiar zilele acestea cînd scriu, scriitorul Marcel Tolcea a fost alungat pur şi simplu de la conducerea Muzeului de Artă din Timişoara. Cercetătorii au ieşit în stradă pentru că bugetul le-a fost drastic amputat. Iar salariile le sunt oricum de mizerie. O controversată expoziţie de la Muzeul Antipa, The Human Body, a provocat un comunicat stupid al Ministerului Învăţământului care a interzis profesorilor să-i ducă pe elevi s-o viziteze. Reacţiile pro şi contra din presă ar merita antologate, ca o scanare a mentalului românesc din anul fără graţie 2013. De altfel, apropo de ministerul suszis, cam tot ceea ce reuşise să facă reforma Funeriu întru stimularea meritocraţiei şi a creativităţii intelectuale autentice în mediul universitar a fost treptat anulat de interesele conjuncturale. CNA-ul patronează „senin” prăbuşirea în trivial a televiziunilor şi interesele politicienilor, 122

organizînd în schimb crosuri „ca să fugim de televizor”. Păi, dacă CNA însuşi ne îndeamnă să fugim de televizor, atunci de ce mai ia salarii? * Noua clădire a Teatrului Municipal din Tokyo a fost inaugurată cu spectacolul Lulu, în regia lui Silviu Purcărete, cu colectivul teatrului din Sibiu. Un triumf care a trecut, fireşte, neobservat în ţara lui Marga Barbu (am împrumutat calamburul). M-a impresionat intervenţia la radio România a extraordinarului Constantin Chiriac.

Care era de-a dreptul şocat că ambasadorul ţării la Tokyo pur şi simplu nu a făcut act de prezenţă la tot ce a ţinut de acest eveniment de anvergură internaţională, pentru că japonezii au ţinut să invite tot ce are un cuvînt de spus în lumea teatrului mondial. Spre stupefacţia crainicului RRA, dl. Chiriac cerea vehement destituirea imediată a ambasadorului. Lasă că am citit după aceea şi despre prestaţia la fel de jalnică a ambasadorului în Franţa, cu ocazia Târgului Internaţional de Carte. Voi reveni. Acum cînd scriu, ascult la radio o emisiune în care se discută despre „salvarea monumentelor”, „să ne luptăm pentru…”. Mi se pare halucinant: de cine să le salvăm, suntem sub ocupaţie străină, în timp de război? * O ştire mai veche, dar cu oarece ocheade spre realitatea culturală internă.

Scriitorul rus Mihail Şîşkin refuză să reprezinte Rusia la tîrgul de carte BookExpo America 2013. În scrisoarea de refuz apar cuvinte şi expresii ca „regim corupt şi criminal”, „canalele tv de stat s-au transformat în prostituate...”, Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

„alegerile sunt o farsă”, „impostori” (cu referire la politicieni). Cum se vede, dizidenţa scriitorilor mai este, din păcate o necesitate. Nu numai în Rusia, ci şi în alte regiuni cu pretenţii, într-o vreme în care rostirea adevărului rămîne o mare dificultate. * Unii au legat citatul de mai sus de participarea noastră în martie la Salon du Livre – Paris 2013, unde România a fost ţară invitată. După decapitarea ICR, s-a încercat schimbarea listei de participanţi, francezii însă nu au acceptat. S-a ajuns astfel la situaţia incredibilă, hilară, specifică însă schizoidiei naţionale, de a avea practic două delegaţii. Una stabilită mai de mult de către organizatori şi fostul ICR, alta agreată de Marga. Plus refuznicii: Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Neagu Djuvara care nu au acceptat să gireze prin prezenţa lor o conducere a ICR de o sfidătoare suficienţă, platitudine şi rea credinţă. Cu alte cuvinte, ne-am permis să izgonim de la exportul cultural (despre asta e vorba) pe cel mai important scriitor român al ultimelor decenii, pe un gînditor mult mai apreciat în plan european decît în cel autohton, pe un istoric adevărat monument naţional şi pe cel mai important editor de carte filozofică şi social-politică din ţară. Ce bogaţi suntem! Sigur, publicaţiile din ţară

au reflectat după cum le-a convenit acest refuz. Cu ironia sa cît Mont Blancul, Pleşu a surprins impasul logic: pe de o parte sunt acuzaţi că sunt trădători de ţară, arivişti, băsescieni, sinecurişti, fascişti… şi seria epitetelor este lungă; dar, simultan, sunt drastic înfieraţi pentru că nu s-au dus la Paris. Păi, se întreabă mimînd candoarea cu acid dl. Pleşu, dacă suntem aşa de ticăloşi, de ce să ne ducem să stricăm imaginea ţărişoarei?

Adevărul e că am mai ratat o ocazie. Cui îi pasă? * În aceste condiţii, cine să mai ia seama la triumful şcolii româneşti de film, cel mai recent prin Poziţia copilului, la invenţiile româneşti care iau premii la marile concursuri internaţionale, la „pianul călător” sau „duelul viorilor”, la expoziţia QED a lui Mircea Cantor, la aniversarea Madrigalului, la prezenţa firească a lui Pascal Bruckner în Bucureşti, la faptul că suntem în anul Dumitru Stăniloae, la conferinţele care fac săli pline, la spectacolul uluitor al lui Gigi Căciuleanu după Caragiale, la succesul cărţii lui Pleşu despre parabolele evanghelice? Toate astea trec drept realizări în pofida sistemului care nu sprijină cu nimic performanţa culturală. Anti-cultural.

Situaţia culturii române este în anul 2013... în toate sensurile cuvîntului… de jale!

r Revista Nouă nr. 2 (75) /2013

123

parodii de ştefan al.-saşa Florin DOCHIA ELEGIILE CĂDERII 40 un organism înţesat de afecţiuni grave din ce în ce mai active în exerciţiul funcţiunii! ele trezesc temeri prin înjunghieri intercostale sau prin zvâcnete în arterele bătrâne o dovadă a capitolelor din tratatele de medicină. o puşculiţă de ţesuturi cu arşice, cu subansamble consumându-se de silă, pescuind poluări accentuate, dorind să betoneze uliţa de intrare în plămâni ce mai zice secreţia, domnule pancreas? ce mai zice hernia, doamnă splină? cum mai arde feştila, doamnă bilă? ce mai zice tumora, domnule creier? cum a curs perfuzia, doamnelor vene? a văzut cineva incinerarea domnului femur? cum mai stai cu excreţia, doamnă uretră? opriţi, opriţi! - se strigă din saloane, ministrului umanităţii îi e frică de stopuri cardio-respiratorii, de cangrene,au plantat celule stem pe tegumente, toţi completează formulare seci, calcule de procente, dar organismul meu se etalează foarte bine! parc-ar fi desenat!

Ion PILLAT SPELUNCA ŞI SALARUL Pătrund cu-nfrigurare spelunca rău famată Cu setea ancestrală a unui sfânt beţiv, Privind la burta-adâncă a butiilor,parşiv, Buchetul şi culoarea, licoarea înspumată.

M-atrage-ntunecimea în scurtu-i coridor, Pe care râd rastele cu sticle, şi ulcioare Iţind în colţuri vodka de somn şi vin în floare 124

Şi ţuica gălbioară cu iz de peţitor. Împleticit ca unchiul, ce se întoarce-n seară Din birtul cu o sută şi una de porţi, mă-mbăt: Văd stele mici-inele pe mâini de logofăt Şi partenerii dubli ca fumul de ţigară.

Se beau iluzionistic rachiuri şi coniace: Bătrânele lichioruri şi glăji de grade mute…

Lăsând însă spelunca ce soacra o asmute, Salarul detaliat, în cruce se preface.

Bogdan ULMU ZBOR Doresc să explodez într-un zbor, Mon amour, către o stea Nedescoperită astronomic.

Unii s-au îmbarcat spre Casiopeea, Alţii spre Carul Mare Eu am un alt aeroport dorit: Sânii tăi!

Pseudo-geometrici, mon amour: Pentru că-s atractivi Precum polii Pământului, Precum iglu-urile lui Nanuk, Precum prezentările de modă Ori gagicile-n rochii-batistă Care-mbrăţişează adeziv Comentatorii de televiziune Ai posturilor politice…

De când te-am reperat misterioasă lumânare pe radar, pista de rulaj a plăcerilor s-a miniaturizat în mod atât de sexologic încât am distrus întreg trenul de aterizare…

Frumoaso, doresc coordonatele Definitive Către sânii Didinei…

Pot aştepta provincia…

Revista Nouă nr. 2 (75) /2013