Revista Noua 2 2016 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Codruţ RADI * Florin DOCHIA * Mioara BAHNA * Iulian MOREANU * Marin IANCU * Carol MĂLINESCU * Răzvan DUCAN * Alensis De NOBILIS * Cornel Sântioan CUBLEŞAN * El ROI * Elena DINU * Iulia HASDEU * Ottilia ARDELEANU * Diana TRANDAFIR * Alin Daniel CIUPALĂ * George Liviu TELEOACĂ * Adrian SIMEANU

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 2 (93) / 2016

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: actualitate - Codruţ RADI - Pe urmele lui Hasdeu... / 3 * sărbătoare - Societatea Scriitorilor Prahoveni a oferit, în „Primăvara poeţilor”, Maratonul poeziei / 6 * cronica literară - Florin DOCHIA - Fertila însoţire cu moartea (Hanna Bota, Când în fiecare zi e joi) / 9 * cronica literară - Mioara BAHNA - Valenţe ale decorativului – Carmen Antoaneta Marcean: Lumini şi umbre între coperte / 13 * note de lectură - Iulian MOREANU - Câmpina de ieri şi de azi / 16 * note de lectură - Marin IANCU - Lirismul subiectivităţii ultragiate (Diana Trandafir, Oraşul suspendat) / 18 * cronica literară - Carol MĂLINESCU - Non multum, sed multa (Ion Ochinciuc, Ispititoarele capcane) / 21 * poezie - Codruţ RADI / 24; Răzvan DUCAN / 26; Alensis De NOBILIS / 28; Florin DOCHIA / 30; Cornel Sântioan CUBLEŞAN / 32 * proză - Iulian MOREANU - Povestea rămasă neterminată a lui Vivi / 33 * proză - El ROI - Povestea lui Nemania, I (Traducere din limba greacă de Elena Dinu) / 40 * restituiri - Iulia HASDEU - Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu (2) / 52 * cartea de debut - Ottilia ARDELEANU - Strofe de îngeri alungaţi din noi (Valentin Irimia, Chemarea nedesluşitului) / 54 * scriitori străini - Diana TRANDAFIR - Markus Zusak - Hoţul de cărţi; Margaret Atwood - Povestea slujitoarei / 60 * memoria urbei - Alin Daniel CIUPALĂ - O prietenă a Câmpinei, strălucitoarea actriţă Elvira Godeanu / 64 * opinii - George Liviu TELEOACĂ - Analogia teonim – toponim în slujba unităţii religioase / 74 * actualitate muzicală - Şcoala câmpineană de jazz reprezentată la nivel înalt de Liviu Briciu şi formaţia Werther Project / 79 * in memoriam - Câmpina a mai pierdut un artist (George Stoican) / 81 * memoria urbei - Alin Daniel CIUPALĂ - O filă dintr-un vechi album de fotografii / 82 * poveştile urbei - Alin Daniel CIUPALĂ - Furioşii tineri câmpineni / 84 * evenimente cu cărţi - Adrian SIMEANU - De la micul ecran, la roman...; Povestaş cu dor de(spre) Eminescu… / 90 * muzica zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Într-o zi aniversară, o seară omagială…; Gheorghe Costin; Nici Keith nu mai e…; Lituanieni, în Bănie; Şi irlandezii, în Bănie; O seară magică de Mărţişor / 91 * teatrul zilelor noastre - Adrian SIMEANU - „Lume, lume, soro lume”…; Felurite animale ca personaje teatrale… / 94 * in memoriam - A plecat Mircea Albulescu / 95

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 2 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Adresă de corespondenţă: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova ROMÂNIA

Layout & DTP: Florin DOCHIA Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

actualitate

Codruţ RADI

Codruţ RADI Pe urmele lui Hasdeu... Castelul „Iulia Hasdeu” din Câmpina a găzduit sâmbătă, 27 februarie, 2016, o nouă întâlnire de spirit, în memoria lui B. P. Hasdeu, mare personalitate a culturii naţionale care a trăit pe aceste meleaguri. A fost cea de-a şaptesprezecea de acest fel, începând din 1999, organizată, ca în fiecare an, sub incidenţa unor coordonate impecabile ale consistenţei şi detaliilor culturale, de către directoarea Jenica Tabacu. Au răspuns invitaţiei de participare personalităţi de seamă, profesori, scriitori, artişti. Exeget dedicat şi consacrat covârşitor operei şi vieţii lui B.P. Hasdeu, profesorul Ionel Oprişan a deschis seria prelegerilor. Autor şi coordonator al multor scrieri personale sau despre B. P. Hasdeu şi Iulia Hasdeu, astăzi a ales să prezinte „receptarea critică a operei lui B. P. Hasdeu” de către scriitorul Liviu Marian, cuprinsă într-o carte cu titlu similar, apărută în anul 2016 la editura Vestala. Domnia Sa va avea şi alte intervenţii pe parcursul prelegerilor, pline de culoare sau de didacticism biografic, după caz. Următoarea prelegere „Hasdeu dramaturg” este susţinută de către profesorul Stancu Ilin, o altă prezenţă obişnuită la întâlnirile de la Castelul Hasdeu. Cu trimiteri şi retrimiteri la creaţii mai puţin cunoscute ori la Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

împrejurările care le-au determinat, acesta pregăteşte culoarul prelegerii profesorului Alin Ciupală, cu tema „Să-l cunoaştem pe B. P. Hasdeu, concetăţeanul nostru, prin documente istorice inedite”. A fost, poate, momentul extrem de rezonanţă spirituală, care a prilejuit şi altora exprimări la subiect pertinente, de context sau cauzale. Este cazul profesorului Mircea Coloşenco, unul dintre cei care (în calitatea Domniei Sale de referent şi consilier la Direcţia Muzeelor şi colecţiilor din cadrul Ministerului Culturii) au contribuit la redeschiderea actualului muzeu. Invocând, ca de obicei, spiritul atotprezent al lui B. P. Hasdeu, redeschide, ca o punte peste timp şi spaţii, legătura dintre tată şi fiică, Iulia Hasdeu, creată după moartea acesteia şi relevată, mai ales prin construcţia castelului. Spiritele descătuşate pentru comentarii l-au scos la rampă şi pe dramaturgul Dinu Grigorescu cu dezvăluiri din viaţa artistică tumultuoasă îngemănată politic în vremurile deodinioară. Readucerea în prezent se întâmplă prin bunăvoinţa şi indulgenta doamnei directoare Jenica Tabacu, la fel ca şi lansările de carte care urmează. Prima carte prezentată în cadrul acestei secţiuni, amintită deja, este „Liviu Marian - B. P. Hasdeu, contribuţii 3

Codruţ RADI

biografice şi exegeze asupra operei” de Ionel Oprişan, în expunerea autorului. Urmează „Venus în februarie”, care poartă semnătura, dar şi amprenta individuală a poetului Mircea Teculescu. „Este prima carte de poezii cu titlul pus la sfârşitul acestora” declară criticul Constantin Trandafir, recunoscând, dincolo de forma inedită, un conţinut poetic pe măsura aşteptării. „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date”, carte a regretatului publicist Ion T. Şovăială este prezentată în continuare de Florin Dochia, preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni, urmată de volumul de eseuri al acestuia, „Fenomenul K”. Şi tot în acest spaţiu ezoteric , misterios închis într-o realitate arhitecturală cel puţin surprinzătoare, au loc câteva recitaluri muzicale, de o intensitate emoţională conformă evenimentului. Sub coordonarea profesorului Bogdan Găzdac de la Şcoala de arte din Ploieşti, artiştii intră în rezonanţă cu sala de audiţii, cu oglinzile ei în care se întrevăd alţii, cu treptele simbolizând vămile văzduhului şi însuşi văzduhul din capătul turnului. Muzica lor capătă alte profunzimi, frumuseţea ei să pară desăvârşită. Câteva repere din acest episod muzical - Mihai Daniel Mincu, chitară clasică, Denisa Iamandi, cu o remarcabilă interpretare a operei Vedrai Carino de Mozart, duetul Diana Şerbănescu - Andreea Ilie, într-o insolită combinaţie de pian şi fagot, ideală în acest decor pentru compilaţii de muzică preclasică şi chiar music-hall şi în fine, însuşi profesorul Bogdan Găzdac cu un triumfal Bollero de Napoleon Coste , care, în mod sigur a cucerit orice ungher al acestei cazemate spiritiste, rămas

eventual nepătruns. Am lăsat la urmă, chiar dacă cronologic a fost altfel, expoziţia pictorului Ionel Hăloiu, pe de-o parte pentru a nu rupe vraja în continuitatea ei artistică pe drumul celor şapte trepte spre eter, pe de altă parte, pentru a-i aloca ceva mai multe consideraţii. Găzduită de o sală de la demisol, expoziţia pictorului Ionel Hăloiu este organizată de către Uniunea Artiştilor Plastici - filiala Câmpina, bucurându-se de prezentarea făcută de preşedintele acesteia, Amalia Suruceanu, artist plastic neobosit, atât în ceea ce priveşte activitatea de creaţie, cât şi ca formator de mici artişti. Expoziţia, la o primă vedere, constituie o desfătare a ochiului, prin bogăţia de culori, aparent indestructibile. Nici nu este de mirare, aflând că artistul Ionel Hăloiu este format la Şcoala lui Alexandru Ciucurencu, şi el un fel de discipol al lui Ştefan Luchian, prefigurându-se un posibil model artistic, care ne duce cu gândul la un post impresionism clădit pe elemente clasice cu mijloace moderne. Prim planul imaginii, altfel într-un echilibru voit de artist, în ansamblul ei, este realizat de cele mai multe ori, printro minuţiozitate remarcabilă, comparând poate tehnica vârfului de cuţit, cu cea a vârfului de ac. Şi asta distrage atenţia de la reperele din spaţiul cultural, legătura cu ele nefiind, ca la Gheorghe Petraşcu, de pildă, dirijată spre reperul respectiv, ci se subordonează unei idei de compoziţie pe care o sugerează artistul şi o susţine, de fapt, suficient de consecvent în plan artistic. Câteva exemple în acest sens Iarnă la Peleş, Primăvară la Bran sau Plimbare la Ateneu, sunt doar câteva dintre lucrările în care artistul pune în

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Codruţ RADI

evidenţă iarna, primăvara respectiv plimbarea, în detrimentul sonorităţii edificiilor. Poate fi acesta un efect post impresionist de accentuare a legăturii dintre oameni şi vegetaţie, ca la Ştefan Luchian, nu cu atâta abundenţă, de vreme ce, oricât de inversate ar fi planurile tematice, cel secundar , chiar într-o paletă cromatică contrastantă, creează totuşi conexiuni de percepţie cu reperul de bază. În timp ce latura peisagistică este susţinută de culori vii, pastelate, suprapuse sau disociate în adâncimea lor. De altfel , raportul între culori, între tonuri, juxtapunerile repetate, denotă încercarea artistului de a controla toate detaliile tabloului. Ca şi oamenii care însufleţesc decorurile printr-o reprezentare evidentă, într-un acelaşi contrast cu liniile de fond, mai slab conturate, în culori mai pale, aşa cum le stă bine. Ionel Hăloiu stilizează lucrările lui ca efect global, mai degrabă, prin această compunere meticuloasă a subplanurilor. Ceea ce conferă

originalitatea pe care o căutăm, de obicei, în creaţia unui artist plastic şi care rămâne ca certitudine în urma ochiului trecut de uitare. Câmpina, 27. 02 2016

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

sărbătoare

Maratonul poeziei

Societatea Scriitorilor Prahoveni a oferit, în „Primăvara poeţilor”,

Maratonul poeziei Cu două zile înainte de Ziua Internaţională a Poeziei (21 martie), pentru că era sâmbătă, Societatea Scriitorilor Prahoveni, cu sediul în Câmpina, în continuarea manifestărilor dedicate literaturii, artelor, în general, a adunat, în sala „Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, vreo patruzeci de iubitori şi creatori de poezie, la un Maraton, aşa cum a mai fost organizat în ultimii trei ani, în seria desfăşurată sub genericul „Primăvara Poeţilor”. În sala decorată cu lucrări realizate la taberele de pictură de dinaintea încetării organizării lor (ultima, în 2014), expuse pe ziduri şi pe podele, primirea s-a făcut, în principiu, în respectul tradiţiei xoxo [pupici şi îmbrăţişări], aşa cum stă bine unor prieteni care nu s-au văzut demult şi se bucură că se regăsesc sănătoşi şi plini de veşti bune. După ce, în deschidere, s-a (re)marcat trecerea unui secol de la lansarea Mişcării Dada, la Cabaretul Voltaire din Zürich, şi s-a citi un poem în stil dadaist scris de Dinu Grigorescu, la Sinaia, pe 6 februarie, sub moderarea 6

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Maratonul poeziei

preşedintelui Societăţii, scriitorul Florin Dochia, au declamat propriile creaţii sau tălmăciri ale unor poeme din literatura universală ( în ordinea intrării în scenă): Mircea Teculescu, Nicolae Stanciu, Elena Glodean, Dan N. Minoiu, Florin Frăţilă, Adriana Bulz, Liliana Ene, Coca Popescu, Costel Bunoaica, Florina Isache, Florin Ciocea, Diana Trandafir, Firiţă Carp, Daniela Şontică, Ştefan Al.Saşa, Cornel Cubleşan, Codruţ Radi, Dan Cârlea, Ştefan Alexandru Ciobanu, Serghie Bucur, Gheorghe Dobre, Ada Carol, Maria Dobrescu. A cântat şi încântat cu vocea şi cu chitara minunata Liana Cosma. Unii dintre poeţii care au reprezentat poezia românească şi universală au venit la Câmpina din Sinaia, Comarnic, Floreşti, Ploieşti, Bucureşti, Roşiorii de Vede, Slobozia. Moderatorul a prezentat şi publicaţiile noi realizate la Câmpina în timpul trecut de la ultima întâlnire poetică: „Urmuz 1928” – ediţia anastatică a revistei lui Geo Bogza, „Ars amandi poesis” – antologia de tălmăciri româneşti, cărţi de poezie şi de eseuri editate la Câmpina sau oriunde altundeva de către autori prezenţi la Maraton, reviste care apar în localităţile în care oaspeţii trăiesc şi creează. O expoziţie cu cele 28 de pagini ale celor cinci numere de revistă Urmuz editată de Geo Bogza a însoţit standul de cărţi şi reviste ce sau distribuit gratuit participanţilor. Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Maratonul poeziei

De la 11.00 la 14.30 şi încă puţin după aceea, vreo trei duzini din cei care iubesc poezia şi care nu s-au lăsat momiţi de lenevirea în fotoliul din faţa televizorului, într-o sâmbătă de martie ce s-a încheiat cu o izbucnire furioasă a zăpezii mieilor (sperăm), Câmpina a mai lăsat o urmă în istoria culturală; a mai luminat nişte suflete, a mai deschis nişte porţi către dragostea de oameni şi de viaţa adevărată, plină de speranţă. Câteva ore, am uitat de haosul care ne înconjoară şi care pare a nu mai avea un sfârşit. Este obligatoriu de menţionat, împreună cu aprecierea generozităţii, că manifestarea a fost finanţată, întro oarecare măsură, şi de la bugetul local. De asemenea, ar fi imposibil să evităm contribuţia esenţială a gazdelor, Casa Municipală de Cultură, şi a Bibliotecii Municipale, cărora Societatea Scriitorilor Prahoveni le mulţumeşte cu căldură.

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

cronica literară

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Fertila însoţire cu moartea* Iată o carte în care prima linie a textului poate rezuma întreaga poveste: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.” Aşa cum prima frază din „Metamorfoza” rezumă toată esenţa povestirii lui Franz Kafka (ba chiar şi a unei întregi mişcări existenţialiste care va urma). Cum o face şi propoziţia relevantă aşezată de Soljeniţîn în deschiderea „Pavilionului canceroşilor”. Hanna Bota are o dexteritate extraordinară în a construi ludic şi luminos o lume a umbrelor, preponderent urâtă, o lume în care nu există bucurie, speranţă, ci numai durere, lacrimi, degradare fizică, cu o vorbă cuprinzătoare: deşertăciune. Teritoriul narativ este acela al bolii ca spaţiu concentraţionar; dar autoarea ne oferă varianta iluziei că ar putea fi şi boala ca spaţiu al eliberării spirituale. Istoriile unei comunităţi de tineri dependenţi de dializă sau, eventual, de transplantul de rinichi (în general, o amânare a deznodământului) numită „Gaşca” dezvăluie dedesubturi evitate de privirea pe care oamenii obişnuiţi o aruncă lumii înconjurătoare. Când funcţia de detoxifiere a rinichiului se pierde, începe drumul spre extincţia treptată trupului. Mai lung sau mai scurt. Final cunoscut, previzibil mult mai rapid decât la ceilalţi oameni. Dar, cu un eufemism, calea este mai importantă Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

decât finalul ei. Despre această cale ne povesteşte Hanna Bota, într-o convenţie cunoscută, a „manuscrisul găsit”, de astă dată a „jurnalului moştenit” de la Daria Codrescu, cea care afirmă despre menirea sa: „E nu sunt doar Şeherazada, ci memoria Găştii”; „O poveste porneşte dintr-altă poveste, toate se leagă, eu trebuie doar să le deşir ca să le ştiţi şi voi.” Semnificaţia titlului ne este dezvăluită devreme, după ce Daria afirmă deschis, cu o luciditate arareori întâlnită, că „plecarea – adică moartea – e un final care poate fi fericit uneori. E mai tragică viaţa decât moartea.” Definind zilele săptămânii, ea ajunge la joi: „Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu trebuie să fii nici aşa, nici altfel. E un stop-cadru care păstrează timpul într-o formă plată – fără să cobori, fără să urci. Un etern Acum. Măcar un pic! După o vreme, am hotărât ca toate zilele mele să fie joi, să fie Acum. Trăiam un veşnic joi, aşa că nu ştiu în ce zi am murit…” Astfel, este de înţeles că, indiferent de dată, toate notaţiile din jurnal sunt de joi. Daria trăieşte într-un veşnic prezent, „am intrat într-o adâncitură a timpului ca într-un buzunar cald când afară pişcă frigul”. Şi aici frigul nu este absenţa căldurii vieţii, ci absenţa căldurii umane din lumea cea mare, indiferenţa, minciuna, hoţia, 9

Florin DOCHIA

abandonul pe care le întâlneşte şi de care se loveşte continuu. Sunt câteva lumini – tatăl său, căruia îi spune cu drăgălăşenie Codru, un sacrificat pentru fiica sa, discret şi dăruit total misiei de părinte („Când va rămâne Codru fără mine, o să fie ca şi cum ar purta după el o amputaţie care are neuronii încă vii şi foarte dureroşi… […] Ne dăm viaţă unu altuia, ne omorâm unul pe altul”); Matei, activistul social voluntar, jurnalist care are grijă de Gaşcă, de nevoile ei şi luptă pentru drepturile bolnavilor –, multe umbre, între care doctorul D. (Dumnezeu!), cel de care depinde un transplant de rinichi, o salvare temporară de la dializă, cel care hotărăşte cine trăieşte mai bine şi mai mult şi cine moare mai degrabă, chinuindu-se fizic şi psihic, cel care vinde rinichii în ideea falsă de a crea condiţii mai bune celorlalţi bolnavi (şi o clinică particulară, desigur): „pentru Doctor conta mai mult propria imagine decât binele şi adevărul, conta puterea pe care o exercita asupra celorlalţi, admiraţia pentru ceea ce era.” Mama e aproape absentă. Dureros de absentă. Lucrează în Germania „ca să mă poată îngriji în sistemul medical românesc, unde trebuie să cumperi tu medicamentele scumpe, pentru că spitalul nu are, de multe ori, nici din acelea ieftine. […] Apoi, de-a lungul anilor, au trebuit daţi mulţi bani şi doctorilor, şi asistentelor, şi femeilor de serviciu, portarilor şi infirmierelor, pentru că dacă nu dai, nu eşti băgat în seamă.” Vine la răstimpuri, dar vorbesc zilnic pe internet şi la telefon. „Banii pentru viaţa mea îi câştigă mama.” Apar şi alte mame, ale altor copii, adolescenţi, tineri dependenţi de

dializă. Una pentru care compromisul, mizeria morală constituie mod de viaţă, mama Andei. Abuzată de tatăl mare mahăr pervers, adolescenta se destăinuie mamei, iar aceasta recunoaşte că ştie de la el mai demult: „Ce să-i fi spus? Crezi că ascultă de mine? Mi-a spus că mai bine o amantă în casă, decât curve străine. […] Aşa că nu aveam cum să mă opun, dar uite, măcar i-am spus că trebuie să-ţi cedeze rinichiul, să te facă din nou sănătoasă. Astfel ştiu că este serviciu contra serviciu, că nu e abuz, că e viaţă…” Unii au noroc, ajung să-şi întemeieze o familie, visează la o viaţă cât mai apropiată de normal, chiar dacă şansa îi poate abandona brusc, pentru că „boala e mai tare decât dragostea”, precum în cazul Claudiei, cu transplant de rinichi, la

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Florin DOCHIA

a cărei nuntă cu Gelu merge toată Gaşca, undeva, în Maramureş, ca să afle că, peste noapte, în rochie de mireasă, Claudia a fost dusă de urgenţă la Cluj, în şoc hepatic provocat de medicaţie; din el a ieşit direct în lumea de dincolo, peste câteva săptămâni, după ce i se amputase un picior. „Că la nunta mea a căzut o stea…” În Gaşcă se trăieşte după piramida lui Maslow: „cei mai mulţi sunt la bază, căutând supravieţuirea, la modul propriu: gura de aer, bucata de mâncare, nevoia de excreţie”; apoi, „cel care reuşeşte să se caţere un pic, să trăiască la următorul nivel, să aibă o oarecare siguranţă, susţinere financiară, o casă şi o familie stabilă (unii dintre aceştia „îşi caută refugiul în religie, în dogme, pelerinaje, mănăstiri, în orice formă de promisiune a vieţii eterne”); „un pas mai sus se caută iubire. Să dai şi să primeşti iubire” (y compris împlinire profesională şi de studiu); „La nivelul patru, al căutării de sine, al recunoaşterii propriei valori se ajunge mai greu”, din pricina disfuncţiilor fizice care le grevează socializarea, comunicarea cu cei sănătoşi. Dar „suferinţa te face să iei în serios întrebările, avem o mare şansă să primim şi răspunsuri.” Şi Daria destăinuie, pe cât poate exprima în cuvinte din ce în ce mai inexprimabilul, rezultatele experienţelor ei: „Pragul acela subţire între aici şi dincolo […] ne face să fim foarte receptivi la esenţă.” Hanna Bota, prin intermediul jurnalului Dariei – un personaj puternic, sensibil, lucid, inteligent -, spune poveşti triste ale multor membri ai acestui grup enclavizat - Gaşca -, proveniţi din toate mediile, unii fără

vreo speranţă, din căminele de orfani – altă enclavă, ori mai degrabă ghetou, din care sunt aduse triste istorii de viaţă ratată din start -, de multe ori abuzaţi psihic şi fizic (sexual), alţii, puţini, conştienţi de situaţia fără ieşire, pe care o judecă de la înălţimea tentativei de înţelegere a rostului existenţei individului în lume. În opinia mea, cea mai importantă şi excelent realizată componentă a cărţii este această reflecţie continuă asupra rosturilor vieţii şi a asupra destinului. Studiile aprofundate şi fabuloasa experienţă de viaţă a autoarei – în vremea petrecută în Orient a ţinut cu stricteţe un jurnal, pentru că, mărturiseşte undeva: „Am ştiut că intram într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun oamenilor pe care îi întâlneam întrebări pe această temă. M-a ajutat asta foarte mult, pentru că am înţeles, mai apoi, în Vanuatu, cum se întâmplă lucrurile. Dacă la noi, în Occident, lucrurile sunt segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă relaţională bine delimitată, când mergi în India, lucrurile nu mai sunt delimitate. Spiritualitatea este cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin intermediul templelor.” – îi permite o abordare spirituală de mare fineţe, iar talentul de povestitor, relevat deja, cu prisosinţă, în cărţile anterioare, face ca orice text al său să-l subjuge pe cititor. Aceeaşi întrebare esenţială din „Dansând pe Gange” este, la altă dimensiune, din altă perspectivă, în fundamentul romanului distopic „Când în fiecare zi e joi”: pentru ce existăm? Şi răspunsul, aparent paradoxal, este prezenţa morţii. „Pentru mine era şi viaţa şi moartea acelaşi lucru, învăţasem

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Florin DOCHIA

prin experienţă că viaţa se prelungeşte cu ea însăşi în alte dimensiuni, moartea poate e o poartă, ca naşterea, dar nu o stare, doar trecere” – scrie Daria Codrescu în jurnalul ei, joi, 11 iulie. Pentru ca mai târziu, joi, 8 martie, să sentrebe şi să răspundă: „Ce rost are atâta suferinţă? Dacă are vreun rost - chiar dacă nu i-l pricep - măcar există o speranţă. Dar dacă n-are rost, atunci e cumplit […], îţi vine să-l apuci pe Dumnezeu de pulpana hainei şi să-l tragi jos din cer! Dacă n-o fi fost tras jos de cine ştie când, şi-acum cerul să fie gol, cu zice Nietzsche – el a ajuns mai repede la concluzia asta chiar fără să facă dializă. Sau El n-are treabă cu tot ce trăiesc eu?” Pentru ca joi, 10 martie, să noteze: „Dar ştiţi, oricine îşi construieşte aşteptările pe lucruri exterioare lui, care sunt în afara fiinţei lui, îşi construieşte iadul.” Căci, „Drumul e spre sine, acolo trebuie făcute schimbările, întâlnită liniştea şi bucuria existenţei.” Salvarea fiinţei vine din existenţa ei interioară, din trăirea prezentului pe deplin, este concluzia Dariei şi a iubitului, prietenului şi partenerului în suferinţă David. „Tot ce este în jur nu este realitatea, ci este doar aşa cum «pare» să fie, pentru că realitatea se bazează pe percepţii, iar eu am văzut că tot ce aici poate fi atins, de dincolo se vede ca o imagine 3D prin care poţi trece cu mâna, dar care nu e reală cum înţelegem aici realitatea.” Mizeria vieţii cotidiene, compromisurile, relaţiile umane lipsite de moralitate, minciuna, deşertăciunea, lipsa de speranţă într-o lume mai bună, mai luminoasă descrise, uneori cu o amănunţime

demnă de maeştrii noului roman, cu uneltele cele mai bune de povestitor ale Hannei Bota - se îndepărtează treptat, ultimele zile de joi aparţinând trecerii spre lumea de dincolo, trecerii printr-un timp static („Timpul nu este ceva care se duce, cum percepem noi, căci perspectiva creează percepţia; dacă schimbi perspectiva, vei avea altă percepţie - noi suntem cei care trecem prin timp, cum am trece printr-o grădină de la o poartă spre cealaltă.”), în care „Moartea este o singularitate, [...] precum originea universului, precum o gaură neagră.” Dacă debutul romanului (care are, nu ştiu de ce, şi o prefaţă) stătea sub semnul Kafka & Soljenitîn, pe măsură ce naraţiunea curge, la persoana întâi, deschiderile referenţiale sunt tot mai dificil de stabilit, originalitatea devine manifestă, ecouri inevitabile din Blecher ori din existenţialismul dintotdeauna, de la Dostoievski, la Camus & Sartre, fiind detectabile de cititorul exersat. La final, Codru-tatăl cu un ochi plânge, cu un ochi râde „într-un şuvoi de lumină ondulatorie”. Prezentul continuu este un balans «râsu’-plânsu’» (ca la Nichita Stănescu), o viaţă de trăit intens indiferent cât durează – o noapte, cât efemerida, secole, precum ţestoasa. O carte dură şi cinică, lipsită de sentimentalisme siropoase ori văicăreli lăcrămoase. Un roman excelent scris despre cum să trăieşti frumos într-o lume urâtă. _________ Hanna Bota, Când în fiecare zi e joi, roman distopic, 180 p., Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Valenţe ale decorativului – Carmen Antoaneta Marcean: Lumini şi umbre între coperţi Intitulată simplu, Lumini şi umbre între coperţi, cartea lui Carmen Antoaneta Marcean, apărută la Editura Pim, Iaşi, în 2015, adună, între copertele ei, versuri în format clasic (de altfel, se remarcă, de la început şi pe tot parcursul volumului, uşurinţa versificării pe care o demonstrează autoarea), confesive, pe care le etalează pentru potenţialul cititor, dar acţiunea ei pare, totodată, derulată (deliberat sau nu) şi pentru sine, ca formă de evaluare a energiilor, a atuurilor care să-i determine noua direcţia în care să se îndrepte sau continuarea traseului existenţial de până în acest moment de bilanţ. O observaţie care se poate face, de la început, este că versurile de faţă se situează, în mare, în descendenţa lui Vasile Alecsandri, prin tendinţa de a contempla, în special, natura şi de a-i recupera, prin cuvânt, o parte dintre fragmentele constitutive, păstrând, în acelaşi timp, o anumită detaşare care permite ca până şi componentele ei nu foarte ademenitoare la care se opreşte câteodată autoarea să fie descrise cu o oarecare obiectivitate, ca şi când ar privi un spectacol, în stare să inducă un fior, aspect ce rămâne însă mai mult o ipoteză, această perspectivă venind dintr-o trebuinţă structurală de echilibru, pe care o trădează descrierile, unde Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

oricărui disconfort sesizat, i se opune, prin compensaţie, o doză de armonie: Noaptea deapănă tăcerea / În sclipiri de stele reci, / Fulgi cuminţi ascund durerea / Pustiitelor poteci. În consecinţă, echilibrul pomenit mai sus pare imperturbabil, stare favorizată de capacitatea sinelui de a se adapta la orice, acceptând totul ca pe un dat: Eu sunt frig, am fost văpaie... / Porţi de suflet se închid. Sunt inşi care văd aproape orice la dimensiuni de gravitate colosală, în timp ce alţii aleg doar ceea ce are amprenta desăvârşirii, cel puţin aşa cum şi-o înfăţişează ei. Carmen Antoaneta Marcean nu are sentimentul catastrofei, înscriindu-se în cea de-a doua categorie menţionată, deşi, uneori, cu ecouri vag eminesciene, remarcă: Mi se usucă timpul / În gânduri fără rost, / În van mai caut chipul / Luminii ce am fost., fără ca asemenea constatări să-i provoace, totuşi, tulburări deosebite. Şi, cu toate acestea, nu este vorba de lipsă de entuziasm, asemenea aserţiuni nefiind rezultatul blazării induse de realitate, de viaţă, de vreme ce vocea lirică mărturiseşte: Şi, totuşi, iubesc. În contextul amintit, al eforturilor în vederea prezervării stabilităţii prin orice factor de mediu sau din lăuntrul observatorului capabil de acest lucru, 13

Mioara BAHNA

ochiul reţine şi părţi distonante ale vieţii, spre care se focalizează, când şi când, privirea, printr-un gest discret însă, neimplicat, astfel că disecarea lor provoacă un interes, mai degrabă, informativ. Alteori, consecinţe ale examinării lumii sunt valenţele meditative pe care le capătă textul ori tendinţa explicativă, mai mult sau mai puţin empatică, a secvenţelor ei, oarecum convenţionale, asupra cărora se opreşte: Un suflet adăpost de gând /Născut în clipe-amare, /Când buze arse tac strigând /A dorului chemare, // Este o aripă în zbor, / Scrutând nemărginirea, / Căuş cu apă de izvor /De adăpat iubirea. Imaginarul pe care-l propune Carmen Antoaneta Marcean reiterează, de cele mai multe ori, modele ale tradiţiei literare româneşti, instaurate, cu precădere, în paşoptism şi în epoca marilor clasici, pe care le preia recontextualizându-le prin prisma propriilor trăiri, păstrând tiparele prozodice consacrate: Peste ce-a fost un dor durut / Când colbul s-o aşterne, /Îţi va şopti gândul născut / Dintre tăceri eterne, //Fiori ascunşi în univers, /Sorbiţi cu voluptate, / Când dragostea cânta în vers /Poveşti din vremi uitate. Enunţuri constatative, care nu tulbură echilibrul emoţional al eului ceşi mărturiseşte experienţele existenţiale, alcătuiesc, în cea mai mare parte, volumul la care ne referim, lăsând să transpară din versuri imaginea unei fiinţe puternice, luptătoare, pentru care obstacolele inerente din cale devin, paradoxal, poate, motivaţii pentru continuarea asumării vieţuirii, în aceeaşi gamă şi cu aceleaşi arme, în pofida

dramatismului pe care-l evocă uneori: Mi-e sufletul schingiuit-n tristeţi fără glas, / Din lumina trecută, doar umbreau rămas. // Hidoase-adevăruri îmi sfâşie visul / Şi eu înţeleg că, de azi, sunt proscrisul... Asemenea atitudine este expusă cvasiprogramatic: Când ornicul bate sub coasta mea stângă, / Eu nu pot lăsa tristeţi să mă-nfrângă. În această paradigmă se înscriu şi manifestări voit teatrale, cu gesturi largi, încărcate de solemnitate, direcţionate, de obicei, spre celălalt – iubitul, prezenţă tăcută, dar nelipsit martor al trăirilor femeii – în scop persuasiv, sau poate numai determinate de plăcerea demonstraţiei retorice: Din boabe de surâs, din lacrimă şi dor / Şi din lumina albă a iubirii, /Păşind în templul meu,

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Mioara BAHNA

deasupra unui nor, / Voi zămisli în clipa fericirii / Fărâma unui început de univers / (...) //Eu fi-voi o văpaie-n întuneric, / ca astrul care străluceşte în amiaz, / Zidind la orizont contur himeric. Sau: Am fost o clipă de visare / În zborul tău spre infinit... / Azi sunt doar semnul de-ntrebare / Din gând uitat şi prăfuit. Dintre cele două „condiţiuni” ale poeziei, pe care le inventaria cândva Titu Maiorescu, pare că autoarea contemporană mizează pe cea „materială”, constituind latura decorativă şi cea prozodică a scrisului ei, coroborată cu zestrea culturală

fixată prin timp, într-un areal al seninătăţii, în descendenţa clasicilor, unde, mixând lumini şi umbre, culese din prezent, dar şi din trecut, se bucură de ceea ce există, fără să-şi propună, utopic, schimbarea feţei realităţii, punând, aşadar, în evidenţă, frumosul inerent al imediatului, atât de la îndemână, încât, în mod bizar, este aproape invizibil ori este ignorat, astfel că o virtute a poezie lui Carmen Antoaneta Marcean este sugerarea oximoronicului rafinament al simplităţii, la observarea căruia caută să contribuie, cu mijloacele care-i stau la dispoziţie.

La Maratonul poeziei

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

note de lectură

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Câmpina de ieri și de azi* Ca să scrii o carte despre o localitate, fie aceasta mai mult sau mai puțin cunoscută – subintitulândo „file de cronică”, s-ar putea să pară multora un demers relativ simplu, care trebuie să respecte două cerințe: a) să aibă un plan (cuprins) bine pus la punct, și b) să se sprijine pe un suficient material descriptiv (și bibliografic, se înțelege). Numai că o asemenea lucrare ar aduce mai degrabă a monografie. Or, recenta carte a lui Daniel Alin Ciupală, „Câmpina – file de cronică”, nu este nici pe departe așa ceva. Este chiar o „cronică”, asta dacă facem abstracție de câteva subcapitole și de ADDENDA (care, am înțeles, este un fragment dintr-o proiectată lucrare de altă factură). Am avut privilegiul să citesc în manuscris această carte, și chiar am scris una din cele trei prefețe care o deschid, și în care am prezentat-o și comentat-o destul de detaliat, așa că nu voi reveni asupra celor scrise în ea. Aș insista însă pe un aspect care, dincolo de documentarea ce a stat la baza scrierii cărții, face din lectura sa o încântare și te determină să o citești cu maximă atenție și interes, 16

cu ușurința cu care l-ai asculta pe autor citind din ea. Este vorba de oralitatea ei. Alin Ciupală este un vorbitor încântător, care are o plăcere deosebită să transmită publicului său ascultător, cu ocazia diverselor activități culturale, cât mai mult din cunoștințele sale ce par – dacă nu cumva chiar sunt - de-a dreptul inepuizabile. Autorul livrează cititorului, pe lângă o serie de cifre și date care privesc indicatori economico-sociali ori demografici ai evoluției celui mai însorit oraș, fapte și amintiri care țin trează atenția cititorului până la terminarea cărții. Alături de figurile celor trei „demiurgi” – cum îi numește autorul - care au făcut faima Câmpinei (Nicolae Grigorescu, Dr. Constantin I. Istrati și Bogdan Petriceicu Hasdeu), Alin Ciupală, bun cunoscător al istoriei urbei, prezintă o serie de portrete ale unor concitadini, pe care locuitorii mai vârstnici îi vor recunoaște cu ușurință. Aș zice că lucrarea istoricului Alin Ciupală se adresează deopotrivă mai vârstnicilor cititori, cărora, prin exactitatea descrierii unui oraș care Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Iulian MOREANU

nu mai există decât în imaginile fotografice, câte mai sunt și pe la cine se mai află, le va trezi duioase amintiri, cât și tinerilor care au astfel ocazia să ia la cunoștință de modul frumos, boieresc, de oraș așezat și liniștit, cu o mare bunăstare economică și interesantă viață culturală a localității ai cărei locuitori fericiți sunt. Asemenea unui ghid binevoitor, autorul își conduce cititorul prin istoria unei localități care a avut întro vreme un loc de frunte în istoria mondială a exploatării petroliere, o bogată viață social-culturală, și în care au trăit sau au poposit pentru un timp mai îndelungat ori mai scurt,

mari reprezentanți ai spiritului românesc. Când sunt relatate aspecte din prezentul imediat al urbei, răzbat și unde de tristețe și chiar revoltă cu greu stăpânită, întrucât unele lucruri nu merg încă bine, cum a trebui, adică în banalul spirit al normalității. Limbajul accesibil, adecvat cititorului mediu instruit ușurează mult lectura acestei cărți. Fără sofisticării inutile, fără noțiuni savante și fără aerul atotcunoscătorului (deși marea sa erudiție este cunoscută și recunoscută), cu modestie, aș zice, Alin Ciupală își descarcă sacul plin cu cunoștințe în fața cititorului, ținându-l pe acesta conectat la „tensiunea” cărții de la început până la sfârșit. Cei care l-au auzit vorbind în diverse împrejurări au, cu siguranță (am mai spus-o) impresia că însuși autorul le citește, din carte, pagină după pagină. După terminarea lecturii te întrebi dacă mai erau și alte lucruri de spus. Mai erau, cu certitudine, pentru că „filele de cronică” ale Câmpinei sunt mult mai numeroase decât cele 209 pagini ale cărții (le-am scăzut pe cele din ADDENDA). Cu siguranță, un volum doi, sau o revizuire și completare a celui de față vor îmbogăți cunoștințele câmpinenilor despre orașul lor. ___________ * Daniel Alin Ciupală, „Câmpina – file de cronică”, Editura Fundației Culturale Libra, București, 2015

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

note de lectură

Marin IANCU

Marin IANCU Lirismul subiectivităţii ultragiate* Dincolo de un simţ neobişnuit al realului, una din primele impresii pe care o lasă poezia Dianei Trandafir este, cu siguranţă, aceea a diversităţii formulelor lirice, trecând cu uşurinţă de la o poetică a depoetizării universului, cu versuri scrâşnite şi tranşante, în care eul liric îşi afirmă propria-i vulnerabilitate, la un lirism degajat, reconfortant, marcat de o aură romantică. Și într-un caz şi în altul, simplitatea discursului liric este dusă până la esenţe, în forme de o extremă concentrare, elementele lingvistice fragmentare înlesnind dezvăluiri imediate ale lumii şi fiinţei. Începând cu primul ciclu al volumului („Imperiul păsărilor”), contactul cu un univers imposibil prin limitele sale creează o stare de criză a neliniştii, în nota unui pesimism de coloratură bacoviană: „singurătatea / pândeşte cu ochi de guşter / pe sub gardul electrificat al uzinei / la abator se scurge în rigole / sânge mai proaspăt…” (Nimic de schimbat). Pretutindeni, un „paradis devastat”, mări, uzine şi parcuri pustii, amăgiri, „cimitire cu porţi aurite”, ninsori infernale, gări în care „au apărut trenuri / cu fiinţe ciudate”, locuri de refugiu „cu becul palid / atârnând în tavan”, „cerul îngustat / ca o alee mărginită de gladiole înalte”, străzi invadate de morminte („În spatele 18

ochilor/ mi-a crescut un întreg cartier / oamenii desenează paşi în tăcere // deşi nu există / niciun loc pentru moarte / toate străzile / sunt pline ochi / de morminte” (Cartierul). În aceste versuri aspre, austere, cu totul esenţiale devin frenezia lucidă a disperării şi insistenţa de a menţine fiinţa în neliniştile generate de un decor existenţial grav, în care asistăm parcă la abolirea tuturor convenţiilor („E plină lumea de oameni puşi / să-i scuipe pe semenii lor / zâmbetul a rămas doar / un fel de expresie mai încordată pe chip” (Căutare), după cum în alte poeme din ciclul Imperiul păsărilor, fascinat de peisajul citadin devastator care anulează identitatea insului, eul ajunge la atingerea unei intensităţi existenţiale cu supravieţuiri la limită, în care nu mai e „nimic de schimbat”: „înfăşurată în piele / ca într-un rumeguş rămas / după ce se cerne făina / cu zborul ancorat de osul de aur / (ca să nu pârâie) / supravieţuiesc legănându-mă / de partea nevăzută a lucrurilor / pasărea cu foamea în plisc / sfâşie cerul de la glezne în jos / şi mănâncă pământul din cimitire” (Ziua a şaptea). Deocamdată, poeziile, reci şi sticloase, se păstrează în aceleaşi zone limitate ale imaginarului, în absenţa oricărui semn de purificare sau a altor deschideri spre spaţii sub care să palpite Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Marin IANCU

viaţa: „eu caut / tot mai caut / imagini în doi”. Universul se refuză oricărui efort creator („la tot pasul pe străzi / mă împiedic de râsul tău / zăngăne / şi pare ros de tristeţe”), tonul rămâne încrâncenat, trezind sentimentul inutilităţii şi al absurdului, peisajul este închis şi neprietenos („paznicul închide porţile”), la limitele aceleiaşi precarităţi, lipsit de vitalitatea şi prospeţimea originară şi ostil oricăror schimbări sau regenerări: „în tot oraşul/ cifrele arată doar numărul şapte / s-au înmulţit lacrimile / de când lumina mâinilor tale / nu mai atinge vreo filă / strivesc între pleoape / imagini nesfârşite ca trecerea / stăm pe marginea cuvântului / veghind groapa / ce musteşte raiuri adânci/ din ele au prins deja să se-nchege / alte Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Marin IANCU şoapte ale inimii / adăpostite / în altencăperi” (Numere impare). Totu-i pe dos, realul fiind contemplat cu o încordare tulburătoare, deznădăjduit şi îndârjit: „înghit pământ şi apă de-a valma / cu aceeaşi gură hulpavă / cu care îmi pun câte o nouă-ntrebare / limba se mişcă în van / amorţită / (nu mai vrea să umple lumea cu sensuri) / în mijlocul pieţei / un sculptor / zvârle cu plăci mari de beton / imagine psihedelică / simplă sfidare” (Amintiri). Beneficiind de o sensibilitate „ultrarealistă” (Marian Papahagi), poeta înregistrează tensiuni paroxistice, notaţiile expresioniste impunând imaginea unui oraş devastator, amintind de versurile lui Mircea Florin Șandru din volumele Viaţa în infraroşu şi Podul Grant (1992). Mai deschise şi mai intens colorate afectiv, versurile din ultimele două secvenţe ale volumului, „Oraşul suspendat” şi „Frumoasa africană”, sunt în măsură să susţină o altă relaţie a eului poetic cu realul, mai puţin copleşit de conştiinţa alterităţii unei lumi ce părea că nu poate fi smulsă din monotona sa indeterminare: „pescăruşii trec printre noi / ca printr-o fantă deschisă / spre soare / sorb din palma ta nerăbdare / până devin incoloră / a trecut încă o noapte de zboruri / în zadar / cine ştie / poate din ea / se va naşte o nouă poveste / ating depărtarea / şi este / braţele se desprind / vâslind anevoie / printre viduri şi flori” (Nerăbdare). Evitând orice stridenţă retorică, lirismul ia forme mai pure, sugerând inocenţa proprie unei afecţiuni în măsură să îmbrăţişeze toate lucrurile din jur. Pe orizontul unui real reconfortant, exprimând încrederea în sensul 19

Marin IANCU

cuvântului, mărturie a contopirii şi solidarităţii cu obiectele şi fiinţele noului univers („visul e blând / curgător / şi începe cu nori / şi cu lanuri de orez neatins”), expresiile devin mai însufleţite, depăşind limtele tensionale din poemele primei părţi („sparg porţi ferecate / sufletul / se apleacă / spre pământul slăvit”). Lipsite de încordare, poeziile din secţiunea „Frumoasa africană” anunţă o schimbare de atitudine şi tonalitate, limbajul devine ceremonios, mult reîmprospătat şi mai puţin excentric, deschis, prin modernismul viziunii, spre elemente de stil bogate, cu efecte imagistice insolite: „umbra se înalţă spre soare / luând formă de amforă / de apă / de gând // de pe pietrele rotunde / fumegă cenuşa albă a unor aripi /

zburând.” Asumându-şi de această dată o atitudine meditativ-contemplativă, eul liric se debarasează de obsesia dezagregării lumii, tinzând spre suprafeţe pline de culori, pe un orizont al realului însufleţit, vivacitatea acestui spectacol fiind sugerată prin imagini orientate spre construcţii poetice de mare rafinament al armonizării muzicale: „departe / sclipeşte oceanul cu aripi albastre / la fel de plin de gânduri / e lacul / malurile lui de sidef / încrustate cu pietre / sunt spinări mari de ţestoase // raze în evantai înveşmântează / întreg câmpul de foc / pasărea-rinocer despică în zbor lung tot cerul / ce pare la fel de lustruit ca tingirea”. ________ *Diana Trandafir, Oraşul suspendat, Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra, 2015

Alfred Dumitriu - Bronz

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

cronica literară

Carol MĂLINESCU

Carol MĂLINESCU Non multum, sed multa Cartea pe care o aveţi acum în faţă nu este numai un eveniment editorial, ci şi un eveniment personal pentru scriitorul Ion Ochinciuc. Şi iată de ce. Ion Ochinciuc (n. 1927) este prezent de peste cinci decenii pe piaţa literelor româneşti, dar şi în universul jurnalistic ca reporter în presa scrisă, precum şi în cea radiofonică, fiind timp de mai multe decenii unul dintre realizatorii cunoscutei emisiuni radiofonice „De toate pentru toţi”. Ca scriitor prezenţa lui a fost semnalată încă din 1977 de Marian Popa în celebrul său „Dicţionar de literatură română contemporană”. Printre alte referiri la proza lui Ion Ochinciuc, Marian Popa remarca în romanul acestuia Masca burgundă (1971) existenţa unui personaj, Drăguşin Sin Ursu, pe care îl considera prototipul agentului dublu, iar romanul Masca burgundă, sub aparenţa lui de naraţiune istorică (acţiunea petrecându-se în vremea lui Vlad Dracul) reprezintă primul roman de contraspionaj din literatura română contemporană. Deşi a publicat (şi mai publică încă) peste 20 de volume cu diverse tematici (romane de dragoste, psihologice, istorice, piese de teatru, precum şi recentele volume de memorialistică) numele scriitorului Ion Ochinciuc rămâne în memoria colectivă Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

a cititorilor romanelor sale poliţiste care nu sunt puţine. Iată numai câteva dintre ele: Răzbunarea Ofeliei (1967), Îngerul negru (1969 - roman care a inspirat şi un film de aventuri), Egreta violetă (1972), Nopţile colonelului Bârsan (1973), O noapte în „Venus” (1974), Fotografia de nuntă (1981), Norocul era şchiop (1983), Capcana din Bulevardul Primăverii (1994) şi Călugariţa (2014). În Călugariţa, Ion Ochinciuc realizează un hibrid literar inedit după formula comercială modernă „2 în 1”, incluzând în aceeaşi naraţiune un roman de dragoste şi unul poliţist perfect îmbinate. Revenim la întrebarea de la început: de ce Ispititoarele capcane, cea mai recentă apariţie editorială, este şi un eveniment personal şi nu numai literar pentru Ion Ochinciuc? Pentru că marea majoritate a prozatorilor debutează editorial cu proze scurte, cele cu care şi-au făcut intrarea tiptil în arena literară şi apoi, dacă mai au resurse, se aventurează şi în scrierea unor romane. Ei bine, Ion Ochinciuc a procedat invers. După demonstraţia că este un autor de romane de succes, iată că reuneşte acum în acest volum şi proza sa scurtă, proza care nu a fost pentru el un exerciţiu literar din prima tinereţe. Fiecare dintre povestirile poliţiste reunite 21

Carol MĂLINESCU

în această carte, precum şi episoadele dintr-un scenariu de televiziune neapărut pe micul ecran se constituie într-un fel de microromane poliţiste care, ca acţiune şi desfăşurare, nu sunt cu nimic mai prejos decât romanele propriu-zise de ficţiune poliţistă pe care le-am pomenit până acum. E deja un adevăr banal în lumea scriitorilor că e mult mai uşor să scrii un roman fluviu decât o povestire scurtă, iar un alt autor clasic de romane poliţiste, el însuşi autorul unei cărţi de povestiri, Ian Fleming (creatorul lui James Bond – Agentul 007) spunea într-una din povestirile sale poliţiste că „plăcerile sunt cu atât mai intense, cu cât sunt mai scurte”, ceea ce se potriveşte şi în cazul acestor povestiri de Ion Ochinciuc. Dimensiunile lor reduse nu scad interesul cititorului pentru acţiunea în sine. Şi asta pentru că Ion Ochinciuc respectă formula naraţiunii poliţiste sintetizată de o altă autoare binecunoscută a genului, Agatha Christie, în autobiografia sa: „Esenţa unei povestiri poliţiste de calitate rezidă în faptul că făptaşul trebuie să fie cineva evident, dar, pe urmă dintr-un motiv oarecare să constaţi că nu e câtuşi de puţin evident, că e imposibil ca el să fi comis crima. Deşi în realitate, fireşte el a comis-o.” Un cititor naiv şi neavizat ar putea crede că o povestire poliţistă este de fapt un roman în miniatură. Nu e chiar aşa. Autorul de proză scurtă se aseamănă cu un sculptor care dintr-un bloc imens de marmură poate ciopli o statuie monumentală sau o bijuterie de piatră în miniatură. Pentru a doua variantă trebuie să muncească mai mult şi să elimine o cantitate mai mare de material

inutil. La fel procedează şi scriitorul de povestiri. Ion Ochinciuc reuneşte în acest volum câteva dintre aceste creaţii în proza de dimensiuni reduse. Unele au fost deja publicate în reviste, altele sunt inedite, aşa cum inedit este şi scenariul pentru televiziune care poate fi citit şi ca o succesiune de povestiri poliţiste scrise pentru cititorii de azi, obişnuiţi cu serialele TV. Ele suscită imaginaţia lectorului căruia i se oferă canavaua dialogurilor fără descrieri de peisaje şi analize psihologice, lăsând cititorului posibilitatea de a fi „coautor”. Un aspect inedit al acestui volum este reunirea între aceleaşi coperţi a unor povestiri scrise sau publicate înainte şi după anul crucial 1989. Deşi contextele istorice în care se desfăşoară acţiunile

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Carol MĂLINESCU

poliţiste aparţin a două epoci socialpolitice total diferite, cele scrise înainte de anul `90 (cum ar fi Noaptea Moţoganei) nu dau senzaţia de „literatură socialistă” pentru că Ion Ochinciuc reuseşte să surprindă elementele perene ale portretului detectivului profesionist, indiferent de instituţia în care lucrează. Şi încă o caracteristică specifică scrisului lui Ion Ochinciuc: autorul se infiltrează în naraţiunile sale nu numai ca povestitor, ci şi ca personaj oferind cititorului unele elemente autobiografice. Să nu uităm că Ion Ochinciuc este şi autorul unor excelente volume de memorialistică reunite sub genericul „Jurnal anapoda”.

În virtutea acestor predispoziţii, unele dintre povestirile din această carte sunt însoţite de scurte precizări şi explicaţii autobiografice legate de contextul în care au fost scrise. Rostul acestor destăinuiri personale este de a capta prietenia cititorului şi de a da acţiunii care urmează mai multă credibilitate pentru că, se ştie, viaţa are uneori mai multă fantezie decât scriitorii, fie ei şi de romane poliţiste. Acest procedeu poate e numai o strategie de marketing literar, dar, în orice caz, o strategie eficientă şi sunt sigur că acest volum, Ispititoarele capcane, va fi căutat de cititorii care se vor lăsa cu plăcere prinşi de ele.

Apa

Alfred Dumitriu - Bronz

Flacăra

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

poezie

Codruţ RADI

Codruţ RADI Zbor tăcerii Ce mai contează lumii un sihastru prin ochii lui deja recunoscând lumina că îl umple de albastru pe faţă zilei doar din când în când, Că-n universul cu un singur astru hotarele tocmindu-se prin gând nu-i va rămâne locul câtuşi castru să vadă cum se cade tot arzând, În orice foc aseamănă dezastru.

Pe după noi Ce culori găsesc nopţii că n-are cerul să se spargă printre stele cât percep c-un ochi de lumânare 24

din chilia mea precum tunele La un singur capăt aşteptare s-au închis în cearcănele mele cu-ntunericul cernut fără păsare să m-ascund mulţimii de mărgele Care leagă cerurile sparte cu pământul lespezi sub ulcele.

Vraişte de-o dată A trăi degeaba sau a nu trăi între două lumi Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Codruţ RADI e aceeaşi stare când deja vorbeşti fără a grăi după ce-ai murit despre cum se moare, Dacă n-ai trăit când poţi retrăi dintre vieţi pierdute una oarecare dusă pân-la capăt fără-a te-nrăi că de vrei să fii eşti doar întâmplare.

Început la nesfârşit

Codruţ RADI zilele au uitat să dogoare poate nici acum nu e prea puţin celor noi alt capăt - de soare, Mereu treaz dimprejur fără eu ca-mpăcare semănând a pustiu pentru cine-l îndură în timp ce nu-l are.

Niciun leagăn nu-i de-ajuns poeziei să fie culeasă dintre cânturi - aceleaşi nocturne de-o muză mireasă, Ori capăt ascuns pribegiei târziu înţeleasă spărturii constrângeri ce-ntre mine şi ea nu vă pasă, Când moartea s-a ascuns sub o piatră Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alfred Dumitriu - Bronz 25

poezie

Răzvan DUCAN L-au îngropat cu gândul... L-au îngropat cu gândul că este uşor biodegradabil şi că poemele lui nu vor sări departe de trunchi. S-au grăbit să judece fără să ştie că acestea vor rezista mai mult decât plasticul neinventat încă, lăsat în pământ, mai mult decât perioada de înjumătăţire a izotopului de uraniu 235, existent, dar încă neaflat. Sângele lui a pictat acolo toţi pereţii, de groapa a devenit o Capelă Sixtină, în faţa căreia plini de uimire sunt şi acum viermii şi şobolanii. Şi vor fi şi copiii copiilor viermi şi copiii copiilor şobolani. Oasele lui se grupează şi acum, ca o busolă, ce arată nordul poeziei, ca să nu bâjbâie şi să nu se rătăcească nimeni pe hârtie. în ţara noastră, atrofiată de glorii şi dor, unde câinii udă speranţa doar când ridică piciorul, la timpul potrivit, asemeni Mântuitorului, el va lăsa mormântul gol şi va reînvia câte puţin în fiecare din visele noastre! 2 martie 2013

Longinus versus Eminescu Protest împotriva celor ce vor să tulbure somnul domnului Eminescu. Unii sunt de părere că oasele lui Mihai Eminescu ar trebui luate de la Bellu şi puse într-un acvariu, ca să ne uităm la el ca la peşti. Poate vor să-i presare deasupra şi purici de mare ca să se hrănească în numele prea binelui lui. Alţii sunt de părere că oasele lui Mihai Eminescu ar trebui luate de la Bellu şi legate între ele cu sârme şi aşezate pe 26

Răzvan DUCAN suporţi metalici, ca să ne uităm la el ca la mamutul de la Antipa. Unii sunt de părere că alţii sunt de părere că oasele lui Mihai Eminescu trebuiesc trase cu forţă afară, de acolo din mormânt de către: Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Administraţiei Publice, Primăria Generală a Capitalei, persoane private şi interesate, şi în final un şoricel mic, să se scoată odată de acolo acesta ridiche uriaşă, ce încearcă să reziste inerţiei sistemului. Nu de alta, ci ca să se intre în Cartea Recordurilor, arătându-se cum poate fi tulburat un somn de veci cu care să se hrănească unul sau altul, care ar vrea să-1 prindă pe Dumnezeu de picior, dându-1 plocon, legat fedeleş în moarte, pe cel ce nu credea să-nveţe a muri vreodată. Ca să se ia aminte că cine nu învaţă, în timpul vieţii a muri vreodată, va învăţa în timpul morţii, de la contemporani cu veşnicia lui. Longinus are şi alte feţe! 12 martie 2013

Geneză Câteva şoapte, au scăpat dintr-o gaură neagră, cu dinţii de lapte. Puse-n maşina de carne, s-a ivit prima bătaie din palme. Dintre a fi şi a nu fi, a evadat punctul pe i. Punctul pe i 1-a căutat pe punctul fără i şi s-a format culoarea gri. Sunetul s-a prelins de pe o coardă de alpinist, neexistentul se căţăra pe ceva şi mai trist. Cerul a fost înroşit cu fierul încins, şi s-a pornit un prim necuprins, apoi, pe rând, popicele zării au fost lovite cu bila aflării. Restul era de la cât, nu-i ţinea nimeni împărţirii de urât. Munţii s-au născut în eprubetă, probă la cald, Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Răzvan DUCAN

materie catapultată spre înalt. Apoi, umblându-se, după o potcoavă de melc, linia a eclozat în cerc. Stelele s-au ivit în mări, s-au târât pe uscat, apoi şi-au luat zborul spre depărtări. Sângele s-a ridicat în două picioare şi-a devenit o plantă căţărătoare. Dumnezeu încă nu s-a format, e în mişcarea browniană a bârfei din sat. 28 ianuarie 2013

recreind ziua de mâine. între două haosuri, visul lui se oprea la un cuptor cu pâine. Mai apoi, a îmblânzit metafora, punând-o să sară prin cercuri de foc, verbului, i-a pus mai multe picioare, de a devenit miriapod, simpla mirosire de floare. Strofelor, cu săltăreţele dactile, vaze le-a pus, pentru-nflorire, iar poemelor rotunde, dreptul de-a face-mprejurul lor, unde. Hormonilor lui le-a dat de mâncare, femei cu ochi mari, în părul cărora a crescut grâu. Iar pentru decor, pădure cutreierată de-un râu. Alter-ego-ului i-a dat nemărginirea călătoriei, şi dreptul la un punct de vedere. Iar pentru sine, nimic fără durere. 3 iulie 2013

La început a fost La început a fost...nu, nu.. La început nu a fost şi apoi a fost, Apoi, după ce a fost, s-a reverberat roată, Din toate părţile s-a tras deodată, Dar şi s-a împins, Nimeni nu ştie de pântec Şi nici de locurile de atins. într-un spaţiu minuscul Erau înghesuite toate limbile ceasurilor, Cadranele aşteptau în parcare cu motoarele pornite Să semneze primirea de timp, Şi de toate sortite. Bătătura materiei A început să-şi ţese propria vină, Dându-se şi startul pentru amnare Şi urzeală de lumină. Aşa a devenit dirijor, Punctul iniţial premergător. 8 mai 2013

încă de copil încă de copil lua de pe j os aripile bondarilor de mai, şi le punea la propriile cuvinte. Copiii, ce le rupeau, luau aminte. Astfel, acestea zburau, dar către altfel de becuri, către altfel de lumini. Ieşi, Lazăre, spunea noilor vini. Ca flăcăiandru, ridica zmeul ideilor pe vântul lecturii, Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Regele din teatru -gândind gândul luiAm fost sufleor şi dintr-o cuşcă mică, aveam răgnet de leu, şi toţi ştiau frică. Căci dacă eu tăceam, tăceau şi ei în cor, şi piesa mută-n teatru era un biet decor. Aşa că din plămâni, scuipându-1, ca un lest, zoream, ca la ureche, s-ajungă vânt de text. Şi-apoi, ce fuse vânt, se înmuia pe buze, şi-un vânticel abia, în spunerea de spuse. Dar, în final, ovaţii, şampanie şi flori, aplauze în şiruri, cohortei de actori. Actorul anonim, ce nu primeşte flori dar joacă toată piesa, e-n cuşca de sufleor. Şi e sortit tot lui, jucând cadru cu cadru, tot neştiut, să fie regele din teatru. 22 iunie 2013

Din vol. Poporul de proşti versus Eminescu 27

Alensis De NOBILIS

poezie

Alensis De NOBILIS Evadare din rol o insulă-i pustie fără tine o viaţă de rezervă cer -ai vrea să ne iubim cu lene-n submarine ascunşi de detectivi în bluza ta înlănţuiţi pe-o plajă din maldive tu-mi ceri iluzii, eu îţi dau nirvane se sparg în tine galaxii fictive se urcă-n mine şerpii pe icoane dăm înapoi poveşti în calendare să retrăim vezuvii de plăceri că tinereţea, ştii, iubito, n-are răbdare să aştepte tristă-n gări nu-i vreo sărmană tristă, nefardată ci topmodel ce urcă în expres îmbrăţişează-mă o dată şi-nc-o dată să-mi amintesc motivul: sunt Ales îţi răsplătesc răbdarea cu explozii de reveniri într-un dorit miraj şi ne-om întoarce îmbrăcaţi în frezii c-un boeing, fericiţi, pe fuselaj. 12.09.2015

Lumina cuvinte murmurate în cabale în umbrele luminii, răstignire când le şopteşti, timpane abisale aud prin vis aceste stinse lire culorile luminii o să-ţi pară aripi de îngeri din altare parcă rămâi pe loc când gândul-fulger zboară ecoul lui în tine să se-ntoarcă 28

în univers lumina e puţină se pierd mereu în beznă visătorii minerii lumii au un cer în mină desupra, noi îl pierdem în memorii şoptind spre neant, rostirea înfioară tăceri sculptate-n frunţi de orbi târzii fulgeră trenuri o secundă-n gară şi-n somn, luminii, îi zâmbesc copii... 22.07.2015

Femeia-înger sufletul tău e o mireasmă pură azur sorbit din ochi de înger-mire, cuvintele şopteşti prin ochi, nu gură iar palma ta-i papirus de psaltire când stele plâng, se tulbură oglinzi ochiul se pierde -salt în infinit îngenunchiat îţi vine să întinzi fiinţa ta acestui nou-venit să moară-n tine urma de prihană forme de aripi să-nflorească-n umeri îţi curge-n loc de sânge, mir din rană lapislazuli adorat de sumeri când mă cuprind aceşti fiori eterici în mine să te culci te-aş aştepta şi regăsiţi ne vom iubi-n biserici de frumuseţi din care crinii-ar evada în rugăciuni spre umbra ta ce zboară din univers în univers, frapant coboară-n mine, îngere, coboară şi-mbrăţişaţi să ne-aruncăm în neant... 23.07.2015 Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alensis De NOBILIS

De-am evada nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă prin mâini de ierburi trec tăceri de cal în ochiul verde cade o acvilă mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l ferestrele din aripi cer creneluri resturi de umbre bandajează cranii în aburi cresc fantome din cerneluri în epifanii văd minuni profanii când şerpii cască, plouă abulie tresar în ceasuri karme indecise ne urcă metastaza din hârtie între sinapse mucegai de vise cum înspre ceţuri se prelinge seva urcă-n firide forturi să destrame căderi din măr promite însăşi eva incestul din grădină să reclame de-am evada din lunga amnezie care ne ţine-n noi ca-n închisori ne vom muta în vise cu chirie să fim părinţi copiilor din flori

Alensis De NOBILIS în revelaţii, fără voie, murmuri vechi incantaţii fără înţeles şi trupul tău se-nalţă-ncet în fumuri ca-n divinaţii mitice, eres dar când începi a nu-ţi mai aparţine de frica hulei, te întorci, căinţă... tu cel ce cauţi, ai găsit în tine, de frica beznei, prima locuinţă 22.07.2015

Semnez POETUL în dimineţi de toamnă reci faci crize ca struţu-n baobab îţi bei cafeaua iar mâinile nu scriu, ci şterg parbrize ochi plini de lacrimi. iată, dandanaua ce-ai născocit în minte, te priveşte imploră viaţa, tandră, să o laşi eşti între viaţă şi idee-n cleşte ca albul în scalpare la apaşi păşeşti spre geniu, arta-n tine râde dar sărăcia vine, maniaca... să fii profesor? tinerilor gâde? un antrenor cu vise de poplaca?

09.09.2015

Prima locuinţă când te-ntâlneşti cu cerul în retină te-mbrăţişezi cu umbra ta tăcut din vârful crucii, falnic, în lumină păşeşti în stele, decojit de lut cu ochiul săgetat de adorare primeşti secretul ca un vinovat nu-ţi fie frică, universul n-are puterea să te-ntoarcă în păcat

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

o să rezişti când treci printre erinii când iadul drept în faţă ţi se cască? cum moartea, ploaia, răul şi vecinii nu poţi alege, vina-i omenească şi pân’ la urmă toate se sfârşesc... cât inima mai bate, chiar cu-ncetul nu pot să tac sau, pus, ca să vorbesc sunt libertate. şi semnez POETUL 26.09.2015 (Din volumul în pregătire Beţiile cosmice) 29

poezie

Florin DOCHIA

для пожарных

am ieşit pe strada mare

s-a aprins întunericul i-am dat foc dis de dimineaţă într-un moment de derută sau într-un moment de inspiraţie i-am dat foc şi el arde cu flăcări negre aruncă scântei negre în fumul negru el inventează culoarea neagră atunci când aboleşte toate culorile aşa cum s-a abolit sclavia şi s-a transformat în cântece gospel care să umple stranele catedralelor

duc în lesă un dog german el duce-n lesă nişte dogi veneţieni care consumă delicat hot-dogi polonezi. strada este aglomerată abia ne strecurăm printre cărucioare cu copii şi cerşetori în cârje de metal. la trecerea de pietoni s-a făcut deja coadă pe trotuarul celălalt este portul gondolelor canalul se va umple cu apă la orele 6 ca să putem ajunge în parcul san biagio cu mirosul său de gunoaie şi fier vechi la o oră decentă. duc în lesă un chihuahua furat de la un marinar beat îl cheamă pero caliente şi s-a-nvelit în două felii de pâine graham. este cum nu se poate mai straniu să te văd plutind în apa canalului cu un trandafir între dinţi de parcă ai fugit din tabloul lui john everett millais şi te-ai deghizat în ofelia scufundându-se lent. duc o lesă după mine şi-mi imaginez că tu aştepţi iubirea perfectă ca un câine mingea de cauciuc aruncată în iarba deasă. te port cu mine pe canal grande şi pe alte canale media de scandal până când pe ecran va scrie pe fond negru конец фильма.

măreţul har ce-n dulce sunet salvare fu pentru-amărâtul de mine am a fost pierdut odată dar m-am regăsit am fost orb dar acum văd arde în mine întunericul şi o zgură de ură mă fură o gaură neagră în care violetul pare vis de viaţă vis de visat cândva violetul din care se hrăneşte flacăra ca şarpele uroboros din propria cenuşă.

TNBR o gheaţă întunecată o dragoste ca o săritură-n plictis ca o întoarcere din abis ca să priveşti gura de peşteră în care locuieşte fredi nietzsche zis şi wili ca o umbră cu umbră de ambră dincolo de bine dincolo de rău. Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Florin DOCHIA el deschide o nouă fantă un nou hău de gheaţă întunecată de gheaţă şi de foc negru născător de stea neagră de stea flămândă găzduită de pubisul universului feminin înflorit din senin din care fierbinte curge lava otrava mierea curge ca o lumină care moare încet strivită de gheaţa întunecată a plictisului.

ca să treci peste somnul de veci gratii albe subţiri şi dese la ferestrele morţii. somnul ei netulburat de vise. o privesc printr-un tub negru şi mi se pare că se mişcă lent şi ia proporţii se desface de sine şi de aşternut se zbate să iasă din celula de zid din vid. o privesc avid o desfid nu deschid firele albe subţiri şi dese prin care-am cernut

Florin DOCHIA şi cum adormi în crângul prins de focuri îţi văd refuzul pentru-ale lumii jocuri. credeam că ai să ieşi din rând că ai să fii tu steaua singură pe cer pe care-am s-o ador îmi fi-vei temnicerul delicat al inimii - curând te voi găsi în casa mea de ceţuri şi de vise credeam în daruri ce n-au fost promise. credeam că diamante vei face din cenuşă că vei trezi vulcanii cu explozii dar fost-am numai unul din nerozii care-au sperat că s-a deschis o uşă şi că lumina îi va îmbrăca-n culoare: era doar cenuşiul florii care moare ’nainte ca un flutur s-o dezbrace de taine – mai văd încă privirile-ţi opace. o ştiu de-acum - sunt propriul meu izvor - voiam să-ţi fiu şi ţie sursă cum lupu-şi roade piciorul prins în cursă şi eu voi sparge-al dragostei zăvor şi voi lăsa deşertăciunii poarta larg deschisă: în orizontul negru sunt crima necomisă.

invocaţie prafuri de somn şi sămânţă sterilă. dormi moartea mea veşnic. nu-mi este milă.

prinţesei neştiute

arde o flacără o flacără vie ai ascuns-o în bezne ai îngropat-o prea lesne cine s-o mai ştie?

te văd în turmele ce trec spre nicăieri în miile de peşti ce-n ape line urmează-n bancuri umbrele străine te văd cum zborului nimic nu-i ceri

vin ploile vin ploile roşii arunci cu umbre în ele cu ochiul le arunci stele unde sunt albatroşii?

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

poezie

Cornel Sântioan CUBLEŞAN ÎN CERCURI În locul în care paşii tăi / au atins ţărâna / curge o apă cu mireasma ta, / în locul în care mâinile tale / au atins cerul, / o pasăre şi-a făcut cuib / de cântec, / unde trupul tău a atins iarba / s-a născut un înger. / Din locul în care tu dormi adânc / răsare, noaptea, o stea. / Eu mă fac turn / în rugăciune / şi-n cercuri de cuvinte / te cuprind, cuvinte ce îţi beau / lumina. /

CÂNTEC OPTIMIST Ochiul încearcă / să şlefuiască, atent, carnea realului, / să culeagă perfecţiunea, / să-ţi redea dimensiunea adevărului. / E o luptă / contra morţii, / sunt puţin pesimist, / tot ce privesc se destramă. / Să facem case, planete, / grădini din cuvinte, / să ne mutam în ele, / să le dăm putere / învelindu-le cu cer. / Iată / frumuseţile devin umbre, / „viitorul / e un fel de fiinţă hibrid” / zi de zi, noapte de noapte / călăresc un cal mort. / Să facem fiinţe, planete, / din cuvinte, / să ne mutăm, pe veşnicie, în ele, / iată, / tot ce privesc se destramă. /

ÎN AŞTEPTAREA PLOII Curioşi, / îngerii îmi răsfoiesc nopţile, / îi simt lovind cu aripele /obiectele surde ale tăcerii, / în timp ce femeia de sare / aşteaptă nerăbdătoare la ultima terasă, / pe cămaşa albă se mai văd / urmele de 32

Cornel Sântioan CUBLEŞAN rouă / după zborul eşuat în vis, / se simte prezenţa inexistentului / prin absenţa ta. / Încet, încet, / mă dezbrac de omul vechi. / Sunt asemenea grădinarului adormit, / lângă izvorul secat, / în aşteptarea ploii torenţiale. / Odată adormit / nu va mai exista nici izvorul, / nici golful, / nici femeia, nici arborii exotici, / nici închipuirea că sunt nemuritor. / Aud / cum îngerii îmi răsfoiesc nopţile, / în continuare, / totul îmi aparţine şi nimic, / sunt peste tot şi nicăieri, / sunt, / până dincolo de margini, / şi nu mă poate cuprinde timpul. /

ILUMINAREA UNUI CURCUBEU Cu îngăduinţa timpului / şi a morţilor, / am deschis, pe rând, cu emoţie, / sertarele ferecate. / Miresme patinate, / scrisori ce ardeau mocnit, / farduri decolorate, / stele pierdute printre litere, / parfumuri vechi, / speriate de aerul proaspăt, / fotografii / cu ochii acoperiţi de ceaţă, / mâini reci ce-mi atingeau mâinile tremurânde, / glasuri / ce se stingeau în apropierea mea, / întunericul strecurându-se, orbit, / prin cotloane nevăzute, / asemeni şobolanilor, / petalele unei orhidee zburând / precum fluturii nopţii, / dintre foile cenuşii / ale unui carneţel. / Îmi stătea pe limbă să strig, / să-l chem pe Domnul, să-l întreb. / Aveam o stare colorată / până la negru. / Nu ar fi trebuit să ating sertarele înţepenite. / A fost / ca iluminarea unui curcubeu,/ ce mi-a tăiat liniştea în două, / asemenea unei săbii. / Revista Nouă nr.2 (93) /2016

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Povestea rămasă neterminată a lui Vivi De cum am crăpat uşa mi-am dat seama că în sala de aşteptare aerul era pe cât de insuficient, pe atât de irespirabil. Am ezitat să intru şi am căutat să văd la cei ce moţăiau pe bănci eventuale branhii sau altceva, măcar nişte măşti de gaze prin care să mai filtreze cât de cât aerul puturos dinăuntru, nu-mi puteam explica deloc cum altfel puteau supravieţui în acea duhoare în care se amestecau într-un tot respingător mirosuri de ouă clocite, picioare nespălate cu anii, urină şi fecale eliminate de oameni beţi, transpiraţie – care pur şi simplu îţi opreau respiraţia şi te făceau să te întrebi disperat dacă nu cumva îţi trăiai ultimele secunde din viaţă. Am făcut totuşi doi paşi şi, printr-un gest decis, fie ce-o fi!, mai bine aici decât afară, în ger, am închis uşa în urma mea oprind totodată vârtejul de zăpadă ce pătrunsese înăuntru odată cu mine. Am rămas ameţit acolo, aproape de pragul uşii, parcă primisem o lovitură în moalele capului, şi numai un semn al unui bătrânel care mi-a dat de înţeles că-mi face loc lângă el pe bancă m-a convins să mă urnesc din loc, efectiv m-am urnit (nu ştiu ce mă făcea să cred că o forţă ocultă îmi împovărase subit umerii cu greutatea unui sac cu ciment), eliberându-mă în Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

acelaşi timp de o intenţie deja obsesivă, în numai câteva secunde, de a ieşi cât mai repede afară. M-am aşezat pe banca unsuroasă mai mult căzând, încă năuc, şi, încercând să mă transform într-un organism anaerob, am început să respir cu grijă, economic printre degetele pe care le ţineam răsfirate în dreptul gurii; de transformat nu m-am transformat în nimic, atâta doar că m-am adaptat nesperat de repede la acest mediu superpoluat în aerul căruia am ajuns să nu mai sesizez nici o urmă de miros care să-mi provoace repulsie. E adevărat însă că tot atât de repede m-a cuprins o toropeală ce mă împingea spre un somn pe furate, de fapt cea mai bună soluţie pentru petrecerea celor două ore şi jumătate, cât mai erau până la plecarea trenului meu. Şi poate că aş fi adormit pe loc, fără să mă mai intereseze dacă o să pierd sau nu trenul, dacă bătrânelul de lângă mine nu ar fi început să-mi dea ghionţi cu cotul la intervale regulate, parcă le-ar fi cronometrat, încercând să mă facă atent la cele ce se apucase să-mi povestească, bolborosind neînţeles printre cei doi dinţi din faţă pe care-i mai avea, şi pe care i-i vedeam când, după ce spunea ceva probabil interesant (pentru el) se întorcea în întregime spre mine rânjind larg şi chicotind subţire, ca un cocoşat. 33

Iulian MOREANU

Habar n-aveam ce îndruga şi mă întrebam cum de-i mai ardea de vorbă după ce observase destul de bine că nu-l băgam în seamă. Reţinerea mea nu-l afecta însă câtuşi de puţin, ba, dimpotrivă, se părea chiar că-l stimula şi mai mult, crezând poate că muţenia de care dădeam dovadă nu era decât un indiciu al interesului şi atenţiei cu care-l urmăream, pentru că ghionţii lui, la început destul de discreţi şi rari, se înteţiră şi căpătară şi un plus de tărie. La un moment dat simţii ceva ca o împunsătură de cuţit între coaste şi bătrânelul care nu-mi închipui cum reuşise să ajungă în faţa mea stând însă mai departe pe bancă, mai făcu şi un gest semnificativ cu degetul mijlociu de la mâna cu care mă înghiontise iar, arătându-mi undeva, puţin spre dreapta o femeie îmbrăcată destul de subţirel şi care fuma cu gesturi leneşe, plictisite o ţigară lungă şi maronie. „Asta e… eheheeiii!...” zise bătrânelul, repetă gestul acela vulgar şi i se auzi din nou chicotitul subţire de cocoşat, „hi-hihiii…”, care i se sfârşi într-un acces de tuse tuberculoasă, scuipă o flegmă oribilă pe ciment, o strivi până la dispariţie cu bocancul, şi câteva clipe după aceea tăcu. Bătrânelul ştia desigur ceva cert, purtarea femeii, felul în care fuma, figura, ţinuta extravagantă – toate acestea erau argumente cât se poate de edificatoare în legătură cu „îndeletnicirile” sale, dar, treaba ei, treaba lui, treaba fiecăruia, mi-am zis, nu mă interesa câtuşi de puţin, m-am uitat la ceas, mai aveam de aşteptat fix o oră şi jumătate, am închis ochii. Mi s-a făcut cald, da, în sala de

aşteptare era totuşi cald, am deschis ochii, majoritatea viitorilor călători îşi scoseseră paltoanele, mi l-am scos şi eu şi l-am aşezat pe genunchi. M-am uitat iar la ceas, nu trecuseră decât trei minute. Prin haină, ghionţii bătrânelului erau mult mai concreţi şi tot ce-i posibil că îmi spunea (după ce mă lăsase o vreme în pace) ceva şi mai interesant ca până atunci. Deschideam ochii din ce în ce mai grei şi-i închideam la loc în funcţie de intensitatea celor povestite (şi a ghionţilor, desigur) şi parcă într-un moment al acestei stări de semiveghe am văzut-o pe femeia din faţa mea (însemna deci că mai devreme eu stătusem în faţa bătrânelului, mă întorsesem adică spre el şi ceea ce mi se păruse a fi „partea dreaptă” nu fusese în fapt decât „faţa”?!) făcându-şi vânt cu fusta aşa cum o văzusem pe Ursula Andress într-un film, „Safari Express” parcă se chema. Îi era şi ei cald, prin urmare, şi am simţit cum începe să-mi alunece transpiraţia în lungul şirei spinării. Am redeschis ochii fără a mai fi nevoie de obişnuitul şi chiar aşteptatul ghiont al bătrânelului (dovadă indubitabilă a existenţei lui palpabile şi de a cărui mulţumire sufletească mă simţeam în acele clipe unicul responsabil), dar femeia îşi vedea mai departe de treabă, fuma adică altă ţigară lungă şi maronie şi nici măcar idee de fustă fâlfâită… ba, am constatat surprins (?) că era îmbrăcată în pantaloni! Aşadar, nu fusese vorba decât de un vis de-o secundă al cărui substrat freudian deocamdată îmi scăpa, ia mai dă-l dracului de vis cu substratul lui cu tot!, am închis ochii şi de data asta am

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Iulian MOREANU

adormit de-a binelea, instantaneu, nemaisimţind nici unul din ghionţii pe care, sunt convins, bătrânelul continuase să mi-i administreze între coaste cu aceeaşi perseverenţă. M-am trezit bătut pe umăr, nu putea fi bătrânelul pentru că acesta se afla în partea cealaltă, în stânga. Un pui de ţigan mă privea cu ochi superiori dar şi uşor speriaţi. „Ce vrei, mă?” l-am întrebat, şi pentru că tot mă trezisem m-am uitat resemnat la ceas, eram sigur că trenul plecase. Dar nu, era în regulă, mai aveam de aşteptat cam o jumătate de o oră. Ţigănuşul era îmbrăcat într-un palton făcut dintr-o manta militară modificată fără prea mare osteneală, doar retezată, parcă, la mâneci şi la poale cu o foarfecă de tăiat via, iar pe cap avea o căciulă din blană de oaie, sfâşiată în câteva locuri; în picioare, tenişi găuriţi în vârfuri, prin care îi ieşeau ca nişte degete atrofiate ciorapii de culoarea noroiului. Se uită asigurator spre uşă, îşi şterse o parte din muci cu mâneca paltonului, restul îi înghiţi trăgându-i înapoi pe nas, apoi zise: „A spus nenea Vivi că dacă te mai filtrezi mult cu Monica, vine şi-ţi scoate maţili cu cuţitu’, aşa a zis!” Ca un prost, în loc să-mi văd de aţipeală, m-am trezit vorbind: „Serios? Numai atâta ţi-a spus?” „Da”, răspunse ţigănuşul privind iar spre uşă şi dând să plece, dar eu, neavând în continuare ce face, parcă-mi trecuse şi somn şi oboseală şi acum aveam chef de vorbă, i-am zis: „Spune-i să vină mâine, că acum nu am timp”. Nu-mi dau seama faţă de cine simţeam că trebuie să fac pe grozavul, mai ales că habar n-aveam despre ce vorbea ţigănuşul. Şi cu asta, l-am

concediat, dând din mână, gata, eşti liber, şi înainte de a închide ochii la loc am văzut-o pe femeia din faţa mea (Monica?) aprinzându-şi o nouă ţigară, nu mai avea din acelea lungi şi maronii, în mână ţinea acum o Mărăşească ordinară şi la puţin timp am simţit în nas mirosul împuţit şi înecăcios în care am recunoscut şi altul destul de puternic de ruj de buze proaspăt dat pe buze. Bătrânelul îşi făcea în continuare datoria, îmi îndesa la ghionţi unul după altul, ce mi-o fi spus în tot timpul acesta el ştie. Am adormit iar şi după câteva minute m-am trezit din nou, de data asta sărind în picioare cu o iuţeală şi o sprinteneală de răcan aflat în prima lună de instrucţie; paltonul, bineînţeles, a căzut pe ciment, l-am cules şi m-am uitat la el ca la un vinovat. Visasem, în cele câteva secunde, că îmi plecase trenul, alergasem după el încercând să-l prind din urmă (îl prinsesem!), dar alunecasem de pe scări; noroc cu bătrânelul care apăruse din senin şi, trăgându-mă de mână, mă salvase de la belea. M-am aşezat pe bancă oarecum încurcat şi atunci l-am văzut în faţa mea pe ţigănuş, mă aştepta să mă dezmeticesc, clefăind obraznic, nişte gumă de mestecat. O privire maşinală spre ceas, mai era un sfert de oră, aş fi putut ieşi afară, m-aş mai fi înviorat, dar gândul la gerul tăios îmi dădu câteva frisoane şi mă făcu să-mi îmbrac paltonul. „Ei, ce mai e nou?” l-am întrebat pe ţigănuş, încercând să zâmbesc aiurea şi crezând totuşi că vrea să-mi ceară câţiva lei sau să-mi propună să-i cumpăr la suprapreţ vreun pachet de ţigări străine. „Mă, tu de ce nu dormi la ora asta? Ai tăi ştiu pe unde umbli tu

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Iulian MOREANU

acum?” „A zis nenea Vivi că n-ai vrut să-l asculţi, aşa că o să vie să-ţi scoată maţili! Şi ţie, se întoarse spre femeia care continua să fumeze în draci la Mărăşeşti, una după alta, a zis să-ţi dau ăsta – îi aruncă în poale un pachet de St.Moritz – şi să vii acasă şi să nu mai faci pe niznaia, că nu ştiu ce-ţi mai face şi ţie!” M-am uitat în stânga mea, bătrânelul plecase fără să-mi spună (deşi nu avea nici o obligaţie în acest sens), şi într-un fel îi simţeam lipsa, cu toate că acum, când nu mai trebuia să aştept decât câteva minute, ghionţii lui prin care mă ţinuse mai tot timpul treaz ar fi fost cu totul inutili. Mă apucase un fel de remuşcare ciudată – era păcat şi îmi părea rău că nu putusem să-mi iau rămas bun de la el, prin câteva cuvinte aş fi reuşit poate să-l conving (mint) că nu-mi fusese indiferent, atâta doar că oboseala mă împiedicase să port un dialog cu el şi (sau) chiar să fiu ceva mai atent la tot ce-mi spusese. Cine ştie ce biografie amărâtă purta cu el, o mai fi şi singur pe lume – n-avusese rost să-l fac şi eu să se simtă şi mai singur – şi probabil că nu aştepta nici un tren, nu mergea nicăieri iar gara o alesese pentru a-şi petrece noaptea în lipsa unui cămin sigur, în zori precis că o va porni pe drumuri, pe cine ştie ce trasee, pentru ca spre seară să tragă din nou aici şi tot aşa. Un regret ca în urma unei mari nedreptăţi pe care o făcusem mă stăpânea din ce în ce mai tare, dar din păcate nu mai era nimic de făcut şi de îndreptat – m-am uitat cu atenţie în jur, bătrânelul nu mai era în sală. De afară se auzi vocea nazalsomnoroasă a unei funcţionare a gării, care anunţa la megafoane sosirea peste

cinci minute a acceleratului numărul… din direcţia… spre… „la linia-una!” Trenul meu! În clipa în care mă pregăteam să mă ridic, în încăpere pătrunse un individ bizar şi o temere ciudată mă ţintui mai departe pe bancă. Nici nu ştiai ce să remarci mai întâi în ţinuta lui, puţin spus extravagantă: vesta de fâş, descheiată, luată direct peste piele şi de sub care un piept lat şi bombat lăsa să se bănuiască o forţă de colos?; improvizaţia de pantaloni cazoni, prea largi şi prea lungi, care lăsau în urma lor o dâră greţoasă ca de melc uriaş?; mănuşile uriaşe, late ca cele ale portarilor de fotbal, din blană, care-i ajungeau până aproape de coate? În picioare avea o pereche de şlapi, iar capul ras îi strălucea ca dat cu ulei. Un tip straniu, ca picat din altă lume. Se părea că nimeni nu-i sesizase prezenţa, îl văzuseră însă toţi cei din sală, dar nici unul nu a reacţionat în nici un fel, de teamă, desigur, un astfel de personaj în asemenea stare de extravaganţă (numai?!), pe vremea asta câinoasă, nu putea fi decât un huligan înrăit (şi, tot ce-i posibil, şi puţin dezaxat), care, la cea mai mică dovadă de adversitate manifestă sau doar bănuită de el, îşi poate permite să terorizeze chiar şi o gară întreagă cu un singur cuţit pe care de altfel îl şi avea prins la brâu, direct sub o sfoară înnodată ce ţinea loc de curea. Aşa că, mi-am zis, cea mai inteligentă soluţie era să te faci că nu-l vezi sau, dacă nu-ţi puteai înfrâna curiozitatea, să laşi impresia că înfăţişarea lui era una dintre cele mai obişnuite cu putinţă. Nu, categoric, nu era de glumit cu el, avea în plus ochii injectaţi de alcool, cu atât mai periculos, deci, şi toată lumea îl

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Iulian MOREANU

ocolea cu grijă şi parcă şi cu un anumit respect, de parcă mi-ar fi citit gândurile şi le-ar fi luat ca pe un sfat unic dar care, chiar şi întocmai luat în considerare nu le putea garanta totuşi integritatea şi chiar viaţa. Precis că odată văzuţi afară, pe peron, unde la o adică aveau unde fugi, încep să comenteze, să facă pe grozavii, să fie indignaţi şi să acuze miliţia că doarme-n bocanci şi nu-şi face datoria faţă de cetăţean şi că… etc.; aici însă, (ÎNĂUNTRU!), şi mai ales acum, opinia publică nu era decât o idee nobilă, e drept – ca întotdeauna, dar fără nici o finalitate practică, menită să pună capăt aprioric unei ameninţări, la urma-urmei colective. O fracţiune de secundă m-am gândit chiar că o variantă „de scăpare” ar fi fost aceea de a mă sui pe bancă şi de a mă adresa celor de faţă aducându-le la cunoştinţă că, „după cum se ştie, clasicii au spus că o idee, în momentul în care cuprinde masele se transformă într-o forţă materială”, impulsionându-i astfel să imobilizeze un atare (fie doar şi prezumtiv) huligan-terorist-dezaxat. Dar, pentru Dumnezeu – am rămas uimit, consternat de propriu-mi gând! -, unde mă credeam, în Hyde Park? Huliganul – recunoscusem în el pe Vivi! – se apropie de mine până la doi paşi şi mă privi ca pe o victimă sigură, fără nici o şansă de scăpare. Cum adică, mi-am pus în alertă milioanele de neuroni pe care le mai aveam, tot ce-mi spusese ţigănuşul acela fusese adevărat? Dar eram cu totul şi cu totul străin de Monica, nu filtrasem cu nimeni, nu avea nimeni să-mi reproşeze absolut nimic, îmi văzusem de treabă aşteptându-mi trenul, şi in plus (de parcă asta folosea la ceva), niciodată nu fusesem acuzat (nici

chiar pe nedrept!) de ceva… Eu luasem vorbele ţigănuşului ca pe o, hai să-i zic aşa, glumă, deşi, cele două „intervenţii” ale sale, avertismentul transmis (şi totuşi, ce avertisment?, pentru ce?, ce făcusem?) ar fi trebuit poate să-mi dea de gândit. Ce mai! Îmi era frică până-n vârful unghiilor, întotdeauna am avut oroare de orice obiect cu tăiş sau vârf ascuţit, şi numai la simpla imaginare a senzaţiei pe care o produce lama unui cuţit atunci când pătrunde într-un trup (de om sau de animal – totuna) mă scuturam ca bolnav de friguri. Nebunul, sigur era nebun, nici nu încăpea îndoială, îşi duse mâna la brâu, acolo unde avea prins cuţitul şi rânji la mine arătându-şi dinţii galbeni şi mâncaţi de carii adânci: „Ce ţi-am transmis eu, bă, să nu te mai filtrezi cu Monica? Ce, te pui cu Vivi? Cu Vivi, bă?...” şi spuse un cuvânt obscen. Şi nici un ajutor, din nici o parte, şi eu în locul lor aş fi procedat la fel – aş fi părăsit adică fără nici cea mai vagă mustrare de conştiinţă locul în care, public, în văzul tuturor se pregătea cu atâta cinism o crimă odioasă, numai pentru a-mi salva pielea? N-avea însă nici un rost să îmi pun întrebări de genul acesta, nu era timp de reflecţii pe teme de morală generală, trebuia găsită cât mai grabnic o salvare, o „ieşire”, doar nu eram tâmpit să mă las găurit fără nici un rost de un om cu mintea rătăcită! Afară se auzi un fluierat care dădu liber trenului (meu!), trenul începu să o uşor din loc, se auzeau clar roţile cum scârţâiau parcă obosite, fluieră apoi şi el vesel (ce-l durea!), până la urmă, deci (?), tot îl pierdusem, dă-l încolo de tren, să treacă şi o mie de trenuri şi să le pierd

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Iulian MOREANU

pe toate, nu mă (mai) interesa, ce fac eu acum, ăsta e lucrul cel mai important! Să încerc să vorbesc cu el, să lămuresc treaba?... Îmi şi găsisem cu cine… Şi nici târfa aia (că altfel nu aveam cum să-i spun!) nu schiţa nici un gest, numi sărea în ajutor, dacă i-ar fi spus nebunului că nici măcar nu m-am uitat la ea poate că acesta m-ar fi lăsat în legea mea, dar nimic, nici măcar nu se uitase la el, desfăcuse pachetul de St.Moritz şi fuma liniştită, impasibilă, parcă stătea în faţa televizorului şi privea un serial plicticos de luni seara. „Zi, aşa, te pui cu Vivi, ai?”, mă întrebă iarăşi nebunul şi scoase cuţitul. Cam un minut nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine şi ce am făcut. Ştiu doar că m-am trezit alergând ca un (la rându-mi) nebun prin sala de aşteptare, aveam pe unde, slavă Domnului!, mi se făcea loc cu generozitate – în orice direcţie aş fi privit vedeam numai culoare, ar mai fi trebuit să aud bătăi din palme şi alt fel de încurajări pentru a mă crede un alergător la „obstacole”; şi totuşi, n-am scăpat, pentru că am ales soluţia cea mai idioată cu putinţă – aceea a alergării aiureşti printre bănci şi tot felul de bagaje, până când m-am împiedicat de o valiză şi m-am întins cât eram (şi sunt) de lung pe cimentul ud, de unde nu aveam cum să mă ridic fără a fi prins. Vivi-nebunul mă privea ucigaş, cuţitul i se răsucea în mână ca un sfredel şi am închis ochii, predându-mă cu totul în voia sorţii… M-a salvat Bătrânelul. Era însoţit de un miliţian care, nu ştiu dacă avea voie sau nu, sau, în sfârşit, dacă avea „dezlegare” pentru anumite cazuri de „situaţie majoră” – în orice caz

scosese, pentru a avea mai multă autoritate pistolul în care eram sigur că nu avea cartuşe (sau poate că totuşi avea) şi-l ţinea îndreptat spre picioarele nebunului. „Vivi!” ţipă bătrânelul cu o forţă pe care nu i-aş fi putut-o bănui pentru nimic în lume. La auzul numelui său, nebunul se întoarse spre bătrânel şi începu să clatine din biloiu-i de cap ca un om abia trezit din hipnoză. „Vivi, băiatule, ce-i cu tine? Băiatul tatii, băiat, ce vină, pentru ce m-a blestemat?...” Ce clar vorbea acum bătrânelul! Zicea ceva despre nişte păcate pentru care ar trage acum şi pentru care Dumnezeu nu se îndura încă să-l ierte, iar vorbele lui aveau efectul unui tranchilizant, nebunul părea că nu era, într-adevăr, conştient de ce se petrecea cu el şi, până la urmă, lăsă cuţitul să-i cadă din mână (miliţianul se repezi şi-l recuperă rapid după care-l vârî rapid într-un porthart jupuit ce-i atârna agăţat de-o curea spânzurată pe un umăr) şi izbucni în plâns. Începu să plângă şi bătrânelul, îşi strânse băiatul la piept, apoi se desprinse fulgerător şi-i trase două perechi de palme cu vitalitate surprinzătoare şi cu o asemenea forţă încât am crezut că o să-i desprindă capul de restul trupului. „Păcatele mele”, mai zise bătrânelul ca pentru sine, după care se adresă miliţianului care, consternat şi el ca de altfel întreaga asistenţă, îşi aşeza jenat pistolul în toc şi se legăna de pe un picior pe celălalt: „ia-l, ia-l şi du-l acolo unde i-e locu’, că io nu mai am ce-i face, şi nici nu mai ezistă pentru mine d’acuncolo. Şi mai ia-o şi pă curva asta, că numai din cauza ei…”

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Iulian MOREANU

Miliţianul îi puse cătuşele, Vivi nu s-a împotrivit deloc, l-a urmat ca un animal dresat, lipăia cu picioarele goale pe mâzga ce acoperea cimentul sălii de aşteptare (şlapii, se vede treaba că şi-i pierduse atunci când mă alergase) iar Monica i-a urmat de bună voie, la un semn făcut cu capul de omul legii: „haide!”, fără să spună un cuvânt, nu înainte însă de a-şi aprinde o nouă ţigară din pachetul pe care i-l aruncase în poale ţigănuşul şi pe care l-a lăsat pe bancă, parcă sigură că se va întoarce peste un minut şi-l va găsi tot acolo. Până la următorul tren am rămas cu bătrânelul, ne-am retras într-un colţ al sălii, el s-a aşezat tot în stânga mea şi a început să-mi spună o poveste despre fiul său, dar din care nu reuşeam să înţeleg mai nimic. Începeam să realizez cu mai multă luciditate pericolul peste care tocmai trecusem, mă încerca o uşoară anxietate şi, din când în când, eram scuturat de frisoane şi simţeam cum mi se zbârlise fiecare fir de păr de pe corp. Bătrânelul vorbea lăcrimând, făcea nişte gesturi de om care se lăsase de fumat dar care tare mult ar fi vrut să tragă o ţigară, gesticula, vorbea de parcă repeta la nesfârşit aceleaşi vorbe – n-am reţinut nimic, absolut nimic, nici măcar numele lui, deşi chiar cu asta începuse, „pă mine mă cheamă…” Nu mi-a mai dat în schimb nici un ghiont. Mă simţeam însă obligat ca la câteva cuvinte ale lui să mă întorc spre el şi să zic: „da, da, da… sigur, vă înţeleg, vă înţeleg perfect…” lucru ce părea că îl încânta peste măsură. Cam după o oră, miliţianul s-a întors cu Monica, mai că nu o ducea de braţ,

atât de atent o proteja cu mâna, de parcă era cine ştie ce vedetă şi o proteja de fani – şi aceasta şi-a reluat locul pe care mai stătuse şi începu (ce altceva?) să fumeze în neştire din ţigările pe care într-adevăr le găsi neatinse exact în locul şi poziţia în care le lăsase. Miliţianul ne-a zis (neîntrebat) că „cetăţeanca” nu avea nici un amestec „în toată afacerea”, fusese o confuzie (a cui? m-am întrebat) pe care şefii săi o clarificaseră imediat, „de la prima noastră intrare pe uşă”, urmaseră scuzele de rigoare etc., etc., el bănuia, îmi spuse la ureche, că tipa era artistă pe undeva, că prea toţi de la circă, în momentul în care au văzut-o… „Dar pe băiat, nene, nu cred că o să-l vezi prea curând!” îi spuse apoi bătrânelului. Tatăl nebunului n-a zis nimic, ca şi cum nu fusese vorba de băiatul lui, miliţianul a găsit de cuviinţă să se aşeze lângă noi pe bancă, şi pentru mai bine de o jumătate de oră s-a prefăcut ca şi mine că-l ascultă pe bătrânel, care şi-a reluat povestea (desigur, mai mult ca sigur interesantă), „pă mine mă cheamă…” Când mai erau vreo zece minute până la plecarea următorului tren, miliţianul, parcă amintindu-şi brusc de motivul pentru care se aşezase alături de noi se sculă de pe bancă şi-mi zise, în timp ce-şi aranja ţinuta: „Cred că nu vă supăraţi, dar, asta e treaba, avem şi noi nişte obligaţii, trebuie să mergeţi cu mine la circă, să daţi o declaraţie…” Şi o luă cu pas sprinten spre ieşire, fără să privească în urmă, sigur că o să-l urmez…

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

(1982), din volumul „Ruleta mincinoasă” (2007) 39

proză

El ROI

El ROI*

Vorbeşte despre un om, căruia i s-a spus că este cineva dar el nu a crezut. Vorbeşte despre incendii şi inundaţii, despre zile cu soare şi sărbători. Vorbeşte despre viaţă.

Povestea lui Nemania Povestea lui Nemania a fost scrisă în anul 2005, în Olanda, de către El Roi. Nu se ştie exact dacă este vorba despre o poveste adevărată. Fără Ilia, Ianni, Hari, Aki, Efi, Ari şi micuţa Irina, această lucrare nu s-ar fi concretizat niciodată. Câteva cuvinte din partea scriitorului: Pe cel ce face efortul de a începe să citească povestea lui Nemania, îl rog să o şi ducă la bun sfârşit. Nu îi va plăcea deloc să afle că nu aţi făcut aşa. Vă mulţumesc în numele lui... Prolog: Vă voi spune, sau mai curând, vă voi scrie, o adevărată poveste care numai adevărată nu este. Vorbeşte despre ceea ce se întâmplă atunci când cineva înţelege că piaţa în care locuieşte nu este atât de mare şi atât de liberă pe cât se spune ci este împrejmuită de ziduri cenuşii. ________ *El Roi este unul dintre numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Se traduce prin: „Dumnezeu atotvăzător” şi este menţionat pentru prima dată la Facere 16:13: „Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta: Ata-El-Roi (care se tâlcuieşte: Tu eşti Dumnezeu atotvăzător). 40

Partea Întâi: „Dacă gândurile devin tăcere, nu le vei mai auzi şi te vei înfricoşa. Te vei înfricoşa chiar şi atunci când vei visa.” I Din jurnalul lui Nemania: „Astăzi am hotărât să îmi fac şi eu un jurnal. Îl numesc deci, closetul oficial al gândurilor mele...” Astfel, Nemania a început să ţină un jurnal. Visa ca la un moment dat, după ce va muri, sau şi mai bine, încă din timpul vieţii, o mare editură să publice o carte cu titlul: „Jurnalul lui Nemania” şi, desigur, aceasta să devină best seller-ul internaţional al vremii. Însă nu apucase să facă nimic important în viaţa sa. Pe cine ar interesa să citească jurnalul unui neînsemnat muritor de rând? A crezut întotdeauna că s-a născut pentru a ajunge mare; că soarta sa a fost făurită din cel mai ales filon de aur. Credea că va ajunge un om respectat de toţi. Îi plăcea când ceilalţi îl salutau primii. Se simţea important. Cei din jur îi spuneau: „Hai, găseşte-ţi o slujbă bună, o casă frumoasă şi o femeie cinstită, să alcătuiţi o familie cum se cuvine...” Dar Nemania ar fi dat totul ca să i se publice jurnalul. Şi era hotărât să facă asta. Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI

film după film. Preferatele lui erau „Viaţa e frumoasă” cu italianul Roberto Benigni şi toate filmele lui Stanley Kubrick. Curioasă combinaţie. Aşa era cu toate. Îi plăcea să asculte Nirvana dar şi U2, să citească Nietzsche dar şi Gibran. Eroii pe care îi admirase în copilărie erau Micul Prinţ, Inspectorul Gadget dar şi Conan Barbarul. Putea avea două păreri opuse în acelaşi timp şi le putea susţine pe amândouă cu înflăcărare şi cu argumente. Spunea că aşa este omul inteligent. Are două puncte de vedere diferite concomitent. Aşa sunt toate. Au în acelaşi timp două aspecte diferite, două faţete contradictorii. Dar sunt una. Una. Ceva în genul Marelui Unu...

La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, nu realizase încă prea multe. Nu reuşise să termine facultatea (abandonase facultatea de contabilitate la care intrase) şi lucra ocazional în diferite locuri (chioşcuri, curăţătorii, restaurante, etc.), lucru ce îi asigura cheltuiala personală dar unde niciodată nu rămânea mai mult de câteva săptămâni pentru că nimic din toate acestea nu îl împlinea. Părinţii săi, oameni ai clasei de mijloc, i-au oferit o educaţie corectă, după valorile şi principiile societăţii. Numai că nu i-au vorbit niciodată despre ziduri. Credeau că Nemania, ca cei mai mulţi oameni, va rămâne în piaţa rotundă în care l-au crescut şi că nu va vrea să afle despre acestea... Îi plăcea mult filmul. Putea viziona

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

*Desenul lui Nemania

El ROI III Nemania obişnuia să le vorbească celor din jur despre valoarea spiritului robit de visare şi liber în înaintarea sa, despre peregrinarea micului prinţ, despre lupta pentru ascensiune a supraomului pe care o învăţa Zarathustra, despre cuvintele alchimistului pentru toţi cei ce slujesc Lupta cea Bună, despre învăţătura profetului Gibran, despre căutarea lui Siddhartha şi despre adevărul Marelui Unu de care auzise de curând. Priviri zeflemitoare, batjocură şi indiferenţă îndura sufletul său. *E-mail către Elios: „Am auzit de curând că sunt nenorocit. Am auzit, de asemenea, că sunt naiv şi visător. Se spune că trebuie să gândesc realist şi să nu văd jumătatea plină a paharului. Dar sunt realist! Nu văd jumătatea plină, nici jumătatea goală. Văd, pur şi simplu, jumătatea. Am aflat despre Marele Unu. Şi tu ştii, toţi ştiu în adâncul lor, că au abandonat călătoria şi că sunt foarte departe de adevărata lor destinaţie. S-au oprit la zidurile cenuşii, şi parcă nu le-ar fi întâlnit niciodată. De curând, am citit despre ele într-o carte, dar întotdeauna am simţit că există. Am să caut şi am sa descopăr ce se ascunde cu adevărat în spatele lor. Promit! M-am săturat de piaţă. Vorbim, prietene! N.” De mic, Nemania a fost nonconformist şi reacţionar. Dar şi 42

El ROI vanitos. Gândea că va ajunge mare. Se considera un om cu foarte multe preocupări. Poet, muzician, un bun sportiv, filosof, pictor, umanist al vremii. Aşadar, un semidoct. Poate că aşa este. *Din jurnalul lui Nemaia: „Dacă gândurile devin tăcere, nu le vei mai auzi şi te vei înfricoşa. Te vei înfricoşa chiar şi atunci când vei visa. Dar visurile, chiar de trăiesc în castele, nu ucid ci sunt ucise. Aşa spun gladiatorii şi cavalerii, aşa am învăţat şi eu să spun. Numai că, într-o seară s-au poticnit şi au căzut în marele abis iar de atunci nu au mai ieşit, au dispărut. Ne-au lăsat singuri…” Visător, pesimist dar şi optimist totodată, Nemania ştie despre Marele Unu, după cum am spus. *Continuare din jurnal: „Acum trei zile am fost în piaţă, într-o librărie veche, şi am aflat despre ziduri. În seara asta voi merge cu Elios până la capătul pieţei ca să vedem la ce depărtare se află de aici. Nu ştiu ce trebuie să iau cu mine. Cartea spunea că pentru a reuşi să ajung şi să trec de ziduri trebuie mai întâi să cred. Credinţă. O voi găsi… Nădăjduiesc.” IV La ora stabilită s-a întâlnit cu Elios în centrul marii pieţe rotunde. Întotdeauna punctual, Elios s-a aflat acolo la timp. Nemania a ajuns puţin mai târziu, Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI

afişând un zâmbet triumfător. „Acum voi găsi zidurile şi voi afla ce se petrece în spatele lor. Astfel mă voi face cunoscut şi mi se va publica jurnalul”, gândea el. Elios avea îndoieli: „Ah, Nemania, crezi tot ceea ce citeşti! Gândeşte logic! Dacă zidurile cenuşii există, de la noi aşteaptă lumea să le descoperim? Or fi făcut-o alţii deja!” „Aceleaşi întrebări, aceleaşi îndoieli! Poate că la fel au gândit şi cei dinaintea noastră şi şi-au întrerupt călătoria. De altfel, cartea spune clar: Crede!”, răspunse Nemania. „Însă, cel ce a scris cartea a ajuns la ziduri! Aşadar, nu suntem primii care mergem într-acolo!”, replică emfatic Elios. „Pe vremea în care a fost scrisă cartea, copacii erau mai mici iar zidurile cenuşii se vedeau aproape cu ochiul liber din piaţă. Practic, cel care a scris cartea a încercat cândva să ajungă la ziduri dar nu a izbutit şi s-a întors. Desigur, unii au reuşit sa ajungă până acolo dar ce se află exact în spatele zidurilor rămâne un mister până astăzi. Sunt multe supoziţii dar nu s-a demonstrat nimic. Nimeni nu vorbeşte limpede despre asta! Am citit că nu sunt departe. O jumătate de zi de mers pe jos, poate chiar ceva mai mult. Cred că până în zori vom fi acolo”, spuse Nemania. Cei doi prieteni au rămas aproape tăcuţi în restul călătoriei. O singură dată Nemania a cerut apă prietenului său, care avea în rucsac o sticlă mare. Elios s-a îndoit aproape întotdeauna de existenţa zidurilor dar uneori se lăsa purtat de

discursul furtunos al lui Nemania şi atunci credea. Şi Elios era un om inteligent: avea două păreri contradictorii în acelaşi timp. „Stai, vreau să fotografiez apusul soarelui”, rosti el. „Aşteaptă. Teoretic, în câteva minute ar trebui să ajungem la ziduri. Acolo vom urca şi îl vei fotografia din cea mai bună poziţie”, a răspuns Nemania. Obosit şi dezamăgit de cercetarea lor, fără izbândă până atunci, Elios era indignat: „Unde vezi zidurile? Nici măcar nu se zăresc la orizont şi tu spui că în scurt timp ajungem? Lasă-mă să îmi fac treaba acum!” Atunci Nemania tăcu. Auzindu-l pe Elios vorbind despre treabă, şi-a amintit că are şi alt scop măreţ în viaţă: să îşi publice jurnalul. Îl uitase, însă, acasă. Catastrofă! Cum va însemna şi va desena ceea ce are să vadă acum, când ajung la ziduri? Când se va întoarce triumfător în piaţa cea mare, după ce va fi găsit ceea ce şi-a dorit atât de mult, cum va însemna cele trăite în călătoria sa? Ulterior, sigur va uita ceva! Pur şi simplu, vor lipsi autenticitatea şi inspiraţia de moment! Va fi o lovitură profundă pentru reputaţia jurnalului. Nu se va vinde bine atunci când va fi publicat, având în vedere că cea mai importantă parte a lui va fi scrisă ulterior! „Ne întoarcem!” „Ce? Vorbeşti serios? Acum ai înţeles că nu există ziduri? În sfârşit, era şi timpul!” strigă Elios cu multă indignare dar totodată uşurat. „Am uitat jurnalul acasă. Am nevoie de el!” spuse Nemania şuierând. Îngenuncheat de oboseală şi de

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

El ROI foame, Elios nu prea avea chef de discuţii. Dorea cu orice preţ să se întoarcă, fără să îl intereseze prea mult motivul. Şi aşa a fost.

El ROI Din fericire, însă, auzise ceva despre Marele Unu. Se afla pe drumul cel bun. V

*Din jurnalul lui Nemania, înainte de a porni în călătoria către ziduri: „Sufletul meu ştie ce am pătimit, ca să aflu adevărul… Nu îmi vor spune ei ce să fac. Nici tu să nu-i asculţi… Dar îi asculţi… De ce?? Fă-te comod între pernele tale, eu n-am să mă fac… Voi fi liber şi fericit… Voi fi liber şi fericit… Ştiu unde trăiesc… sau doar cred că ştiu?? Sunt liber… sau doar cred că sunt?? Oh… multe gânduri pentru azi, mai bine să mă culc… … Bună ziua!!” *Din jurnalul lui Nemania, după călătoria către ziduri: „Din nou am eşuat. Nu sunt liber. Aseară, cel puţin, n-am reuşit să fiu. Nu am continuat călătoria către ziduri pentru că nu mi-am putut lăsa acasă ambiţia. Atârn de ea. Îmi devorează sufletul zi după zi… Dar ce să fac, este rău să visez? Când, aşadar, visul devine vanitate? Cum se face călăuză visul şi te ajută să ocoleşti această cursă? Mă detest dar mă şi înţeleg…” Nemania se cunoştea pe sine dar nu îşi putea mânui cum se cuvine barajul. Ori era cu totul închis, ori era larg deschis. 44

Una din calităţile lui Nemania era aceea de a-i înţelege foarte bine pe ceilalţi. Era psihologul grupului. „Îi înţeleg pe oameni”, spunea el, „pentru că îi admir.” *Din jurnalul lui Nemania: „Admir oamenii care ştiu să iubească fără să aştepte nimic în schimb. Pe aceştia îi înţeleg. Pe ceilalţi îi trec în categoria nedumeririlor mele. Cum făceam la matematică. De câte ori aveam vreo nedumerire sau vreo întrebare, o scriam într-un caiet şi îl întrebam pe domnul. Şi acum tot şa fac. Îl întreb pe Domnul. În fiecare seară. Dar nu îmi răspunde. Poate că ştie ce face (dacă nu a murit)… Niciodată nu ne spune, însă, cine a trecut clasa.” Desenul lui Nemania (desen 4) Îşi aprecia mult prietenii. Când îşi amintea de anii copilăriei petrecuţi în cartier, devenea melancolic. Scrisese ceva odată, probabil pe vreun şerveţel, cum obişnuia (înainte de a se hotărî să-şi facă jurnalul): „Vechii prieteni, foc în aerul pe care îl respir… Îmi amintesc de legământul ploii pe care l-am făcut… Îmi amintesc aroma visurilor făurite împreună… Mult înşelaţi de femei şi de alcool.. unii în baruri iar alţii în universităţi uită acum.. Îmi Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI

amintesc cum fileul îmbrăţişa mingea-n prundiş… Iar acea bucurie acum în nori se odihneşte… Vechii prieteni trăiesc în dimineţile de sâmbătă…”

Cu bicicleta, Nemania a ajuns la bibliotecă în cinci minute. Impunătoare clădire! De la prima privire erai convins că acolo puteai găsi orice. Fără să piardă timpul, şi-a asigurat bicicleta şi a păşit înăuntru. Salutând respectuos portarul, a urcat la etajul superior, unde sunt cărţile scrise în perioada Evului Mediu – atunci când copacii erau încă mici iar zidurile cenuşii se zăreau din centrul pieţei. Acolo ar fi putut găsi ceea ce căuta. Biblioteca era împărţită în 24 de rânduri imense. Fiecare rând era reprezentat de o literă din alfabet. Dacă doreai, de pildă, să găseşti cărţi ce conţin în titlu cuvântul-cheie „aeroplan”, mergeai la rândul „A”. Astfel, Nemania, care căuta ceva despre ziduri, a mers la rândul „Z”. Din păcate, la „Z” nu se afla nimic în legătură cu zidurile. Căută apoi şi la rândul cu litera „C” (ziduri cenuşii), sperând să găsească ceva, dar iarăşi fără noroc. „Nu se poate”, murmură el. „Am găsit la vechea librărie din piaţă iar aici, nimic!? Voi întreba un angajat al bibliotecii.” Începu atunci să înainteze uşor către un domn, cu siguranţă bibliotecar, care ştergea de praf cărţile din rândul „E”. „Mă scuzaţi, pot întreba ceva?” „Spune, tinere”, răspunse răspicat vârstnicul bibliotecar. „Există vreo carte care să vorbească despre ziduri?” „Studiezi arhitectura? În cazul acesta trebuie să mergi…” dar înainte ca bibliotecarul să-şi termine fraza, Nemania îl întrerupse: „Mă scuzaţi, nu aţi înţeles. Caut o carte care să conţină informaţii despre zidurile cenuşii.”

Făcuse într-adevăr legământul ploii cu Elios şi cu câţiva prieteni din vechiul cartier: „Când vom fi mari şi fiecare va urma calea sa, atunci când va ploua şi se va întâmpla ca vreunul dintre noi să se afle în vechiul cartier, să meargă în parcul din spatele marii fântâni, acolo unde se găsesc scrise cu markerul numele noastre şi să le scrie din nou, împiedicând picăturile de ploaie să le şteargă.” Astfel, au rămas scrise acolo, câţiva ani. Binecuvântat să fie legământul ploii! VI Nemania detesta banii. Odată, la şcoală, la un test la ora de economie, întrebat ce sunt banii, Nemania răspunse sarcastic: „Banii… Ce să spun mai întâi despre ei? Mai bine să nu spun nimic, că are să-mi ia timp. Timpul înseamnă bani!!” VII S-a trezit devreme. Trebuia să ajungă la biblioteca din piaţa cea mare. Acolo poate găsi aproape orice. La vechea librărie, la care fusese data trecută, găsise numai o carte mică despre ziduri. Fireşte, nici măcar nu i-a trecut prin minte să-i spună lui Elios să-l însoţească. Sigur ar fi refuzat. Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

El ROI

Cu pămătuful în mână, bătrânul rămase uimit: „Cum te numeşti, tinere?” întrebă el, dar înainte ca Nemania să-şi rostească numele, bibliotecarul îl conduse entuziasmat la rândul „M”. „Cum te numeşti, tinere?” repetă întrebarea bătrânul, devenit simpatic acum. „Nemania”, răspunse acesta. „Încântat de cunoştinţă! Eu sunt Igor. Ce ştii despre ziduri?” „Foarte puţine lucruri, dar vreau să aflu mai multe. Mă scuzaţi, dar de ce am venit la rândul „M”?”, întrebă politicos Nemania. „Nu te grăbi”, spuse domnul Igor arătându-i o serie de trei cărţi cu titlul „Marele Unu”. Acum începea Nemania să înţeleagă. Acum începuse să înţeleagă şi bătrânul. Să înţeleagă că mai sunt unii care caută să afle despre ziduri. Nu se mai simţea atât de singur simpaticul domn.

VIII

*Fragment din jurnalul lui Nemania: „Astăzi m-am simţit altfel. Straniu. Domnul Igor pare să ştie multe. Este primul care mi-a vorbit despre ziduri. Mam entuziasmat la început. Am crezut că mă va ajuta îndeajuns, că îmi va explica clar drumul până acolo. Tot ce mi-a spus este să am credinţă. La orice întrebare a mea, îmi răspundea cu acelaşi îndemn: „Crede!” Ce puţin m-am încredinţat de existenţa zidurilor. Acum voi începe să studiez cărţile. Din păcate le-am luat numai pe primele două căci nu am dreptul să mai împrumut alta. Când mă voi întoarce, o voi împrumuta pe a treia.”

Era pregătit să înceapă studiul celor două cărţi preţioase pe care le împrumutase de la bibliotecă, când mama sa îi strigă să coboare pentru că era căutat. Zâmbitor, poştaşul îl aştepta cu răbdare pe Nemania. Era una dintre puţinele dăţi când cineva îi trimitea o scrisoare. Recomandată chiar! Înfăptuind cele cerute de poştaş (a arătat actul de identitate semnând apoi nişte hârtii), cercetă expeditorul scrisorii. Era un prieten drag din cartier. Unul dintre copiii care făcuseră legământul ploii. Se numea Dion. Dion şi Nemania alcătuiau o formaţie. Obişnuiau să îşi scrie propriile cântece, să se încuie într-o cameră şi să călătorească… Erau întotdeauna singuri în călătoriile lor muzicale. Chiar de curând înregistraseră un CD cu trei cântece, cu titlul „monstrul iar în sărbătoare”. Într-adevăr, sărbătoarea monştrilor şi a celor învinşi nu întârzia să apară… Dion făcea parte din categoria celor care vorbeau puţin dar visau mult. Uneori îşi împărtăşea visurile cu ceilalţi dar alteori nu. Acum dorea să îşi împărtăşească coşmarurile cu Nemania… *Fragment din scrisoarea lui Dion către Nemania: „Oare atunci când plouă, cerul plânge de bucurie sau de tristeţe? Iar cu fiecare picătură, vrea să arate durerea din sufletul său, sau goneşte întunericul şi se linişteşte? Când ploaia tace, atunci ce? S-a sfârşit petrecerea sau a trecut tristeţea? Şi apoi, ce se întâmplă când iese soarele? Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI Cum e posibil ca soarele şi pământul ud să coexiste? Mă asurzesc aceste voci. Aceste gânduri îmi întunecă sufletul. Sau îl curăţesc? Privesc, ascult, trăiesc lucruri care îmi sfâşie sufletul. Îmi pierd sufletul. Dar de fiecare dată pierd tot mai puţin suflet! Devin nesimţitor, imun, sau nu mi-a mai rămas suflet de pierdut? Dacă se iveşte o piedică în drumul tău, cobori din maşină să o îndepărtezi sau mergi pe drumul alăturat? Ascult ploaia şi îmi vine în minte muzica. Ea este cea care mă inspiră sau, pur şi simplu, când sunt inspirat plouă? Ploaia se înteţeşte. Să mă bucur sau să mă întristez?” Nemania nu întârzie să-i răspundă. Prietenul său trebuia să afle. Să afle ceea ce ştia deja dar se temea să recunoască. *Fragment din scrisoarea către Dion: „Dacă se iveşte o piedică în drumul tău, cobori din maşină să o îndepărtezi sau mergi pe drumul alăturat?” Orice variantă vei alege, călătoria ta va continua. Cel mai bine este să alegi calea mai dificilă, cea care va prelungi timpul călătoriei tale. Cum spune un mare poet grec: „Bună călătorie ţi-a dăruit Ithaka iar fără ea n-ai fi pornit la drum. Altceva, însă, nu are să-ţi mai dea. Nu te-a-nşelat Ithaka, chiar de săracă-ţi pare, Cu-atâta experienţă şi aşa de înţelept, vei fi-nţeles desigur, Ithacele Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

El ROI ce-nseamnă.”

În locul tău, aş coborî din maşină şi aş continua drumul pe jos…” Dion şi Nemania aveau încă multe să-şi spună. S-a gândit să îi vorbească despre Marele Unu. Poate că s-ar învoi şi Dion să meargă în călătoria către ziduri. Hotărî însă, că era mai bine să citească întâi cărţile împrumutate şi apoi să invite pe Dion, dar şi pe Elios, în marea călătorie. Călătoria către Marele Unu. IX *Fragment din primul volum al cărţii despre Marele Unu, scrisă în perioada Evului Mediu: „Zidurile cenuşii sunt situate puţin înaintea ţinutului Marelui Unu. Cândva, ţara Marelui Unu sau Valea Viselor, cum mai e numită, era unită cu piaţa. Pe vremuri, piaţa era foarte frumoasă. Cu adevărat frumoasă. Până când, la un moment dat, chiar înaintea văii viselor, s-a deschis marele abis. Venind în ţinutul magic al Marelui Unu, mulţi oameni au căzut în marele abis. Atunci, pe motivul pericolului creat de marele abis, conducătorii oraşului au decis să ridice ziduri, cunoscutele ziduri cenuşii, pentru ca lumea să înceteze a mai merge în valea viselor. Nu este mult de când în jurul pieţei, conducătorii au sădit mulţi arbori astfel ca zidurile să nu fie zărite de acolo. În câţiva ani aceşti arbori vor creşte iar generaţiile ce vor urma, vor uita.

_____ 1

K.P. KAVAFIS, Ithaka. 47

El ROI Împreună cu zidurile va fi uitată şi valea viselor sau ţara Marelui Unu. Poate că atunci va fi foarte greu, foarte cenuşiu…” * Fragment din cel de-al doilea volum al cărţii despre ţinutul Marelui Unu: „Nu există hărţi cu valea viselor şi nici nu pare să fi existat vreodată. Nu se cunoaşte modul în care ajungeau acolo oamenii. Poate găseau drumul călăuziţi de stele sau după cânturile nopţii. Există multe menţiuni despre oameni care ziua se odihneau iar seara călătoreau călăuziţi de aceste bizare cânturi. Toţi vorbesc despre un întins pustiu aflat undeva, la mijlocul culoarului. Straniu este faptul că acest pustiu este plin de lacuri şi cascade dar aproape că nimeni nu s-a aplecat vreodată să bea din apele lor.” Nemania era dezamăgit. Cărţi atât de voluminoase dar cu atât de puţine informaţii despre zidurile cenuşii! Am prezentat mai sus pasajele care lui Nemania i-au părut mai importante. Ce-i drept, nici eu nu pot înţelege despre ce era vorba în celelalte pagini ale celor două cărţi, cu adevărat bizare. Tot ce ştiu este că Nemania era dezamăgit de ceea ce aflase citindu-le. Se aştepta să existe măcar vreo hartă a ţinutului Marelui Unu. Din câte ştiu, Nemania nu a menţionat niciodată vreuneia dintre cunoştinţele noastre comune, ce cuprindeau celelalte pagini ale cărţilor. Aici va trebui să vă dezvălui cum se face că ştiu atâtea lucruri despre Nemania. Nu l-am cunoscut niciodată personal. Tot ceea ce ştiu este din povestirile vechilor prieteni şi cunoscuţi 48

El ROI ai săi. Vă veţi întreba: cum se face că ştiu ceea ce scria în jurnalul său? Aceasta este o altă poveste, despre care vom vorbi mai târziu. X Nemania hotărî să meargă la bibliotecă pentru cea de-a treia carte şi să o citească acolo, căci dacă şi aceasta este ca primele două, mai bine să nu o împrumute. Zis şi făcut! Cu binecunoscutul mijloc de transport (bicicleta), a făcut până acolo zece minute, de astă dată, căci acum nu mai avea acelaşi entuziasm. A salutat portarul şi s-a îndreptat către cel de-al doilea etaj al clădirii, după ce a trecut întâi pe la secretară pentru a lăsa cărţile împrumutate. Domnul Igor nu părea să fie prin preajmă dar acest lucru nu l-a descurajat deloc pe prietenul nostru, care, mergând la rândul „M”, a şi găsit ceea ce căuta. Nu avea aceeaşi nelinişte şi acelaşi entuziasm ca data trecută, ca atunci când a luat pentru prima dată în mâinile sale cărţile despre Marele Unu. Stând în picioare, Nemania a deschis cea de-a treia carte din serie şi a început să o răsfoiască de la sfârşit, cum obişnuia. Aşa făcea. Era un om sucit. Răsfoind volumul, citi ceva şi îndată se entuziasmă. Nici două minute nu trecuseră de când începuse răsfoitul că a şi închis cartea, a aşezato la loc şi a plecat. Straniu, îmi veţi spune. Dar cel mai straniu era că ceea ce citise îl făcuse fericit şi determinat să întreprindă călătoria către zidurile cenuşii, către valea viselor sau ţinutul Marelui Unu… Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI XI Acum vă voi vorbi despre Ema. Ema era prietenul de cartier şi de şcoală al lui Nemania şi al lui Elios. Fiind într-o clasă superioară, Ema s-a îngrijit întotdeauna ca nimeni din şcoală să nu îi supere pe prietenii săi, micuţi şi firavi pe atunci, Nemania şi Elios. Admiraţia celor doi copii pentru Ema era mare încă de atunci. Copil orfan, Ema a muncit de mic pentru a se întreţine pe el şi pe bunica sa, care îl crescuse, mergând şi la şcoală totodată. Din nefericire, cu puţin timp înainte ca Ema să termine şcoala, bunica lui dragă a plecat, iar lucrul acesta l-a afectat mult. Nu a reuşit să intre la facultate dar lucra la un foarte cunoscut centru comercial şi aşa o scotea la capăt. Ema era una dintre cele mai sensibile persoane pe care le cunoştea Nemania. Considera că viaţa pe lumea asta nu merită trăită. Pentru el lumea era dură şi grosolană. Lupta însă. Era şi un mare poet. Scria despre toate. Prefera să vorbească despre tărâmuri fermecate şi onirice. Să vorbească neîncetat despre clipe frumoase. Asta poate pentru că în somnul său nu reuşise niciodată să viseze ceea ce dorea. Avea un blestem. Visele sale erau coşmaruri şi profeţii. Uneori Ema nu mai suporta visele şi rămânea treaz ca să nu viseze. De obicei avea vise înfricoşătoare ce îi priveau pe ceilalţi. Într-o zi, însă, n-a mai rezistat şi a adormit. Atunci a avut un vis tare ciudat care îl privea pe el. În ziua următoare a avut acelaşi vis.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

El ROI *Din jurnalul lui Ema: „Un vis. Acelaşi vis iar şi iar… Lumina zorilor mi-e călăuză. Păşesc în urma unui înger! Atât de surâzător, atât de luminos, atât de blând! Se întoarce şi mă fixează cu privirea. Zâmbeşte şi în acea clipă, o săgeată de nicăieri îi străpunge fruntea! Căzut şi însângerat, nu conteneşte a mă fixa cu privirea. Dar de ce mă priveşte? Ce vrea de la mine? Eu nu am făcut nimic.. Nu ştiam că va muri.. Nu a fost vina mea… Eu credeam… Doar că nu i-am spus să se ferească. Am văzut săgeata venind dar… Era atât de nevinovat… Venea cu mare viteză dar… Era atât de frumos… Am crezut că a văzut-o dar… Era atât de senin… Dumnezeule!!! Eu… am ucis îngerul?” Când a avut acest vis a treia oară, nu s-a mai trezit să vadă lumina zilei. A preferat să plece şi el împreună cu îngerul. Lucrul acesta i-a afectat mult pe cei doi prieteni ai săi. Ceva mai târziu, Nemania scria în jurnalul său: „Nu ai aşteptat puţin. Nu ai aşteptat. Să îţi vorbesc despre vale. Ţi-ar fi plăcut. Ţi-aş fi spus. Acolo ai fi putut visa în voie. Acolo ai fi putut dormi fără coşmaruri. Fie! Salutări bunicii.” Din clipa în care a plecat Ema, Nemania nu s-a mai simţit singur. Nici Elios. S-au simţit mai puternici. Ca şi cum i-ar fi apărat cineva. Dar acest sentiment nu le era străin. Îl mai avuseseră înainte. Poate la şcoală… 49

El ROI

XII

Nemania îşi iubea mult viaţa. Îşi iubea familia, îşi iubea prietenii, dar iubea şi o prinţesă. Nu am reuşit să îi aflu numele. Nici unul dintre cunoscuţii săi, pe care iam întrebat, nu ştia. Nu vorbise nimănui despre fata pe care o iubea nespus. Se temea să-şi vorbească şi sieşi. Dar dacă îl priveai atent în ochi nu îţi vedeai oglindirea. Vedeai o prinţesă. Imaginea ei rămăsese ţintuită acolo, în adâncul privirii sale. De parcă ar fi crezut că va rămâne acolo întotdeauna. Fără de ani şi cu suflet veşnic.

Nemania s-a reîntors la bibliotecă pentru a-l întâlni pe domnul Igor. Avea nevoie de ajutor. Părea să ştie atât de multe lucruri simpaticul bibliotecar… Din fericire, de această dată domnul Igor se afla acolo, la locul său obişnuit, cu pămătuful în mână. „Bună ziua, ce faceţi? Sunteţi bine?” „Ai citit cărţile?”, spuse domnul Igor, ignorând întrebările lui Nemania. „Le-am citit. Dar vreau să aflu şi alte lucruri despre ziduri şi despre ţara Marelui Unu. Spuneţi-mi, vă rog! Sunt hotărât să ajung până acolo, într-o bună zi”, zise Nemania pe un ton sigur. „Atunci, vei ajunge”, răspunse cu glas

*Desenul lui Nemania

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

El ROI

tăios şi aspru, enigmaticul bătrân. „Şi dacă mă pierd? Nu cunosc drumul!” „Nu te vei pierde. Când omul ştie încotro merge, sigur nu se va pierde. Oamenii au făcut drumuri ca să se abată de la adevărata lor destinaţie. Să îşi facă şi ei de lucru. Priveşte păsările: ele nu au drumuri şi nu se pierd niciodată. Se ghidează după muzica vântului şi miresmele pământului, şi astfel, nu se pierd.” „Dar…” „Ştiu ce-mi vei spune. Că şi păsările se ghidează după ceva, cum şi oamenii se ghidează după drumuri”, spuse domnul Igor. „Exact…”, şopti Nemania. „Dar ele ascultă muzica vântului după cum voiesc, pe când drumurile sunt rigide şi definitive. Altcineva le-a trasat iar oamenii doar păşesc pe ele. Dar de ţi se va întâmpla cândva să te afli pe drumuri şi ţi se va deschide numai unul, atunci să îl urmezi pe cel dindărătul tău. Dacă drumurile sunt mai multe, să îţi priveşti umbra iar dacă aceasta te urmează, să ştii ca eşti pe calea cea bună.” Nemania tăcea. Îşi deschisese sufletul iar cuvântul domnului Igor i-l umplea. „Se poate ca în călătoria ta să întâlneşti mai multe uşi iar în mâini să îţi pice multe chei. Să foloseşti atunci cea mai murdară şi ruginită cheie pentru a deschide uşa cea mai prăfuită.” „Am înţeles”, răspunse Nemania. „Bine atunci”, spuse încet înţeleptul bibliotecar. „Vă mulţumesc.” „Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. Dacă vei reuşi, izbânda va fi numai a ta, căci în călătoria către zidurile cenuşii, porneşti singur”, întări domnul Igor. „Singur?” întrebă Nemania.

„Singurătatea este o insulă în care vântul suflă puternic şi ridică valuri uriaşe. Acolo, în oglinda valului îţi vezi sufletul, mori şi apoi înviezi. Căci, pentru ca biruinţa învierii să existe, trebuie ca mai întâi să existe moartea”, spuse bătrânul bibliotecar şi chipul i se lumină. „Voi merge”, spuse hotărât Nemania. „În cât timp voi ajunge la ziduri?” adăugă. „Depinde. Se poate să ajungi într-o zi, se poate într-o viaţă, se poate să nu ajungi niciodată.” „Crede în visul tău! Credinţa deschide căile, ca apa să curgă. Poţi alege: lacul sau râul. Murmurul lin şi liniştit al apelor stătătoare sau cântul pasional al râurilor”, adăugă bătrânul. Nemania a părăsit biblioteca şi după ce şi-a luat rămas bun de la domnul Igor, a pornit cu bicicleta spre casă. Aflase multe. Le va trimite câte un e-mail lui Elios şi lui Dion, (de i-ar fi putut scrie şi lui Ema!), iar apoi îşi va pregăti lucrurile. Mâine va fi o zi mare… O mică paranteză: credeţi cu adevărat povestea lui Nemania? Credeţi că a ales careva nesiguranţa râului în locul siguranţei lacului? Credeţi că a fost cineva, cândva, care nu s-a mulţumit cu cele ce i s-au spus şi a hotărât să călătorească până la zidurile cenuşii, lăsând liniştea pieţei rotunde? Credeţi că mulţi alţii au dorit cândva să ajungă în valea viselor? Credeţi cu adevărat în existenţa marelui abis? Credeţi că toate acestea sunt adevărate? Bine faceţi. Şi eu cred…

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

(Continuare în numărul viitor) Decembrie 2008, Ioannina

Traducere din limba greacă de Elena Dinu 51

restituiri

Iulia HASDEU

Iulia HASDEU Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu (2) [f.d.] Tată dragă, Cred că nu îmi este permis să mă adresez d-tale precum Ciceron lui Catilina, dar mărturisesc că am mare dreptate să mă plâng, şi mama, la fel. Iată două lungi, lungi scrisori, pe care ţi le-am scris, şi niciun cuvânt din partea d-tale! Mama e neliniştită, ca totdeauna; în ce mă priveşte, cred că nu trebuie să fim neliniştite deoarece, fiind mai calmă decât scumpa mea mamă, îmi amintesc de ceea ce ne-ai spus chiar dumneata: „Dacă aş fi fost bolnav sau mi s-ar fi întâmplat ceva, aţi fi citit în ziare despre asta“. Or, noi primim ziarele destul de regulat şi nu se vorbeşte despre dumneata, acum; astfel că sunt foarte liniştită în această privinţă. Dar, într-adevăr, tată, permite-mi să fiu supărată căci, în fine, deşi te ştiu foarte ocupat, găsesc că nu este drăguţ din partea d-tale să ne uiţi astfel… Mama mi-a recomandat să-ţi scriu într-un stil mişcător; nu cred că este astfel stilul scrisorii mele. 52

Am început colegiul joi, 4 octombrie, în loc de a începe la 1-îi, cum ţi-am scris; dra Salomon, demna mea directoare, a avut ideea de a face această schimbare. Diriginta clasei mele este încântătoare, instruită, foarte instruită, bine crescută, în fine, perfectă, deşi ne tratează cu mare severitate; observi că sunt bună. Nu-i ştiu încă numele; cu atât mai rău pentru ea. Nostim este că în prima zi mă striga mereu „Jeanne Hasdeu“ în loc de „Julie“; elevele se strâmbau de râs, imaginându-şi că dra Salomon făcuse această schimbare de nume. Fiindcă dra Salomon făcuse astfel de schimbări! Unele sunt bune, altele urâte. Dar eu Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Iulia HASDEU

mă aflu în cea mai crudă anxietate, fiindcă nu ştiu dacă dl Albert revine sau nu! Dl Chabault, care – fie zis între noi – nu a crescut de-un deget de când l-ai văzut, şi care mă face să turbez mai mult ca niciodată, mi-a făcut onoarea să-mi spună că ştie,

din sursă sigură, că dl Albert fusese numit definitiv la liceul Fontanes şi că, în consecinţă, nu pleacă din Paris, cum ne temeam, M[argaret] Scott şi cu mine! Este totdeauna o speranţă, o rază… Bun, iată-mă în poezie! Revin. Ți-am scris că mama şi-a tăiat oribil degetul de la mâna stângă, chiar mâna care a fost bolnavă? E mai bine acum, cu degetul şi cu braţul său. Merg la colegiu; este ora nouă. Te părăsesc, deci, rugându-te să răspunzi cât poţi de repede la această scrisoare proastă! A d-tale fiică iubitoare şi respectuoasă, Iulia P. S. Încă un post-scriptum! Este zdrobitor! Mama a vrut să scrie preotului Niculescu chiar în nefericita zi în care şi-a tăiat degetul. Îmbrăţişez pe toate prietenele mele din Bucureşti, tinere şi bătrâne. Sărut mâinile bunicii şi dnei Svârlescu! Lili

Alfred Dumitriu - Bronz Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

(A. N. R., D. M. B., Fond B. P. Hasdeu, volumul IV, pachetul III, documentul 98, „Documente şi manuscrise literare“, vol. III, Corespondenţa B. P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, ed. cit., p. 127 – 128; „Iulia Hasdeu. Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu”, Bucureşti, Editura Vestala, 2015, traducere, ediţie şi prefaţă de Jenica Tabacu, p. 85-87) 53

cartea de debut

Ottilia ARDELEANU

Ottilia ARDELEANU Strofe de îngeri alungaţi din noi* Mă aştept să ningă. Aerul se cere purificat. E haos în oraş. În viaţă. În gânduri. Zilele sunt nişte fluturi care mor din zbor. Nu apucă să se trăiască. Negura se învârtoşează pe hornuri ca şi când ar fi coşarul mult aşteptat, purtătorul, aducătorul de noroc. Şi chiar e un noroc să vezi din întuneric luciul cuvintelor! Ele scânteiază pe taste ca-ntr-un joc de viteză cu maşina timpului. Shutdown somnului! Mă întind, de data aceasta după o carte din bibliotecă. Mă încolăcesc în jurul ei şi nu o las să respire până nu o parcurg de la un capăt la celălalt. Aducătoare de speranţă (cum spune prefaţatorul Florin Costinescu), Chemarea nedesluşitului este cartea de debut a poetului Valentin Irimia. Un autor de vers cercetător, întrebător. Dar hotărât. Şi expresiv. Desluşitorul „nedesluşitului”, aşa l-aş numi pe „răspunzătorul” de cele patru-în-una cărţi de răspunsuri valide la haotiada aceasta de existenţă. Însuşi poetul nedesluşitului! Un poet dificil de desluşit. De aici, poate, chemarea lui pentru a găsi împreună cu noi, curioşii, calea în acest labirint existenţial. Nedesluşitul emite acea chemare ritmică având densitate, sonoritate, forţă. Haotiada este probabil identificată cu începutul scrisului, când ideile se 54

zbuciumă să apară sub tâmple. Timpul devine haotimp de suplicii dulci, alinturi dureroase, de intense zboruri, de doar 666 şi zbucium de-ngrozite adevăruri şi de clepsidre goale-pline. Haotimpul se măsoară în idee, este timp-idee, se confundă cu ideea ca unitate de măsură a puterii auctoriale de transmitere. Titlurile poeziilor sunt interesante şi interesant legate de numele primei cărţi, Haotiada. Nimic nu pare mai haotic decât „abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmăşie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrişii evadează din Tartar” într-un haos numit olimpian. /Haos olimpian Şi totuşi, în acest haos al creaţiei spre instaurarea unei ordini a ideilor, a vieţii (de poet), autorul Haotiadei este un eu ordonat, 90% dintre poeziile sale fiind scrise pe patru strofe echidistante, aproape unidimensionale, egale de o parte şi de alta a versurilor. Un element care defineşte haosul din cuvinte este acela al sensurilor antagonice, un fel de contrarii care se atrag şi care caracterizează lumea haotică: „Lumea-i prea mică... lumea-i prea mare!”/ Mare lume mică; clepsidre păgâne-divine: „Clepsidrele confuze ale zilei. /... O zi păgâne şi-altă zi divine” / Haosul din vers; uitare-neuitare: „Aici uitarea este neuitare”/ Răsuflul rugilor; Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Ottilia ARDELEANU

minus-plus: „Totu-i marş pendular între minus şi plus”/ Anotimp delirant; firescnefiresc: „Şi ca un zvon venind din altă viaţă/ Ne-nvăluie firescul nefiresc”/ Ireal; ne-nchipuită-nchipuire: „Ne-nchipuitănchipuire arde/ Pe-arena cu miraj devorator”/ Înghiţitorul de săbii; cel mai bine rău... cel mai rău bine: „Şi când himere-şi aminteau de zbor/ Imensităţi se prăvăleau în sine,/ Se repetau tenebre-n locul lor,/ Din cel mai bine rău... cel mai rău bine”/ Numirea trudei; sfânt desfrâu: „Şi-un sfânt desfrâu să murmur pe-ndelete”/ Haotic avânt; suişcoborâş: „Înţărmuiri pe-o linişte de vată,/ Suişul, coborâşul, verticala”/ Dimensiuni. În această dintâi carte de versuri, pare a se întâmpla o nouă facere a lumii şi nu este exclus drumul anevoios, piedicile de răzbătut, prin care de la haos şi nefiind

se poate ajunge, într-un târziu, la o viaţă ordonată şi temeinică. Autorii acestei creaţii aparţin unui Anotimp delirant: „Scriitori uituci îşi vând muza-n talcioc”. Viaţa balansează între real şi ireal, între ceea ce este şi ceea ce se doreşte a fi. Este un Spectacol pe o podea de lemn, dincolo de ţesătură, în libertatea aerului, în faţa unor curioşi „stivuiţi pe-acelaşi singur loc/ Cu sufletele-n mască, arşi de ape”. O piesă „gravă şi obscenă” care se joacă într-o sală de spectacol una cu o „peşteră imundă” - lumea, scufundându-se asemeni Atlantidei, părând că se află la începutul apariţiei vieţii pe pământ. Şi ca să întărească nedesluşitul, poetul încearcă să pătrundă în acele Insule de abur, Hotare încâlcite, himerice fiorduri, acele învolburări aflate între însingurate maluri ca şi cum s-ar buluci între tâmple. Insule de abur care împart aceeaşi pace cu semnificaţia unei linişti prea mari şi prea neînţelese. Cuvinte precum delir, amăgiri, efemer, zvârcoliri, iaduri etc. constituie liantul nebuloasei întregului volum. Poeziile sunt repere contrastante între viu şi mort, existent-inexistent, real şi ireal. De cele mai multe ori, viziunile sunt răsturnate, apar ca în oglindă, se situează între a voi să fie şi a fi cu adevărat. De asemenea, majoritatea poeziilor din acest volum al nedesluşitului planează peste cuvinte şi tot ceea ce presupune o creaţie spirituală: muză, metaforă, efort mental, spiritual, nopţi albe, încercănare: „Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren /... / Eden cu tot cu îngeri se mută sub pământ/ Din liniştea supremă aievea să renască...”/ O aripă de înger. Ca o revelaţie de studiu asupra nedesluşitului, Valentin Irimia afirmă că

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Ottilia ARDELEANU

Singurul poet este Dumnezeu. El este Singurul Sculptor de cuvinte, Singurul Creator de apă, foc, cer şi pământ. Expresii în oglindă precum: cer de zăgazuri - zăgaz de cer, cer de pământuripământ de cer/ Singurul poet induc o şi mai pronunţată stare de nedesluşit. Din păcate, însuşi Dumnezeu se împiedică în încrederea curmată. Să fie El, oare, deznădăjduit de faptul că „poezia” Sa nici măcar ea nu a atins perfecţiunea?! Nesfârşirea nu putea să nu ţină companie atâtor stări neliniştite, pesimiste, „rău famate”, aşa cum eu nu pot să nu remarc, în multe dintre situaţii, apariţia unui înger cu bune intenţii, care însoţeşte autorul în iluziile ca şi în realităţile sale apăsătoare, de taină, de bizar, de mirări, de contemplare, de meditaţie, de revelaţie... Pentru că actul creator se petrece între tâmple – iată un fel de facere a lumii poetice -, întâlnim adesea termenul tâmple sub forme diverse de exprimare, asociate altor cuvinte, în combinaţii care incită la reflecţii, care conduc la sugestionare etc. Spre exemplu: tâmplele icoanelor: „Se-ntorc spre clopot dangăte agale,/ Din tâmplele icoanelor cad spinii/ Şi pe stamine limpezi de cristale/ Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii” / Dimensiuni; „Din tâmplele lui se scutură gânduri,/ Tăceri desfrunzite, ceruri imunde,/ Fără târziuri şi fără curânduri/ E aura lui viespar de secunde” / Din trupul lui; „Cu somnu-n tropăit de inchiziţii,/ Cu-altarul tâmplei desfrunzit sub glugă/ Tot crezul ars de drastice solstiţii/ Stelare spuze îşi îndeasă-n rugă.”/ Haotimpul; „Iar amintiri întoarse de-o lume renăscută/ Se bulucesc spre tâmple suind cate-o octavă”/ Insule de abur.

Poezia lui Valentin Irimia abundă de metaforă: „tăceri desfrunzite”/ Din trupul lui; „insule de abur”/ Insule de abur; „silabe dezertate-n mit”, „nesfârşirea prăbuşită-n sine”/ Haosul din vers; „viespar de secunde”/ Din trupul lui; „plămâni de-acordeoane”/ Crezul biruinţei; „tranşeele frunţii” / Sub fraged sărut; „năluci de scrum” / Vara de noapte. Starea de răsturnare a lucrurilor, a condiţiei umane, a vieţii în cele din urmă, este bine surprinsă în Haos olimpian: „Abisul răsturnat icnind se mută/ Într-o devălmăşie fără har,/ Caron smintit se-aruncă de pe plută,/ Proscrişii evadează din Tartar.” Poetul foloseşte obsesiv particula negaţiei, inducând cuvintelor, static ori dinamic, sens opus ca semnificaţie, accentuând angoasele, neliniştile, dezordinea, instabilitatea, incredibilitatea etc.: nemirarea, neclocotirea, nefiind, nedesluşit, neurzit, a necuprinde, dar şi mai uzualele nedumerit, nemărginire ş. a. La fel se întâmplă, deseori, cu folosirea prefixului des: destruparea, desfoliind, desferecând... Îngerii sunt nelipsiţi din poemele sale. Sunt fie acei îngeri pătimaşi din icoane/ Ireal, fie îngerii nopţii care „neacoperă cu frică”/ Marea lume mică ori „heruvimi cu-aripi de alge”/ Înnoptare sau măcar O aripă de înger... „Dorm îngeri ca să-i fie cald luminii”, se pronunţă poetul în Dimensiuni. Nimic în nedesluşit, în prăpastia grea, nu se poate manifesta în afara cuvântului şi a tot ce ţine de o limbă scrisă şi vorbită: „Nedesluşire-n faldurile vieţii,/ Epitalam în ceasul neurzit,/ Pentru silabe dezertate-n mit,/ Otravă sfântă îşi împart

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Ottilia ARDELEANU

poeţii.” / Haosul din vers; „O aripă de înger pudrează cu polen/ Prin criptele absenţei, prin anotimpuri vane,/ Doar muze obosite, vagi tâlcuri de catren,/ Nevrotice arcuşuri ghilotinând timpane” / O aripă de înger; „Înţărmuriri pe-o linişte de vată,/ Suişul, coborâşul, verticala/ Şi din balansul iernii ca de-o roată/ Şi-atârnă rugăciunile vocala.” / Dimensiuni. Până şi avântul creaţiei este unul haotic: „Poate hipnoza dintro altă lume/ Îmi pradă-avântul devastat de sete,/ Să prăznuiesc zăbava fără nume,/ Şi-un sfânt desfrâu mă murmur pe-ndelete.” / Haotic avânt. Se simte persistenţa vocalică în fraze. Acel ă care denotă bâjbâială, incertitudine, mirare, instabilitate... Poetul ajunge până acolo încât să-şi imagineze un haos nins. Adică unul frumos, pur, imaculat?! Da, dacă este vorba de cohorte de îngeri. Din păcate, şi aici şi acum poetul este înfrigurat de starea efemerului, a amneziei, de vise fosilizate. Poezia Prin haos nins pare un pastel de cristal în care excelează elemente care concură cu albul zăpezii: „cohorte de îngeri”, „albatroşi de fildeş”, „noian de fluturi”, „şa marmoreană”, „nelinişte polară”, dar şi altele legate de aspectul iernii, precum „coamele de cetini, sălbăticite spume”, „breton de ţurţuri”, „podgorie de stele”, „greabănul de geruri”. Toate figurile de stil vin să dea impresia că ninsul se face de-andoaselea, din iad în rai, spre ceruri; nimic mai mult decât o altă răsturnare, o altă privire în oglindă, o altă întorsătură de idei, lucru ce caracterizează, de altfel, întreg volumul. Alintul tenebrelor este ceea ce urmează haotiadei. Să însemne,

oare, o remediere, o îndulcire a situaţiei de haos?! Observ că poezia cu care începe Cartea a II-a păstrează metrica şi prozodia celei dintâi, din Cartea I. Acelaşi număr de strofe de câte două versuri. Aproape aceeaşi lungime a versului. Această poezie ne introduce în lumea tenebrelor prin chiar titlul pe care îl poartă: Întenebrare. Tenebra, nelipsită din aproape toate poeziile acestei cărţi, împărăţeşte peste lume. Nici vorbă ca poetul să se salveze de obsedantele cuvinte antagonice intenţionat aşezate faţă-spate spre a da drumul semnificaţiilor multiple să se dezlănţuie printre stihiile nimicului pământesc. Iată un exemplu în Născocitorii de zodii: „mierea-n fiere... fierea-n miere”. Un altul: „enigmatic înţeles” şi încă unul: „litanie rostita-n dodii”, ambele în Amiaza. Nu lipseşte nici aducerea acestui spaţiu tenebros între coperţile cărţilor, în preajma scrisului, a facerii: „Căci nu va fi nici lege şi nici sete/ Să ne strivească-ntre coperţi arzând/ Când vom trăi destine de planete/ În fiecare zodie pe rând”/ Născocitorii de zodii. Tenebrele pot fi neculese, saline, curioase, nesătule, stranii, leneşe, albe, de sare, incolore sau chiar îmblânzite ori de puf... Pot fi un ecou al umbrei! În această a doua carte, autorul ne introduce într-un întreg univers: umbra, truda, amiaza, amurg, echinox, spaime (de iarna), risipa (a clipei), decolorare, praguri pribege, cămăşi de fluturi, podidiri, cometa (de la pagina joi), desperechere şi alte tenebre. Autorul pare să se afunde el însuşi în lumea tenebrelor spre a le cunoaşte, a le cerceta, a verifica potenţa lor, misterul,

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Ottilia ARDELEANU

spre a se deda senzaţiilor unei lumi suficient de necunoscute. Aici uită de sine, se uită pe sine ca şi cum ar uita de lumea totală. Nicio încercare, nimic nu se face altfel decât prin cuvânt care devine desluşitorul nedesluşitului, tenebrosului, întunericului, incertului, irealului. Prietenul său, cuvântul, este mijlocul, singurul, care îl motivează permanent să stăruie în a descoperi ceea ce aproape că nu poate fi descoperit. Dar, ce face cuvântul pentru autor? Se îmbracă estetic, astfel încât nedesluşitul să i se pară nu straniu, ci având un farmec ascuns pe care autorul îl invocă în fiecare poezie. Exemplific: în Înnoptare, spiritualizează stele: „Iconostas de stalactite/ Mai pâlpâie, din când în când.”; în Amurg, lumina se prinde în mreje şi în hăţişuri: „În mreje de fum se zbate lumina/ Sleitele gânduri se-nchid în petale” sau „Pe rând, speriate, seaprind adjective/ Hăţişuri de umbre-şi întind grele gâturi,/”; în Amiaza: „Fuioare de penumbre se-ntreţes,/ Secundele ce-au aţipit răscoapte/ Clocesc un enigmatic înţeles.” În mai toate poeziile sale, autorul asortează inspirat stilistica cu gramatica: „se-aprind adjective”/ Amurg, „În templul sculptat dintr-un singur cuvânt”/ Datina nouă, „Tac tâmplele, reci acolade stinse /... Cuvânt nescris apune-n călimări”/ Echinox de lună, „...dăinuim doar deghizaţi în rime” / Decolorare, „plutoane de versuri”, fâlfâit de rimă/ August sub zăpadă, „... ziua abia se conjugă în sferturi” / Fără polen etc. Dualitatea sensurilor apare pregnant şi constant tocmai pentru reciprocitatea evidenţierii acestora: „Nicicând îl cumpără pe-ntotdeauna/

şi-ntotdeauna-l vinde pe nicicând”... „Ne-nfrânţi învinşi... înfrânţi învingători”, ... „urăsc iubind”/ Recviem pentru sine. Apoi, tot aşa: plânsul-neplânsul, învinsneînvins, oricând-niciodată, vedenii vii, vise nevisate... Poezia irimiană este presărată cu trimiteri legendare, mitologice (ciclopi, Graal, Veleat, Caron, Tartar, zei, atlanta, bacanta, Prometeu), biblice (serafi, îngeri, sfinţi, icoane, sodome şi gomore, fiu rătăcitor, Dumnezeu, altare, Isus, rai, arhangheli) sau „note” muzicale (arpegiu, xilofon, diezi, octave, imnuri, harpe, tremolo, cantilana, carambol), elemente sculpturale (sfincşi, masa tăcerii, poarta sărutului), legate de geografie, astronomie (echinox, boreală, polare, siderale, solstiţii, nadir, andromede), astrologie (cometă, halouri), matematica (abscise, geometrie). Chiar si o trimitere la Eminescu: „Tu fugi cu tot cu plopii fără soţ” / Alungat din noi. Cartea a treia, intitulată Cântece de taină, pare mai generoasă decât tenebrele, cu mult mai indulgentă decât haosul, ea rezervă o atmosferă de intim, acel ceva care aplanează, estompează, creează un miez de lumină înăuntrul tenebrelor care devin mai suportabile. Chiar şi aici lucrurile sunt de nepătruns, petrecute de mister, neaflate la îndemână. Sinele se obişnuieşte cu ele aşa cum pacientul cu o boală care poate fi îndurată întreaga viaţă, dar de care nu scapi niciodată. Aici, tenebrele sunt confundate cu troiene de tăceri. Poeziile din acest capitol au o greutate sufletească inimaginabilă, apăsarea este datorată tristeţii, nelipsitelor tăceri ninse, a unei

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Ottilia ARDELEANU

linişti obscure şi ciudate, însumării de păcate, pustiu, iubiri incerte, alăturarea neantizării... Poetul nedesluşitului se întoarce în timpul cuvintelor şi le alege pe unele mai vechi, pe altele regionalisme, dând astfel poeziei o tuşă a acelui timp: devălmăşie, pribegi, slove, zădărât, rostuieşti, clopotiri, adăsta/ Noi, gângave/ Tangouri pe zăpadă, răboj/ Noiembrie, zăgăzuind/ Nimb sonor, vieţaşi/ Redevenim cuvinte, colbuiri/ Troienit de-ntrebări, năimeam/ Graniţa flămândă a tăcerii. Pe alocuri dăm de paralela astăzimâine, fie pentru a sugera discrepanţele, distanţele, fie pentru a insinua continuitatea acestora în timp şi spaţiu. Persistă încă fenomenul de împărţire/ despărţire, prin folosirea limbajului adecvat; fie verbe: a tăia, a se divide, a rupe, a se zbate, a arde, a zădarnici/ Ruguri de viori; fie substantive: departele, zădărnicia; fie adjective: straniu, ireal, înspăimântat, de metal, secate. Cartea a patra, Elegii şoptite, are doza ei de melancolie. Tristeţea rămâne neînduplecată şi aici, căci ecoul nimicului încă răsună dinspre adânc, încă se întoarce în interior. De cine se teme poetul? Poate că de banal, poate că de bătrâneţe, poate că de renegare, de tăcere, de viaţă şi de moarte, de „golul panoramic de culori”/ Renegare, poate de prea multe nelinişti sau, de ce nu, de emoţii ori de „dorinţe trădătoare”/ Renegare. Poetul are chiar şi o elegie nedesluşită acolo unde se întâlneşte cu sinele, în taina tăcerilor, când doarme somnul dumnezeiesc şi totodată apucă drumul fiului rătăcitor, se vindecă doar

cu versuri de care se pierde uşor şi des, dar se şi regăseşte uneori când se forţează să contureze elegiac azvârlinduse în sine cum ai însămânţa pământul, brazda./ Elegie nedesluşită. Şi totuşi, în zvârcolirea din nedesluşit, mai există ceva care să „destunece” tenebrele, să-l „desposomorească” pe poet. Iar aceea este iubirea, acel cântec de taină pentru care se nasc versuri delicate, fragile în contextul nedesluşitului, dar care lasă un fascicul de lumină să despovăreze sufletul. Dar imediat reversul, asemeni unor umbre însoţitoare, trezind la adevărata faţă a lumii: „Iubita mea, de tine mi-e răcoare,/ Cu chipul tău mă legăn în ninsoare” // „Şi se-arcuiesc tenebre prin cetate/ Când ca un clopot sânul tău se zbate”/ Ningeau tăceri; „Zideşte-mă în nimbul palmei tale”// „E-o linişte obscură şi ciudată”/ Mistica Pandora; „Necontenit de inimi facem schimb,/ Străfulgeraţi de glonţul de iubire”// „Silabisesc în gând neantizare/ Amândoi; „Şi atunci te-am găsit printre iambii plăpânzi,/ Ca o lavă curgea râsul tău în fântâni,/ Din luceferii beţi patinând pe oglinzi/ Născoceam dimineţi, născoceam săptămâni” // „Amăgiri ne scrutau atârnate de nori”/ Altare de lut. La final de lectură, mă gândesc, nu ştiu de ce, la tenebrele lui Caravaggio a cărui viaţă a fost cuprinsă de ele şi al cărui chip este învăluit în ele. La fel şi la Rembrandt, la universul chipurilor lui, la porecla pe care a primit-o de la clevetitori, de prinţ al tenebrelor. Ne ajută ele să ieşim vreodată la lumină?! _________ *Valentin Irimia - Chemarea nedesluşitului

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

scriitori străini

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Markus Zusak Hoţul de cărţi Ceea ce mă determină să afirm că acest roman al lui Markus Zusak este cu adevărat remarcabil, nu este doar faptul că a fost atât de rapid (şi atât de bine) ecranizat. Altceva îl face să se ridice, în opinia mea, la rangul de carte bună, adică bine scrisă şi cu un mesaj puternic, şi anume felul în care este spusă povestea: totul este privit prin ochii Morţii. În viziunea regizorală a lui Brian Percival, lucrurile stau la fel de bine: naraţiunea este clară, bine strunită, pe alocuri crudă, pe alocuri înduioşătoare... În rolul tatălui vitreg, minunatul actor Geoffrey Rush reprezintă o alegere fericită, pe mamă aş fi văzut-o ceva mai solidă fizic şi un pic mai puţin maleabilă sufleteşte (ca să se respecte datele mânuitorului de cuvinte, ceea ce nu este, la adaptarea scenaristică, cu totul obligatoriu). Liesel, în schimb, adică Sophie Nelisse, mi-a onorat din plin aşteptările: dură, dulce, hotărâtă, suavă. Totuşi ne putem întreba: ce are oare atât de special cartea? După cum aminteam, în ficţiunea scrisă, viziunea autorului australian este surprinzătoare, Moartea însăşi devine narator, ei i se atribuie vocea atoateştiutorului. Însă Moartea este un narator surprinzător de cald, profund, după expresia proprie „bântuit de oameni” (şi uneori chiar amuzant). Prin ochii Morţii este urmărită 60

evoluţia lui Liesel Meminger, protagonista romanului (copil şi adolescentă), totodată relaţia ei aparte cu tatăl adoptiv, deprinderea insultelor colorate de la dura Rosa (mama adoptivă), prietenia ei cu Max evreul, de care o leagă dragostea pentru lectură şi coşmarurile recurente, escapadele la furat alături de Rudy Steiner, prietenul drag, cel ciolănos, blond, cu părul „ca lămâia” şi cu ochi albaştri, obsedat de Jesse Owens, afro-americanul medaliat cu aur la Olimpiada din vremea lui Hitler. În continuare, vom privi mai îndeaproape spre meritele cărţii... Acţiunea acestei superb de bine scrisă. Ficţiunea istorică este plasată în Germania hitleristă, în momentele sale cele mai fierbinţi, însă Liesel nu înţelege nazismul, calitatea ei de unică supravieţuitoare a bombardamentelor de pe strada ce poartă, ca o glumă a sorţii, numele Raiului în germană (Himmel), o ridică la rangul de exponent al celor ce refuză nazismul. Ea devine însă ceva mai mult, este unul dintre oamenii din vremea atrocităţilor lui Hitler care îşi păstrează sufletul curat, care îşi păstrează, nealterată, calitatea umană. Cartea este, în plus, şi un tribut adus de către autor puterii cuvintelor de a schimba destine, de a modela caractere. O poveste cu mesaj extraordinar, în Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Diana TRANDAFIR

ciuda perioadei sumbre în care se petrece. Și tocmai acest mesaj este miezul cald al romanului: curajul, puterea de sacrificiu, altruismul, fac din oameni simpli adevăraţi eroi. Povestea este foarte simplă: atunci când tatăl, suspectat a fi comunist, este închis, o fetiţă este trimisă împreună cu fratele ei să locuiască la o familie adoptivă, atunci când tatăl îi este închis. Mama însoţeşte copiii doar o bucată de drum. Fratele fetei moare, iar la mormântul său, Liesel găseşte o carte, Manualul groparului, ce cuprinde, bineînţeles, instrucţiuni pentru îngroparea celor trecuţi dincolo. Familia adoptivă, la care ajunge fără fratele său decedat, îi va trasa liniile formării şi îi va lăsa amintiri de neşters. Tatăl adoptiv, Hans Hubermann, acordeonist şi zugrav, va fi cel care o va primi de la început cu braţele deschise şi îi va oferi tot sprijinul. El o va deprinde pe mica Liesel cu tainele cititului, îndeletnicire care o va fascina într-atât pe copilă, încât îşi va face un obicei din a fura cărţi de la incendierile de volume interzise organizate de nazişti, din casa soţiei primarului din Molching, micul oraş german în care este plasată acţiunea, şi de oriunde mai apucă. Lucrurile se complică atunci când Max Vandenburg, un tânăr boxer evreu, fiul unui camarad de front al lui Hubermann, este nevoit să se ascundă de teroarea nazistă în pivniţa acestuia, spre disperarea întregii familii, care se confruntă dintr-o dată cu problema dificilă pusă de adăpostirea „duşmanului numărul unu” al Reich-ului hitlerist. Scriitura este foarte originală, cuvintele sunt când dure, când asemeni unei atingeri, încărcate de o subtilă undă poetică. Calitatea de căpătâi a cărţii este aceea că, dincolo de dramatismul

situaţiilor prezentate, nu are niciodată tendinţa de a fi lacrimogenă. Iată câteva exemple de discurs (cele mai multe, introspecţii ale eroinei principale, redate prin vocea narativă a Morţii) de o simplitate covârşitoare: „Undeva în toată zăpada, putea să-şi vadă inima frântă în două. Fiecare jumătate strălucea şi bătea sub tot acel alb.”, sau „ Liesel le va ţine în mână ca pe nişte nori şi le va presăra ca pe o ploaie.”, „Poate o persoană să fure fericire? Sau este doar o altă interioară şi infernală festă omenească?”, „Nu, se gândi Liesel în timp ce mergea. Inima mea este cea obosită. O inimă de treisprezece ani nu ar trebui să se simtă astfel.” Opresc aici derularea poveştii, căci nu vreau să răpesc plăcerea cititorului de a descoperi întâmplările dintre Liesel şi Rudy (cât de drag ne devine acest Rudy, la fel de mult cât i-a fost şi Morţii), dintre Liesel şi Max (o tandreţe şi-o prietenie atât de tăcute şi atât de încărcate de sens), dintre Liesel şi părinţii ei adoptivi (este deosebit de emoţionant momentul în care Rosa vine după ea la şcoală să o certe), dintre Liesel şi Ilsa Herman (soţia primarului, cea care o veghează din umbră şi o înţelege perfect). Romanul lui Zusak este, aşadar, unul memorabil, căci într-o lume în care barbaria, cruzimea, violenţa şi nebunia naziştilor bolboroseşte peste tot, personajele din „Hoţul de cărţi” se dovedesc incapabile de orice răutate. Iar dacă argumentele de mai sus nu au fost destul de convingătoare, ca să invite, totuşi, la lectură, şi abia apoi la vizionarea filmului, să cităm vorbele romancierului: „Atunci când Moartea spune o poveste, chiar trebuie s-o asculţi!”(s-o citeşti!”, nm).

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

scriitori străini

Diana TRANDAFIR Margaret Atwood Povestea slujitoarei Margaret Atwood, conaţională cu celebra câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură din 2013, Alice Murno, ne propune un roman considerat de mulţi ca fiind capodopera acestei scriitoare canadiene (a mai scris, printre altele: „Oryx şi Crake”, „Mireasa hoţomană”, „Allas Grace”, traduse, lăudabil, şi la noi). Este vorba despre „Povestea slujitoarei”, triller psihologic, distopie sumbră, în orice caz, o carte răscolitoare, între filele căreia sălăşluieşte singurătatea cea mai cruntă. În ceea ce priveşte filmul, „The Handmaid s Tale”, în regia lui Wolker Schlondorff (actori: Fay Dunaway, Nathasha Richardson, Aidan Quinn), acesta este bine construit, însă accentuează mai mult latura socialpolitică, intrând mai puţin în psihologia personajelor, aspect de care se loveşte frecvent industria cinematografică (trebuie să-i recunoaştem atât limitele, cât şi meritele...). În viziunea regizorală a lui Schlondorff, aspectele inumane prezentate pe peliculă, îl fac de la început pe privitor să empatizeze cu personajul principal, Kate. În schimb, în viziunea autoarei canadiene lucrurile sunt, evident, mai subtile. În ceea ce priveşte scriitura, se poate observa cât de acută este percepţia romancierei 62

Diana TRANDAFIR Margaret Atwood: imaginile colorate în pastă dură se dovedesc foarte intense, iar ironia se află la ea acasă. Am ales să vorbim aici în special despre carte... Acţiunea romanului se petrece într-o Americă posibilă a viitorului, şi anume între graniţele Republicii Gilead (sau Galaad), acolo unde 90% din vechea civilizaţie a fost distrusă şi teocraţia dictatorială a înlocuit guvernarea democratică, înlăturată printr-un complot sângeros bine pus la punct, de organizaţia „Fiii lui Iacob”. Dispariţia banilor de hârtie, înlocuiţi treptat cu carduri, a înlesnit controlul eficient al populaţiei care, în confuzia ce a urmat uciderii preşedintelui şi anulării Constituţiei, acceptă fără împotrivire schimbările aparent benefice. Treptat, controlul devine total şi este impus prin teroare, iar emblematicul Big Brother este ridicat la rang de dictator ochiul înaripat, simbol al statului Gilead şi al spionilor infiltraţi pretutindeni. Noua ideologie, bazată pe credinţe extrase din Vechiul Testament, este, de fapt, un cumul de idei şi obiceiuri mai vechi, preluate de la diverse culturi şi popoare. Cititorul face cunoştinţă cu această lume prin intermediul lui Offred camerista îmbrăcată în uniforma de culoare roşie, care locuieşte cu unul dintre Comandaţii republicii şi Nevasta acestuia. Ea a scăpat de statutul de Nefemeie şi de o viaţă cumplită în Colonii pentru că are ceva preţios de oferit: fertilitatea ei. Membră a primei generaţii de cameriste din Gilead, Offred este prinsă între două lumi: cea veche, din care amintirile revin în Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Diana TRANDAFIR

frânturi, şi cea nouă, în care nimic nu mai este la fel. Reeducarea drastică în centre speciale, în care noua viaţă este prezentată nu ca o închisoare, ci ca un privilegiu, dar mai ales dorinţa de a rămâne în viaţă, au determinat-o pe Offred să accepte degradarea ei la rolul de pântece pe două picioare. Deşi Offred apare drept o femeie inteligentă şi lucidă, povestea ei nu este cea a unei eroine, ci a unei femei care se agaţă de viaţă, acceptând, cu pasivitate şi resemnare, noul model de comportament şi rolul degradant care i-a fost atribuit. Ea nu se revoltă, nu încearcă să scape, nu preferă moartea unei vieţi de sclavă. Nici faptul că mama ei se află în Colonii nu o determină pe Offred să aleagă o moarte lentă, dar demnă. Offred vrea să supravieţuiască cu orice preţ, astfel că se adaptează noilor reguli, pândind totuşi orice portiţă prin care poate obţine mici libertăţi şi beneficii. Deşi gândul sinuciderii este prezent întotdeauna în mintea ei, la fel ca cel de rebeliune. Totuşi eroina îşi pierde orice dorinţă de evadare din labirintul fără nicio ieşire. Rolul eroinei îi este atribuit prietenei Moira, cea care încearcă să scape de reeducare şi să fugă din ţară, în ciuda pedepselor cumplite pe care le riscă. Însă, în final, aflăm că până şi Moira alege o viaţă de prostituată în schimbul morţii. Rebeliunea ei nu merge până la capăt, ci se stinge undeva pe drumul spre libertate (căci şi moartea este şi ea o eliberare din sclavie). Femeile-cititor vor fi cele cu adevărat tulburate de povestea lui Offred, protagonista şi naratoarea

cărţii, pentru că sunt direct vizate de schimbările drastice imaginate de autoare; bărbaţii vor percepe poate lucrurile puţin diferit, adică din postura masculinităţii, cea care tinde să deţină întotdeauna controlul. Căci romanul propune, până la urmă, un exerciţiu de imaginaţie morbid şi incomod: femeile îşi pierd în această viziune distopică toate libertăţile şi drepturile câştigate cu greu de-a lungul istoriei, fiind readuse (cu forţa) la statutul lor arhaic, adică fiinţe aflate în umbra şi în puterea bărbaţilor, cu rol de perpetuare a speciei şi de îngrijire a gospodăriei, fără o independenţă financiară, sexuală sau ideologică. Romanul atinge, de fapt, mai multe teme: degradarea mediului, declinul natalităţii, conspiraţiile mondiale, lupta pentru putere, religia, libertatea, drepturile femeilor, sexualitatea. Regăsim aici multe asemănări cu situaţiile din viaţa reală, din statele comuniste, sau referiri la religiile extremiste ale societăţii islamice. Surprinzător sau nu, autoarea face undeva referire la un precedent al statului Gilead, şi anume la România comunistă cu politica sa de planning familial forţat din anii 60-80, cunoscută sub denumirea de „epocă a decreţeilor”. „Povestea slujitoarei”, carte a mai puţin cunoscutei (pe nedrept) scriitoare canadiene Margaret Atwood, ecranizată totuşi cu succes de acest regizor originar din Liverpool, este un roman vizionar, cu substrat politic şi filozofic, ce vorbeşte despre eterna putere a dictaturilor.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

memoria urbei

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ O prietenă a Câmpinei, strălucitoarea actriţă

Elvira Godeanu (13 mai 1904 – 3 septembrie 1991) În anii ’80, devenisem un apropiat al doamnei Olimpia (Pia) Crăciun, pe care o vizitam aproape zilnic. Era o persoană cu o ţinută deosebită, cu o cultură vastă, cu maniere alese şi cu bogate amintiri despre Câmpina. Familia sa venise în oraşul nostru la sfârşitul secolului XIX, tatăl său, Ion Crăciun, înfiinţând prima librărie din localitate. Mai târziu, cele trei fete ale sale, Olimpia, Maria şi Irina, au amenajat o librărie – anticariat, în care găseai toate noutăţile editoriale din ţară şi din străinătate. În cartierul Câmpiniţa, vizavi de casa pictorului Grigorescu, au ridicat o vilă în stilul castelului Balcic, înconjurată de un vast rozariu, cu multe specii de trandafiri exotici. Vila Crăciun, plină de comori, de la pictură şi artă decorativă la costume naţionale, a fost preluată de stat şi pusă la dispoziţia ofiţerilor unităţii de securitate din parcul Istrati (actuala Şcoală de Poliţie), iar surorile Crăciun au fost mutate în 24 de ore la parterul vilei Dumitrescu, „Casa de zahăr”, cum i se spunea, aflată la intersecţia Bulevardului Culturii cu strada Plevnei. În vila de pe Câmpiniţa au venit de-a lungul timpului multe personalităţi marcante ale culturii române, între care şi actriţa Elvira Godeanu, care le-a rămas 64

surorilor o prietenă fidelă şi în ceasurile lor de cumpănă. Am cunoscut-o în casa doamnei Olimpia Crăciun, când deşi octogenară, era la fel de distinsă ca în tinereţe. Zveltă, înaltă, păstra pe chip urmele marii sale frumuseţi. Artista mi-a făcut onoarea ca împreună cu Pia Crăciun să mă viziteze acasă, ocazie cu care mi-a dăruit un manuscris semnat de Alexandru Kiriţescu – „Elvira Godeanu – artistă şi femeie”, pe care l-a însoţit şi de o dedicaţie foarte măgulitoare: „Profesorului Alin Ciupală, iubitor de «Teatru», cu admiraţie pentru aceste nobile sentimente. Elvira Godanu, 4 mai 1986, Câmpina”. Împreună cu doamna Pia Crăciun şi cu nepoata sa, Eugenia Gâşteanu, i-am întors vizita în apartamentul pe care îl avea vizavi de Biserica Albă de pe Calea Victoriei, întrun bloc construit de soţul ei, marele Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

antreprenor Emil Prager (1888 – 1985). Apartamentul vast, cu mobilier în stilul epocii Art-Déco, era plin de tablouri de mari dimensiuni semnate de marii noştri pictori interbelici Francisc Şirato, Tonitza şi Iser, dar şi de fotografii care o înfăţişau în diversele roluri interpretate. Marea actriţă avea în acea perioadă 85 de ani şi fiind tot mai rar solicitată să joace, era destul de strâmtorată, trebuind să se limiteze la o pensie din care abia putea să-şi plătească coafeza, femeia care îi făcea menajul şi cheltuielile casei. Bine ar fi fost ca acest apartament, bine conservat, să fi fost transformat într-un muzeu memorial dedicat artistei care a făcut cinste teatrului românesc.

Vila Gh. Dumitrescu, construită la începutul secolului 20, distrusă de cutremurul din 1940 Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

Elvira Godeanu avea amintiri fabuloase. Îmi povestea, între altele, ce succes a avut la Paris, unde atunci când intra după spectacol într-un local de noapte, publicul se ridica în picioare şi o aclama strigând: „La belle roumaine”. Însă, spre deosebire de alte actriţe românce care s-au stabilit la Paris şi au făcut o carieră impresionantă (Alice Cocea, Elvira Popescu, Marioara Ventura), ea nu a vrut să rămână în Franţa pentru că-şi iubea prea mult ţara. Elvira Godeanu se trăgea din Gorjul Olteniei, unde avea printre strămoşi un haiduc cu numele Godeanu şi unde există şi un munte cu acelaşi nume, zonă în care familia sa avusese mari proprietăţi şi unde actriţa îşi ridicase o casă de vacanţă. Între altele, mi-a povestit cât de îndurerată a fost când partenerul ei de teatru, excepţionalul actor Mihai Popescu, a murit tânăr şi a trebuit să-l conducă pe ultimul său drum. Avea, de asemenea, amintiri pitoreşti din turneele făcute prin ţară în compania lui George Vraca şi a altor mari actori. În timpul acestor convorbiri am comis o mare impoliteţe, o adevărată necuviinţă, pe care am regretat-o mult timp, dar pe care acum o socotesc utilă, pentru a lămuri o mare nedreptate care i se făcuse marii doamne. Mulţi iubitori de teatru fuseseră înclinaţi să creadă zvonurile care-i atribuiau o legătură amoroasă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Când am întrebat-o despre acest lucru, a explodat spunându-mi: „Mi-am iubit şi respectat foarte mult soţul, cu care am avut vreme de ani şi ani o căsnicie fericită. Zvonurile murdare pe care le-am auzit şi eu mereu au vrut să lovească indirect în Gheorghiu Dej şi au fost lansate prin coafezele, manichiuristele şi croitoresele Anei Pauker, care împreună cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu complota să-l înlocuiască pe acesta de la conducerea partidului, acuzându-l între altele şi de imoralitate”. Atunci mi-a spus d-na Godeanu şi cât de impresionată a fost când, la 23 august 1944, după ce aviaţia germană a bombardat capitala distrugând Palatul Regal şi Teatrul Naţional, Emil Prager, văzând-o atât de îndurerată i-a spus: „Nu mai plânge, Elvira! Am să-ţi construiesc altul, mai frumos!” Prager, ca mulţi alţi oameni din elita românească, a 66

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

fost arestat şi închis pentru o vreme. La presiuni venite din străinătate, a fost eliberat şi i s-a propus să emigreze. Cei doi soţi au refuzat să plece, dar la invitaţia prietenilor lor, au făcut multe excursii în străinătate, care le-au înseninat ultimii ani de viaţă. Ca să o cunoaştem mai bine pe Elvira Godeanu, care şi-a petrecut multe zile în oraşul nostru, în casa surorilor Crăciun, spicuiesc din biografia scrisă de dramaturgul Al. Kiriţescu: „Pentru că este mai mult decât un nume, o invitaţiune la toate fermecătoarele bucurii pentru mii şi mii de inimi. Aceste trei silabe dulci şi muzicale, El-vi-ra, au devenit atât de iubite şi de populare. Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii, Elvira Popescu, dar aceasta ne-a părăsit. Astalaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni. Suntem prieteni de multă vreme (...) În prietenie am preferat amândoi eclipsele, tăcerile, apoi regăsirile cu noi surprize ale sufletelor, cu fiori, înnoite în contemplarea frumosului, cu atâta experienţă de artă adunată de fiecare din noi (...). Sunt apoi autorul căruia Elvira, în seri triumfale, i-a dăruit emoţii de artă de neuitat. Am fost apoi lângă Elvira într-o împrejurare sfâşietoare a vieţii sale, când o durere îngrozitoare ar fi izbutit s-o doboare, dacă arta ei şi conştiinţa profesională n-ar fi întărit-o. (...) O stea odată ajunsă la zenit în zadar te-ai străduit să-i refaci traiectoria. Cariera teatrală a Elvirei trebuie reconstituită după marile ei succese, începând cu «Tovarich» (Tovarăşul – n.r.) la Teatrul Comedia, când a creat rolul principal alături de Iancovescu, aproape în acelaşi timp când Elvira Popescu îl juca la Paris. Am citit cronicile teatrale din vremea aceea. Toate stăruiau asupra sensibilităţii artistei, profundul ei instinct dramatic, apoi se avântau în fraze lirice, celebrându-i strălucitoarea frumuseţe. Această frumuseţe care acordând femeii un prestigiu scenic neegalat, handicapează admirabila-i personalitate artistică. Mi-a spus odată după ce a citit o cronică dramatică «Iar începe cu frumuseţea mea! Doar ăsta e ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l releve. Frumuseţea şi iar frumuseţea!» După aceea, Elvira a jucat, la Naţional, «Casa Harwey» cu marea, foarte marea Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

Marioara Voiculescu şi George Vraca, în regia neuitatului nostru Soare Z. Soare. Apoi «Aimée» tot cu George Vraca, care a însemnat un succes triumfal şi a consacrat-o definitiv ca mare artistă. După 23 august 1944, joacă la Teatrul Colorado în «Zaza». Luni de zile Bucureştiul s-a strivit în sala din strada Bursei, apoi provincia a aclamato într-un turneu care a rămas legendar. Elvira mi-a spus atunci «Zaza este o biată artistă de varieteu, un suflet de femeie rătăcită, pe care însă iubirea adevărată o răscumpără». În nici una din piesele interpretate de ea până atunci Elvira n-a dat măsura talentului ei divers, nuanţat, pitoresc, cu izbucniri de humor, de furie, de patimă, cu stridenţe adorabile şi apoi prăbuşiri de un patetism sfâşietor. A fost o creaţie completă, admirabil dozată, de la comedia de situaţii la drama interioară, de la hohotele de râs la lacrimi, publicul a fost tălăzuit de-a lungul celor mai pasionante momente dramatice. (...) Poate nici o altă artistă româncă nu e mai autentic a noastră ca Elvira. Olteanca aceasta din Gorj este atât de legată în toate expresiunile de viaţă românească, încât trebuie să pară ciudat că solicitată cum a fost de atâtea ispititoare eroine ale repertoriului străin, n-a şovăiat de câte ori a avut prilejul să joace în repertoriul original. Numărul de piese româneşti în care a apărut este considerabil: «Care din două» de Antoine Bibescu, «Şapte gâşte potcovite» a Claudiei Minulescu, «Escu» de Tudor Muşatescu, «Ion Anapoda» de George Mihai Zamfirescu, «Avram Iancu» de Blaga, «Cobaiul» de Teodor Scorţescu, până la «Atrizii» de Victor Eftimiu, «O noapte furtunoasă» de Caragiale şi «Norocul» de Valjean – ultima ei apariţie pe scena naţională”. În continuare Al. Kiriţescu se referă la un mare succes al artistei noastre în «Dama cu camelii»: „În septembrie anul trecut treceam pe strada Bursei; deodată ieşind de la Teatrul Colorado, iat-o pe Elvira, în trandafiriu, cu capul gol, scuturându-şi buclele în razele aurii. Se opreşte, mă întreabă ce mai fac. «Sunt plictisit, îi răspund. Am început să lucrez la o versiune a mea din «Dama cu camelii», dar lucrurile au rămas baltă. Îmi pare rău!» Elvira mă priveşte drept în ochi, apoi scurt: «O joc eu!» După o lună începeau repetiţiile. Critica a celebrat cu unanimitate nemaiîntâlnită în presa noastră 68

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

triumful Elvirei în rolul Margueritei Gautier. Au comparat-o cu cele mai mari interprete ale eroinei, cu Emma Gramatica. A alcătuit pentru Elvira un apogeu pentru cariera ei bogată în succese, dar ceea ce nu ştiu cei care au văzut-o doar pe scenă, de o eleganţă neegalată până la ea şi după ea, este prepararea miracolului de-a lungul repetiţiilor, tenacitatea dârză a Elvirei în căutarea mijloacelor de expresie cele mai potrivite. În repetiţiile izolate acasă cu Mihai Popescu, Elvira a muncit cu înveşunare strivind textul, frază cu frază, ca pe o poamă care trebuie să-şi dea până la urmă tot sucul şi parfumul! De câte ori nu mă trezea din somn, la două şi trei din noapte, telefonul Elvirei: «Sandule, ce ai înţeles tu prin replica asta?» Şi buimac încercam să-i împărtăşesc intenţiunile mele. Rar s-a întâlnit o conştiinţă profesională mai fermă, o disciplină personală mai crâncenă. Artista aceasta pe care Dumnezeu a copleşit-o cu darurile cele mai scăpărătoare de care vreodată s-a învrednicit o femeie, care putea să se lase legănată de deliciile unei existenţe de vis, este chinuită de o sete de perfecţiune fără răgaz. Şi nu numai pentru persoana ei, pentru că nimic egoist, nimi egocentric nu-i dictează apucăturile. La «Dama cu camelii» se ocupa de fiecare din colegele ei, le sfătuia, le rectifica până şi faldurile toaletelor. S-a îngrijit ca un impecabil decorator de prezentarea plastică a spectacolului, a adus pe scenă mobile, accesorii de acasă. «Dama cu camelii», care a făcut cinste teatrului românesc, o realizare de artă, îşi datorează succesul Elvirei. Dar de-a lungul cărei întinse tragedii, Dumnezeule, au avut loc repetiţiile şi premiera (...). Făptura pe care Elvira a iubit-o mai mult decât orice pe lume, mama ei, zăcea chinuită de o boală cumplită care nu iartă. Elvira venea la repetiţii lividă, cu ochii arşi de plâns, în anumite momente părea o biată halucinată orbecăind într-o suferinţă fără scăpare. Cei din jurul ei, în preajma premierei, o întreţineau cu minciuni penibile şi îngroziţi nu ştiam ce să mai născocim (...) până în ziua în care inevitabilul s-a produs. Elvira n-a ştiut nimic – catastrofa o învăluia însă, simţea dincolo de surâsurile noastre silite ceva groaznic, dar îi era frică să ne întrebe. Numai buzele ei murmurau convulsiv: «Mama, mama... spuneţi-mi ce e cu mama...» în vreme ce cabinierele îi Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

potriveau cutele rochiei sale regale de catifea neagră din actul trei (...) Când nu se mai putea ascunde nimic, i-am spus. N-aş vrea să mai apuc ceasuri la fel.. Aş vrea să uit făptura aceea rigidă, lungită pe o bancă la Belu, străduindu-ne să o aducem în simţiri (...) pentru ca după două ore să o revedem în teatru, readusă în simţiri cu injecţii, supravegheată de medic, prin colţuri camarazii, femeile de serviciu, plângeau (...) Eram cu toţi în culise (...). Iat-o în toaleta albă a Margueritei cu bucheţelul în mâna înmănuşată până la coate. Ne apropiem, încercăm să-i spunem ceva. (...) Nu ne recunoaşte pe niciunul. Intră în scenă – un ropot de aplauze, ovaţii care cutremură teatrul, publicul care aflase îi dădea Elvirei cea mai directă, cea mai mişcătoare dovadă de simpatie – atunci nemaiputându-se stăpâni s-a clătinat, a început să plângă. Niciodată n-a jucat mai convingător. Era o durere neîntreruptă (...). Fiindcă deşi i s-a propus, Elvira nu a vrut să întrerupă spectacolul. Avea o mare răspundere faţă de teatru, care investise mari sume de bani în montarea piesei. Bucureştenii îi atribuiau unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică şi în cazul acestei mari artiste înclinaţiunea populară de a-şi împodobi idolii cu atribute exorbitante, care să desăvârşească marea lor nevoie de mituri aurite. Nimic mai departe de adevăr. Elvira era femeia cea mai simplă, cea mai graţioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus şi i se pun în seamă aventuri senzaţionale – ea, care ştie tot ce se spune despre persoana ei, râde cu râsul ei fraged, cu o observaţiune spirituală, fiind posedată cu un dar al humorului adorabil. Un lucru o deosebeşte însă de marea majoritate a femeilor, este cultul prieteniei, prieteniei nu întemeiată pe o lungă obişnuinţă, dar pe identitatea de năzuinţi şi de simţiri şi aceasta pe tărâmul care îi este cel mai drag, al artei sale. Şi e bună – nespus de bună. Ajută în dreapta şi în stânga fără ca nimeni să afle. Acum două luni s-a întors de la vila ei din munţi, din Gorj, cu inima frântă. La Bucureşti nu ne dăm seama ce înseamnă seceta de anul acesta. E îngrozitor! Ardeau munţii Gorjului. (...) Pentru a face binele nu cruţă nici osteneală, nici cheltuieli. S-a deplasat de trei ori în provincie să adune fasole pentru protejatul ei. (...) Apoi camarazii şi 70

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

semnal

camaradele în nevoie, de câte ori n-au primit ajutorul discret al Elvirei. Câte toalete de-ale ei nu au îmbrăcat artistele mai tinere cari altminteri nici n-ar fi putut apare pe scenă. S-a spus cât trebuia şi mai mult decât trebuia despre frumuseţea Elvirei. Fascinaţia orbitoare ce se desprinde din toată făptura ei, din privirile ei, dintr-un surâs sau dintr-un gest. (...) Apariţia ei pe scenă în lume, oriunde, lărgeşte şi iluminează cadrul. Toate acestea fac din Elvira o făptură unică. Publicul de teatru a încorporat-o în inima şi în memoria lui (...) Acum câţiva ani mă găseam la Paris. Străbăteam într-o dimineaţă Boulevard de Capucines cu Elvira Popescu. Am intrat împreună la Cafe Anglais (...) S-a făcut o tăcere desăvârşită. Furculiţele şi cuţitele au căzut în farfurii. La Bucureşti, când altă Elviră trece pe stradă sau apare la o premieră, se aud murmure: «Elvira, uite-o pe Elvira» Dar Elvira noastră, unică şi neasemuită”. Această biografie romanţată a fost publicată mai târziu de Kiriţescu, în noiembrie 1946, în revista „Rampa”. La distanţă de aproape 40 de ani, cunoscuta ziaristă Carmen Dumitrescu, publică în revista „Flacăra” un interviu cu actriţa, retrasă acum din viaţa artistică, cu titlul: „Totul în viaţa mea a fost la locul lui”, din care am extras câteva fragmente. „Elvira Godeanu este nelipsită la premierele importante (...) Vine să vadă ce produce teatrul pe care l-a slujit o jumătate de secol. Am întâlnit-o cu flori, pentru actori, răsplătindu-i cu aplauze pe mai tinerii săi colegi, dăruindu-le buchetele ca o admiratoare. Întotdeauna e în rândul întâi la toate spectacolele. E numai energie şi spirit, încât refuz să cred că neuitata interpretă a lui Zoe din «O scrisoare pierdută» a trecut de câteva zile pragul celor 85 de ani. Zâmbetul său n-are nimic de a face cu vârsta. Cine l-a uitat să-şi amintească de Greta Garbo. A rămas tânără şi receptivă ca în anul debutului în «Burghezul gentilom». «Eram tânără, după fotografii şi frumoasă, alte calităţi n-am prea arătat, pentru că era... un rol fără cuvinte. În seara premierei înclinam din cap, zâmbeam şi cam atât» - mărturiseşte artista. - N-aţi ars de nerăbdarea de a vi se auzi vocea? - Aveam 20 de ani şi toată viaţa înainte. Mi-am iubit profesiunea şi am vrut ca în ceea ce urma să fiu Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

distribuită să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în lungi ani, care are mii de reguli şi secrete, pe care nu le-am aflat în Conservator. Nu este destul să fii talentat sau să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului. Sunt multe necunoscute care trebuie aflate la vremea lor printr-o muncă disciplinată. - Numele dvs. rămâne în istoria teatrului naţional. Cei care v-au văzut vă confundă cu Zoe. - Nu am nici una din datele personajului». - Tocmai aici este arta transfigurării într-o altă fiinţă. - Am trăit această miraculoasă prefacere de sute de ori, dar Zoe este biruinţă comună: a regiei şi a interpretei. - Câţi ani sunt de când vă confundaţi cu Zoe? - Sunt două date. Prima versiune a «Scrisorii pierdute» este semnată de Vasile Enescu în 1938, apoi cea esenţială, legată de contribuţia marelui om de teatru, maestrul Sică Alexandrescu, în 1942. Declar, pentru a nu ştiu câta oară, că n-am fost entuziasmată de propunerea lui Camil Petrescu, directorul Naţionalului, de a fi interpreta lui Zoe. Chiar l-am refuzat fără nicio speranţă. După câteva zile am plecat la mare pentru o scurtă vacanţă. În tren, vecinii de compartiment m-au întrebat ce pregătesc pentru stagiunea următoare. Şi aşa am ajuns la Zoe. M-au convins că aş fi o Zoe ideală. Am recitit textul şi am început să mă văd în rol, i-am spus lui Camil că accept. Ce a urmat, ştiţi... - Un mare succes. Aţi fost o răsfăţată a cronicarilor, a publicului. S-a resimţit acest lucru în relaţiile umane? - De fapt vreţi să mă întrebaţi dacă

am fost o mofturoasă, dacă am avut aere de prinţesă. Niciodată! Am detestat comportarea actorului care se crede deasupra celorlalţi, pentru că s-a nimerit să aibă un pic de talent. Modestia, bunătatea, cumpătarea, simplitatea sau cum se spune la noi, la Târgu Jiu, să stai în banca ta, au fost în vederile mele. Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris mult despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă, pentru că am trezit interesul celorlalţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii. - Aţi rămas cu vreun of? Există ceva ce aţi fi vrut să jucaţi şi dintr-un motiv sau altul nu s-a împlinit? - Tot ce am jucat mi-a plăcut, dar este un mic ghimpe. Tare aş fi vrut să fiu interpreta moşieresei din «Livada cu vişini» de Cehov. De aceea când am văzut-o pe Lucia Mureşan, frumoasă, perfectă în rolul pe care l-am visat, a fost o seară şi mai plăcută. - N-aţi iubit anii... - Ce vreţi să spuneţi? Vârsta mea a fost întotdeauna cunoscută! - Nu în acest sens, nu aţi făcut casă bună cu matematica. Nu aţi avut memoria datelor! - Nu! Soţul meu a păstrat toată viaţa ce a fost legat de cariera mea artistică. Cu o mare atenţie el a adunat în albume cronicile, rolurile, fotografiile din diverşi ani. - Atunci puteţi să-mi spuneţi cu precizie ce făceaţi în vara lui 1942? - Pe dinafară, nu. Dacă deschid unul

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

din aceste albume şi caut 1942, ce găsesc? Cu toată desfăşurarea războiului, Teatrul Naţional era în turneu. Eram la Sibiu. Ne apropiam de finalul actului al treilea din «Aimee» şi o sirenă

crânenă a frânt spectacolul. Publicul îngrozit se înghesuia către ieşire. Eu, cu un curaj de care sunt uimită ori de câte ori îmi amintesc, am încercat să-l opresc: jucăm mai departe, rămâneţi cu noi! Eram pierită de emoţie, dar cu un calm aparent am reluat scena întreruptă. Spectatorii deşi speriaţi, cu o ureche mereu atentă la ce se întâmpla în stradă, m-au ascultat. Aplauzele de la sfârşitul spectacolului veneau de pe scenă pentru ei, din sală pentru noi. A fost o seară neobişnuită şi întotdeauna o aleg ca pe cea mai puternică amintire, îmbinare între trăirea autentică scenică şi ralitatea crudă a vieţii. - Nu v-ar tenta reapariţia pe scenă sau într-un film? - O, nu, pentru că spectatorii ar vrea să întâlnească pe actriţa de acum 20 de ani. Vă mulţumesc că v-aţi gândit aşa de frumos la mine. E foarte mult. Îmi crează o stare sufletească specială. Dar eu trăiesc acum cu amintirile mele dragi, cu anii strălucitori care m-au făcut fericită. Totul în viaţa mea a fost la locul lui. Talentul este o mare binefacere şi am avut noroc pe scenă şi în viaţa mea particulară. Am simţit îndemnul să n-o trezesc din amintirile ei, care oricât le-ar împărţi cu noi sunt numai ale ei. O viaţă care a dăruit alora multe bucurii”. Iată cum surorile Crăciun au adus în oraşul nostru şi au găzduit în somptuoasa vilă din cartierul Câmpiniţa, două regine: pe glorioasa Regină Maria a României Mari şi pe superba regină a scenei româneşti, Elvira Godeanu.

Alfred Dumitriu - Bronz Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

opinii

George Liviu TELEOACĂ Analogia teonim – toponim în slujba unităţii religioase Actuala criză economico-financiară, cât şi criza ecologică, ajunsă pe alocuri în faze ireversibile, vor putea fi depăşite, numai dacă va fi stopată grava criza morală, generată, în principal, de refuzul parţial sau total al Revelaţiei, ca temei al vieţii. Faţă în faţă cu evoluţiile, care agravează de la o zi la alta ruina ecologică, dar şi declinul moral, suntem obligaţi să recunoaştem falimentul trufaşului nostru antropocentrism. De aici şi convingerea că restaurarea omului şi a societăţii în întregul ei se va putea înfăptui numai prin recuperarea ontică a sacrului, menită a depăşi diferenţierile religioase, care, la rândul lor, au declanşat prea multele stări de conflict. Cu gândul la această necesară ameliorare prin sacru a relaţiei omului cu mediul şi cu semenii, Mircea Eliade a înţeles, mai bine ca nimeni altul, că istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară planetară [1]. Cu accentul pus pe istoria religiilor, Eliade căuta să refacă unitatea credinţei, urmând ca procesul de restaurare spirituală a omului să se raporteze la originea religiilor lumii, acolo unde diferenţierile pălesc în faţa a ceea ce este esenţial şi comun tuturor. Deşi cufundată în negura mileniilor şi 74

George Liviu TELEOACĂ considerată de nerecuperat, originea religiilor s-a întrezărit, totuşi, de la primele studii de analiză comparată a teonimelor [2]. În cele din urmă cercetările au condus la sintagma teoninică arhetipală, dar şi la vatra, unde a apărut această sintagmă teonimică arhetipală, considerată, din acest motiv, vatra primordială a religiilor lumii. Prin recunoaşterea şi cinstirea ei la nivelul întregii lumii se va înfăptui primul pas concret spre unitatea religioasă, devenită o mare aspiraţie a prezentului. Numai pornind de la cinstirea în comun a acestui spaţiu numit în accepţie mai largă Vatra Tradiţiei Primordiale vom reuşi să ne ridicăm existenţa spirituală mai presus de aşa zisa, toleranţă religioasă, devenită, în fapt, un fel de indiferenţă cu o vizibilă evoluţie spre formalismul secularizant. Caracterul unic a ceea ce numim Vatra Tradiţiei Primordiale se corelează în mod firesc cu acea rânduială unică poruncită de Dumnezeu prin Psalmul 109, numită rânduiala lui Melchisedec. Or, identificat cu Tradiţia Primordială [3], Melchisedec încetează de a mai fi un Rege-Preot oarecare, pentru a deveni reperul necesar aducerii la îndeplinire a poruncii de maximă importanţă, dată de Dumnezeu prin propriul său jurământ. În tentativa de a se ajunge la Vatra Tradiţiei Primordiale, cercetătorii au căutat să afle mai întâi vatra, în care a apărut numele dumnezeiesc Iahve. Metoda generală pentru identificarea unei vetre sacre este clasică şi porneşte de la frecventele asemănări ce există între numele zeităţii şi toponimele ţinutului, în care s-a revelat zeitatea. Aşadar, metoda consacrată pentru a Revista Nouă nr.2 (93) /2016

George Liviu TELEOACĂ

identifica vatra, în care a apărut şi s-a dezvoltat cultul unei zeităţi, vizează ţinutul dominat de toponime asemănătoare cu teonimul căutat [4]. Pentru a afla vatra, în care a fost revelat numele dumnezeiesc Iahve, s-au făcut multiple încercări de către cei aproape patruzeci de cercetători din toată lumea [5], care s-au străduit în van să găsească analogii toponimice, nu pentru un anume teonim, ci pentru ermetica sa încriptare numită tetragrama sacră, YHWH, ce coincide cu aoristul verbului a fi. Ca urmare, în ciuda consistentelor eforturi depuse, rezultatele s-au menţinut sub aşteptări, tocmai datorită faptului că nu s-a cunoscut numele originar atribuit lui Dumnezeu, ci doar codificarea acestui nume, numită tetragramă sacră, care a fost concepută tocmai pentru a proteja de ireverenţa celor mulţi numele adevărat al Domnului. Emanat chiar de vatra Edenului Biblic, cu mult timp înainte de a fi fost tăinuit în hermetica sa tetragramă, era de aşteptat ca numele originar al lui Dumnezeu să se afle în legătură cu numele Țării Havilah, fapt ce s-a şi confirmat ulterior [6]. Cheia legică pentru aflarea numelui Său originar tăinuit în teribila tetragramă s-a regăsit chiar în fermitatea, cu care Dumnezeu i-a precizat lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său: „Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”(Exodul 3,15). Pornind de la străşnicia acestei dispoziţii, peste care n-ar fi trecut nici unul din cei care au multiplicat prin copiere volumele primelor cinci cărţi ale Vechiului

Testament, se intuieşte uşor că în gândirea teologică a acelor timpuri forma YHWH se referea la acelaşi nume sacru, ca şi forma ELOHIM, de vreme ce sunt forme, care se înlocuiesc reciproc. Deşi diferite ca formă, cele două nume puteau fi interşanjabile dacă, şi numai dacă, proveneau de la unul şi acelaşi nume tainic a lui Dumnezeu. De exemplu diminutivele Vasi şi Sile sunt egale între ele şi se pot înlocui reciproc deoarece amândouă provin de la unul şi acelaşi nume Vasile. De aici a rezultat că totalul celor trei consoanele, aflate în cele două forme de încriptare, trebuie să se regăsească în numele originar atribuit lui Dumnezeu. Consoana M, ca desinenţă pentru pluralul-dual ELOH-IM, nu putea face obiectul decriptării, aşa încât numele originar a lui Dumnezeu trebuia să conţină în mod necesar consoanele H, L, W. Pentru aranjarea posibilă în cuvânt a celor trei consoane H-L-W, regula matematică factorial de trei (3! = 6) indică şase variante posibile, din care se mai păstrează doar două, dacă se are în vedere faptul că în structurile existente YH, WH şi LH consoana H ocupă poziţia finală. Pentru a alege, apoi, forma cu probabilitatea cea mai mare dintre cele două rămase în discuţie, s-a avut în vedere că de obicei, creaţia poartă numele Creatorului, motiv pentru care s-a ales fără ezitare forma Vilah, corespunzătoare toponimului biblic HaVilah, localizat pe Dunărea de Jos [7]. Pe seama teonimului astfel descoperit, Vilah, care conţine consoanele H, L şi W s-a putut explica imediat teonimul atestat Al-Ilah, care a fost forma primară pentru numele lui Allah.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

George Liviu TELEOACĂ

Remarcabil este faptul că legătura dintre numele originar de maximă generalitate VILAH-VILAH şi forma derivată, YHWH, trimite la Cântarea lui Moise, din care rezultă că Dumnezeul lui Israel desemnat prin tetragrama sacră YHWH, reprezenta doar una din întruchipările Celui Preaînalt (Deut. 32, 8-9): „8. Când Cel Preaînalt a împărţit moştenire popoarelor, când a împărţit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu; 9. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de moştenire.” Aceste precizări sunt de o foarte mare importanţă, întrucât arată că asemenea cu neamul lui Iacov şi alte neamuri s-au închinat Unicului Ziditor numit Cel Preaînalt. Aşa au dat slavă Celui Prea-înalt Avram-Evreul împreună

cu Melchisedec-Neevreul, prin care a şi venit binecuvântarea de la Cel Preaînalt: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului”(Fc.14,19-20) Aşadar, formularea „Cel Preaînalt” înlocuieşte numele originar a lui Dumnezeu, nume originar de la care pornind s-au format prin derivare acele denumiri specifice fiecărui grup etnic în parte, prin care era invocat unul şi acelaşi Unic Dumnezeu. Dar legăturile dintre numele originar cu fiecare din numeroasele sale nume derivate, pot fi parcurse şi în sens invers pentru a se ajunge la numele arhetipal al lui Dumnezeu. În acest scop a putut fi alcătuit tabelul de mai jos al teonimelor, prin a căror comparare se reconstituie numele real a lui Dumnezeu strigat pentru prima oară de oameni în vremea lui Enos, fiul lui Set (Fc.4,26).

Forme slave şi sanscrite Vrka-Lanka Valac-Hilyah Vălco-lac Vărco-lac Vârco-lac Volco-dlac Vluco-dlac Vuko-dlac Vur-volac Vur-dalac Wilko-lak Fârku-ljak Baba Hârca Valac-Valac

Forme eline şi latine Βουρχο-λαχας Βουρ-βούλαχας Βουρ-δουλαχας Βουρ-χαλαχας Βουρ-θαλαχας

Λύκο- υργος ˝Ηρακ-λης Lup-ercus Versi-pellis Herc-ules Βουρχ-Bούλαχας

Forme germanice Varg-ulfr Gar-walf Loup-garou Were-wulf Beer-wolf Woer-ulf Woer-hoeg Beo-wulf

Varg-Walf

VALAH–VALAH 76

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

George Liviu TELEOACĂ

Dreptul de a trata unitar toate aceste teonime îl datorăm mitologiei şi mitologilor, care au stabilit că zeităţile, cu denumirile din tabel, au avut statut sacru asemănător [8], sfera mitică a zeităţii definind de fapt sfera semantică a teonimului. Expresivă, pentru oricine ar fi parcurs-o, lista acestor teonime pretindea, de la sine, să fie structurată ca în tabel, pe cele trei coloane corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi, slavone cu adaos vedic, greco-latine şi germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică arhetipală ValacValac, al cărui loc de naştere se dovedeşte a fi zona intracarpatică a României, acolo unde densitatea seriilor de toponime originare, care încep cu arhaicul cuvânt Valac, este mult mai mare ca în alte teritorii. Faţă în faţă cu incompletele reguli etimologice de până acum, uneori prea rigide în comparaţie cu flexibilitatea reală a geniului uman manifestată în generarea graiul său articulat, ne revine datoria să subliniem că rigoarea miticosemantică, cu care mitologii au reunit în aceeaşi familie teonimele din tabel, girează rigoarea înrudirii lor lingvistice şi, implicit, rigoarea cu care a fost dedusă sintagma teonimică arhetipală, Valac-Valac. Ca nume pentru Dumnezeul acelei prime religii, considerată Urmonotheismus de şcoala vieneză a lui Wilhelm. Schmidt, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac, dar şi mai bine Vilah-Vilah, justifică, nu doar formarea numărului mare de

teonime precreştine, ci şi formele, pe care le au mai multe cuvinte, din întreaga lume, referitoare la ideea de conducător religios sau laic. Pentru vasta înrudire mitică şi, implicit, semantică a multelor teonime precreştine generate de sintagma teonimică arhetipală s-au întocmit dicţionare specializate, aşa cum este şi dicţionarul lui Finno Magnusen de peste 850 de pagini, care cuprinde teonimele asociate zeului Odin [9]. În acest dicţionar specializat găsim stipulat faptul că Woda şi Waide-Wut sunt alte denumiri ale zeului suprem Wotan, de unde şi concluzia că, încă din perioada arhaică cei ce se numeau Woda, adică Vodă sau Wai(de)-Wut, adică Voi-Vod au purtat conştiinţa faptului că sunt misionaţi de Unicul Dumnezeu, al cărui nume a devenit numele funcţiei de domnitor continuat şi în perioada creştină. Pentru a sublinia, odată în plus, validitatea ei, este firesc să se constate că sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac dedusă aici din considerente de ordin miticolingvistic este una şi aceeaşi cu sintagma teonimică Volco-Blac, dedusă pe baza considerentelor de ordin iconografic, prezentate în articolul „Zeus şi Dragonul Dacic pe Columna lui Traian” [10]. Validă, aşadar, prin faptul că se află la intersecţia a două căi de demonstrare strict distincte, sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac mai probează şi că teritoriul carpatodanubiano-pontic reprezintă vatra primordială a religiilor lumii, acolo

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

George Liviu TELEOACĂ unde densitatea seriilor generate de toponime asemănătoare cu sintagma teonimică arhetipală este maximă în comparaţie cu orice alte ţinuturi. Pe de altă parte, apartenenţa primului mare centru religios al lumii la ţinutul dacic din cuprinsul românimii nici nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce a fost confirmată în mod explicit, atât de Vechiul Testament, unde este înscrisă Țara Ha-Vilah de la Dunărea de Jos [7], cât şi de istoricii antichităţii, pentru care Dacia Hiperboreeană reprezenta spaţiul, de unde au pornit în lume zeii odată cu preoţii lor, urmaţi de sibilele purtând tablele şi cărţile de legi. Pentru rolul său unic, Dacia Hipeboreeană a mai fost numită până târziu, în perioada împăratului Traian, Axis boreus, Cardines Mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus, ca semn că marile civilizaţii ale antichităţii i-au recunoscut statutul de vatră primordială a religiilor lumii cu importanţa sa eternă de Axis Mundi. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care Papa Ioan Paul al II-lea a numit România cu frumosul nume de Grădina Maicii Domnului, iar Sfântul Părinte nu făcea risipă de cuvinte fără acoperire. Cum centrul primordial al religiilor lumii este un dat imuabil, el va rămâne mereu acolo unde a fost dintotdeauna, fără a putea face obiectul disputelor politice şi a modelor de tot felul. Steaua Polară mai are o mişcare de precesie, centrul religios al lumii, niciuna. Istoria lumii l-a încremenit în Hiperboreea getodacilor, parte a României. 78

George Liviu TELEOACĂ Bibliografie 1. M. Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, p. 16. 2. G. L.Teleoacă, Unicul Ziditor, în ziarul CURENTUL din 23-24 ianuarie 1999, p.24 3. Jean Tourniac, Melchisedec sau tradiţia primordială, Editura Herald, 2009, p.8, 68 4. Georges Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p.200 5. Drd. Alex. Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc IAHVE, revista STUDII TEOLOGICE, Seria III, Anul III, Nr.1/ 2007, p.27-41 6. G. L.Teleoacă, Arheologia lingvistică în slujba istoriei religiilor, rev. BISERICA ORTODOXĂ, ROMÂNĂ, Anul CXXIV, Nr.1-3/2006, p.548-549 7. S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Editura Promedia Plus, ClujNapoca, 1996, mai ales paginile 72-74. 8. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti 1989 9. Magnusen Finno, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE-SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDALIANAE 10. G. L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul Dacic pe columna lui Traian, Revista Nouă, fondată de B. P. Hasdeu, Seria IV, Anul V, Nr.7 (40)/2008, p.17-18 26 ianuarie 2016

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

actualitate muzicală

jazz

Şcoala câmpineană de jazz

sărbătoare pentru iubitorii muzicii de jazz. Evenimentul îşi propune ca, de fiecare dată, să evidenţieze şi să premieze cele mai reuşite performanţe din acest domeniu în anul precedent. Gala este organizată cu sprijinul unor instituţii, sponsori, parteneri media, muzicieni şi simpli prieteni, toţi având aceeaşi pasiune: jazzul. Ultima ediţie a acestui regal muzical a fost organizată tot de preşedintele Fundaţiei MUZZA, Alexandru Şipa, şi prezentată de Anca Romeci. Gala din acest an i-a avut ca invitaţi, printre alţii, pe experimentatul muzician de blues A. G. Weinberger, pe maestrul saxofonist, compozitor şi

reprezentată la nivel înalt

de Liviu Briciu şi formaţia Werther Project Fundaţia MUZZA şi Institutul Cultural Român au organizat duminică, 3 aprilie 2016, cu începere de la ora 17.30, la Hard Rock Café din Capitală, Gala Premiilor de Jazz pe 2015-Premiile MUZZA. Ajunsă la ediţia a XIV-a, Gala este cel mai important eveniment anual pentru acest gen muzical, o adevărată

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

jazz

pedagog sibian Constantin Iridon (Premiul de excelenţă), pe multipremiatul pianist Sorin Zlat (Marele premiu la Monaco-2013 şi Marele premiu la Jacksonville,USA – 2015). Mai amintim tinerii muzicieni laureaţi ai unor recente concursuri: Julie Pardău-Cluj-Napoca, Robert Patai-Bucuresti, Casual Band-Craiova (lider Bogdan Uţă -saxofon), Werther Project-Câmpina (lider Bogdan Mihăilescu-chitara), grupul C.A.L.I.Iaşi (lider Cătălin Huţanu-pian), virtuozul bluesman clujean Alex Muşat, care recent a obţinut o preţioasă bursă la cea mai renumită Universitate de jazz din lume-Berklee Boston – SUA. Au mai încântat publicul şi alte formaţii consacrate deja, revelaţii ale ultimilor ani, precum Ethnotic Project (lider Dragoş Mihu-tobe, cu Irina Sârbu în componenţă) şi Kiba Dachi Experience, trupe care nu mai au nevoie de nici o altă prezentare pentru a stârni interesul publicului. În această selectă companie au evoluat şi patru tineri şi talentaţi câmpineni, care, de anul trecut, alcătuiesc formaţia Werther Project. Trupa a fost înfiinţată de Bogdan Mihăilescu, student în ultimul an la Facultatea de Electronică a Universităţii Politehnice Bucureşti, pe care multă lume, nu doar prezentatoarea Galei, îl consideră o speranţă a jazz-rockului românesc. Componenţa trupei este următoarea: Bogdan Mihailescu –

guitar, Cristian Munteanu – bass, Ovidiu Ilie – drums, Iulia Heleanu – vocal. De fapt, Gala a început cu Werther Project, care a oferit un micro-recital reuşit, spre deliciul publicului iubitor de jazz, rock şi blues. Werther Project a fost nominalizată la secţiunea Premiul de Debut, câştigând totodată acest premiu important şi dătător de mari speranţe pentru viitorul tinerilor muzicieni câmpineni. Preşedintele Galei a subliniat, de mai multe ori, valoarea şcolii câmpinene de jazz, reprezentată în primul rând prin Liviu Briciu, organizatorul Festivalului Campina Jazz-Rock, un festival cunoscut în toată ţara. Sufletul acestui eveniment, omul cu ideea, omul cu relaţii în lumea bună a muzicii, omul care a muncit an de an pentru ca acest festival să capete renume şi recunoaştere, Liviu Briciu a fost premiat anul trecut cu premiul „Managerul anului 2014”, anul acesta fiind nominalizat la aceeaşi secţiune, singura care recompensează rezultatele remarcabile în managementul unor evenimente muzicale, şi nu calităţile artistice ale unor muzicieni.

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

in memoriam

George STOICAN

Câmpina a mai pierdut un artist

care peisajele rupte dintr-o realitate mirifică te atrăgeau să trăişti într-o lume aparte. Artistul, un om distins, cu suflet bun, îngăduitor şi generos, a pierdut, spre regretul nostru, lupta cu necruţătoarea moarte, iar la următoarele prezentări în stradă ale artelor va fi veşnic absent. George, vei trăi mereu în amintirile noastre!

Duminică, 27 martie, familia, rudele şi prietenii l-au condus pe ultimul drum pe cel care a fost GEORGE STOICAN - pictor câmpinean. De-a lungul anilor, la final de săptămână sau cu ocazia unor manifestări culturale, putea fi văzut în piaţeta de la ceas, alături de colegii de breaslă, expunând lucrări de o reală frumuseţe, dintre

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Florea Iordache

memoria urbei

Alin Daniel CIUPALĂ

O filă dintr-un vechi album de fotografii

demonstrează şi bustul lui Nicolae Grigorescu, aflat pe un soclu înalt în centrul oraşului. Primăria Câmpina i-a comandat artistului şi un monument pentru cimitirul eroilor, soldatul care este de asemenea plasat pe un soclu nepotrivit în parcul din centru. În Câmpina a mai existat, cum putem vedea în fotografia de jos, o remarcabilă lucrare, un basorelief făcut pentru castelul familiei Ştirbey de la Voila, realizat tot de Gheorghe Tudor, în 1912. Lucrarea prezintă o mulţime de săteni şi orăşeni strânşi la

Câmpinenii trec nepăsători pe lângă două sculpturi care aparţin unui important artist din plastica românească, Gheorghe Tudor, născut în 1882 la Breaza. Acesta a făcut studii serioase la Belle Arte Bucureşti şi la Florenţa, în opera lui resimţindu-se puternic influenţa şcolii italiene. A luat un premiu pentru lucrarea „Nea Gheorghe, cap de expresie”. Era un bun portretist, după cum o

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

o serbare în parcul castelului, care se vede în fundal. Pe margine, în medalioane rotunde, portrete de localnici şi jos, în centru, portretul Martei Ştirbey, devenită prin căsătorie, contesă de Blome. Nu ştiu ce soartă a avut această lucrare deosebită pentru istoria oraşului, pe care o regăsim în această unică fotografie. Pe reversul acestei fotografii de album este un interesant instantaneu care ni-l arată pe câmpineanul Dodo Bănescu, pe malul Prahovei, pe undeva pe la

Bobolia – Poiana, în 1914. Dodo Bănescu a avut una din cele mai frumoase case din oraş, aflată pe strada Constantin Istrati, o vilă cu arhitectură muntenească, împodobită cu balcoane din lemn traforat, plasată într-un adevărat parc cu copaci seculari, prin care trece un pârâu cu apă foarte limpede. Casa lui Bănescu, acum oarecum afectată de vitregia vremurilor, mai poate fi admirată de cei care coboară scările ce duc din strada C-tin Istrati în strada Rahova.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ 83

poveştile urbei

Alin Daniel CIUPALĂ Furioşii tineri câmpineni Tinerii furioşi (Angry Young Men) reprezentau un grup de scriitori britanici de la mijlocul secolului XX, ale căror opere exprimă resentimentele claselor sociale inferioare faţă de sistemul sociopolitic şi faţă de mediocritatea şi ipocrizia clasei de mijloc şi a celei superioare. Au fost reprezentaţi în literatură de dramaturgul John Osborne, care prin piesa „Priveşte înapoi cu mânie” a dat şi numele curentului şi de romancierul Alan Sillitoe, al cărui roman „Sâmbătă seara, duminică dimineaţa”, ecranizat într-un film care a rulat şi la noi, s-a bucurat de un mare succes. În România, acest fenomen şi-a găsit mai greu expresia în literatură, deoarece exista cenzură severă, dar s-a concretizat într-un memorabil film, „Reconstituirea”, regizat de Lucian Pintilie după nuvela cu acelaşi nume a lui Horia Pătraşcu. În Câmpina anilor ’60-’70 exista o grupare destul de numeroasă de tineri, uneori foarte tineri, care găseau diferite moduri de a nu se alia sistemului şi al căror comportament îi şoca pe concetăţenii 84

Alin Daniel CIUPALĂ noştri mai aşezaţi şi mai prinşi în rutina vieţii de atunci. Duceau o viaţă de rebeli teribilişti, însă acţiunile lor nu erau marcate de o coloratură politică (poate doar atunci când îl înjurau pe Nicolae Ceauşescu pentru viaţa cenuşie pe care erau obligaţi s-o trăiască sau când unul dintre ei, la ultimul Congres al partidului, în noiembrie 1989, a dat foc la steagurile PCR de pe centru ce pavoazau oraşul cu ocazia acestui eveniment). Tinerii erau împărţiţi într-un fel de grupări, nu de tipul bandă/gaşcă, ci mai degrabă o asociere prin afinităţi. Am cunoscut bine această lume din care făceau parte destui prieteni şi foşti colegi de şcoală. Cu studiile stăteau destul de prost, deoarece atitudinea lor de răzvrătiţi nu era tolerată în şcoala comunistă severă, care i-a şi exmatriculat. Se crease un adevărat război între ei şi corpul didactic. Protagonistul întâmplărilor pe care urmează să le relatez, bunul meu amic Goe, a călcat în viaţă cu stângul. Sătul de bătăile încasate de la mama lui pentru notele proaste şi năzdrăvăniile făcute la şcoală, a recurs la un act de vandalism care a rămas în analele liceului Nicolae Grigorescu. Într-o noapte, alături de camaradul său, Jan Cotonogu (un tip mărunţel, cu o agilitate de felină, dar cu un defect din naştere la picior, care i-a şi adus porecla), căţărându-se pe burlane şi forţând o fereastră, au intrat în liceu, Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

au spart uşile cancelariei, au distrus cataloagele, au devastat cabinetul de ştiinţe naturale şi de istorie. Lăsând destule urme, au fost prinşi cu uşurinţă. După ce au fost bătuţi cu duritate la miliţie, deşi nu erau uşor de intimidat, şi-au recunoscut faptele, după care a urmat un proces la Judecătoria Câmpina. Fiind minori, judecătoarea a întrebat-o pe mama lui Goe ce preferă: să fie internat copilul la şcoala de corecţie sau să-şi ia răspunderea pentru educaţia lui viitoare. D-na R. a refuzat să-şi ia acest angajament, astfel că odrasla a primit pedeapsa de trei ani la şcoala de corecţie. Tânărul meu prieten, cu mare har actoricesc, povestea mai târziu cu multă savoare întâmplările din viaţa

lui. A intrat în şcoala de corecţie destul de timorat de atmosfera cumplită pe care a găsit-o acolo. Îmi spunea că la prima întâlnire cu viitorii săi colegi a primit o lovitură în cap ce l-a adormit pentru câteva ore bune; când s-a trezit, devenise o fiară mai periculoasă decât cele în mijlocul cărora căzuse. Au urmat trei ani nesfârşiţi de orori, bătăi, samavolnicii. A terminat şcoala de corecţie la vârsta la care tinerii plecau în armată. Cu dosarul lui, a fost trimis la o unitate de pedeapsă. Dimineaţa, maiorul îi alinia în curtea cazarmei şi făcea apelul: - Cutare, ai făcut puşcărie? - Da! – Ai să mai faci! Ajuns la tânărul Goe, a repetat întrebarea, însă răspunsul lui a fost „nu”. - O să faci!, i-a replicat maiorul. Tânărul G.R.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

comenta mai târziu cu umor: „Să fie al dracului! A avut gura aurită!” Tatăl lui Goe era şef la o secţie mică a rafinăriei, unde din reziduuri de păcură se făceau lumânări. Era o muncă de iad, într-o căldură sufocantă şi mirosuri imposibile, dar se câştiga bine. Gregoire, cum îl alinta fiu-său, ca să îi mai îndulcească acestuia viaţa după ce a venit din armată, îl alimenta cu sume importante de bani, cu care Goe se răsfăţa seară de seară în restaurantul de lux al oraşului, „Bucureşti”. Într-una din seri, ghinionul lui a fost să se aşeze la o masă vecină cu a unor tineri cubanezi trimişi de Fidel Castro să facă studii la Liceul de Petrol din Câmpina. Cubanezii învăţaseră bine limba română şi se obişnuiseră cu

obiceiurile proaste ale boemilor locali, cu care veneau deseori în conflict. Auzindu-i făcând comentarii insultătoare de genul „români ţigani” (cum se mai întâmplă şi astăzi în străinătate), Goe a căzut pradă orgoliului şi sentimentelor patriotice, care l-au îndemnat imediat la răzbunare. Împreună cu amicii săi, între care M.S., un tip foarte bine clădit, a încins o bătaie în urma căreia au devastat localul. Ridicaţi de poliţie şi judecaţi de urgenţă pentru huliganism după legea de atunci, au primit câţiva ani de închisoare, pe care i-au efectuat la Mărgineni. Aici aveau drept camarad în dormitorul comun, un tânăr fragil, efeminat, ajuns în puşcărie pentru că era amantul unui tenor celebru cu

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

renume internaţional. Băieţii noştri, scoşi la muncă, puşi să sape câţiva metri cubi de pământ zilnic, făceau din milă şi norma acestuia. Mare le-a fost mirarea în momentul în care tenorul a venit la direcţia închisorii însoţit de un general de securitate şi şi-a eliberat partenerul, care apucase să le povestească multe episoade picante din viaţa acestei celebrităţi. Ieşit din închisoare, Goe s-a învârtit într-un cerc de amici de aceeaşi factură, continuând cu năzdrăvăniile. Dintre toţi, Jan Cotonogu s-a remarcat printr-o aventură de senzaţie. Se pricepea să repare motoare de maşini şi din când în când prindea câte un client. Recomandat de cineva, a fost solicitat să se ocupe de Dacia doctorului Cuţu, care nu-i cunoştea

antecedentele penale. După un chef, cu aburii alcoolului în creier, Jan a luat maşina doctorului şi a plecat să se plimbe. Păgubaşul a anunţat imediat miliţia, care a declanşat o urmărire ca în filme. Pe străzile Câmpinei se alerga ca pe un circuit de viteză. La fiecare cotitură, la virajele bruşte, lovind bordura sau câte un stâlp, Jan mai pierdea o aripă, o uşă ori o bară a maşinii pe care o primise în stare bună. Urmărirea s-a terminat pe centru, pe lângă ceasul lui Florescu, când alergat de două maşini, Jan a urcat pe trotuar şi s-a izbit de zidul impozantei Case Veneţiene, făcând în felul acesta şi motorul praf. S-a întors în închisoare, dar cu o pedeapsă mică, fiindcă de acum era deja căsătorit şi avea de întreţinut câţiva copii.

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

În grupul acesta erau băieţi cu diferite înclinaţii: unul înalt, foarte bun baschetbalist, avea succes la multe fete de familie bună; altul, Mişu A., era un foarte bun sculptor amator, cioplind în lemn personaje fantastice. Între ei şi M.Ţ., prietenul apropiat al lui Goe, care se angajase la Turnătorie şi reuşea să se descurce bine, plecând de multe ori din hala de lucru cu câte o pastilă de argint pe care o fura din contactoare. Tot aici lucra şi G.R. şi de câte ori ieşeau din schimb, nu treceau pe acasă, ci se opreau la barul condus de N.B., amicul lor comun. Era un bar elegant, peste drum de Hotelul Muntenia, plin de boemi, unde se practicau pe ascuns şi jocuri de noroc. Inventaseră un joc original care se numea „Cu soţ sau fără soţ” şi solicita doi parteneri. Fiecare jucător avea în buzunar mai multe bancnote de o sută de lei, iar unul dintre ei trebuia să ghicească dacă din suma cifrelor care formau seria bancontei celuilalt rezultă un număr par sau impar. Dacă ghicea, banconta trecea în proprietatea lui. Pentru vremea aceea, se juca pe sume colosale. Gestionarul barului a pierdut într-o seară 30.000 lei, jumătate din preţul unei Dacii. În câţiva ani, a pierdut la diverse jocuri, care deveniseră o patimă, sume enorme. De grupul lor se apropiase şi un fost coleg de şcoală de-al meu, cu care am păstrat cele mai bune legături, deşi acesta nu reuşise să

termine decât şapte clase. Prietenii îl porecliseră Fredy, pentru că era un mare admirator al celebrului fotbalist spaniol Alfredo di Stefano. Fredy câştigase un concurs de tipul „Cine ştie câştigă”, ţinut în sala Cinema „Monovici”, desfăşurat sub conducerea prezentatorului tv prof. Ion Florea. A fost singurul dintre concurenţi care a putut numi trei fotbalişti selecţionaţi în echipa naţională, născuţi la Câmpina. După ce a terminat armata, amicul meu nu avea nicio calificare, iar serviciile pe care le găsea cereau prea mult efort fizic într-un mediu poluat. Pentru a-şi uşura viaţa, lui Fredy i-a venit ideea salvatoare de a-şi căuta o parteneră mai în vârstă şi cu o situaţie materială bună. Nici azi nu pot să-mi explic cum a sucit capul unei farmaciste care descindea din ilustra familie a farmacistului şi primarului Kessler. Doamna, căsătorită şi cu o fiică vitregă din partea soţului, a făcut cele mai mari sacrificii, cuprinsă de pasiunea arzătoare pe care o făcuse pentru prietenul meu mult mai tânăr, de care o despărţea un sfert de veac de experienţă. Un timp, i-a dat mulţi bani, pe care amorezul îi cheltuia îi restaurantul Bucureşti cu prietenii. Într-o seară, pe când eram la o masă, în local şi-a făcut apariţia soţul doamnei, însoţit de un miliţian. Doamna C., care încasase recent salariul, îi dăduse îi

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ ziua aceea lui Fredy bani să-şi ia un palton. Acesta şi-a achitat croitorul, ocazie cu care a schimbat toţi banii pe care îi avea la el. Dl. C., care luase seria bancnotelor din plicul soţiei, îl reclama acum că a furat banii nevestei. Ridicat de la masă şi dus la miliţie, a fost invitat să-şi golească buzunarele, însă negăsindu-se asupra lui nicio bancnotă din cele însemnate, a fost lăsat să plece şi astfel Fredy s-a întors triumfător la prietenii săi. Legătura aceasta i-a schimbat însă viaţa. Nemaiputând rezista la Câmpina, unde era zilnic subiect de scandal, doamna farmacistă s-a transferat la Râmnicu Sărat. L-a luat şi pe Fredy cu ea, s-au căsătorit, l-a înscris la cursurile serale şi l-a

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

ajutat să se califice. După revoluţia din decembrie 1989, băieţii, care între timp se liniştiseră, au avut destine diferite. În timp ce unii au devenit oameni de afaceri cu firme mai mult sau mai puţin prospere ori familişti cu copii reuşiţi, alţii şi-au ruinat sănătatea, măcinaţi de alcool şi au murit timpuriu. Între aceştia şi Jan Cotonogu, care a lăsat mulţi copii mici orfani; unul dintre ei, având patima jocurilor de noroc, rămas fără serviciu şi fără bani, şi-a pus capăt zilelor. (Fotografiile sunt din perioade diferite ale istoriei oraşului Câmpina: [circa] 1970, 1970, 1938, 1978)

evenimente cu cărţi

Adrian SIMEANU

De la micul ecran, la roman...

explică îndată, pe înţeles. Meritând să-l asculţi şi tomu-i să-i citeşti. Ca să ai motiv, la rându-ţi, să cugeţi şi să tragi concluzii…

Ieri, la TVR. Azi, la pensie. Ieri, cu ştirile. Azi, cu cărţile. Ieri, prezentator. Astăzi, scriitor. Nicolae Melinescu, desigur. Ştiutor a multe, că-i umblat pe glob. Având, implicit, a istorisi chestii fel de fel. Chiar de nu va spune niciodată tot. Vorbeşte cursiv, fără pic de trac. Îl ajută, cert, nişte ani din urmă. Când, seara, grăia pe micul ecran. Iară faptu’ că, de un timp încoa’, scrie din belşug, îi e util idem. E clar în idei. În discurs, rezonabil. S-ar putea ca şi-n text interes să trezească bogat. Sunt un pic circumspect deoarece nu îi citii romanu’ până acu’. “Deşertul de fier” numit, de curând lansat şi în Piteşti, la bibliotecă. O ficţiune geo-politică să-i zicem, iscată din experienţa acumulată. Prin Africa sud-sahariană, cândva. Din cele văzute şi auzite pacolo. Apoi, gândite-ndelung spre cuvenită-nţelegere. Şi aşezare în fila de carte, ca mărturie asupra mersului lumii la un moment dat. Într-un colţ al ei adânc frământat… Cine-i Melinescu? Oltean la origini, născut cu circa şapte decenii în urmă la Bucureşti. În „epoca de aur”, la telejurnal. Actual, faţă în faţă, pe viu, cu poporu’. Cel dornic totuşi să afle şi să-l descoasă. Să-şi lămurească ipoteze şi controverse. Cu care omul e-n temă, firesc. Şi le 90

Povestaş cu dor de(spre) Eminescu… Alex. Ştefănescu, recent, la Piteşti. Unde a vorbit şi a desluşit pentru argeşeni chestii inedite şi nelămurite despre marele nostru stihuitor. Pe care-l cunoaşte şi-l analizează tot mai insistent şi mai pertinent. Mai amănunţit şi binevenit. Citind, recitind, mereu tălmăcind versu-i genial şi făr’ de cusur… Conferenţiaru’ cu dor de poet e un om de carte şi cu cărţi pe raft. Aruncându-şi ochii, decenii la rând, peste ce au scris atâţia şi-atâţia. Cică-i place asta, are fler la text şi, inevitabil, mi ţi-l cercetează, îl evaluează şi-l etichetează corespunzător. Maliţios zdravăn cu sine, cu alţii, grăieşte cu talc şi umor deştept. E documentat şi rosteşte gându’ clar argumentat. Sala ascultându-l atent, făţiş curioasă şi deplin atrasă. Căci ne-a luminat întru poezie ca o bucurie fără de sfârşit. Lăsată lumii şi neamului său, pe vecie, de Mihai Eminescu. „Românul absolut”, cu har înnăscut. Vrednice povestitor, la Câmpina când?

Adrian SIMEANU Revista Nouă nr.2 (93) /2016

muzica zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Într-o zi aniversară, o seară omagială…

Dirijând acolo, da’ şi-n restu’ ţării, de zor. Eu îl ştiu de când a venit în Piteşti prima oară. Pe la-nceput de mileniu. Ducândumă apoi la Ploieşti, Sibiu şi Craiova să-l văd cum lucrează… A reajuns de curând şi pe la filarmonica noastră, benefic. Entuziasm molipsitor spre orchestrăndreptând şi energie duium insuflând. Încât “Uvertura 1812” sfârşi în urale, inevitabil. Căci lumea sigur dorea să mai asculte muzica asta. Solemnă, mândră, impunătoare, în vecii vecilor dăinuitoare… De altfel, pentru Ceaikovski munci tot concertul acest. Nu doar cu pricepere clară, ci şi cu trăire vădit. Vie, debordantă, utilă făţiş. Dând instrumentiştilor temeinic imbold. Şi notelor aripi să zboare spre noi hotărât. Forţă să ne pătrundă sunetu’ lor în fiece fibră. Ca să vibrăm intens unanim. Prinşi apăsat de catharsis real… Muzician autentic neobosit, timişoreanu’ se arătă şi-un vorbitor cu drag către publicu’ gazdă. Creând de îndată o punte de suflet cu el. Aşa că viitoarea-ntâlnire din toamnă e aşteptată cu nerăbdare. Mai cu seamă că-n portative va fi Richard Strauss atunci. Pe care omul îl are parcă în sânge şi la lumină îl scoate vrăjit. De apreciat şi de lăudat deplin meritat. În sală de-oi fi, iar voi povesti…

Joi, 31 martie, anu’ curent. La Filarmonica „Paul Constantinescu”. Când fu acolo cântat doar Franz Joseph Haydn. Binevenit, nimerit, izbutit. Întru amintire şi ca preţuire pentru ce-a creat şi lumii-a lăsat, bogat, trainic, minunat… Austriacu’ născându-se chiar în ultima zi de Mărţişor, gazda gândi şi reuşi să-l comemoreze şi onoreze la fix. Dând glas înc-o dat’, adecvat, muzicii sale fără cusur. Peste care timpu’ n-a aşternut uitare deloc. Ci a făcut-o şi mai luminoasă, mândră, valoroasă… „Papa Haydn” se „întâlni” aicea, pe scenă, cu cineva lui dăruit de la şcoală. Tot Papa numit (nu supranumit), însă numa’ Filip. Un timişorean, azi cellist ieşean. Serios şi virtuoz. Cu mult vibrato pe instrument, de efect. De mine şi alţii demult remarcat pentru asta. Cu Radu Postăvaru conlucrând acum. Acesta ştiind să ducă totu’ la bun sfârşit, în chip iscusit. Dirijând atent, precis, exigent. N-avu-n mâna sa decât ceva corzi şi cinci suflători. O orchestră mică, dar ambiţioasă. La capăt de drum, cert victorioasă. Motiv ca sufletu’ celui comemorat să nu socoată nici pic că note cu har aşternut-a acesta, pe portativ, în zadar. Românii, oricând, tălmăcindu-l vrednic, zic eu. Impetuos, inimos, maiestuos. Cel puţin la Ploieşti, în cazu’ de faţă, aşa se-ntâmplă…

Gheorghe Costin Născut la Baia Mare acu’ şase decenii. Azi, la „Banatul” în schemă, pe Bega. Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Nici Keith nu mai e… Moartea răpindu-l necruţător în ăst Mărţişor. Smulgându-l de pe clapele sale, în ani, bogat creatoare. Noel Emerson fiind nu doar instrumentist 91

Adrian SIMEANU

Lituanieni, în Bănie

bun, ci şi-un creator bine ancorat în rocku’ simfonic. Într-o vreme când genurile astea s-au unit fertil. Mulţumită unor muzicieni dornici a explora şi a inova. El, cu siguranţă, unu’ dintre ei. Ştiindu-i, de pildă, pe Bach, Mussorgski, Bartók, Holst, Orff, Joplin, în profunzime. Ades tălmăcindu-i înnoitor, îndrăzneţ, izbutit. În valoare punându-i modern, onorant şi peren… Noel avea chemare şi viziune. Talent şi pregătire la note. Umbla dezinvolt, da’ folositor, pe diferite claviaturi. Improviza, prelucra, orchestra combinând inventiv registre sonore. În hard-rock jazz îngloba, baladesc. Şi-n ample construcţii simfo-baroce lenveşmânta inspirat, să dureze. „The barbarian”, „Pictures at an exhibition”, „Lucky man”, „C’est la vie” stând mărturie oricând. Semn incontestabil că nu trăi anonim pe pământ. Şi lumea nu l-o uita, de aceea, în veci pe Keith Noel Emerson… 92

Lăudam în toamnă „Europa Season”. Program inedit, cert binevenit, la filarmonica inovatoare de la Craiova. Având şansa, în Geraru’ vecin, să particip la seara Lituaniei. Ce şi-a trimis, cuvenit, şi ambasadorul în sală. Nu doar muzica şi muzicanţii, ca mesageri potriviţi. Realmente vrednici şi de lăudat. Pentru că Dvarionas, Čiurlionis, Malcys şi Babys adunat-au pe note, ferice, multe şi nobile influenţe. Iscând partituri interesante şi captivante. Semn, iară, vădit că-n domeniu ce-i pe deplin iscusit nu e-ngrădit în spaţiu şi timp de nimic. Ba, din contră, benefic lumea de pretutindeni unind… Frumoasă surpriză fură pentru mine cânturile lor. Chopin alăturându-li-se nici că se poate mai nimerit. Întâiu’ concert, mândru giuvaer. De la zi la zi mai strălucitor. Cu siguranţă nemuritor şi nu la-ndemâna oricui. A lu’ Kasparas Uinskas, neîndoios. Că-i zburdă degetele pe clape nemaipomenit. E nalt, subţirel, fin, prietenos. Tot pe la olteni mai an cunoscându-l şi, de îndată, apreciindu-l. Atunci, cu Gheorghe Costin la pupitru, pe Brahms onorant tălmăcindu-l. Acu’, pe Chopin, iute, şi dulce, şi delicios. Ca nişte perle, din pian, sunete-alese spre noi revărsând generos... În fine, ce auzii norocos astădat’ se datoră în egală măsură şi dirijorului de pe aceleaşi plaiuri venit. Tinerel şi el, vioi, mărunţel. Modestas Barkauskas. Aprig, ferm, impetuos. Echilibrat, cu trăire, precis, riguros. A pus orchestra la treabă intens, ea şi-a dat silinţa imens, aplauze gârlă curgând la sfârşit. Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Adrian SIMEANU

Încât afirm apăsat: de ar avea invitat aşa tandem minunat, şi Ploieştiul ar fi câştigat. Se-ncumetă instituţia loco de gen să-l aducă?

O seară magică de Mărţişor

Şi irlandezii, în Bănie La filarmonica urbei, în ăst Mărţişor. În sală fusei, văzui, ascultai şi iată ce, după, succint, consemnai: Derek Gleeson e din Dublin de fel. Cincantenar suplu şi energic foc. Dirijor cu spor, priceput vădit. Temeinic şcolit, pe drept renumit. Lucrând cu oltenii, cu maxim profit. Făcându-i din plin să asude, da’ să şi triumfe peste aşteptări. Sub bagheta lui, suită faimoasă din patria sa ţăşnind strălucit către noi. Mândra „Riverdance”, inspirat creată. Celebru dansată, pe glob agreată. Doldora de ritm, armonie şi melodie. Puindu-i p-ai noştri pe jar, copios. Sub mâna lu’ Derek grozav izbutind, punte-ntre culturi astfel devenind… Deloc disonant cu-al treilea concert de vioară mozartian. Fluent, dulce depănat cu arcuşu’ temperat, de Héloїse Geoghegan. Blondă irlandeză cu ceteră veche de la talieni. P-ale cărei corzi umblă ferm şi iute. Stilat, nuanţat, experimentat. Cu nişte români cic-a studiat şi, se vede treaba, zdravăn a-nvăţat. Muzica lu’ Wolfgang cântând-o ales, luminos, intens şi curat… Concluzia firească: orice instituţie română de gen ar fi în câştig de i-ar invita să urce pe scenă, cât mai des, la ea. Cu siguranţă, şI cea din Ploieşti…

Zici, azi, Mandeal, zici Orchestra Română de Tineret. Căci el se ocupă de ea cu mână de fier. Şi randament consistent. Transformând-o treptat întrun brand. De la un concert la altu’, şi mai evident. Ultimu’, văzându-l şi eu, la Ateneul bucureştean. Unde „Primăvara magică” prilejui elevat o nouă-ntâlnire cu muzica de nivel înalt. Theodor Rogalski, „Trei dansuri româneşti”. Binevenite, deplin reuşite. Ceaikovski, „Variaţiuni pe o temă rococo”. Superbe, atrăgătoare mereu. Wagner, „Preludiu şi moartea Isoldei”. Tulburătoare, nemuritoare. Strauss, „Cavalerul rozelor”. Suită aşijderi. Iar bisuri, vreo trei. „Hora staccato” programu-ncheind ideal, incandescent, triumfal. Premierul însuşi, în sală aflat, aplaudând harnic, lung şi apăsat… Întrucât s-a cântat excelent. Select, viguros şi fluent. Cu elan, nuanţat, virtuoz şi sudat. Tinereţea, maturităţii dirijorale supusă, vărsând, inevitabil, sudoare, dar iscând, indiscutabil, valoare. Şi performanţă neîndoios. În cazu’ de faţă, şi cu Andrei Ioniţă, solist. Violoncelist mai rar întâlnit. Zic eu, înnăscut, nicidecum făcut. Îl ştiu de ani buni şi îs ferm convins că-i fenomenal. Tehnică de top, trăire din plin. Sunet diamant, perfect, eclatant. Iute, rafinat şi foarte vibrant. Aşa c-am plecat tare supărat că s-a terminat. Însă bucuros că i-am ascultat. Jur c-au meritat fiindc-au făcut ceva minunat, Chiar de neuitat, cert de repetat…

Adrian SIMEANU Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

teatrul zilelor noastre

Adrian SIMEANU

„Lume, lume, soro lume”…

Felurite animale ca personaje teatrale…

Sunt momente-n viaţă când, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi, spunea Adriana-n juneţe. Mi-am reamintit nu demult urmărind încremenit cum o jucă pe Maria Tănase. Pasărea măiastră, astfel numită de Iorga nici că se poate mai nimerit. Întrucât, ca dânsa, nimeni na doinit, pe plai românesc, ghiersu’ popular şi lăutăresc. Cu vocea-i gravă, fermă, răscolitoare. Nepieritoare-n auzu’ poporului nostru vreodat’. Că nai cum s-o uiţi cântând „Lume, lume”, de pildă. Tânguind, filosofic, fundamental adevăr: „c-aşa-i lumea trecătoare, unu’ naşte, altu’ moare. Ăl de naşte necăjeşte, ăl de moare putrezeşte”. Mai adânc gândit nici c-am întâlnit, oricât am citit… George Sbârcea a scris inspirat. George Bănică regizând adecvat. Ambii nu mai sunt. Da’ le duce treaba şi azi cu fior Adi Trandafir. Actriţă matură dedicată teatrului de când o cunosc. Care spune povestea Măriei de vreo trei decenii pe scenă. De fiece dată tot mai mişcător. Mai pătrunzător, mai convingător. Eu plecând cu lacrimi în ochi la sfârşit. Dând iarăşi dreptate spuselor ei înţelepte de altădat’. I-am mărturisit-o marcat, la cabină. Astăzi o fac public. Şi ea, şindeosebi eroina întruchipată dramatic, merită asta nemăsurat…

Ceva mă-mboldea de un timp încoa’ la Râmnicu Vâlcea să merg negreşit. La Teatrul „Anton Pann”. Unde dramaturgia nouă îşi află loc bogat. Aşa că-n Făuraru’ vecin dădui o fugă acolo. La una dramatizare cu destulă căutare. „Eşti un animal, Viskovitz!” se intitulează ea. Precum acea carte din care se trage. Roman de succes, Alessandro Boffa, autoru’ lui. Biolog acesta, hotărât să scrie o alegorie. Cu fiinţe varii, da-n fond despre oameni. Chestii existenţiale din alea esenţiale. Tendinţe contemporane, întrebări fundamentale… Le-a adus în scenă Tudor Lucanu, din Cluj. Însoţindu-se, pentru rostire, de vreo şase tineri toţi entuziaşti. Mădălina Ciotea şi Olimpiu Blaj, Réka Szász, Cătălin Asanache, Ciprian Nicula şi cu Vlad Bîrzanu. Au jucat, au dansat cu vioiciune duium şi straşnic efort. Condiţie fizică de invidiat etalând constant. Umor abundent iscând permanent. da’ şi tâlc la fel rolurilor dând. Au potenţial şi fac treabă de echipă sudată deplin. Fără îns-a-şi estompa personalitatea. Expresivitatea individuală. Sunt promiţători şi, neîndoios, încă doritori a ne arăta ce pot în domeniu. Adică spectacol intens şi de real interes. Ce le-aduce premii sigur meritat. La Piteşti, de pildă, la festivalul teatrelor

Revista Nouă nr.2 (93) /2016

Mircea ALBULESCU

de studio, nu cu mult în urmă. Fiind inspirat la ei să mă duc, ca să-i văd jucând. Gazda muncii lor având, eu socot, vrednic viitor în această zonă a artei de azi. Promit c-o mai calc…

proiect de suflet, în care marele actor s-a implicat chiar de la înființare, în 2011. În ultimii ani, Mircea Albulescu a participat la mai multe evenimente care au avut loc la Câmpina și nu a lipsit de la nicio reprezentație a teatrului care îi poartă numele. Cu siguranța, viața culturală a Câmpinei va fi mult mai săracă acum, după ce marele actor nu va mai veni aici. „Emoţia este meseria mea de 60 de ani. Dar în 60 de , nu am avut o emoţie mai puternică decât asta. Le mulţumesc celor care au crezut că merit onoarea de a da numele tearului din Câmpina”, spunea maestrul Mircea Albulescu în iunie 2013, după ce primea placheta și diploma din partea primarului.

Adrian SIMEANU

A plecat Mircea Albulescu Mircea Albulescu a murit la vârsta de 81 de ani, la Spitalul Floreasca din București, în urma unor complicații apărute din cauza diabetului şi a suferinţelor inimii. La începutul anului 2013, Mircea Albulescu accepta ca Teatrul Proiect din Câmpina să-i poarte numele. Un

Revista Nouă nr. 2 (93) /2016

Mircea ALBULESCU

A fost, este și va rămâne unul dintre marii actori ai României. O carieră extraordinară în teatru și film, care nu poate fi cuprinsă aici, în câteva rânduri, acum, la despărțire. Un mare actor și un om de excepție, al cărui nume îl poartă mai departe Teatrul Proiect din Câmpina. Orașul nostru, cel fără un teatru propriu-zis și fără un cinematograf, l-a avut alături în ultimii patru ani pe

Mircea Albulescu. A deschis un drum nou în cultura câmpineană, în calitate de preşedinte al Asociației Culturale „Teatrul Proiect Câmpina". Ne-a adus spectacole minunate pe scena Casei de Cultură, ne-a adus artiști extraordinari și de care ne era foarte dor, ne-a readus speranța că, oricât de greu ar fi, cultura adevărată nu piere. Îți mulțumim, Maestre! Odihnește-te în pace!

Trupa de teatru „Mircea Albulescu” formată din liceeni din Câmpina pregătiţi de Tomi Cristin şi Ovidiu Cuncea 96

Revista Nouă nr.2 (93) /2016