Revista Noua 2 2015 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Florin Severius FRĂŢILĂ Gherasim RUSU TOGAN Mioara BAHNA I. NECULA Marina NICOLAEV Dan DRĂGUŞ Iulian MOREANU Andreea ŞTEFAN Ioana GEACĂR Cătălin STANCIU Ion SCOROBETE Diana TRANDAFIR Camelia Iuliana RADU Ani BRADEA Vasile Ioan CIUTACU Valentin IRIMIA Cătălina GRIGORE Constantin DOBRESCU Alin CIUPALĂ Adrian SIMEANU Dan RĂDULESCU

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 2 (87) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: in memoriam - Florin Severius FRĂŢILĂ - Companionul vestalei / 3 l poesis - Gherasim RUSU TOGAN / 4 l cronica literară - Mioara BAHNA - Prezentul-palimpsest: Gellu Dorian – Casa Gorgias / 5 l cronica literară - I. NECULA - Marian Ruscu - peregrin în paradis / 10 l cărţi-eveniment - Marina NICOLAEV - Hommage au professeur Carol Iancu / 12 l note de lectură - Dan DRĂGUŞ - Până la capătul răbdării, până la capătul nimicului / 17 l memento Iulian MOREANU - Florin Dochia - 65 / 19 l agenda culturală Andreea ŞTEFAN - De ziua ei, poezia s-a simţit la Câmpina ca la ea acasă / 21 l poesis - Ioana GEACĂR / 28, Cătălin STANCIU / 29, Ion SCOROBETE / 30, Diana TRANDAFIR / 32, Camelia Iuliana RADU / 34, Ani BRADEA / 36, Vasile Ioan CIUTACU / 38, Valentin IRIMIA / 40 l ethica minima - Iulian MOREANU - Sfârşitul lui Bachus / 41 u eseu - Cătălina GRIGORE - Dafnis şi Hloe. Influenţa romanului lui Longos în literaturile lumii / 51 l historia mirabilis - Constantin DOBRESCU - Radu Cosmin (1879 – 1959) / 54 l restituiri - Alin CIUPALĂ - Amurgul demiurgilor / 62 l istorie recentă - Florin Severius FRĂŢILĂ - Pacienţii politici (3) / 76 l eveniment - Adrian SIMEANU - Cartea zilelor noastre. Pianista cu roman; Actualitatea literară. Fui un norocos... / 79 l cronica plastică - Dan RĂDULESCU Alfred Dumitriu - „Cele zece porunci” / 80; Alin CIUPALĂ - Expoziţie inedită - „Cele zece porunci” / 82 l actualitatea culturală - Muzica zilelor noastre. Are şi jazzu' ziua lui...; Teatrul zilelor noastre. Moromeţii, pe scenă. Preda redivivus! / 84

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

in memoriam

Florin Severius FRĂŢILĂ Companionul vestalei

naibii dihanie sufletul omenesc” - îmi zice Gherasim în pragul biroului directorial al lui Dochia. Întârziase la întâlnirea lunară cu scriitorimea şi parcă n-avea nici chemarea să intre în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură „Geo Bogza” şi să-l asculte citind pe romancierul Emanoil. Arăta mult mai schimbat decât îl ştiam. Dar nu părul albit prematur ori privirea rece făceau diferenţa, ci o voinţă urgentă de mântuire. Ţinea în mână, cu grijă, o carte de poeme, vorbea despre timpul pierdut pe la curţile culturii, în preajma scriitorilor de maculatură şi se simţea neinspirat pentru că nu-i ieşea prefaţa volumului „Scriitori români şi iubirile lor”, proiectul literar de suflet la care trudea de ani buni. Părea fascinat de subiectul acestei cărţi şi totodată se întorcea nostalgic cu gândul la timpul documentărilor sale. Îi admira pe Aleşii săi (Eminescu, Goga, Topârceanu, Eliade, Labiş), despre ale căror poveşti de dragoste spunea că sunt „icoane ale vieţii, mărturii ale unor suflete împlinite sau şterse de valul neînfrânt al timpului”. De ce să fi ales Gherasim o astfel de temă literară în amurgul vieţii sale?!

„

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

„Vezi dumneata, cunoaşterea lumii intime a scriitorilor, cu dramele cruciale, fericirile, idealurile împlinite sau făcute praf, păstrează o formă cu totul aparte a operei lor şi ne duce înspre o altă interpretare a destinului”. Îmi era limpede că omul catedrei aflat în faţa mea îşi căuta propriul tremur al inimii, regăsindu-se pe sine printre ursitoarele Aleşilor. Mi s-a părut ceva înalt în această dezlănţuire pasională a universului iluzoriu gherasimian. Era pentru prima dată când îl vedeam într-o aşa lumină înainte de îndoliata cădere a cortinei. Dincolo de uşă, în lumea mozaicală a condeierilor, Emanoil isprăvise cititul şi încerca să-şi scuture obsesiile, afişând o mină veselă. Vorbea repede, cu gesturi precipitate. Am intrat, fără să vreau, în siajul excentricităţii sale. Se îndoia că a rămas un neînghiţit printre confraţi, foşti buni prieteni poeţi. Îl enerva că nu primeşte fonduri publice pentru nesfârşitele creaţii, aşa cum se întâmpla cu alţi „bursieri”. „Eu însumi, cu cărţile mele, ţin în spate o parte din cultura scrisă locală” – se lamenta prolificul pribeag. „Mea culpa, maestre!” – îi răspund împăciuitor distinsului interlocutor, ce arunca spre mine săgeata învinovăţirii. „Să-l respectăm pe îngerul ocrotitor al literaturii!” – mă completează Gherasim, custodele ironiilor transilvănene. Cu această curată imagine, găzduită într-o memorie selectivă, îi conturez azi portretul celui care a învins spaţiile timpului ireversibil, devenind istorie. Gherasim, companionul vestalei. 3

Gherasim RUSU TOGAN

poesis

Gherasim RUSU TOGAN Apel V-am chemat să-mi bateţi la fereastră, Fără să mă-mpiedicaţi din mers – Ca să credeţi într-o altă astră, Proptiţi-nădejde pe-un altar de vers! Şi v-am chemat monumentând cuvinte, Prieteni de gând, sedimentaţi prin glas – Că doar poeţii scriu de cele sfinte, Ca să-şi veşnicească prietenul ultimul rămas! Rugă Destramă-mi, tu, Doamne, în spice de aur, Nădejdile prinse de lună şi stele, s-adun peste lume preasfântul tezaur, cădit din iluziile mele! Şi-aş vrea din oglinda privirii-durere să-mi fie zidită troiţa-poveste, şi câte, o, Doamne, prin ani îmi vei cere, să-mi fie-ncrustate pe-a vremilor creste! Dor De casa noastră, doar, mi-aduc aminte Cum noaptea stele poleiau ograda Cei dragi sunt astăzi ruguri pe morminte Şi vremea le-a uitat demult tăgada. Rămân departe, cele dragi demult, Închid în mine lanţul de înfrângeri, Singur rămân ca gemete s-ascult Din foşnetul aripilor de îngeri. 4

Semănători de blesteme Vecini cu răul, sub un fald de umbră, Trec barbarii peste vise, Noaptea-i blestemat de sumbră Uşile nădejdii mai rămân deschise. Pasărea nopţii mai blestemă încă, Valul nădejdii se sparge de stâncă, Sufletul te strigă şi plânge Dorul se trece prin noapte e sânge, Doar eu, Doamne, eu, neştiutul, Rămân aplecat peste scutul Nedoritelor aşezări peste zodie, Dar aş vrea ca pe drumul de suflet să-mi fie gustată şi uscata mea rodie! Semn Te-adun prin timp, dar gândul bate Ceaslov de nimenea citit Altar de răfuieli şi de păcate, Un fel de tragic incipit. Te-adun, te-nscriu, te preamăresc ispită, La porţile surpate de dorinţe. Rămâneţi cu bine chipuri de demult, Pe fereastra lumii am rămas s-ascult Voci ursuze, tandre şi lascive – Rămâneţi cu bine chipuri de demult! Nu Sunt degringolat de obsesii şi vise, La răspântii aştept pasărea-dor Pervers ca un afacerist mă adun Să-mi preschimb condamnările în căutări şi nădejdi La ce mă alungi dintr-un câmp de ispite Când dincolo de toate e doar zbaterea mea ? Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Prezentul-palimpsest: Gellu Dorian – Casa Gorgias

ele zece capitole, intitulate simplu Unu, Doi, Trei etc., care alcătuiesc romanul lui Gellu Dorian – Casa Gorgias, Editura Niculescu, Bucureşti, 2011 –, sunt precedate de câteva note care susţin primatul, în carte, al ficţiunii, în pofida faptului că, pentru scriere, autorul s-a folosit de foarte multe informaţii reale, de documente de arhivă, menţionate în diverse cărţi şi reviste, precum şi de evenimente trăite de el în oraşul în care locuieşte, pe toate topindu-le într-o ficţiune al cărei scop este unul pur beletristic. Acţiunea romanului se dezvoltă pe două planuri temporale, prezentul fiind rama evocării, iar pretextul acesteia, demolarea, în anii ’80 ai secolului al XX-lea, a mai multor clădiri vechi, între care casa care a aparţinut lui Gorgias, primului spiţer al Oraşului, spaţiu principal în care se derulează acţiunea, identificabil cu Botoşaniul, oraşul în care locuieşte scriitorul, care îi împrumută personajului, pe seama căruia pune scrierea cărţii, şi alte date ale propriei biografii şi ale personalităţii sale. Reiterându-se, între altele, vechi teme culturale, între care ubi sunt qui ante nos sau sic transit gloria mundi,

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

în cartea lui Gellu Dorian, renaşte, în primul rând, istoria unei aşezări moldave, care a fost pe vremuri un El Dorado al multor inşi veniţi de peste mări şi ţări să se aciueze aici, ale cărei case vechi rămase în picioare peste timp sunt dovezi care atestă trecerea unei lumi incompatibile, în multe privinţe, cu aceea a urmaşilor ei, dar şi foarte asemănătoare, în altele. Un număr impresionant de personaje, multe dintre ele episodice, populează paginile de faţă, implicându-se într-o puzderie de fapte care se întreţes, sporind verosimilitatea întregului, în ciuda apelului din debut de a se miza, în lectură, pe ficţiune, pentru că danii, vânzări, trădări, intrigi, lăcomie în locuri neaşteptate, crime, iubiri, naşteri, speranţe, deziluzii, lupte cu alţii şi lupte cu sine, machiaverlâcuri greu de imaginat, înălţări şi căderi etc. dau un tumult nebănuit vieţii trăite cu mai mult de două secole în urmă, dar se regăsesc, chiar dacă nu se insistă şi asupra acestei laturi, şi în cea a lumii lui George Dorn, căruia naratorul auctorial îi conferă statut de personaj-reflector, flancat mai mereu de prietenii săi, Ivaşciuc, un arhivar dedicat în mod excepţional cercetării, şi colegul său 5

Mioara BAHNA

bibliotecar, Titircă, înzestrat, la rândul lui, cu o pasiune şi o imaginaţie extraordinare. Şi, iată, deci, ingredientele pentru reconstituirea trecutului: un cercetător, preocupat de rigoarea ştiinţifică, un cunoscător foarte bun şi el al istoriei, dar cu propensiune spre reconfigurarea acesteia, trecând-o prin filtrul imaginaţiei personale, un entuziast cu disponibilitate artistică şi o istorie generoasă! În arhitectura cărţii, datelor adunate de personajul-scriitor, împreună cu prietenii lui, li se adaugă şi altele, dezvăluite de naratorul auctorial care, în acest fel, îşi păstrează avantajele omniscienţei, limitând, totodată, atuurile celui desemnat să reconfigureze într-o carte o lume apusă ireversibil, în multe dintre aspectele ei, chiar dacă şi mai multe se reiau, ciclic sau nu. Aşa se explică precizări de felul: George Dorn n-avea de unde şti de… Cei trei vizează cunoaşterea existenţei universului uman al Oraşului de altădată – adevărat Babel, adăpostind armeni, greci, evrei, lipoveni, polonezi, cehi, ruteni, italieni, turci, dar, mai ales, ţigani, la care se mai adaugă austrieci, nemţi, francezi, ruşi şi încă cineva, băştinaşii mereu săraci –, cu toate ascunzişurile ei şi a cărei densitate îi aduce textului încă o notă factologică, având însă rol în sublinierea culorii locale şi temporale, susţinătoare, de asemenea, a veridicităţii ansamblului. Preocupaţi în primul rând de personalitatea lui Johann Gorgias, cei

trei prieteni reconstituie, de asemenea, un fragment consistent din istoria Oraşului, remarcând, printre altele, aportul fiecărei etnii, dintre cele menţionate, la construirea profilului economic, social, spiritual etc. al urbei. De pildă, observă contribuţia esenţială a evreilor şi a armenilor la întemeierea unei vieţi economice solide, aşa încât, deşi se aflau la capătul lumii civilizate, aceştia reuşesc să facă aici, din multe puncte de vedere, un adevărat paradis. De fapt, în roman se demonstrează şi realitatea toposurilor etnice, pentru că grecii din aşezare sunt lacomi, ţiganii se dedau la tot felul de nelegiuiri, francezii – rafinaţi, aplecaţi spre plăceri, turcii, ruşii, şi ei – înclinaţi spre zădărnicii, dornici să li se recunoască vitejia, supremaţia etc. În această

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Mioara BAHNA

conjunctură, spre exemplu, în timp ce majoritatea se preocupă de prezent sau de viitorul imediat, evreii dau o importanţă colosală educaţiei copiilor lor, drept care îi trimit să înveţe, în special medicina, la Academia Mihăileană din Iaşi, dar şi la Cernăuţi, Viena sau Praga! Demolarea Casei Gorgias sau a Farmaciei Semaca, numită şi Casa Curţii, cea mai impunătoare clădire din Oraş, aproape două veacuri, în care a funcţionat prima spiţerie din zonă, se constituie, la nivelul structurii, în trama romanului. Fiind vorba de un material documentar a cărui amploare sporeşte continuu, informaţiile aduse nu se înlănţuie mereu cronologic, la scara întregii cărţi anticiparea şi flashback-ul fiind frecvente. Începând cu al doilea capitol, mai ales, prin mintea lui George Dorn se derulează filmul vieţii celui din care îşi face un adevărat idol, Johann Gorgias, trimis austriac la Iaşi, unde uceniceşte în spiţeria lui Musiu Jefroi, francezul care îi acordă, apreciindu-i cunoştinţele şi calităţile remarcabile, tot sprijinul tânărului – absolvent al înaltelor studii de farmacie la Viena, trăitor apoi, o vreme, la Braşov –, chiar şi după ce părăseşte Iaşul, mutându-se în Oraş, pentru ca, înainte de moarte, să-i lase moştenire averea sa. Sosit în Oraş ca trimis austriac, cu loc în loja de la Londra, care-l obligă să supravegheze linia de continuă ofensivă în afara graniţelor imperiului, spiţerul devine o personalitate de referinţă, în studierea vieţii acestuia,

dar şi a aşezării, George Dorn căutând răspuns la o întrebare care-l macină: de ce, Doamne, suntem atât de săraci? Secondat, prin urmare, de Ivaşciuc, un şoarece rafinat de arhivă, şi de Titircă, a cărui memorie se dorea descărcată în capul lui, George Dorn ajunge să-şi ocupe aproape tot timpul – dar filmul trecutului se derulează prin mintea lui într-un timp scurt, cât înghite, aproape ritualic, (în zece reprize, corespunzând, fiecare, câte unuia dintre cele zece capitole ale cărţii), cana de vin fiert cu scorţişoară – cu reconstituirea vieţii favoritului său dintre înaintaşi, făcută în aşa fel ca realitatea să asimileze ficţiunea. De fapt, scrierea lui Gellu Dorian este o creaţie metaliterară, dezvăluind gestaţia unei cărţi, felul în care, între preocupările personajului său, s-a instalat ideea construirii unui roman, precum şi tribulaţiile determinate de aceasta, cu atât mai mult cu cât materialul epic presupune adunarea şi prelucrarea unei cantităţi uriaşe de date documentare. Martor al acestei invazii a trecutului, într-o zi de iarnă, în gândurile unui ins trăind la două secole distanţă, este însuşi Johann Gorgias, a cărui prezenţă tăcută, dar atentă – cu o privire mirată, ori de câte ori se reaminteşte câte un episod sau un amânunt al vieţii lui, a cărui cunoaştere de către alţii pare a-l surprinde, făcându-l să tresară – o face posibilă imaginaţia lui George Dorn, încercând astfel să intre în mintea unui om al cărui trup era de mult ţărână, dar pe care, tacit, îl simte sau măcar în

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Mioara BAHNA

doreşte un alter ego al său, în trecut, ori ipostază a aceluiaşi arheu. Romanul se dezvoltă concentric: lumea lui George Dorn descoperă şi recuperează din acte un trecut neglijat, ignorat, care-l are în centru pe Johann Gorgias, un idealist, în multe privinţe, educat la curtea imperială ce la Viena, de la care, odată cu dărâmarea casei care a fost multă vreme punct de reper al Oraşului şi după ce nici numele nu ia fost dus mai departe de urmaşi, cu toată imensa lui însemnătate pentru locurile peste care se aşază praful zidurilor căzute, nu mai rămâne nimic ştiut. Concomitent cu povestea vieţii lui Johann Gorgias, se construieşte, din amănuntele care o întretaie, şi o „fişă”, sumară, a lui George Dorn, de unde răzbat trăsături care-l aseamănă cu înaintaşul ce i-a captat, de la momentul aneantizării casei, aproape toată atenţia, ca, de pildă, un soi de naivitate aparte, care îi face altfel decât contemporanii lor, cei bine ancoraţi în realitatea zilei, şi prin care, în plan sufletesc cel puţin, li se creează statut de potenţiale victime, deşi sunt atenţi observatori ai mediilor prin care trec. De aceea, remarcând nocivitatea acestor lumi, a hăţişurilor lor, pentru liniştea lăuntrică, George Dorn alege să se refugieze în gândurile lui, în imaginaţie, odată cu descoperirea pasiunii pentru secvenţa de trecut pe teritoriul căreia trăieşte acum şi el, pentru că blocul în care locuieşte e construit pe locul unde, timp de aproape două secole, s-a înălţat Casa

Gorgias, ceea ce-i sporeşte ataşamentul faţă de istoria acestui perimetru şi a celui care a dominat-o multă vreme. Există, aşadar, în roman, două planuri temporale: unul obiectiv (măsurat, din momentul în care George Dorn, încercând remedierea atmosferei din apartament, loveşte ţurţurele crescut la kitul de evacuare a gazelor de la centrala termică şi până când, în final, suportă, din partea proprietarului maşinii parcate lângă bloc pe a cărei caroserie cade sloiul, consecinţele violenţei) şi altul subiectiv, mult mai amplu, desfăşurat înainte şi înapoi, în imaginaţia personajului-reflector, fascinat de meandrele vieţii austriacului sosit în Moldova, spre finele veacului al XVIII-lea, unde i se etalează calităţile excepţionale: inteligenţa, tenacitatea, seriozitatea, lealitatea, loialitatea, energia pusă în slujba binelui etc. Timpul obiectiv se reduce la două momente: cel în care, de pe acoperişul bibliotecii unde lucrează, George Dorn asistă la demolarea clădirii care a reprezentat cândva fala, nu doar în materie de arhitectură, a Oraşului, ajungând, în cele din urmă, adăpost pentru ţigani şi pentru homleşi, şi cel în care pune cap la cap informaţiile, în aşteptarea scrierii romanului. Paralelele cu prezentul sunt frecvente, dar, cel mai adesea, indirecte. Evenimente ocultate, din varii raţiuni, sunt descoperite peste secole, reliefându-li-se articulaţiile interioare şi dovedindu-se perpetuarea

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Mioara BAHNA

unor erori, la scara individului, dar şi a societăţii, cu toată evoluţia trăită de omenire. Alunecările în cotidian sunt obişnuite şi referirile la politică se impun, câtă vreme consecinţele ei sunt ineludabile, la orice pas şi în orice epocă, încât, pentru nişte cunoscători lucizi ai trecutului, românesc mai ales, cum sunt cei trei prieteni, George Dorn, Ivaşciuc şi Titircă, dialogul cu tentă axiomatică e o consecinţă firească a periplurilor lor istorice: Știi, Ivaşe, când va fi bine în ţara asta? întreabă Titircă, aprobat şi de George Dorn, pentru ca tot el să răspundă: Când politica nu va mai fi rentabilă. În planul conţinutului epic al romanului, istoria „creşterii şi descreşterii” Casei Gorgias, identificată cu istoria stăpânului ei, este, de fapt, factorul unificator al întregului, demersul personajului, tradus în scrierea unui roman care să-i ducă mai departe numele fiind, totodată, un deliberat act reparator faţă de trecut. Preţuirea trecutului, afinităţile pe care şi le simte cu eroul său, îl fac pe George Dorn să-i urmărească acestuia, pas cu pas, drumul mereu ascendent spre împlinirea învăţăturilor sădite în el devreme, de a fi de folos semenilor, neuitându-se însă nici pe sine, spre a putea realiza armonia vieţuirii, a cărei garanţie îi e asigurată de făurirea unei familii în care dragostea, la cotele cele mai înalte, nu a slăbit nicio clipă, trecând dincolo de momentul când, prematur (după naşterea celui de-al nouălea copil, dintre care au rămas în viaţă doar trei, femeia căreia i s-a

dedicat trup şi suflet de când a cunoscut-o – în casa părinţilor ei, al cărei tată, von Ziegler, doctorul alături de care a vegheat ani la rând sănătatea Oraşului şi a împrejurimilor –, înainte de a fi împlinit optsprezece ani, apoi de-a lungul celor opt, cât a durat construirea casei şi logodna lor şi de-a lungul căsniciei propriu-zise), s-a stins, lăsându-i un pustiu în inimă, pe care nicio altă femeie n-a mai acceptat-o să i-l umple, în următorii douăzeci de ani cât i-a supravieţuit. Finalul romanului, în care stăpânul maşinii avariate de bucată de gheaţă căzută de la ţeava de evacuare a gazelor centralei termice a lui George Dorn vine şi-l loveşte în faţă, trântindu-l, moment când vede spatele lui Johann Gorgias, ieşind din apartament, după ce fusese martor al rememorării vieţii lui, înseamnă întoarcere în timpul concret, obiectiv. Din perspectiva personajului, scrierea romanului pregătit prin toate aceste eforturi de adunare şi mixare a informaţiilor rămâne o potenţialitate. O certitudine este însă aportul cărţii lui Gellu Dorian la perpetuarea amintirii unui erou legendar şi, alături de al, a unui trecut minimalizat sau chiar distrus din ignoranţă.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

p 9

cronica literară

I. NECULA

I. NECULA Marian Ruscu peregrin în paradis

eşi îl ţin în graţii receptive de multă vreme şi pretind că-l cunosc îndeajuns, Marian Ruscu continuă să mă surprindă – dar asta nu de-acum, ca urmare a ultimilor lecturi, ci de multă vreme, de când îl cunosc - prin prolificitatea arătată, prin hărnicia pusă în act şi-n rosturi creatoare, prin lejeritatea cu care oficiază la mai multe temple în paralel, adică prin dezinvoltura cu care circulă, ca printrun sistem de vase comunicante, prin mai multe genuri de creaţie, prin proză şi poezie, de nu ştie cititorul cu ce criterii de ierarhizare să opereze. Aceeaşi dificultate am încercat-o şi eu, mai ales că ultima sa carte, cea memorialistică, Lungul drum până departe, mă direcţionase spre o privilegiere a prozatorului. Eram tentat să creditez cu prioritate isprăvile sale narative, când am primit volumul de versuri O clipă în paradis (Editura Timpul, Iaşi, 2015). Ca unul care citisem şi volumele anterioare de poezii şi mă consternasem odată cu autorul de toate vraiştile noastre postdecembriste, din care-şi extrăgea pretextele lirice am fost surprins să constat că în noua sa ispravă poetică, a 10

renunţat la vechiul registru tematic. În noul volum n-am mai găsit ofuscările de altădată rezultate din vraiştile lumii noastre post-decembriste, cele la care privea cu o pupilă deschisă larg, mustrător şi consternant. Nu se mai înfrigurează de realitatea noastră-n derivă şi-n derapaje prăpăstioase, ci revine la vechiul şi mereu reînnoitul simţământ erotic - motivul liric din totdeauna şi niciodată perimat al poeţilor. Asemeni vechilor trubaduri medievali, ce-şi cântau dorurile sub balcoanele domniţelor în crinoline, autorul dă glas în propriilor sale simţăminte erotice, ia pulsul învolburărilor din adânc, îşi cercetează afectele şi izvodeşte o poezie caldă, pasională, plină de doriri şi de porniri Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

I. NECULA

pătimaşe. Precum adolescenţii cu sângele-n clocot, Marian Ruscu, deşi ştie că jocul cu trecutul e unul parşiv, rescrie totuşi diagrama vechilor jocuri erotice şi nu-şi reprimă tentaţia de a se încerca în borangicul unor nostalgii pasionale şi fioruri nestăvilite. Eu mereu am fost tânăr/ şi acum, pe drumul crucii,/ tot tânăr sunt/ eu, cel care a înnodat, totdeauna/ raţiunea cu pasiunea/ în mintea mea limpede/ cum o socot/ ca bobul de rouă, dis-de-dimineaţă (Dintr-un semn imprevizibil). De aici, din dezechilibrele binomului eminescian minte şi inimă îşi trag sevele şi se revendică toată gama dorinţelor pătimaşe dispuse de autor într-un registru generos de reverberaţii sentimentale greu de domolit. Căci deşi o crede în echilibru, cumpăna dintre raţiune şi pasiune rămâne deseori aplecată spre factorul secund, iar poetului nu-i mai rămâne decât să-i extragă încărcătura emoţională şi s-o aşeze în portativ liric. Inima, draga de ea, mai speră,/ mai speră, deşi e mâncată,/ atriu cu atriu,/ ventricul cu ventricul,/ ia sufletul de mână/ şi-l trece dincolo de barieră. (Acea durere). Regăsesc la Marian Ruscu cavalerismul eroilor medievali, care preţuiau femeia, o divinizau chiar şi se duelau pentru ea, pentru onoarea ei, pentru a-i cuceri favorurile şi încrederea. Cunoaşte bine reţeta seducţiei şi nu face nici o economie de vorbe dulci, mieroase, asezonate cu sublinierea apăsată a nurilor – mai cu seamă atunci când boala păcatului dă

în clocot. Se-nţelege că mijloacele puse în act şi-n dispunere ademenitoare sunt variate, dar de multe ori şapoul introductiv îl constituie joaca, improvizaţia ludică şi toată recuzita verificată de îndrăgostiţii din toate timpurile. Nu exclude însă poezia. –hai să recităm împreună/ -nu-mi amintesc nici o poezie/ - uite! Pe cea pe care o rosteam adesea/ - e mult de-atunci, parcă nu a fost niciodată/ -am să încep primul: eu îţi dau soarele/ -tu îmi dai luna/ vezi că ţi-ai amintit?: stelele ni le prindeam în păr, una câte una/ - nu, nu-mi place, am lăsa cerul gol/ - tu-mi dai zilele/ - eu îţi dau nopţile/ - clipele… haide continuă! Clipele…/ le-am adormit una câte una/- te-am adormit, aşa, da, te-am adormit,/ - apoi ne-am scufundat undeva în mare/ să ne spălăm de ele şi păcatele toate,/ nu mai vreau, a devenit trist,/ nu se mai potriveşte cu nimic,/ noi eram veseli, plini de bucuria de a trăi,/- şi acum de ce nu mai putem fi? – întreabă timpul (Recitare) Nu mai insist. Degeaba se amăgeşte autorul cu ideea că ţine cumpăna dreaptă între pasiune şi raţiune, între ratio şi furor, că talgerul pasional atârnă mai greu, pune o pecete galvanică şi reconfortantă peste demersul său liric. E un semn că autorul a înţeles bine menirea şi rostul poeziei în lume.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

p 11

cărţi-eveniment

Marina NICOLAEV Hommage au professeur Carol Iancu «Romania, Israel, France: Jewish Trails. Volume in Honor of Professor Carol Iancu» & «Roumanie, Israël, France : parcours juifs. Hommage au professeur Carol Iancu» - Danielle Delmaire, Lucian Zeev Herscovici, Felicia Waldman

iniţiativă absolut deosebită propusă de trei specialişti din trei zone geografice diferite istoric, dar unite printr-un singur numitor comun, s-a materializat la începutul primăverii 2014 la Paris şi Bucureşti prin publicarea a două volume dedicate activităţii profesionale de excepţie a eminentului profesor Carol Iancu de la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, originar din România. Ideea de a scrie un volum în onoarea distinsului profesor cu prilejul împlinirii vârstei de 65 de ani, a pornit de la unul din discipolii săi şi fost doctorand, Lucian Zeev Herscovici, curator la Biblioteca Naţională a Statului Israel. Numărul neasteptat de contributori care au dorit să participe la editarea unui volum de «mélange» în onoarea profesorului Carol Iancu a condus practic, la realizarea a două volume, unul publicat în Franţa, editura Champion şi altul în România, editura 12

Marina NICOLAEV

Universităţii Bucureşti. Cele două volume au cunoscut lumina tiparului sub conducerea a trei specialişti, respectiv Danielle Delmaire (profesor emerit la Universitatea Charles de Gaulle, Lille), Lucian Zeev Herscovici (curator la Biblioteca Naţională a Statului Israel) şi Felicia Waldman (conferentiar la Centrul de Studii Ebraice, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti), Astfel, Danielle Delmaire, Lucian Zeev Herscovici şi Felicia Waldman au editat la Editura Universităţii din Bucureşti cartea „Romania, Israel, France: Jewish Trails. Volume in Honor of Professor Carol Iancu”, sub egida Centrului de Studii Israeliene Goldstein Goren din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Introducerea cărţii cristalizează portretul profesional de excepţie al istoricului de renume Carol Iancu, parcursul său excepţional, subiectele sale preferate, cărţile sale publicate de-a lungul cercetării ştiinţifice aprofundate urmate de lista tezelor de master şi doctorat coordonate de-a lungul timpului atât la Universitatea Paul Valery din Montpellier precum şi în alte centre universitare din toată lumea de studenţii, discipolii, colegii şi susţinătorii săi însumaţi într-o pleiadă de profesori şi cercetători dedicaţi istoriei şi evoluţiei civilizaţiei iudaice. Doctor Honoris Causa al unor universităţi din Franţa şi România, autor a sute de cărţi şi articole, profesor de Istorie contemporană la Universitatea Paul Valéry, Montpellier III şi director al Şcolii de Înalte Studii ale Judaismului din Franţa, Carol Iancu se remarcă în mod deosebit prin misiunea sa nobilă de a Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Marina NICOLAEV

studia şi evidenţia ilustra personalitate a Şef Rabinului României din perioada celui de-al doilea război mondial, Alexandru Şafran, «un maestru generos, unul din cei mai mari ai generaţiei sale» (Elie Wiesel) şi întreaga sa activitate în slujba iudaismului, a umanităţii. Efigie remarcabilă a culturii şi istoriei universale, ator al creştinismului, Alexandru Şafran este, indiscutabil, unul din artizanii cei mai importanţi ai apropierii iudeo-creştine din sec. XX» (Carol Iancu). Articolele prezentate în primul volum editat în România sunt organizate pe secţiuni. Astfel, această publicaţie este structurată în patru secţiuni din care o primă secţiune prezentată în engleză respectiv opt articole reunite sub titlul „Jewish thought and Jewish history” (propuse de Moshe Idel, Abraham David, Yitzchak Kerem, Robert S. Wistrich, Rapahel Vago, Bulent Senay, Felicia Waldman şi Alexandru Florin Platon) precum şi 14 articole în limba română împărţite în trei alte secţiuni: „Istoria religiilor” (Ladislau Gyemant, Adrian Niculescu, Şlomo Leibovici Lais, Baruch Tercatin, Silviu Sanie şi Joseph Wasserman), „Istoria relaţiilor dintre români şi evrei” (Marta Petreu, Ţicu Goldstein, Lucian Nastasă Kovacs şi Vasile Morar) şi „Istoria evreilor din România şi Basarabia” (Sorin Liviu Damean, Alexandr Roitman, Claudia Ursuţiu şi Antonio Faur). Astfel, secţiunea „Jewish thought and Jewish history” cuprinde: «Did Rabbi Issac Sagi Nahor Believe in Metempsychosis? Some Remarks on the Study of Provencal Kabbalah» de Moshe Idel (Jerusalem); «Rabbi Ovadia of Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Marina NICOLAEV

Bertinoro, head of the Jewish Yishuv in Jerusalem at the End of 15th Century» de Abraham David (Jerusalim); «The Jewish of Turkey Between the 1çth Century and World War II: From Zimmito Vatandas» de Bülent Şenay (Bursa); «The Sephardic Presence in Romania»umerus Clausus in Early 20th Century Romania and Its Legislation» de Felicia Waldman (Bucharest); «Zionism, Racism and the Mythology of the Left» de Robert S. Wistrich (Jerusalem); «(Re)Defining the Jew: Anti-Semitism in Post-Communist Europe – the Balnce of Two Decades» de Raphael Vago (Tel Aviv); The New Representation of the Human Body in Western Europe at the Beginningşi). A doua secţiune a cărţii intitulată «Istoria religiilor» cuprinde articolele: «Sabatarianismul în Transilvania» de Ladislau Gyemant (Cluj-Napoca); «Despre al doilea „popor al cărţii”: protestantismul şi rolul său în istoria romanilor» de Adrian Niculescu (Bucureşti); «Hasidismul, o revoluţie în cadrul religiei» de Şlomo Leibovici Laiş (Tel Aviv); «Rabini şi admori din perimetrul românesc şi dragostea lor pentru Ţara Sfântă – Eretz Israel» de Baruch Tercatin (Tel Aviv); «Unele aspecte ale iudaismului în gândirea şi acţiunile prim rabinului I. I. Niemirower» Silviu Sanie (Iaşi); «Îndeplinirea comandamentelor divine în secolul al XXI-lea» de Joseph Wassestrom (Ierusalim). A treia secţiune «Istoria relaţiilor între români şi evrei» prezintă: «Eminescu şi problema evreiască» de Marta Petreu (Cluj-Napoca); «De la „jidan” la evreu – o evoluţie conjucturală? Din gândirea lui

D.C. Amzăr, diplomat, filozof, diarist şi publicist român (1906-1999)» de Ţicu Goldstein (Bucureşti); «Viziunea lui Carol Iancu asupra relaţiei iudaism şi creştinism la Alexandru Şafran» de Vasile Morar (Bucureşti); «Universitate şi elite în România pre-comunistă» de Lucian Nastasă Kovacs (Cluj-Napoca). Ultima secţiune «Istoria evreilor din România şi Basarabia» este reprezentată de articolele: «România şi „chestiunea evreiască”. Implicaţii interne şi externe (1866-1872)» de Sorin Liviu Dumean (Craiova); «Unele consideraţii privind numărul populaţiei evreieşti din Basarabia în secolul al XIX-lea» de Alexandr Roitman; «Reacţii parlamentare faţă de agitaţiile antisemite provocate cu ocazia congresului studenţesc de la Oradea (decembrie 1927)» Claudia Ursuţiu (Cluj-Napoca) şi «Organizarea unor acţiuni de salvare, în anul 1944, a evreilor din Ungaria şi Transilvania de Nord. Contribuţii istoriografice (19901994) de Antonio Faur (Oradea). Un al doilea volum publicat de aceeaşi trei editori şi în Franţa, la editura Honore Champion din Paris, cuprinde articole în limba franceză propuse de alţi 34 de contributori, respectiv: Danielle Delmaire, Emil Simiu, Avinoam Bezalel Safran, Andrei Marga, Gérard Nahon, Lucian-Zeev Herscovici, Thomas Gergely, Philippe Boukara, Roland Andréani, René-Samuel Sirat, Roland Goetschel, Christian Amalvi, Bertrand Lécureur, Gérard Dédéyan, Yves Ternon, Florence Heymann, Alexandru Barnea, Daniele Iancu-Agou, Pierre-Yves Kirschleger, Georges Weill, Xavier Rothéa, Miriam S. Hamenahem, Shimon Rubinstein, Jozef M. Rydlo, Brice Vincent, Jacques Bouët,

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Marina NICOLAEV

Catherine Durandin, Mihai Chioveanu, Océane Ciszek, Victor Neumann, Rainer Riemenschneider, Geneviève GavignaudFontaine, Antoine Coppolani şi Jean-Charles Jauffret. Articolele prezentate în al doilea volum editat în Franţa sunt: «Carol Iancu l’universitaire et ses travaux une vie de chercheur bien remplie» de Danielle Delmaire; «Liste des publications de Carol Iancu (1974-2012)» de Danielle Delmaire; «Direction des travaux universitaires (1993-2011) de Carol Iancu» de Danielle Delmaire; «On est tout étonné et ravi car on s’attendait à voir un historien et l’on trouve un homme» de Emil Simiu; «Eretz Israel au cœur de la réflexion et de l’action d’Alexandre Safran. Documents inédits» de Avinoam Bezalel Safran; «Émancipation, assimilation, dissimilation» de Andrei Marga; «Personnages Juifs Terre D’idolâtrie: Isaac-Israël De Avila, HayyimIsaac De Mercado, Abraham Vaez, Rabbins À Bayonne au XVIIe Siècle» de Gérard Nahon; «Hillel Kahane, un maskil, juif de Roumanie, son activité littéraire et éducative» de Lucian-Zeev Herscovici; «De Pest à Suez, Bernard Bauer» de Thomas Gergely; «Profils de Juifs Roumains dans le Parti Socialiste Français» de Philippe Boukara; «Judéité et judaïsme dans les autobiographies des historiens français (1948-2011)» de Roland Andréani; «Judaïsme les relations entre grand-père et petit-fils dans la littérature biblique et rabbinique» de René-Samuel Sirat; «Le prophétisme d’après les commentaires du Malbim (1809-1879)» de Roland Goetschel; «Antisémitisme - affaire Dreyfus –Shoah Les catholiques dreyfusards après

l’affaire Dreyfus» de Danielle Delmaire; «Jeanne D’Arc antisémite? L’instrumentalisation de l’héroïne lorraine par les nationalistes, de l’affaire Dreyfus à 1914» de Christian Amalvi; «La „destruction des juifs d’Europe” dans les manuels d’histoire allemands, britanniques, wallons et français publiés depuis 1950 (étude comparative)» de Bertrand Lécureur; «L’Arménie et les juifs Fernand Roque-Ferrier (1859-1909) un initiateur du «droit d’ingérence» de Gérard Dédéyan; «Pierre Quillard, Bernard Lazare et les arméniens» de Yves Ternon; «Des „enfants de papier” aux „parents de papier”. Les albums de famille, entre mémoire et oubli par Florence Heymann élève à Bucarest, 1951-1962» de Alexandru Barnea; «Juifs en France et ailleurs. Marseille et le départ des juifs comtadins vers le Levant (XVe-XVIe siècles)» de Daniele IancuAgou; «Les juifs de Montpellier et leurs morts: histoire du cimetière israélite ancien (XIXe-XXe siècles)» de Pierre-Yves Kirschleger; «Rabbins et notables juifs à Nîmes au XIXe siècle» de Georges Weill; «Entre persécutions, déportations, refuge et résistance: le sort des judéoespagnols à Nîmes, sous le régime de Vichy, 1940-1944» de Xavier Rothéa; «La religion secrète des sicules de Transylvanie» de Miriam S. Hamenahem. Un alt capitol este dedicat sionismului prin articolele «Quelques aspects de la lutte pour la promotion de la langue hébraïque dans certaines communautés israélites d’orient dans les premières décades du XXe siècle» de Shimon Rubinstein; «Les juifs tchèques, les juifs slovaques et le mouvement sioniste en Bohême, Moravie Et Slovaquie» de Jozef

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Marina NICOLAEV

M. Rydlo; «L’alyah Beth de France en Palestine et en Israël, 1944-1948» de Brice Vincent. Capitolul dedicat României, patria de origine a profesorului Carol Iancu, este reprezentat prin articolele: «Les patrimoines musicaux vivants en Roumanie dans la tourmente de la globalisation après l’âge d’or, une pérennisation incertaine» de Jacques Bouët; «Roumanie Et Russie, entre malédictions, tabous et pragmatisme» de Catherine Durandin; «La liturgie apocalyptique d’un mouvement politique séculier. Déchiffrer l’idéologie de la garde de fer» de Mihai Chioveanu; «Les relations culturelles francoroumaines de 1949 à 1965: entre traque, répression, survivance et simulacre de renaissance» de Océane Ciszek. Un ultim capitol (Varia) prezintă articolele: «Le concept de peuple. Commentaires sur l’origine et l’évolution des sens selon Jules Michelet» de Victor Neumann; «„Invasions barbares” ou „migrations des peuples”. Une rétrospective franco-allemande» de Rainer Riemenschneider; «L’historien et l’homo œconomicus» de Geneviève Gavignaud-Fontaine: «Avait-il raison ou bien tort? Richard M. Nixon, l’anticommunisme. De guerre froide et l’affaire Alger Hiss» de Antoine Coppolani: «La coalition et la lutte contre le troisième ennemi: la drogue en Afghanistan, 2001-2011» de Jean-Charles Jauffret. Lansarea ambelor cărţi a fost duminică 23 februarie 2014, la Paris, în prezenţa unui public deosebit, în cadrul evenimentului intitulat «Les juifs de Roumanie entre histoire et mémoire».

Aceste două cărţi reuşesc în mod strălucit să evidenţieze preocupările majore ale prodigiosului profesor Carol Iancu, cariera şi notorietatea de care a dat şi dă dovadă în mediul universitar şi nu numai, loialitatea sa inexorabilă faţă de Credinţă şi Adevăr şi nu în ultimul rând, misiunea sa excepţională căreia i s-a dedicat o viaţă, în redarea istorică ale etapelor majore ale umanităţii, în speranţa unei Lumi reînnoite spiritual, pe măsura Creatorului ei. ........................

Danielle Delmaire, Lucian Zeev Herscovici, Felicia Waldman (editori) «Romania, Israel, France: Jewish Trails. Volume in Honor of Professor Carol Iancu» Editura Universităţii din Bucureşti 2013 333 pagini «Roumanie, Israël, France : parcours juifs. Hommage au professeur Carol Iancu» Textes rassemblés par Danielle Delmaire, Lucian-Zev Herscovici şi Felicia Waldman. Éditions Honoré Champion, Paris, 2014 744 p.

p Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

note de lectură

Dan DRĂGUŞ Până la capătul răbdării, până la capătul nimicului

n multiple singuratice nopţi Sorin Vânătoru ne confruntă cu o mulţime de elemente, noţiuni, categorii, concepte filosofice captivante. Simplu. Din postura de psiholog, de autodidact interdisciplinar, în fine, de poet. Se străduieşte să afle taina lucrurilor în sine, a poemelor în sieşi, taina semnelor, simbolurilor, care alcătuiesc realul, concretul imaginar în luptă cu tragismul ce ne înconjoară. În acest context Sorin Vânătoru concluzionează: Mi se pare mai important să căutăm viaţa universală decât viaţa în univers… Cartea Despre PREDICŢIE & TERATOFANIA prezintă o abordare de înalt nivel al acestei căutări. Vizează pătrunderea în psihicul lui Dumnezeu întru experimentarea neantului. Evident, este o tratare inaccesibilă multor inşi prin fineţe, summum de idei care provoacă redarea pierdutului optimism cosmologic. Un cititor neavizat, cum spuneam, are nevoie în a se desluşi, de minime cunoştinţe în sinergia, informaţia şi geneza sistemelor, cuantică, logică, biofizică moleculară, psihofiziologiei, dogmatică, credinţe şi idei religioase, structuri ale imaginarului, filosofia predicţiei. Am enumerat doar câteva discipline ce se întrepătrund în Crezul lui Sorin Vânătoru, care provoacă neantul Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Dan DRĂGUŞ

însuşi, transcendenţa. Cu un singur scop: să vadă cum arată neantul, cum poate să scoată ceva din energia neantului. Teratofania instalează ordinea conştiinţei, paraordinea în ordine. Şi autorul susţine: Ceea ce vine din paraordine este o virtualitate pe cale de a se actualiza. Ea acţionează, are un sens afectiv, dinamic, în zona fizicului, nu are natură, şi evidenţiază malformaţiile binar – discrete – realităţii transcendenţei – cum ar fi logica dumnezeirii sau ce este dincolo de viaţă (p.27). Un studiu mai avizat al Predicţiei şi Teratofaniei este necesar. Prefer un circuit normal-deschis, al acestei cărţi, zic, ca bibliografie recomandată. Un curios, un student interesat o va consulta. Bibliografia cărţii este foarte importantă, cuprinde 100 de lucrări şi autori de talie internaţională. Închisă într-o nişă cartea e scrisă degeaba. DEGEABA. Sorin Vânătoru aruncă mănuşa ştiinţei şi Lui Dumnezeu. Nimic nu apare din nimic Lumea este exclusiv spirit Materia nu emerge din nimic Realul emană din spiritul universal. Dumnezeu se manifestă, ca lumea, în categorii specifice – sepiroţii [Cabala, p10 (ebraică, kabbalah – tradiţie)] În volumul de poeme, şi acestea speciale, La capătul răbdării, acelaşi Sorn Vânătoru este mai îngăduitor cu cei care îl citesc. Se pliază pe filonul primei cărţi – Predicţie & Teratofania – strigă şi nu strigă: - sunt cel care este şi nu pot striga 17

Dan DRĂGUŞ

şi chiar de strig, de mine mă lovesc, ……………………. Orfana şi eterna plută sînt doar eu şi Nu e gând să mă adune Chipul de pe coperta Ia e chipul unei femei care strigă ajunsă la capătul răbdării, la capătul nimicului, sunt sunetele în care se află întotdeauna strigătul femeii. Îi admiri strigătul acesta, îi admiri chipul, o admir că nu plânge. Strigă : Gata ! Ajunge! Vrea altceva. Este de fapt strigătul feminizat al autorului, convins că : E ceasul al doisprezecelea al existenţei noastre. De luni până duminică suntem împinşi în aceeaşi lumină a zilei – o fantomă singuratică. în aceeaşi realitate – un delir sistematizat al neantului. Ne călcăm în picioare să apucăm un os al sorţii,

Dan DRĂGUŞ

numărul frunzelor din coroana unui arbore care nu locuieşte pe trotuar. Cine nu îl cunoaşte pe Vânătoru îl ocoleşte, el însă te cuprinde în dramatismul lumii şi al său. Te avertizează că eşti într-un exerciţiu în care ar trebui să egalezi viaţa cu moartea, chiar dacă : Nebunia ta trebuie să fie lucidă, exactă, eficientă, ori beată este poezia până la capătul răbdării, până la capătul nimicului.

Şi nu-l apucăm. Caii ţin drumul destinului … Densitatea gândirii, densitatea scrisului său îl pun în opoziţie cu sine. Mi se pare adjudecată părerea : are o statură spre înălţime medie a unui bărbat, constituţie neatletică, de multe ori privirea şi tenul îi par întunecate de griji. De griji se priveşte în interior. Aşa este Sorin Vânătoru la prima vedere, un locuitor de-a rândul al Ploieştiului. Îşi poartă destinul neîmblânzit într-o gentuţă porthart, de colo până acolo. Îl văd prin marketurile de cartier după cumpărături uzuale. În alt timp, neprogramat, ne întâlnim la o bere unde îşi suflecă manşetele cămăşii de tragismul ce îl înconjoară. Mă „citeşte” interesat să-i împărtăşesc densităţile sau 18

Maria Dobrescu Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

memento

Iulian MOREANU Florin Dochia - 65

cum cinci ani, în încă voioasa şi lipsită de griji revistă „Axioma” (mai, 2010), publicam un text intitulat „Florin Dochia – 60 (o aniversare amânată”). Era un text dedicat poetului, cu ocazia zilei sale de naştere. Un text în care cu multă greutate am reuşit să-mi reprim nişte „porniri”, dar care s-au strecurat din sufletu-mi trist şi puteau fi citite printre rânduri. Pentru că, deşi îl cunoşteam doar de vreo 2-3 ani, îmi dădusem seama că aveam privilegiul de a fi nu doar contemporan, ci şi, prin forţa împrejurărilor, concitadin cu unul dintre cei mai valoroşi poeţi români contemporani care, însă, nu se bucurase de o aniversare „oficială”, pe măsura nu doar a valorii sale literare, cât şi ca fervent susţinător şi promotor al culturii în această urbe binecuvântată de Zeul Soare. Şi, mai mult, pentru că, după umila mea părere, cultura câmpineană, în anii în care Florin Dochia a ocupat şi funcţia de director al Casei de cultură „Geo Bogza” a fost strâns legată de numele său. Organizator de evenimente culturale/ conducător de Cerc literar/ realizator al publicaţiei „Revista Nouă” (dar şi al trimestrialului „Biblioteca de Câmpina” şi, mai ales, bănuiesc, al celui mai drag „proiect” - dezavuez folosirea excesivă a Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

cuvântului, dar nu am altul la îndemână acum - al său: „Urmuz”, publicaţie de pedagogie a lecturii)/ tehnoredactor şi autor al coperţilor cărţilor celor mai mulţi autori câmpineni şi nu numai/ poet remarcabil/ eseist de excepţie/ moderator plin de vervă şi umor în cadrul lansărilor de carte/ comentator avizat de cărţi de proză şi poezie. Sunt, acestea, doar câteva ipostaze în care l-am remarcat pe Florin Dochia. Florin Dochia are o calitate pe care o apreciez în mod deosebit, dar pe care, din păcate, o întâlnesc tot mai rar la semenii noştri: simţul umorului. Sunt foarte rare situaţiile în care, vorbind faţă-n faţă, pe mess ori la telefon, să nu fiu obligat, în sensul frumos al cuvântului, să mă antrenez împreună cu el în tot felul de jocuri de cuvinte, expresii ce fac trimitere la draga noastră de viaţă social-politică, rime dintre cele mai trăsnite. Cu o cultură uriaşă vastă, este în acelaşi timp la curent mai cu tot ce se întâmplă la noi sau aiurea. Este omul pe care nu l-am auzit niciodată spunând „nu”, atunci când l-am solicitat în cine ştie ce problemă. Când sunt gata cu un text mai lung (inclusiv romanul scos anul trecut) nu ezit să i-l trimit să-l „corecteze”, având încredere deplină în observaţiile şi sugestiile lui. De altfel, în toate împrejurările în care am prezentat „Năvala norilor”, nu am ezitat să încep prin a spune că titlul îi aparţine. Până acum am dedicat două proze unor prieteni: lui şi regretatului Gheri. Lui Gheri, pentru că, după ce ne-a povestit despre purtarea unor indivizi faţă de un câine, am văzut instantaneu acţiunea unei proze (care avea să fie „Coteţ de lux”, din volumul „Febra”) şi i-am cerut 19

Iulian MOREANU

permisiunea să folosesc ideea, iar lui, pentru că într-o zi, mergând împreună cu maşina mea, trecând pe o străduţă, am văzut de asemenea acţiunea unei proze; e vorba de „Acvariu” (se pare, o reuşită) din volumul „Cerbul însetat”. I-am dedicat-o pentru că a fost lângă mine în momentul scânteii inspiraţiei. Legat de „văzutul” acţiunii, discutând odată despre actul premergător scrierii ca atare, i-am spus că eu nu mă pot apuca de scris, până când nu văd, ca pe un ecran, la doi paşi în faţa mea, acţiunea sau măcar începutul unei proze. Mi-a zis că trăieşte acelaşi sentiment, stare, că vede poezia. Şi sunt convins că lucrurile stau chiar aşa. Nu suntem întotdeauna de acord în diverse probleme, şi mai că nu te lasă

să-ţi expui argumentele, convins fiind că are, şi trebuie să aibă dreptate. Este un bunic exemplar, pe care plecarea nepoţilor în Anglia l-a afectat, deşi nu vrea să o arate. Aşa îl simt eu. Este un ecologist convins şi într-o zi, pe Bulevardul Culturii fiind, m-a tras spre marginea străzii şi mi-a arătat cum nişte oameni prea zeloşi, curăţind terenul şi „toaletând” arbuştii, au distrus în ignoranţa lor nişte mini-ecosisteme în care ar trebui să-şi ducă viaţa liniştită furnici, gâze, şopârle şi alte păsări şi animale mici, nevinovate şi având un rol şi un rost precise pe lumea asta, pe care omul se simte prea stăpân când e la fel de trecător ca şi ele. Poezia lui Florin Dochia încântă, pur şi simplu. Nu aş putea să i-o analizez pentru că nu mă pricep la aşa ceva, iar criticii îmi dau pe deplin dreptate. Revenind la conţinutul articolului de care aminteam la început, am constat cu amărăciune că în esenţa lui a rămas de actualitate şi acum, când poetul a împlinit 65 de ani. Ce ar fi trebuit făcut? Ştiu şi eu? Ce se face atunci când ai o asemenea valoare lângă tine, care a făcut (şi face, încă, şi ieşit la pensie fiind, pentru că nu are astâmpăr) atât de multe pentru cultura locală şi când Valoarea respectivă împlineşte o vârstă – pe care tocmai a împlinit-o. Adică, o diplomă omagială, câteva vorbe spuse într-un cadru oficial, un buchet de flori, o expoziţie retrospectivă cu cărţile sale şi publicaţiile pe care le-a păstorit, un interviu mai consistent la o televiziune locală… Dacă acestea se vor fi întâmplat şi nu am ştiu eu, sunt gata să-mi cer scuze. La mulţi ani sănătoşi şi plini de realizări literare, Maestre şi drag prieten!

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

agenda culturală

Andreea ŞTEFAN

Andreea ŞTEFAN De ziua ei, poezia s-a simţit la Câmpina ca la ea acasă

iua Mondială a Poeziei a fost celebrată şi la Câmpina, sâmbătă, 21 martie, printr-un Maraton al Poeziei organizat de Casa de Cultură “Geo Bogza”, la care au fost invitaţi să participe scriitori din Oradea, Braşov, Sinaia, Breaza, Floreşti, Ploieşti, Bucureşti şi Câmpina. În cadrul evenimentului au avut loc lansări de carte, expoziţii de grafică şi de fotografie, dar şi multe recitaluri ale poeţilor prezenţi, toate constituindu-se într-un regal al creaţiei şi al bunului gust.

Colecţia „Biblioteca de Câmpina” O colecţie impresionantă de cărţi a dat culoare unui nou început, „caligrafiat” public. Un an deja apus, dar vibrant şi cu răsunet peste veacuri, şi-a pus amprenta radical asupra lumii literare. Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” a editat, cu sprijinul Consiliului Local, pentru al doilea an consecutiv, Colecţia „Biblioteca de Câmpina”. Aceasta este destinată promovării în rândul cetăţenilor câmpineni a valorilor importante din punct de vedere cultural-artistic şi social-educativ, în special în rândul tinerilor. În această colecţie sunt publicate opere originale realizate de către autori câmpineni, antologii de texte cu valoare documentară, traduceri realizate de autori câmpineni Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

din literatura universală, studii de istorie culturală, de etnografie şi de folclor. Prin existenţa acestei colecţii se continuă tradiţia valorificării creaţiei locale iniţiate prin demersurile înaintaşilor: Geo Bogza, Al. Tudor-Miu, George Văleanu, Mihai Lupaşcu ş.a. Colecţia 2014 cuprinde şapte titluri care răspund criteriilor istorice şi de valoare culturală, dar şi varietăţii manifestărilor culturale din Câmpina. Cele şapte volume sunt: Dan D. Rădulescu – „Regrupare posibilă” (poezie); Anastasia Tache – „Arbore de gânduri” (poezie); Maria Nicolai – „Femei în leasing” (poezie); Ion T. Şovăială – „Al. Tudor-Miu” (istorie culturală); Diana Trandafir Marinache – „Anonima” (proză); Iulian Moreanu – Neguţătorul de vise” (proză scurtă); Florin Dochia şi Liliana Ene – „Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universală”. Lansarea colecţiei a fost făcută de Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de Cultură a Consiliului Local, care a rostit câteva cuvinte introductive în opera celui care a fost publicistul Ion Şovăială: „A fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam. În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întâziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani”. Fiecare volum în parte a fost 22

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

prezentat de către un critic literar sau un scriitor, între care s-au numărat Vasile Ioan Ciutacu, Maria Dobrescu, Christian Crăciun, Constantin Trandafir. Florin Dochia şi Liliana Ene au încheiat lansarea colecţiei cu „Ars amandis poesis”, un volum care reuneşte poeme din literatura universală, publicate în limba română, în anul 2014, în revista „Urmuz”, traducerile fiind realizate de către Florin Dochia (coordonator), Liliana Ene, Elena Dinu şi Alexandra Irimia. „A fost preferată ordinea cronologică a apariţiei în revistă, uneori poemele ilustrând prezentarea artelor poetice prin mărturiile autorilor, a curentelor literare sau fiind parte a unor prezentări multilingve” - scrie în nota introductivă a volumului.

Dublă lansare de carte Al doilea eveniment închinat poeziei a fost lansarea a două cărţi. „Oglinda sinelui” - autor Ana Hâncu, din Ploieşti, care se află la cea de-a zecea carte publicată şi „Desen pe vis”, autor Maria Calciu, din Bucureşti, cu cel de-al 14-lea volum publicat, despre care a rostit câteva cuvinte Magda Mirea, o altă talentată mânuitoare a condeiului. „Pentru mine este un eveniment unic de fiecare dată, chiar dacă am mai fost invitată. Scriu de la 10 ani. La 14 ani eram redactor la revista „Muguri” a Liceului „Mihai Viteazul” din Ploieşti, la 19 ani a apărut prima plachetă în care eram inclusă ca şi poetă. În acele cenacluri, i-am întâlnit pe marii noştri poeţi: Marin Sorescu, pe scriitorul Marin Preda... deci fac parte din garda veche a celor care vin aici. Domnul Dochia era pe Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

atunci directorul Palatului Culturii la Ploieşti, organiza şi atunci evenimente extraordinare, dar şi cenacluri şi, iată, este cel care reuşeşte să ne unească de pretutindeni, până şi de la Galaţi, Oradea, Bucureşti! Orice eveniment de genul acesta este pentru mine o bucurie a sufletului. Sunt la a zecea carte publicată: cinci volume de versuri, două romane şi trei volume de proze scurte. Scriu din plăcerea de a scrie. S-a spus că scriu cu sufletul şi întradevăr aşa fac. Romanele mele sunt mai mult psihologice decât de dragoste. Pentru mine 10 înseamnă, 10 volume de carte editate, 10 înseamnă ziua de naştere în martie, iar Maratonul Poeziei este ca o aniversare a acelui suflet tânăr care nu ţine cont de vârstă” - a mărturisit poeta Ana Hâncu. „Sunt prima oară la Maratonul Poeziei. Mi-a povestit despre acest festival Magda Mirea, prietena mea. Am auzit vorbindu-se atât de frumos despre acest eveniment încât mi-am dorit să vin, fiind şi Ziua Internaţională a Poeziei şi sunt extrem de fericită că această zi se suprapune cu ziua mea de naştere sau invers... Trebuie să menţionez că este a treia lansare a acestui volum, într-un moment potrivit” - a declarat Maria Calciu, autoarea volumului „Desen pe vis”. Primăvara poeţilor „Maratonul Poeziei” Ultima parte a manifestării culturale a fost o incursiune în lumea versurilor, incursiune exploatată la maxim, cu dăruire totală, de toţi scriitorii participanţi. 24

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

„A fost cel mai frumos Maraton al Poeziei dintre cele trei ediţii de până acum! Au participat peste 100 de persoane, dintre care 30 au fost scriitori care au recitat din creaţiile proprii” - ne-a mărturisit directorul Casei Municipale de Cultură, scriitorul Florin Dochia. Atmosfera a fost completată de expoziţia de grafică semnată Codruţ Radi, de tablourile artiştilor plastici Mihai Boroiu şi Gabriel Dima, de picturi aparţinând patrimoniului Casei de Cultură „Geo Bogza”, de impunătorul arlechin pictat de către Lidia Nicolae şi, nu în ultimul rând, de fotografiile realizate de Ştefan Muşoiu. Din acest cadru de înaltă ţinută nu a lipsit nici muzica. Pe ritmuri cu iz vintage, Ştefan Al. Saşa, poet şi muzician, a încântat participanţii cu vocea sa caldă.

Liliana Ene, Chrisian Crăciun, Maria Nicolai Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

Intrarea s-a făcut pe bază de îmbrăţişări... poetice, bineînţeles!

Ziua Bibliotecarului şi Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor au fost sărbătorite şi la Câmpina Ziua de 23 aprilie este o zi cu răsunet internaţional, dar şi naţional. La iniţiativa UNESCO, începând cu anul 1995, pe tot mapamondul se marchează Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor, scopul acestei sărbători fiind promovarea dreptului şi a libertăţii lecturii. Totodată este şi o zi simbolică pentru literatura universală. La această dată au murit Cervantes şi Shakespeare, Inca Garcilaso de la Vega, poetul englez William Wordsworth, Josep Pla ori s-au născut scriitori celebri, precum Maurice Druon şi Vladimir Nabokov. Pe plan naţional, în 1998, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor Publice din România a adăugat la sărbătoarea internaţională a

Andreea ŞTEFAN

cărţii, din 23 aprilie, Ziua Bibliotecarului. Guvernul a emis Hotărârea nr. 293 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial din 19 martie 2005, prin care a declarat 23 aprilie Ziua Naţională a Bibliotecarului din România. Pentru a marca cele două sărbători, în Câmpina a fost pregătită o acţiune ce s-a adresat copiilor din clasele gimnaziale de la Şcoala Centrală. Aceasta a fost organizată de către profesorul de limba şi literatura română Maria Dobrescu, cu sprijinul Comisiei de Cultură a Consiliului Local şi cu sprijinul Bibliotecii Municipale „C. I. Istrati”. „În calitate de profesor de limba şi literatura română, îmi doresc ca toţi elevii mei să citească cât mai mult şi de fiecare dată încerc să-i atrag către lectură, deşi, în timpurile pe care le trăim astăzi, e destul de greu să reuşim, noi, cadrele didactice, să-i apropiem. Uneori am impresia că suntem ancoraţi într-o programă atât de încărcată, încât îi facem să urască limba şi literatura

Ziua Bibliotecarului şi Ziua Mondială a Cărţii şi a Dreptului de Autor 26

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

română în loc să o îndrăgească. Din acest motiv, atât cât îmi permite timpul, fac activităţi prin care încerc să îi conving că merită să se apropie de carte, merită să descopere lectura şi, după cum s-a văzut la această activitate, cred că au empatizat cu tot ce a fost aici, că au înţeles ceva. Abia aştept să văd care sunt ecourile, să văd ce îmi vor spune la ore, dacă le-a plăcut şi ce-au învăţat din lecţia de astăzi, pentru că o consider o lecţie... o altfel de lecţie. Mă bucur că mi-au fost alături şi colegele mele, doamna profesoară de engleză Daniela Csaszar, doamna profesoară de franceză Simona Banciu, doamna profesoară Carmen Grapa care, deşi predă matematica, iubeşte literatura şi îi place să citească. Ne-a mai fost alături şi domnul profesor de sport Ion Ghica, un iubitor de lectură, pentru că discutăm adesea pe subiecte legate de cărţi pe care le-am citit sau pe care le citim” – a declarat prof. Maria Dobrescu, poetă şi organizatoarea acestei acţiuni culturale. La eveniment au fost invitaţi reprezentanţi ai culturii locale, scriitorul Florin Dochia, Liliana Ene, responsabil al Bibliotecii Municipale ”C. I. Istrati” însoţită de colega sa, Lenuţa Leotescu şi Florin Severius Frăţilă, preşedintele Comisiei de Cultură a Consiliului Local, în calitate de publicist. Invitaţii le-au vorbit, pe rând, copiilor despre importanţa cărţilor şi despre ce ar trebui să facă dacă îşi doresc să descopere universul tainic al lecturii. „De ce e nevoie să citim? Ca să aflăm informaţii de toate felurile. Dar de ce să citim literatură? Citim ca să mai trăim nişte vieţi” - le-a spus elevilor Florin Dochia. Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Andreea ŞTEFAN

Alexandra Mihalcea Prin această acţiune s-a mai făcut un pas în atragerea copiilor spre lectură şi conştientizarea lor asupra necesităţii de a citi. „Miraculoasa carte, această găselniţă a omenirii, din punctul meu de vedere şi cred că sunt şi în asentimentul colegilor, este singurul prieten care nu te trădează niciodată. În carte, în general, veţi găsi universul existenţei oamenilor şi e foarte important să cunoaştem experienţele altora” - le-a explicat copiilor publicistul Florin Frăţilă. Discursurile au fost încheiate de către Liliana Ene, care le-a citit elevilor câteva date despre istoria şi importanţa celor două sărbători care au marcat ziua de 23 aprilie, după care i-a invitat la Bibliotecă şi le-a oferit câte un număr din Revista Urmuz, revistă editată de Biblioteca Municipală „C. I. Istrati”, cărţi semnate de autori câmpineni şi pliante cu informaţii legate de activitatea, oferta şi programul instituţiei. În cinstea acestei zile, elevii şi-au oferit reciproc cărţi, iar la finalul evenimentului, câţiva dintre ei au citit mesajele pe care le-au primit cu dedicaţie din partea colegilor. 27

Ioana GEACĂR

poesis

Ioana GEACĂR emoţii în ghips pe masă un cuţit cu lamă lungă o roşie pe care se mai ţin câteva firicele de apă un castravete tăiat în patru dat cu sare /normal că nu-ţi vine să le mănânci sunt prea estetizate mai ştii când ne sugeam sângele prin piele ca o ventuză mirosul de verde mă lungeşte ajung în tavan mă sting ca o lumânare de Paşti mă iau în braţe îmi simt sânii două cuiburi concentrice care se-nvârt întruna n-o să ne mai măsurăm degetele să vedem cine le are mai lungi n-o să ne mai atingem talpă-n talpă să jucăm bicicleta

hai şi noi jumătate îţi dau ţie de lună e mult mai bine aici fără nici un sentiment greu apa pe care o beau în clipa asta e greoaie dar îmblânzită aproape liniştită ca mine uneori furioasă fiinţa de apă care devin îmbrăţişează sufletul îmblânzeşte - agită carnea pe lună e locul nostru toate sentimentele gravitaţionale care apasă: boala durerea groaza furia ura invidia acolo poartă un semn schimbat urcă şi se prefiră prin aură suntem ciudaţi ia uite cu toate ridurile-n sus pe pământ greoi ca-ntr-un borcan puşi la păstrat expirăm mărgele de aer amprentele sinelui îngropate în miere

doar când strâng ochii văd cum ne rostogolim de foarte sus

îţi dau aşadar jumătatea de umbră că-ţi place să observi de acolo atingerea înceată a mâinilor noastre din podul palmelor până în vârfurile degetelor îmi aminteşte de dorul de dinainte de a veni pe pământ zborul îmi iese prin piele şi se coase ca umbra de mine

şi când credeam că-i totul iremediabil îmi faci un semn la plecare un şurub mic cu degetul prin mâneca mea de pijama

de câte ori suntem pierduţi în somn sau vis unul din suflete îl caută pe celălalt prin găvanele lunii

n-o să ne mai încurcăm în nasuri n-o să mai stăm umăr lângă umăr mai vrei o bucăţică de zahăr?

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Cătălin STANCIU

poesis

Cătălin STANCIU

cu dealuri gârbove şi mesteceni

Genunchi

Dumnezeu nu se încruntă de-a curmezişul timpului

Drumul spre clopotniţă e ştiut doar de genunchii tărăncilor bătrâne pe când dragostea se vinde în târg ca o desfrânată

Toiag Un bătrân cu un toiag uscat de salcie m-a lovit peste umăr

Înserare Mă cuprinde înserarea ca brâul morţii pe coapsă îmi duc viaţa cu zbateri Copiii ce eram fugind unul de altul ca polii unui magnet de smarald visând să călcăm pietrele drumului satelor noastre

„Tinere, rogu-te, spune-mi ce este viaţa?” Allegro Mă apuc de coama dealului ca de singurătate cu disperare şi crudă plăcere caut în fiecare dimineaţă noaptea pusă pe fugă

Maratonul Poeziei - 21 marie 2015

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

poesis

Ion SCOROBETE ATLAS Şi iată că nici în titania viaţa nu e mai roz frânt de oboseală cum eşti cerul e tot mai aproape de vulcanul acesta de care mă sprijin iar confuzia liniilor ce se absorb în chip de umeri îmi trece prin ochi şi inimă ca prin perdea umbra meduzei pe care o alungi tăcerea ta de piatră nu se mai potriveşte acestei distanţe nici varianta cu merele infestate nici anecdota cu cereale modificate genetic în calculul versiunii

Ion SCOROBETE

acestui moment în care răsfoiesc marile minciuni ale lui Gutberlet şi ignor orice scop cu termen sugerat sub lumina vioaie a artificiului CONSIDERENTE La hotarul dintre viaţă si moarte cultiv fără geniu de grădinar idei perisabile deprind arta de a frământa neuronii în afara unui program într-un aşa-zis atelier al ego-ului îndoit mereu de aptitudinea de a fi fericit ca la carte când sa culeg luând în serios refrenul ploii izbind fereastra figuraţia soarelui la final de zi nu aud decât freamătul undelor suple ale tăcerii în prezenţa uneltelor specifice

ECHILIBRU În sfera duminicii forţele oarbe dau la pace pretenţii deschise Dumnezeu se odihneşte în mine copil neviciat căci îl citesc cu toate simţurile la care mi-a dat acces de-mi spune că ceea ce n-am pierdut voi pierde dintr-un spirit al proporţiilor pasărea nevăzută ciuguleşte fiecare centimă a dezechilibrului cert ar fi doar ceea ce se petrece sub aureola 30

deretic în perimetrul solului interior asupra stărilor mărunte şi percep doar cum se clădeşte celulă pe celulă cuvântul creşte în sine la temperatura propice încât se conturează adult poemul până se desprinde din crengile ventriculelor capabil să-şi înfrunte singur destinul în piaţa de consum PLĂCEREA SE INSINUEAZĂ În secunda următoare o plăcere de drept comun Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Ion SCOROBETE

se insinuează în pielea nervului arde la foc mic se amplifică apoi se desprinde din fotografia incidentului precum reclama de pe faţada blocului mâncat de igrasie mai sus vântul îmi ia ca pe o rufă gândul de pe sârmă mă lasă pustiu în repetarea exerciţiului care nu a fost dus la final se desparte fără să-şi ia rămas bun ziua aproape rotundă spre miezul nopţii

Ion SCOROBETE

DUELUL LUI IACOB În puterea cuvântului nu e nimic definitiv consolarea înverşunează locuitorul oaselor mele se strunesc taine în odaia luptei cu îngerul după cum mă antrenezi să pierd ce nu am avut să-mi duc crucea pe aripile unui fluture căruia nu-i găsesc mai deplină linişte decât a savura o geană a soarelui obosit între umerii pajiştii care nu e capătul bucuriei

Maratonul Poeziei - 21 marie 2015 Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

poesis

Diana TRANDAFIR ORAŞUL SUSPENDAT departe sclipeşte oceanul cu aripi albastre la fel de plin de gânduri e lacul malurile lui de sidef încrustate cu pietre albastre sunt spinări de ţestoase şi raze în evantai înveşmântează câmpul de foc pasărea-rinocer despică în zbor lung tot cerul lustruit ca tingirea *** vestit vânător şi culegător ştie când luna a muşcat din amurg are capul acoperit cu un strat gros de cenuşă arabescuri sângerii se încolăcesc pe braţele musculoase şi arse luna sclipeşte în beznă precum inima femelelor leopard pe peretele cald urcă lăcuste gândaci melci şi şerpi când sună clopotul vechi cohorte de corăbii se pun în mişcare lunecând pe valurile înţepenite din piatră *** zorile ca nişte epave eşuate îl imploră să mai spună povestea să o spună cu aceeaşi voce încă şi încă povestea cea veche despre vestitul erou 32

Diana TRANDAFIR şi-a luat puşca-ntr-o mână în cealaltă gloanţele picioarele adâncite-n pământ amestescă tăcerea cu ultimul răget de leu *** cineva seacă apa cineva tulbură izvorul chipul ei umed sărbătorit în unsori pune sute de riduri la treabă toate văluresc în mişcare ca acţionate de o manevră secretă impunătoare în mijlocul savanei mama elefant îşi mestecă tacticoasă victoria tronând în refugiul său aurit rugăciunile sparg porţi ferecate sufletul se apleacă spre pământul slăvit *** i-a fost dat să privească din ascunzişuri pe sub coliere de stânci îşi înfige pumnii în coama drumului încetinind depărtarea câtă vreme unul pe altul nu minte bătăile inimii ne scutesc de alte-ntrebări *** mereu în căutare de umbre mereu în căutare de tenebre fugare ca acelea ce joacă în spatele unui paravan chinezesc focul li se prinde de chip scoţând în relief părţi din feţele galbene dacă strângi pământul în pumni e ca şi când le-ai răpi din vedere astfel se desface deasupra Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Diana TRANDAFIR floarea neagră de câmp *** din acest nimic luminos facem cu toţii câte un ghem de trăit de murit de mers la drum împreună mâinile-ntinse ating frunzele fragede şi alungite de bambus păsările domestice aciuate în curte par simple vedenii fructe prea coapte ouă de struţ din cochilia sa melcul de apă ne ascultă în tăcere pe toţi *** netezeşte cu o grijă păgână pagina scrisă mărunt o împătureşte o desface din nou mestecă tutun cu fălcile strânse privind leneş peste stratul de zarzavat brăzdat în amurg nu ştie să citească în schimb are viziunea magnifică a unor bătălii ce ar putea reînvia timpuri vechi se întâmplă aşa ca din vreme în vreme să tânjească după pagina lui de istorie *** în zilele ploioase nu dai doi bani pe fecioarele cu părul de cânepă copile cu fruntea oblic bombată ochii lor sunt făcuţi pentru a susţine vălul prins în colţi mari de fildeş ceilalţi colţi albi de bazalt Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Diana TRANDAFIR se înfig direct în oasele mici înşirate în grabă flori sălbăticite le mişcă degetele coapsa şi buzele iar şopârle ascunse sub pietre ţin loc de tălpi *** l-am găsit şezând jos nemişcat şi îndrăzneţ în priviri lespedea timpului se lăsa uşor peste noapte de sus pasărea-rac atrăgea către sine totul ca un magnet uriaş simţeam pe buzele aspre când iz de câmpie când gustul de secetă *** pentru binele vitejilor noştri turme de oi şi de capre vor fi purtate spre sud sute de oi sute de capre sute de capete de viteji pe cai mici plutesc prin hăţişul fierbinte ierburile sălbăticite miros a pământ plin de greieri argila lichefiată picură în auz rugăciunea din temple *** iată că a sosit vremea să pipăi osul de leopard iată că a venit timpul să particip la adevărata vânătoare de cerbi plouă din senin plouă bogat ca pentru a slăvi carnea şi moartea îmbrăţişate strâns vin din urmă viaţa şi marele vis 33

poesis

Camelia Iuliana RADU bulevardul franţuzesc nu ţine de ADN este doar o metaforă în care te simţi confortabil la Stockholm sau la Brăila bulevardul franţuzesc are aceeaşi melancolie tihnită sub umbrele generoase oamenii ar rămâne mai mult decât în propria sufragerie pe sub ramuri cernita lumină aş ţine-o pe umeri jocul ei jocul meu de amiază toridă se cuibăresc în cătunul unei zile de duminică asemeni vinului, când la masă au rămas cei apropiaţi depăşind limita măcar puţin spre o lume imaginară spre o lume caldă şi necunoscută cele mai frumoase oraşe sunt adesea provinciale şi plicticoase un loc în care intimitatea poate sta întinsă pe o bancă citind o carte ca în propria cameră de zi pe marginea graniţei permeabile

Camelia Iuliana RADU

eu îl privesc şi am o îndoială îi spun mulţumesc, încă nu îmi e foame dar aş dori un pahar cu vin şi o felie de pâine el îmi spune să aştept este un ospătar încet am timp să îi fac un portret fugar am un răgaz pentru gânduri aduce pe rând toate cele necesare nu sunt un client care a comandat o cină consistentă cred că ne suspectăm reciproc el crede că am nimerit greşit locul eu cred că este ciudat deşi în oraşul acesta e de ajuns amurgul pentru a garnisi capătul zilei ospătarul îmbrăcat în negru îmi aduce vinul alături turişti eleganţi servesc o cină copioasă în stil italian unind sudul cu nordul într-o logodnă a celor două capete ale vieţii am învăţat de la suedezi

pe sub poduri răsărite în toamnă pe sub cortegii de fulgi luminoşi bulevardul franţuzesc ne lasă un karla_plan franţuzit şi domol cât să uitam acasă lesa

să preţuiesc o fereastră mare o haină albă şi apa cu gheaţă, alături de o felie de pâine prăjită ca singure merinde ale unui prânz

ospătarul îmbrăcat în negru

am învăţat să iubesc fructele pentru că ele nu cresc sub orice soare

mă întreabă dacă servesc cina 34

am învăţat să nu îmi pese de hainele Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Camelia Iuliana RADU

şifonate să preţuiesc toate acele întâmplări ale zilei care nu cer bani şi nu fac rău altuia

am învăţat că a vrea foarte puţin cât mai puţin înseamnă a face mult, tot mai mult cu cât ai mai puţin, cu atât aduni mai mult

am învăţat că un om are demnitate dacă este curat nu scump îmbrăcat că a fi în trend înseamnă a fi mai simplu ca alţii că a nu fi bogat este acelaşi lucru cu a fi, atunci când citeşti o carte să ai grijă de tine înseamnă să trăieşti cu minim de nevoi să îţi înţelegi trupul înseamnă să mănânci puţin să fii fericit doar cu aer şi prieteni înseamnă că eşti pe drumul tău pui pe foc un porumb şi ai o sticlă de vin şi cînţi familia înseamnă toleranţă şi bucurie şi este mai importantă decât o mare iubire care desparte să accepţi banalitatea din dragoste te face spontan mai inteligent pentru că fiecare zi înseamnă o treaptă oamenii care nu suportă defectele fizice au un mare handicap de inteligenţă cine se vaietă, este bolnav cine nu ajută, este bolnav orgoliul este ridicol ca o tichie colorată oamenii cu pretenţii sunt infirmi demnitatea este dreptul tău dacă tu crezi în ceea ce faci vei învinge împotrivirea regulilor

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

sufletul este singurul constructor restul este zăpadă se topeşte când mă gândesc la noaptea nordică nu mă sperii de solitudinea imaginată nu mă sperii de pasul neumblat al zăpezilor cu iz de iceberg mă închipui sămânţă cu miez sidefiu răsucindu-se fericită în pielea densă mă închipui mergând prin oraşul luminat şi umed în coaja nopţii sunt hai hui, infinit mic în marele infinit la adăpost de natura mea violentă când plapuma întunericului mă apasă pe tâmplă mai frumoasă mă adun spre mine îndrăgostită şi despărţită ascuţind cuţitul pe marginea dimineţii pe orele subţiri ziua m-ar privi pieziş nu i-aş da la vedere decât umbrele lungi pe care să apună mă gândesc la noaptea nordică şi mă simt în vacanţă ceasul biologic este dat peste cap rămân ceea ce vreau aşa cum poezia alege dintre obiecte doar pe cele care au adormit furându-le respirarea 35

poesis

Ani BRADEA Poveşti din Submarginea * Submarginea e o ţară, crescută-n coasta pustiului. la ea poţi ajunge doar prin fisura zidului, dacă ai sufletul ca aripa de înger şi trupul netemător de durere. trebuie să ştii că ar putea să te rănească în trecere, tăişul regretelor mele-nzidite. Acolo niciodată nu se-ntunecă. ploile cad mereu din albastru, iar fulgerul a trecut odată razant pe lângă ochiul mărit al copilului, împroşcând cicatrice pe obrazul ţărânii. Acolo înfloresc câmpiile de trifoi sălbatic, casele răsar din carnea verde a colinelor, iar copiii albesc neştiutori, ca mieii în dimineţile din postul Paştelui. Acolo soarele nu coace niciodată răni. se târăşte seara sub o sprânceană de pădure, presărându-şi cu degete unsuroase rugina pe frunze. Submarginea e ţara-n care m-am născut eu, călăule, pe când tu puneai deja la încolţit seminţe de moarte. ** Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost. Oglinda întoarce imaginea de mult ciobită. mă opresc curioasă în faţa ei, ca lângă o fereastră deschisă. dinăuntru se revarsă tulburător un soare de septembrie. În Submarginea, toamnele putrezesc gutui în ferestre, iar zânele-călăi răstignesc pe 36

Ani BRADEA

pereţi alfabetul. a mic de mână, A mare de mână... biciuite de indicator, atâtea generaţii, trupurile lor sunt tot mai şterse. Acolo am învăţat şi eu să scriu, aşa cum simţeam, cu inima. dar m-au văzut! şi dureros mi-au legat-o la spate, silindu-mă să intru-n rândul lumii! de-atunci literele mele au devenit ascuţite, rănindu-mi mersul desculţ prin biografie, precum cuiele tălpile fachirului. Acum înţelegi, călăule, de ce dor poemele mele? doar cu mâna stângă se poate scrie despre bucurie! *** Cine n-ar ofta văzând piatra învinsă de iarbă? Nu din visul ţesut de Lună, printre crengi despuiate, am aflat eu numele bărbatului sortit. şi nici din întunericul sevelor, scurse la picioarele tăietorului, nu i-am ghicit culoarea ochilor. chiar dacă, împletind mâini nevinovate, noaptea imploram. ai grijă ce-ţi doreşti! prea târziu mi-a prezis vrăjitoarea, atunci când a venit, în spatele ferestrelor astupate spre cer, să-mi schimbe laptele din sân cu venin. eu dusă eram, demult, din Submarginea! de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. el a venit, şi mi-a adus în dar toate războaiele lumii... Addenda: în orice carte există un timp pentru pace. şi acel timp se face pat pentru dragoste. acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Ani BRADEA

primenite în cuvinte. În cartea mea, călăule, sunt doar aşternuturi de spini! Acum n-ar trebui să te mai mire dârele ce se scurg printre file.

veşmânt îngeresc peste crucile fără cimitir. se ţes linţolii pentru dealurile carbonizate în curăţenia de primăvară. ghemotoace de scame umplu gurile mugurilor plesniţi înainte de vreme. departe, în zare, o cetate îşi aşteaptă uitată cotropitorii. Ca să-mi ucid liniştea recit cu ecou în pustiu: Poeţii poartă în coşul pieptului săbii ascuţite, De aceea poezia se umple mereu de sânge!

**** Amputată de tine fără anestezie mă-ntorc în Submarginea! Doar drumul mi-a rămas. şi şarpele care despică amintirile încă proaspete, cum lama zimţată pâinea de a doua zi. pe cenuşiul ferestrei, figuri stranii prind viaţă. ce scenariu de Bulgakov! Afară se-nfruntă două anotimpuri. amândouă extreme. cad zdrenţe de

Notă de călătorie: La Buşteni, călăule, calea ferată e străjuită de brazi. toţi au capetele retezate!

Ani Bradea Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

semnal poetic

Vasile Ioan CIUTACU Fals pastel de primăvară Iată, am ajuns aici unde nu-mi găsesc locul şi unde somnul nu mai e o alternativă la viaţă. Parcă şi repaosul în care îţi tragi sufletul la o ţigară e ceva indecent când văd că prin crăpăturile lespezilor din bătătură înierbează aripi. Şi paşii tatălui venit dintr-o lume a umbrelor şi a cenuşii să vadă ce mai e pe-acasă. Până şi întunericul este un alt întuneric când vii şi îmi zici că azi-noapte – gândindu-te la mine – erai gata să zbori pe sub o lună verzuie. Cuvintele se ţin după mine şi au ceva dintr-o scrisoare pe care trebuia să ţi-o trimit demult, din armată, în luna lui marte. Dacă stau în grădină, rozmarinul îmi răsare printre degetele de la picioare. (Am uitat să vă spun că umblu desculţ ca să simt mai bine insomnia ţărânii). Iar bradul mă împinge mai încolo ca să-şi dezmorţească încheieturile de aud cum seva lunară suie prin trunchiul lui gâlgâind albia timpului ce aruncă în aer lacătele morţii. Şi de teamă să nu prind prea adânc rădăcini mă mut dintr-un loc în altul – ba fiinţă, ba nefiinţă (îndrăgostit, poet, prinţ, cerşetor, copac, ou, furnică, trepte, cuc, floare de măr etc.) până când fac parte din latura de miazăzi a unui triunghi de 38

Vasile Ioan CIUTACU cocoare Priveşte-mă! Şi ca să te disting prin atâta eternitate îmbracă-te în rochia de mireasă. Partida Lui Costelini Partida a început demult - după blestematul cântat al cocoşului lui Iuda - , continuă şi astăzi. Poate până prea demult când pe tabla de şah nu vor mai rămâne decât câteva piese. Cineva trebuie să piardă, cineva trebuie să câştige - veţi zice - când eu, de-abia scăpat dintr-un şah mat, joc fără regină. Şi turnurile au căzut. Iar caii, o, caii mei cei albi!, i-am luat de căpestre caii negrii până le-au rămas craniile într-un manual de clasa a X-a uitat pe o bancă de lângă fereastră, iar hăţurile-s agăţate în porţile mari de la drum. Joc dar mi-e gândul numai la regina pierdută când nebunul de negru a surprins-o fără apărare în raza lui de acţiune. Regele tocmai se pregătea de rocadă. (Dar eu unde eram?...) Dacă o să câştige dama de negru, am să pierd soarele şi primăvara asta în care clipele verzi sunt peste tot: în ierburi, oameni, copaci şi-n gândurile zeilor. (Până şi eu aş dori să fiu un arbore plin de cuiburi ca să uit de dorul meu regal. Şi tu cu buclele verzi ca să-mi povesteşti despre dogoarea sângelui tău verde m-ai chema, noaptea, într-o salcie pletoasă). Dacă am să câştig eu (puţin probabil!) voi avea din Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Vasile Ioan CIUTACU

nou răsăritul de partea mea, iar pionii ce înaintează neobosit până la capăt (prin atâtea şi-atâtea primejdii), în sfârşit, va întrona din nou regina. Regina mea. Cine atunci se va încumeta să continue cu mine partida această pe muche de cuţit

Dumnezeu o va cuibări în palme de parcă i-ar lipsi scorbura nucului din spatele casei. - Un abur pe care îl respiră câmpia, primăvara, dimineaţa, pentru a întregi sfera luminii Şi când absenţa trupului meu poate fi cea mai bună dovadă că exist.

Existenţă

Sunt fericit. Sunt fericit deoarece mai pot căra după mine o umbră ce seamănă cu un câine ciobănesc, ori cu un bolovan pe care cineva mi l-a legat de capătul sângelui (Depinde din ce vârstă sunt privit) S-ar putea ca într-o zi – pe la amiază – să-mi ceară voie să facă un popas că prea o alerg până îi iese sufletul umplându-i-se cu lumină. Sunt sigur că de-abia aşteaptă râpa aceea pentru a mă contopi cu toate umbrele din carnea pământului. Dar până atunci - hăt, până atunci sunt fericit că o mint târând după mine o samă de cuvinte cu care ea trebuie să se-mpace. Adică să adauge toate umbrele lor la conturul ei de femeie, mai mult văduvă decât căsătorită, îmbrăcată în doliu după ce mi-am răstignit trupul tânăr în cuiele amăgitoare ale timpului, ham încă împodobit de nuntă şi atârnat de pereţii drumului în urma calului dispărut. Să-mi rămână doar câteva cuvinte cu duh pentru a-ţi încrusta pe piscul unei zile cel mai frumos poem de dragoste. Şi pe care l-aş urla în Univers de bucurie că tu eşti piatra lui din temelie.

După ce îmi vor face loc în trunchiul bradului scobit - corabie lunară după ce bocitoarele vor crede că felia lor de pâine e cel mai important eveniment care spintecă tăcerea veacurilor: „Cum te duci fără de urmă Lăsând peste casă-o umbră Grea, din ce în ce mai grea, Până când chiar nimenea N-o să ştie, n-o să poată S-o azvârle peste poartă Până dincolo de soartă... Măiculiţă, vai şi-amar De iubitele-n hotar Ce-or rămâne să-şi usuce Lacrima cioplită-n cruce! ... Vai, Tu, Doamne cum se duce De nicicând n-o să se întoarcă Ca s-aplece câte-o cracă Verde, verde iar de măr Ca să-i prindă mândrii-n păr Floare de nu-mă-uita Câtă viaţă o avea ... Milostivule, că poţi Ni-l ridică de pe roţi Şi mai lasă-l să ne spună Oful lui, vlăstar de lună!...” Şi după ce voi trece de sălciile pletoase ale râului ce desparte raiul de lumea celor în visare sufletul va fi o pasăre ţâşnind din râpa sângelui şi pe care Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Poem de dragoste

(din volumul în curs de apariţie „Scrisori dintr-o margine de lume”) 39

Valentin IRIMIA

poesis

Valentin IRIMIA Anotimp delirant Scriitorii uituci îşi vând muza-n talcioc Şi vulcani ostoiţi ruginesc sub planetă Căci prin jocul de vieţi chiar şi moartea-i un joc, Pe-un blestem din trecut ce pieziş se repetă. Printre cruci defilând, regi învinşi s-au pierdut Iar prin scorburi de lut măreţia se-ascunde, Transhumanţă de vise spre alt început, Alte noi risipiri, alt măcel de secunde. Uraganul aduce miros de femei, Este vremea când dogmele ies din statuie, Cu un slobod avânt şi cu slobod temei, Chiar Isus răzvrătit se smuceşte din cuie. Totu-i marş pendular între minus şi plus, Tinereţea arzând o-nchinăm ca pe-o zestre, Anotimp delirant ce de-a pururi s-a dus, Veghea ei licărind se întoarce-n poveste.

Incomplet mai dincolo de concretul fără început avan despresurat îmi rodeşte pe ultima silabă întârziere asfinţind boare necruţătoare chemarea vărsată în abisul clepsidrei ca un meridian al exilului mă lupt cu pacea nu-mi recunosc mâinile dar cine să înţeleagă strigătul ochilor strigătul ce se topise în apă când gândurile se carnifică repetând aceeaşi mirare de parcă nu e de-ajuns mă frig lacrimile copacilor şi eu n-am terminat încă de a mă naşte Ningeau tăceri

Îngerii de urmă Paşi răstigniţi pe caldarâm de brumă, Paşi de martir scrumiţi din doi în doi, Bând în avans din gloria postumă Îşi sfredelesc avântul spre-napoi. Simboluri se-ncruzesc pe-aceleaşi steme, Blândeţea păcii are colţi sticloşi, Tăcerile linşate de-anateme Au îngheţat in ochi de albatroşi. Din resemnate pâlpâiri de ore Culorile adverse se-mpreună Strivite-ntre Sodome şi Gomore Să proslăvească-amiezile cu lună. Prin aburi de-adevăr ce nu se spune Se furişează îngerii de urmă Când oastea minţii sieşi se opune Şi rând pe rând misterele se curmă. 40

Iubita mea de tine mi-e răcoare, Cu chipul tău mă leagăn în ninsoare. Şi se-arcuiesc tenebre prin cetate Când ca un clopot sânul tău se zbate. Te-aş fi clădit din geruri şi din rugă Dar privegheam văzduhul să nu fugă. Când te-mbiam cu spaime şi cu vin Lumina tremura ca un suspin. Şi ne iubeam printre luciri de spadă La curtea unui rege de zăpadă. Ningeau tăceri în treacăt, neştiute Iar cerul se-apleca să te sărute. Cu umbra ta îmbrăţişată-n pleoape M-adăugam tristeţii îndeaproape. Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

ethica minima

Iulian MOREANU Sfârşitul lui Bachus

ram atât de beat încât nu mă mai puteam ţine pe picioare. După ce am ieşit din cârciuma aia infectă, spre care în urmă cu câţiva ani nici măcar nu mi-aş fi îndreptat privirea, dacă nu cumva aş fi ocolit-o, am cutreierat brambura prin oraş; habar n-am pe unde şi cum de nu a dat vreo maşină peste mine. Cu fiecare pas făcut, simţeam cum puterile mă lăsau, mă micşoram şi, în acelaşi timp, mă descompuneam şi nu va mai trece mult timp până când mă voi pulveriza pur şi simplu, ajungând să mă fac una cu Universul. Mai precis cu praful lui. Ceea ce şi doream. Voiam să mor. Da. Chiar aşa. Să mă aşez pe ceva şi gata! În secunda următoare să mor. Să dispar. Credeam că, în acele clipe, acesta era cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Ce va fi după aceea, cine putea şti? Oricum, ceva tot va fi. „Vom muri şi vom vedea”, spusese odată Poetul. Da, vom vedea, până la urmă. Cine vrea, poate să afle şi mai devreme. La un moment dat, lipsit de puteri, m-am lăsat uşor pe vine, ca şi cum aş fi ştiut sigur că acolo trebuia să fie un scaun. Şi am avut surpriza de a simţi ceva tare pe care m-am aşezat cu siguranţa celui căruia i se întinsese un fotoliu. Era o bancă, probabil din parcul care Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

altădată fusese o adevărată oază de aer curat, linişte şi curăţenie, dar care, în ultima vreme, devenise un fel de teren viran ce se tot strângea în sine, pe măsură ce o mulţime de şmecheraşi îşi amplasau unul lângă altul dughene ori tarabe cu tot felul de fleacuri şi prostii, care se pare că le aduceau venituri bunicele. Dacă nu cumva erau folosite doar ca să apele nişte bani făcuţi cine ştie din ce alte mârşăvii. M-am întins în lungul băncii şi am dat să mă învelesc cu o pătură pe care aveam impresia că trebuia să o găsesc acolo. Ca să spun că acea pătură fantomatică nu exista ar însemna să mă pierd în truisme. Am făcut totuşi gesturile respective. Cu mare grijă, ca nu cumva să-mi rămână vreo parte a trupului neacoperită. Pentru că era o zi rece de toamnă şi nu ştiam pe unde-mi lăsasem pardesiul. Dacă îl avusesem cumva pe mine. Şi chiar dacă aveam aşa ceva. Mi-am pus o mână sub cap şi nu mi-a luat mai mult de câteva secunde ca să adorm. Nu m-a trezit frigul care se înteţise, cum s-ar bănui, ci o voce de femeie: - De ce stai aici? Nu-ţi pasă deloc de sănătatea ta? Mi-a venit să râd. Pentru că nu-mi mai păsa de mult de nimic. De absolut nimic. De sănătate, de mâncare, de igienă personală, de sex, de citit. Dacă aveam ce bea, indiferent ce, îmi era de ajuns. Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine. Cred că, din când în când, mai mâncam totuşi câte ceva. Ce anume şi de la cine, nu aş putea spune. Nici pe unde dormeam nu aveam idee. În general, nu puteam spune cu exactitate mai nimic despre mine. De când trăiam aşa? Nu ştiu. Nici asta. Ce ştiu, însă, cu siguranţă e faptul 41

Iulian MOREANU

că mă simţeam bine, uneori chiar foarte bine. Foarte bogat şi foarte liber, dacă pot să spun aşa. Nu aveam nimic, dar nu îmi lipsea nimic şi nu aveam nevoie de nimic. Totul venea de la sine şi la timp. Nimic prea puţin şi nimic prea mult. Din când în când, mă trezeam în câte o „locuinţă” sau cam aşa ceva, unde mai erau şi alţii asemenea mie. Bine, nu se comparau cu mine, simţeam că îmi erau inferiori, sub toate aspectele, dar cum eram într-un spaţiu democratic şi eram trataţi în mod egal, nu era cazul să fac caz de superioritatea mea, pe care oricum nu mi-ar fi recunoscut-o nimeni. Dacă aş fi încercat să o fac, cred că mai mult rău mi-aş fi provocat. Ni se impunea să facem baie, eram îmbuibaţi cu mâncare bunicică, uneori ni se lua sânge pentru nişte analize care nu ştiu la ce puteau folosi, ni se repartiza un pat. După câteva zile, cu alte haine pe noi, puţin mai arătoase decât cele cu care venisem aici, eram lăsaţi să plecăm, după ce ni se ţinuseră un fel de lecţii despre nişte chestii ce ne intrau pe o ureche şi ne ieşeau pe cealaltă. Asta, cel puţin în cazul meu. Ceilalţi păreau mai atenţi, ai fi zis că sorbeau cuvintele acelea ce aveau în ele ceva ce aducea cu dragostea de mamă, dar sunt sigur că mintea le era în cu totul altă parte. Măcar eu eram dezinteresat la modul evident. Dar asta nu deranja pe nimeni. Lumina unui bec chior cădea pe o jumătate a feţei femeii. Nu-mi era cunoscută, deşi în prima clipă m-am gândit că s-ar putea să fie una dintre angajatele de la „centrele” acelea şi mai nu ştiu cum, „locuinţele” de care am amintit. Dacă ar fi sunat „undeva” şi ar fi folosit nişte fraze standard pe care

ajunsesem să le ştiu pe deasupra, însemna că aveam dreptate şi că intuiţia încă îmi funcţiona. Însă femeia nu scoase nici un telefon. Nu mai era seară, dar nici noapte-noapte nu era. Era o oră incertă, o parte incertă a zilei. Şi mi se părea că şi a săptămânii, a lunii, a anului, a timpului ca atare. M-am ridicat, obosit, în capul oaselor ca să o văd mai bine pe femeie. Aceasta, la rândul ei, şi-a întors privirea spre mine. Tot nu îi desluşeam bine trăsăturile feţei, după cum nici ea nu avea cum vedea prea multe la vagabondul pe care îl descoperise pe banca aceea îngheţată. O fi vrut să se aşeze pe ea şi atunci mă zărise, sau trecuse pur şi simplu pe acolo şi, văzând o umbră ce nu voise a se separa de un trup încremenit, se apropiase ca să vadă despre ce era vorba. Şi de ce ar fi făcut-o, acum, în vremurile astea, când nu mai interesează pe nimeni pe lângă cine trece? - Stau aici pentru că aici m-a doborât oboseala, i-am răspuns puţin iritat. Şi nu, nu îmi pasă câtuşi de puţin de sănătatea mea, am continuat, crezând că femeia, văzându-mi ţâfnoşenia, se va ridica de pe bancă şi va pleca. - Mda… Nici nu mă aşteptam la un alt răspuns, zise ea pe un ton trist. - Nu ai o ţigară? am întrebat-o. - După cum miroşi, cred că ai fumat deja pentru încă trei ani de acum înainte, răspunse femeia, căutându-se totuşi în geanta pe care o ţinea pe un umăr, de unde scoase un pachet de ţigări şi o brichetă pe care mi le întinse fără plăcere, parcă în silă. Am scos o ţigară a cărei marcă nu mă interesa, am aprins-o, am tras cu sete două fumuri vitale şi i-am întins înapoi pachetul:

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

- Auzi, cucoană? Te-ai oprit lângă mine şi m-ai sculat din somn ca să-mi faci morală? - Da, zise femeia, din al cărei glas ideea de silă de mai devreme dispăruse. Nu-mi dai şi bricheta înapoi? - Ba da, scuze, şi atunci mi-am dat seama că uitasem de ea. Poftim, mulţumesc. Şi scuze… - Nu te scuza, pentru că nu te prinde… - Auzi? am întrebat-o pe un ton impertinent. Mai bine… ia zi, nu ai cumva nişte bani care-ţi prisosesc? - De prisos nu am… Cât ţi-ar trebui? - O sută, se poate? O să ţii dau odată… - Nu ai s-o faci niciodată, zise femeia sigură pe ea, apoi scoase din geantă, parcă pregătite, două hârtii de o sută de lei pe care mi le întinse şi pe care le-am luat de parcă nu făceam altceva decât să-mi primesc înapoi o sumă pe care ea mi-o datora. Apoi, femeia se ridică de pe bancă şi se îndreptă spre trotuarul ce se afla la câţiva metri. Păşea pe ce mai rămăsese din mozaicul fostei alei, cu paşi neauziţi, plutind. - La revedere? am salutat-o printr-o întrebare ironică. - Nu ştiu, îmi răspunse fără a se întoarce, şi în câteva secunde nu se mai văzu. Cu plăcere… - Mersi!... Era vorba de bani, desigur, dar la cât de nesimţit devenisem, nici nu puteam avea o altfel de reacţie; decât aceasta, de mitocan autentic.

Nu ştiu dacă se poate înţelege bine ce vreau să spun. Eu, cel din carne şi oase voiam să o termin cât mai repede cu trecerea pe aici, prin lumea asta oricum trecătoare, în timp ce eu-ul din mine, ca să zic aşa, se tot împotrivea şi venea tot timpul cu antidoturi la toate excesele mele, care, în mod obişnuit, ar fi trimis de mult pe lumea cealaltă pe oricine. De la o vreme, chiar şi puţinii amici care-mi mai rămăseseră, ca să nu mai spun de constanţii mei companioni de pahar, se întrebau şi se mirau cum de mă mai vedeau a doua zi. Iar eu ajunsesem să-i dau dreptate celui (un necunoscut, pentru mine) care spusese, cu un simţ al umorului nebun, că votca nu e chiar atât de periculoasă şi nocivă pentru sănătate din moment ce prietenul său, Joe Cocker, încă trăieşte. Păstram, evident proporţiile, dar cred că puteam să-i dau lecţii celui care, pe vremuri, de cele mai multe ori, inclusiv la celebrul Woodstock, cânta într-o stare de ebrietate la limita comei alcoolice. Nu aş putea spune ce şi cât beam zilnic. Oricum, mult şi dintre cele mai diverse alcooluri. În majoritate, ordinării ieftine pe care, cele mai multe, nu ştiam cine le plătea. Cred că şi mâncam câte ceva. Tot aşa, nu ştiu exact ce. Doar că o făceam, şi o făceam cu mare silă şi numai atunci când nu se mai putea altfel. De fumat, fumam încontinuu. Nu mă interesa ce. Tutun să fie. Iar fumul, cu cât era mai acru, mai puturos, şi ajungea în zone mai ascunse ale viscerelor sfredelindu-le ca un burghiu de foc, cu atât mai bine. Când nu mai aveam bani ori nu mai îmi dădea nimeni ca să-mi cumpăr un pachet de ţigări dintre cele mai ieftine, de contrabandă, adunam

În următoarele zile mi-am continuat viaţa la fel cum o făceam de câtva timp, într-o competiţie cu mine însumi de a mă distruge cât mai repede, ireversibil, fatal. Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

chiştoace, la grămadă, scoteam firele de tutun rămăse în ele, inclusiv bucăţi mici de scrum pietrificat şi le aşezam într-o bucată de ziar pe care apoi o răsuceam, ca un manufacturier, ceea ce rezulta semănând a trabuc pe care se mai puteau citi fragmente de ştiri. Prin analogie cu produsele alimentare, aceste surogate de ţigări mi se păreau a fi adevărate trufandale ecologice. Iuţeala, asprimea şi plăcerea pe care mi-o produceau nu puteau fi egalate de nici o marcă de ţigări cu ştaif, recunoscută şi pararecunoscută. Mă trezeam într-un pat, de fiecare dată altul, nu ştiam când mă aşezasem în el şi al cui era, nu trebuia să mă îmbrac pentru că mă culcam mereu cu hainele pe mine şi o porneam pe străzi. Nu aveam nici un plan, nici o cât de vagă idee despre ce urma să fac în ziua aceea, dar, în mod inevitabil, urma să se petreacă ceva care, în final, mă mulţumea, mai mult sau mai puţin, în funcţie de cât de mult reuşeam să beau, evident, pe degeaba. Voi fi întrebat, cu siguranţă, cum de se milostiveau atâţia oameni să-mi dea bani pentru a-mi satisface viciul, viciile de fapt, dacă adăugăm şi fumatul în draci. Nu-mi dădeau propriu-zis bani, ci îmi achitau consumaţia, uneori în avans, plăteau, stăteau ce stăteau şi plecau. Urmau apoi alţii, şi alţii. Ce făceam, deci, pentru aceste constante pomeni? Ei bine, le povesteam. Ce anume? Habar n-aveam ce, de la început. Ideile îmi veneau pe moment. Ziceam o propoziţie, apoi restul venea de la sine, parcă în cap mi se deschidea o carte din care eu nu aveam altceva de făcut decât să citesc. Mereu altceva, altă

poveste sau altă minciună, totuna. Niciodată nu am reluat nimic, totul era de fiecare dată nou. Inedit. Fabulaţii. După ce le spuneam, le uitam imediat. Eram o maşină de livrat la infinit tromboane care se pare că şi plăceau, din moment ce aveam în permanenţă o asistenţă considerabilă, care îmi punea pe masă, în faţă, pahare umplute cu te miri ce licoare ori sticle neîncepute pe care le goleam tacticos, ritualic, oferind şi altor amărâţi ca mine, în faţa cărora, din acest motiv, eram un adevărat binefăcător. Plăceau grozav de mult poveştile mele, oamenii mă băteau pe umăr, bravo, îmi ziceau, eşti tare, de ce nu încerci să le pui pe hârtie, sau să laşi pe cineva să le transcrie, scoţi nişte cărţi şi om te faci, hai noroc! ciocneam paharele, apoi le deşertam cu multă voioşie pe gâturile al căror fund părea a se termina undeva spre capătul pământului. Cred că uneori făceam şi sex. Sex, nu dragoste. Dragoste nu mai făcusem de nu mai ştiam când. De câteva ori, m-am trezit alături de câte o ştioalfă care idioata, ori nu mai avusese de cine ştie când bărbat, ori încerca să mă flateze (deşi nu aş fi văzut rostul), sau cine ştie din ce alt motiv -, se apuca, toanta, înainte de a-şi pune zdrenţele pe trupul ca o bucată de scândură netrecută prin abric, să-mi mulţumească pentru „minunata” noapte petrecută împreună şi pe care nu o va uita niciodată. Mă uitam năuc la ea şi nu ştiam ce să cred. Pentru că nu mă credeam deloc a fi în stare de tot ce-mi zicea paţachina aia urâtă în draci, de ai fi zis că era o sperietoare care ea ştie cum prinsese viaţă, şi mirosind cert şi invariabil a hazna. Că nu ştiu ce-i făcusem, de nu

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

ştiu câte ori, că aşa şi pe dincolo, insista să-şi bage limba în gura mea sau măcar în ureche, şi-şi exprima dorinţa arzătoare de a mă lua cât mai repede de bărbat. Mă dezgusta toată treaba în aşa măsură încât îmi venea să vomit. Odată chiar am făcut-o.

înţepenite încât nu mai putuseră fi spălate. Au mai rămas bani pentru o sticlă de votcă, după care a trebuit să-mi reiau poveştile. Am (re)simţit bucuria muncitorului retribuit în acord global, eram în formă ca un sclav bine hrănit, pe care se pariase o cetate, şi aveam sentimentul că acum chiar îmi câştigam cinstit băutura cea de toate zilele. Este inutil să spun că în cele două zile de huzur bahic nu am simţit absolut deloc frigul. Dacă o fi fost frig în tot acest timp. Amicii de pahar au plecat, au venit alţii cu câţiva bănuţi amărâţi în buzunar, i-au dat gata, au plecat şi ei şi am rămas singur. Singur cu asistenţa mea care pentru poveştile pe la livram mă copleşea cu pahare cu alcool. Le beam ca pe apă, mai dădeam o pagină din cartea aia uriaşă din cap şi începeam altă istorisire. La un moment dat, am simţit că de pe trotuarul celălalt mă fixa cu insistenţă privirea unei femei. De ce femeie, nu aş putea spune, dar când mi-am îndreptat ochii spre acel loc de vizavi am văzut că într-adevăr era vorba de o femeie. Şi nu de orice femeie, ci de femeia care în urmă cu două zile îmi dăduse banii pe care tocmai îi terminasem. Cum am recunoscut-o, că doar atunci fusese aproape noapte, nu pricepeam, dar sigur ea era. Îmi mai rămăseseră câteva urme de bun simţ şi decenţă, altfel i-aş fi făcut semn să se apropie şi să se aşeze alături de mine. Am crezut că mă va privi puţin, cu compătimire, apoi îşi va vedea de drum. Şi chiar asta s-a şi întâmplat, numai că, după câteva minute, a apărut în acelaşi loc, de unde mă privea într-un fel care simţeam că-mi face rău. Nu era dojană şi nici mustrare sau altceva

În următoarele două zile ce au urmat nopţii în care necunoscuta mi-a dat cele două sute de lei, am fost boier! Nu a fost nevoie să dau zvon în ceata mea de vagabonzi, pentru că m-au mirosit, cu flerul lor ce nu dădea niciodată greş când era vorba de parale, că eram în bani. Neam întâlnit la cea mai împuţită tavernă din oraş, care are şi un fel de „terasă”, în apropierea trotuarului, asta însemnând patru mese de tablă înconjurate de un ţarc de şipci prinse în romburi strâmbe, şi două zile nu ne-am mişcat de acolo. Le-am cumpărat ţigări cu filtru, am băut cafea de la dozatorul de lângă tejghea şi am băut litri de tărie făcută din alcool metilic. Cine spune că din asta se orbeşte, nu ştie ce spune. În acele două zile nu a mai fost nevoie să inventez poveşti. Poate că din cauza asta nu m-am simţit pe deplin mulţumit. Pentru că alcoolul consumat mi se părea, ca să zic aşa, „nemuncit”. Ca să plătesc eu, mi se părea, totuşi, cam nefiresc. Nu sub demnitatea mea, dar nefiresc. Însă, cum dispuneam de o sumă frumuşică, trebuia să scap cât mai rapid de ea. Dacă aş fi păstrat banii în buzunar, cu siguranţă că mi-ar fi luat hainele foc. Abia a doua zi am mâncat câte o ciorbă de burtă. Cel puţin aşa erau botezate lăturile ce ni s-au turnat în farfuriile soioase, cu urme de mâncare de cartofi pe margine. Erau atât de Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

asemănător. Nu, era doar o privire fixă, care putea transmite orice. Să înţeleagă fiecare ce vrea. Iar eu înţelegeam ceva ce nu era în regulă şi care mă făcea să nu mă simt bine, deşi, în ceea ce priveşte îndrugarea de minciuni, eram într-o dispoziţie de zile mari. Auditoriul era constant şi puteam să stau fericit acolo până îmbătrâneam. La un moment dat, m-am ridicat de pe scaun şi m-am dus la ea. - De ce nu mă laşi în pace? Acum puteam s-o văd bine. Pot spune că era frumoasă. Dacă mai puteam aprecia aşa ceva la o femeie. Mă privea cu nişte ochi ce aveau în ei ceva de cărbuni încinşi la maximum, care simţeam că-mi sfredelesc pieptul. Nu mai văzusem până atunci cărbuni verzi, dar asta nu avea nici o importanţă. Parcă zâmbea uşor, în colţul gurii. Purta un pardesiu crem, de calitate şi cu o croială fără cusur, iar o eşarfă bleu îi înconjura gâtul subţire, lăsând să se vadă totuşi câteva zale ale unui lănţişor de argint. Nu spunea nimic. Mă privea şi atâta tot, parcă lăsându-mă pe mine să-mi epuizez întrebările şi nelămuririle. - Ei? De ce nu mă laşi în pace? Ce ai cu mine? Ce doreşti? Vrei înapoi banii ăia nenorociţi? I-am băut, aşa cum te aşteptai. Ce-ai fi vrut să fac cu ei? Să-mi cumpăr mâncare? Sau haine? Să-i dau cumva la sărmani? Zi, ce vrei de la mine?! Nu zicea nimic. Nu scotea o vorbă, nici măcar un sunet. Parcă nici nu auzea ce spuneam. Înghiţea fără să clipească injuriile pe care i le aruncam în faţă şi mă privea cu o îngăduinţă care mă scotea din sărite. Îmi venea chiar să o pocnesc peste faţa aia frumoasă. Prea frumoasă pentru a o mai putea înfrunta mult timp.

Am simţit că cineva mă bătea cu palma pe umăr. M-am întors şi l-am văzut pe unul dintre tovarăşii mei de pahar. Venise clătinându-se până la mine şi mă privea într-un mod ciudat. Avea aerul că încerca să mă împiedice în vreun fel, în ultima secundă de la un act suicidiar. Chiar mă prinse de mână de parcă mă trăgea de lângă marginea prăpastiei. M-am smuls cu brutalitate. - Ce vrei şi tu? m-am răstit la el. Du-te dracului înapoi! - Ai înnebunit? Ce-ai păţit de vorbeşti singur? mă întrebă beţivul meu. La cine te răsteşti? M-am întors spre femeia care continua să mă privească la fel ca şi până atunci, tăcută şi cu o urmă de zâmbet în colţul gurii. Supărarea pe ea încă persista şi tot nu mă părăsise gândul de a-i trage una peste bot. Pe de altă parte, îmi venea să mă arunc asupra ei, s-o iau în braţe şi să o sărut. Gândul că miroseam oribil mă făcu însă să mă retrag un pas. - Aşa, hai înapoi la masă, că te mai vede dracului cineva şi sună la salvare… I-am întors spatele femeii şi l-am urmat pe fratele beţivan, înapoi, spre locurile noastre. Scaunul de tablă m-a primit recunoscător, parcă mai puţin rece decât atunci când mă ridicasem de pe el. Am privit spre trotuarul de vizavi. Femeia dispăruse. Am continuat cu pălăvrăgeala până la ora închiderii. Aceasta e cea la care patronul nu-şi mai poate ţine ochii deschişi. Noaptea a trecut ca şi celelalte dinaintea ei, iar următoarele zile au trecut ca şi celelalte dinaintea lor. Aceeaşi mâncare puţină, acelaşi alcool mult, acelaşi somn pe apucate. Aceeaşi

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

nepăsare pentru ziua de mâine, acelaşi dezinteres. Totul absolut la voia întâmplării. Totul bine şi normal. Pe femeie am reîntâlnit-o după vreo două săptămâni. Cred că venise iarna, pentru că, pe aceeaşi bancă pe care stătusem şi prima dată când a dat de mine, aşezându-mă şi adormind, m-am trezit atins de o mână ca o boare de vânt parfumată, şi acoperit de o pătură de zăpadă pufoasă ca un cozonac de casă şi mirosind a vârf de munte. Îşi făcuse loc lângă mine şi cred că încerca să mă deszăpezească. O făcea cu grijă, ca un arheolog ce curăţă cu o perie fină un artefact. M-a văzut în lumina aceluiaşi bec chior, cum îmi desprind o pleoapă de alta, se lipiseră cu nu ştiu ce fel de adeziv, şi cum mă uit la ea cu uimirea şi spaima unui hoţ adormit la locul faptei. Mi-a zâmbit liniştitor, mai lipsea să-mi spună să-mi văd liniştit de somn pentru că totul e în ordine, dar asta nu m-a convins să nu mă salt în capul oaselor. Mă durea peste tot şi aveam impresia că, după ce mă voi ridica în picioare, o să mă sparg ca un ţurţur căzut de la o streaşină înaltă. - Acum o să mergem la spital, mi-a zis ea, şi nu au trecut decât câteva secunde până când o ambulanţă opri în faţa parcului. Două asistente îmbrăcate în binecunoscutele uniforme roşii se apropiară de noi: - Dânsul este? întrebă una dintre ele, iar cealaltă îmi aşeză două pături pe spate. Nu era nevoie de răspuns. Numai eu puteam fi acela. Femeia încuviinţă totuşi din cap, da, eu eram, şi se ridică de pe banca pe care rămăseseră urmele noastre imprimate într-un strat de zăpadă de

grosimea unui lat de palmă. Asistentele m-au apucat de câte o mână şi m-au condus spre maşină. Eram sigur că, în spate, ne urma şi femeia. Nu a fost aşa. La spital, asistentele m-au ajutat să mă întind pe un pat călduros, apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Poate căldura de acolo, poate alcoolul în care eram îmbibat, vreun sedativ administrat fără să-mi dau seama cum şi când, ceva din astea m-au doborât, aruncându-mă întrun somn care să tot fi durat vreo două zile, pentru că, atunci când am deschis ochii, un tip care părea medic zise, adresându-se unei asistente cu care stătea umăr lângă umăr, parcă eliberându-se de o povară: - În sfârşit!... Apoi el a plecat, iar asistenta rămase şi umblă la o mână a mea unde potrivi o branulă, după care mă şterse pe frunte cu un şerveţel parfumat: - Gata, poţi spune că te-ai mai născut o dată… Stai liniştit şi totul o să fie bine... Am vrut s-o întreb dacă ştie ceva de femeia care anunţase ambulanţa, dar ea deja ieşise din salon. Plus că nu reuşeam să articulez un cuvânt. Am adormit la loc şi am visat-o pe femeie. Era îmbrăcată în nişte haine vaporoase, era vară, stăteam pe banca din parc şi tăceam amândoi. M-aş fi aşteptat să înceapă să-mi facă morală, că beau mult, fumez la fel de mult, îmi distrug sănătatea şi alte asemenea, dar nu, nu a zis nimic din toate astea şi nici altceva. Mă privea cu ochii ei verzi ce parcă scoteau văpăi ca şi atunci când mă întâlnisem cu ea a doua oară, în faţa cârciumii ăleia împuţite; şi acum, ca şi atunci când o insultasem, mă privea, doar, şi nu zicea nimic. Parcă totuşi aştepta ca eu să-i vorbesc, nu conta

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

ce, orice aş fi vrut, şi atunci m-am gândit să-i spun de ce şi de când îmi asumasem o asemenea viaţă. Însă, când am dat să încep această spovedanie, a dispărut. În spital am rămas trei săptămâni şi am ieşit din el fără două degete de la piciorul drept. Îmi degeraseră şi singura soluţie de rezolvare a situaţiei a fost cea chirurgicală. Mi s-a explicat în câteva rânduri treaba asta, cu multă prudenţă, că nici un tratament medicamentos nu ar mai fi putut fi aplicat, pentru că problema era şi ceva mai veche, dar şi nevindecabilă, de altfel. Îşi tot cereau scuze medicii ăia, că ajunseseră să mă enerveze. Ce mare lucru s-ar fi putut întâmpla? Se murea din asta? Din asta, nu. Mai puteam merge? Da, puţin mai greu, dar voi putea. Trebuia să renunţ la alcool, fumat? Nu, dar nu ar fi rău dacă (lăsaţi…). Voi primi vreun spor de pensie de handicap? Nu (nasol, nu ar fi stricat). Afectează potenţa? (am încercat o glumă). Nu are legătură. Când m-am externat, a fost o mică problemă. Protocolul prevedea să fiu dus acasă cu o ambulanţă, dar cum nu mai stăteam demult la adresa trecută în buletinul de identitate, a trebuit să caut rapid un amic la care să adăpostesc pentru următoarele zile. Mi-a fost destul de greu, dar până la urmă am găsit înţelegere la un fost coleg de serviciu. Am părăsit spitalul cu mâinile în buzunare, pentru că nu aveam nimic „de acasă”, nimeni nu-mi adusese nici măcar o cană, nimeni nu trecuse pe la mine, iar beţivii mei nu ştiu dacă mi-au simţit lipsa. Când se făceau vizitele, mă acopeream cu pătura peste cap şi acolo rămâneam două ore, nemişcat. Găseam apoi pe noptieră pacheţele cu mâncare

din cea adusă de rude şi prieteni colegilor de salon. Le luam şi le puneam în noptieră, fără să mă uit să văd ce era în ele, şi le consumam conţinutul cu o indiferenţă suverană. Nu am mulţumit niciodată pentru ele. De fumat am fumat din ţigările pe care mi le-au dat tot ei. În momentul în care m-am dus la vestiar ca să mă îmbrac pentru plecare, am găsit hainele spălate şi călcate, iar într-un buzunar al pantalonilor am dat peste două hârtii de câte o sută de lei. Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost la o sticlă de votcă adevărată. Rusească sau poloneză. Iarna a trecut fără să-mi dau seama când. Nici nu prea a nins şi nici ger prea mare nu a fost. De aceea nu am înţeles cum de-mi degeraseră cele două degete, că doar nu fuseseră decât câteva zile geroase, şi anume cele în care mi se întâmplase acest lucru, pe care nici măcar nu-l remarcasem. Am stat până în primăvară la fostul meu coleg şi nu a fost nici o problemă, pentru că era divorţat, locuia singur într-o casă bătrânească moştenită nu ştiu de la cine, aşa că neam făcut de cap. Sigur că, în cele mai multe zile, mergeam împreună la cârciumile noastre, unde eu făceam ceea ce ştiam cel mai bine, adică turnam la braşoave, pentru care primeam alcoolul binemeritat pe care îl împărţeam frăţeşte cu gazda mea. Cât stătusem în spital îmi lipsiseră atât de mult poveştile astea pe care tot nu înţelegeam de unde dracu le scoteam, aşa că, după externare, m-am dezlănţuit pur şi simplu! Eram eu însumi mirat de ce puteam să îndrug, iar în câteva rânduri, în momente de semitrezie, mam întrebat ce naiba vedeau în ele cei

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

care le ascultau cu atâta aviditate. Trebuie recunoscut că a născoci încontinuu tot felul de poveşti, de fapt întâmplări pe care chipurile le-am trăit sau am auzit că alţii le-ar fi trăit, în plus, acestea să fie şi atât de atrăgătoare încât să eclipseze, ba chiar să blocheze alte discuţii despre fotbal, femei ori politică, nu era de colea. De departe, anotimpul preferat este vara. Nici nu e greu de înţeles din ce motive. Căldură ziua, căldură noaptea, casa poate fi oriunde nu deranjai pe cineva, consumatori mulţi prin cârciumi, aşadar şi ascultători ai poveştilor mele, deci şi băutura corespunzătoare şi aşa mai departe. Nu cred că mi-aş dori altceva mai mult decât o vară eternă. Spre sfârşitul ultimei veri, în timp cemi pregăteam banca pentru somnul binemeritat după o zi plină, am simţit-o în spatele meu. Mai întâi, ce înseamnă că-mi pregăteam banca? Păi, iată ce: făcusem rost din nişte tomberoane de o pernă şi o pătură, amândouă arătând mulţumitor. Ziua le piteam într-o cutie în care fuseseră aduse banane la market-ul din apropiere şi pe care o aşezam într-un tufiş din spatele monumentului din mijlocul parcului, iar când hotăram că trebuia să mă potolesc pe ziua respectivă le aranjam pe bancă întocmai ca pe un pat veritabil. Mă aşezam pe o jumătate de pătură, iar cu cealaltă mă acopeream, deşi nu era neapărată nevoie. Deci, am simţit-o în spatele meu. Trăgeam cât puteam de timp, aranjând zdreanţa de pătură de parcă eram o cameristă la cine ştie ce mare hotel, iar perna din care fulgii săreau la cea mai mică atingere o tot băteam, cu blândeţea necesară ca să nu rămân în mână doar cu

o bucată de cârpă putrezită. Nu puteam face acest lucru la nesfârşit, aşa că până la urmă a trebuit să mă întorc spre ea, pentru că ştia cu siguranţă că îi sesizasem prezenţa. - Sărut mâna! m-am auzit salutând-o. Nu mai zisesem aşa ceva unei femei de nu mai ştiu când. La un moment dat, chiar mi-am zis că nici o femeie din lume nu merită (nici măcar) o asemenea dovadă de respect. Ştiam eu de ce. Şi nu voiam şi nici nu trebuia să dau explicaţii nimănui. Ei, uite că în seara aceea mi-am încălcat propriul principiu, ca să-i zic aşa. În mod foarte ciudat, era îmbrăcată aşa cum o visasem când fusesem în spital. Era o seară (noapte?) în care aerul adormise ca un prunc, şi cu toate acestea rochia vaporoasă se mişca pe ea ca un fluturat liniştit de aripi al unei păsări obosite. Mă privea într-un fel care mă făcea să nu mă simt bine deloc. Nu mai trăisem de multă vreme o senzaţie de jenă ca acum. Culmea, o jenă pur şi simplu inexplicabilă. Simţeam o mare apăsare, o vină inexplicabilă, nu ştiam de loc faţă de cine şi de ce. Doar nu făcusem nimic. Nu furasem nimic, nici măcar neştiut, nu agresasem şi nu jignisem pe nimeni, nimic din ce mi-ar fi putut mustra conştiinţa nu comisesem. Şi-atunci? - Ai venit să mă cerţi sau ceva de genul acesta? am întrebat-o pe femeie. Nici asta nu pot să spun de ce, dar nu mă aşteptam să-mi răspundă. Atunci, la prima noastră întâlnire îmi vorbise, îmi pusese nişte întrebări, îmi dăduse nişte bani, iar eu, drept mulţumire o înfruntasem ca un bădăran. Ca şi atunci când mă privise de pe trotuar şi mersesem spre ea.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Iulian MOREANU

Nu se supărase niciodată, iar acum îmi venea aşa, dintr-o dată, să-mi cer iertare pentru cum îi vorbisem până atunci. Mă privea în continuare zâmbind, lucru care mă enerva la culme. Pe de altă parte, asta îmi accentua şi mai mult starea de indispoziţie aproape organică. - Nu, ai trecut ca să vezi cum o mai duc… am răspuns tot eu şi m-am întins pe bancă. O duc bine… Nu am de ce să mă plâng. - Atunci, e perfect. Când o să ai de ce te plânge, să mă chemi. Poftim nişte bani, mai zise femeia şi-mi întinse două hârtii de câte o sută de lei, pe care le-am luat cu indiferenţa cu care primeşti un bon fiscal într-un magazin de unde ai cumpărat doar o pâine, să zicem. - Şi cum o să te chem, când nu ştiu nimic despre tine? Cum te cheamă, unde stai, unde lucrezi sau mai ştiu eu ce… am zis şi am închis ochii, pregătindu-mă să adorm. - Doar gândindu-te la mine, îmi răspunse femeia. Era foarte serioasă şi avea acelaşi glas

enervant de blând. - Hai că mă faci să râd! am zis. Nu o să te chem niciodată! Nici gândindu-mă la tine şi nici altfel. - Nici nu-ţi dai seama cât de repede o să ai nevoie de mine, zise femeia, şi, în secunda următoare dispăru ca şi cum nici nu fusese acolo. M-am uitat puţin nedumerit primprejur, am dat din umeri şi am tras peste mine zdreanţa de pătură. Deşi până atunci picasem de oboseală, somnul fugise parcă odată cu femeia. M-am foit o vreme ce m-am foit şi m-am ridicat şi mi-am sprijinit spatele de speteaza băncii. Se făcuse dintr-o dată şi mai frig, iar rămăşiţa aia de pătură era mai mult decât inutilă. În alte situaţii, până atunci, de fapt, acest lucru nu mă deranjase absolut deloc. Dar era un frig aparte, pe care nu l-aş fi putut explica. Mi-am prins capul între palme şi m-am auzit şoptind: - Vino! 24.10.2014 - 21.04/2015

Firiţă Carp & Ştefan Al.-Saşa

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

eseu

Cătălina GRIGORE Dafnis şi Hloe. Influenţa romanului lui Longos în literaturile lumii

erioada în care a trăit Longos, creatorul romanului grecesc pastoral, nu ne este cunoscută cu certitudine; scriitori germani, precum Norden şi H. Reich considera că scriitorul ar fi trăit la sfârşitul secolului al doilea d.Hr. Scris în limba greacă, romanul Dafnis şi Hloe a fost pentru prima oară tradus în secolul al XVI-lea de către Jacques Amyot. Abia în 1810 este descoperit manuscrisul care conţinea capitolele din Cartea I (inexistente în celelalte versiuni cunoscute până în acel moment), începând astfel să circule versiunea completă a romanului pastoral, stârnind admiraţia unor scriitori ca Anatole France sau Goethe. Prima traducere în limba romană a fost realizată în 1922 de către Constantin I. Balmuş care afirmă că romanul Dafnis şi Hloe este, fără îndoială, cea mai mare operă de artă printre romanele din antichitate.1 Povestea romanului este aparent banală: doi copii sunt găsiţi şi adoptaţi de două familii de păstori. Lamon va găsi un copilaş alăptat de o capră şi îl va creşte împreună cu soţia sa, Myrtale; îl vor numi Daphnis. Celălalt pastor, Dryras, va găsi o fetiţă alăptată de o oaie şi, împreună cu soţia sa Nape, o va numi Hloe. Cei doi vor creşte învăţând meseriile părinţilor. Fiind în acelaşi timp şi un bildungsroman, se poate observa Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Cătălina GRIGORE

iniţierea erotică de care au parte cei doi copii deveniţi adolescenţi. Hloe credea că scăldatul e pricina frumuseţii lui Dafnis, iar băiatul gândea la rându-i că sărutul ei e mai înţepător decât acul albinei. Tot romanul este acoperit de rouă2: natura care-i înconjoară pe cei doi îndrăgostiţi, jocurile nevinovate şi firescul întâmplărilor. Dafnis şi Hloe este caracterizat de elanul mimetic, dar şi de o viziune a naturalului şi a firescului. Astfel, romanul ajunge să inspire mulţi autori şi poeţi de mai târziu. Se impune aşadar o paralelă între romanul lui Longos şi alte opere literare, exerciţiul comparatist fiind cu atât mai încântător cu cât se pot trece cu uşurinţă bariere precum cea a timpului sau a culturii. Una dintre cele mai vechi poezii pastorale britanice din perioada renaşterii târzii este Păstorul îndrăgostit către iubita lui a lui Christopher Marlowe. Publicată în 1590, poezia nu este nici pe departe una dintre cele mai cunoscute poezii de dragoste în limba engleză, însă este învăluită de aceeaşi rouă ca şi romanul pastoral grecesc apărut cu mult timp înainte. Atmosfera şi cadrul natural sunt aceleaşi: câmpiile, pădurea şi căldura primăverii se regăsesc în poem: Acolo-n văi, livezi, câmpii şi dealuri3. Sfaturile bătrânului Filetas, personaj misterios al romanului grecesc, în ceea ce îi priveşte pe Dafnis şi Hloe, sunt esenţiale în iniţierea lor: Dragostea n-are leac nici în băutură, nici în mâncare, nici în descântec, ci numai sărutul, strânsul în braţe şi culcatul împreună goi o potolesc. Acest leac îl prescrie şi Marlowe: „Şi să-ncercăm plăcerea ne-mblânzită”. 51

Cătălina GRIGORE

Celebru este şi poemul-răspuns al lui Sir Walter Raleigh – Răspunsul Nimfei către pastor. Aşa cum Hloe este dezamăgită şi tristă în timpul iernii pentru că nu-l mai poate vedea pe Dafnis scăldându-şi frumosul trup, şi Nimfa îi răspunde păstorului în poemul lui Raleigh: Nesăbuite câmpuri şi flori pălesc, cerând / Capricioasei ierni să plece mai curând4. Alte două capodopere par că îl au ca strămoş comun pe Longos: Thalassa de Alexandru Macedonski şi Tumultul valurilor de Yukio Mishima (în original Shiosai). Chiar Marguerite Yourcenar, în lucrarea sa Mishima sau viziunea Vidului, admite că Dafnis şi Hloe este un reper în înţelegerea cărţii autorului japonez. Prima asemănare dintre cele trei romane este însuşi toposul: insulele Lesbos – Şerpilor – Utajima. Eroul lui Macedonski este şi el orfan, a copilărit în Smirna fiind crescut de un preot. Mai târziu va ajunge să îi ia locul bătrânului paznic al farului din insula Şerpilor. Aici va trăi experienţa metamorfozei: Trei zei îl iau în stăpânire, pe rând: Apollo, relevându-i forţa vizionară, Eros îl sileşte să-şi recunoască natura instinctuală, Priap care trezeşte bestia adormită. Şirul de prefaceri este proiectat pe succesiunea lunilor, cu toată bogăţia florilor şi în gama cromatică trecând de la argintiul selenar la aurul solar, de la trandafiriu la roşul sângeriu şi la negrul tenebrelor. Din naufragiul vaporului, ce se petrece într-o noapte infernală, Thalassa izbuteşte să o salveze pe Caliope. Cei doi, tânărul de optsprezece ani şi Caliope de treisprezece ani duc o existenţă paradisiacă, viaţa lor zilnică este un joc până când se petrece ispitirea: Caliope admiră trupul bărbătesc, ea inventează jocul de-a calul

şi călăreţul, ea crede că-l salvează pe Thalassa adormit de „şarpele” (sexul) ce-i zăcea pe trup şi declanşează violul5. Shinji, protagonistul din Tumultul valurilor, este un tânăr ucenic pe un vas de pescuit. Chiar dacă băiatul şi iubita sa, Hatsue, trec prin multe încercări, ajungând chiar să-şi vorbească doar prin scrisori pentru a evita un eventual scandal între familiile lor, ei vor primi „aprobarea” de a se căsători. Dragostea apare, aşadar, în cele trei romane, iar zeii îşi fac adeseori simţită prezenţa. Primul zeu care îl stăpâneşte pe Thalassa este Apollo – personificare a soarelui. Băiatul are viziuni care ne fac să înţelegem că este „posedat”, iar apariţia Caliopei se deduce tot din implicarea zeului care se spune că ar avea legături cu muzele, poezia şi muzica. Eroul mecedonskian ar fi putut să-şi împlinească destinul de poet dacă nu ar fi intrat şi în stăpânirea zeului Eros, ar fi putut să (re)găsească starea primordială a androginului. Iar cel de-al treilea zeu, Priap, îl va determina pe Thalassa să se lasă pradă instinctului. Finalul spectaculos aduce înfrângerea ultimilor doi zei care-l stăpânesc pe protagonist: eroticul este învins prin Thanatos – uciderea Caliopei. Moartea cele care poartă numele unei muze înseamnă ieşirea de sub domnia erosului, iar sângele – de sub cea a zeului Priap. Se observa că eroul autorului român întrupează cele trei direcţii, am putea spune, ale sufletului uman: instinctul primordial – inconştientul, dragostea care îl determină pe om să ducă o viaţă împăcată şi plină de echilibru – conştientul, şi partea luminoasă reprezentată de Apollo, depăşirea şi

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Cătălina GRIGORE

autodepăşirea – supraconştientul. Shinji, tânărul protagonist din Tumultul valurilor, ajunge la mormântul prinţului Deki. Legenda acestuia este cu atât mai fascinantă cu cât este învăluită în mister: Poate că prinţul Deki fusese o fiinţă celestă, coborâtă de pe un tărâm necunoscut. Poate că-şi trăise viaţa pe pământ, fără să fie recunoscut şi, cu trecerea anilor, nu dusese niciodată lipsă, nici de fericire, nici de binecuvântările cerului. Poate de aceea rămăşiţele sale fuseseră înmormântate sub tumulusul imperial ce domina minunată plajă a celor Cinci Leghe şi insula Hachijo, nelăsând posterităţii nici un basm de depănat6. După vizita la mormântul prinţului, Shinji primeşte un mesaj de la iubita să care, deşi nu ştia despre vizita băiatului, îi spuse despre visul său de noaptea trecută: un zeu îi spunea că Shinji este o reîncarnare a prinţului Deki, ca o să se mărite cu el şi că vor avea un copil. În încheiere, putem observa faptul că romanul lui Longos a inspirat, atât în mod direct cât şi în mod indirect, opere literare din epoci şi culturi diferite. Dacă ne gândim la contemporanii lui Shakespeare, la epoca elisabetană, influenta este enormă ; poeziile pastorale au acelaşi tip de cadru, aceeaşi iubire şi aceeaşi rouă care nu încetează să acopere nicicând chipul iubitei. Am putea trece în revistă, în ultimă instanţă, literatura romană şi ale sale poezii pastorale târzii. Leonid Dimov aduce, în secolul al XX-lea, într-un poem format din două catrene amintirea atmosferei idilico-pastorale: «Turmele mânate spre apus / Scutură ciulini din albe Grecii»7. Tot literatura română aduce şi romanul pastoral, unicul roman al lui Al.

Macedonski – Thalassa. Influenţele lui Longos sunt pe cât de subtile pe atât de clare, acel «liaison» plecând de la acţiunea plasată pe o insulă şi terminând cu zeii care-l obsedează pe tânărul protagonist. Cam în aceeaşi perioadă cu autorul român, un alt autor, de această dată japonez, îşi va aduce şi el contribuţia cu un roman pastoral modern – Tumultul valurilor. Asemănarea dintre cele două pastorale moderne şi apoi a celor două cu romanul lui Longos nu este nici pe departe întâmplătoare. Oricât de mulţi zei l-ar dirija pe îndrăgostitul tuturor epocilor, el se întoarce mereu la calmul şi la dragostea pe care iubita sa are capacitatea să o emane în jurul-i, ajutându-l astfel să treacă prin timp şi să devină nemuritor prin dragoste.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

___ 1. Balmus, C.I., Prefaţă la romanul Dafnis şi Hloe, editura Orion, 1992 2 Creţia, Petru, Epos si Logos 3 Marlowe, Christopher, Pastorul îndrăgostit către iubita lui, traducere Florin Dochia şi Liliana Ene 4 Raleigh, Walter, Răspunsul Nimfei către păstor, traducere Florin Dochia şi Liliana Ene 5 Lasconi, Elisabeta, Pastorale Moderne, Viaţa Românească, Nr. 8-9/2009 6 Mishima, Yukio, Tumultul valurilor, Trad. Andreea Sion, ed. Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010 7 Dimov, Leonid, Pastorală ___ Bibliografie - Longos, Dafnis şi Hloe, Ed. Orion, Bucureşti, 1992 - Mishima, Yukio, Tumultul Valurilor, Trad. Andreea Sion, ed. Humanitas Fiction, Bucureşti, 2010 - Creţia, Petru, Epos şi Logos, Capitolul Dafnis şi Hloe, Bucureşti, 1981 - Macedonski, Alexandru, Thalassa, Ed. Erc Press, Colecţia Cartea de acasă, 2009 - Ars amandi poesis. Antologie de tălmăciri româneşti din poezia universală publicate în revistă Urmuz 2014, Ed. Fundaţia culturală Libra, 2014 - Lasconi, Elisabeta, Pastorale Moderne, Viaţa Românească, Nr. 8-9/2009

historia mirabilis

Constantin DOBRESCU Radu Cosmin (1879 – 1959)

rintre personalităţile care s-au remarcat în peisajul Ploieştiului amintim şi pe profesorul Radu Cosmin pe numele său adevărat Nicolae Tănăsescu. Acesta s-a născut la Craiova în ziua de 6 decembrie 1879 ca fiu al lui Ion Tănăsescu, avocat şi decan al baroului Craiova şi al Elizei N. Boboiceanu, care au avut în total 10 copii. Studiile primare şi liceale le urmează şi finalizează la Craiova, fiind unul dintre cei mai silitori elevi, de precoce dovedind talent literar, primele încercări literare fiindu-i inserate în paginile revistelor „Foaia interesantă“ a lui George Coşbuc şi “ Floarea albastră “ a lui Antemireanu, unde publica sub pseudonimele Bran şi Dionis. În perioada liceului a fost coleg cu Nicolae Titulescu, prof. de limba germană şi avocat Raul Bulfinschi, stabilit la Ploieşti, medicii Traian Nasta şi Ion Jianu, M. Condeescu ( fost preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români) generalul Bădescu iar la Bucureşti ca student al Facultăţii de Litere îi are ca profesori pe Titu Maiorescu, Coca Demetrescu, C. Rădulescu – Motru strănepotul arhimandritului Eufrosin Poteca din Nucşoara de Prahova şi istoricul Grigore Tocilescu, a fost coleg cu poetul Panait Cerna, filozoful Ion Petrovici şi alţii. L-a legat o prietenie pe viaţă de poetul Cincinat Pavelescu care o perioadă a fost magistrat la Sinaia. A fost cadru didactic în Bucureşti (1905-1907) Brăila, Constanţa, Iaşi, Vaslui (1907-1927), predând limba română şi franceză. Radu Cosmin a funcţionat ca profesor la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti în două perioade mai întâi la 1909 54

Constantin DOBRESCU 1910 şi apoi de la 1927 până în anul 1940 când s-a pensionat. A fost şi inspector general al Învăţământului secundar pe probleme de propagandă. Paralel cu activitatea didactică pe care a ilustrat-o cu cinste pentru care primeşte medalia „Răsplata muncii“ cls. I, Radu Cosmin se afirmă ca un publicist de talent precum şi ca om de litere A debutat editorial în anul 1916 cu volumul „Satire“. Proza lui Radu Cosmin este de factură psihologică sau pe teme moralizatoare, fără a fi un moralist în adevăratul sens al cuvântului. Chiar el spunea cu puţin înaintea morţii, distinsului prof. univ. dr. Alexandru Popa „Operele mele au fost nestemate ce au tăiat adânc în carnea vremii.“ Cât a activat la Ploieşti, numele lui Radu Cosmin a fost nelipsit din revistele locale ca „Prahova“, „Şcoala Prahovei“, „Cultura neamului“, „Gazeta Cărţilor“, „Stropi de rouă“, ş.a. A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români în anul 1920 când a fost decorat cu Ordinul Steaua României de regele Carol al II-lea în grad de ofiţer. Pe Radu Cosmin îl găsim printre participanţii la inaugurarea bustului lui I. L. Caragiale la Ploieşti în ziua de 10 noiembrie 1935, alături de prietenul şi fostul său coleg de facultate, C. Rădulescu Motru, Mihail Sorbu, Liviu Rebreanu, I. A. Bassarabescu, Stoica Teodorescu, C. M. Râpeanu, Iulius Gorăneanu, etc. De fapt Radu Cosmin este cel care încheie seria cuvântărilor ocazionate de dezvelirea bustului dramaturgului. Puţini ştiu că la Ploieşti aveam în perioada interbelică o cafenea denumită „Capşa“ de la Ploieşti şi anume „Hanul Galben“ proprietatea unui negustor artist D. Mănciulescu unde „mulţi scriitori, publicişti, şi ziarişti locali“ se întâlneau şi printre aceştia era şi Radu Cosmin „pentru a pune ţara la cale“ sau a purta discuţii literare. Patronul care era un „negustor artist“ cunoştea la perfecţie „patru limbi: germana, italiana, franceza şi engleza“, avea şi gust artistic, Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

pereţii cafenelei „erau plini de tablouri care mai de care interesante şi semnate de nume scumpe plasticii româneşti“ ce îl face pe fostul al lui Radu Cosmin, Leonida Secreţeanu să afirme „că te afli într-o pinacotecă, într-un muzeu de arte frumoase sau, mai precis, întro expoziţie de pictură“ unde îşi dădeau întâlnire N. Grigorescu, Octav Băncilă, pe adevăratul său nume Isidor Rubinsohn, Stoica, Issar, Camil Ressu, etc. Radu Cosmin a fost membru al Ateneului popular „Paradis“ alături de I.A. Bassarabescu, Toma Socolescu, D. Munteanu-Râmnic, prof. M. Galiţa, Grigore Ivănceanu, prof. C. Popescu-Gruia, dr. Ştefan Popescu Filutză. Cu ocazia asasinării primului ministru I. G. Duca de către legionari în gara Sinaia la sfârşitul anului 1933, au avut loc în ianuarie 1934 numeroase acţiuni de comemorare a lui I.G. Duca în judeţul Prahova, instituţii publice, precum şi şcoli. Astfel în perioada 21-22 ianuarie 1934, prof. Radu Cosmin a prezentat în faţa elevilor din cursul superior o impresionantă evocare despre personalitatea lui I. G. Duca, considerat „Cel mai bun şi mai nobil om politic“, iar activitatea sa a fost o „pilduitoare dovadă de patriotism până la jertfa pentru ţară şi ridicarea ei“. Deoarece Radu Cosmin a fost membru al Ligii Antirevizioniste Române condusă de ziaristul prahovean Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul“, care avea ca deviză „Nici o brazdă de pământ“. Din anul 1934, Radu Cosmin este ales preşedinte al filialei Ploieşti a Ligii Antirevizioniste. A fost membru de onoare şi al Ateneului Popular „Spiru Haret“ înfiinţat în anul 1930 de un grup de intelectuali liberali condus de Dem I. Nicolaescu. În cadrul activităţilor acestui Ateneu Radu Cosmin conferenţiază despre scopul Ateneelor culturale. Ulterior rezervorul de cadre al acestui Ateneu vor fi membri Asociaţiei învăţătorilor din Prahova. În anul 1937 participă la Şezătoarea Eminescu cu scopul de a contribui la amenajarea Muzeului memorial de la

Ipoteşti. În acest proiect cultural s-a implicat şi I. A. Bassarabescu, D. Munteanu-Râmnic şi Maria Filloti care a recitat din lirica poetului naţional. În anul 1938, Radu Cosmin a organizat „Ziua Cărţii“ la Ploieşti, fiind de asemenea şi iniţiatorul comemorării prietenului său Cincinat Pavelescu, afirmând că „avem nevoie de o ediţie completă a operei lui Cincinat Pavelescu“. Participă la sărbătorirea lui Nicolae Iorga în iunie 1931, cu ocazia aniversării a 60 de ani, care a avut loc la Catedrala „Sfântul Ioan“ din Ploieşti, conferenţiind despre „Viaţa şi opera lui Nicolae Iorga“. În modestia sa a afirmat „că se simte grozav încercat în faţa marii probleme: «aceea de a vorbi despre titanul gândirii universale», care cu mult curaj“ după care cu mult curaj „povesteşte viaţa d-lui Nicolae Iorga şi cu date precise expune intensa activitate a apostolului de la Vălenii de Munte“, arătând că „Bogăţia lui Nicolae Iorga n-au fost palatele, bogăţia lui a fost mintea. Luxul lui n-au fost hainele scumpe, luxul lui a fost un ghiozdan plin cu hârtii, pe care trebuia să aştearnă sfaturile şi învăţăturile frumoase pe care le avem astăzi. Distracţia lui Nicolae Iorga n-au fost banchetele şi petrecerile; a fost cercetarea trecutului nostru.“ Pentru ca în aprilie 1935 să publice în revista „Pământul“ din Călăraşi un articol vibrant despre personalitatea lui Nicolae Iorga intitulat „Vivat pater patrie“. Radu Cosmin a ţinut expuneri şi la Institutul de Cultură Italiană Filiala Ploieşti alături de colegii săi N. Simache şi D. MunteanuRâmnic. Astfel la 3 aprilie 1938 a vorbit despre “ Secolul de aur al Împăratului Octavianus Augustus “ cu ocazia aniversării a două mii de ani de la moartea împăratului. De fapt prof. Radu Cosmin era membru de onoare al Institutului de studii latine, secţia Ploiești, alături de C. Rigu, A. Moșoiu, I. A Bassarabescu și Dem. Munteanu-Râmnic. Alături de prof. Pană Popescu, arhitectul Toma Socolescu, ziaristul Florea Voican şi

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

Emil Condeescu, Radu Cosmin participă la sărbătorirea lui D. Munteanu-Râmnic în ziua de 5 iunie 1931 la grădina „Paradis“ din Ploieşti. Prin discursul său, Radu Cosmin „a subjugat asistenţa cu darul său oratoric, descriind sufleteşte pe d-l MunteanuRâmnic“. A rămas în memoria ploieştenilor vibranta conferinţă cu caracter patriotic „Patria şi cultul ei“ pe care Radu Cosmin a susţinut-o la societatea „Cultul Patriei“ condusă de Prof. Pană Popescu în anul 1932 tot în cadrul acestei Asociaţii, Radu Cosmin a mai prezentat în anul 1931 cu ocazia Festivalului cultural naţional desfăşurat la teatrul „Modern“, conferinţa „Să întărim sufletele“. Pentru Radu Cosmin „cel mai mare ideal trebuie să fie cultul patriei, singurul în stare de a păstra fiinţa unei naţiuni“. Încheia fulminanta sa conferinţă cu îndemnul „Unde e scăparea? În sufletele noastre! Să fim treji şi cu ochii la icoana patriei!“ Această conferinţă a fost publicată în broşuri în număr mare şi distribuită gratuit elevilor prahoveni. Radu Cosmin a fost membru al Aşezământului Cultural „Nicolae Iorga“ alături de Stoica Teodorescu, Pană Popescu, Dr. I. Negruzi, I. Ionescu-Quintus, Mihai Galiţa, Dr. Horodniceanu, ş.a. În anul 1933, Radu Cosmin se implică în reuşita acţiunii de colectare a ajutoarelor în folosul văduvelor şi copiilor orfani din Ţara Moţilor care a avut loc sub patronajul Clotildei Mareşal Averescu. Din realizarea idealului naţional Radu Cosmin a făcut crezul vieţii şi activităţii sale militând în acest sens cu ardoare. Radu Cosmin a militat pentru intrarea României în război pentru împlinirea noului ideal naţional. În acest context cu ocazia Congresului Ligii Culturale de la Ploieşti din anul 1910, el publică poezia cu un larg ecou: „Vrem Ardealul“, pe care o dedică regelui Carol I: „De-ai uitat, O Vodă Carol, pilda marelui Ştefan Ce, bătrân prindea în mână viforosu-I buzdugan Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie, Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie, Iar de nu te

lasă glasul sângelui ce-l porţi în vine Să-ţi pui laurii de aur al Victoriei latine, Spune altuia să cheme pe vitejii din munţi şi plai Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“. Versurile au circulat şi în Transilvania. Astfel, o clasă întreagă de la Liceul din Blaj a fost pusă sub cercetare judecătorească pentru vina de a fi răspândit această poezie. În timpul vieţii sale a călătorit mult prin Europa, impresiile din călătoriile din perioada 1928-1938 le-a cuprins în volumul „Drumuri de lumină“. Radu Cosmin s-a aflat într-o intensă corespondenţă cu o serie de personalităţi cultural ca Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Al. Stamatiad Al. Cazaban, I. A. Bassarabescu, Damian Stănoiu, Emanoil Bucuţa, G. Tutoveanu, Victor Eftimiu, Ion Petrovici, Ion Minulescu, D.N. Burileanu şi mulţi alţii. Din această vastă corespondenţă redăm o singură epistolă în versuri primită de Radu Cosmin de ziua onomastică de la fostul său coleg de la liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“ din Ploieşti, profesorul şi scriitorul I. A. Bassarabescu: „Cosmin - Nicolae-Radu, / Tânăr şi vânjos ca bradu ’,/ Nicolae – R-Cosmin /Dulce ca cel mai bun vin /Radu-Cosmin – Nicolae: /Să-ţi dea Dumnezeu o clae /De împliniri fericite /Toate de tine dorite /Şi’n fruntea lor, pe dreptate /Ne’ntrecuta sănătate /Senină ca’n Grigorescu “/ Te sărut, /Bassarabescu /La anu’ şi la mulţi ani /Cu bucurie şi …bani! 6. XII. 1943 În ziua de 6 ianuarie 1937 îl găsim pe Radu Cosmin prezent la Festivalul studenţesc prahovean alături de avocatul Grigore Ivănceanu, Alex Constant (1906-1986) și poetul Radu (Demetrescu) Gyr (1905-1975) autorul celebrei poezii scrisă în închisoare „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!“. La acest festival Radu Cosmin face supă știinţa noastră prima sa referire care îl încadrează ca simpatizant al mișcării de extremă dreaptă. În perioada celui de-al doilea război mondial informaţiile despre activitatea

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

profesorului şi scriitorului Radu Cosmin se răresc. Ştim cu precizie că nu s-a implicat în politică, nu a fost membru al nici unui partid, avea oroare de politică. Nu cunoaştem date despre familia sa, dar este inexplicabil de ce autorităţile comuniste au hotărât ca în perioada 1949-1959, Radu Cosmin să fie plasat în domiciliu forţat la Pucioasa. În ziua de 26 februarie 1959 profesorul va înceta din viaţă. Ca un amănunt care nu trebuie neglijat, amintim că concitadinul nostru prof. univ. dr. Alexandru Popa care l-a cunoscut pe Radu Cosmin în perioada domiciliului forţat de la Pucioasa ne vorbeşte în textul său „Amintiri şi documente despre Radu Cosmin“ pe care l-a publicat în prestigioasa revistă ploieşteană „Atitudini“ nr. 4 (33) din octombrie-decembrie 2009. M-a emoţionat faptul că ori de câte ori avea prilejul aprindea o lumânare la mormântul profesorului. Credem că în memoria lui Radu Cosmin la 56 de ani de la moarte, ar fi cazul ca cei îndrituiţi să-i nemurească amintirea prin acordarea numelui său unei străzi din Ploieşti şi chiar să-l declare cetăţean de onoare postmortem, ba ar merita chiar un bust în locul papistaşului rege Henric al IV-lea din faţa liceului unde a predat Radu Cosmin. Cu părere de rău constatăm că valoroasa monografie „Sub semnul Minervei“ publicată cu prilejul aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea liceului „Sfinţii Petru şi Pavel“ strămoşul actualului Colegiu Naţional „I. L. Caragiale“ nu cuprinde nici un medalion despre activitatea şi personalitatea unor dascăli ca profesorul de limba franceză, publicist şi scriitor Radu Cosmin pe numele său adevărat Nicolae Tănăsescu (1879-1959) mai ales că unul din coordonatorii volumului, distinsul Vasile Moga este profesor de franceză. Nu mai vorbim de profesori ca Stoica Teodorescu, autor a unei monografii despre liceul cu nume de sfinţi, M. Galiţa, D. Munteanu-Râmnic şi mulţi alţii dacă tot batem monedă pe tradiţie. Se vede că nu s-a

apelat la izvoare şi mai ales la specialiştii în istorie locală – se simte lipsa unora ca regretatul prof. Paul D. Popescu, Ion Jercan, Mihai Apostol şi mulţi alţii. După ştiinţa mea, o parte din arhiva personală, corespondenţa sa, atâta cât a scăpat de ochii vigilenţi ai Securităţii, se găsesc în colecţiile Muzeului ploieştean. Regretatul Nicolae Simache alintat de ploieşteni drept Cyrano de Cosminele din cauza nasului său enorm, a adunat „sireacul“ ca să doarmă pe ele muzeografii de modă nouă, în loc să le introducă în circuitul ştiinţific. Oare şi acestea au „ştampila“ de Secret de Serviciu mai ceva ca în unităţile din sistemul de ordine şi siguranţă publică? Oare muzeograful care le are în custodie se tot „ocupă“ de ele până iese la pensie ca să scrie şi el o monografie sau să editeze un volum de documente. După ştiinţa mea s-a ocupat de personalitatea şi opera lui Radu Cosmin, defunctul muzeograf Ion Jercan, atât cât a putut şi el, că era deficitar la studii, câte le avea erau făcute pe bucăţele şi la fără frecvenţă, ca mulţi alţi foşti muzeografi. În încheierea acestui succint medalion despre dascălul Radu Cosmin căruia i-a trecut prin mână numeroşi elevi care au ajuns oameni de cultură şi ştiinţă, fiind el însuşi un om de cultură de excepţie cu un destin trist spre finalul vieţii, introducem în circuitul publicistic un „Interviu luat în seara zilei de 29 mai 1936“ şi intitulat „De vorbă cu Dl prof. Radu Cosmin“. Nu ştim cine este „beneficiarul“ acestui interviu şi nici dacă a fost publicat.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Bibliografie: Constantin Dobrescu, Mihai Rachieru, Viaţa culturală a Municipiului Ploieşti şi a Judeţului Prahova (1900-1948) Documente, Editura Silex, Bucureşti, 1997 Constantin Dobrescu, Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011 Nicolae Dumitrescu Ploieşti Orizonturi culturale de ieri şi de azi, Ploieşti, 2005 57

Constantin DOBRESCU

Consiliul Judeţean Prahova. Slăbuţă lucrarea pentru faima de mare „condeier“ şi senior al spiritului ce se vrea să fie autorul. Iată pe ce dă banii Excelenţa Sa, Strănepotul lui Mihai Viteazul, baron de Prahova. E inadmisibil ca lui Radu Cosmin să i se acorde la pag.185 exact 17 rânduri pricăjite Mai multe rânduri îi dedică profesorului patriot şi scriitor, distinsul şi onestul Marian Chirulescu în Dicţionarul amintit la Bibliografie fără a avea pretenţii de mare specialist în toate, ca toţi activiştii P.C. R. convertiţi în oameni de cultură europenişti. În loc să fie un consomé cultural cartea este un ghiveci călugăresc. Sunt tare curios în baza căror criterii i-a scris academicianul Eugen Simion Cuvântul înainte. Constantin Dobrescu (în colab.) Nicolae Iorga şi Prahova (1889-1948) Documente, Editura Scrisul prahovean, Ceraşu, 2000, Ediţia a doua C.M. Râpeanu şi N.I. Simache, Contribuţii la Istoricul presei prahovene, Muzeul de Istorie al Judeţului Prahova Paul D. Popescu, Ploieşti II. O istorie în date și imagini, 2003. Ion Jercan, Portrete prahovene, Editura Bioedit, 2003. Ion Jercan, Radu Cosmin în „File din trecutul istoric al Judeţului Prahova“ editat de Muzeul de Istorie Prahova, Ploieşti, 1971. Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene – dicţionar bio-bibliografic, Ediţia a II- a,Editura Premier, Ploieşti, 2002 Radu Cosmin, Satire, Bucureşti, 1916 Paul D. Popescu, Mariana Răduş, Între aspiraţii şi împliniri, Liceul de matematicăfizică „I. L. Caragiale“ Ploieşti, 1989 Gh. Buzatu și colab. Radiografia Dreptei Românești (1927-1941), Editura FF Press, București, 1996 Arh. Naţ. Prahova, Fund Şcoala primară Breaza, dosar 169/ 1935-1937 Gazeta Cărţilor 15-28 februarie 1939 Arh. Nat. Prahova, fond 261, dosar 25/1937

1936 De vorbă cu D-l prof. Radu Cosmin Interview luat în seara zilei de 29. V. 936. 1. Ca tânăr ce literatură v’a pasionat? Înclinaţia mea de dascăl se vede că a fost în legătură cu un instinct de pondere, de sănătate şi de frumuseţe clasică. Am avut un fel de rezervă instructivă faţă de romanele – foileton, de haiduci şi de literatura prea vulgară. Din liceu m’au pasionat clasici români şi clasici francezi. Literaturile străine le-am citit mai întotdeauna în traducere franceză sau în traducere românească, care nu adevereşte adagiul „traduttore, tradittore“. Cu asemenea structură sufletească şi cu asemenea ideal de literatură am început a scrie versuri chiar depe băncile liceului Carol I din Craiova, căci eu am învăţat la acelaş liceu cu N. Titulescu, George Cristescu (al II-lea Edison ), savanţi doctori Traian Nasta şi Ion Jianu, prof. univ. latinist I. Marinescu şi generalii Bădescu-Job şi N. Condiescu, actualul preşedinte al soc. Scriitorilor români. 2 Am publicat deasemenea versuri în „Foaia interesantă“ a lui Gh. Coşbuc şi în “„Floarea albastră“ a lui Antimireanu. Tot cursul universitar, în admiraţia vechilor mei dascăli de la litere şi filozofie (ca Titu Maiorescu, Coco Demetrescu, Rădulescu-Motru, Tocilescu şi alţii) mi-am ocupat întregul timp la Bibl. Fundaţiilor Carol şi Academiei Române, iar 3 disciplina filozofică şi în deosebi critica lui Titu Maiorescu mi-au dat acea circumspecţie şi acea preţuire a operei scrise, că, din cauza autocriţiei, poate prea exagerate un şir de ani poate că nu am publicat nimic. În timpul acesta, colegul meu, P. Cerna, se afirma tot mai mult. Târziu, ca profesor, am început publicarea mai intensă şi continuă de versuri şi proză. Toată activitatea mea literară însă, fie de începător, fie de creaţie matură, a avut ca însuşiri dominante lirismul sincer şi cald al unui om adevărat, lipsit de orice umbră de artificialitate. Eu nu am scris versuri sonore, pastişate după modelele străine ; străine şi

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

de simţire şi de gândul nostru românesc. În sonetele mele, în odele şi chiar în satirele mele, lirismul, de factură clasică în ce priveşte forma, redă simţiri adevărate, simţiri trăite, iar nu închipuite. Suflet cu structură armonioasă, cu disciplină mintală, cu acel cult al ordinei şi al armoniei în toate, s’a ciocnit dureros de asimetriile vieţei, s’a simţit jicnit de turpitudinile unui mediu viţiat, s’a simţit chinuit de sărăcia culturală şi morală a atâtor favoriţi ai soartei, care ocupau sau ocupă locul I la conducerea treburilor ţării. Prea bun roman şi prea cinstit suflet, din sinceră indignare a ţâşnit flacăra usturătoare a satirei cu care mi-am tăiat drumul cel mai drept în literatura contemporană, cum zice poetul latin „Indignatia facit versus“. Din acest lirism şi din acest spirit de satiră au eşit, până acum tipărite, următoarele opere: Volumul de satire (satire epico-erotice, satire sociale, satire didactice, satire politice) —Pagini de pribegie, scrise în timpul refugiului în Moldova şi în Rusia, pagini rupte din sufletul chinuit nu numai al autorului, dar al unui neam întreg. – Prin Ardeal, scris îndată după război, în care zugrăvesc frumuseţea de rai a pământului nostrum dezrobit de peste Carpaţi, luptele politice, culturale şi de vitejie ale unor fraţi ţinuţi de mii de ani în război şi care totuşi au dovedit uriaşa vitalitate fizică, sufletească şi intelectuală a acelora care au dăinuit în pofida duşmanilor noştri şi a unei soarte vitrege. – Românii la Budapesta, în două volume. Primul volum: Dezrobitorii, în care descriu luptele de vitejie antică purtate la Tisa şi pe Pusta ungară, precum şi frumuseţile epice şi anecdotice ale oştenilor români în toiul luptelor. Al doilea volum intitulat: În capitala lui Bela Kuhn redă icoane pitoreşti şi plastice sub ocupaţia românească, frumuseţile capitalei maghiare şi părţile de laudă ale multora din conducătorii maghiari vechi sau noi, dintre aristocraţia maghiară cu care în zilnic contact am putut scrie ca un adevărat istoric, după lozinca consacrată : Sine ira et studia (fără ură şi părtinire).

Observator şi părtaş al vieţei de clopot, de nervozitate, de prăbuşire şi de dibuire socială, am zugrăvit într‘o serie de nuvele, publicate în două vol. (Aşa e viaţa şi Trei femei) cultura din societatea noastră românească din timpul din şi de după războiul mondial. Aici am dovedit a fi unul din cei mai sinceri nuvelişti – realişti. Dar simţământul epic pe care l’am dovedit în poemele mele şi în satirele mele, ca şi biciul usturător pe care odinioară îl înflorisem cu versuri aurite, acum le întrebuinţez într‘o mai vastă operă de satiră social, în romanul „Babylon“, apărut în 2 vol. „Babylon“ e Bucureştiul de după război, e o frescă multicoloră şi multisonoră a tuturor colţurilor Bucureştilor noştri, variat alcătuite şi scrise nu păsăreşte, ca acel Galimatics, în zilele noastre de începători, - nici măcar cu gramatica şi sintaxa celor patru clase de liceu însuşite, - romane care au avut un formidabil succes şi care a influenţat în cea mai largă măsură o pleiadă întreagă de noi romancieri, dintre care nu puţini şi-au amestecat în paginile lor reminiscenţe din Babylon, unele aproape ad-litteram. Un lung şir de ani, în faţa potopului „de opere literare ce inundau toate pieţele publicisticii româneşti, înspăimântat, am depus pana rămânând în expectativă – armată. În acest timp, purtând în suflet rănile încă deschise ale destrămărei în care îmi vedeam ţara, am pribegit pe toate pământurile româneşti, ca inspector general al propagandei cultural şi conferenţiar, contribuind la consolidarea culturală şi sufletească a noilor provincii. În lunile de vară sau primăvară renăscătoare de viaţă şi de nădejdi, cu puţinul strâns din leafa de profesor, de conferenţiar sau din venitul cărţilor, am cutreierat mai toate ţările Europei, aducând şi frumuseţea colţurilor de rai întâlnite şi pe alte meleaguri şi comorile risipite în muzeele de artă ale apusului şi adâncimea culturii din bibliotecile, teatrele sau conferinţele strălucitelor ţări din occident.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

2. Întrucât articolele pe care le publicaţi în diferite ziare sunt în majoritate descrieri de locuri vizitate de D-voastră străinătate, n’aţi putea să-mi spuneţi rezultatul educaţiei pe care îl poate avea cineva din asemenea călătorii? Rezultatul educativ ce poate avea un om de cultură şi de simţire artistic prin ţările pe care le vizitează e covârşitor. Călătoriile întregesc şi clarifică toate noţiunile culese din cărţi. O călătorie, pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă, e o carte vie, e o bibliotecă vie. Bătrânii noştri ziceau de un om care a călătorit: „E un om umblat, ştie multe“. 3. Dar ţara noastră nu are poziţii tot aşa de interesante ca şi celelalte ţări? Recunosc că şi ţara noastră, într’o fericită sinteză, posedă toate frumuseţile pământeşti şi tot pitorescul necesar, ce ar putea atrage pe cei mai pretenţioşi turişti., dar, pentru a putea fi cercetată şi cunoscută îi lipsesc ceea ce din belşug turistul întâlneşte în străinătate : drumurile de fier şi şoselele admirabile pe care autobuzele sau maşinile de turism te-ar putea duce la cele mai înalte înălţimi. Lipsesc hotelurile sau hanurile imperios necesare celor plecaţi în drumeţii. Lipsesc acei oameni formaţi pentru a şti să primească un călător şi să-l găzduiască fără a-l spolia. Lipseşte curăţenia şi confortul pe care în Elveţia, în Franţa, în Italia sau Cehoslovacia le găseşti din belşug. 4. Ca inspiraţie poetică, numai natura vă atrage, nu şi sufletul omenesc? Din contră, în toate călătoriile mele, după cum în orice sat sau oraş, după ce am vizitat înfăţişarea lui, pieţele, străzile, bulevardele, statuile, etc., am intrat într’o biserică pentru a cunoaşte puterea de credinţă şi de pietate a localnicilor, după cum am intrat în teatre sau în muzee, ca să cunosc frumuseţile eterne ale artei şi literaturii, cu care se adapă poporul în mijlocul căruia mă aflam, tot aşa o pot spune fiecăruia, că – pentru orice călător partea principală a călătoriei trebuie să fie

aportul sufletesc şi intellectual, cu care se întoarce din drumeţia lui. 5. Ce ţări aţi vizitat şi care v’au lăsat o impresie mai adâncă? Am vizitat întreaga Cehoslovacie şi trei părţi din Germania, întreaga Austrie, Ungaria, toată Elveţia, toată Belgia, toată Franţa, toată Italia cu Sicilia şi aproape întreaga Iugoslavie, cu întreaga coastă a Dalmaţiei şi o parte din Rusia. Toate şirag de nestemate ale pământului, mărgăritare, diamante şi smaralde, dar printre care Italia, ca şi marele Mogol străluceşte în mijlocul Europei, întrecând în frumuseţi şi culturale şi artistice, toate ţările lumei. Italia e şi rai pământesc, şi vatră de lumină, şi leagăn de vitejie şi izvor al tămăduirei pentru toate sufletele şi pentru toţi călătorii din orice parte a lumii. Dealtfel, în Italia, la fiecare pas, ai viziunea întregului glob geografic. Pe străzi, în biserici, în muzee, pe munţi, în grote sau pe mările ce o înconjoară, te izbeşti de toate naţiile şi de toate limbile pământului. Italia e cea mai vastă şi cea mai fermecătoare şcoală de educaţie a omenirii. 6. Se poate forma o grupă aparte ca gen literar – literatura descriptivă. Şi operele căror scriitori mai pot intra în această grupă? Da! dacă scriitorii sunt acei, care nu-şi publică numai impresiile prozaice ce le poate avea orice muritor : detalii de călătorie, de confort, aventuri, nimicuri cotidiene, etc., etc., ci au darul de a reînvia sau de a sugera o viziune sintetică a vieţii pământeşti şi spirituale a unei ţări, regiuni sau localităţi, desigur că aceşti scriitori pot întrece în utilitate pentru marea masă a cititorilor şi pe geografi, şi pe istorici, si pe critici de artă sau literatură şi chiar pe cei mai trâmbiţaţi poeţi, care în versuri ca flăcări de artificii îşi creează o ieftină reputaţie. Aceşti scriitori pot de bună seamă forma un gen de literatură de un înalt merit literar şi cultural. Ei pot fi chiar educatorii mult mai plăcuţi ai tinerilor generaţii de elevi şi studenţi, care ar putea

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Constantin DOBRESCU

găsi într’o operă bine scrisă de impresii de călătorie mai multe şi mai plăcute noţiuni utile decât n’ au strâns în câţiva ani de studii siluite şi neasimilate. În fruntea lor, stă de bună seamă maestrul maeştrilor, acest Millet şi acest Grigorescu al poeziei noastre, Mihail Sadoveanu, iar dintre oamenii de ştiinţă cu suflet de poet şi cu caldă simţire românească e prof. I. Simionescu, ale cărui teme variate reînviază România pitorească a lui Alexandru Vlahuţă, fireşte mai adaptată şi mai didactic scrisă pentru actuala generaţie, atât de ignorantă în ceeace priveşte Geografia solului şi pitorescului românesc. 7. Dacă v‘a impresionat şi omenirea anume ce latură a ei v’a preocupat mai mult? Omenirea? Născut cu un fond eminamente uman, cu o educaţie fundamental creştină din cea mai fragedă copilărie, ca şi fiul lemnarului din Nazareth, mi-am mistuit inima pentru mila celor mulţi şi horopsiţi. În satirele mele politice şi sociale, am biciuit toate nedreptăţile şi toate fărădelegile cu care cei mari, care nu şi-au cunoscut menirea şi datoria, au apăsat umerii nevolnicilor. După cum fiecare lovitură de biciu sau de bâtă pe spinarea unui cal sau unei vite de povară mi-a sângerat propria mea inimă, tot aşa m’ am revoltat până la lacrimi și până la blestem de neghiobia, de cruzimea de inconştienţa sau de îngâmfarea celor mari faţă de cei mici. – Am biciuit fără cruţare pe toţi ticăloşii unei societăţi pe care o doream mai bună şi dacă în epoca antebelică am avut putregaiul nostru pe care l’ am înfierat, astăzi, când plăgile sociale, după răsboi, au cangrenat ameninţând însăşi viitorul acestei naţii, îmi simt sufletul şi mai însângerat de câte văd la fiecare pas. Politicienii veroşi, aleşi la mezatul votului plătit, banchetelor ordonate şi ai stăpânilor periaţi ziua şi noaptea, o lipsă de demnitate şi românească şi cetăţenească care a compromis numele de român peste graniţă. Cultul incompetenţei, ridicat la dogmă de

stat, oţelit cu mănuşa unei dictaturi ce silueşte conştiinţele şi apasă ca o piatră de mormânt sufletele cele mai curate. Un haos social şi politic ce pare preludiul unui apocalips inevitabil. Răsturnarea valorilor, îngenuncherea talentelor, desconsiderarea celor umili retribuiţi, cocoţarea la posturi de comandă a tuturor aventurierilor ocrotiţi de votul universal, de basamacul cârciumilor de sat, de baionetele jandarmilor plătiţi şi cumpăraţi de lista de ghioace, de bâta şi pumnalul mercenarilor cu sau fără carte, deplasarea idealului studenţesc dela aprică de mucenic al sărăciei, la învârteala rentabilă a gardelor pretoriene în serviciul cutărui partid sau matador politic. „Încotro mergem?“ se întreba acum vreo patrusprezece ani Rathenau. „Quesque tandere?“ Se întreba acum două mii de ani Cicero în faţa putregaiului la invadarea Romei, terorizate de bandele lui Catilina şi dacă Shakespeare prin gura lui Hamlet a spus odinioară: „E ceva putred în Danemarca!“ Dacă ar cunoaşte România de azi, de bună – seamă că Hamlet ar zice: „E totul putred în România!“ 8. Ce credeţi despre literatura actuală ca artă? Categoric şi literat din generaţia veche cu professor cu criteria sănătoase de artă şi cultură şi mai ales ca roman incorijibil, cred că 90% din arta literaturii de faţă este fundamental obscură, anarhică şi dezolantă. Rene Dominic spunea undeva: „orice carte care răscoleşte poftele josnice ale fiinţei noastre, care nu înalţă sufletul spre sfere mai senine şi care nu îmbogăţeşte mintea cu lucruri mai frumoase şi utile, e o carte şi rea şi primejdioasă. Sentinţa aceasta se poate aplica la majoritatea industriei noastre literare de azi.“

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

w 61

restituiri

Alin CIUPALĂ Amurgul demiurgilor Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) Pictorul Nicolae Grigorescu, care şi-a trăit ultimii ani la Câmpina, a fost un om retras, pe care îl frecventau puţini prieteni. Mărturii despre viaţa şi activitatea sa au fost puţine. Au scris contemporanii săi, care îl vizitau şi în oraşul nostru, Alexandru Vlahuţă, Virgil Cioflec şi dr. Constantin Istrati. O prezentare riguroasă, cu comentarii critice profesioniste, ne-a lăsat academicianul George Oprescu, critic de artă şi colecţionar, care în 1961 a publicat la Editura Meridiane o amplă monografie în două volume şi un album cu reproduceri după cele mai importante lucrări ale marelui pictor. Culegând informaţii din aceste lucrări, din presa timpului şi de la localnicii vârstnici, am încercat să fac o prezentare a ilustrului nostru concetăţean, punând accent mai ales pe anii petrecuţi la Câmpina. Grigorescu s-a născut în 1838 în comuna Pitaru din judeţul vecin, Dâmboviţa şi a avut o ascensiune fulgerătoare. La 10 ani îşi ajuta familia, vânzând icoane pictate de el. Foarte tânăr, trimis fiind de Gheorghe Tatarăscu, 62

Alin CIUPALĂ

pictează în vecinătatea Câmpinei frescele Mănăstirii Zamfira, pentru ca în 1861 să se remarce pictând interiorul Mănăstirii Agapia. Impresionat de talentul lui, Mihail Kogălniceanu, prim ministru în acea perioadă, îl recompensează cu o bursă de studii la Paris. Aici cunoaşte şi are legături amicale cu mari artişti ai timpului: Corot, Courbet şi Milet. La o expoziţie organizată la Fontainebleau, Napoleon al III-lea, care locuia în palatul imperial restaurat de unchiul său, Napoleon I, îi cumpără două pânze, făcându-l astfel celebru. A călătorit prin Galiţia, Franţa, Italia, Grecia. În 1877, solicitat de Ion Brătianu, a plecat pe frontul din Bulgaria împreună cu Sava Henţia şi Mirea, zugrăvind dramatic scene din războiul pentru independenţă. Artist de succes, preţuit de public şi de colecţionarii timpului, Grigorescu şi-a vândut bine tablourile expuse de-a lungul timpului în multe expoziţii. Având o situaţie materială bună, când a înaintat în vârstă şi a început să aibă probleme cu vederea, şi-a căutat un loc printre dealurile subcarpatice, care i-au oferit peisaje pitoreşti pentru numeroase lucrări, ca să-şi construiască o locuinţă şi un atelier. Iniţial, se stabilise la Posada, unde a pictat celebrul tablou „Hanul de la Orăţii”, dar fugind de umezeala muntelui a venit aici, la Câmpina, oraşul cu cele mai multe zile însorite din an. Fraţii Irimia, din Cornu, meşteri zidari renumiţi (ca mai toţi cornenii), îi ridică casa în care va trăi până la sfârşitul vieţii, în anul 1907. O casă, nu o vilă, cu arhitectura ţărănească pe care o cunoscuse pe Valea Prahovei. Cunoscător al sufletului omului simplu, înţelegându-i ca nimeni altul aspiraţiile pentru frumos Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

şi duioşie, a găsit în Câmpina şi în împrejurimi subiecte pentru pânzele sale: care cu boi pe Valea Doftanei, dumbrăvile cu mesteceni de pe Muscel şi Voila, ciobani tineri, ţărănci în frumosul port popular din zona noastră. A rămas toată viaţa adeptul picturii „plein air” şi numai când vederea a început să-i slăbească a lucrat mult în atelierul din casa ridicată pe „drumul Braşovului” din cartierul Câmpiniţa.

Urmaşii au conservat cu pietate casa părintească şi patrimoniul de acolo, dar din nefericire clădirea veche a fost distrusă de un incendiu în 1918, în timpul ocupaţiei germane, când se instalase acolo comandamentul local german. Actualul muzeu, refăcut în anii ‘50, păstrează multe lucruri donate de familia artistului. Apropiat pictorului Nicolae Grigorescu a fost artistul local Nae Goage, pictor, sculptor, artizan. În lunga sa viaţă, acest artist aproape uitat a împodobit multe case din oraş cu frumoase lucrări în lemn (lambriuri, portaluri) şi a lăsat numeroase troiţe în cimitirul oraşului. Nae Goage îl ajuta pe bătrânul pictor să-şi ducă şevaletul când picta în împrejurimile casei sale. De când s-a mutat la Câmpina, biografia lui Grigorescu, aşa cum spune Virgil Cioflec, „e un izvor de apă limpede pe care toţi îl cunosc. S-a aşezat definitiv în mica lui căsuţă, unde în linişte îşi vede de lucru, căci truditor mai mare de singurătate rar s-a văzut. O viaţă întreagă nu s-a plâns că e ostenit. Cât a trăit n-a pierdut o singură zi fără să o închine muncii. Când zorile îmboboceau ferestrele, Grigorescu sprinten era în mijlocul ogrăzii înverzite de troscot. Cu mâna întinsă, cum încerci cu palma deschisă să vezi dacă plouă, îngână: «Frumos mă plăteşti tu, Doamne, azi pe mine». Grăbit, cu sculele adunate de cu seară, ieşea pe poartă. Mărunţel, strângând din umeri, aşa cum umblă oamenii de la munte, o lua în sus pe apa Câmpiniţei. Urca potecile pe lângă mesteceni. Se suia cu ei, cobora cu ei, îi mângâia: «Flăcăiaşii tatei!» În asfinţit lăsa lucrul. Cu resturi de paletă pregătea pânza pentru a doua zi. Din aceste

Casa pictorului, când Grigorescu locuia aici. În faţă, sprijinit de gard, fiul artistului.

Casa a devenit încă din timpul vieţii artistului un loc de pelerinaj. Aici îl vizitau prietenii, între care erau nelipsiţi Delavrancea şi Vlahuţă, marii lui admiratori. Cu ultimul a avut şi strânse legături de familie. Fiul artistului, Gheorghe, s-a căsătorit cu Ana, fiica scriitorului Vlahuţă şi au trăit în casa artistului, pe care au păstrat-o intactă o bucată de vreme. Ei au avut trei copii: un băiat pictor la Paris şi două fete, dintre care Niculina Stanciu, căsătorită cu George Stanciu - directorul Liceului Nicolae Grigorescu, a fost multă vreme profesoară de desen în oraşul nostru. Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

firimituri sunt urzite fondurile de la tablourile făcute la Câmpina. N-a fost niciodată robul desfătărilor vieţii. În căsuţa văruită, strălucitor de albă, cu uluca înaltă, din ţambre de salcie, trăia ca un sihastru într-o patriarhală frugalitate. Retras, se bucura de adevărata glorie, când nu ştii de nimeni, dar toţi te cunosc. A trăit ca într-un vis în care domneau ordinea şi măsura. Ceea ce cădea dincolo de preocupările lui nu-l interesa. În serile lungi de iarnă, ca să-i treacă de urât, râdea de păţăniile cavalerului deşirat, citea pe Don Chijote. Îi plăcea La Fontaine: «Fiincă şi viaţa tot o fabulă este. Singurul peisagist care a ştiut să vorbească cu greerii şi cu furnicile». Bănuitor, iute din fire, greu îi intrai în voie. Într-o disciplină de lucru aproape monahală, nu răbda să-i fi spus prea multe vorbe de pictura lui. Te lăsa să priveşti singur, străpungându-te cu privirea. Cui nu pricepea, îi întorcea spatele, ascultând cum vuia vântul în horn. Vorbea foarte încet: «Pe mine cu greu mă scoţi din vatra mea... Sunt ca un câine de stână, mârâie când îl mângâi»”. George Oprescu ne semnalează că în 1886 marele pictor a avut primul accident grav al vederii. Grigorescu scrie unui prieten că îşi pierdea „raza vizuală”. Psihologia lui este afectată. Se simte obligat să-şi organizeze viaţa, să-şi întocmească planuri de viitor în funcţie de sănătatea sa. În aparenţă, pictorul părea fericit, toţi îl iubeau şi îl admirau, până şi cei mai mulţi dintre confraţi (lucru rar între artişti). Reuşeşte să i se cumpere de către iubitorii de artă orice era de vânzare. Putem considera că se afla în culmea gloriei. Discret, închis în sine, el nu lăsa niciodată să apară în

afară grijile şi necazurile ce-l chinuiau adesea, mai ales că crizele vizuale se îndesiseră cu timpul. Indicii ale progresului bolii apăruseră în pânzele sale, poate nu destul de vizibile pentru un observator mai superficial. Gama coloristică se redusese mult. Este incontestabil că imaginile îşi pierdeau acum o parte din claritate. Formele îi apăreau mai nedefinite. El simte nevoie să-şi întărească puternic contururile, să prezinte siluetele într-o tonalitate gri sumbră. Ne închipuim drama artistului, starea de spirit care îl stăpâneşte atunci când rămâne singur, în liniştea casei sale de la Câmpina. Este evident, precizează George Oprescu, că în marea lor majoritate, tablourile de acum, din ce în ce mai numeroase, dorite de numeroşii săi cumpărători, nu mai au natura şi observaţia decât foarte rar la origine. Totul e lucrat din memorie, repede... Uneori când el se bazează pe ce vede şi simte, tablourile se pot rândui alături de cele foarte bune din trecut. Între altele, un studiu provenit din colecţia prietenului elveţian William Ritter, studiu executat într-o zi în care acesta se găsea la Câmpina ca musafir al artistului. El are la origine o scenă intimă din interiorul locuinţei de la Câmpina. O femeie în costum naţional, probabil tovarăşa sa de viaţă, pe o laviţă, cu capul plecat pe o carte din care citeşte, este pictată în câteva trăsături energice şi sigure. Contactul cu realitatea redă pictorului toată vigoarea şi precizia tinereţii. Bolnav adesea, dar evitând ca oamenii să-i cunoască slăbiciunile, tot timpul singur, izolat de lume şi de capitală, Grigorescu a mai avut expoziţii în Bucureşti în 1900, 1901, 1902, 1904,

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

care au avut un succes răsunător. Ultima, o mare expoziţie retrospectivă, aranjată chiar de artist, nemulţumit de prezentarea făcută de organizatori, a avut loc în 1906. Un an mai târziu moare în căminul său din Câmpina şi cere ca ultimă dorinţă să fie dus la groapă întrun car cu boi, cum pictase el în tabloul „Înmormântare la ţară”. Amănunte despre sfârşitul lui Grigorescu a relatat în jurnalul său prietenul şi vecinul de la Câmpina, dr. Constantin Istrati. O veche şi strânsă prietenie îl lega pe savantul Istrati de Nicolae Grigorescu. Iată ce găsim notat în jurnalul său, în ziua de 21 iulie 1907: „Vin de la pictorul Grigorescu. A început cianoza. Nu mai poate expectora, geme des. (C. Istrati avea două doctorate în chimie şi în medicină - n.r.). Ochiul e încă vioi, vorbeşte puţin şi greu, dar tot ales, cu şir şi senin. Nu voieşte a lua medicamente, pare că nu mai are încredere în ele. Şi cred că are dreptate. Ceea ce e trist că, pe lângă ambele loburi drepte, începe şi partea stângă. Pulsul mic, slab, dar egal şi fără intermitenţe. Extremităţile nu sunt umflate, dar cam reci. L-am rugat să ia bulion, el care nu a mâncat de 15 zile. Era foarte abătut şi adusese judecătorul de la Ploieşti să facă testamentul. Când a văzut vorbirea lui, el se sperie, încât nu mai voi a mai îşi face testamentul. Când m-a văzut şi mai ales că căutam a avea figura veselă şi găsindu-i pulsul bun, chiar aveam oarecare speranţe, îmi declară că voieşte a se însura şi a-şi recunoaşte copilul. (Voia să legalizeze vechea legătura cu d-na Danciu, tovarăşa sa de viaţă - n.r.). L-am felicitat şi l-am încurajat în această direcţiune. El îmi

spune: «Să fii naşul meu.» Arătai ce fericit voi fi cu nevasta mea să-l cununăm, dar că pentru aceasta trebuie cel puţin 6 - 8 zile şi că deşi sper că se va face în curând bine, nu e rău, profitând de prezenţa judecătorului, să declare ce voieşte a hotărî. Mi-a spus că aprobă, dar să scriu eu şi să controlez, că altfel nu admite nimic. În testamentul său lasă legatar universal Ministerul de Instrucţie şi Culte, care să servească o pensie viageră de 1800 lei surorei, 1200 anual fratelui său până la moarte, iar doamnei Danciu şi copilului pe care îl aveau câte o pensie viageră de 1800 lei. Urmau dispoziţiunea referitoare la burse, pe care le-a respectat până la urmă. A mai pus un codicil în care spunea să nu-l îngroape «cu dricul ăst viclein care e ridicol, o căruţă oarecare şi un preot este destul». De va muri îi vom face astfel un pat de flori. Am căutat mai întâi să-l hotărăsc a nu lăsa averea Ministerului, care va face şi fără asta, la moartea lui, o bursă pentru străinătate, pentru tinerii pictori, cu numele său. E cel mai puţin lucru ce s-ar putea face. Am arătat că, în locul lui, cel mult aş lăsa câteva pânze muzeelor. Atunci s-a revoltat, spunândumi în ce hal se ţin pe jos pânzele de ale sale, în o sală întunecoasă şi în care plouă, fără a-mi adeveri că ar fi văzut singur. Atât de mult dorea el a ajuta pe băieţii tineri, el care suferise atât de mult, încât a ţinut morţiş să-i menţină această dispoziţie!!! ... Vin de la Grigorescu, ora 2 p.m. unde am fost chemat, spunându-mi că i s-a adus popa să-l grijească. L-am găsit rău de tot. Pot zice că agonia e începută. Puls nu mai avea. Era foarte agitat şi avea lipsă de aer. Cianoza pronunţată, mâna

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

stângă rece, cea dreptă roşie, căci i-o încălzeşte soţia sa. Mă recunoaşte. E mulţumit şi face semn că de ce mă supăr. Adoarme câte puţin şi geme. La un moment dat, deşteptându-se din somn, voi a-mi săruta mâna. Îl îmbrăţişai pe frunte. Mâna sa era slabă. Se vede bine forma oaselor. Vedeai cum se stinge. Şi pe când mă uitam în ochii săi stinşi acuma, deschişi pe jumătate şi ficşi, la stânga mă uitam prin uşa deschisă la frumoasa pânză care era bine luminată şi care reprezenta ţiganii ce se întorc de la târg. Ora 5 p.m. Grigorescu nu mai este. La ora 4 când am ajuns era deja în ultima fază a agoniei. La 4 şi 10 a respirat pentru ultima dată. Am pus să-i lege falca cu o batistă şi să-i închidă ochii, căci erau deschişi. Imediat luă expresiunea sa obişnuită şi petele vinete dispărură”. La distanţă de câteva decenii, în 1940, un artist remarcabil, pictorul Mihail Milhalcea-Poiană (pictor apreciat în perioada interbelică, a pictat în Italia şi Franţa, având o tinereţe furtunoasă, soldat în Legiunea Străină franceză, ajuns profesor de desen la Liceul Dimitrie Ştirbei), a scris în revista „Începuturi” scoasă de elevii săi, câteva rânduri: „Miliarde şi miliarde de lei a dat aurul negru în Câmpina şi de aproape 30 de ani nimeni, nici autorităţile, nici iniţiativa particulară, nu s-au gândit să ridice din nou atelierul celui mai mare pictor al ţării, unde să se adune lucrările achiziţionate de Primăria Câmpinei, care azi sunt adăpostite în Muzeul Toma Stelian din Bucureşti, ca un omagiu celui care a fost fala plasticei româneşti. La o margine de cimitir în Câmpina, sub o cruce modestă, străjuită de mestecenii săi dragi, flăcăiaşii tatei, cum le zicea el,

se odihneşte cel ce a dus peste hotare faima peisajului românesc”. Nicolae Grigorescu a lăsat posterităţii 4000 de lucrări. Tablouri în ulei, studii, desene, schiţe. Cea mai importantă dovadă de preţuire a geniului său în timpul vieţii a fost alegerea ca membru al Academiei Române. În cimitirul oraşului, în mormântul străjuit acum de o frumoasă cruce din piatră, odihneşte şi fiul artistului, Gheorghe Grigorescu, care a pictat de asemenea cu talent, îmbogăţind patrimoniul artistic al oraşului nostru.

Constantin Istrati (n. 7 septembrie 1850, Roman; d. 17 ianuarie 1918, Paris) Mare savant, cărturar şi patriot român, Constantin Istrati a fost un pionier al dezvoltării ştiinţei şi culturii, un factor influent în procesul de modernizare a ţării noastre, un vrednic român. C.I. Parhon, care i-a fost student şi mai târziu coleg la Academia Română, îl prezintă astfel:“Doctorul Istrati este unul dintre primii noştri oameni de ştiinţă care, prin lucrările lor originale, au dobândit o frumoasă reputaţie pe plan internaţional. Eminentul savant s-a preocupat în permanenţă ca cercetările sale să aibă aplicaţii practice, care să permită valorificarea bogăţiilor naturale ale ţării şi dezvoltarea industriei şi agriculturii noastre. Pedagog talentat, Constantin Istrati a format numeroşi elevi, care au consolidat bunul renume ale şcolii româneşti de chimie organică, fondată de el. Renunţând la cariera medicală pentru a se consacra studiilor Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

de chimie, Istrati nu s-a dezinteresat însă de bunul mers al învăţământului medical şi de problemele de sănătate publică. Prezenţa sa entuziastă s-a făcut simţită în cele mai diferite sectoare ale vieţii culturale”.

Roman şi apoi la pensionul Meltzer, unde a învăţat limbile germană şi franceză. Ulterior a fost primit ca elev la Academia Mihăileană, unde între alţii i-a avut profesori pe Mihail Kogălniceanu şi pe Gheorghe Asachi, de care s-a ataşat foarte mult. Istrati dovedea încă de atunci pasiune pentru studiul ştiinţelor naturale şi istorie. Ca elev, în 1866, a scos o gazetă săptămânală care avea ca deviză „Jurnalul care nu prieşte la stomahul multora”. Pasiunea pentru ştiinţele naturale i-a fost întreţinută de revistele de popularizare din epocă „Isis sau Natura” şi „Icoana lumei”, publicată în 1865 la Iaşi de Gheorghe Asachi. În 1869 a fost remarcat de dr. Carol Davilla într-o vizită făcută de acesta la Academia Mihăileană, care i-a propus să devină elev al Şcolii de Medicină şi Farmacie înfiinţată de Davilla în 1857. La această şcoală, studenţii făceau şi un serviciu medical în cadrul armatei, ceea ce le asigura anumite avantaje materiale. În 1871, C. Istrati obţine gradul de subchirurg militar. În 1870 fusese admis la Facultatea de Medicină din Bucureşti prin examen, iar în 1871 s-a înscris şi la Facultatea de Ştiinţe. În 1869, când era student, a murit Gheorghe Asachi, pentru care studentul medicinist avea un adevărat cult. Lângă catafalcul ilustrului dispărut acesta a ţinut un emoţionant discurs, care a fost publicat integral în 1870 în Monitorul Oficial. În perioada studenţiei, C. Istrati a avut şi o activitate intensă de ziarist, publicând în „Trompeta Carpaţilor”, ziarul lui Cezar Bolliac, diverse articole, între care: „Un doctor român mai mult”, în care saluta înapoierea în ţară a tinerilor care obţinuseră doctoratul în medicină la

Constantin I. Istrati s-a născut la 5 septembrie 1850 într-o familie de răzeşi moldoveni. Ion Istrati, tatăl, era din ţinutul Romanului şi după 1830 a lucrat ca funcţionar la o cancelarie din Iaşi. În 1848 s-a căsătorit cu Maria Capşa, descedentă şi ea dintr-o veche familie de răzeşi, care era o femeie de o rară distincţie, foarte cultivată pentru vremea aceea. Aceasta învăţase la un pension din Iaşi, vorbea bine franceza şi germana, cunoştea istoria patriei şi a avut un rol covârşitor în formarea morală şi intelectuală a celor 11 copii ai săi. Viitorul savant C-tin Istrati a făcut cursul primar la Şcoala Publică din Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

şcolile din apus; studiul „Natura şi omul”, unde analiza influenţa mediului asupra traiului oamenilor.

Davilla făcând toate eforturile pentru a-i salva viaţa. Pentru meritele sale, tânărului medicinist i s-a acordat „Virtutea militară de aur”, comandamentul rusesc l-a decorat cu ordinul „Sfânta Ana”, iar turcii, drept recunoştinţă pentru îngrijirea prizonierilor otomani, i-au conferit decoraţia „Medgidie”. În tinereţe, C. Istrati a fost atras şi de mişcarea socialistă, fiind prieten cu unul dintre fruntaşii acesteia. Influenţa ideilor socialiste o găsim în studiile “Locuinţele sătenilor” şi “Postul la români”. A publicat de asemenea şi o amplă monografie în 1879 - “O pagină din istoria contemporană a României din punct de vedere medical, economic şi naţional”.

În timpul războiului pentru independenţă, împreună cu un grup de studenţi medicinişti, a cerut să plece pe front. În jurnalul său, nota mai târziu că războiul pentru independenţă l-a făcut „om cu totul”. A condus o secţiune de Cruce Roşie, prilej cu care a asistat, la 30 august 1877, la cucerirea Griviţei. Impresionat, a scris poezia intitulată „30 August”, care se termină cu versurile: „E zi de-acelea care rar se întâlnesc/ Şi ale căror ceasuri cu secoli se plătesc”. În campanie a îngrijit peste 3000 de răniţi şi s-a îmbolnăvit de tifosul care bântuia printre pacienţii săi, însuşi dr. 68

Partidă de şah la Câmpina.De la stânga la dreapta: C. Istrati, dr. G. Petrescu, dr. Roşu, Aglae Istrati, Hentiescu, St. Antoniu, ing. Vasile Istrati

După război pleacă la Paris, unde obţine licenţa şi apoi un doctorat în medicină. A fost numit într-o perioadă director al aşezămintelor brâncoveneşti. În această calitate a determinat conducerea Fundaţiei Brâncoveneşti să preia şi dispensarul medical pe care în Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

1890 îl înfiinţase la Câmpina, unde duminica dădea consultaţii şi împărţea medicamente fără plată. Studiind medicina, a fost atras de cercetările marilor chimişti ai timpului, astfel că desfăşoară o intensă activitate în cadrul Societăţii de Chimie din Paris. La 28 martie 1885 îşi susţine la Paris teza de doctor în chimie, primind felicitări călduroase din partea juriului. Reuşind la concursul pentru catedra de chimie medicală din cadrul Facultăţii de Medicină, se întoarce în ţară şi în 1885 devine profesor titular la facultatea pe care o absolvise cu opt ani în urmă. Se remarcă în munca de cercetare ştiinţifică, descoperind o serie de coloranţi derivanţi din benzen în nuanţe albastre sau galbene denumiţi de el francine, lucru care i-a adus o reputaţie pe plan internaţional. În această perioadă a avut strânse legături de colaborare şi prietenie cu numeroşi

savanţi străini şi cu profesori de la Sorbona. Şi-a preţuit însă mult şi profesorii din ţară. A scris o interesantă biografie a profesorului Ştefan Micle, pe care îl cunoscuse bine în timpul studiilor de la Iaşi, consemnând despre acesta: „A fost un profesor de o remarcabilă corectitudine. Căsătorit cu scriitoarea Veronica Micle, a fost un model de om, ca bărbat, ca părinte şi ca patriot”. A mai publicat şi alte biografii despre oameni de ştiinţă, cultură şi artă, între care cele despre Aman, Gh. Asachi şi Ion Ghica. Din 1890 s-a implicat şi în viaţa politică. A avut diverse demnităţi: deputat, senator, primar al Bucureştiului. A deţinut mai multe portofolii de ministru: Lucrările Publice, Culte şi Instrucţiune, Domenii, Industrie şi Comerţ. De menţionat că a fost şi consilier în Consiliul Comunal al oraşului Câmpina. La Câmpina (unde îşi amenajase o

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

locuinţă de vacanţă în care petrecea mult timp), la cererea lui Dobrogeanu Gherea, fostul socialist a adăpostit în casa sa pe unul din marinarii răsculaţi pe crucişătorul „Potemkin”, urmărit de autorităţile ruse care îi cereau extrădarea. „Atras de frumuseţea Câmpinei şi de clima blândă, Istrati şi-a găsit aici un refugiu unde putea lucra în linişte şi unde şi-a petrecut, cum mărturiseşte, cele mai frumoase clipe din viaţă. Dumbrava de la Câmpina a doctorului Istrati se afla pe platoul din faţa gării, imediat ce treci râul Prahova. Un drum şerpuitor urca dealul, descoperind o privelişte a văilor din ce în ce mai neaşteptată. Una dintre panoramele cele mai pline de farmec, prin variaţia de forme şi colorit, se desfăşura la capătul tăpşanului unde se afla grădina doctorului Istrati. Închipuiţivă un platou imens la o înălţime considerabilă. În vale, Prahova îşi răsfira apele domolite, iar în depărtare, peste dealuri acoperite cu păduri şi păşuni, se întrezăreau munţii. Aici şi-a clădit Istrati, în 1889, o casă de vară cu pridvor umbrit de verdeaţă, locuinţă modestă, dar primitoare, înconjurată de o mulţime de brazi pe care îi sădise singur. La Câmpina, Istrati trăia în mijlocul familiei. Aglae, soţia lui, fiica unui profesor universitar de la Iaşi, era o gospodină desăvârşită; totdeauna cu glas blând şi domol reuşea să impună respect şi să asigure desfăşurarea unei vieţi lipsite de zbucium. Lili, fiica mai mică, căsătorită cu Constantin Levaditi, venea mai rar, dar Maria, fiica mai mare, împreună cu soţul ei, doctorul Gheorghe Petrescu, erau foarte adesea alături de părinţi. Istrati îl preţuia mult pe doctorul

Petrescu, care a ajuns agregat la catedra de istoria medicinii. Cei doi băieţi, Nicolae şi Radu, precum şi Maria IstratiCapşa, mama doctorului Istrati, întregeau cercul familiei. (...) Viaţa la Câmpina era simplă, plină de farmec. Istrati, cu aceeaşi excepţională putere de muncă, lucra intens, petrecând multe zile şi nopţi între vrafurile de manuscrise şi documente, dar găsind şi timp pentru a petrece ore întregi în grădină, săpând, cosind sau curăţind pomii fructiferi într-o cămaşă de in brodată cu motive româneşti, sub protecţia unei uriaşe pălării împletită de paie de grâu. Îi plăcea să străbată păduricea până la o bancă de odihnă din lemn alb de mesteacăn, aşezată pe culmea de unde se deschidea o privelişte minunată asupra Văii Prahovei. Curând după Istrati, pictorul Nicolae Grigorescu şi-a amenajat şi el o locuinţă la Câmpina, iar câţiva ani mai târziu, adus de savant, s-a stabilit aici şi marele cărturar Bogdan Petriceicu Hasdeu. În casa primitoare de la Câmpina se întâlneau cei mai de seamă oameni ai vieţii culturale şi ştiinţifice de atunci: Petru Poni, G. Assaky, G. Ţiţeica, Mina Minovici, Saligny, Lazăr Edeleanu, Delavrancea, N. Gane, N. Pătraşcu, Duiliu Zamfirescu...”. (Citat din monografia „Dr. C. Istrati” de I. Jianu - G. Vasiliu, Ed. Ştiinţifică, 1964). Doctorul C. Istrati a fost solicitat să se ocupe de organizarea expoziţiei jubiliare din 1906, când Carol I a serbat 40 de ani de domnie. Atunci a amenajat parcul care se numeşte şi astăzi Carol I. În 1913, intrând în divergenţe cu prietenul său Tache Ionescu, îşi dă demisia din postul de primar al capitalei. Atunci nota în jurnalul său: „Personal sunt foarte, foarte obosit. Simt că îmbătrânesc!

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

Dar mai ales sunt foarte, foarte amărât de cele ce se petrec în gruparea din care fac parte. Cred că nu-mi rămâne decât de a sta de o parte şi a nu mai servi de căptuşeală ticăloşiilor făptuite de pungaşi şi ambiţioşi fără scrupule”. Decepţionat de politică, în ultimii ani ai vieţii a făcut o pasiune pentru arheologie. A publicat o prefaţă elogioasă la lucrarea postumă „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densuşianu, susţinând ipotezele temerare ale acestuia. Doctorul Istrati a fost şi un pasionat colecţionar. A achiziţionat de-a lungul anilor antichităţi, medalii, documente, cărţi vechi, tablouri, obiecte de artă populară. După moartea sa, colecţia a intrat, în 1921, în colecţia muzeului din Turnu Severin, condus de Teodor Costescu, discipol devotat al marelui chimist.

La Câmpina, cu familia: Maria, Aglae, Lili, Maria Istrati-Capşa, dr. Istrati

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

În 1918, deşi era slăbit de boală, a acceptat o importantă misiune diplomatică la Paris, pentru a susţine revendicările României la tratativele de pace. A murit în timpul acestei misiuni, făcându-şi datoria de vrednic român şi mare patriot. În istoria oraşului nostru, el a rămas prin două importante donaţii: un fond de carte, care a format nucleul bibliotecii orăşeneşti (astăzi Biblioteca Municipală care îi poartă numele) şi parcul amenajat pe platoul Câmpiniţei, în jurul casei, donat oraşului, ca să devină un loc de agrement pentru câmpineni. Multă vreme s-au organizat aici serbări populare, concursuri de tir şi alte 71

Alin CIUPALĂ

festivităţi. Prin anii ‘50, în mod regretabil, s-a trecut peste donaţia savantului Regretabil este faptul că s-a trecut peste donaţia savantului, când prin anii ‘50 securitatea a instalat acolo o unitate de intervenţie care avea misiunea să lupte cu partizanii din munţi. După desfiinţarea unităţii, Ministerul de Interne s-a folosit de parcul Istrati, în mare parte distrus, ca să amenajeze Şcoala de Poliţie care funcţionează şi astăzi.

ale lui B. P. Hasdeu” (1936), autoarea E. Dvoicenco ne relatează din amintirile rămase în manuscris de la tânărul Hasdeu: „Odată, într-o toamnă rece şi umedă, noi eram pe front în împrejurimile Ociacovului, pe ţărmurile Mării Negre. Mulţi dintre iunkeri şi-au amenajat din timp corturi, dar eu, vai! întotdeauna mă distingeam printr’un dispreţ nebun faţă de punga mea şi ziua de mâine şi în consecinţă înduram necaz. (...) Eu scoteam din coif o ediţie micuţă din Horaţiu, mă plimbam, citeam ... şi această mă încălzea. Vine seara, cerul se întunecă şi mai mult, ceaţa începe să se rărească prin ploaie (...). M-am apropiat de unul din acele focuri, în jurul căruia şedeau şi stăteau culcaţi câţiva husari tocmai din plutonul meu, pe care nu o dată îi cinstisem, în timpul expediţiei, cu vodkă. «- E frig, boierule? a întrebat unul.» M-am aşezat. Husarii mei ardeau paie. (...) «- Eh! Prost ţinut Chersoncina asta!» a exclamat un mustăcios. «- Ce-ai mai vrea, moşule? Nu cumva te trage inima spre Moldova?» Eu am ciulit urechile: era vorba de ceva care atinge coarda cea mai sensibilă a inimii mele. (...) «- Ce muieri sunt acolo, nu? Una mai frumoasă ca alta, Doamne iartă-mă! Sprâncenele ca un curcubeu, ochii ca de şoim». (...) «- Muirile-s frumoase, se ştie, dar vinul e şi mai bun» - «Dacă e vorba de vin, apoi tot aşa se poate zice şi de pământ: mai mare dragul să-l vezi cum se aşterne spicul la pământ!...» «Dar apa! Vitele nu se satură de ea!» «Dar ce fructe, mă frate! Pere, poame

Bogdan Petriceicu Hasdeu (n. 26 februarie 1838, Cristineşti, Hotin, actualmente în Ucraina - d. 25 august 1907, Câmpina) Cărturarul Hasdeu, urmaş al unui lung şir de domnitori şi boieri români, a avut o tinereţe aprigă. Născut în Basarabia, răpită de Imperiul Ţarist, Bogdan Petriceicu Hasdeu a avut o tinereţe furtunoasă: dueluri, petreceri, poveşti de dragoste care se succedeau rapid una după alta, jocuri de noroc. (Odată a câştigat o sumă mare şi şi-a permis o extravaganţă care l-a urmărit toată viaţa: a luat o trăsură de piaţă, a înhămat în locul cailor pe vizitiii care erau evrei şi s-a plimbat pe străzile Harkovului, unde îşi făcea studiile). De la universitate, unde urma cursuri de drept, a trecut la o carieră militară. Prin relaţiile tatălui său, Alexandru, a fost angajat în armata ţaristă cu grad de iunker (sublocotenent). În această calitate a participat la războiul Crimeei. În lucrarea „Începuturile literare 72

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

Castelul „Julia Hasdeu”. Carte poştală datată 7 noiembrie 1906

(strugure - n.r.), nuci». (...) Ce plăcut mi-a fost mie, Moldoveanului, transplantat în Rusia, să aud glasul Patriei mele (...)”. Această întâmplare a fost pentru tânărul soldat momentul când, sătul de mizeriile din oastea muscălească, s-a hotărât să plece în ţară. Făcând un gest spectaculos, aşa cum ne mărturiseşte chiar el: „Şi trimiţând paşaportul sfâşiat la consulatul rusesc cu declaraţia că ar dori ca toţi românii din Basarabia să facă la fel”. Pentru care faptă guvernul rusesc l-a osândit în lipsă să fie exilat în Siberia şi l-a dezmoştenit de drepturile ereditare asupra averii părintelui său. Hasdeu ajunge la Iaşi, lipsit de orice mijloace materiale şi apelează la un prieten basarabean, stabilit în capitala Moldovei mai de demult. Acesta, Th. Codrescu, consemnează: „Domnul Hasdeu, când a venit la Iaşi în 1857, sub Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

titlul de prinţul Petriceico Hasdeu, trecuse la Hanul lui Vanghele din dosul Mitropoliei. De aici, călăuzit de cele patru volume din Uricariul, s-a îndreptat spre mine. După putinţa mea l-am îmbrăţişat, ba l-am împrumutat şi cu 25 galbeni, spre a-şi putea urni nevoile ce le avea”. Aşte amintiri despre viaţa cărturarului în România regăsim în cartea lui Gheorghe V. Madan, „Răsunet din Basarabia”, în care acesta scria: „Pe marele şi genialul basarabean B. P. Hasdeu l-am cunoscut în Bucureşti, la 1891. Eram un biet pribeag basarabean - tinerel de 19 ani. Trecusem Prutul noaptea, gol goluţ, între doi contrabandişti şi cu hainele turbincă în vârful capului. (...) Şi prin vadurile Prutului, pân’ ce-am ajuns la malul românesc... Dar şi când am ajuns! Într’adevăr c-am sărutat 73

Alin CIUPALĂ

pământul ţării de bucurie”. Madan a luat legătura cu refugiaţii din Basarabia - Zamfir Arbore, Vasile Crăsescu, Vasile Spoială - care erau organizaţi într-o societate botezată Milcov, prezidată de Hasdeu. „Familia Hasdeu era atunci în mare doliu, în urma morţii genialei domnişoare Iulia Hasdeu - singura lor fiică. Ori de câte ori mă duceam să-l văd, la Arhivele Statului, unde dânsul era director şi avea locuinţă, îl găseam trist şi îngândurat, cu fruntea rezemată pe mâna stângă, la masa de lucru şi înconjurat de teancuri de cărţi şi hrisoave. Doamna Hasdeu, o falnică şi aleasă română de la Abrud, era de asemeni tristă şi nemângâiată. O negrăită jale plutea în atmosfera casei lor şi curtea cea mare şi pustie a arhivelor, cu hardughiile celea de case vechi şi dărăpănate de mănăstire sihastră... Cu lilieci ţâşnind din clopotniţă şi zburând prin curte în amurg de seară... Şi cu şedinţele de spiritism în miez de noapte... Te cuprindeau fiorii!” Boala fiicei sale l-a luat pe cărturarul nostru pe nepregătite. A sperat într-o minune până în ultima clipă, aşa cum se vede dintr-o scrisoare către soţia sa: „Lilicuţa ştie deja destulă şi prea multă carte. Lucrul cel mai bun ar fi să vă întoarceţi în România, unde aerul de ţară şi chiar undeva la ţară, fără muncă, fără grijă, i-ar face mult bine. O diplomă mai mult sau mai puţin nu însemnează nimic. Eu n-am nici o diplomă”. Sfârşitul, care a venit rapid, l-a aruncat pe Hasdeu în lumea nebuloasă a practicilor spiritiste. Există o însemnare pe care Iulia i-a dictat-o

părintelui său: „Legea religioasă: Crede! Crede în Dumnezeu! Crede în nemurirea sufletului! Crede în darul comunicărei cu cei duşi!” Madan îi face acestuia şi un reuşit portret: „Faţa lui de profet, îndeosebi ochii lui mari, albaştri verzui te vrăjeau”. Şi tot el ne spune: „Cu vremea însă, Hasdeu şi-a revenit la firea lui de boier român voios”. În Memoriile lui Ion Teodorescu găsim descrisă o farsă pe care i-au făcut-o incisivului Hasdeu redactorii „Moftului român”, Caragiale şi Anton Bacalbaşa. Hasdeu mai avusese ciocniniri cu aceştia atunci când declarase despre Caragiale că era „garçon de talent şi numai atât”, iar despre cartea lui Toni Bacalbaşa, „Moş Teacă”, Hasdeu spusese: „Nimic mai nesăbuit, bunăoară, ca... ca caraghioslâcul intitulat Moş Teacă”. În consecinţă, aceştia îi făcuseră o farsă, anunţând în „Moftul Român”: „În numărul viitor vom publica pe două coloane un plagiat de mare senzaţie, al cărui autor e domnul B. P. Hasdeu, ilustrul nostru academician spiritist. Avem înaintea noastră amândouă textele şi suntem uimiţi de acest nou scandal”. Pe 25 decembrie 1893 aceştia publicau, pe două coloane, fragmente din cartea lui B. P. Hasdeu, „Sic Cogito” şi fraze din State Prodănescu (internat la ospiciul Mănăstirii Hangu din judeţul Neamţ) un articol cu titlul „Un fachir plagiator”. Farsa a avut mare răsunet în epocă, a fost un râs general; se spune că ar fi râs chiar şi Hasdeu. Pe un gigant ca Hasdeu l-a iritat această înţepătură şi în „Revista Nouă” a apărut o ilustraţie care îl arăta pe

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

Hasdeu cu un pulverizator uriaş în mâini, „stropind cu zacherlină (o soluţie contra puricilor şi gândacilor) o mulţime de gângănii care săreau şi alergau şi se rostogoleau pe duşumeaua odăii, având chipul lui Caragiale, A. Bacalbaşa şi al doctorului Ureche. Efectul a fost nespus şi a rămas vorba: le-a dat cu zacherlină!” Necazurile aveau să vină peste Hasdeu de unde se aştepta mai puţin. Bunul său prieten şi vecinul de la Câmpina, dr. C. I. Istrati, ajuns ministru de Instrucţiune în guvernul lui Tache Ionescu, spre a mulţumi un interes politic al acestuia, l-a înlocuit pe Hasdeu de la Direcţia Arhivelor cu profesorul Dimitrie Onciu, amic politic al premierului. „C. Istrati, cât a trăit - ne spune Gheorghe Madan - a deplâns această greşeală şi obidă, făcută din pricina blestematei de politici. Cât n-a umblat şi n-a mijlocit prin alţii ca să câştige iertare! Dar a fost cu neputinţă. Că aşa era firea lui Hasdeu, neînduplecată. Şi când Hasdeu nu mai era Hasdeu şi zăcea uitat şi părăsit, dr. C. Istrati, acest mare român şi învăţat, s-a dus şi-a plâns la patul de suferinţă al vechiului său amic”. La 1 august 1907, dr. Istrati însemna în jurnalul său: „Am fost la Hasdeu. Când am intrat în casă era adormit pe pernă. (...) Albeaţa feţii şi cu deosebire a bărbii m-au făcut să cred că mă aflu în faţa unui fachir. Abia mai poate vorbi şi are repulsiune pentru mâncare. La urmă cu greu a putut să-mi spună că totdeauna m-a aşteptat cu plăcere. Mia spus că doreşte să fiu şi eu executor testamentar. Vasile, fostul său servitor, după ce l-a furat, l-a necinstiţi în toate

chipurile şi i-a făcut procese murdare, venise sub cuvânt de a-i cere iertare, să-l puie să mai iscălească o poliţă, dacă nu un testament. Toate acestea se făceau faţă de beţivanul primar de la Câmpina şi de o puşlama inconştientă, judecătorul de pace din localitate (...). Sunt patru zile de când am scris dlui Haret (ministrul cultelor şi instrucţiunilor - n.r.) atrăgându-i atenţia asupra faptului că va trebui să se gândească la mijloacele de înmormântare şi la precauţiunilor ce trebuiesc luate pentru ca să nu se piardă cele aproape o sută de documente cu sigilii vechi”. Pe 1 septembrie, după încetarea din viaţă a lui Hasdeu, C. Istrati nota din nou în jurnalul său: „M-am întors la telefon şi am vorbit cu Haret... Când i-am spus să trimită pe cineva cu bani spre a-l îngropa, avea aerul a cădea din cer: «ce bani, de unde bani...» şi m-a lăsat astfel la telefon, cu toate că-l prevenisem de atâtea ori”. Doctorul C. Istrati mai face un comentariu: „Trebuie precizat că Hasdeu lăsase întreaga sa avere statului, astfel că măcar pe acest considerent guvernul era dator să ia asupra sa cheltuielile prilejuite de înmormântarea strălucitului literat, istoric şi filolog”.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

w 75

istorie recentă

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ Pacienţii politici (3) Anul 2012 rămâne unul de referinţă in politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul (victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare) alianţei social-liberale (USL) au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice (manifestaţiile antibăsiste de stradă din ianuarie şi februarie, alegerile locale din iunie, referendumul de demitere a preşedintelui, alegerile parlamentare), românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise. Volumul „Pacienţii politici”, din care public aici o altă serie de fragmentejurnal, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii: jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi, pe alocuri, impostura, care, inevitabil, vor duce, în anii următori, la prăbusirea eşafodajului. l Şedinţă organizatorică în cerc restrâns. Se discută programul pentru săptămâna următoare. „Cinele” cu electoratul rămân coloana vertebrală a propagandei. Vigu vrea audienţă fără precedent. Avem nevoie de o altă locaţie, Pizzeria din stradă nu mai face faţă. Cineva propune o cârciumă cu o sută de locuri pe scaune, unde se mănâncă 76

bine şi ieftin. „Bine că au dispărut cantinele muncitoreşti!” se lamentează Mirel, acrit de gândul că n-a scăpat de corvoada mobilizării. Mirică, rămas în urmă cu iniţiativele, a lansat ideea întâlnirilor cu locatarii din blocurile însemnate cu bulină roşie. „Să-i fezandăm un pic”, zice el. Vigu a prins-o din zbor şi a cerut să îi chemăm la discuţii, „poate scoatem ceva din asta”. Nu cunoaştem fondul problemei, dar ce importanţă are, vindem iluzii! „O făţărnicie inutilă”, îi şoptesc lui Dănilă, în aşa fel încât să audă şi Vigu! Peste un sfert de ceas, aroganţa avea să mă coste. Poveste cu tâlc. Vigu: „Aseară, la emisiunea electorală de la VPTV Ploieşti, am fost întrebat, în direct, prin telefon, dacă am încredere în cei de lângă mine...” Se uita fix în direcţia mea şi am înţeles că sunt direct vizat. În primul moment, am crezut că e o glumă proastă, însă, ca un făcut, Dănilă s-a simţit dator să ofere detalii şi să-mi pronunţe, cu satisfacţie, numele. Devenea interesant, aşa că am aşteptat, în tăcere, să văd până unde vor să ajungă. Vigu a lăsat-o ca în gară. Se pricepe bine la asta! Oare ce să însemne teama de a fi trădat de oamenii de lângă tine? 7 aprilie 2012 l Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

Sindrofie mare la PNL Prahova. Aniversarea nonagenarului M. I. Quintus, seniorul liberalilor. În plus, conferinţă de presă a USL. Printre invitaţi, C. Antonescu, M. Cosma , I. Bădescu (candidat la Primăria Ploieştiului) şi M. Roşca. Surprinzător, fără Vigu, primul dintre candidaţii USL la Câmpina şi numărul doi în PNL Prahova! Am aflat despre evenimente din presă. Din punctul ăsta de vedere, suntem izolaţi, Vigu are/vrea exclusivitate la judeţeana de partid. Cu toate astea, poveştile din culise circulă cu repeziciune. Conflictul dintre Roşca şi Vigu, „uzurpatorii” lui Semcu - fostul şef al liberalilor prahoveni - se acutizează. Cei doi se suportă pentru că niciunul nu a reuşit să controleze toate găştile din partid, pentru a-l elimina pe celălalt. Seara, pastramă neprogramată la stabilimentul lui Vigu din Ploieşti. Ieşim deseori, la ceas târziu, cu nevestele. Inevitabil, discutăm politică! Vizibil marcat de ultimele confruntări cu R., Vigu pare să fi ajuns la capătul răbdării. Previzibil deznodământ! După ce consumăm delicioasa carne de berbecuţ cu mămăligă, apare şi rivalul. Destins, ca între amici, R. a vrut, negreşit, să aflăm detalii din culisele organizării sindrofiei în cinstea lui Quintus. Cascadă de vorbe, în urma cărora a trebuit să înţelegem cât suflet a pus şi cât de mulţumit a fost Crin. Aştepta felicitări!!! Vigu îl privea cu dispreţ. Răfuiala plutea în aer. N-a fost să fie! Îi suporta prezenţa cu stoicism şi vin sec din carafă. Autentic curs de făţărnicie! 8 aprilie 2012 l Propagandă cât încape. În ultimele zile, am avut şase întâlniri la „cină” cu oameni din toate categoriile sociale. Peste trei sute. Nu e deloc uşor! Observ cu interes

aspecte din viaţa reală, ascult poveşti urbane şi studiez comportamente. Nimeni nu mai crede în nimic şi totuşi mulţi par dispuşi să se mai lase încă o dată amăgiţi de promisiuni. Fascinantă această perspectivă a eternei speranţe, sădită în gena mioritică! Aproape că am învăţat pe de rost discursul lui Vigu, care, din anumite puncte de vedere, trebuie îmbunătăţit. Multe clişee şi excese imperative. Greu de covins! Omul crede că le ştie pe toate. Dănilă dispare tot mai des de la activităţi. Aud că e îndrăgostit lulea. Na, belea! Alt amorez cu nevastă şi copil acasă! Asta ne mai lipsea! 11 aprilie 2012 l Zile însorite de aprilie. Oraşul înmugureşte din toate încheieturile cenuşii. Parcă şi praful de nisip sărat, rămas de astă iarnă pe străzi, are alt gust. Reţin din scrisoarea lui Cioran către Noica: „Dans mes acces d’optimisme, je mise sur une dégringolade générale”. La prânz, am ieşit cu treburi în oraş şi am dat peste un trimis. Avea chef de o cafea la terasă! Mă iscodea, dar n-am intrat în joc. Un sfert de ceas i-a trebuit să deşerte sacul. Ştia multe lucruri din culise şi mai cu seamă ultimele înţelegeri la vârful complicităţilor locale. Printre cele care nici prin gând nu-mi treceau ori nu eram prea sigur de ele se numără şi proiecţia în detaliu (!!!) a viitorului Consiliu Local (USL - 8 consilieri; PDL - 7 consilieri; PPDD - 4 consilieri), numele viitorului primar (H.T.) şi al viceprimarului (I.D.). Am băut două cafele tari în loc de una; simţeam nevoia să-mi droghez simţurile! L-am întrebat dacă a luat în calcul neprevăzutul, care ar putea da lesne peste cap o astfel de

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

matematică sadică a intereselor. „Neprevăzutul, stimate domn, nu intră în calculele celor puternici!”, a răspuns trimisul, fără nicio ezitare. Norii se jucau peste faţa tot mai palidă a terasei şi omul din faţa mea, cu misiunea implinită, se pregătea de plecare. Mai aveam, însă, o curiozitate: „Pentru ce toată mascarada asta cu Vigu, susţinut de USL împotriva PDL, din moment ce jocurile sunt deja făcute?!” Au urmat o explicaţie şi o ironie referitoare la un oportunist şi un fraier. Oportunistul îşi negociase susţinerea în Parlament, iar fraierul încă mai credea în gardul vopsit pe-afară. Am plecat cu gândul la „Procesul” lui Kafka, înţelegând că nimic din ceea ce se vede nu este adevărat. 12 aprilie 2012 l A reînviat turismul mănăstiresc. Viesparul politic se ocupă de mântuirea omenirii! Zilnic, zeci de autocare îmbarcă pelerini şi debarcă voturi. În rest, nimic spectaculos pe frontul local! Pesediştii dorm încă pe vatră cu urechea ciulită la cel ce aprobă şi încă nu a aprobat, poporenii diaconescieni se plimbă prin cartiere cu tabloul lui Dănuţ la subraţ, pedeliştii inventariază promisiunile mogulilor interesaţi să-i menţină la butoane, liberalii încă se mai tocmesc cu „garda de fier” socialistă. 14 aprilie 2012 l „Cinele” oferite de Vigu au mare căutare. Reţeta succesului, grătarul în sos civic. Patria se pregăteşte de vopsit ouă, iar noi facem şedinţe foto cu socialiştii. Familia uselistă, unită în cuget şi-n simţiri! Falsă cumetrie, de care sunt deja acrit! Mujicii au fost la un pas să iasă din cadru,

pe motiv că nu suportă prezenţa conservatorilor în prim-planul fotografiei. La judeţ se formează o noua gaşcă liberală în jurul lui Roşca. Mazilirea lui Semcu, „cel corupt şi vândut pedeliştilor”, a fost doar un motiv pentru schimbul de putere în partid. Vigu, din ce în ce mai izolat. Primarul Tiseanu amână din nou inaugurarea pasajului „Calea Dacia”. Şefa, Roberta, este prea încărcată de probleme şi fără ea nu curge apa la robinet! Dosarul fraudei de la Băneşti, în care este anchetat primarul I. C. Petre, face noi victime. Azi a fost reţinut pentru cercetări un director de la OMV Petrom, acuzat de favorizarea infractorilor. Petre are probleme serioase. 16 aprilie 2012 l Altă „şedinţă foto” cu trupele aliate. Printre cei cu faţa la obiectiv şi Călin, vizibil acrit de situaţie. Îmi mărturiseşte, printre altele, că se simte folosit în toată aventura asta electorală. A lăsat de înţeles că s-a trezit jucând, fără să fie întrebat, în rolul candidatului PSD (oferta PSD în USL ) la Primărie. Urâtă treabă! Se încinge focul în PNL Prahova. Rele tratamente între Roşca şi Vigu. Se anunţă un mare scandal. Supărare mare la PSD! Nea Nelu e foc şi pară pe Roşca. Liberalul ar fi dezvăluit, într-o emisiune televizată, că în 2008, viceprimarul de la Câmpina a fost impus de un influent om de afaceri. Direct vizat, nea Nelu a declarat în presă că este gata să rupă alianţa (USL-ul) pe plan local. Nărăvaş, micuţul interpret! Excesul de personalitate ar putea să-l coste o zdravănă urecheală. 18 aprilie 2012

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

eveniment

Cartea zilelor noastre Pianista cu roman

Actualitatea literară Fui un norocos...

Ingenioasă, impetuoasă, laborioasă. Nu doar pe clape cu vrednicie umblând, ci şi pe calculator la fel redactând. Articole de jurnal, nuvele, chiar şi-un inedit roman, nici pe departe banal. Ceare ca erou un vajnic artist. Din zilele noastre. Ştiut, preţuit, respectat. Ilarion Ionescu-Galaţi. Activ şi acum, în pofida vârstei. Cu bagheta-n mâini, şi iarnă, şi vară. Încolo şi-ncoace, prin întreaga ţară... Multe despre el, din existenţa şi cariera-i, îndelungate, cartea* cuprinde util. Despre ai săi, de asemeni. Familia, largă, având înrudire până şi cu Slavici. Ori despre prieteni, inevitabil atâţi. Și peregrinări numeroase. Cu acurateţe şi delicateţe puse în pagini binevenit, chibzuit. De Ionica, devotat, talentat cronicar. Adică, Ioana Maria Lupaşcu. Pianista autor, cu condei promiţător. Mai an, pe lângă maestru, cotidian. Într-o simbioză de viaţă, complexă, intensă. Opul aci rezumat rod al acesteia fiind evident... Gentil, Ionica-l descrie cu precădere pe mentor. Pe ea scoţându-se doar minimal în prim-plan. De-asta zicând eu că-i, preponderent, o biografie. Dialogată, bogată, dibaci închegată. Priceput, potrivit şi agreabil narată. De apreciat şi de consemnat, fapt ce s-antâmplat nu doar astădat’. Deopotrivă, şi mai cu seamă, de continuat. Fiindcă Ioana Maria poa’ să facă literatură uşor şi cu spor, fin, convingător... Adrian SIMEANU *Ioana Maria Lupaşcu, „Prinţul baghetei”, Ed. METEOR PRESS, 2008

...s-o ascult pe Eleonora Almosnino vorbind. Nici nu m-am mişcat cât timp a durat lecţia-i de viaţă, serenitate, cultură, inspiraţie şi literatură contemporană. Binevenită şi reuşită de la un capăt la altu’. Că profa-i, vădit, ştiutoare-a multe şi în vervă încă. E om de condei, cu opuri citite nu numai acas’. Spontană-n idei şi cuceritoare prin mesaju’ lor. Unu’ cumpănit şi argumentat. Nicidecum vetust, convenţional, ci modern făţiş. Cert cutezător şi seducător… Doamna Almosnino umblă prin lume constant şi cu nobil rost. Inevitabil văzând, auzind nu ştiu câte-n plus faţă de atâţia alţi conaţionali. Aşa că dacă veni, povesti şi destăinui din experienţa-i divers, noi toţi cei din sală într-un câştig spiritual, cultural ne-am aflat. Incontestabil şi pe deplin nimerit în ziua cea mondială a cărţii. Și pentru că agreabila interlocutoare, povestitoare şi scriitoare are pseudonim respectat în domeniu, îl menţionez meritat, adecvat, într-o urare deopotrivă respectuoasă şi călduroasă: să trăiţi, să tipăriţi, doamnă Nora Iuga! Adrian SIMEANU

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

cronica plastică

Dan RĂDULESCU

Dan RĂDULESCU Alfred Dumitriu – „Cele zece porunci”

istorice şi spirituale a celor zece porunci. „Solarele”, după cum le-a supranumit Alfred Dumitriu, păstrează ideea mişcării de revoluţie a Pământului prin existenţa unor elemente de fixare, oarecum discrete, şuruburi de dimensiuni medii, uneori dispuse în perechi, ca o aluzie spre legătura indisolubilă între stea, soarele, şi planeta, Pământul. „Dialogul” răsfrânge imaginea unui personaj oarecum nostim, parcă preocupat să atragă atenţia: chipul conturat subţire, aerat, cuprinde în interiorul ovalului metalic ochii de bronz, uşor alungiţi, iar pentru ca tridimensionalitatea să fie completă, ca şi iluzia carnaţiei, nasul fin, sub care se află un clopoţel – ce simbolizează gura, şi podoaba capilară, trimit rezumativ spre ideea existenţei unui interlocutor, aici înţeles, mai degrabă, sub întruchiparea privitorului, iar „dialogul” perceput ca şi existând, atunci când spectatorul interacţionează la nivel emoţional cu lucrarea, identificând, în primul rând, trăsăturile umane. Tema cuplului este una deosebit de complexă, aliniindu-se într-un fel cu

Ciclul celor „zece porunci” însumează o viziune proprie a artistului asupra a zece ipostaze ale unui răsărit deasupra mării. Discul solar a fost traforat, în diferite forme, pe zece plăci de tablă ce provine din deşeuri industriale, lăsând astfel loc unei suprafeţe reflectorizante, cu rol de oglindă, în care privitorul se regăseşte surprinzându-şi reacţia la citirea textului fiecărei porunci biblice, înscris în ebraică, sub forma strălucirii, luciului solar răsfrânt pe suprafaţa vălurită a apei. De altfel, sub fiecare lucrare se regăseşte şi traducerea poruncii. Astfel, consumatorul de artă va fi direct implicat într-un act de creaţie deschis la nesfârşit, unic, într-un fel, prin însăşi singularitatea fiecărui facies oglindit. Roşul cromaticii asigură atât ideea de incandescenţă cât şi pe aceea a valorii

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Dan RĂDULESCU

aceea majoră a expoziţiei. De-a lungul istoriei, omul a simţit nevoia refacerii unităţii primordiale pierdută odată cu povara păcatului originar. Perechea aşezată pe tipsia de mari dimensiuni, ce a avut, de altfel, ca model un artefact antic, în mijloc, pare să

adune, convergent, motive ancestrale, regăsite pe formele ceramice: bulbul, ca simbol al regenerării, cercul, ca simbol al întregului, verticalele, patrulaterul (careul), unghiul drept, ca simboluri ale perfecţiunii, iată, toate, de la mare la mic, se strâng în zona soclului pe care sunt dispuse personajele.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Dan RĂDULESCU

Alin CIUPALĂ

Seria cuplurilor este continuată de lucrări ce subliniază, la rândul lor, ideea dualităţii. Dinăuntrul soclurilor înalte, metalice, traforate tot cu semne-perechi, paralele, şerpuite ori alternate, străbate o lumină caldă înspre postamentul translucid, din sticlă, al lucrărilor. „Pomul vieţii”, orizontal, face legătura între lumea acvatică, aceea a rădăcinilor şi lumea zborului, a înălţimilor, spre care condiţia umană tânjeşte de-a lungul efemerei sale existenţe. Imaginea tetraedrului ne trimite cu gândul spre forma de cristalizare a carbonului, element-suport al vieţii. Prin reprezentări cât se poate de subiective, cu tendinţe metafizice şi nu lipsite de originalitate, Alfred Dumitriu reuşeşte să aducă în atenţia contemporanilor, aproape subliminal, ideea legăturii astăzi obturate, sau, în cel mai rău caz, pierdute, a omului cu originea sa divină.

Prahovei, amintind oarecum şi de cea a pictorului Grigorescu, aflată în apropiere. Când treci porţile şi intri în livada ce se întinde între casa şi atelierul sculptorului (şi acesta o clădire remarcabilă, care aminteşte de o culă oltenească), pătrunzi pe tărâmul artei. O mulţime de lucrări presărate printre pomii din livadă sau grupate în jurul atelierului, te impresionează prin forţa şi grandoarea lor. Alfred Dumitriu este un artist care a debutat prin anii ‘70 cu o expoziţie la galeria “Orizont” cu portrete în stil clasic, dar purtând deja amprenta personalităţii artistului, pe care critica îl considera un nou Anghel. Foarte rapid a renunţat la figurativ şi a trecut la o artă abstractă, cu o putere de sugestie deosebită. Sculpturile lui sunt reprezentarea plastică a unor idei şi simboluri prin care artistul îşi creează o lume a lui. Recenta expoziţie cuprinde două cicluri: o serie de lucrări în bronz, lemn sau marmură, o formă geometrică pe care Alfred o denumeşte “tetraedru”, lucrări ce te copleşesc, privindu-le, prin armonia formei şi prin simbolurile pe care le sugerează. Celălalt ciclu cuprinde, puse în rame, figuri din bronz lustruit până la culoarea aurului, care interpretează cele zece porunci. Ca să îl ajute pe privitor, ele sunt însoţite de un text în limba ebraică şi de o traducere care se referă la fiecare din poruncile dumnezeieşti. În programul expoziţiei s-a remarcat expunerea lui Alfred Dumitriu, care este un mare povestitor, dovedind astfel şi reale veleităţi de scriitor. Între pasiunile sale se numără pictura (a elaborat o suită de tablouri cinetice pictate numai în nuanţe de alb), dar şi arta culinară

Alin CIUPALĂ Expoziţie inedită „Cele zece porunci” Undeva, pe Câmpiniţa, între vilele noilor îmbogăţiţi, unele adevărate palate, se remarcă o casă deosebită, cea a sculptorului Alfred Dumitriu, un artist care s-a impus prin opera sa printre vârfurile plasticii româneşti contemporane. Casa acestuia, zugrăvită în alb şi împodobită cu balcoane mărginite de scânduri traforate, are elementele de arhitectură tradiţională de pe Valea 82

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

Alin CIUPALĂ

(dovedind că ştie să-şi răsfeţe oaspeţii cu preparate făcute de el personal). Un alt moment în cadrul vernisajului a constat în lansarea unui volum de versuri. Autor: eruditul, enigmaticul, ezotericul Dan Precup, care a dedicat poeziile şi un mic eseu final lucrărilor din expoziţie. Poeziile citite de Alfred Dumitriu din opera acestui discret şi modest poet câmpinean au întregit tabloul acestui vernisaj deosebit. Bună gazdă, artistul a oferit doamnelor, prezente în număr foarte mare, într-un vas de bronz, plicuri cu mărţişoare în care se aflau şi seminţe de flori. Într-un loc bine delimitat în cadrul expoziţiei se afla şi un trunchi de arbore, cu rădăcinile şi coroana poleite în foiţă de bronz, probabil arborele biblic al

cunoaşterii răsturnat de păcatele urmaşilor lui Adam şi Eva. Ingeniosul sculptor a invitat toate cuplurile prezente să se fotografieze, pe rând, aşezate pe trunchi, ca un gest simbolic al respectării celor zece porunci, dar şi pentru a rămâne cu o frumoasă amintire. Fotografiile au fost făcute de tânărul Vlad Dumitriu, şi el un talentat sculptor, prezent în expoziţie cu o lucrare care nu are nimic comun cu operele tatălui său. În final, păstrând bunele obiceiuri, Alfred Dumitriu şi-a delectat numeroşii oaspeţi cu o trataţie formată din savuroase mâncăruri de post. Expoziţia lui Alfred Dumitriu, prin lucrările artistului şi modul de prezentare, se constituie într-un eveniment de excepţie în viaţa culturală a oraşului nostru.

Revista Nouă nr. 2 (87) /2015

actualitatea culturală

Muzica zilelor noastre Are şi jazzu' ziua lui...

Teatrul zilelor noastre Moromeţii, pe scenă. Preda redivivus!

Zici jazz, zici ritm. Zici ritm, zici vibraţii. Zici vibraţii, zici vioiciune. Şi oamenii au nevoie de vioiciune dintotdeauna, oricând. Aşa apărând muzica asta spontană, molipsitoare, dansantă, nemuritoare. Acum un veac şi ceva, undeva-n America. Azi, răsplătită cu o zi a ei, întemeiat, meritat. Că ritmurile-i varii şi stilurile idem cuceresc planeta. Unind omenirea, etnii şi culturi, fructuos. Ea răsunând pretutindeni incandescent. Cântată, fredonată, aplaudată de la o oră la alta şi mai apăsat. Pe glob, de-a lung şi de-a lat… De-aceea, UNESCO socoate jazzul ambasador al umanităţii. Aniversându-l oficial, universal, anual, la 30 aprilie. Armstrong, Ellington, Franklin, Gershwin şi Goodman, Grapelli, Reinhardt, Davis, McLaughlin şi Hancock, Galliano, GarciaFons, Jones, Răducanu şi Parghel meritând acest lucru cu vârf şi-ndesat. Atâţia alţii, la fel. Deoarece l-au slujit sau îl slujesc neabătut, nimerit, benefic şi iscusit. Dândui grandoare, culoare, savoare peren… Firesc, şi eu iubesc jazzu’, grozav. Ascult permanent, pledând pentru el insistent. Că nu-i cu nimic mai prejos de simfonicul antecesor. Pe care-l preia ades excelent, împrospătându-l binevenit şi select. La Cluj, Târgu Mureş, Sibiu, Bucureşti sau Zalău, de exemplu, Prier e luna unor concerte alese de gen. Semn că o sărbătoare ca asta, aparte, artistică foarte, nu e neglijată nici pe la români. Doar e internaţională şi deloc banală… Adrian SIMEANU 84

Da, Cocoşilă şi Moromete ajunseră azi personaje de teatru. Replici cu humor şi cu tâlc adânc dând din gura lor. Ager rânduite de Cătălin Ţtefănescu. „Garantat sută la sută” la televizor. Rostite nici că se poate mai nimerit de Mihăiţă şi Iureş. La fix îndrumaţi de Alex Dabija. Regizor, al piesei, inspirat, cu spor. George şi Marcel împletind cuvântu’, gestu’ şi mesaju’ limpede, precis. Cu supraimpact şi convingător. Creând şi dozând o stare de spirit. Și adăugând cărţii plusvaloare, punând-o din nou, astfel, în valoare. Ferind-o aşa de cruda uitare. Fiindcă, din ceruri, de sus, eroii jucaţi privesc spre pământ. Şi-şi dau, extramundan, cu părerea. Rememorând vremea şi p-ăi de atunci, din roman. Da’ bătând şi spre noi acum, evident. Stând după gardu’, simbolic, de netrecut şi dezbătând variat. Când amar şi sceptic, când mai pitoresc. Ba încrâncenat, ba mai resemnat, cum era prin sat. Făcându-mă-ndat’ să afirm convins: Ştefănescu, Dabija, Mihăiţă şi Iureş au, neîndoielnic, o realizare. O dramatizare cert ispititoare, ce, cu siguranţă, le face onoare. De la spectatori, drept recompensă, numai respect! Adrian SIMEANU

w Revista Nouă nr. 2 (87) /2015