Revista 9 3 2013 lectura by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de saşe ori pe an -

În acest număr semnează: Constantin TRANDAFIR, Florin FRĂŢILĂ, Ilie MOISE, Gherasim RUSU TOGAN, Mioara BAHNA, Nicolae PRELIPCEANU, Emanoil TOMA, Oana MERCA, Iulian MOREANU, Marian DULĂ, Florin DOCHIA, Vlad Ionuţ SIBECHI, Ani BRADEA, Delia GROSU, Gabriel Nicolae MIHĂILĂ, Gianina GHEOGHIU, Emil SUDE, Miruna Ştefana BELEA, Steliana Cristina VOICU, Cătălina GRIGORE, Anastasia TACHE, Iulia DUPU, Marina NICOLAEV, Ioan LILĂ, Daniel CRĂCIUN, Magda MIREA, Ion IANCU VALE, Valentin TUFAN, Ioan TODERIȚĂ, Dumitru ICHIM, Diana TRANDAFIR, Iulian SÂRBU, Sorin VÂNĂTORU, Octavian ONEA, Ibrahima KEITA, Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Gheorghe A. STROIA, Robert TOMA, Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN, Cristina VOCHIN, Theodor MARINESCU, Ştefan AL.-SAŞA

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4 Anul X nr. 3 (76) /2013

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: editorial - Constantin TRANDAFIR - Câteva note despre mişcarea criticii actuale / 3  Poezie- Florin FRĂŢILĂ / 5  la aniversară - Gherasim RUSU TOGAN – 75 / 6  cronica literară Mioara BAHNA - „A nu se lăsa la îndemâna copiilor”. Alexandru Vakulovski: Bong / 11  cronica literară - Gherasim RUSU TOGAN - Camelia Iuliana Radu. Neliniştit mesager al unei lumi exotice, învăluită în fiorul metaforei / 15 interviu - Nicolae PRELIPCEANU: «Sunt un român de peste tot» (Emanoil TOMA) / 17  eseu - Oana MERCA - Începuturile publicisticii hasdeene / 19 ethica minima - Iulian MOREANU - A cincisprezecea povestire cu un copil / 27  panteon Marian DULĂ - O reîntoarcere prin vremi, un destin: Sublocotenentul Viorel Dumitrescu / 31  poezie - Florin DOCHIA / 33  poezie - Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»: Vlad Ionuţ SIBECHI / 34; Ani BRADEA / 36; Delia GROSU / 38; Gabriel Nicolae MIHĂILĂ / 40; Gianina GHEOGHIU / 42; Emil SUDE / 43; Miruna Ştefana BELEA / 44; Steliana Cristina VOICU / 46; Cătălina GRIGORE / 47; Anastasia TACHE / 48  actualitatea culturală – Iulia DUPU - Premii / 49 note de lectură - Marina NICOLAEV - Galia Maria Gruder. În legitimă apărare / 50  note de lectură - Ioan LILĂ - «Ion Creangă - Spectacolul lumii» de Constantin TRANDAFIR / 52  proză Daniel CRĂCIUN - În preajma zeilor (fragment de roman) / 53  poezie - Magda MIREA / 57  poezie - Ion IANCU VALE / 58  poezie - Valentin TUFAN / 59  poezie - Ioan TODERIȚĂ / 60  poezie - Dumitru ICHIM / 62  poezie - Diana TRANDAFIR / 64  proza - Iulian SÂRBU - Şi atunci i-am făcut să dispară! - Ziua când a sunat mobilul / 66  eseu - Sorin VÂNĂTORU Universul ca reacţie dintre îngeri şi acidul sulfuric / 68  historica - Octavian ONEA - Fenomenul Scăeni / 71  folclor - Gherasim RUSU TOGAN - Strigoi, monştri, moroi, călători între «cele lumi» / 80  ars vivendi - Iconografia unui ideal - Ibrahima Keita: „România este o ţară hărăzită de mari artişti, artişti foarte talentaţi.» (interviu de Marina NICOLAEV) / 84  note de lectură Diana TRANDAFIR - Proza şi tentaţiile ezoterice / 92  note de lectură - Gherasim RUSU TOGAN - Simona-Grazia Dima - Poetul retras în «Interiorul cuvintelor». / 94  note de lectură - Ion PACHIA-TATOMIRESCU - Rostiri de rostuiri în doi / 97  note de lectură - Gheorghe A. STROIA Aspiraţie şi împlinire prin RE(set)area cotidianului către stările originare ale începuturilor / 99  note de lectură - Robert TOMA - Tentaţia visului / 101  semnal - Cică nişte câmpineni – un volum cu interviuri semnate de Carmen Negreu / 103  proză - Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Staţiunea W. / 104  iubiri de scriitori - Gherasim RUSU TOGAN - Vasile Alecsandri şi cântecul iubirii (II) / 109  remember - Diana TRANDAFIR - Alături de generaţie / 119  semnal Marina NICOLAEV - Paradox – revista revistelor anticipaţiei româneşti / 124  semnal - Cristina VOCHIN - Florin Dochia, la cea de-a 10-a carte publicată – «Stare de lectură» / 127  cronica actualităţii culturale - Theodor MARINESCU, Iulia DUPU - Un maraton de activităţi culturale: „Primăvara Poeţilor” (12-30 martie); Maratonul Poeziei; De Ziua Mondială a Cărţii; Dublă lansare / 128  invitaţie – 2 concursuri literare – 134  parodie de Ştefan AL.-SAŞA / 136

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie) Corectură: Iulian MOREANU Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com DTP: Flowerin Flow

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

Constantin TRANDAFIR

editorial

Constantin TRANDAFIR Câteva note despre mişcarea criticii actuale

eea ce spun ar putea să semene cu locurile comune, mai cu seamă potrivit dictonului că nu-i nimic nou sub soare. Dar şi fiindcă aici, în aceste rânduri, e o simplă discuţie, à vaux l’eau, fără pretenţii de sinteză. E vorba de critica literară, nume generic dat pentru cronica de întâmpinare, foiletonistică, recenzie, scholie, pentru exegeză, „studii şi cercetări” despre scriitori şi operele lor, critică istoriografică, istorie critică, eseu critic... (Prietenul, poetul, a scris şi o carte de eseuri pe teme diverse, a publicat de curând şi o care de „lecturi” nu doar „libere”, ci cu uneltele bune ale criticii, cronici, comentarii la cărţi literare. El, autorul, nu crede, ca monsieur Jourdain, că a săvârşit un act critic-literar). Condiţia criticii a fost mereu litigioasă şi a rămas spre bunăstarea ei. Despre rostul ei, al criticii, despre cum trebuie ea să fie (comprehensivă, polemică, tendenţioasă, pătrunzătoare şi distinctivă, creatoare-subiectivăimpresionistă ori „ştiinţifică”) s-au scris biblioteci întregi. Şi a dat ea însăşi seama de obligaţiile care îi revin. E drept că în unele momente, s-au înmulţit criticii, impresia de abundenţă făcând-o mai ales cei care nu prea s-au împăcat cu scrisul beletristic, dar au ţinut morţiş să se manifeste în acest delicat domeniu. Situaţia l-a făcut pe Caragiale să zâmbească 4

aşa cum ştie el: „Odinioară, nu prea de multă vreme (…), părinţii noştri ziceau cu mândrie că românul e născut poet. Astăzi, tot cu mândrie, dacă nu chiar cu mai multă, noi putem zice că românul e născut critic. Poezia e un atribut al tinereţii, critica al bărbăţiei. Să fim bărbaţi!”

a orice fenomen sau acţiune din lume, critica literară e divergentă, statică şi dinamică, are minusuri şi plusuri, e primită cu bune aprecieri sau cu obiecţii. În conştiinţa multora, nu dintre cei mai inteligenţi, ea a fost socotită şi a rămas ca un fapt parazitar. De cealaltă parte, i s-a recunoscut rolul de „locomotivă” a literaturii, de stimulent intelectual şi empatic. I s-a recunoscut ataşamentul şi admiraţia pentru operă, capacitatea de distingere a sensurilor noi şi de integrare valorică. Nici mai mult nici mai puţin, Oscar Wilde mai emitea un paradox (aparent): „Opera literară imită, critica creează”. Amuzant, unii literaţii vorbesc, în registru psihanalitic, de „natura feminină” a criticii, faţă de cea „masculină” a operei. Între argumentele pro sunt invocate prioritatea cronologică a faptului literar şi tendinţa lui hegemonic-bărbătească de anexare a criticii. Replica vine numaidecât: criticii exercită un mod de luare în stăpânire şi de explorare a obiectului Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Constantin TRANDAFIR

cunoaşterii. De fapt, deşi cele două domenii sunt cumva diferite, relaţia este de complementaritate. Literatura - nu-i aşa? – creează ficţiunea din realitate, critica interpretează opera. Dar rostul adevărat al celor două sfere confraterne e arhicunoscut…

Nicolae Bârna. În vuietul bătăliei pentru „fracturism”, „utilitarism”, „textualism mediatic de tip fantasy”, „virtuali” online, „conexionişti, „himerişti”, hip-hop, underground, „mizerabilişti”, „un nou experimentalism”, începu să se audă, întâi mai discret, apoi din ce în ce mai energic voci ale reabilitării ficţiunii şi esteticului. Senzaţia e de scăpare de sub control, impas, criză. Mai pricopsită rămâne critica aplicată la literatura consacrată şi la problematica ei, acţiune a exegeţilor de mai înainte, unii dintre ei făcându-şi lucrarea în tăcere modestă, dintre care, din spirit de dreptate, îi voi numi aici pe Florin Mihăilescu, Dan Mănucă, Ioan Adam, Mircea Anghelescu, Mircea Popa, Constantin Călin, Theodor Codreanu, Cristian Livescu.

„istorie” agitată are promoţia nouăzecistă, imediat în postcomunism. Radicalism socialpolitic, radicalism moral în cultură şi arte. Musai trebuie să fii contestatar al unei direcţii, şi aceasta este cea „optzecistă”. „Vrem să stabilim un alt raport între literatură şi biografie. Dacă la modernişti literatura era subordonată biograficului, postmodernismul optzecist plasează textul şi asistenţa sa pe acelaşi nivel axiologic şi tipologic. Vom subordona totdeauna textul literar existenţei, considerându-l pe acesta doar un produs al procesului realizării de sine”. Pe lângă acţiunea fastă de recuperare a literaturii, climatul literar e dominat de traduceri kitsch, de o sincronie păguboasă şi de procesul făcut ficţiunii. Literatura în general, în condiţiile de piaţă, nu mai are trecerea de odinioară. Cel puţin critica de întâmpinare e în mare suferinţă. Pe baricade, dintre greii din trupa veche, a rămas mult consecventul Gheorghe Grigurcu. E vremea maniheismului în floare. Criticii recenţi se numesc Dan Silviu Boierescu, Luminiţa Marcu, Cătălin Ţârlea, Costi Rogozanu, ca să nu mai vorbim de micii recenzenţi, slujbaşi ai cutărei sau cutărei coterii discriminatorii. Dar purtătorii de cuvânt sunt înainte de toate, poeţii şi prozatorii înşişi, scriitoriicritici Marin Mincu, Octavian Soviany, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

n tot acest timp, cum spun, a fost reclamată revenirea la drepturile legitime ale creaţiei, care, înainte de toate, sunt ficţiunea estetică, democraţia metodelor, care nu aparţin exclusiv aceste generaţii, numită pe bună dreptate „Generaţia 2000”. Fără riscul de amestec indistinct, s-a renunţat în bună măsură la opoziţiile de tip discreţionar politic-apolitic, colaboraţionismdisidenţă, reformatori-conservatori, etic-estetic. Să triumfe judecata de valoare, critică, şi, în consecinţă, o reală recunoaştere a ierarhiei. Nu înseamnă că e desenat raiul, dar calea fertilă a literaturii şi a unei critici pluraliste, o continuitate prin înnoire. De aceea, nu-i surprinzător că Radu Voinescu scrie despre Alice Botez şi Ilie Constantin, tânărul Vasile Spiridon despre Nichita Stănescu, Paul Cernat despre Avangardă şi Păunescu, Andrei Terian despre 5

Constantin TRANDAFIR

Călinescu, Bogdan Creţu despre Dimitrie Cantemir, Angelo Mitchievici îl reconsideră pe Ionel Teodoreanu, Mircea A. Diaconu consacră un studiu lui Creangă, Bianca Burţa-Cernat scrie despre proza feminină interbelică, Adrian Jicu despre G. Ibrăileanu, Oana Soare despre Petru Dumitriu, Mihai Iovănel citeşte dintr-o perspectivă proaspătă pe Mihail Sebastian, Claudiu Turcuş îi acordă atenţie „esteticii” lui Norman Manea, Gabriela Gheorghişor realizează un studiu dens despre Mircea-Horia Simionescu. Înnoirea constă nu numai în viziune (abordarea şi cristalizarea mutaţiei valorice), ci şi în dezinvoltura şi rafinamentul limbajului, cultura bine asimilată, autoritate teoretică şi metodică, bună intuiţie, imaginaţie analitică. Parcă ar avea în faţă învăţăturile recente ale lui Nicolae Manolescu: critica e obligată să fie clară, adecvată şi echilibrată în analogii. Ar trebui, spune criticul, ca un canon să fie „pe de-a-ntregul nou” care să deturneze prejudecata potrivit căreia literatura noastră ar fi plină doar de iluzii. Dar noua critică a generaţiei 2000 e neapărat datoare să se întoarcă la uneltele sale bune preconizate de estetic. Şi, atenţie: „wikipedia înseamnă moartea criticii”.

care trebuie să aibă ca obiectiv interogaţia analitică a operei. De reţinut şi tensiunea pentru o mai largă cuprindere a existenţei operei prin reinventarea instrumentelor critice. Ba chiar critica noului val „are obligaţia de a fi o operă în sine”, pentru a putea fi reper credibil al producţiei literare. E nevoie să fie revalorificat şi conceptul de „revizuire” în accepţia lovinesciană. Întradevăr, sarcina criticii generaţiei 2000 este copleşitoare, dar există semne a dătătoare de speranţe. Încât şi literatura, după vârtejurile tranziţiei, să aibă o nouă înfăţişare prin relaţia de subsidiaritate. Rămânem la vechea şi dreapta convingere că literatura şi orice tip de creaţie nu se produc la cerinţele criticii, fie ea şi de mare autoritate, dar există o vitală emulaţie între scrisul şi cititul operei.

e curând, avu loc al treilea Colocviu de Critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Prezent a fost şi reputatul Florin Mihăilescu, care a pledat „pentru o altă orientare a criticii tinere”. Înţelegem că e alta decât cele eronate de până acum (inclusiv vecinul „nouăzecism”), care să ţină seama de bunele câştiguri anterioare. A insistat, apoi, asupra conştiinţei teoretice a criticii 6

Florin Frăţilă Miraj Nu poţi ieşi din mine pe furiş Ca de la casa roz, de după colţ Altcineva plătind în locul tău Cu altă sumă – Ce dragoste vrei lăsând să intre toţi în treburile toamnei tale – Şi câte nopţi mai ai de dat – Arde-mi buzele Cuvintele m-au îngropat în viitura simţurilor Nu mai văd decât Peniţa ca o cârjă ruptă În cârciuma acestei nopţi. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

la aniversară

Gherasim RUSU TOGAN – 75

. în Ghijasa de Sus la 4 mai 1938; scriitor si etnolog. A fost profesor de limba şi literatura română la Şcoala generală din Retiş apoi din 1968 până în 1974 la liceul din Agnita după care pleacă în Câmpina la Colegiul Constantin Istrati.Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a scris numeroase studii de etnografie, nuvele, poezii şi romane, (Cruce peste inimă, Şarpele de negură, Scrisoare fără răspuns, Gelu şi semenii, Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu în vâltoarea destinului. Colaborator la numeroase publicaţii din ţară şi străinătate, premiat cu diploma de onoare a judeţului Prahova, cu titlul onorific de doctor în etnografie în civilizaţia populară dat de Academia „Dacica” şi premiul de critică ”Alexandru Condeescu” pentru volumul ”Dimensiuni ale imaginarului popular - credinţe, temeri, închipuiri”. În 2012 a apărut cu „Hasdeu şi Iorga. Cultura şi civilizaţie tradiţională” și „Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului”. (cf. 10 Mari Hârtibăceni)

a începutul lunii mai, scriitorul sibian Gherasim Rusu Togan a împlinit 75 de ani, o vârstă care implică ideea de bilanţ, de retrospectivă şi desigur, pe aceea de aniversare. Asiduu colaborator al Tribunei şi al revistei Transilvania în anii ’70, pe vremea când era directorul Liceului din Agnita, G.R. Togan aducea în poeziile, schiţele şi povestirile sale, lumea inconfundabilă a Văii Hârtibaciului cu oamenii săi atât de legaţi de pământul acesta dintre Târnave, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Mărginime şi Ţara Oltului. De vreo câteva decenii locuieşte într-un orăşel din sudul Carpaţilor, dar trăieşte în continuare pe Valea Hârtibaciului, la Ghijasa de Sus (unde s-a născut în 4 mai 1938), care îi oferă şi acum cele mai incitante subiecte literare. Cărţile sale – vreo 15 la număr, fie beletristice (Cruce şi inimă – 1990, Şarpele de negură – 1993, Gelu şi semenii – 2002, Casa, şarpele şi focul – 2006), fie ştiinţifice (Viziuni străvechi – 1997, Apa – stare de oglindă – 2003, Cântecele iertării – 2004, Dimensiuni ale imaginarului popular – 2009) se încăpăţânează să rămână în spaţiul transilvan, să evoce lumea satului hârtibăcean, cu tot ce are ea mai reprezentativ şi insolit: obiceiuri, credinţe şi mai ales caractere. Da, caractere puternice, devorate de pasiuni şi iubiri neîmplinite, de orgoliul de a lăsa câte ceva în urma lor. 7

Gherasim RUSU TOGAN – 75

În 2010 publică Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu, în vâltoarea destinului - o monografie privind viaţa şi activitatea celui mai reprezentativ folclorist al Transilvaniei. O datorie împlinită faţă de Valea Hârtibaciului şi personalităţile sale. Ultima carte semnată Gherasim Rusu Togan – Tinereţea, Cătănia, Războiul. Pagini din istoria neamului – publicată în 2012 aduce în actualitate sentimente şi concepte de care românii vorbesc tot mai rar, pe care le evită majoritatea intelectualilor şi de care multora le este ruşine: patriotismul, jertfa şi eroismul. Cartea este dedicată „tatălui meu Moisă şi unchiului Gherasim întorşi ca mari mutilaţi de război din spaţiul ultimei conflagraţii mondiale” aşa cum reiese din dedicaţia de pe prima pagină. În ceea ce priveşte publicul ţintă cartea vizează „adolescenţii şi tinerii zilelor noastre, generaţii atât de bulversate de evenimentele ce le însoţeşte calea devenirilor” (p. 7). Scrisorile din cătănie şi de pe front, amintirile, jurnalele şi cântecele salvate în mare parte de autor din câteva sate sud-transilvănene, conturează un univers care se retrage tot mai mult „în sfera legendarului şi chiar a mitului”. Abandonând tonalitatea eseistştiinţifică, atât de specifică operei lui G.R. Togan, scriitorul dă frâu liber laturii emoţionale pentru a evita „trecerea în uitare a unuia dintre cele mai active compartimente ale folclorului românesc”. O problematică mai puţin luată în studiu de către istoria folcloristicii, care vizează implicarea nu numai sub raportul participării efective a românilor transilvăneni în cel de-al doilea război mondial, ci şi al suferinţelor pe plan afectiv şi moral. Aceste aspecte

ale unei realităţi de jertfă totală impuse ţăranilor a stat în atenţia scriitorului Gherasim Rusu Togan devenit, în acest volum, exponentul tuturor românilor participanţi la cea de-a doua conflagraţie mondială. Este mijlocul prin care puiul de ţăran din Ghijasa de Sus (Sibiu) readuce în atenţia lumii actuale eroismul şi sacrificiile româneşti, daunele morale şi materiale imense nerecunoscute de nici o cancelarie occidentală. Scris cu talent, nerv şi o puternică implicare volumul lasă senzaţia stranie că autorul a participat efectiv la fiecare moment prezentat. Textele răscolesc sentimente şi amintiri, demne de o lume ceva mai bună şi mult mai aşezată. Iar Staniţa de pe Volga ultimul material analizat, rămâne o sinteză insolită a întregului volum, unde surprinde o lume apusă cu o civilizaţie atât de bine conturată, care se retrage tot mai mult în cărţi şi lasă locul alteia… aceea a înstrăinării, a indiferenţei, a lipsei de respect pentru eroii şi martirii neamului. Pentru numărul impresionant de cărţi publicate, pentru tot ce a clădit frumos şi durabil în cultura română, să-i dorim hârtibăceanului Gherasim Rusu Togan, în anul 75 al vieţii sale, sănătate, putere de muncă şi noi cărţi despre Valea Hârtibaciului şi oamenii săi. Ilie MOISE

herasim Rusu Togan îmi este atât de bun prieten de vreo 40 de ani, încât ezit între a mă adresa la aniversarea lui rotundă cu formulări familiare sau cu ton solemn-reverenţios. Totuşi, deşi firea lui e un amestec de robusteţe şi sentimentalitate, fac efortul să mă obiectivez. Gherasim e un om dinamic, a Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN – 75

trăit şi trăieşte activ, contrazicând obârşia lui ardelenească. S-ar putea spune cu o butadă, inspirată de Amiel, că el face ceea ce altcineva n-ar putea să facă în locul lui şi e preocupat de justeţea celor ce face. Se implică simulând detaşarea. Mai concret spus, Gherasim e fiul unei nobile stirpe ţărăneşti din Ghijasa, care s-a dedicat muncii de toate felurile: de la lucratul gliei cu palmele la învăţătura de carte, până la îndârjirea întru cercetare şi creaţie. Devoţiunea lui pentru învăţământ, folclor, literatură s-a transformat într-un mod de existenţă. A făcut şi face efort de autodepăşire, veritabil self made man. Cândva i-am spus „scriitor total” fiindcă de foarte multă vreme scrie şi publică în diverse genuri: poeme emoţionabile, proză de bun povestitor, folclor şi folcloristică, memorii, eseuri, monografii. Acum, la vârsta lui venerabilă, citeşte şi scrie ca în anii primăvăratici şi e răsplătit cu preţuirea publică. La mulţi ani, prietene! Constantin TRANDAFIR

pe chipu-i pe care nu m-aş mira să-l regăsesc pe o monedă antică; parcă ne cunoşteam şi eram prieteni de-o viaţă! Un cărturar în adevăratul sens al cuvântului (poate unor tineri - şi nu numai - ar trebui să le explicăm ce înseamnă asta), GRT este pur şi simplu o enciclopedie ambulantă de etnografie şi folclor. N-am să pricep niciodată cum de a putut reţine atâtea datini, obiceiuri, „cântece”, tradiţii şi ritualuri de la cele mai originare izvoare ale lor. Asta cu atât mai mult cu cât sunt ani buni (am înţeles că de prin 1974) de când s-a stabilit la Câmpina, pierzând, cum s-ar zice, contactul cu satul tradiţional de unde a aflat şi învăţat toate aceste lucruri pe care aproape periodic le împărtăşeşte prin cărţile pe care le scrie, celor pasionaţi şi dornici de a le cunoaşte. Să mă contrazică cineva dacă acesta nu este (şi) un gest patriotic, şi nu doar cultural ca atare! GRT nu este însă doar un binecunoscut etnolog (cu o generoasă prezentare în dicţionarul de specialitate), ci şi poet, eseist, critic literar şi prozator. A scris, de asemenea, teatru şi scenarii de film. Eu l-am perceput însă, în primul rând, cum spuneam, ca prieten. I-am dat cartea mea „Ruleta mincinoasă”, şi după ce a citit-o, m-a întrebat ce alte cărţi am mai publicat. Păi, asta… i-am răspuns oarecum jenat. Şi câţi ani ai? Atâţia. Apoi, bine măi, băiatule, până la vârsta asta trebuia să-ţi fi apărut cel puţin patru, cinci cărţi! Era de faţă şi Victor Sterom, care îmi citise şi el cartea (nu mai reţin dacă şi scrisese deja despre ea în „Impact”) şi îi împărtăşea părerea. Erau în cuvintele acelea şi o apreciere a cărţii, dar şi un reproş voalat şi pe deplin îndreptăţit. În zadar am încercat să-i

„Prietenia e starea sub care te văd!”

itlul însemnărilor următoare reproduce întocmai dedicaţia pe care Gherasim Rusu Togan (GRT) mi-a dat-o pe cartea sa „Hasdeu şi Iorga. Cultură şi civilizaţie tradiţională”. Este exact şi „starea” pe care am simţit-o din primul moment în care l-am întâlnit la lucrările Cercului literar „Geo Bogza”. Am aflat că prietenii îi spun Gheri, şi după lungi ezitări (datorate diferenţei de vârstă ca şi unei relativ mici perioade de când ne cunoşteam) m-am adresat lui la fel. Nici vorbă de vreo umbră de surpriză Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN – 75

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN – 75

explic cum că viaţa, evenimentele, anumite probleme personale etc. Nu! Dincolo de astea trebuia să-mi văd de treaba cu scrisul. Şi mi-a zis să „trec” neapărat şi rapid la roman, pentru că proza scurtă oricum merge „la foc automat” - şi Victor Sterom l-a aprobat încă o dată. De altfel, cu acest îndemn şia şi încheiat recenzia pe care a făcut-o mai apoi în „Revista Nouă”. Mai tot timpul cu zâmbetul pe buze, mă întreabă aproape invariabil la ce scriu. Îi spun, zice să las „copilul ăla”, şi să termin romanul. În cele câteva rânduri în care l-am vizitat împreună cu Florin Dochia la „cabana” sa de pe Voila, am rămas de fiecare dată fascinat de harul său de povestitor (între altele) a tot felul de întâmplări din lumea scriitoricească „bună” pe care a avut prilejul să o cunoască mai îndeaproape. Şi-a păstrat deopotrivă accentul şi mentalitatea de ardelean şi este de o volubilitate atât de mare, încât nici nu mai ai timp să întrebi sau să spui ceva. Trece cu o uşurinţă uimitoare de la un subiect la altul (eu am sesizat, ca o anume „constanţă”, revenirea, prin amintiri, la locurile natale) şi-şi farmecă pur şi simplu auditoriul. La „cabană” (un veritabil muzeu popular ticsit cu piese autentice, funcţionale) are şi o stupină, din mierea căreia ne serveşte când mergem la el. Cine iubeşte albinele, poate cele mai harnic-dezinteresate vietăţi de pe pământ, nu are cum să nu-şi iubească la modul necondiţionat semenii. În perioada din urmă am aflat că e cam suferind şi mi-a spus numele bolii cu o linişte ce m-a cutremurat. De fiecare dată când îl întâlnesc, îl întreb cum se mai simte. Mai bine, zice, ce să facem?

mergem înainte. Tu, la ce mai scrii? De curând, a împlinit o vârstă ce înseamnă trei sferturi de veac, dar emană optimismul şi energia pe care mulţi inşi, mult mai tineri, nu o mai au de mult. „La mulţi ani, dragă Gheri! Să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi bucurii după sufletul tău bun, şi să ne încânţi în continuare cu minunate şi de folos cărţi!” Iulian MOREANU

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

duc prinos de recunoştinţă scriitorului Gherasim Rusu Togan pentru curajul şi efortul publicării cărţii închinată etnomuzicologului Ilarion Cocişiu şi îmi exprim speranţa de a ajunge ziua în care voi putea răsfoi, rând pe rând, tomurile volumelor cu opera sa ştiinţifică publicată. Constanţa CRISTESCU, muzicolog RONDELUL DASCĂLULUI SCRIITOR LUI GHERASIM RUSU TOGAN Plecat dintr-un plai de poveste, Cuvântu-l avu drept ursită, Şi cartea în sânge simţită A pus-o pe rafturi celeste. Trecu generaţiile peste A nopţilor falsă ispită, Plecat dintr-un plai de poveste, Cuvântu-l avu drept ursită. Cu slova învins-a tempeste Şi-n suflet ascunsa pepită, I-a fost între pagini topită Acelui ce încă mai este, Plecat dintr-un plai de poveste! Ştefan Al.-Saşa 11

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA „A nu se lăsa la îndemâna copiilor” Alexandru Vakulovski: Bong

anoramă a feţei necanonice a existenţei contemporane, ai cărei actanţi sunt, mai ales, tineri basarabeni, romanul Bong – Editura Polirom, Iaşi, 2007 – al lui Alexandru Vakulovski pare a se fi născut dintr-o teribilă frustrare, venind din sentimentul unei incurabile indiferenţe a majoritarilor (sau, mai exact, a majorităţii majoritarilor!), adică a acelora care cred că au adevărul de partea lor,faţă de zbaterile celor oropsiţi, marginalizaţi, segregaţi de istorie, fiindcă e mişto să vorbeşti despre drepturile minorităţilor, despre discriminări şi, în acelaşi timp, să-i faci pe români ţigani, să trimiţi ţiganii în camioane acasă, adică în România, de parcă România ar fi patria ţiganilor. În această epopee a cotidianului, capitolul cu care se deschide cartea poate fi citit atât ca invocaţie, cu destinatar, desigur, proteic, la fel ca aspectele care compun lumea pe care o investighează naratorul, dar şi ca prologartă poetică, în care, prin intermediul persoanei a II-a a pronumelui şi a verbului, cu un pronunţat lirism, naratorul anunţă despărţirea de o lume, de o vârstă şi, totodată, teama că Mâine o să simt iar că nu pot să fac nimic, scepticism venind dintr-o experienţă de viaţă marcantă. Introspectivă în mare parte, cartea(în care relatarea se face, în principal, din 12

perspectiva unui narator subiectiv – care împrumută numele autorului, apropiindu-se de romanul experienţei –, dar capătă aspect polifonic, prin alăturarea sporadică a altor voci) aduce un oximoronic amestec de lirism, în imagini încărcate de suavitate, care alternează cu – eufemistic vorbind – o descătuşare verbală, frizând adesea obscenul, unde această exhibare a repulsiei de sine, de sensibilitatea din sine, şi de lume trebuie să aibă efect terapeutic, fiindcă în iadul sufletului meu se desfăşoară un război continuu şi, de aceea, îşi spune: Sunt un imbecil, mi-e greaţă de mine, mie greaţă să-mi simt voma din mine, mi-e scârbă să mă uit în oglindă. Înregistrări ale realităţii imediate, instantanee juxtapuse cinematografic alcătuiesc fundalul pe care naratorul îşi exprimă o acută nemulţumire, venind dinspre nedreptatea resimţită individual, dar şi colectiv şi, mai ales, sporită de neîncrederea în viitor – Încă o zi către nicăieri. În acest context, una dintre temele cărţii, care se impune de la început, specifică literaturii basarabene, este cea identitară: La celălalt capăt, Alexandru Vakulovski deschide o sticlă de bere la un chef de basarabeni. Tema zilei: sunt moldoveni sau români? Sentimentul e adesea că suntem nişte copii pe care Dumnezeu i-a dus la orfelinat. De aceea, între două lumi, tinerii lui Al. Vakulovski Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Mioara BAHNA

sunt urmăriţi obsesiv de indecizia asumării unui statut etnic: El e rus, mă prezintă cineva. De ce zici că e rus, nu e român? Ba da, dar român sună ca dracu’, rus e mai bine. Ca urmare, nevoia de a fugi de realitate se agravează, iar repulsia faţă de formele ei generează, din când în când, scene cvasi-halucinatorii (Încerc să mă gândesc dacă visez sau dacă totul e adevărat), amestec de real şi virtual, având mereu aceleaşi ingrediente, care impun concluzii intermediare: De fapt, până la urmă e mişto în viaţă: să fii consumat de propriile vicii. Sorry, dar în altă parte, într-un ghetou mai aerisit. În această conjunctură, pentru tinerii din paginile romanului, care formează majoritatea personajelor, alcoolul, drogurile / „iarba”, sexul, violenţa, dar şi literatura sunt forme – adesea artificiale –de eliberare de un imediat, paradoxal, foarte departe de aspiraţiile lor, paliative al căror efect îl conştientizează (Avansez în arta autodistrugerii), însă continuă, fiindcă, astfel, totul e frumos, totul e super, cu toate că noi căutăm liniştea. Nu anarhie, nu sânge, nu crime, nu cocaină. Remarcabil, coroborat cu acestea, e faptul că, în ciuda avalanşelor de cuvinte triviale din carte, toate acestea sunt, în realitate, doar subterfugii, moduri neconvenţionale, brutale, la care recurge scriitorul pentru a-şi masca sensibilitatea care se arată, totuşi, discret, adesea (Uite că apare şi soarele. Îmi aprind ţigara de la el), ori pe larg: Nu te-am mai visat de mult. De fapt, nu mai ştiu dacă te-am visat. Într-o vreme, visurile erau mai puternice decât mine, decât realitatea. Visam chiar şi când eram treaz. Apoi sufletul mi-a secat (…). Mi-e dor să te visez. Naraţiunea mixează secvenţe de

viaţă, cu accent deosebit pe latura verbală a acesteia, localizate în spaţii diverse: în România, în Basarabia, la Cluj, la Bucureşti – oraşul magnet pentru provinciali, la Chişinău, în sate, pe reţele de socializare de pe internet şi, peste tot, suavul, diafanul alternează cu abjectul, obscenul, translarea făcându-se absolut firesc, fiindcă viaţa ar putea fi frumoasă. Chiar şi aici e aşa uneori. Doar uneori. Fericirea e undeva departe, acolo unde nu avem acces. Uneori reuşim să furăm cheia şi atunci, frate, pa!, dezastru. În acest conglomerat uman pe care-l aduce Alexandru Vakulovski, românii din Basarabia – tineri, studenţi, cu precădere – formează o lume a dezrădăcinaţilor, care pare a pluti într-o derivă de care ei ştiu, o simt, căreia, deşi îşi doresc, nu-i văd sfârşitul, de vreme ce Azi a fost cea mai naşpa zi din viaţa mea. Aşa naşpa a

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Mioara BAHNA

fost doar ieri. Iar criza morală e o manifestare frecventă: Sunt o fântână secată. Uneori cred că nimic nu mă va ajuta. Sfâşiat între două feţe ale aceleiaşi lumi, cea românească din România şi cea românească din Basarabia, tineretul pe care-l pune în prim-planul romanului scriitorul e asemenea insectelor care ajută la polenizare, factor al „spiritului veacului” teoretizat de Eugen Lovinescu, pentru care moarte, dragoste, viaţă, nebuni, ură, fericire. Nu există niciun cocteil. Durere pe post de dizolvant. Un nihilism juvenil, justificat de situaţie, îl determină pe narator să clameze: Nu mai vreau să mai existe România. Nimeni să nu mai ştie de ea şi de Moldova. Nici America, nici Uniunea Sovietică, nici Israel, nici Palestina… Şi nu vrea să mai audă nici de Burebista, nici de Decebal, nici de Traian, nici de vlahii drumeţi, nici Ştefan cel Mare, nici Eminescu, nici Antonescu, nici un rege, nici un ţăran nobil, nici un bou – vă rog! Asemenea puseuri de mizantropie, de misoginism, de tot felul de fobii, îi creează o dorinţă irepresibilă de izolare, fiindcă nimeni nu merită să-i arăţi interiorul tău şi, de aceea, se proclamă: Sunt un sălbatic blazat, cu nevoi puţine, dar vitale: Cât mai am bani de net şi de cartele, de votcă şi de bere, e OK, apoi îmi tai venele şi-mi fac şireturi. Totuşi, în marasmul care tinde să invadeze totul (un repertoriu de atrocităţi inimaginabile, detaliate, amintind de naturalism: violuri, torturi vindicative, crime, ale căror victime sunt părinţi, nounăscuţi, jafuri etc., etc.), dragostea – nu doar sexul, prezent pe larg, în episoade groteşti, scabroase, susţinute de un limbaj pe măsură – este prezentă în toată

măreţia ei, în care se întâlnesc toate componentele fiinţei, naratorul afirmând că desăvârşirea acestui sentiment presupune, concomitent, simplitatea şi rafinamentul pe care le aduc inclusiv cuvintele marginale, tabuuri lexicale, încât o asemenea iubire poate deveni soluţia pentru pacea mondială, pentru că, altfel, ceea ce numim noi acum cultură – implicând, deci, şi tot ce ţine de sentimentul erotic – n. n. – e de fapt o varză stricată. Nu ştim să simţim, nu ştim valoarea sentimentelor noastre. Mai mult, în roman sunt inserate adevărate poeme de dragoste, trimiţând – în mod cu totul neaşteptat în contextul general al romanului – la Cântarea Cântărilor chiar: De ce te caut în cer când îţi ştiu absenţa dintre coastele mele. Mi-e ruşine de mine. Mi-e greaţă de mine când te văd atât de luminoasă şi curată. Pieptul meu strânge pulbere până când face artificii. (…) Cuvintele tale sunt mai vii decât tot ce mi-ar putea atrage atenţia. Nu mai sunt cuvinte, e lumea de dincolo de pleoape. Sensibilitatea exacerbată a naratorului, pe care caută, de obicei, să o escamoteze, prin soluţiile pasagere amintite, e însă evidentă, mai ales în discuţiile despre artă: L-am descoperit pe Van Gogh datorită ţie (…). Aceeaşi mirare o simt când privesc tablourile lui Van Gogh. E totul atât de simplu şi de şocant. Floareasoarelui care te face să înnebuneşti când ajungi într-un câmp real. Sau: Cad încet, lent. Henry Miller mă ajută să mă ţin oarecum la suprafaţă. De asemenea, impresiile despre lecturi – Makine, Cioran, Kerouac etc. – exprimă aceleaşi căutări ale drumului care e încă neclar, într-o continuă construire, întoarcere,

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Mioara BAHNA

refacere, încât impresia de rătăcire e frecventă: m-am pierdut. nu reuşesc să mă mai găsesc. Descinderile în concretul politic, pseudo-cultural, în fieful mass-media sunt dovezi ale lucidităţii care, la doar douăzeci şi cinci de ani, îl caracterizează pe naratorul care susţine, programatic: Nu vreau să ajung ca părinţii mei, ca bunicii. Asta chiar nu o spun cu răutate.(…) Nu vreau să mor într-o ţară în care preşedintele e Iliescu sau şi mai rău – Năstase. He, şi Vadim are şanse. Cine pute ăla câştigă. Şi Adi avortonul minune ar câştiga, mai ales cu Adi premieru’. În plus: Suntem prostiţi prin toate metodele. TV, radio, toate relaţiile cu statul (…). Suntem doar rareori ceea ce gândim şi simţim. Şi atunci apare cenzura, apare CNA-ul. Mai ales din discuţiile pe care le au pe internet, unde se remarcă încă o trăsătură a cărţii, spiritul ludic, personajele demonstrează că pentru ele viaţa e un neîntrerupt spectacol – de cele mai multe ori, e adevărat, grotesc – pe care îl analizează cu maturitate, cu gravitate, în care se simt parte, iar una dintre vocile narative, exclamă, într-o replică (în care, de asemenea, se regăseşte şi tema identitară obsedantă, asociată cu aceea a dezrădăcinării) adresată iubitei: … e un fel de acasă. Dar nu e acasă. N-am aşa ceva. Am pierdut – sau m-am pierdut. Trebuie să fac un anunţ cu poză şi să-l lipesc pe toţi stâlpii. Cine mă găseşte primeşte recompensă. Dar nu mă va găsi nimeni. Doar tu, doar în tine. Restul e pornografie. Şi, în acest înfiorător iad pe care-l trăiesc personajele, aspiraţia spre o viaţă simplă, curată, fără vorbe de prisos, rămâne zona luminoasă care

dovedeşte că realitatea n-a tarat încă totul: Aş fi vrut să fim nişte personaje de desene animate. Aş fi vrut să nu-ţi mai vorbesc deloc. Aş fi vrut pur şi simplu să te strâng în braţe şi să-ţi spun că te iubesc. Cu o sumă incalculabilă de imprecaţii şi de cuvinte de nereprodus, argouri, inclusiv moldoveneşti, care alcătuiesc un supra-strat al romanului, acest lung monolog narativ, pe mai multe voci, cu o mare doză de dramatism, poate fi citit şi ca un eseu despre viaţa trăită la confluenţa unor mentalităţi care se vor distincte unele de altele, despre avatarurile continue ale acesteia, despre degringolada implacabilă pe care generaţie după generaţie crede că o simte, fiindcă totul se face din ce în ce mai bolnăvicios, boala este ceva normal, despre destine croite strâmb. Melancolic sau revoltat, elegiac, de pildă când vine vorba de sorţi pornite sub auspicii dramatice, simţind izbiturile oamenilor încă înainte de a se naşte, peste burta mamei lovită de tată, trăind, ca mulţi moldoveni de peste Prut, odiseea apropierii de România, de Europa, naratorul aduce prin Bong sunetul-ecou, prelung, care adună în el dezabuzarea, dar şi speranţa încă nelimpezită, ca şi când ar fi zărită prin fumul de canabis pe care îl filtrează instrumentul cu acelaşi nume, că drumul cel bun va fi, totuşi, găsit cândva, pentru că e bine să te naşti înainte de a muri, pentru că mulţi nu au reuşit să facă acest lucru. s-au căsătorit, au făcut copii, şi-au îngropat părinţii, prietenii, au mers la vânătoare, la servicii, au condus ţări sau maşini, au pus ştampile, li s-au pus ştampile, şi-au construit casa, apoi au murit. Şi nu s-au trezit niciodată în timpul vieţii.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

cronica literară

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Camelia Iuliana Radu Neliniştit mesager al unei lumi exotice, învăluită în fiorul metaforei

oul volum de poezii al Cameliei Iuliana Radu, „Oman”*, ne încântă prin eleganţa prezentării grafice şi calitatea redactării, ornându-se totodată versurile cu ilustraţiile autoarei, în ton cu fiorul poetic emanat din diversitatea formelor de enunţ. De altfel, volumul pare să fie structurat tocmai pe aceste formule expresive de care poeta uzitează, creând un florilegiu de splendori expresive, de tipul: Peisaje din Oman, Povestea deşertului, Fire de nisip, Confesiuni ş.a. În fapt, acest volum de poezii este străbătut de splendorile unui exotism tentant, prin coloristic şi atmosferă deşertică ce emană, sub bagheta poetei, sclipiri diamantine. Volumul se deschide de altfel cu o confesiune poetică însemn al dăruirii acestei magice lumi - Omanul.Trăirea poetei se marchează ca implicare-esenţă, prin toate fibrele esenţei posibile: „Te adun fir cu fir/ zvon/ clipire/ lacrimă/ aştept devenirea/ amăruie căutare/ între brizele nopţii”. Iar pe drumul călătoriei sale poetice, se vede implicată într-o eternă devenire „voi încolţi umbrind viitorul / cu cerul tău” (Oman). Într-un alt diapazon expresiv, poemul „Sharia” se proiectează sub „stelele 16

prezentului” într-un evantai de posibilităţi creatoare de lume mirifică. O binecuvântare cerească sunt magicele „stele ale prezentului” sub vraja cărora „foşnesc proaspete/ proiecte”; răsar oraşe tihnite „izvoare de zile proaspete/ înverzitei Salalah”. Magistral ni se oferă imaginea copiilor, semnificant etern al germinaţiei: „Binecuvântate sunt stelele prezentului/ În leagănul lor/ răsar oraşe tihnite, copiii citesc şi cresc precum curmalii/ cu fruntea în soare / şi rădăcinile în apa din adânc”. Întâlnim o lume aflată sub zodia prolificului, a revigorării vieţii şi crearea de noi lumi, aflate sub semnul mirificului. Trăitoare, în glas poetic, sub seducţia inefabilului, poeta descifrează „vibraţii adânci”, semnificative pentru o lume ceşi refuză osânda deşertică: „Pe terasa albă/ cerul cerne/ cercei de safir” sau, cu referire la oraşul cu vinele sale de existenţă: „Nimb alb/ oraşul călătoreşte/ prin deşert-corabie de rugăciuni” (Terasă…). Descoperim astfel uşor pe poeta creatoare de reportaj poetic, aflată într-o continuă mişcare şi descoperire de nuanţe multicolore într-o civilizaţie aflată în tensionate deveniri moderne: „Priveam grădinile nopţii/ cum scăpărau şi ardeau bucuria/ înfoiate/ de parcă lumea creştea/ în fiecare felinar aprins”. Mirajele civilizaţiei, sub boltă nocturnă, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

aprind focul nostalgiei, în starea poetică: „Palate cu fereşti luminate/ îmi răsuceau firea/ ţeseau poveşti în umbre/ şi vise în cuvinte”. De-aici, punţile peste hăul distanţelor se nasc în jocul imaginarului fecund: „Voiam de mână să te ţin/ De pe subţire gând/ alunecând/ să vii cu mine” (Plimbare…). Notăm, ca factor activ şi prolific de poeme în variaţiuni diverse, continua mişcare a poetei într-o spaţialitate diversă şi expresivă, prin elementele de civilizaţie pe care le implică. Astfel, Bazarul se oferă ca spaţiu mirific, creator de Şeherezadă vie, într-un fecund spaţiu poetic. Prin inventarierea bogăţiilor pentru care „cumpărători ştiutori se tocmesc/ pentru un vis”, resorturile expresiv-poetice ale autoarei acestui splendid volum, par că ne cufundă în magica lume a Omanului, cu zodie eternă: „femeile probează/ fascinate/ rolul de prinţesă sau cadână/ …/ Labirint de mătăsuri/ de ambră şi tămâie”. Aici, poeta descifrează „ drogul succesului”. Sub o altă faţetă poetică, obiectele, în inventarierea lor aparte, nasc , de asemenea, „galaxii”. În conotaţia lui, Şalul, „cu model omanez” oferă sporuri mirifice, purtat de către poetă pe umeri: „Sub arabescul ţesăturii/ mâinile devin inspirate / Adună mângâieri în fructe dulci/ merindea zilei”. În aceeaşi gamă poetică, orizontul Omanului îi deschide poetei posibilităţi de întoarcere la „rădăcina pământului” în care fiorul liric descifrează increatul devenit creatul iniţial: „Aud primul scâncet de om/ prima verigă”. Şi-n uimirile sale reportericeşti poetice, miracolul revitalizării lumii Omanului, pentru poeta noastră este esenţializată

prin unica ploaie de peste an când: „munţii de piatră/ se înveşmântează în flori/ sămânţa adormite 364 de zile/ deschide ochii parfumaţi”. După această fecunditate cerească, poeta îşi predestinează propria sa fire: „După ureche,/ am o picătură/ din esenţa Omanului”. La poemele de structură aparent reportericească, din care excelează fiorul liric al poetei se adaugă, sub zodia aceleiaşi tensiuni lirice şi ciclul „Fire de nisip” ce excelează prin densitate şi concizie. La finalul excursului nostru prin această densă ţesătură poetică, rămânem cu convingerea că poeta noastră a trăit din plin mirajul îmbătător al aventurii şi cunoaşterii unei lumi, asemenea unei expediţii columbiene. Poeta se metamorfozase în fapt drept „dansatoare îmbătată de muzica timpului/ cu sufletul răsucit în paşi eterni” Şi astfel magia se destramă, odată cu vocea chemătoare a celui purtat ca esenţă de vis, precum poeta se mărturiseşte: „Peste tot am purtat cu mine visul despre tine/ până când lacrima s-a spart,/ îndurându-se/ şi m-ai chemat”. Chemătoare rămân şi pentru noi aceste bijuterii poetice, ornate cu un talent pese măsură ! ………………………. *Oman, poezie, cu variantă engleză realizată de Sebastian Radu, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2012

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

B 17

interviu

Nicolae PRELIPCEANU

Nicolae PRELIPCEANU: «Sunt un român de peste tot» Care e prima dvs. amintire în legătură cu literatura? Mai mult cu lectura. Ce şoc am avut în copilărie când am văzut că poţi să întrerupi lectura, să dormi sau să faci altceva! Cred că citeam o carte de Andersen – basmele. Era seara destul de târziu, când maică-mea a spus: „Gata, închide!” Îi spun că mai am până s-o termin. În mintea mea era ideea că dacă începi să citeşti o carte trebuie s-o duci până la capăt, şnur. Bine ar fi să fie aşa! Cărei zone geografice aparţineţi? Nu aparţin nici unei zone, pentru că mam născut la Suceava, am deschis ochii primei copilării la Babadag, apoi am fost proiectat în Ardeal, la Sălaj, apoi în Bihor, a urmat Curtea de Argeş, din nou în Ardeal, la Cluj, ca student unde am rămas câteva zeci de ani. Sunt un român de peste tot. În Banat nu am trăit, e adevărat. Ce credeţi despre starea scrisului de azi? Scrisul e ca întotdeauna la fel. S-a schimbat situaţia în care e tratat, de ceilalţi, cel care scrie. Cei care scriu sunt într-o oarecare derută. Mai ales generaţiile mai vechi, cărora le aparţin şi eu, care au prins o vreme când exista o stimă – falsă, de fapt – pentru creatori. Zic falsă pentru că partidul unic se făcea că-l stimează pe scriitor ca să-l atragă de partea lui, pentru ca acesta să scrie ce trebuie. Generaţiile mai noi s-au trezit fără apărarea autorităţii în faţa lumii, dar şi fără audienţa pe care această autoritate o dădea. 18

Cum vedeţi succesiunea generaţiilor? E absolut normală. Generaţiile se succed exact ca în viaţă. Credeţi că democraţia l-a făcut mai talentat sau l-a transformat într-un oportunist pe creatorul de azi? Nici una, nici alta. Creatorul are talent cât i-a dat Dumnezeu, azi, mâine, ieri, oricând. Democraţia se poate ocupa de autoritatea pe care i-o dă sau i-o retrage creatorului, nu de talentul lui. Talentul lui este aşa cum spunea Sadoveanu la Şcoala de literatură, câţi scriitori intră pe porţile şcolii atâţia ies. Talentul lui e cât îl are. Ce-i drept, un lucru ar trebui, totuşi, să mai adaug: că talentul sigur, dacă nu-l cultivi prin cultură, cu timpul dispare, oricum slăbeşte. Or, la generaţiile noi, aud adesea, poate nu la toţi, că nu sunt deloc interesaţi de ceea ce a fost înaintea lor, ce s-a scris înaintea lor. Cultura se compune din tot ce au scris şi au gândit toţi creatorii şi dacă faci abstracţie de o parte din această cultură, te poţi trezi la un moment dat într-o fundătură teribilă. Există în diferite reviste opinii oarecum Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Nicolae PRELIPCEANU

contradictorii prin care grupuri de scriitori ar fi opozanţi ai actualei conducerii. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea, dar, înainte de a crede ceva, are şi obligaţia de a se informa. Foarte mulţi oameni – şi din zona literară – care nu ştiu Statutul Uniunii strigă ca din gură de şarpe că el ar fi fost încălcat în nu ştiu ce moment şi nu ştiu în ce punct. Fatalmente, conducerea unei organizaţii, a unei uniuni nu poate fi exercitată decât de un număr mic de oameni dintre membrii acelei uniuni sau asociaţii. Şi atunci, poate unii care visează să vină „coteria” lor în locul grupului celor de azi susţinând că ăştia ar fi o gaşcă şi ei n-ar fi. Nu întotdeauna un grup care conduce o uniune sau o asociaţie este o gaşcă. E mult mai uşor să vorbeşti pe la colţuri decât să vorbeşti într-un cadru statutar.

generaţiile care sunt mature ori adulte la vremea când ei sunt tineri pe care ei le-au contestat. E o naivitate să crezi că generaţia mea nu va fi contestată. Va fi, stai liniştit, totul este să mai treacă ceva zeci de ani, poate nici nu multe.

Cum vedeţi problema revizuirii, pentru că, iată, Fănuş Neagu, într-un interviu pe care mi l-a acordat spunea: „Partea vindicativă a tinerei generaţii n-a fost capabilă să facă ceva în domeniul artei, să atingă o treaptă măcar pe scara ambiţiilor lor, sunt iconoclaşti de profesie. Vor să dărâme, vor să facă tabula rasa, n-a existat nimic până la ei”. Este adevărat că noile generaţii vin să le nege pe cele pe cele de dinainte. Cel care spune asta putea să-şi amintească de propria lui tinereţe, în care, evident că nu se ploconea la cei de dinaintea lui şi vrea să-i înlăture ca să-i înlocuiască. Asta spuneam mai înainte: puţină lume concepe literatura ca pe o continuitate de generaţie. Şi, de fapt, fiecare generaţie, în prima fază când apare, e mai agresivă faţă de cea de dinaintea ei, de cele de dinaintea ei, având senzaţia că altfel nu poate să-şi facă loc. Nu trebuie să ne scandalizăm. Toţi se maturizează şi îmbătrânesc şi se trezesc exact în aceeaşi situaţie în care sunt Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Aveţi prieteni de suflet sau prieteni literari? Asta cu „de suflet”, mie nu-mi place, expresia. Nu prea am mulţi prieteni. Nu ştiu ce e aia prietenie literară, aşa că, dintrun anumit punct de vedere, „o coterie” poate fi socotită o prietenie literară. Am avut prieteni de tot felul. În general, prietenii mei au cam plecat dincolo. Mai am puţini în zilele noastre, dar am prieteni care nu sunt deloc literari şi cu care nici nu discutăm literatură, pentru că nu-i interesează. Aţi avut o viaţă fastă? Nu ştiu ce e aia o viaţă fastă. Dacă stau să mă gândesc, nici n-a fost aşa de rău. Şi nu e. Că n-aş vrea să vorbesc la trecut, că nu mă grăbesc să... Care e cea mai frumoasă amintire din viaţa dvs.? Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Nu pot să vă spun. Ce proiecte aveţi pentru viitor? N-am proiecte pentru viitor şi, dacă am, nu le precizez aşa într-o discuţie rapidă. Răspundeţi la o întrebare nepusă! Încă mai am 1,88 m şi m-am născut la 10 august 1942. Vă mulţumesc! 22 mai 2013 Emanoil TOMA 19

eseu

Oana MERCA

Oana MERCA Începuturile publicisticii hasdeene

ublicistica reprezintă o incontestabilă constantă a activităţii lui B. P. Hasdeu. De la apariţia primei sale publicaţii, România, către sfârşitul lui 1858, şi până prin 1902, Hasdeu a fost aproape nelipsit din peisajul ziaristic autohton. Îi datorăm, printre multe altele în acest domeniu, şi faptul că a fondat Revista Nouă ale cărei pagini găzduiesc astăzi cu siguranţă mult mai puţin inspiratele noastre idei, dacă le comparăm cu ale genialului precursor. Mai mult decât studiile sale ştiinţifice, care prin erudiţia lor excepţională nu erau pentru cei mulţi, mai mult decât literatura sa care nu şi-a croit un drum de aur spre sufletul publicului poate încă nu suficient pregătit să ardă la intensitatea pătimaşă a trăirilor lui, articolele lui Hasdeu au reprezentat modalitatea vie şi permanentă de contact dintre scriitor şi publicul timpului său, asigurându-i savantului notorietate în epocă. Publicistica politică, de mare amploare, ne dezvăluie nu doar o imagine concludentă a personalităţii autorului, dar şi profilul unui tânăr convins că are ceva de spus, şi mai ales ceva de făcut pentru naţia sa, un tânăr ale cărui romantice aspiraţii spre gigantesc şi absolut îi conferă o libertate a cuvântului, dar şi o intransigenţă a opiniilor pe care, cum a fost subliniat deja, doar Eminescu le-a mai atins în epocă.1 Demersul publicistic hasdeean, impresionant prin cantitate, longevitate, 20

dar mai ales prin calitatea ideilor transmise şi diversitatea domeniilor abordate nu-şi va găsi corespondent decât în efortul similar de deschidere către public pe care-l va face Mircea Eliade în anii 30 ai secolului al XX-lea. Atenţia noastră se îndreaptă către publicaţiile de tinereţe ale savantului, publicaţii pe care le-a susţinut, intelectual şi financiar, aproape singur, ceea ce ni se pare relevant nu doar pentru creionarea personalităţii enciclopedului român, dar mai ale pentru articolele din aceste publicaţii care conţin in nuce giganteştile proiecte ştiinţifice ulterioare. România În ciuda afirmaţiilor lui Iuliu Dragomirescu2 care conexează apariţia primului ziar al lui Hasdeu de legăturile acestuia cu Anastase Papu, cel de-al treilea caimacan al Moldovei, care i-ar fi acordat sprijin material în schimbul susţinerii ideii unioniste, chiar şi astăzi lipsesc documentele care să lumineze împrejurările respective. Sigur este faptul că prin această primă revistă cu nume profetic România, apărută la 18 noiembrie 1858, cu precizarea: revistă ebdomadară, Hasdeu intră în trombă în zbuciumata arenă socială, politică şi publicistică din a două jumătate a secolului al XIX-lea. Revista se afirmă tranşant ca militantă unionistă şi acest profil răspunde întru totul aspiraţiilor redactorului unic al publicaţiei. Indiferent dacă va fi existat un ajutor financiar din partea cuiva (ceea ce este destul de Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

improbabil având în vedere dificultatea de a menţine revista pe piaţă chiar după primul număr de apariţie), este puţin probabil că Hasdeu ar fi acceptat să militeze pentru cauze străine de conştiinţa lui. În repetate rânduri de-a lungul vieţii sale, Hasdeu a ţinut să sublinieze neatârnarea sa, precum şi incapacitatea de a macula cu interese meschine crezurile susţinute cu atât patos. Iubirea de neam şi de libertate vor rămâne permanenţe ale personalităţii sale. Libertatea de exprimare şi de atitudine o proclamă catgoric în al doilea număr al revistei, protestând faţă de ingerinţele Înaltei Porţi în treburile interne ale celor două principate române, militând împotriva mandatelor imperative şi afirmând tranşant echidistanţa revistei sale: nu suntem jurnalul unui candidat la Domnie, precum Constituţionarul… de aceea, apărând constituţia şi adevăratele principii constituţionale nu ne putem uni cu el.3 De altfel, fără echivoc şi foarte concis, tânărul Hasdeu stabileşte, chiar din primul număr, principiile pe care le va apărea publicaţia sa: Sub pavăza, dar, a legii din 12 martie (n.n. legea presei), susţinând mai înainte de toate marele principiu năciunal al unirei Principatelor Române, Româniea va avea de programă: Apărarea constituciunii prin neatârnarea adunării4. Dacă, în primul articol, Convenciunea şi ţara, redactorul afirmă plenar dorinţa proclamării unirii şi a aducerii la conducerea statului a unui prinţ străin (idee pe care o va dezavua ulterior), în cel de-al doilea, Adunarea şi candidaturile la domnie, Hasdeu, cu spiritul său democratic autentic, militează pentru o Adunare Naţională neatârnată şi demnă care să poată controla astfel cu succes domnitorul. Deşi s-a afirmat că nota dominantă a revistei o constituie politicul5, o simplă răsfoire relevă faptul că articolele politice

sunt reduse ca număr, dar percutante prin ideea transmisă, în vreme ce studiile ştiinţifice de istoriografie, arheologie, etnografie ocupă destul de mult din paginile revistei. Chiar şi atunci când articolul era de factură politică, Hasdeu se lansează în preambuluri ample cum se întâmplă în cazul articolului Mandatelenperative-n privirea propăşirei, publicat în numărul din Genaru 9, în care autorul îşi exprimă convingerea că progresul era factorul cheie al dezvoltării umane, în afara căruia omul se depărtează de esenţa sa umană. Rândurile sunt presărate cu trimiteri livreşti la Vico, Lessing, Feuerbach, Carlyle, Everson, August Comte, Hegel toate cu scopul de a susţine ideea fundamentală că încrederea în progres este o constantă a firii omeneşti, dar şi o necesitate a timpurilor moderne. Cu toate că redactorul unic al revistei dovedeşte un deosebit spirit combativ anticipând voluminoasa publicistică politică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, atenţia se îndreaptă mai ales asupra studiilor cu caracter ştiinţific, acolo unde, dintru început, spiritul disociativ al gazetarului se caracterizează printr-o extremă vioiciune şi o surprinzătoare perspectivă dialectică6. Chiar în primul număr este inserată prima parte dintr-un studiu amplu care va fi continuat până în numărul 4 al revistei: Despre Iώ în titlul domnilor români ai Moldo-Vlahiei şi ai Bulgariei cu precizarea că este vorba despre o Cercetare filologică şi diplomatică. Hasdeu poartă cititorul prin istorie înapoi în secolele XIII, apoi XIV, XV şi XVI invocând urice vechi în care apare prezisul Iώ. Cu argumente filologice demonstrează că aceasta era o prescurtare de la Ioannes. Opiniile avansate de Hasdeu în acest articol nasc reacţii neîntârziate devreme ce în numărul 3 autorul simte

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

nevoia unor precizări care, deşi păstrează un ton glumeţ, vădesc o erudiţie filologică incontestabilă – urmate de argumente prin care infirmă opiniile celor care susţineau că această particulă înseamnă eu. Pe lângă faptul că această particulă nu cunoaşte declinarea sau că apare uneori chiar alături de pronumele personal eu/noi, Hasdeu se întreabă de ce ar fi folosit domnii români un pronume românesc în hrisoavele străine. În sprijinul afirmaţiilor sale Hasdeu aduce opiniile unor lingvişti prestigioşi printre care şi Dimitrie Cantemir. Pe lângă acest studiu, Hasdeu mai publică şi Însemnări bibliografice pentru istoria României, Uricariul, Vechile aşezări române-n Lodomiria, Uricele române aflătoare la Sfetigora, O carte de giudecată e la mitropolitul Varlaam din 1616 – studii care vădesc apetitul istoricului, mai degrabă decât pe al publicistului. Deşi era un proaspăt sosit pe eşichierul publicisticii ieşene, Hasdeu nu are niciun moment complexul începătorului, polemizând chiar din primul număr, la rubrica Revista jurnalelor de ţeară, cu publicaţii mai vechi şi cu reputaţie precum Steaua Dunării, Zimbrul şi Vulturul cărora le recomandă mai puţină vivacitate în exprimarea ideilor personale, cu alte cuvinte obiectivitate în demersul jurnalistic. Pe lângă faptul că se dovedeşte un fin observator al ziarelor vremii, Hasdeu demonstrează că are o viziune coerentă asupra actului publicistic, ceea ce ar putea explica locul de frunte pe care îl ocupă printre ziariştii timpului. Înclinaţia spre polemică şi aciditatea replicilor – constante ale ziaristicii hasdeene – se fac simţite încă din numărul 3 al revistei, în care Hasdeu dă o replică energică celor ce atacaseră ziarul său. Edificatoare pentru proiectele viitoare este introducerea rubricii Poezia populară

la care nu sunt publicate decât două texte: Craiul Marco-n ţeara română. Cântec bulgar. şi Cântecul muntencei, o doină populară care prelucrează mitul zburătorului. Această rubrică atestă interesul permanent al lui Hasdeu pentru folclor şi mitologie. Cu toate că nu se poate vorbi de o constantă a preocupărilor pentru literatura cultă, atrage atenţia pentru calităţile literare pamfletul dramatic: Istoria modernă a patrioţilor români în care personajele – Gurluescu şi Urechescu – îşi modifică numele adăugându-le particule în funcţie de naţia conducătoare (Kovici, Kenberg) doar pentru a progresa pe scară socială, cei doi ilustrând deci tipul arivistului autohton înaintea celebrului roman al lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi şi noi a apărut în1862 în Revista română şi un an mai târziu în volum). În numărul 2 din Genaru, 1859, la rubrica Politica este publicată scrisoarea, datată 13 dec. 1858, semnată de Alesandru Hotineanul, tatăl său. Dacă scrisoarea este autentică, reprezintă practic singura contribuţie externă la revista pe care, în rest, Hasdeu a realizat-o singur. În opinia lui I. Oprişan7 scrisoarea este însă apocrifă. Ideile exprimate în scrisoare: neatârnarea ţării, domnitorul independent, nesusţinut de vreun partid, deci netributar nimănui, sunt ale lui Hasdeu şi ale tatălui său în egală măsură, ştiind că Alexandru a transmis fiului cultul pentru independenţa neamului său. Împlinirea aspiraţiilor expuse în scrisoarea amintită prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ianuarie 1859, determină o scădere a interesului pentru politică din partea lui Hasdeu tot mai atras de cercetările sale ştiinţifice pe care le va dezvolta în următoarele reviste editate după autosuspendarea României. De altfel,

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

opinăm că editarea acestei reviste se face mai mult sub impactul momentului istoric care oferea tânărului oportunitatea de a fi contemporan cu împlinirea unor idealuri naţionale pe care tatăl i le inoculase. Foaea de Storiă Română, 1860, a doua revistă editată integral de B. P. Hasdeu, are o viaţă chiar mai scurtă ca prima: doar patru numere. Putem bănui că orgoliul excesiv al tânărului epatant de cult va fi suferit temeinic văzând că prima sa foiţă nu s-a impus aşa cum probabil scontase, deşi apărase cu patos un ideal scump al vremii: unirea. Chiar dacă nu rămăsese neobservată de confraţi (e frecvent invocată, în acest sens, aprecierea lui Mihail Kogălniceanu care numea revista lui Hasdeu campion al ideilor naţionale şi constituţionale liberale), revista nu stârnise interesul publicului, fie poate şi pentru că la puţină vreme după apariţia ei se înfăptuieşte unirea, idealul pe care şi-l asumase, aşa încât timpul fusese insuficient pentru ca publicaţia să se imprime în conştiinţa publicului. Cu această a doua revistă, Hasdeu părăseşte total zona politicului. Nu e vorba de o abandonare definitivă, ci de un intermezzo, datorat mai ales faptului că, se pare, acum începe să se cristalizeze viziunea unei construcţii istorice de mare amploare în care primul pas trebuia să fie recuperarea începuturilor acestui neam. Evident, influenţele de lectură rodesc în sensul unei superioare personalizări, iar tânărul dă neîntârziat curs acestor preocupări. Oricum, pe plan politic era evident că nu putea emite pretenţii, nu doar din cauza vârstei, ci şi pentru că era un proaspăt venit şi viaţa publică nu reuşise să-l asimileze încă. Având ambiţia împinsă până la cerbicie a tuturor Hajdeilor, era uşor de prevăzut că Hasdeu va încerca să surprindă publicul ieşean

obligându-l să-l cunoască şi să-l recunoască. O va face publicând această revistă deoarece este evident că erudiţia cu care sunt realizate materialele va stârni interes în rândul publicului intelectual. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că Hasdeu tocmai descoperise plăcerea de a-şi expune părerile necenzurat de nimeni, într-o revistă care să-i aparţină. Revistă eminamente ştiinţifică, Foaea de Storiă Română cuprinde câteva rubrici (Legislăciunea, Numismatica, Diplomatica, Analistica la care se adaugă Poezia Năciunară şi Literatura storiei) care ne edifică asupra metodei de cercetare ştiinţifică a documentelor vechi, metodă prin care se năzuia reconstituirea unei epoci pornind de la un aspect particular reflectat în vreun document (Hasdeu însuşi îşi aseamănă metoda reconstituirii cu cea a lui Cuvier). Căutarea unei metode de lucru apare, aşadar, din chiar studiile de tinereţe, ca urmare a justei observaţii că predecesorilor le lipsiseră principiile metodice fără de care nicio întreprindere nu poate avea un rezultat corect. În deschiderea revistei, Hasdeu stipulează trei paşi obligatorii în orice cercetare ştiinţifică8: culegerea datelor, desluşirea lor şi clădirea edificiului, adică analiza şi sinteza. O dată cu articolele din această revistă, devine evidentă rigoarea şi logica internă de organizare a fiecărei demonstraţii. Publicarea articolului Negoţiul Moldovean sub Alesandrul Bunul chiar din primul număr aduce în faţa cititorului pe omul de ştiinţă care interferează cu scriitorul. Alegerea eroului se face în spiritul romantismului, cu convingerea istoriografului că această ştiinţă trebuie să ofere repere care vor modela în timp conştiinţa naţională determinând sau doar sugerând fapte istorice pe măsură. O rubrică nouă este Literatura storiei la care

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

publică o carte descoperită de Penzel, aparţinând lui Iohann Schiltberger, motivând că este un document edificator pentru viaţa istorică românească dintre 1395 şi 1427. La rubrica Analistica publică Pomelnicul Domnilor Moldovei de Mitropolitul Dosoftei pe care îl apreciază ca un monument istoric şi literar în acelaşi timp. Pe lângă aspectul savant al revistei şi erudiţia desfăşurată în istoriei ţării, Hasdeu a uimit, cu siguranţă, şi prin anunţul făcut chiar din primul număr cum că redapciunea primeşte asupra-şi tălmăcirea tuturor documentelor ce i se vor trimite în limbile: franceză, germană, italiană, spaniolă, engleză, latină, elină şi în toate dialeptele slavoane.9 Anunţul este o dovadă a faptului că Hasdeu era poliglot. De altfel, permanent el va susţine necesitatea cunoaşterii unui document în originar de către cel ce îl cercetează. Foiţa de Istorie şi Literatură Cea de-a treia revistă a lui Hasdeu este editată la scurt timp după ce precedenta îşi încetase apariţia. Din martie 1860, ieşenii aveau o nouă revistă marca Hasdeu (de remarcat asiduitatea autorului pe tărâmul publicisticii unde se face remarcat mult înainte de rivalul Maiorescu). Ca o noutate, o dată cu această publicaţie, Hasdeu acceptă colaboratori, fie pentru că depăşise momentul romantic de singularitate spirituală, fie pentru că năzuia să devină liderul unei direcţii culturale. Cei 158 de abonaţi permanenţi printre care Kogălniceanu, Costache Negruzzi, A. Donici, arhimandritul Melchisedec, V. Pogor dovedesc notorietatea de care Hasdeu începuse să se bucure în cercurile intelectuale ieşene. Redactorul va avea grijă ca această notorietate să crească publicând şocantul, contestatul, multdiscutatul articol Perit-au dacii? Reacţiile virulente la adresa autorului îl vor

determina pe acesta să suspende apariţia revistei după numai cinci numere. Articolul program aduce o definiţie a istoriei tributară liniei teoretice fixată de Vico (corsi şi ricorsi): Istoria este criteriul legilor naşterei, creşterei, disvoltărei, slăbirei, peirei şi renaşterei a popoarelor, în spaţiu şi în timp, şi al părtăşiei ce toate aceste faze o au întru necontenitul progres al omenimei (…)10, precum şi constatarea că până la acel moment nu se putea vorbi de o istorie românească în sens ştiinţific. Încrezător în puterile sale, Hasdeu afirmă la finalul articolului că dezideratul întreprinderii sale era de a pregăti calea unei istorii române, întru care am vedea schimbăciosul tablou al vieţei noastre naţionale în o armonioasă legătură cu viaţa omenităţei11. Viziunea integratoare şi totalizatoare asupra istoriei este conturată, aşadar, de la început în concepţia lui Hasdeu. Din Moldova, 1862 După aproape doi ani în care Hasdeu nu mai avusese un organ de presă propriu, revenirea în publicistica ieşeană se face cu surprinzătorul Din Moldova, titlu pentru care luptătorul unionist va fi, paradoxal, acuzat de separatism, motiv pentru care din nr. 10/1863 publicaţia se va numi Lumina. Trebuie remarcat faptul că este una dintre extrem de rarele situaţii în care Hasdeu a cedat în faţa presiunii publice. Precuvântarea cu care Hasdeu deschide primul număr are rolul unui program, dar sugerează lectorului de peste timp şi faptul că se află în faţa câtorva concepte hasdeene deja clar cristalizate. Astfel, se afirmă răspicat necesitatea autonomiei ştiinţei şi literaturii faţă de politic, se afirmă deschiderea totală, de factură renascentistă, faţă de orice formă de cultură cu singurul amendament ca ceea ce se realizează să fie bine-conceput şi bine-scris12 şi, nu în ultimul rând, se susţine

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

necesitatea obiectivităţii în judecăţile de valoare. Redactorul îşi propune echidistanţă şi corectitudine, desbrăcat de orice nuanţie de clică13, ceea ce face din Hasdeu un pionier al deontologiei jurnalistice la noi. Trebuie remarcate şi preocupările legate de ortografie, Hasdeu pronunţându-se, înaintea rivalului Maiorescu, în direcţia simplificării acesteia. Această nouă revistă oferă, într-o măsură mai mare decât precedentele, complexitatea preocupărilor redactorului, cultura vastă, cunoaşterea temeinică a unui număr impresionant de izvoare, dublate de ambiţia celui care simţea că se poate aşeza în postura de îndrumător literar al noii generaţii. Pe de altă parte, revista găzduieşte şi manifestările literare ale lui Hasdeu şi anume 17 poezii, prima dramă încheiată, tragedia Răposatul Postelnic, şi nuvela de o modernitate surprinzătoare pentru epocă Duduca Mamuca. Privită în substratul său, literatura lui Hasdeu era un pandant perfect al criticii sarcastice şi sagace la adresa filistinismului epocii sale, critică pe care redactorul o susţinea cu tot mai multă vehemenţă în paginile revistei proprii sau cele ale altor publicaţii ale vremii (Dacia, Instrucţiunea publică, Tribuna Română, Ateneul Român, Bondarul) şi care va fi deranjat pe cei ce se simţeau vizaţi. Cu alte cuvinte, Hasdeu devenea o voce tot mai incomodă şi eliminarea lui de pe scena publică ieşeană se impunea ca o necesitate adversarilor. Pe de altă parte, varietatea domeniilor abordate în paginile revistei nu aveau cum să nu stârnească unora admiraţie, altora, invidie. I. Hangiu14 observă că numărul mare al rubricilor este grăitor pentru varietatea preocupărilor enciclopedice ale lui Hasdeu. Astfel, la rubrica Diplomatologia, Hasdeu continuă publicarea textelor istorice vechi pe care le însoţeşte de

comentarii erudite. Este evidentă intenţia redactorului de a culturaliza publicul cititor prin insistenţa cu care încearcă să lumineze fiecare aspect pe care îl crede necunoscut contemporanilor, precum şi prin indicaţiile bibliografice ce deschid cititorilor un orizont cultural amplu. Toate eforturile se subsumează unui deziderat mai vechi, care vizează perspectiva totalizatoare, sintetică a omului de ştiinţă: Ave-vom cândva o geografie istorică-critică a României!?15 La rubrica Poezia sunt incluse texte poetice precum Ionaşcu-Vodă (în care, în manieră romantică, eroul ales este exemplar prin abnegaţie, patriotism, determinare şi moralitate mai presus de valorile materiale. Textul surprinde stilistic prin capacitatea autorului de a crea tablouri apocaliptice, de un puternic dinamism ce anticipează desfăşurările similare din versurile eminesciene sau coşbuciene), Femeie înecată (o fabulă în care tonul ironic anticipează articolele din Aghiuţă), Portretul, în nr. 3, (o poezie pe tema iubirii ratate din pricina celui ce nu înţelege valoarea sentimentului şi nu poate fructifica corect momentul ce i se oferă, rămânând doar cu regretul ulterior. Prin temă, dar şi prin tonalitate, poezia anticipează Floare albastră eminesciană. Pe aceeaşi temă este şi sonetul romantic Raisei Chod…ska, publicat în acelaşi număr), La deschiderea Reuniunei Române de leptură de la Cernăuţi, în nr. 5, (o poezie înflăcărată de patriotism ca şi celebrul Un răsunet a lui Mureşanu) sau artele poetice Adevăratul poet şi Testamentul poetului ce confirmă preocuparea lui Hasdeu pentru rolul şi misiunea poetului şi a poeziei. Rubrica Literatura cuprinde în nr. 6 cuprinde doar tragedia istorică într-un act Răposatul Postelnic şi, din nr. 9, începe publicarea nuvelei Duduca Mamuca.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

În numerele 1, 2, 3, 4, 5, 10 şi 11 este publicat, la rubrica Istoria, un studiu amplu, cu valenţe literare surprinzătoare (tehnici de captatio benevolentiae, narare în crescendo, răsturnări de situaţie specifice genului dramatic, implicarea naratarului în discurs): Desţierarea lui Petru vodă Rareşiu. Convins că arheologia este chemată să limpezească aspectele obscure, Hasdeu publică, la rubrica Arheologia, în nr. 3 şi 9, fragmente din cursul de istorie pe care îl ţinea la Colegiul Superior din Iaşi. Atrage atenţia în mod special regalul de erudiţie la care sunt chemaţi Millin, Vico, Niebuhr, Behr, Ranke, Mackolay, Barante, Guizot, Wachsmuth, Lelewel, Görres, Sainte-Palaye, Hallam, Du Cange, Bacon, Goethe, Longfellow, Walter Scott, Odobescu etc. Ideile şi operele lor sunt citate cu un firesc demn doar de un spirit enciclopedic. Sub titlul Glosologiea, în nr. 4, Hasdeu se opreşte asupra personalităţii lui Luca Stroici, admirat pentru cultura şi inteligenţa sa depuse în slujba demonstrării latinităţii limbii române. Hasdeu va reveni asupra acestui boier erudit pe care îl consideră chiar părintele filologiei româneşti. La rubrica Isografica, Hasdeu reproduce semnăturile lui Luca Stroici, a mitropolitului Varlaam şi pe cea a lui Despot Vodă însoţindu-le de o analiză grafologică dublată de o analiză psihologică a semnatarilor. Rivalitatea cunoscută cu Titu Maiorescu va schimba, după cum se ştie, cursul vieţii lui Hasdeu. Totuşi, nu din partea acestuia din urmă s-a manifestat prima dată. Deşi Hasdeu precizează că nu e de acord cu toate ideile colegului său, îşi exprimă deschis aprecierea pentru erudiţia, elocinţa şi mai ales sprijină iniţiativa lui Maiorescu de a organiza celebrele prelecţiuni populare pe care le şi audiază. De pildă, în nr. 10 anunţă locul de

desfăşurare şi tema acestor prelecţiuni. În general, sfârşitul brusc al revistei Din Moldova (Lumina) este asociat scandalului de presă iscat de publicarea nuvelei Duduca Mamuca (se ştie că Hasdeu a fost suspendat din învăţământ sub acuza de imoralitate şi i s-a intentat un proces de presă). Hasdeu însuşi înţelesese că orchestratorul principal al acestui scandal era colegul său de cancelarie, Titu Maiorescu, pe care, de altfel, îl atacă ironic în nr. 15 al revistei, la rubrica Tutti frutti. După cum se ştie, Hasdeu a subestimat încrâncenarea şi determinarea adversarului care va reuşi să-l determine să părăsească Iaşul în cele din urmă. Ceea ce credem că nu a înţeles nici Hasdeu, nici alţi contemporani este faptul că nuvela aparent licenţioasă a lui Hasdeu servise de excelent pretext pentru Maiorescu pe care îl deranja în realitate instalarea tot mai clară a lui Hasdeu în postura de mentor al noii generaţii şi de artizan al unei direcţii noi în cultura română, statut întărit o dată cu apariţia celebrului serial Mişcarea literelor în Eşi (în nr. 12, 13, 14, 16, din 1863, rămas nefinalizat însă datorită suspendării revistei). Critică teatrală şi literară neiertătoare, dar sigură pe judecăţile emise şi exprimate în stilul propriu hasdeean – iată ce oferă acest articol în care regăsim şi o profeţie legată de viitorul poeziei româneşti: D. Alecsandri e mare poet, dar nu cel mai mare, precum îl numesc unii16. Hasdeu consideră că sosise vremea ca poezia noastră să se orienteze spre sublimele profundităţi ale metafizicei17, prevestind acel tip poetic pe care îl va întruchipa Eminescu. (După cum se ştie, Maiorescu a fost rezervat în privinţa lui Eminescu tocmai datorită caracterului considerat excesiv reflexiv al operei acestuia). Fie că e vorba despre poeţi precum Adrian, Asachi, Tăutu sau

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

Sion, Hasdeu consideră că toţi comit aceeaşi greşeală: necunoaşterea celor trei principii esenţiale ale poeticului: ideea poetică, graiul poetic, efectul poetic, principii pe care le exemplifică într-un demers amplu şi documentat. Reţinem opinia lui Hasdeu despre ce înseamnă o poezie valoroasă, remarcând că anticipează cu 4 ani studiul lui Maiorescu O cercetare critică asupra poeziei româneşti de la 1867: scopul poetului este a magnetiza pe cititorul său: de la primul vers sau cuvânt se începe gânditoarea sa lucrare; se întăreşte şi creşte cu tot rândul mai departe; se încheie şi reuşeşte cu ultima strofă. O poezie adevărat frumoasă e ace în care totu-i bun, nu-i vorbă, dar mai electric, aşa-zicând, decât totul e tocmai sfârşitul său18. Reţinem ca edificatoare opinia criticului Mihai Drăgan referitoare la studiul critic hasdeean: Dincolo de stufozitatea, specific hasdeeană, a unor pagini şi de stilul cam greoi al părţii ultime, în care se vorbeşte despre mişcarea ştiinţifică a Iaşului, această exegeză sclipitoare prin spirit polemic şi intuiţie literară, minte adulmecătoare, ar fi spus D. Cantemir, este, după Principiile criticei, ale lui Radu Ionescu (apărute în Revista română, 1861), al doilea breviar de estetică (cel puţin în privinţa poeziei) ce-l precede pe Maiorescu din O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867… Maiorescianism înainte de Maiorescu, iată o realitate ce ne-ar putea pune în încurcătură19 (şi chiar îi pune pe cei care au puterea de a se desprinde de prejudecăţi critice). Articolul aduce, sub influenţa lui Vico, şi o viziune de mare rafinament asupra folclorului văzut ca o oglindă a ceea ce reprezintă poporul în întregul său. Presiunea va fi fost prea mare pentru tânărul publicist care se aruncase vitejeşte, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Oana MERCA

înarmat doar cu o solidă cultură, în mijlocul haitei de lupi din Iaşii vremii. Sau poate că scena ieşeană nu-i mai oferea ceea ce-şi dorea. Clar este că Hasdeu, proaspăt descins la Bucureşti, se lansează în publicistica vehement politică, pe care nu o va părăsi mult timp de aici înainte, o dată cu apariţia celebrului Aghiuţă. Foaie umoristică, satirică şi critică (apărută la Bucureşti, între 1863 şi 1864). 1

Mircea Eliade, Prefaţa la B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice,Tom I şi II, ediţie critică cu note şi variante de Mircea Eliade, Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1937, p. XXXVIII 2 Iuliu Dragomirescu, Ideile şi faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, ed. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007, p. 55. 3 B. P. Hasdeu, România, ed. Vestala, Bucureşti, 2008, p.31, ediţie critică I. Oprişan. 4 Ibidem, p.11. 5 Notă asupra ediţiei, B. P. Hasdeu, România, ed. Vestala, Bucureşti, 2008, p.5, ediţie critică I. Oprişan. 6 Mihai Drăgan, B. P. Hasdeu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963, p. 79. 7 Notă asupra ediţiei B. P. Hasdeu, România, ed. Vestala, Bucureşti, 2008, p.6, ediţie critică I. Oprişan. 8 B.P.Hasdeu, Foiţa de istorie şi literatură, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, p.15. 9 Ibidem, p. 13. 10 B.P. Hasdeu, Foiţa de Istorie şi Literatură, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, p. 15. 11 Ibidem, p. 17. 12 B.P. Hasdeu, Din Moldova (Lumina), Editura Vestala, Bucureşti, 2009, p.15. 13 Ibidem. 14 I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 150 -151. 15 B.P. Hasdeu, Din Moldova (Lumina), Editura Vestala, Bucureşti, 2009, p. 37. 16 Ibidem, p.214. 17 Ibidem. 18 Ibidem, p.229. 19 Mihai Drăgan, B.P. Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1972, p. 187.

ethica minima

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU A cincisprezecea povestire cu un copil

a puţină vreme după ce a început clasa a patra, copilul a aflat de la tata că foarte curând se vor muta din casa aceea mare, la bloc. Vestea l-a luat atât de mult prin surprindere, încât abia a mai reuşit să întrebe: cum adică, se vot muta?! Adică vor lua mobila cu un camion şi o vor duce în apartamentul primit la parterul unuia dintre cele trei blocuri construite în partea cealaltă a oraşului, pe lângă Sfatul popular, i s-a răspuns. Cunoştea zona, pentru că pe acolo se află şi ştrandul la care fusese de câteva ori. Aici se ajunge după ce treci „podul mare”, numit aşa pentru că fusese construit cu doar câţiva ani în urmă, pe locul celui vechi, din lemn. Asta însemna că va trebui să se mute şi la altă şcoală? Da. De altfel, şcoala era destul de aproape de blocuri, câteva minute de mers pe jos. Să fie sigur de asta, pentru că a verificat el, tata, când s-a dus ca să întrebe de transferul său. Copilul gândi cu voce tare: vasăzică, Mirel, Luminiţa, Dan, Sanda, Dincă, Rodica şi toţi ceilalţi colegi şi prieteni vor rămâne aici, iar el va trebui să plece? Tata a râs: cam aşa. Acum, asta e. Oricum, până la sfârşitul anului, toate casele de pe partea aceea a drumului vor trebui dărâmate, ca să se poată extinde Uzina Mecanică. Iar de colegi, să nu aibă grijă, că va avea alţii, îşi va face prieteni noi, iar cu cei de aici se va putea întâlni în continuare, doar oraşul e atât de mic. 28

Mirel şi sora lui ştiau şi ei că se va dărâma casa în care locuiau împreună cu alte două familii, numai că părinţii lor începuseră în urmă cu câţiva ani să-şi ridice o casă la câteva sute de metri de aceasta, doar puţin mai departe de Club, spre satul G. Aşadar, ei vor continua să înveţe la aceeaşi Şcoală Teiş, care se inaugurase chiar când copilul începuse clasa întâi. Casa era ca şi terminată, iar pe săptămâna viitoare vor începe să-şi mute mobila. Şi lui de ce nu i-au spus? Mirel a ridicat din umeri, uite-aşa, nici nu i-a trecut prin cap chestia asta. Luminiţa l-a privit şi ea, cu importanţă, şi ai fi zis că nasul i s-a făcut brusc parcă şi mai cârn: uite-aşa, nici ei nu-i trecuse prin cap. Copilul era destul de contrariat de faptul că cei doi vecini şi prieteni nu erau prea afectaţi de apropiata lor despărţire; avea chiar impresia că acestora le părea rău că nu erau ei cei ce trebuiau să schimbe şcoala şi să-şi facă astfel alţi colegi şi prieteni. Era însă doar o impresie. Dincă a fost singurul care a scăpat câteva lacrimi când a auzit că bunul său coleg de bancă va pleca peste puţină vreme în cealaltă parte a oraşului. În ceea ce priveşte şcoala de acolo, se spunea că avea cei mai tocilari elevi din oraş. Şi îngâmfaţi peste măsură. Iar Rodica, baletând şi privind visătoare spre ce doar ea vedea, i-a spus că a auzit sigur că la viitoarea lui şcoală sunt nişte fete tare frumuşele, dar cam... Cam cum? a Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Iulian MOREANU

întrebat-o copilul. Rodica valsa în drum spre Club, a revenit şi s-a apropiat atât de mult de el că îi simţea răsuflarea ce avea un curios miros de lapte fiert: ei, aşa... ştii tu, nu te mai preface!... Am să-l iau pe Dincă şi o să venim pe la tine... Sper că nu o să ne uiţi! Cum să vă uit? Aşadar, primii care s-au mutat au fost Mirel şi Luminiţa. În prima zi de sâmbătă, tatăl lor a venit cu nişte soldaţi de la unitatea de pompieri unde era comandant, şi aceştia au luat pe sus mobila şi au dus-o în mâini la noua casă, mergând cu ea pe stradă de parcă erau trofee din vreun război pe care doar ce-l câştigaseră. Mutatul acesta public nu i-a plăcut deloc băiatului şi i s-a părut aşa, cam nelalocul lui. În schimb, o grămadă de vecini s-au strâns ca să vadă ce mobilă avuseseră în casă familia D. Nu era mare lucru, cum se aşteptaseră, mai degrabă piese de mobilier vechi, prăfuite: un studio cu ladă şi două dormeze ale căror arcuri străbătuseră în câteva locuri stofa, un şifonier demodat, cu ornamente din şipculiţe pe uşi dar care se rupseseră în mai multe locuri, în bucăţi mici ce se roteau în ţintele cu care erau prinse, ca limbile dezorientate ale unor busole, scaune ce păreau a forma un „set”, o bibliotecă deschiolată, noptiere ale căror uşiţe se deschideau la fiecare pas şi se clătinau ca aripile unor păsări tăiate, nişte taburete şi tot aşa, lucruri banale, ce nu probau nici pe departe bunăstarea pe care mulţi o bănuiau. În ce priveşte hăinăraia, veselăraia, covoarele, carpetele, perdelele şi tot ce se mai găseşte într-o gospodărie, toate acestea au fost împachetate şi ferite astfel de ochii curioşilor. După ce s-a terminat cu transportatul lucrurilor, cele trei camere au rămas descuiate, pentru că oricum nu avea să se

mai mute nimeni acolo. Astfel, copilul a putut intra nestingherit în ele. Rămăseseră abandonate o mulţime de mărunţişuri, obiecte mai mici sau mai mari de care părinţii lui Mirel s-au lipsit, se vede treaba, cu multă uşurinţă: milieuri mici, pline de praf, având la mijlocul lor boboci de trandafiri ori căpşuni făcute din acelaşi şnur din aţă de macrameu, reviste şi ziare rupte, câteva bibelouri ciobite (un iepure fără o ureche, o lebădă cu capul retezat, un cerb cu coarnele rupte, un elefant cu jumătate de trompă), nişte bucăţi de preş ţepene de ai fi zis că sunt din carton, căni şi borcane ştirbite, resturi de lumânări, tăvi de cozonac ruginite, linguri şi furculiţe desperecheate, o solniţă goală, un fund de lemn plesnit în două şi prins cu sârmă de aramă ca nişte copci, o păpuşă-arlechin fără un picior, câţiva epoleţi fără grade pe ei, nasturi de diferite forme, mărimi şi culori, şi multe altele. În locurile unde stătuseră agăţate tablourile, rămăseseră urmele acestora, sub forma unor dreptunghiuri, mult mai închise la culoare decât modelul floral zugrăvit cu rola pe pereţi. O dată cu scoaterea cuielor fuseseră smulse şi bucăţi de tencuială, lăsând urme ca nişte mici conuri cu vârful către carnea zidului. Marginea lăzii studioului săpase, pe toată lungimea ei, o adâncită în perete, până la cărămidă. Dunga trasată la câţiva centimetri sub tavanul rămas alb, era întreruptă în câteva locuri. Şi parcă nici nu mai era dreaptă. Între cele două ferestre de la bucătărie - o mulţime de insecte mumifiate, iar pe jos, în locul în care se aflase masa, coji de cartofi uscate şi răsucite de ziceai că sunt teci de fasole, bucăţi mucegăite de pâine, şi multe seminţe de dovleac, deshidratate, subţiri ca foaia de hârtie. Patru pătrate

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Iulian MOREANU

adâncite în duşumeaua aşchioasă marcau locul în care fusese soba de tuci. Într-un fasung fără abajur atârnând de două fire ca nişte şirete împletite, rămăsese înşurubat un bec pătat de rahaţi de muscă. Învârti butonul întrerupătorului – becul era ars. Copilul era total dezorientat şi dezamăgit. Fusese de atâtea ori în această locuinţă, îşi făcuse lecţiile împreună cu Mirel, se jucase cu acesta şi cu Luminiţa, ascultaseră la radioul „Darclée” (cu pickup!) o mulţime de emisiuni pentru copii ori teatru la microfon, de multe ori doamna D. îl pusese la masă alături de copiii ei, însă casa fusese mereu curată şi pusă la punct, aşa că nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că ar fi putut arăta ca acum, după ce rămăsese goală. Parcă după ce spărsese o nucă mare şi frumoasă ar fi constatat că aceasta era fie seacă, fie cu miezul prăfos şi necomestibil, devorat de tot felul de viermişori. Revenit în camera sa, copilul a aşteptat până s-a înserat ca Mirel să treacă pe la el şi să meargă împreună la Club, la televizor, dar acesta nu a venit. S-a supărat puţin, dar şi-a zis că precis a fost ocupat cu aranjatul lucrurilor în noua casă. Dacă ar fi fost rugat să-l ajute cu ceva, s-ar bucurat, şi ar fi făcut-o cu plăcere, pentru că de fapt şi-ar fi şi dorit acest lucru. Nici în ziua următoare nu l-a întâlnit pe Mirel, deşi l-a aşteptat la Club, locul în care în fiecare duminică petreceau împreună câteva ore. Dar nici nu a îndrăznit să treacă pe la el, la noua „adresă”. În săptămâna următoare, Mirel nu a venit la şcoală, iar pistruiata şi cârna de soru-sa l-a tot evitat, aşa că nu a îndrăznit s-o întrebe ce era cu el. Copilului i se părea că rămăsese singur în acea casă mare, care, iată, nu mai avea mult de trăit.

În a doua zi de luni, după ce se mutase familia lui Mirel, înainte de a pleca la şcoală, copilul s-a trezit cu tata venit înapoi acasă, însoţit de câţiva colegi de serviciu, de fapt muncitori din echipa al cărei şef era, şi pe care copilul îi cunoştea foarte bine. A bănuit imediat ce va urma. S-a dus la fereastră şi s-a uitat afară. Un camion „Bucegi”, nou-nouţ, care abia fusese adus la uzina unde lucra tata, duduia harnic, dornic să arate ce poate. Doar că mobila pe care urma s-o transporte nu-i punea prea mari probleme. Azi ne mutăm!, a zis tata ciufulindu-l din mers. Am vrut să-ţi fac o surpriză. Ce zici? Copilul n-a zis nimic. Vestea l-a întristat. Era o surpriză de care ar fi preferat să nu aibă parte vreodată, tot sperând în sinea sa că această zi nu va sosi. Nu avea însă ce face. A început să-şi strângă o parte din lucruri şi să le ducă la maşină. De rest s-au ocupat cu multă rapiditate şi pricepere tata şi colegii săi. Nu s-a mai dus la şcoală în ziua aceea. A mers la noua locuinţă, un bloc lung, cu trei etaje şi acoperişul cu pod, ca la orice casă. În faţa lui erau încă două camioane din care se descărca de asemenea mobilă. A intrat în apartament şi a avut impresia că spaţiul acela îl strângea de parcă nimerise într-o cutie de conserve. Vasăzică, aici or să locuiască de acum înainte. Asta e sufrageria, iar aici e dormitorul, îi zise tata văzându-l derutat. Bănuia. Pe jos era parchet de culoarea perelor coapte, aşezat în şiruri ce formau o multiplicată literă „V”, dintr-un perete în altul, pentru ca pe traseul de întoarcere, una din laturile literei împreună cu un alt şir de plăci de parchet orientate invers să formeze aceeaşi literă de la sfârşitul alfabetului, cum era ţesătura paltonului tatii (el îi zicea „costiţă”). Mirosea

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Iulian MOREANU

puternic a var proaspăt dat, iar în baie, curios, a vopsea. Deasupra chiuvetei, o oglindă prăfuită. Copilul răsuci robinetul din stânga, care avea în mijlocul său un dop roşu de plastic, şi un şuvoi de apă fierbinte ţâşni din ţeava curbată, însoţit de câteva sunete sacadate, ca un acces de tuse şi de un abur ca un nor de zahăr farin. Trase şi de lanţul de la wc, dar nu curse decât puţină apă maronie. E închis robinetul de sus, îi zise unul dintre bărbaţii ce ajutau la mutat, şi se urcă pe vas ca să dea drumul apei. Se pare că robinetul e cam înţepenit, pentru că i se zice ceva de dulce. Aşa, mai departe. Două holuri mici, unul la intrare şi celălalt în dreptul dormitorului şi al băii. O cămară cât o cabină de telefon în care sunt două site de aerisire, una jos şi una sus. Şi bucătăria, cât jumătate din dormitor. Balconul, în formă de trapez, dă spre „spatele” blocului, unde deocamdată i se înfăţişează în faţa ochilor un peisaj cum văzuse prin nişte reviste că ar fi pe Lună. În apartament era forfotă mare. Nimeni nu-l lua în seamă, nici chiar tata. Copilul ieşi în faţa blocului: bolovăniş, resturi de cărămidă şi alte materiale de construcţie, trotuarul încă neasfaltat, tufişuri de arbuşti necunoscuţi, şi multe bucăţi de geam pe care trebuia să le fereşti la fiecare pas; şi gălăgie, multă gălăgie – parcă toată lumea nu se putea înţelege decât aşa, ţipând şi strigând unii la alţii, atât cei de afară, care cărau încontinuu la mobile, cât şi cei care de la ferestre dialogau cu aceştia. Copilul privi în lungul străzii şi nu-i veni să-şi creadă ochilor când îi văzu îndreptându-se spre el pe Mirel şi Luminiţa. Mirel avea piciorul drept pus într-un ghips, până la genunchi şi se

sprijinea cu o mână de umărul surorii sale. Vorba vine, se sprijinea, pentru că la cât de firavă era, Luminiţa s-ar fi prăbuşit şi dacă pe acelaşi umăr s-ar fi aşezat un porumbel. Cei doi fraţi se opriră la câţiva paşi în faţa copilului, care nu ştia ce să zică. Pistruiata şi cârna asta cu care se jucase şi se certase de atâtea ori până atunci, iar odată chiar stabiliseră împreună că atunci când vor fi mari se vor căsători, era răcită, pentru că tot scotea din buzunarul rochiţei o batistă pe care o ducea la nas. Îl privea cu obrăznicia pe care i-o dădea nasul cârn de care ea zicea mereu că nu era aşa şi că erau răi cei care îl vedeau astfel. Mirel în schimb chiar părea că suferă din cauza piciorului. Ce-ai păţit? îl întrebă copilul şi arătă spre vârfurile degetelor piciorului care ieşeau la aer printr-o ferestruică tăiată în gipsul murdar. Mirel dădu din umeri dar nu spuse nimic. Parcă totuşi voia să spună, ce, nu se vede? A căzut bufetul de la bucătărie şi i-a rupt laba piciorului, sări Luminiţa cu lămurirea, şi-şi încreţi nasul, ca pe o armonică minusculă, aşa cum făcea de fiecare dată când era furioasă. Că n-ai venit să ne ajuţi când ne-am mutat! Aha, deci fuseseră supăraţi pe el?! Ia te uită! În loc ca el să fi fost supărat pentru că nu a mai fost băgat în seamă de când se mutaseră, de parcă s-ar fi dus în Patagonia! Probabil că avea o mutră tare mirată de vreme cei doi fraţi pufniră în râs. 25.03.2012.-16.06.2013

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

B 31

panteon

Marian DULĂ

Marian DULĂ O reîntoarcere prin vremi, un destin: Sublocotenentul Viorel Dumitrescu

ultul eroilor, stare de elevată ţinută morală, ne impune să onorăm Panteonul românesc cu imaginea tuturor jertfiţilor „pentru neam şi ţara lor”, drept gest caldă evocare şi eternă preţuire. Urmăriţi de acest deziderat, procedăm la o întoarcere prin vremi, animaţi de-a reconstitui destinul bravului sublocotenent, folosindu-ne de puţinele documente ce le avem drept mărturie. În Cimitirul de Onoare al Eroilor din Câmpina, pe rândul al cincilea, primul din spate, din Cimitirul de Onoare al Eroilor din Câmpina, în centrul lui, al 18-lea semn de căpătâi poartă înscrisul: SLT. DUMITRESCU VIOREL, R. 20 D-ŢI, 11.07.1942 Sublocotenentul DUMITRESCU HARITON VIOREL a făcut parte din Regimentul 20 Dorobanţi/Divizia 4 Infanterie. S-a născut in anul 1914, în judeţul Teleorman. Ultimul domiciliu, înainte de plecarea pe front l-a avut în oraşul Câmpina, pe str. Grivitei la nr. 38. Doi fraţi ai săi au luat parte şi ei la campania din est, a celui de-al doilea Război Mondial: Marin Dumitrescu, căpitan, preot militar la B. 7 V.M. (care a trăit până în anul 2007, decedând la vârsta de 98 de ani) şi sergent t. r. Mircea Dumitrescu, căzut în luptele de la Dalnik. 32

Viorel Dumitrescu a absolvit facultatea de drept din Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de ofiţeri de rezervă, pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent. La mobilizarea din anul 1941 a fost încadrat în Regimentul 20 Dorobanţi Teleorman, deoarece aparţinea comunei Atârnaţi, de lângă oraşul Roşiorii de Vede. La 26 aprilie 1941 se căsătoreşte, în Câmpina, cu Teodora Pandele. Luna de miere a fost foarte scurtă, urmare a urgenţei prezentării sale la Regiment. Menţionăm faptul că Regimentul 20 Dorobanţi a fost dislocat în garnizoana Turnu Măgurele şi avea ca bazin de colectare a resurselor umane şi materiale, judeţul Teleorman, avându-l comandant pe colonelul Ducea, un militar profesionist, cu dragoste de ţară. Conform datelor existente, Regimentul 20 Dorobanţi Teleorman a făcut parte din Divizia 4 Infanterie, alături de Regimentul 5 Vlaşca, Regimentul IV Ilfov nr.21, Regimentul 2 Artilerie, Regimentul 10 Artilerie. În dimineaţa zilei de 1 iunie 1941, regimentul s-a pus în marş pe direcţia: Turnu Măgurele, Alexandria, Videle, Titu, Ploieşti. Până la începerea războiului unităţile au trecut la paza petrolieră împreună cu mari unităţi de Artilerie Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Marian DULĂ

Antiaeriană germane, pe marginea de vest a Ploieştiului. Regimentul a fost cartiruit în localitatea Târgşor, în pădurea de la Crângul lui Bot şi ulterior, în cazarma Regimentului 32 Infanterie Mircea, care plecase pe front. La începerea războiului se îmbunătăţeşte organizarea şi dotarea regimentului. Cât priveşte paza petrolieră, aceasta avea misiunea să lupte contra desantului aerian, a eventualilor diversionişti şi chiar împotriva avioanelor care ar fi bombardat instalaţiile petroliere. Orele de instrucţie se executau spre gara Ploieşti Vest, „inamicul” ataca dinspre „rambleul Câmpina” al căii ferate Braşov – Bucureşti. În luna septembrie, Regimentul 20 Dorobanţi pleacă pe front. Divizia 4 Infanterie a ajuns pe front prea târziu pentru a mai putea fi folosită în operaţii. Fiind la dispoziţia Marelui Cartier General, a primit misiunea să se constituie ca trupe de ocupaţie, în Transnistria, cu misiuni de pază, în cadrul Corpului 2 Armată. Odesa căzuse, iar frontul era destul de înaintat. Succesiv au fost cercetate şi curăţate de inamicii rămaşi în spatele frontului, localităţile: Tighina, Tiraspol, Berezovska, regimentul executând asemenea misiuni până în ianuarie 1942. Ruşii nu reuşesc debarcarea din Crimeea, iar frontul ajunsese la Marea de Azov. În aprilie 1942, Divizia 4 Infanterie este introdusă în luptă, trecând Bugul, până dincolo de Nipru, pe la Nipropetrovsk. La 4 mai se cantonează la sud de Harkov, fiind subordonată Corpului 6 Armată, al generalului Corneliu Dragalina. A luat parte la bătălia

de la Harkov din mai 1942, soldată cu înfrângerea ofensivei sovietice, apoi înaintând împreună cu Armata 1 şi Armata 4 Panzer, cărora Corpul 6 le-a fost subordonat operativ. A înlocuit trupele germane care luptaseră toata iarna, pentru refacere. Până la 1 iunie s-au dus lupte de apărare pe poziţii; duelurile de artilerie continuând până la stabilizarea frontului. Sublocotenentul Viorel Dumitrescu ajunsese să recunoască distanţa de la care se trăgea, precum şi tipul armamentului de artilerie rusesc, după şuieratul pe care-l scoteau proiectilele ce treceau pe deasupra poziţiilor româneşti. Regimentul a fost, după aceea, implicat în luptele date pentru corectarea liniei frontului, din acea zonă. În primele zile ale lunii iulie 1942, Regimentul 20 Dorobanţi, alături de întreaga divizie, trece la atac. Ritmul ofensivei este intens, având în faţă unităţi moto-mecanizate nemţeşti cât şi româneşti. Luptele cele mai crâncene s-au dat pentru cucerirea localităţii Orelka. Dar cu toată viteza impusă de detaşamentele înaintate, infanteriştii nu se puteau ţine după ruşii care pur şi simplu fugeau din calea unităţilor româno-germane. Alături de Regimentul 5 Dorobanţi – Vlaşca şi Regimentul 21 Dorobanţi – Ilfov, plutonul sublocotenentului Viorel Dumitrescu, din Regimentul 20 Dorobanţi, forţează Doneţul şi, cu pierderi însemnate, cucereşte un cap de pod pe malul stâng al râului. Câmpul era plin de morţi aflaţi în descompunere, ruşii nemaiavând timp să şi-i îngroape. În retragere, ruşii luau populaţie civilă din localităţile prin care treceau. Sublocotenentul Viorel

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Marian DULĂ

Dumitrescu, împreună cu ţăranii-soldaţi şi ofiţerii-învăţători, s-a purtat omeneşte cu populaţia civilă, adeseori ieşind în întâmpinarea trupelor române. Copiii primeau bomboane, iar bătrânii pâine şi ţigări, comunicarea cu populaţia din zonă se realiza prin intermediul translatorilor ad-hoc, cu precădere din rândul basarabenilor, care completaseră efectivele regimentului. Sublocotenentul Viorel Dumitrescu este rănit într-una din luptele de pe Don. Cu toate îngrijirile date de personalul medical, din Spitalul Diviziei 4 Infanterie, la 11 august 1942, se stinge din viaţă. Fratele său Marin, căpitan preot la Batalionul 7 Vânători de Munte, apoi la Ambulanţa 38 Vânători de Munte, pleacă în căutarea mormintelor fraţilor săi Viorel şi Mircea, care decedase mai înainte. Mormântul sergentului t.r. Mircea Dumitrescu îl găseşte la liziera de salcâmi de pe marginea şanţului antitanc al localităţii Dalnik. Dar mormântul sublocotenentului Viorel Dumitrescu nu este de găsit în zona unde a dus lupte înaintea morţii sale, probabil fiind înmormântat într-o groapă comună. Este posibil ca Preotul Marin Dumitrescu să fi adus soţiei fratelui său, la Câmpina, ţărână de pe acele locuri, în aşa fel încât Teodora i-a făcut loc de veci în parcela eroilor din cimitirul oraşului, de pe strada Bobâlna. La 23 decembrie 1943, prin Decretul Regal Nr. 3315, Regele Mihai conferă Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, Drapelului Regimentului 20 Dorobanţi Teleorman „Pentru actele de bravură săvârşite de ofiţerii, subofiţerii şi trupa acestui regiment, pe timpul operaţiunilor întreprinse între 1 mai şi 31

august 1942, în luptele de la Orelka. De aceeaşi bravură au dat dovadă în ofensiva de la Doneţ, în defensiva pe Oskol”. După decorare, efectivele regimentului aveau dreptul să poarte Furajera (eghiletul) „Mihai Viteazul”, însemn al apartenenţei la o unitate care fusese decorată cu Ordinul Militar. Ca urmare, Sublocotenentul Viorel Dumitrescu îşi merită cu prisosinţă această decoraţie, ca aparţinând Regimentului 20 Dorobanţi, ca participant activ la bătăliile de la Orelka. Printre noi, cei de azi, imaginea i se încarcă de respect şi exemplaritate.

Florin DOCHIA Cântec pentru Inanna, 14 sunt ﬂuturii roşii pat pentru odihna la care vei tânji când drumul prea lung îţi va părea spre casă calea e-ntotdeauna mai grea nici eu nu am să ajung să-mi înveşmânt singurătatea în catifeaua pielii tale înmiresmate sublimă sublimare în briza plăpândă respiraţia cu care plămânul meu îndrăgostit se învredniceşte să te închipuie din amintiri din fragmentele unui oraş păstrat de cioburile oglinzii - eşti aşa de departe eşti aşa de verde în câmpul de mentă şi de cicoare - tu râvneşti la soare şi el râvneşte la umbrele tale în care mă păstrezi alcătuit precum aluviunile în văile largi ale unui torent sezonier sunt ﬂuturii pat pentru odihna ta însângerată calea se deschide spre orice viitor incendiar. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Vlad Ionuţ SIBECHI

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza» Vlad Ionuţ SIBECHI fiecare piatră are dimineaţa ei...

doar că atunci cocoşii nu cântă de trei ori. ca un picior de capră în farfuria de porţelan leonid dimov este însuşi visul, se aude versul nechezând pe altfel de pajişti de aici îşi iau surdo-muţii textele şi cerşesc la metrou o nouă viaţă în interiorul pietrei nu va exploda nici o grenadă pentru că fanteziile se produc în linişte fiecare pe partea lui de pat cu egoismul fără de care nici anotimpurile nu ar exista salvarea vine din talpa rinocerului şi vibraţia de chitară-bass - ultimul sărut al fratelui trădător care pune vălul negru peste oglindă şi îţi aruncă cenuşa în curtea vecinului aş vrea să pot pleca de aici în locuri unde vinul are culoare / cei iubiţi au trup se întunecă, istoria recentă muşcă din mine ca o pasăre de pradă bătrânul - o viziune din exterior bătrânul M.B. se hotărî să scrie despre margine despre logica haosului în care orice cuvânt e o confirmare a spaimei [ca atunci când simţi că picioarele ţi-au crescut din stomac] ţin minte îl priveam nedumeriţi el ne apuca de braţ şi privind în gol spunea să facem linişte şi se făcu linişte ca în ziua dintâi Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

se îngroşară rândurile deţinuţilor telefonul de la ambasadă încetă să mai sune veţi auzi – spunea - cântecul de lebădă al genunchilor mei bătrâni pentru că uneori ai nevoie de o privire limpede de o baie în propria cenuşă să înţelegi că asta e cea mai violentă răzbunare noi îi simţeam ezitările ne cutremuram la fiecare adevăr pe care nu avusesem curajul să îl rostim, bătrânul căuta cuvintele potrivite răsfoind acele cărţi roşii despre noua ordine socială eu cred - spunea - că în oasele mele s-a cuibărit noaptea - o boală ce absoarbe imaginea livezilor îngheţate pe masa de scris se aşternea umbra noi stăteam la dreapta lui aşteptând un singur cuvânt pe care să îl întoarcem pe toate părţile un cuvânt ca o viaţă întreagă un cuvânt ca o sinucidere colectivă el se ridică închise fereastra şi începu să spună povestea vânzătorului de castane sunt un om gol. prima confesiune lui gellu naum sunt un om gol în noaptea gurilor deschise am renunţat la mitul maşinii de scris mă hrănesc cu dispariţia tragică a marilor poeţi vă invit lângă mine vom penetra împreună marmura prezumtivelor morminte putem vorbi despre trecerea timpului / absenţa lui anonimatul uniformei de lucru numai liniştea şi colţii fioroşi ai disperării îţi vor ţine companie să fii pregătit cu mânecile suflecate 35

Vlad Ionuţ SIBECHI şi disponibilitatea de a primi veştile proaste cu zâmbetul pe buze ascultă cum se izbesc de pereţi pacienţii sanatoriului/ cum sângerează eterna victimă pe caldarâm / cum se deschide o misterioasă uşă la capătul treptelor/ cum se pun bazele unui nou război civil / cum se reinventează motorul cu combustie internă e noaptea în care din gurile deschise nu vor ieşi simple poveşti spuse demult la gura sobei ci adevărate lumi ascunse în marsupiul pe care evoluţia ni l-a refuzat vei şchiopăta puţin/ vei încerca să dibuieşti prin întuneric umărul unui prieten te vei încurca în detalii în timp ce în faţa noastră printr-o norocoasă alchimie se scrie istoria şi din pliurile ei iese celebrul stelică în măreaţa lui corabie de zinc adevăratele bestii - a doua confesiune a bătrânului la urma urmei suntem cu toţii spectatori [logica pantofilor de fier realitatea tristă a marelui oraş parfumul de curvă ieftină care persistă zile în şir] şi ştim că adevăratele bestii sunt alea care se văd la radiografie nicio baionetă oricât de adânc înfiptă nu va reuşi să răscolească realitatea din spatele uşilor, chiar atunci când mersul nu va mai ţine de reflex ci de o satisfacţie estetică pietonii intră în gurile de canal ca într-un sicriu, locuinţele de la mansardă rămân goale vei putea să renunţi la pantofi să colinzi străzile în mirosul acru al după-amiezii de vară de pe partea cealaltă marele poet te va învăţa să îmblânzeşti monotonia 36

Vlad Ionuţ SIBECHI vicleană să o înţelegi să faci dragoste cu ea până când erupţiile solare vor deveni o chestiune personală între ziduri meditaţiile bătrânului despre libertate în faţă drumul se lărgeşte şi aşteaptă talpa fierbinte pe creştetul lui de uriaş, prin fereastră străbate glasul micului funcţionar public rămas aici de veacuri [aşteptând] cu acea voluptate a fluturelui izbindu-se de lampă e timpul sa pleci - şopteşte - eşti singurul dintre noi care poate fi salvat între ziduri mi s-a născut o a doua respiraţie printre carnetele de partid ale hipopotamilor şi scâncetele strămoşilor o respiraţie exilată în partea nevăzută a lunii aici nopţile sunt lungi şi dureroase ieri o femeie a căzut în fântână nu purta decât o cămaşă cu motive florale au încercat oamenii să o scoată dar câinele dinăuntrul ei s-a împotrivit mă gândeam atunci la moarte ca la o sticlă de vin îngropată ninge de multe zile peste neamul meu semipolonez bucuria zilnică vine dintr-o sacoşă de rafie azi o fântână a căzut în femeie asta la noi se întâmplă din bătrâni experţii călcând peste tradiţie au spus că avem prea multe... atunci unele au dispărut căruţele se îndreptau spre debarcader şi de acolo pe urmele zeului nordic Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ani BRADEA

poezie

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul întâi Ani BRADEA

Din poveştile Şeherezadei I Noaptea-i prea neagră pentru o poveste albă. Zace regele plop cu trupul secţionat în butuci drepţi, egali şi coroana alături. spânzurate de crengi globuri cu poleiala sărită, sparte în cădere. vise roz revărsate din găurile negre. puzderie de replici verzi ale aceleaşi inimi atinsă de mantia zeului. o ultimă adiere şoptită, lacrimosa în re minor. copilăria şi adolescenţa diluate în seva care se scurge. risipă de cuvinte şi de taine. litere de foc, stigmate în ţărână. busuioc cusut în pernă, carte sfântă lângă pernă. descântecul femeii cu chip de înger nins. somn adânc de boală grea, repetat noapte de noapte. pereţi de piatră care se apropie strângând în braţele reci bezna vidă. ţipătul păsării de noapte din pieptul femeii copil. pierdute odată cu el. Dincolo de fereastră locul gol al plopului care plânge. Ziua-i prea albă pentru o poveste neagră. Încă o noapte călăule şi încă o zi! II Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb. Cad cioburi asurzitoare de liniște. mulţimea curge, taie strada prin miezul ei, calcă spinarea trecerii de pietoni cu vertebrele rupte. săgeți țintesc din spatele obloanelor Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

ridicate. nimeni nu doarme în orașul acesta! Copila joacă șotron pe linia orizontului înveşmântată-n văluri. în urmă, trena brodată cu trupuri din vise decapitate mângâie caldarâmul. sub pielea translucidă sângele pulsează anemic în vene albastre. ia-ți, mireasă, ziua bună...nimeni nu plânge în orașul acesta! Copila joacă șotron pe linia orizontului. piatra cade dincolo. stins conturul i se pierde sub voalul însângerat. un ultim gest, brațul ei ridicat a chemare. nu vede nimeni, n-aude nimeni, în orașul acesta! Din asfinţit se face vânăt, din vânăt se face negru, din negru noaptea mai naște o zi. Nu poți ucide, călăule, ce-a fost deja ucis! III Să trecem noaptea în ritm de tango! Nu aprinde lumina. nu vorbi. nu gândi. lasăte în voia simţurilor. ziua e a ta. noaptea mi-ai dăruit-o.... Fulger spânzurat de fulger pe iris. se sparge limpezimea de oglindă sub pleoape. în sclipirea scurtă văd sufletul tău nud revărsat. în sclipirea scurtă vezi sufletul meu nud revărsat. degete-ramuri îmi răsfaţă obrajii cu-atingeri de frunze. risipă de floare, nectar necules. braţele tale, crengi viguroase, crescute brutal în jurul trunchiului în flăcări. îmbrăţişez cu privirea umărul rotund. arunci privirea să cadă dincolo de umărul rotund. rădăcini drepte curg din trunchiuri şi se logodesc împletit. alunecare insinuantă de şarpe, prelinsă pe trupul tău arzând. roşu-rubiniu clocotitor muşcă buza paharului prea plin. miezul alb al mărului pătat cu sânge. Gotan Project – 37

Ani BRADEA

Santa Maria (del Buen Ayre). În nimbul de foc două torţe mistuite de noapte. fereastra plesnită de acele îngheţate ale dimineţii polare. În Buenos Aires e încă noapte călăule, să ştii! IV Mai scrie-mi despre tine, scrisori din alt trecut. Paşii despart zăpezile ca toiagul lui Moise. arbori îngenuncheaţi sub povară, a plecăciune. bidivii nervoşi, înhămaţi la trăsuri aşternute cu piei de jivine. mierea luminii înveleşte conacul şi lava ei îneacă aleea ce urcă. ...”sus la poarta raiului”...clinchete eliberate din piepturi albe, încorsetate. vocea poetului şi tânguirea pianului, contopite în noapte. Târziu luminile pier. pianul tace. poetul e mort şi poemul lui atârnă de-o aripă ruptă de vreme, ca o podoabă veche de Crăciun. păşesc pe asfaltul umed, dincolo de poarta mutilată de rugină. ferestrele, grote de schivnici săpate în pereţii de piatră, mă privesc străin. o siluetă se întrupează din zid: „ce cauţi?”, „ce cauţi?”, „ce cauţi?” Imaginile curg în sens invers...înainte ca tunelul timpului să mă înghită îţi scriu scrisori, călăule, scrisori din celălalt trecut. V „Dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!” Valuri izbite-n fereastră. pescarii aruncă năvoadele din faţa uşii. dihania-şi varsă măruntaiele pe ţărm. uliţa prăfuită cade în gropi, în dreptul dughenei cu stuf. je ne 38

Ani BRADEA

regrette rien, şopteşte răguşit difuzorul. „pe lângă cimitirul evreiesc, pe-acolo se ajunge la mare”, se-amestecă vocea Anei, ucrainianca. peste coline spre nicăieri...până când braţe dulci se pierd în contopiri sărate. baie de sânge curge din cer. lasă-Ţi minunea să vină la mine! Salvez în ochi imaginea apusului. ace din flăcări îmi tatuează retina. cercul de foc, lipit de pupilă, alunecă dincolo de ea. apele inundă corneea cu vânăt. pietrele tac şi se lovesc de iris. nisipul zgârie sonor cristalinul. porţile cad zăvorâte. O noua zi. sub pleoape marea se deşteaptă. Dacă eşti tu, îmi spune călăul, vino la mine pe ape! VI Primăvara călătoreşte cu trenul de noapte. Omătul în straturi îngroapă mobila veche, din celălalt trecut. peste podele întunericul şi frigul se rostogolesc împletit. mi-ai spus că vrei să fugim undeva, unde nu există iarnă. că ai cumpărat în avans biletele de tren, cu reducere. două locuri la fereastră, prin care să admirăm în voie carnea albă a nopţii când se izbeşte de sticla murdară. dar asta a fost în alt anotimp...azi încă îţi scriu epistole, expediate în plicuri translucide prin care se văd punctele şi virgulele. şi majusculele se văd, pe foile criogenate. Locuim pe o sferă îngheţată. eu la nord, tu la sud. întunericul meu alunecă. mobila veche din odaia mea cade peste mobila de împrumut din odaia ta. la radio se anunţă cod roşu de visol şi ger. Un tren a rămas înzăpezit în munţi. pe un peron aştepţi tu, călăule. bujorii ţi-au însângerat securea. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Delia GROSU

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul al doilea Delia GROSU până să uiţi

până când drumul meu se va schimba iar pielea mea va cunoaşte atingerile altor bărbaţi fie ei călători, poeţi sau marinari până atunci am să îţi citesc acest poem vom uita de foame şi de sete îţi scriu ultimele rânduri în grabă de parcă aş fi un copil care aleargă în jurul părinţilor săi doar pentru a-i face atenţi pentru o secundă nici nu mai ştiu cât timp a trecut de când te-am simţit ultima dată şi nici câte alte mâini am simţit trecându-mi prin piele am încercat să îmi amintesc doar sensuri, nu şi cuvinte şi să păstrez între mine şi tine doar o mângâiere vom uita de foame aş fi vrut ca aceste rânduri să îţi fie tot ce ai nevoie pentru a continua să am grijă să nu pierzi nimic pe drum şi nici să uiţi / în crăpăturile pielii tale am găsit rândurile astea şi le-am aşezat aici cum am ştiut mai bine pentru că poemele nu se scriu în piele se face o tăietură adâncă până dincolo de os se desface pielea şi abia atunci poţi scrie întotdeauna după ce ai tăiat înainte

niciunei convenţii şi că nu înseamnă nimic mai mult decât simple gesturi pe care le faci doar atunci când mecanismele pre-existente se clatină în faţa ta şi simţi nevoia aproape animalică să le reclădeşti sub altă formă sub altă idee pe care încerci să le păstrezi şi fără a spune nimic noi nu vom fi nimic altceva decât două tăieturi făcute în grabă de cineva care nu ştie că atingerile nici măcar nu se spun. întoarcerea acasă nu ne-a mai rămas nimic de făcut decât să aşteptăm momentul în care ne vom defini devine un mecanism care funcţionează perfect eu mă aşez la masă cu mâinile în poală şi caut explicaţii pentru lucruri care nu au nicio legătură cu raţiunea mă uit în jur şi mă gândesc că acasă e cel mai bine aici nu se plânge aici nu se mănâncă aici nu se moare aici doar stăm în jurul mesei şi ne uităm la mama care aşează pe rând farfuriile din care vom mânca supă de pui apoi se aşează şi ea pe scaun şi totul pare aşa cum ar trebui să fie

vom uita pe de altă parte, ştiam că atingerile nu se supun Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

erai cu mine atunci stăteam una lângă cealaltă cu mâinile legate 39

Delia GROSU

ţi-am arătat cum moartea încearcă să intre între noi dar alegerile ne opreau aşa s-a întâmplat mereu, am ales repede fără să ne gândim la consecinţe fără să ne spunem măcar un cuvânt

care avea palme mari şi ochii negri. îmi cer scuze, nu am reţinut numele ne uitam des la televizor seriale ieftine meciuri de fotbal filme alb-negru dimineaţa beam cafea în timp ce el făcea duş nu l-am văzut niciodată la duş odată am intrat în casă iar bărbatul stătea în faţa băii, pe gresie, cu privirea în pământ nu am întrebat nimic mi-am văzut de drumul meu spre bucătărie şi am aprins toate ochiurile aragazului unul câte unul am deschis plasa m-am întors bărbatul nu mai era

stăm în căsuţa noastră şi simţim fiecare gând al celuilalt e puţin ciudat cum ne potrivim perfect aici e ceva care rămâne şi nu poate fi şters, pentru că astfel de locuri îţi lasă urme adânci mai adânci decât orice rană decât orice atingere decât orice zi în care ţi-ai oprit respiraţia doar pentru a rezista. pentru cei care vin să avem grijă unii de alţii să aşteptăm orice să ne aşteptăm la orice să zicem că a fost începutul iar începuturile sunt întotdeauna grele am ratat şansă după şansă şi rareori am reuşit să facem ceva frumos nu o dată m-am întors cu privirea în pământ şi am acceptat ideea despărţirii ca un om obişnuit ros pe dinăuntru şi lipsit de orice putere mama stătea lângă mine şi îmi ţinea unghiile în mâinile ei - pe care timpul şi-a săpat una câte una gropile în care a aruncat oameni se uita în jur şi nu înţelegea nimic - poţi să pleci, am zis şi m-am uitat pe fereastră nu ne mai dau lucrurile de care avem nevoie ne ţin aici pierduţi şi nu ne înţeleg

apoi s-a întâmplat cred că era miercuri şi era pe la prânz stăteam goală în faţa chiuvetei cu părul în apă au intrat unul câte unul oameni înalţi îmbrăcaţi în alb m-au luat de mâini şi mi-au pus o rochie albă m-au scos din casă şi m-au rugat să nu ţip - nici nu am putere, am zis şi am făcut ce mi-au spus am urcat şi bărbatul de la volan şi-a aprins o ţigară aş fi cerut şi eu una, doar că teama de cancer încă mă ţinea în viaţă a condus câteva străzi, după care am coborât fără întrebări de parcă am fi ştiut cu toţii că nu întrebările sunt cele importante şi momentele în care simţi nevoia să întrebi ceva aşa că am cerut o ţigară e o clădire mare văd că toţi fumează aici - o să muriţi o să murim m-au dus într-o cameră mică şi mi-au spus că totul e pentru binele meu asta e ceea ce cred ei că ajută să treci peste nu mă plâng viaţa e în altă parte.

locuiam cu un bărbat înalt 40

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Gabriel Nicolae MIHĂILĂ

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul al treilea Gabriel Nicolae MIHĂILĂ femeia lirelor închise

s-au făcut şapte ani şapte ani în Tibetul sufletelor noastre am rătăcit căutând intrările din noi până când au devenit casa în care nu ne întâlnim niciodată îmi amintesc cum erai o femeie cu pielea precum laptele precum mierea, dulcele lumii părea să aibă gustul tău întunericul păşea în urma ta ca pe un jar încins, eram încă mirat iar tu mă linişteai spunând să gust din tine ca dintr-un venin la care doar eu sunt imun ai păşit prin albul învineţit din ochii mei ca printr-un câmp în care florile mov îţi dădeau impresia că sfârşitul lumii a trecut de mult şi doar noi doi găseam bucuria de a trăi chiar dacă eu nu am avut atâtea stele să îmi picure vise în vene, chiar dacă am mers prin groapa cu cobre sâsâind în limbajul lor strângându-te în braţe ca pe un nufăr într-o glaciaţiune de suflete, toată preistoria din mine a evoluat astfel încât să te iubească aşa cum meriţi până mai ieri credeam că fântâna sufletului meu a secat undeva în adâncimea ei dar tu m-ai făcut să înţeleg că era doar frigul care încremenise şi nu ştia cum să mai fugă de căldura inimii tale Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

ceva s-a schimbat a fost un cutremur, orizonturile tale şi-au dezbrăcat strălucirea ca pe o haină trecută de moda vremii şi mi-ai spus că oamenii trecuţi nu pot fi pescuiţi la copcă din pământ, ci trebuie lăsaţi să îşi trăiască uitarea în linişte ei cad din tablourile trecutului pe jos nu în poala ta, nu în palmele tale, acolo e locul drumurilor spre nicăieri până şi propriile picioare îţi pierd urma, cerul tău e o himeră o apă în care visele stau ascunse ca nişte peşti pirahna pregătiţi de atac uneori femeia lirelor închise eşti tu alteori e amintirea ta pentru mine femeie a lirelor închise eşti doar o închipuire poem pentru Anastasia despre iubire am învăţat că e o muşcătură de gutuie ce se opreşte de cele mai multe ori în gât atunci Pământul se micşorează atât de mult încât nu poate acoperi singurătatea din noi fără să ne fie frig amprenta aripilor noastre e dată de propriile vise eu am învăţat să iubesc la 2000 de picioare sub pământ sunt un om cu mâna de fier dar cu inima caldă dacă iernile se ţin lanţ eu port pandant o vară veşnică

Gabriel Nicolae MIHĂILĂ

am învăţat că Anastasia nu a plecat niciodată Anastasia e un talisman dureros locuieşte în mine ca într-o fiere şi chiar dacă uneori sunt o dinamită ce stă să explodeze ea nu este firul roşu pe care să îl tai

când în când în cartierele mărginaşe ale iernii din suflete

Anastasia e lotusul ce se ridică din întunericul meu doar un alt poem naiv noi am fost patru mâini îngheţate care au încercat să aprindă acelaşi foc apropierea noastră era ca o cingătoare de sârmă ghimpată la brâul singurătăţii, copiii ne trăgeau de mânecă pe stradă şi spuneau că vor să ne imite dragostea, eram prima literă din abecedarul iubirii iar anotimpurile noastre aveau averse de îngeri cu tine am trecut prin pionieratul vânătoresc toate durerile le găteam ca pe nişte iepuri supradimensionaţi de poluarea morală din aerul contemporan, corul vânătorilor vuia în cinstea noastră şi coarnele tristeţii erau trofeul inimii noastre dacă timpul ar fi scris despre noi am fi fost un best-seller, rădăcinile noastre ar fi crescut atât de mult încât ar fi pătruns pământul până în partea cealaltă a lumii, apoi până la cer, am fi atins podeaua raiului iar oamenii ar fi trimis porumbei voiajori să aducă o nuanţă din albul nostru că pe o ramură de măslin dar noi am devenit pe rând amintire, poveste, o legendă suburbană un foc pe care oamenii îl mai aprind din 42

end of all hope oraşul are cerul gurii negru e o petrecere cu supradoze de avaritate la aperitiv petrecăreţii sunt sclavii propriilor ignorante la miezul nopţii apogeul, un ritual de sinucidere morală în masă repetată cerul crăpat este un portal pentru sufletele ce se înalţă este un an în care Domnul şi-a pierdut speranţa procesul de Terra-însufleţire a luat sfârşit în capătul străzii o cadână îşi face cruce cu o mie de euro apoi îşi spune că e sfârşitul lumii un bărbat adună disperat de pe asfalt urma unui suflet mort, modelează conturul cu cretă în formă de mătanie şi începe să se roage un poet învârte lipsa iubitei pe toate părţile ca un cub rubik, speră să găsească leacul pentru singurătate un magnat bătrân îşi scurge anii în nişte portocale şi le vinde tinerelor îndrăgostite ca un tratament naturist pe bază de smochine viaţa se sfârşeşte rămâne un gol în loc de inimi şi ăla rupt în două

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Gianina GHEORGHIU

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul «Julia Hasdeu» Gianina GHEOGHIU Ars poetica poezia există trăieşte între tot şi toţi, vii şi morţi. ea respiră ecoul poveştilor antice din cavaleri şi domniţe suave care îşi savurează fructul iubirii de după carnalitate, de după ontos. emană parfumul ţinuturilor îndepărtate unde gheişele recită domnilor versurile poeţilor îmbătaţi de iubire care-şi trăiau amorul în rezonanţe diafane. poezia iubeşte coapsele nudului femeiesc în briza unei plaje pustii ce îşi cheamă amanţii de altădată. există acolo unde dragostea se contopeşte în păcat, unde marea clipeşte versurile singurătăţii în doi iar catharsisul poeziei ce ne leagă se zbate în ultimul cuvânt ce încă nu ţi l-am rostit. Prinţesa Pasăre mă tulburi femeie cu chip de nimfă care-ţi îmbraci sufletul în frumuseţea scripturilor antice. tu eşti prinţesa pasăre care s-a născut din poemul meu cuibărindu-se în braţele lirice ale unei nopţi de iarnă. tu întruchipezi o Şeherazada împodobită cu perle rare şi CU veşminte de catifea, ce-mi şopteşte poveştile cu murmurul buzelor vinului rubiniu, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

cu unghiile pictate în culorile raiului şi cu glasul acelor păsări îmbătate de simfonia zborului divin. De mă vei căuta de mă vei căuta, îţi vei aminti de nopţile în care ningea a poveste, aşa, ca într-o lume livrescă ce ne adăpostea cu un zâmbet făcând să se cutremure paradisul, de mine o să îţi aminteşti când camera 101 se umplea de îngeri venind să contemple raiul nostru în doi. paşii noştri colindau prin oraşele thanatice primindu-ne ca pe nişte zei ai luminii, chipul tău lua forma surâsului meu iar iubirea mea în rochie de mireasă putea dansa pe capota maşinii tale de lux. eram ostaticii iluziilor ce ne smulgeau măştile, aparenţele, atunci elogiam fericirea tinereţea, dăruindu-ne acest drept primordial. de mă vei căuta, mă vei găsi în toate aceste amintiri pecetluite la gura şemineului sau poate în nostalgia lucrurilor pe care nu le-ai înfăptuit. Metamorfoze astăzi îţi voi face declaraţii în dialecte îngereşti, voi pune visul în care ne jucăm pe scena vieţii, şi vom rătăci de la începutul începutului într-un deşert sau într-un ocean de mistere. nu contează dacă ne iubim sau ne urâm, trebuie doar să dăm formă minunatei noastre absenţe. ne vom plimba în oraşe de chihlimbar devastând magazine pentru a sustrage cele mai scumpe gânduri ale fericirii, astfel totul va pulsa cu precizie de ceasornic elveţian iar soarele ne va îmbrăţişa ca atunci când buzele tale îmi alintă sânii de jad. 43

poezia

Emil SUDE

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul «Al. TUDOR MIU» Emil SUDE Ascunsă Era ascunsă în umărul drept şi-l sângera ca s-o vadă, doar în oglinda de culoare roşie ea se închega ,se ridica către sărutul ce vieţuia mai puţin de la o mutilare la alta, nu era un secret de câte ori o prezenta traversa cu lama umărul drept ea ieşea îmbujorată pregătită să facă dragoste cu mâna lui dezgustaţi ei chemau salvarea pentru nebunul din oraşul cu regi Ce se risipea cu iubita pe străzi, Doar el, o vedea. Umărul La suprafaţă era pielea, A tras obloanele şi-a cusut buzele Nu mai auzea,nu respira, Din unghiul mort S-a revirginat cu ultima venită, îi plăcea să pipăie lumea ca un orb, Ca un orb ce nu-şi găsea conturul dimineaţa, Lua din aer altă formă cu degetele Azi este un rostogol din piele Ce preferă să înjure Picioarele nebronzate gustate cu spinarea, Şi aerul ce se întăreşte în bucăţi de stănci Ce-l poticneau în unghiul mort Prefăcându-se că sunt respirate de MANOLE ZIDITUL. Câmpina Soldatul nu-ţi va răspunde la scrisori, Pe străzile cu aromă de întâmplare Îndrăgostiţii se plimbă în parcurile Obosite de aceeaşi femeie în fiecare zi, 44

Nevinovaţii zâmbesc muribund De tine ascunsă printre târfe Mângâiată cu osândiţi pe coapse, Iar blocurile îşi mănâncă pe înserat tinerii Să-i vomite dimineaţa Mai bătrâni şi fără visuri, Doar tu Mireasă fără mire aştepţi soldatul De pe soclu să coboare În parcul unde băncile Au lungimea unei trădări. Funia cea de toate zilele Era acolo pentru el Un ochi cât o lăţime de gât Îl va deschide gol să-l închidă plin Atârna ca o şerpoaică Ce-l ademenea să intre în ochiul ei El ştia asta Ea povestea câţi au trecut prin acel ochi Cum îl înşela câteodată cu femei Era gelos pe toţi acei Care aveau atârnate şerpoaice cu ochiul mare Prin ungherele caselor Un ochi cât o lăţime de gât Cei ademenea să intre să se piardă Să fie înşelaţi câteodată cu femei Din milă din laşitate, disperare, Alunecau în ochiul cât o lăţime de gât Într-un marsupiu mineral. Ritual Prin cimitirul de aer Suspendată o groapă Cu loc în picioare O întorci Pe toate părţile, Cu mâinile afară O umpli Miroşi cadavru la subraţ Fericit spre alte gropi.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Miruna Ştefana BELEA

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul «Revista Nouă» Miruna Ştefana BELEA Baronul

aşa zicea baronul cu zâmbetul atârnat de buze crăcănat pe grămada de porumb despre adam şi eva despre frumos şi bine şi despre alte lucruri pe care eram prea mici să le înţelegem zicea baronul că frumosul nu e frumos numai pentru tine şi că frumosul mai totdeauna se face urât zicea şi se uita la nevastă-sa într-un fel pe care nu-l puteam înţelege (eram prea mici) cică frumosul ar fi rămas frumos dacă eva n-ar fi mâncat din măr aşa credea baronul şi se uita nu-ştiu-cum la nevastă-sa eram prea mici şi nu ştiam / decât că baronul era bogat atât de bogat că pe vremuri -„n-aţi apucat voi vremurile...”avea biblie şi n-avea frică de comunişti citise în fiecare seară câte puţin câte puţin până o terminase şi de atunci se apucase să spună tuturor ce se povestea în biblie de atunci i se spunea baronul Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

de atunci, de la curăţat de porumb am auzit noi de cain iacob şi ezechiel şi de alte lucruri pe care nu puteam să le înţelegem că eram prea mici „dar nu eşti niciodată prea mic să înţelegi că lenea aduce nebunie şi de nebunie începi să vorbeşti cu pereţii” aşa zicea baronul se uita într-un fel parcă zâmbăreţ şi răutăcios la nevastă-sa care strângea la ştiuleţi şi pufnea din buze iar noi curăţăm ore în şir ascultându-l pe baron şi, da, acum că i-am văzut mâinile uscate ştiu că sângele lui s-a strecurat cumva în vinele noastre baronul a-ncercat de fapt să ne arate ce fusese cu apa din cârpe dar ne-am făcut prea mari să înţelegem primarul primarul avea: 10 hectare de teren arabil, cultivat, după an, cu grâu, orz, secară, porumb, lucerna, trifoiaş 10 hectare în dijmă la bulgari sute de oi, zeci de vaci, o herghelie 45

Miruna Ştefana BELEA

cu mulţi cai fără nume cu nume de rase pe care de-alde noi nu le mai văzuserăm gâşte leşeşti, un cârd de 200, gâşte înfoiate, cârd de nenumărate v-am zis de vaci, deci şi boi or la stână capre la munte raţe mute curci mari, prăsite cu struţ bibilici stupi şi porumbei

primar la primărie, iar dumnezeu la biserică dar noi, ce putere am avut noi? sătui de aşteptare, ne-am văzut de treburi

trecerea rar pe la primărie, dar muncea în curte în casă, în grădină şi peste tot se scula cu noaptea-n cap de luni până duminică nu venea la biserică, numai muncea mereu iar nevastă-sa, lisandra, cu tot cu rinichiul ei făcea şi ea ce putea dulceaţă de cireşe dulci, amare, galbene de afine şi de nuci verzi de gutui, de mure, de fragi, de vişine, de prune vişinată, afinată, gogonele, ardei şi multe murături şi pere, mere, caise şi struguri la borcan salată de crudităţi, de peşte şi ghiveci şi le ţineau în beci ani, fiindcă, vedeţi voi, aşa credea primarul, că or să vină zile grele dar cu toate greutăţile, nu se gândea la dumnezeu

dumnezeu, sătul de aşteptare, l-a luat la biserică cu de-a sila. eee, doctorul, doctorul a zis că e de la stres, aşa se zice la oraş când lui dumnezeu i se face dor de oameni. iar lisandra, ea s-a zorit la biserică mai să se mute acolo. a vândut vitele şi ce mai avea a făcut primarului toate pomenile. de te duci duminica la biserică şi o întrebi: „ce mai faci, lisandro?” „iaca, îţi va zice, trăiesc liniştită”.

şi vedeţi voi, sătenii tot îl aşteptau pe 46

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Steliana Cristina VOICU

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul Bibliotecii Municipale «C. I. Istrati» Steliana Cristina VOICU Îmbracă-mă, vreau s-ascult ploaia! În geamul salonului bat flori de cireş şi picuri grei de ploaie în timp ce pe paturi de spital dorm umbre. Privind ploaia, mă gândesc să-ţi spun să-mi îngropi inima la picioarele unui cireş coaja o să-l doară ca o rană când florile-i vor creşte albe-roşii, dar, măcar aşa, voi trăi prin el. Privindu-te, n-am putut să renunţ, aşa că-ţi spun: îmbracă-mă, vreau să gust ploaia! Tu mă priveşti fără să spui nimic, probabil îmi numeri respiraţiile. îmbracă-mă, vreau s-ascult ploaia! Păstrătorul de vise Mi-e dor de tine ca de-un cântec străvechi! Mi-e dor s-ascult pulsul cerului primăvara, în nopţi de nesomn, şi-ntâiul glas al pământului când seminţele îi râcâie coaja pentru a deveni flori. În ziua când tu nu vei mai crede în nimic, în tremur de gene voi fugări un vis peste pământurile sterpe ale ţinutului numit de ei Elysium, voi captura lumina în bulbi de frezie pe care am să-i plantez lângă inima pământului. Şi-apoi am să aştept şi-o să ascult... o să ascult freamătul mugurilor tânjind după lumina lunii. Ca păstrător al viselor, îţi voi ucide demonul din inimă! Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Şi când raze mi se vor ivi în palme, le voi sufla peste tâmplele tale, să-ţi fac sufletul să rodească iarăşi... Cufărul cu fluturi roşii Când flori de castan se-ngrămădesc printre dale de piatră e ca soarele să traverseze bulevardul, iar vântul să le cheme, apoi să le seducă şi în final să le alunge spinările goale pe alei fără nume... Cu tine alte flori de castan îmi vor îngâna paşii, lângă tine alte ploi ne vor lipi umbrele de banca aceea pe Bulevardul Castanilor. În ziua când timpul face un pas înainte, am deschis cufărul cu fluturi roşii să caut amintiri din hârtie şi ale nimicuri... M-ai întrebat despre oraşul cu o mie de fluturi. Ce pot să-ţi spun, e o invenţie din copilărie... Apoi am desfăcut funda roşie, care lega strâns scrisorile ca visele, cu o durere ascuţită de parcă aş fi mers prin zăpadă cu tălpile goale. Până să ne dăm seama că suntem noi acei copii din scrisorile vechi ce-ţi tremură în mâini, ne-am contrazis în nume şi pseudonime... Tu n-ai văzut că sunt aceeaşi? Cândva, în nopţile de vară cu parfum de Lorelei, deschideam cu grijă cufărul acela vechi ca şi când aş lua o părticică din voalul albastru al cerului fără ştirea îngerilor şi citeam, reciteam scrisorile şi-mi doream să fii tu... Tu nu vezi că sunt aceeaşi? 47

Cătălina GRIGORE

poezie

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul «Cafeneaua literară» Cătălina GRIGORE abia ieri mi-am cumpărat un înger

abia ieri mi-am cumpărat un înger nou-nouț cu penele calde deasupra pletelor blonde e tipic cu ochi albaștri dar știe să-și deseneze stele sub pântec apoi să mi le scuipe în speranța norocului viitor la ei timpul merge altfel la mine e azi și îngerul s-a stricat pe ici pe colo plângând se scuză că nu-mi mai poate da dragoste la minut mă resemnez și-mi scot din rucsac aripile de noapte din trupul meu se va rupe o păpușă de ceară ea îmi va cânta singurătatea la moartea îngerului

te-ai apleca şovăind să-mi săruţi umărul dulce pământ al aşteptărilor tale deplângeri ninge deasupra noastră în toate culorile în tot se simte gustul pământului clocit ia-mă de mână și hai să devenim o grimasă albă pe un chip alb sau o scurgere de lacrimă pe un obraz lacrimal deasupra cerului un alt cer își varsăle aluviunile se ling unele pe altele pe tălpi iar gunoaiele ne sunt parapet închide-mi ochii cu pleoapele tale într-o strângere pantagruelică și hai să devenim noi meditație tot ce trebuie să faci e să întinzi mâna apoi totul va veni de la sine de sub sfarcul unghiilor vor scoate capul câteva ramuri și dacă vrei să nu mai simți trecerea dereglată a timpului pune-ți carnea la zid și dă-o cu sare

există în noi ceva inexplicabil de pildă am putea să murim râzând sau eu te-aş putea naşte mai trist ca niciodată dintr-o baltă de oţet ai scoate mai întâi un oftat apoi ai trage cu dinţii de carne demonică urmă ar fi cea a buzelor tale într-un pântec abia folosit

cu urechea lipită de pântecul rece vei asculta inima falsând coerența ai încredere în mine atașează-ți perfuzia de vise și apasă butonul verde în curând corpul tău va avea o rezonanță atât de diferită de cea a naturii încât vei avea impresia că ești pom aer literă

doar mai târziu ai întelege că îţi sunt şi iubire şi teamă şi lume şi-atunci ca într-o scenă rebreniană

acum tot ce mai poți face e să închizi ochii și să oftezi e simplu de tot

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Anastasia TACHE

poezie

Concursul Național de Literatură «Geo Bogza»

Premiul «Ion Șovăială» Anastasia TACHE Regret Am rupt o coardă a gândului meu Şi am întemniţat-o în turnul de fildeş De pe cea mai înaltă colină. Conştient,am îndepărtat-o, Am oferit-o uitării ca pe un omagiu, Omagiu camuflat în sacrificiu impus, Dar încă aş putea recunoaşte Acea zvâcnire de coardă în tâmplă, Zvâcnire sigură, Rezonând cu înţepătura din lobul urechii. În gândul mutilat, Căruia i s-a interzis Să lumineze în vis, Să auroleze începuturi Se înfiripă impresia unei dureri. Dacă nu aş fi retezat brutal coarda Ar fi prins din frunte sămânţă Un arbore cu frunze de un verde mai clar ? În vis Spectral,eteric Se dizolvă în noapte. Reapare impregnat de miresme şi tonuri. Dacă ar avea palme Ar lua pulsul plopilor nesfârşiţi, Dar e condamnat Să plutească cu imparţialitate, Împărţindu-şi în mod egal nebunia. Dacă ar putea Ar alerga spre lună Să caute taine în cratere incandescente, Dar nu are pas. S-ar materializa în privighetoare Şi ar umple Universul de triluri, Dar nu are glas. Nu plânge Pentru că nu are lacrimi Şi ştie că îi voi dărui Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Şi palme Şi pas Şi glas Şi lacrimi. Desprins de mine, Ar vrea să aibă degete Ca să le treacă melancolic prin fiinţa mea Şi să mă îndoaie toată într-un zâmbet. Unde eşti tu,Suflete? Iar hoinăreşti, Abandonându-mă în vis ? Unde eşti ? Marea Arcaş fără tolbă cu săgeţi, Fixează detaşat în arc propria-i privire, Întinde coarda şi ţinteşte Golul dintre uitare şi amintire, Punctul unde vântul sidefiu E pironit în nemărginire, Fărâma de viaţă unde marea Se îngemânează cu cerul, Iar visarea cu trezirea. Privirea înfiptă în punctul ce se dilată, Distinge mateloţii înaripaţi Ce îşi cârmuiesc corăbiile de hârtie Printre omoplaţii mării şi ai cerului. Pescăruşii se rotesc la jumătatea distanţei Dintre fluid şi eter, Acoperă ochii cerului Şi urechile mării. Nisipul are febră, Căci scoicile şi stelele acvatice Îi veghează îndrăgostirea metalizată – Nispul îndrăgostit de tălpile arcaşului. Dimineaţa aprinde torţa În labirintul de valuri Iar cerul şi mare Strigă cu acelaşi trup străbătut de fulguraţii: ,,Fiat lux ! ‘’ Aştept ca arcaşul să-şi trimită Drept sol privirea către mine. Nu vreau să cunosc marea, S-ar demitiza. 49

actualitatea culturală

Premii Vineri, 31 mai 2013, în sala mică a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” a avut loc premierea celor mai bune lucrări care au participat la Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza”, ediţia a lll-a, organizat de Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” şi la Concursul de manuscrise – creaţie literară 2013, organizat de Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati” Câmpina, în colaborare cu Cercul Literar „Geo Bogza” al Casei Municipale de Cultură. Premiile au fost înmânate autorilor de către membrii juriului şi de către reprezentanţi ai Consiliului Local, într-o atmosferă plină se candoare şi presărată cu reprize muzicale interpretate de distinsul domn, nu numai poet, ci şi muzician, Ştefan Al. Saşa. Un moment care ne-a distras pentru câteva clipe atenţia de la problematicile concursurilor a fost ploaia torenţială, ale cărei rafale au reuşit să trimită câteva picături prin tavan şi să-şi bată ritmul sacadat, pe podea. Juriile concursurilor au fost alcătuite din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. CONCURS NAŢIONAL DE LITERATURĂ «Geo Bogza», ediţia a lll-a La acest concurs au putut participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii. Lucrările premiate vor fi publicate în “Revista Nouă” şi într-o culegere editată cu prilejul următoarei ediţii a concursului. S-au acordat următoarele zece premii: Sibechi Vlad Ionuţ – Marele Premiu şi Trofeul „Geo Bogza”; Ani Bradea – Premiul I al APLER ; Grosu Delia – Premiul al II-lea; Mihăilă Gabriel Nicolae – Premiul al III-lea; Geanina Gheorghiu – Premiul „Iulia Hasdeu”; Emil Sude – Premiul „Al. Tudor – Miu”; 50

Iulia DUPU Steliana Cristina Voicu – Premiul Bibliotecii Municipale „Dr. C.I. Istrati” Câmpina; Miruna Ştefana Belea – Premiul „Revista Nouă”; Anastasia Maria Tache – Premiul „Ion Şovăială” al revistei „Câmpina literar-artistică şi istorică” Cătălina Elena Grigore – Premiul revistei „Cafeneaua literară”. CONCURS DE MANUSCRISE - creaţie literară 2013 Acest concurs s-a adresat autorilor cu domiciliul în oraşul Câmpina la data desfăşurării acestuia şi a vizat valorificarea creativităţii locuitorilor câmpineni de toate vârstele, în beneficiul creşterii comunicării interpersonale şi a nivelului general de educaţie. La concurs au participat zece lucrări. La secţia poezie: Florin Dochia – „Elegiile căderii”, Diana Trandafir – „Discurs în roşu şi alb” şi Ştefan Al. Saşa – „Parfumuri şi delicatese” (poezie umor); la secţia debut poezie: Cătălina Grigore – „Poeme la ora optişpe”; la secţia proză: Iulian Moreanu – „Febra” (proză scurtă) şi Gherasim Rusu Togan – „Troiţa mărturisitorului” (roman), la secţia eseu-publicistică:Florin Dochia – „Prins în lumea cuvintelor” (volumul 2), Viorel Cernica – „Rezervaţii naturale” şi Codruţ Constantinescu – „Petarde tricolore”, iar la secţia critică literară: Florin Dochia – „Stare de lectură”. Premiile au fost următoarele: 1. Viorel Cernica – „Rezervaţii naturale” (poeme şi noeme) 2. Florin Dochia – „Stare de lectură”; 3. Iulian Moreanu – „Febra”; 4. Cătălina Grigore – „Poeme la ora optişpe”; 5. Gherasim Rusu Togan – „Troiţa mărturisitorului”.

Iulia DUPU Preluare din publicaţia „Oglinda de Azi” Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV Galia Maria Gruder În legitimă apărare

olumul „În legitimă apărareˮ a văzut lumina zilei la finele anului 2012, la editura StudIS din Iaşi. Acest volum, semnat Galia Maria Gruder, născută Demianovici, este o miniculegere de proză science-fiction. „Sunt reminiscenţe ale tinereţii mele”, îmi scrie Galia Maria Gruder în dedicaţie, ştiind că am avut privilegiul, cândva, de a frecventa şi de a călători în lumea nostalgiilor sale, de a-i reîntâlni pe maeştrii neasemuiţi ai anticipaţiei româneşti ca Adrian Rogoz, Vladimir Colin, Horia Aramă, I. M. Ștefan, Ion Hobana, Eduard Jurist, Ovid S. Crohmălniceanu, George Ricus, Romulus Bărbulescu şi George Anania (aceşti fraţi Strugaţki ai sf-ului românesc, denumiţi de Adrian Rogoz „scriitorul bicefal”) etc. printre care, bineînţeles, s-au dus mai târziu şi cei din generaţia mai tânără, în frunte cu regretaţii Dan Merişca, Radu Pintea, Alexandru Ungureanu, George Aaron, Radu Honga şi mulţi alţii care treptat, se îndreaptă spre sferele maiestuoase şi atât de enigmatice ale lumilor paralele. Volumul a apărut la sugestia lui Dodo Niţă, prieten de nădejde al familiei Galia Maria şi Burschi Gruder, cel care a scris şi monografia dedicată lui Burschi Gruder, apărută din păcate, după decesul acestui inegalabil desenator de BD şi ilustrator de reviste pentru tineret şi copii. Galia Maria Gruder este originară din Ţarigrad, judeţul Soroca, Basarabia, dintr-o familie de moşieri de origine poloneză, refugiată în România în 1940, în plin război mondial. La Bucureşti, Galia Maria Gruder studiază la Facultatea de Chimie Industrială de la Politehnică şi Facultatea de Litere din Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Bucureşti, pasionată, în acelaşi timp, de inginerie şi literatură. Activitatea sa ştiinţifică în domeniul cristalelor dure şi metalelor neferoase a fost evidenţiată prin numeroase comunicări ştiinţifice şi publicaţii de specialitate în ţară şi în afara acesteia. Experienţa în domeniul chimiei cât şi talentul său literar indiscutabil i-au permis publicarea unor cărţi de popularizare ale ştiinţei scrise cu pasiune precum «De la silex la diamante sintetice» (Ed. Tineretului, 1960), «Povestea unui cristal de sare » (Ed. Tineretului, 1967), «Familia diamantului» (Ed. Ştiinţifică, 1968), «Strălucire si destin: o istorie a pietrelor preţioase» (Ed. Tritonic, 2000), «Cartea aurului» (Editura Humanitas, 2003), «Cartea nestematelor» (Editura Humanitas, 2003), «Istoria fascinantă a pietrelor preţioase» (Tritonic, 2007), «Darurile Lumii Noi (1492 1992)» (Trei Iezi Cucuieţi, 1994). Se va dedica în egală măsură şi literaturii pentru copii şi o vom găsi de-a lungul timpului, într-un permanent şi ireductibil tandem creator, alături de soţul ei, artistul plastic Burschi Gruder, renumit ilustrator al benzii desenate şi al cărţilor pentru cei mici. Puţini din generaţiile actuale ştiu însă că doamna inginer chimist Galia Maria Gruder a scris şi a publicat science-fiction. A debutat în 1962, când a trimis redacţiei Colecţiei de Povestiri ştiinţifico-fantastice prima sa creaţie sf ˮMisterioasele cristale octaedriceˮ, revistă condusă pe-atunci de excepţionalul Adrian Rogoz, el însuşi scriitor. La scurt timp, acesta o invită personal, telefonic, la cenaclul ˮMarţieniiˮ al Uniunii Scriitorilor din România. Prima sa povestire va apare cu 51

Marina NICOLAEV

ilustraţii în numărul 182 al celebrei colecţii. Mai mult, Galia Maria Gruder va trimite textul la un concurs internaţional. Remarcată de juriu, povestirea „Misterioasele cristale octaedriceˮ va apare în toamna aceluiaşi an la „Tehnica Molodejiˮ, o revistă de popularizare a ştiinţei pentru tineret, din fosta URSS, în limba rusă, sub titlul „Tainstvennâie cristallîˮ („Cristalele misterioaseˮ). În octombrie 1965, Galia Maria Gruder publică în Colecţia de Povestiri ştiinţifico-fantastice, numărul 261-262, povestirea „Grădinile albastreˮ. În articolul „Despre distincţiile anticipaţiei româneşti”, Mircea Opriţă ne semnalează printre alţi laureaţi, şi prezenţa autoarei sf Galia Maria Gruder: „… în 1973, s-a desfăşurat cel de-al treilea concurs naţional organizat de Ştiinţă şi tehnică. De data aceasta, pe lângă reprezentanţii redacţiei (Adrian Rogoz şi redactorul-şef, Ion Chiţu), din juriu au făcut parte mai mulţi scriitori profesionişti decât în cazul competiţiilor anterioare: criticii literari Silvian Iosifescu, Gabriel Dimisianu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Ion Hobana, în calitate de preşedinte. Premiile s-au acordat astfel: I: Mircea Opriţă, 52

Marina NICOLAEV „O falie în timpˮ şi „Figurine de cearăˮ ; II: Dragomir Horomnea, „O sută de aniˮ; III: Dan D. Farcaş, „Preludiul de focˮ; Menţiuni: Romulus Dinu, „Mesagerul mnezicˮ; GaliaMaria Gruder, „Bizara Unk-graˮ; Cristian Ermei Popescu, „Styxinferniiˮ; Constantin Săplăcan, „Redspaţiumulˮ; Ștefan Zaides, „O aventură în vacanţăˮ. Volumul „În legitimă apărareˮ poartă titlul uneia din cele şapte texte scrise de Galia Maria Gruder: „Misterioasele cristale octaedriceˮ, „Grădinile albastreˮ, „Bizara Unk-Graˮ, „Mărturiaˮ, „În legitimă apărareˮ, „O invenţie din anul 2200ˮ, „Somnul raţiuniiˮ şi o poezie „Dinozauriiˮ(1981). Prozele au o valoare literară deosebită, fiind compuse cu talent şi imaginaţie, brodate cu toate ingredientele tehnice anticipative necesare. Le-am citit într-o singură seară după care, un timp, într-un mod inexplicabil, cartea a dispărut. Am regăsit-o întâmplător, în camera fiului meu. „În legitimă apărareˮ este un volum de suflet în care Galia Maria Gruder a reuşit să puncteze paşii săi importanţi din incursiunea enigmatică personală în cea de-a cincia dimensiune: Imaginaţia. Desenul copertei este semnat de Burschi Gruder, soţul său, alături de care a fost cu devotament şi nemărginită afecţiune peste şase decenii. Peste timp şi spaţiu, îi onorează memoria, acceptând un cumul din schiţele sale arhicunoscute ce le-au luminat clipele de aur. Volumul „În legitimă apărareˮ este, în acelaşi timp, un discret omagiu oferit celor care au visat, au construit până dincolo de lumile cunoscute ale universului, prin pulberea de stele, neasemuitele eşafodaje hiperpoliedrice ale istoriei literaturii ştiinţifico-fantastice din România, trasee incandescente ale trecerii noastre efemere pe Pământ. Un cristal misterios, nepreţuit, pe care vă invit să-l acceptaţi. ……………………………… Galia Maria Gruder – „În legitimă apărareˮ, Editura StudIS Iasi 2012, 120 pagini Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Ioan LILĂ

«Ion Creangă – Spectacolul lumii» de Constantin TRANDAFIR (volum de critică literară, apărut în condiţii grafice excelente la editura « Premier», Ploieşti, în 2012.) m avut ocazia să văd, cu ani în urmă, volumul lui G. Călinescu înţesat cu adnotări, trimiteri, adăugiri, note de subsol, o adevărată muncă de Sisif – şi de aici mi-a venit gândul că volumul maestrului Constantin TRANDAFIR a fost şlefuit cu migală de cărturar ce ştie a preţui valoarea cuvintelor dispuse în fraze cu acea magie incantatorie cu care anticii îşi pregăteau discursurile, scriiu-le ca pe nişte imnuri. Sigur, actul critic este nu numai interpretare, răstălmăcire, analiză, despicarea firului din urzeala scrierii în fâşii mercantile sau adulatorii. De actul critic eu m-am îndoit multă vreme, socotind că e mai bine să mă las pe seama posterităţii! Chiar criticul susţine că, «în vremurile noastre imediate s-a lansat o intensă campanie de revizuire şi demitizare…» a valorilor «consfinţite (ce) sunt chemate la judecată pentru a li se încerca rezistenţa…» (în timp, aş adăuga eu). Dar Creangă nu mai are nevoie de această «judecată», pentru că pe el l-a sfinţit Eminescu! Un geniu binecuvântând alt geniu! Cu ce alt scriitor din vremurile lui a mai procedat autorul «Luceafărului» în acest fel? «Şi-acel rege-al poeziei…» - am citat acest vers ca să nu se creadă că bat câmpii în căutarea seminţelor risipite de acest timp ce ne umple existenţa cu curcubeie şi melci de zăpadă. Dar geniul era generos, pentru că el nu se măsura cu clasicii din vremea lui. „E unul care cântă...” - a urmat răspunsul, în egală măsură, generos. În actul receptării, susţine Constantin Trandafir, intră „puterea noastră de înţelegere”. Mai jos introduce în analiză

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ioan LILĂ „sublimele nimicuri”, care fac parte din opera lui Creangă. Începe apoi o analiză a celor care au comentat ideea că Ion Creangă o fi fost sau nu un scriitor popular sau unul cult. Argumente pro şi contra fin analizate, dar nu ele fac obiectul (şi nici subiectul) acestei expuneri nepărtinitoare! Uite aici, prieteni, subiect de meditaţie pentru limba română: „...ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul…” Asta am constatat şi eu de câţiva ani buni, de când trăiesc în Franţa. Fiecare cuvânt al limbii noastre materne conţine o metaforă savuroasă, este ca parfumul florilor, ca sclipirea valurilor la malul nisipos al oceanului, ca frumuseţea inegalabilă a plutirii prin aer a petalelor de cireş în luna mai. Mai în alt loc găsesc un comentariu al distinsului critic referitor la arta lui Creangă „arta care înfăţişează realitatea aşa cum este ea este şi nu este de condamnat”! Aici am o părere tranşantă: cine poate reda realitatea (în orice formă a artei: poezie, pictură etc.) este Dumnezeu! Arta este altceva – nu cristalul ce nu străluceşte decât dacă primeşte lumină din afara realităţii lui interioare! „Dar merită aplauze fără restricţie acele opere de artă care „reflectă” cel mai bine realitatea, transgresând-o...” – susţine distinsul critic, mentorul nostru spiritual, Constantin TRANDAFIR, în faţa căruia trebuie să îmi scot pălăria cu consideraţie! În altă parte, bine observă Constantin TRANDAFIR, că şi Creangă, precum Rabelais, are „plăcerea cuvintelor”, voluptatea de a le experimenta”. Păi, nu aşa se urzesc capodoperele? Şi comentează: „Asemenea lui Panurge, Ipate doreşte să se însoare, dar nu se hotărăşte de teama coarnelor.” Analizarea personajelor, cu trimiteri subtile la alte culturi, este demenţial de frumoasă. Criticul are umorul şi talentul de a-l reinventa pe Creangă „ca într-un fabulos spectacol al lumii, ca la începuturi, când a fost cuvântul un râs zeiesc”! Notele şi comentariile sunt impresionante! Ce ziceam? O adevărată muncă de Sisif! 53

proză

Daniel CRĂCIUN

Daniel CRĂCIUN În preajma zeilor (fragment de roman)

rebuie să facem o mare deosebire, de care creştinii nu prea se sinchisesc, aceea între zeu, idol şi demon. Aici pe Pământ lucrurile sunt fantastic de nuanţate, există atâtea întorsături ale poveştii, iar dacă noi cuprindem povestea trunchiat, deşi e accesibilă în esenţă, cum am putea să înţelegem Universul în infinita lui varietate, Univers la care avem menirea să ne înălţăm şi să-l străbatem? Universul acesta vast ne aşteaptă ca într-o bună zi să-l cunoaştem, poate tocmai pentru asta a fost creat! Natura e sinonimă cu lupta, este fără seamăn de frumoasă, având nenumărate feţe, dar este şi crudă. Noi construim microclimatul iluziilor în care ne înveşmântăm, făcând din ele haina şi credinţa noastră. În natură puiul de căprioară este sfâşiat de leu, dar poate fi sfâşiat şi de hiene. Aceeaşi natură care a creat gingăşia şi graţia de nedescris în cuvinte a puiului de căprioară a creat leii şi hienele care se hrănesc cu această nevinovată fiinţă. Acuma, pun şi eu o întrebare ca individul insensibil, care vrea să sucească cuţitul în inima naivilor: Ce preferaţi, ca puiul de căprioară să fie sfâşiat de leu sau de hiene? Căprioarei sau puiului ei probabil că le este indiferent cui aparţin colţii ucigaşi. Nu putem şti ce gândesc şi ce simt bietele de ele, animalele, atunci când sunt prinse în colţii prădătorului... Poate să resimtă căprioara dezgustul când este 54

sfâşiată de hiene şi este mai împăcată când îşi află sfârşitul între ghearele şi fălcile leului? Greu de spus. Noi, însă, dacă vedem scena, cu siguranţă am avea preferinţe... Să presupunem că aveţi o armă de foc şi vă aflaţi într-un foişor din care urmăriţi, în afara pericolului, ce se întâmplă în savană. Ce decizie aţi lua? Subliniez cuvântul decizie, pentru că sunt convins că majoritatea dintre noi ar avea una. Puţini, o infimă proporţie, ar lăsa lucrurile să se desfăşoare, rămânând absolut neimplicaţi emoţional când hiena, sau leul, ar sfâşia puiul de căprioară la câţiva paşi de ei. Puţini ar privi aprinzându-şi pipa şi exclamând detaşat ca un lord englez: „Very nice! Very nice, indeed!” Mulţi ar accepta, cu regret, că leul are dreptul să ucidă, este maiestuos dar este un prădător, regele animalelor, şi are dreptul să îşi ia partea lui de pradă să se hrănească. Marea majoritate însă, după o asemenea experienţă, ar ciurui probabil orice hienă ce ar ajunge în raza lor de bătaie. În natură hienele fură adesea prada măreţului leu, deşi se întâmplă şi invers, adică, leul pune hienele pe fugă, apărându-şi prada, ba chiar răpind-o pe a altora. Cu siguranţă am prefera să cruţăm leul, înţelegând rolul lui de prădător suprem, dar am dori să împuţinăm hienele! Păi, asta nu înseamnă că „ne jucăm de-a Dumnezeu” – cum se spune câteodată, cu ipocrită oripilare? Ba da! În momentul în care punem Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Daniel CRĂCIUN

mâna pe armă, indiferent că e arc cu săgeţi sau carabină cu lunetă, da, ne jucăm de-a Dumnezeu! Suntem vânători, decidem, ucidem, deci ne autopropunem zei ai acelui loc, intervenind în cursul neîngrădit al lumii. Modelăm natura conştient, după cum nouă ni se pare că trebuie să fie mai bună. Putem să fim egoişti, să ucidem leii pentru trofeu, să vindem trofee de lei hăcuiţi, şi să privim totul ca pe o afacere! Suntem capitalişti, just for business! Ce părere aţi avea despre cel care face asta? Nu ar fi fratele mai mare al hienelor, un braconier nenorocit?! Ei, acuma, dacă am examinat ce face vânătorul, întreb şi eu, din nou ca domnul Nepriceputeanu’, ce face creştinul? Creştinul, cu siguranţă, nu trebuie să ucidă, el trebuie să se roage pentru viaţa puilor de căprioară.... Creştinul se identifică cu Mielul, cu cel nevinovat, care se sacrifică. El nu se atinge de armă, nu împiedică hiena, nici leul, decât că se roagă cât mai des şi mai fierbinte să se întoarcă Vârsta de Aur prin voia lui Dumnezeu, când leul şi mielul trăiau alături, nestingheriţi. Pe vremea aceea, probabil, nu existau hienele! Creştinul care omoară puiul de căprioară să-l mănânce, ca şi cel care ucide leii să facă trafic cu pielea lor, justificându-se că are copii de crescut, ei bine, acela nu e creştin, nu e cu nimic mai bun decât o hienă! Şi hienele au pui, ba chiar un spirit protector şi de haită foarte dezvoltat, o adevărată „viaţă socială” şi de familie. Creştinul care foloseşte Biblia drept scuză tocmai bună să distrugă natura mamă, ba chiar partea cea mai lipsită de apărare a ei, florile şi animalele cele mai gingaşe, să împăieze sau să maltrateze, acela cu siguranţă, nu-i creştin, e un mincinos, un lacom, un ce vreţi dumneavoastră!

Pentru creştin, Iisus a învins moartea şi de aceea noi nu mai trebuie să ne mai temem de ea... Lucru care ar trebui să fie valabil pentru orice moarte, începând cu propria noastră moarte. Există credincioşi pragmatici şi avem exemple multe, notorii: crezând în El eşti iertat de toate păcatele, ba, mai poţi să primeşti un teren, o maşină de lux, o echipă de fotbal, un mandat, după voia Celui Preaînalt! E o relaţie foarte profitabilă cu Dumnezeu, cea din care păcătosul iese aproape întotdeauna în câştig, primind viaţă veşnică plus alte câteva bunuri ceva mai perisabile, dar al naibii de utile când e vorba să-ţi afişezi statutul. Asta, bineînţeles, pentru că Dumnezeu e mare, generos, milostiv şi, având atâtea acareturi de care El nu are nevoie – terenuri, maşini, palate, cluburi etc., le va împărţi celor credincioşi la rândul lor, pentru că el, păcătosul, are nevoie de aceste nimicuri lumeşti. Eu, eu şi iar eu! Sub pretextul credinţei omul îşi face idol din propriul său ego şi din nevoile lui mărunte. Nu vreau, de fapt, să bagatelizez credinţa, îi iubesc pe creştini şi pe toţi cei care cred în zeii lor fără să fie bigoţi sau fanatici. Doar că acest gen de „credinţă”, cel răspândit, infantilizează credinciosul, anulându-i responsabilitatea păcatelor ori a eşecului. Cine n-ar vrea să rămână un copil întreaga viaţă? O exprimare facilă a îndemnului „Lăsaţi copiii să vină la mine!”, deşi, cred că nu şi cea corectă... În sinea lor cei mulţi îmbrăţişează această „teologie” simplă, dar de mare succes. „Crede şi te vei mântui!” – iată, înţeles la modul imediat, pragmatic. Păgânul, în sens metaforic, este vânătorul-culegător care stabileşte că are dreptul să decidă, descoperind lumea şi

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Daniel CRĂCIUN

propria natură, separând-o de iluzii. El acceptă responsabilitatea şi povara ei, identificându-se, în dragostea lui, cu natura însăşi... Leul este emblematic, simbol şi arhetip al Regelui, al triumfului luminii, vânătorul suprem. Şoimul sau vulturul pot avea aceeaşi simbolistică, sunt prădătorii nobili care vânează în timpul zilei, transmit mândrie şi forţă, se asociază cu lumina, într-un fel sau altul. Păgânul, nu ateul, nu mizează în sens mărunt pe iertare, pe iresponsabilitatea girată de oricât de sus. Păcatele nu pot fi anulate, dimpotrivă, sunt cântărite cu o măsură foarte fină... În Egiptul antic, răposatul ajunge la Judecata lui Osiris, unde inima îi este pusă în balanţă cu o pană, pana zeiţei Maat, sinonimă cu Adevărul şi Dreptatea. Osiris, supranumit Leul din Amenti, este chiar Sfinxul, regele primordial. Pentru egipteni inima era centrul sufletului şi, dacă cel judecat era păcătos, inima era grea, trăgând balanţa în jos. Atunci, o vietate cu corp de leu şi cap de crocodil îl devora, lucru sinomim cu dispariţia pentru vecie. Dacă, dimpotrivă, inima era mai uşoară decât pana, talerul se ridica iar sufletul era salvat. La Judecata lui Osiris asistau atât zeii, Osiris, Anubis, Horus, evident Maat, cea care aşeza pe taler pana-etalon, cât şi cei 42 de zei judecători, aşadar un public destul de numeros şi, desigur, avizat! Acum, ne vom întreba, de ce ar fi nevoie de public?.. În religia creştină nu scrie nicăieri că Judecata se face cu public... Ai crezut sau n-ai crezut, când ajungi acolo eşti deja judecat, eşti trecut sau nu în Cartea Vieţii, şi cu asta, basta! Însă la „păgâni” (din nou folosesc termenul ce nu-mi place, dar până la urmă, îl adopt cu mândrie!) la păgâni,

spun, şi, mai ales, la egipteni, publicul e obligatoriu. Iată un aspect inedit, curios, democratic! Demos înseamnă popor, aici nu e vorba despre poporul obişnuit, ci despre un „popor” divin, oricum, în locul acesta dintre viaţă şi moarte se desfăşoară o judecată cu public! O judecată care are o măsură egală pentru toţi, şi anume pana Zeiţei Maat Adevăr-şi-Dreptate. Maat, nume sinonim cu Adevăr-şiDreptate, era un concept central în gândirea egiptenilor. Pentru ei Adevărul şi Dreptatea era hrana zeilor, iar omul care practica Adevărul şi Dreptatea se hrănea la rândul lui cu hrana zeilor, aşadar, avea dreptul la veşnicie devenind el însuşi un zeu. Adevărul şi Dreptatea sunt inseparabile, fiind desemnate printr-un concept comun, iar considerarea lor drept hrană a zeilor ne dă măsura pentru care sunt atât de preţioase, însă deloc uşor de practicat sau de atins. La noi a existat (şi există!) o alianţa politică numită „Dreptate şi Adevăr”, ca să fac doar o paranteză de istorie recentă. Era de importanţă electorală să rezulte abrevierea DA, însă e şi eroare de fond: cum poţi să vorbeşti despre Dreptate înainte de Adevăr?! Ştim că au eşuat şi vor mai eşua dacă lumea se păstrează în logica intrinsecă a lucrurilor, pentru că nu este posibil să pui Dreptatea înaintea Adevărului, iar când pronunţi termeni atât de mari, atribute ale divinităţii, nu ai voie să fii superficial. Ce e în spatele vorbelor, în cazul acelora care s-au împăunat cu ele?... Care este Adevărul lor, dar Dreptatea? Cum s-au străduit ei să se hrănească, întru spirit, aidoma zeilor? În general vorbind, în politică, vedem adesea sloganul dreptăţii, fluturat pe bannere: „Dreptate pentru cei mulţi!”, „Dreptate pentru toţi!”, „Dreptate până la capăt”, etc.. Toţi vor Dreptate, dar

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Daniel CRĂCIUN

prea puţini sunt interesaţi de Adevăr! Iată că egiptenii înţelegeau mult mai corect lucrurile. Fie şi pentru asemenea observaţii mărunte confruntarea noastră cu vechea înţelepciune este necesară, dar nu ieşim prea bine din ea! Revenind la Judecata lui Osiris reiau întrebarea: de ce e important publicul? Ei bine, e important, pentru că se întâmplă ceva paradoxal. Nimeni nu e atât de curat încât inima lui să fie mai uşoară decât pana lui Maat şi cu toate acestea destule inimi trec cu bine încercarea! Judecata este de aceea denumită şi „Judecată a cuvintelor”... Asta deoarece cel judecat îşi prezintă confesiunea, faptele, spune tuturor ceea ce a făcut ori n-a făcut şi ce năzuieşte... A fost numită „spovedanie negativă” pentru că împricinatul neagă o serie de păcate importante, iar dacă vorbele lui sunt în contradicţie cu faptele, Balanţa va simţi imediat, înclinându-se în defavoarea sa. Nu e vorba despre a minţi, ci despre a mărturisi ceea ce eşti. La Judecata lui Osiris e nevoie nu numai de o inimă destul de curată şi neapăsată de păcate, dar şi de un spirit viteaz care luptă cu Răul. E nevoie de o „inimă” curajoasă, încrezătoare, de un spirit a cărui spovedanie să exprime puterea şi elocvenţa unui luptător al Binelui, pentru că fiecărui suflet căruia i se oferă veşnicia este pentru a fi angrenat în această luptă eternă, în această alegere sau construcţie a Lumii ce marchează orice clipă a Universului. Un asemenea discurs îi face pe zeii judecători să accepte spovedania cu ovaţii, iar Balanţa se înclină în sus, favorabil pentru cel judecat, atât datorită faptelor cât şi prin efectul simpatiei Eternilor... E o subtilă manifestare a îndurării divine, a iertării lui Osiris, Horus,

Anubis şi a zeilor judecători care se lasă convinşi să uşureze inima aceasta pentru a fi alături de Ei în luptă! Convinge şi te vei mântui! Iată de ce iertarea are rolul ei aparte, inefabil, depinzând de fapte şi de puterea sufletească în sens înalt! Poate că aceste lucruri sunt prea complicate, greu de înţeles pentru marea majoritate. Mulţi s-ar teme că, ajungând acolo, s-ar pierde cu firea, nu şi-ar găsi cuvintele, fapt ce i-a făcut pe egiptenii din vechime să ia cu ei în mormânt cărţi cu incantaţiile şi formulele necesare. Unii nu stăteau tocmai bine nici cu inima, apăsată de păcate greu de iertat, de aceea luau cu ei, înfăşurată în bandajele mumiei în dreptul inimii, o amuletă în formă de scarabeu din ametist pe care să-l pună pe cântar, urmând ca acesta să-şi ia zborul, uşor ca fulgul, prin puterea magiei! Intenţia era dezarmant de naivă şi, de ce să n-o recunoaştem, mincinoasă... E în firea omenească să căutăm subterfugii, să evităm răspunderea, să pasăm obligaţiile, să ne sustragem... De aceea, o religie care a promis iertarea fără legătură cu faptele, pe baza credinţei dar şi a absoluţiunii date de popi, care poate fi cumpărată, a fost bine primită. Convingerea mea este că nu e nevoie să fii din cale-afară de elocvent în faţa Eternilor, în sensul de a fi „bun de gură” ca un avocat. Dacă spui, de exemplu, „Am luptat şi voi înfrunta Răul, fără teamă sau ezitare!” vei fi spus tot, cu condiţia ca Balanţa, în modul ei magic, să-ţi dea dreptate! Lupta cu Răul poate fi şi rutină zilnică, sub felurite forme. Viaţa unui om are multiple faţete, iar faptele mărunte sunt importante, ca şi cele mari. De altfel, iniţiatul este dus în faţa Tribunalului lui Osiris încă din timpul vieţii... Ca o repetiţie pentru Judecata finală, nu Judecata însăşi.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Magda MIREA despre această zi ca un canon smuls dintr-o femeie apoi se alege un păcat se descurajează orice durere se apropie de gând mai întâi de sânge, amestecând uşor într-un final, de om sau nu, de umbra lui ea trebuie să fie vinovată că nu mai e acelaşi îngăduit de alţii sarutul da,aşa s-ar scrie mai bine poemul cineva să ne aşeze în mit cineva să ne ignore trădarea e doar o impresie precis că azi vom fi regii unor păsări

Magda MIREA

eu mă împiedic în destinele astea sugrumate de singurătăţi fără să înţeleg de ce numele tău lipseşte din ziua asta pe strada aceea locuia doar un ceas franţuzesc tata a ştiut dinainte de toate semnele din naştere mi le-a aşezat sărbători pe lângă casa inimii ieri a fost ziua lui şi eu nu l-am ajuns din urmă să-i spun că scriu poezii adevărate şi am însorit un templu de măceş nici nu ştie în oraşul meu există o stradă fără oameni doar un ceas franţuzesc

duminica îmi place să fur câte o floare i-am mărturisit asta unui necunoscut iubesc frica asta de oameni până aici te-am ajuns cu mâna deşi am o conştiinţă a sângelui care-mi lasă întotdeauna un spaţiu gol între păcate ilă cineva mi-a înlocuit îmbrăţişarea deşi copilăria a rămas o aşteptare încruzită în inima unui măr pădureţ 58

el mă cheamă ana de ce? îi zic e singurul cuvânt unde nu mai adaug nimic e inversul unei femei toate ar trebui să se cheme ana zice în timp ce scotoceşte speriat în scorbura unui os de inimă după un nume de pasăre Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Ion IANCU VALE zburătorii lovită zburătoarea căzu jos pe pământ cu-n ţipăt nerostit îşi ia din nou avânt dar aripa ciuntită nu-i mai ascultă-ndemnul plăpându-i trup recade, însângerând însemnul în van încearcă, iar, să-şi reanime zborul aripa crunt rănită îi năruieşte sporul degeaba adie vântul este senin şi vară căci viaţa ei, de-acum, e silnică povară nu va mai saluta de-aproape răsăritul şi nu va mai scălda, cu trilul ei, zenitul nu se va mai bate, iar, cu vântul cel zălud adio, pentru ea, refugiul cald din sud o, pasăre frumoasa ce milă mi-e de tine ales că, într-un fel, te-asemuieşti cu mine la fel ca mine, tu, tânjeşti spre înălţare tot vrând să fi alături de veneratul soare şi nu ştiu care este cel mai nefericit tu c-ai pierdut zborul, sau eu că mi-a lipsit căci m-am născut cu dorul d-a mă-nalţa în zare doar aripi n-am avut la gândul ăsta mare dar hai la mine-n casă, te rog ca să primeşti tovarăşă să-mi fii cât o să mai trăieşti iar eu voi priveghea din viaţă să nu zbori şi doi vom fi de-acum tereştri zburători CA UN VINOVAT ÎN COPACUL EXISTENŢEI vă rog, chiar dacă mai fac uneori acrobaţie pe o sârmă de covrigi, iertaţi-mă, chiar dacă mă aflu adesea o apă prea subţire într-un vad fără maluri, iertaţi-mă, iertaţi-mă pentru că nu sunt numai cel care se vede Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ion IANCU VALE eu sunt mai ales cel care de atâtea ori am fost iertaţi-mă, tatăl meu şi mama mea şi fraţii mei şi nepotul meu Iarel şi neliniştea mea, iubită Soledad, şi toţi cei care aţi crezut în mine vreodată eu m-am născut într-un copac e atât de înalt copacul iar sub mine nu mai sunt crengi căci pe măsură ce urc ele se usucă şi se frâng în urma mea fără să mai pot coborî încă o dată, vă rog, iertaţi-mă, e atât de adânc copacul acesta încât nici cerul nu-l mai poate umple. INEGALABILUL OSPĂŢ către voi, prieteni, salut fiţi bineveniţi intraţi, simţiţi-vă în casa mea ca la voi în inimă vreau ca în astă seară sa ne distrăm regal alămurile sună, masa e servită vom mânca, vom bea şi vom dansa ne vom ospăta cu coji de pâine rămase de la prânzuri trecute vom scurge apoi ulcioarele ce sună demult a scorbură în continuare vom râde ca şi cum ne-am vedea unii pe alţii mânjiţi cu funingine în somn căci dacă nu e pâine măcar circ să fie vom cânta imne şi ode vom adula în cor şi tot noi vom aplauda vom face dragoste de-om mai putea intraţi, prieteni, fiţi bineveniţi nu mă priviţi ca pe omul negru nu eu sunt vinovat de nefirescul acestui festin eu nefiind decât un biet poet şi poate nici atât 59

Valentin TUFAN

poezie

Valentin TUFAN Viziune Am faţa brăzdată de cuvinte, îmi mănâncă fruntea şi-am riduri. Am doar cuvinte-n ochi, le văd străluce-n subite deja-vu-uri, ele n-au temei, ele-s de azi şi de mâine, nu-s ştiinţe, doar te-aşteaptă s-alegi – scântei din alt hotar… Adun totul, Firimituri şi aliaje. Le îmbin şi le strâng în suport literar. Flutură cerul, miroase-a cerneală şi lemn. Flutură râpa de polen solemn, soarele zace şi plouă a cuvânt şi m-adap din ploaie, al minţii veşmânt. Să plouă întunericul sapă sub pleoape cu ghearele bastonaşelor lasă în urmă fosfor în dâre lungi pe pata galbenă râme sorb incantaţii mute rod loess-ul să ducă mai departe fosilele porului ce sorbea adevărul să ducă mai departe fărâma din ciobul oglinzii ce reflecta caracterul să adune toate declinările zilelor noastre în seminţe spre germinare – numai să plouă Umbra Când m-am trezit, un soi de lame de diamant mi-au străpuns irisul, având credinţa că şi-au găsit grafitul pierdut... Pe mine mă căutai, ţi-am spus vrând să te opresc din „starter”... Dar, nimic nu era electric aici – 60

erai doar tu peste mine, nespus de palidă, te-ai aşezat lung şi mi-ai învăluit trupul în ger. Fotonii tăi mi-au pătruns în conuri şi se adânceau în cutele de pe tot corpul. Apoi, peste mine s-a aşezat fantoma unei dimineţi geroase, iar când m-am ridicat cutele mi-au devenit crevase – cimitirele conurilor sumbre. Târziu, am remarcat – îţi pierdusei din strălucire iar pântecele-ţi era stins... Atunci, am ştiut că iubirea a născut din ying-yang-ul trupurilor noastre o ploaie de lame ce ne străpung arterele fotonice şi ne dezvăluie umbra... Fructat Te-am pus la păstrare căci afară e frig odihneşti în coşul de fructe de pe masă. Împletită în paie gălbui, trăieşti în lanuri, sub soare eternă spiralată… Ai răsărit primăvara din măr, iar inima-ţi bate departe-n oul alungit rămas de la Paşte. Azi, ai învăţat să mergi pe picioare de măr bătrân Ai omorât roata şi-ai prefăcut-o-n trunchi. Privirea-ţi e crăpată-n doi irişi metalici răsăriţi din oul de Paşte. Pe oasele tale fructate cresc ligamente de banan şi carne fină de portocal. Ai miros de déja-vu îmi răsari,coş de fructe de Crăciun… Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ioan TODERIŢĂ

poezie

Ioan TODERIȚĂ Rugăciune Nu mă tem de zei şi îngeri, ce remediu bipartit! Calc pe gândul ce mă-nvaţă ,înalt pragul, Judecăţii apocrife. Şi şoptesc şoptit cu magul O întoarcere cumplită, dintr-o naştere în mit. Fă-mă Doamne!iar stăpân, peste lumea-ngândurată… Noaptea vindecă de apă, ştreangul atârnat stingher Într-un cui bătut în cer, grea povară devotată Gravitaţiei ce-şi poartă cumpănirea pe mister.

A plecat toamna prin fum şi ferestre pe tărâm, ca o veste… Siliciul amintirii sparg şi vând icoanele pe rând Se prevestesc funeste misterele celeste Ce-n alb şi negru-abundă însingurarea-n gând A plecat şi mama, Doamne! Vestejeşte scrisul.. Şi cuvântul sare-n athanor, atins.. Colbul dă în sunet, prin cenuşă, necuprinsul, învrăjbit de om, distinsul, străbat, prins. Intră moartea albă în cărămiziu sihastru Prin coloana vertebrală a tăcerii ofilite Mă îndeamnă să-mi fac cruce, simulacru, c-am ştiut cândva ispita conştiinţei, dinainte Sonet 1

Profilactic, rugăciunea, dreaptă-n oase, poposeşte să asculte Silogismul dezbinării firului în doi şi-n patru. Axa lumii să se-nvârtă, dincolo de nevăzute Căi lactee, unse-n lapte, prefăcându-mă în altul Vitralii Vitralii ce-şi vând crucea răsfrântă lung în cer Pentru-o prevestire tristă, începutul rugăciunii Zările ascund pădurea în cotlonul soarelui, doar lăstunii Răsucesc văzduh în oase, prinse-n vii de-un păducel Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

O palmă caldă de cărări consemne, slăvita viaţă-şi cere-atotputerea, la masa clipei desfătării demne, când altă clipă-şi socoteşte-averea Corsar al vremilor de taină,gândul, înfruntă duşmănia vestitului apoi, trezind mâniei stup şi urii roi, otravă,veşniciei, doar cuvântul. Pe faţa ei, temută, rece tumb - sălaş, privirea rabdă lucruri toarse de sus în jos, ca-n furci evlavioase, răscumpărând vertebrei‚ nălţările de plumb De gură,cerul gurii, se plânge,aşadar, că vorbele-i rostite de om nu au habar 61

Ioan TODERIŢĂ

Sonet 2 Iubirea duşmăneşte desfătata mână, duhul dezbrăcat,al şoaptei îngânate. Îndemn ascultării,inimii măsură, Clipa risipeşte veşnicii pedante. Sudoarea sângelui revarsă ura Fiinţei cotropind desculţ deşertul Însufleţitului cuvânt ce-asmute gura Să-ntoarcă mărul şarpelui perpetuu Oracol tâmpla,taie-n două templu Ofrandei contemplării acestei sărbători, Ce-n tainiţa poverii de a slăvi un sceptru Ne schimbă-nfăţişarea în reci nemuritori. Satana-mi spală sufletul cu vin Şi-mi cere-o clipă,morţii, să mă-nchin Sonet 3 Chibritul alăpta o lumânare, Suflând în sulf scântei sulemenite, Şi-n mir de parafine şnuruite… Ce gust de pâine caldă ,umbra, are! Splendoarea crucii odihneşte vântul Pe numele cioplit în marmura veciei Şi-auzi cuvântul nerostit ce ştie Tăcerii,templu ,să-i închine, gândul Nu moare nimeni, nenăscut de mamă, Pe-această parte-a lumii convertită La învieri postume ce condamnă Cât ai trăit să plângi răstimp risipă A stins chibritu-n lumânări suspine Vom tăinui umbririi ochi de câine Smalţul frunzei albe 62

Ioan TODERIŢĂ

Sunt umbra morţii, verde cenuşie, pe zidul cu orbite, ogive şi vitralii, sculptate-n cartea ultimei litanii de-un cioplitor în piatra veşniciei Sunt smalţul frunzei albe de cleştar, de pictori zugrăvită în peisajii false, de om, de cal, şi de poteci întoarse, de-afară înăuntru, pe un motiv ilar Îmbrac, bon-ton, cămăşile serafe… Ascultă spaţiul timpul: diluviu monoton. Vâltoarea dulce-a unei mâini-eşarfe, se-nalţă pe tărâmuri cu asfinţit în somn Dacă pleci Am dovada că tăcerea-ţi este plină de ruşine Până unde amintirea se prevede chiar pe sine. Ştiu, instanţa se grăbeşte, măsluind rechizitoriul, Să amâne divulgarea unui timp ce-a fost notoriu.. Cu secrete-ascunse-n sâni, stai la pânda cu foloase Repetând netrebnicia scufundării instinctive Ce transformă o fantomă în priviri de om, lascive, Şi-n nesaţu-ademenirii elongaţiei în coapse. Ştim! Cu chirie stă primarul în clădirea cârdăşiei, Şi-avocatul apărării e o rudă-gradu-ntâi, Cu judecătorul care dă crezare mărturiei… Dacă pleci, lasă scrisoare,la vedere, în ce nu-i! Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Dumitru ICHIM

poezie

Dumitru ICHIM

(Kitchener, Ontario, Canada) IDEOGRAMA NUMELUI MEU Care vântoasă sămânţa pe stei ţi-a proscris, pin singuratic, pin de apus? Mijlocit de două prăpăstii, între ele certate, una în jos, una în sus! Care peniţă japoneză, în singurătate, spânzurat peste hăuri te-a scris? Cheia de taină e încă ne-ntoarsă retezului. Mă gândesc, japonezului oare penelul nu-i tremura de teamă când mă semna cu tuş hieratic, împrumutului tău ideogramă? Pin singuratic, pin de apus ce n-apune, taci şi nu spune de-abecedar cu buchea-mi avatară, tu, numelui - ideogramă de lemn, taci, că şi luceafărul ne face semn, pin singuratic, pin de apus ce n-apune, tace-mă tot, nici măcar cerul ideogramei nu-l spune, că amândoi într-o noapte-am băut întreaga-i lumina atât de crudă şi-amară, durerea adâncului greu. Pin singuratic, pin de apus ce n-apune, semn hieratic de nume, tu, frate paharului meu. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

AVE, MARIA Dar cine oare la firul tainei tale i-ar putea iscusi slovenirea pentru nod? N-am cunoscut nici umbra firescului de tină, cum poţi atunci ca să-mi vorbeşti de rod când creanga mea e numai rouă şi lumină? Iar cel trimis în Nazaret opri-ntrebărilor aripa în spaimă către rost: „‘Nainte de soare Lumina a fost. La fel, veşnicia când o să-ţi guste clipa din potirul tău de pământ lui Dumnezeu îi va ţese veşmântul, mai amin decât umbra Duhului Sfânt, nenuntită născându-I Cuvântul.” ... şi graiul lui de-a crinul înflorit, părelnic parcă somnului, către Fecioară îi spuse pentru prima oară salutul ce de-atunci e cuvenit doar numai Maicii Domnului. ANOTIMPUL CINCI AL LUI VIVALDI Când ai să vii nu-ţi bate capul să iei cu tine tot felul de lucruri nefolositoare; poate o îmbrăţişare dintr-un descântec de tei va fi O.K. Singurul lucru la care jinduiesc 63

Dumitru ICHIM este sărutul nostru pământesc. Spune-i dar Corăbierului că l-am lăsat la marginea cerului. În rest, nu-ţi bate capul să aduci nici măcar timpul apelor spus. De nu vei uita de sărut, Vivaldi o să ne fie de ajuns, mai ales că la cele patru anotimpuri, a mai luat un împrumut de veşnicie, spre a-l scrie pe-al nostru. În plus. TOIAGUL LUI MOISE O, cum se năpusteau spre şuvoaiele gâlgâinde din stânca lovită de Moise!

Dumitru ICHIM din primul potir de lumină.” LA CARE HALTĂ COBOR? - Ce dacă plătit-ai biletul corect? Nu vezi că mergi în sensul greşit, că halta ‘’Visului Perfect’’ demult tăbliţa şi-a schimbat şi nu mai există? Ce dacă pe peron iubita te-a îmbrăţişat şi ţi-a făcut din batistă? - Dar, Şefule...?! - Scuzaţi, Controlor...! Şi îmi zâmbeşte de sus, ca din cer, dar şi puţin intrigat: - Cobori la prima. Transfer. Dar trebuie cumva să te-nveţi că halta cu nume ciudat, totdeauna a fost „Perfectul Compus”. ZODIA PALTINULUI

Fiii pustiului, nici unul nu vedea, în afară de el, că jgheabul ce setea le-o adapă, era căuşul palmelor de înger, plin de minune şi apă. Cârcotire, chiar ghimpi de harţag, de la fiii pustiei demult se-obişnuise, însă acum încremenit privea numai la vârful lui de toiag după lovirea în piatră, precum un migdal înflorise.

Speriat se întoarse spre înger, însă acesta, cu o mireasmă de tei, şoapta-şi trecu prin cuvânt: „Îndrăzneşte, frate spre taina străină! Doar numai ţie ţi-a fost îngăduit ca să bei 64

Începuse în mine să rodească demultul, să se facă şi seară, când auzii vecinul paltin întrebând: „Spre ce m-or alege? Apusului - cruce, sau stelei vioară?” În ceaşcă mai aveam o sorbitură de soare. I-am răspuns la fel de vecin cu-aceeaşi întrebare: „De ce osândă de Rege, fratele meu de vioară?”

B Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

poezie

Diana TRANDAFIR Discurs în roşu şi alb nu mai ţin minte când m-ai condamnat să fac parte din tabloul acesta de toamnă fiecare sărut e o frunză îmbrăţişările sunt păsări de noapte iar fecioarele îşi acoperă goliciunea cu incertitudini fluturând pe sub nasul vecinilor genele lor cu iz de poezie romantică pupilele mi s-au dilatat exagerat am devenit drama în patru acte scrisă citeţ în cartea cu măşti

Diana TRANDAFIR tapetul camerei mă cunoaşte mai bine de câte ori rămân goală pereţii ascund oameni nici nu te condamn că te-ai îndrăgostit într-o joi când iubeşti sau când mori se aplică toate şabloanele de aceea aştepţi răbdător lângă acvariul cu peştişor auriu să fii judecat sau iubit lumea moare în reprize iar eu stau ghemuită jos pe parchet tu chiar eşti orb sau îţi imaginezi că te-au împuternicit zeii să-ţi afli iertare înainte de vreme

te rog nu mai pomeni despre toamnă sunt femeia fericită care adoarme cu cerul sub pernă tot aşteptând termenul de expirare din stradă se aud câteva note-n falset un acordeon pare a fi un cântec de lume străbate ziua de joi cu tramvaiul şi scuipă iluzii precum cojile de seminţe acolo toţi au mâinile legate la spate şi învârt lumea pe degete

prin sfidările mele ghemuite nu fac decât să supun aerul totuşi genunchiul meu drept nu greşeşte greşeşte numai întâiul născut strecurat în pântece ca prin urechea acului stă ascuns bine acolo ca să nu înghită dintr-o dată prea multă apă de mare altă scufundare identică şi lumea e inundată de frumuseţe

când mă trezesc simt că mi-au crescut peri de lup prin toţi porii e oraşul prin care mă plimb doar în vis telefonul sună strident eu mă preling uşor sub chiuvetă de ce nu-mi răspunzi vrei să mă vezi din nou mâine pământul s-a tot învârtit s-a tot învârtit pe după umerii tăi pe după coapsele mele nu ai găsit mai nimic de spus în apărarea ta să fi spus măcar ceva despre retina îmbibată cu roşu Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

nu-mi spune cum cerul este albastru chiar dacă uneori ţi se pare că aş fi uitat lecţia de perspectivă mi-e frig iarăşi am fost trezită de strigatul dimineţilor noastre greu s-a făcut trupul meu greu ca un mort tremură luciul încărcat cu păsări albe ameţite de soare în curând se va sfârşi simplu un vertij şi vom fi aruncaţi la pământ cu o graţie fără pereche 65

poems

Diana TRANDAFIR Speach in red and white I don’t remember when you damned me To be a part of this autumn landscape Every kiss is a leaf Hugs are night birds and the maidens Cover their nakedness with incertitude Waving under their neighbors’ nose Their romantic poems eyelids. My eyeballs are over dilated I have become the four act drama Written baldly in the mask book Please don’t mention the autumn. I am the happy woman sleeping with the sky under pillow Still waiting the expiring date From the street false notes come An accordion (seems a worldly song) Wanders Thursday on a tram and spits illusions Like shells of seeds There all people have their hands tied behind and turn the world around

Diana TRANDAFIR The room’s wallpaper knows me best Every time I’m naked White walls hide people I don’t even blame you for falling in love on a Thursday When you love or die all stereotypes apply That is why now you wait patiently near the gold fish tank To be judged or loved. The world dies in rounds and I sit squat on the floor You really are blind Or you imagine the gods have granted you powers To find forgiveness before time Through my squatted defies I only control air Still my right knee doesn’t fail me Errs only the first born crept in womb Like through the needle of the eye Sits hidden there not to swallow whole To much sea water. Another identical sinking And the world is flooded with beauty

When I awake I feel wolf’s hair has grown through my pores It’s the city I roam only in dreams

Don’t tell me the sky is blue Even if sometimes you think I have forgotten the perspective lesson

The phones rings harsh I creep slowly under the sink

I’m cold I was again awaken by our morning cries Heavy is my body Like a dead corpse Trembles the shine loaded with White birds dizzy by sunlight

Why don’t you answer You ask bored. You want to see me again tomorrow The earth has been turning Has been turning around your shoulders around my thighs You found nothing in your defense At least something about the red stained retina 66

Soon it will be over Simple A vertigo and we’ll be thrown to the ground With incomparable gracefulness.

(Traducere Cătălin STATE) Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

proza

Iulian SÂRBU

Iulian SÂRBU Şi atunci i-am făcut să dispară!

unt un om total obişnuit. Aş zice că nu am nimic special… asta dacă nu iau în considerare că am un tic cam enervant. Îmi fac vecinii să dispară. Nu printr-o magie şi nu dispar chiar de tot… în general îşi dau duhul. Vecinii care mă enervează mor. Unul singur a scăpat cu viaţă, dar e condamnat la închisoare pentru dublu omor. Pe viaţă! Dar mai bine să vă povestesc cum s-au întâmplat toate nebuniile astea. În urmă cu ceva ani, chiar nu are acum importanţă câţi, aveam un vecin deasupra apartamentului meu care începuse să mă enerveze. Dar nu aşa normal, să zic… mă enerva în draci. Vecinul cu pricina se îmbăta des, în fiecare zi mai exact. Şi când venea beat acasă începea scandalul. De sus se auzeau ţipete, urlete. Tot felul de zgomote neplăcute, ca atunci când îţi baţi femeia şi copiii. Gălăgia se prelungea până târziu în noapte. Degeaba am vorbit cu vecinul. Promitea ca nu o să se mai întâmple, dar a doua zi o lua de la capăt. Ajunsesem la capătul răbdării şi atunci am zis cu furie: „Să-l ia dracu’!”. Şi în câteva zile l-a luat într-adevăr. Dracu’. A fost găsit mort într-o pădure de lângă satul natal pe unde se mai ducea din când în când. Soţia şi copii au vândut apartamentul şi au venit alţi vecini care deocamdată nu prea mă enervează. Credeţi că totul s-a terminat cu moartea vecinului? Ei, aş! Ăsta a fost doar începutul! Vizavi de mine locuia o familie de profesori ieşiţi la pensie. Oameni de o anumită calitate şi cu care mă înţelegeam bine. Dar şi-a băgat Diavolul coada şi aici. Am observat că doamna profesoară pleca des la ţară şi domnul profesor rămânea singur acasă. N-am dat prea mare importanţă Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

acestui lucru, dar până la urmă lucrurile s-au precipitat. Dar să nu anticipez… Într-o zi se nimereşte că eram singur acasă, soţia fiind plecată la o prietenă. Aud soneria de la uşă şi când mă uit pe vizor îl văd pe vecinul de palier (domnu’ profesor, adică). Îi deschid şi el mă invită la el să degustăm nişte vin pe care tocmai îl primise, nu mai ştiu de unde. M-am mirat pentru că nu mă mai invitase până atunci, dar am acceptat. M-a invitat în bucătărie, zicând că acolo e mai intim. A scos o sticlă de doi litri cu vin şi două pahare. Vinul era bun într-adevăr. Am discutat cu domnul profesor o grămadă de subiecte. La un moment dat am observat că sticla s-a terminat. Eu m-am ridicat, i-am mulţumit şi iam zis că mă retrag la mine. Vecinul nici nu vroia să audă, el mai avea chef să bea. Mi-a zis că se duce să mai cumpere ceva de băut şi că eu să mai rămân că nu vrea să bea singur. Cu greu am reuşit să scap de el şi să mă retrag în apartamentul meu. Mai trece ceva timp şi se întâmplă să fiu iar singur acasă. Am auzit soneria şi l-am văzut pe vecinul de vizavi cum se clătina în faţa uşii mele. Era clar beat mangă. M-am făcut că nu sunt acasă, nu mai vroiam să beau cu el…mai ales că era evident că deja consumase suficient. Domn’ profesor, văzând că nu răspund, s-a mutat la uşa altui vecin de pe palier. Celălalt vecin nu l-a refuzat şi a mers cu el. Trebuie să precizez că şi vecinul în cauză îi trăgea cu băutura şi făcea şi scandal de se auzea pe toată scara. Drept să vă spun ambii vecini începuseră să mă enerveze. Şi i-am trimis la dracu’! Au murit la diferenţă de o săptămână. Întâi a murit profesorul. Atac de cord. Apoi am auzit că a murit şi celălalt vecin de palier. Nu am aflat 67

Iulian SÂRBU

din ce cauză. Dar nici nu m-am agitat să aflu. Aveam deja trei vecini eliminaţi. Şi atunci mi-am dat seama că am un tic enervant. Cum trimeteam (în gând, desigur) un vecin în iad, acesta se şi executa. Dar credeţi că s-a terminat? Da de unde! La etajul unu (adică cu un etaj mai jos de unde locuiesc eu) era o familie care avea trei băieţi. Doi dintre băieţi erau în regulă, dar mijlociul apucase pe drumuri greşite (băutură, droguri etc.). Nu i-aş fi dat importanţă dacă nu s-ar fi legat de fecioru-meu, în mai multe rânduri. Pe de altă parte, de la un timp şi părinţii parcă o luaseră razna. Se îmbătau des (şi soţul şi soţia) şi făceau scandal. O dată pe săptămână dădeau petrecere pe fond de manele şi dansau de se cutremura toată scara. Începuseră să mă enerveze şi vecinii ăştia! Tot la etajul unu mai aveam un vecin care tot îmi cerea bani ca să-şi cumpere băutură. Am făcut greşeala să-i scap odată nişte bani şi pe urmă se ţinea ca râia de mine. Asta deşi i-am explicat că nu sunt milionar şi că n-am bani de împrăştiat. Şi vecinul ăsta mă enerva! A venit Crăciunul cu mâncărurile specifice şi cu multă băutură asociată. A doua zi de Crăciun am fost în vizită şi ne-am întors târziu acasă. Cum am ajuns m-am culcat, aşa că abia a doua zi am aflat că şi vecinii de la etajul unu au cam dispărut. Dar ce se întâmplase de fapt. Cele două familii de la etajul unu s-au certat. Fiind ameţit de alcool, băiatul mijlociu (despre care v-am zis că mă enerva foarte tare) a luat un cuţit şi l-a înjunghiat pe vecin. Tatăl băiatului s-a băgat între ei, dar băiatul orbit de furie l-a înjunghiat şi pe taică-său. Vecinul care se ţinea de mine să-i dau bani a murit pe loc. Celălalt vecin a fost luat în stare gravă de Salvare. Pe băiat l-au luat poliţaii. Până la urmă a murit şi al doilea vecin la spital. Băiatul a înfundat puşcăria. Pe viaţă. Ia să numărăm un pic: vecinul de la trei, cei doi vecini de pe palierul meu şi trei vecini de la unu. Total şase vecini eliminaţi. Cu

gândul. Nu le-am făcut nimic în rest. Pe cuvânt de onoare! Deocamdată nu mă mai enervează niciun vecin… Deşi ar fi câinele vecinilor de la trei. Latră cam mult! Să-l ia dracu’!

Ziua când a sunat mobilul

-am sculat în zori, transpirat şi înfricoşat. Avusesem un coşmar, dar nu mai reuşeam să-mi amintesc ce visasem. M-am ridicat din pat şi m-am uitat pe geam. Afară încă nu se luminase complet, noaptea se îngâna cu ziua. Nu mai puteam să dorm, aşa că am făcut un duş rapid. Am deschis calculatorul să citesc ştirile. Nimic deosebit, lumea este la locul ei. M-am transferat în bucătărie unde am început să pregătesc micul-dejun. Între timp s-a trezit şi nevastă-mea şi a început ritualul obişnuit al fiecărei dimineţi. Ne urcăm în maşină şi plecăm spre serviciu. Mai întâi trebuie să o duc pe soţie la serviciul ei. Stând la semafor şi aşteptând să se facă verde, observ un fapt interesant: toţi cei din jur sunt cu mobilele la ureche. Ne continuăm drumul şi, din fuga automobilului, îmi dau seama că toţi cei pe lângă care trecem vorbesc la telefon. Mă cuprinde un sentiment straniu. Simt o nelinişte crescândă ce mă acaparează. Mă opresc în spatele tramvaiului ce stă în staţie. Toţi călătorii care coboară au mobilul la ureche. La fel şi cei care urcă. Mai mult,tot în aceeaşi situaţie sunt şi cei din staţie. Simt cum îmi curg broboane de transpiraţie pe frunte. Soţia coboară. A ajuns la serviciu. Eu mai am de mers până la al meu. Accelerez şi mă înscriu în trafic. Atunci sună mobilul. Mă uit să văd cine sună, dar nu-mi apare niciun număr sau nume.Răspund. Dau din cap aprobator şi mă aliniez după maşinile din faţă. Destinaţia mea s-a schimbat. La fel ca şi a celor din jurul meu. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

eseu

Sorin VÂNĂTORU

Sorin VÂNĂTORU Universul ca reacţie dintre îngeri şi acidul sulfuric

ncepând cu prima lucrare de cosmologie a lui Claudiu Ptolemeu, Megale Syntaxis (1528) sau Almagesta, care a sintetizat toate realizările astronomiei greco-elenistice, până la homocentrismul lui Eudoxius din Knidos,catalogul stelar al lui Hiparh şi până la cosmologia contemporană, cunoaşterea naturii şi a proprietăţilor a ceea ce numim noi, astăzi, univers, a trebuit să abandoneze empiria înţelegerii astronomice, în favoarea elaborărilor abstracte, specifice paradigmelor teoretice ale secolului 20. La jumătatea secolului al 19-lea, paradoxul gravitaţional al lui Seeliger (1895) provoacă lumea ştiinţifică: dacă numărul de atomi din univers ar fi infinit şi am admite o distribuţie constantă a materiei în spaţiu, atunci forţa de gravitaţie cu care un corp oarecare a fi atras din toate părţile de materia universului ar deveni infinită şi corpul în cauză s-ar rupe în bucăţi, ceea ce nu se întâmplă. Cînd, în 1905, Einstein descoperă relativitatea restrânsă - şi, în mod independent, Poincaré şi Jeans -, se părea că există un moment oportun pentru înlăturrea paradoxului şi constituirea unui model fizic consistent al universului. Aceasta nu s-a întâmplat, teoria relativităţii restrînse(TRR) fiind insuficientă în explicarea gravitaţiei. în TRR şi teoria relativităţii generalizate Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

(TRG), viteza de propagare a energiei şi informaţiei este finită. în 1917, Einstein reuşeşte să înlăture paradoxul lui Seeliger, considerând că un spaţiu omogen şi izotrop, umplut cu substanţă, se curbează în el însuşi, până se închide topologic, conform geometriei spaţiotemporale afine a lui Riemann. Amendamentul ulterior teoriei lui Einstein a fost acela că s-a admis fie expansiunea, fie pulsaţia acestui spaţiu curb. în 1963, N. Rosen demonstrează că Einstein a avut dreptate, TRG incluzând TRR, pe baza metricii minkowskiene. Rosen preconizează existenţa simultană a două metrici: o metrică spaţiotemporală corespunzând unui univers cvadridmensional curb, care exprimă o legitate internă a gravitaţiei - şi anume neliniaritatea câmpului gravitaţional ( ca urmare a faptului că nu numai masele, dar şi energiile sînt atrase gravitaţional de către corpuri) şi o metrică ce corespunde unui univers cvadridimensional plat, în concordanţă cu măsurătorile astronomice. Consideraţiile de simetrie ale lui Einstein au fundamentat majoritatea scenariilor teoretice cu privire la naşterea şi proprietăţile universului: materia deformează spaţiu-timpul. Efectul de curbare este echivalent cu forţa gravitaţională. Teoria Big-bang-ului, cea mai 69

Sorin VÂNĂTORU

cunoscută, a suscitat multe controverse şi a rezistat cel mai bine criticilor. Ea a fost preluată chiar şi de mediile catolice, deoarece răspundea convingerilor acestora cu privire la creaţia lumii. în 1953, G. Gamow prevede ceea ce, în 1965, A. Penzias şi R.Wilson vor descoperi pe cale radioastronomică: radiaţia relicvă de 3K, mărturie a faptului că acum 15-20 miliarde de ani, univesul ar fi fost o sferă extrem de mică, la o temperatură foarte ridicată. Preluând ideea abatelui belgian Lemaître a „ atomului primitiv”, referitoare la geneza universului, Gamow dezvoltă un scenariu cosmologic (1946), care va consacra Bigbang-ul, şi va face din acesta un punct de referinţă în cercetările cosmologice ulterioare. Acest scenariu standard, avansa ipoteza unui univers iniţial concentrat într-o sferă, aproximativ de mărimea sistemului solar şi la temperaturi de miliarde de grade („ylem”), format din neutroni şi fotoni. Particulele elementare s-ar fi format în urma unor procese nucleare, prin dezintegrarea de tip beta a neutronului: n—p (proton) + electron + antineutrino Prin răcire treptată şi proces gravitaţional se formează primele stele. Scenariile standard periodizează universul în cinci ere: 1. cuantică - fluctuaţiile cuantice domină geometria spaţio-temporală 2. hadronică - temperatura scade. Din radiaţia termică încep să se formeze mezonii, protonii şi neutronii 3. leptonică - hadronîi stat anihilaţi şi apar electronii, neutrinii şi fotonii 4. era radiaţiei - energia apare sub forma radiaţiei şi are loc nucleosinteza 5. era stelară - în care substanţa

predomină şi se formează stelele Pe măsură ce universul se dilată, densitatea primordială a universului se disipează, prin deplasarea lungimilor de undă ale fotonilor în spectrul roşu. O teorie rivală teoriei Big-bang-ului a fost lansată de J.P. Vigjer şi J.C. Pecker (1975). Aceştia au avansat ipoteza că efectul de deplasare spre roşu al radiaţiilor luminoase nu s-ar datora îndepărtării corpurilor, ci faptului că radiaţia respectivă întâlneşte particule foarte mici - „mezoni scalari phi” - care produc o împrăştiere a radiaţiei. Un alt scenariu standard consideră Big-bang-ul ca fiind o gaură neagră, în care densitatea şi temperatura sunt infinite, iar materia, spaţiul şi timpul sunt definite de o geometrie supradimensională. Este punctul de la care începe lumea, şi care ne interzice cu desăvârşire să ne întrebăm ce a fost „înaintea” lui. Printr-o tranziţie de fază topologică, spaţiutimpul se separă de materie, având loc un proces de stocare a informaţiei, sub forma unor grupuri de simetrie. Acestea descriu câmpul de forţe şi particulele apărute. La l0-43 secunde se rupe supersimetria, iar unificarea iniţială a particulelor dispare, universul începe să se răcească, cuarcii se agregă, apar leptonii, hadronii şi radiaţia Materia se organizează în protogalaxii, ca univers aflat în expansiune. Scenariul standard nu explică preponderenţa barionilor (neutronii şi protonii) faţă de antibarioni (antimateria) din univers, omogenitatea universului şi absenţa monopolilor magnetici. A fost propusă o paradigmă inflaţionistă (Guth, Vilenkin, Tiron, Coleman şi alţii), pentru explicarea cît mai rezonabilă a expansiunii

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Sorin VÂNĂTORU

universului: acesta ar fi apărut dintr-o fluctuaţie a vidului cuantic, care conţine particule virtuale, nu reale. Particulele virtuale împrumută energie din sistemul în care se află şi o restituie în scurt timp, sub limita relaţiilor de incertitudine ale lui Heisenberg. Vidul cuantic fals se află într-un proces de expansiune (inflaţie), la o presiune negativă antigravitaţională. Energia din timpul inflaţiei încălzeşte universul determinând apariţia materieisubstanţă, sub forma particulelor şi antiparticulelor. După epoca post-inflaţionistă, universul evoluează conform scenariului standard. Deoarece câmpul scalar „F” se menţine (adică vidul fals instabil), inflaţia poate genera continuu universuri cu alte proprietăţi. Universul apare dintr-un nimc instabil, prin salt cuantic, şi continuă să se autoreproducă veşnic. Modelele cosmologice încearcă să descrie geometria şi cinematica universului, la un înalt grad de abstractizare matematică. Modelul relativist simplu defineşte universul ca geometrie sferică, închis topologic, oscilant şi nelimitat în timp. Forţa gravitaţională a oprit expansiunea universului, care a intrat într-un proces de contracţie, devenind, din nou, o singularitate, ca punct de plecare a unei noi expansiuni (curbura spaţiului este pozitivă ( K= +1). În modelul Einstein-de Sitter, curbura este zero ( K= 0), geometria universului este euclidiană, universul e deschis topologic şi în veşnică expansiune.

pentru a contracara forţa gravitaţională, iar timpul în trecut al universuli este infinit, nemeifiind nevoie de ipoteza Bigbang-ului. Modelul cosmologic staţionar (Bondi, Gold, Hoyle) este o alternativă la teoria Big-bang-ului. Universul este omogen, izotrop în spaţiu şi timp, şi nu evoluează. Materia-substanţă se creează continuu dintr-un cîmp scalar preexistent, determinînd apariţia a 0,13 atomi de hidrogen/km3. Acest model s-a menţinut, pînă cînd s-a descoperit fondul evoluţiei temporale de 3K. Cosmologia religiei creştine postulează preexistenta unui Dumnezeu care a creat lumea din nimic. După dogmatică, lumea are un început şi va avea un sfirşit. Primul act al facerii lumii este unirea lui Dumnezeu cu timpul, pe care tot el 1-a creat. în această unire, Dumnezeu va rămîne pînă la sfirşitul lumii. Neuronii îşi pierd dendritele în conştiinţa materiei, acolo unde Dumnezeu se simte extatic şi liber, şi unde reface continuu universul, ca o transcendenţă precipitată, în urma reacţiei dintre îngeri şi acidul sulfuric.

În modelul hiperbolic (curbura este negativă ( K= -1), universul este deschis topologic şi în expansiune eternă. Modelul relativist generalizat einsteinian introduce o constantă cosmologică, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Referinţe bibliografice LAING R.D, Le moi divise, Paris, Stock, 1970, pp. 17-25 MARX Ch., Structure et fonction vue par un physiologiste. Fundamenta Scientiae, vol. l, 1980, p.59. DAV1ES P., The Mind of God , p.231 Rev. Recherche nr. 310, iunie 1998, p.46. VILENKIN A., Scientific American, december 1967, vol.257, nr. 6, p.52. KAKU M. , Hyperspace, Anchor, New York,1995, p.330. Gamow a presupus, totuşi, că înaintea exploziei a fost o structură care, ulterior, s-a prăbuşit. 71

historica

Octavian ONEA

Octavian ONEA Fenomenul Scăeni

rimitivismul spiritual şi feudalismul universal – eventual cu un „monarh” unic – au fost osatura ideologiei şi practicii comunismului, aşa cum a fost el experimentat în ultimul secol al mileniului trecut. Organizatorii acestui adevărat sistem, mondial în intenţii, numit la un momentdat „lagăr” (până ce şi-au dat seama de monstruozitatea cuvîntului), au pus la punct un instrument propagandistic exacerbat, fără precedent până atunci, prin dimensiunile lui, ce şi-a dat cu prisosinţă roadele. În 1944, când România a fost ocupată de URSS, „monarhul” unic, „singur responsabil al destinelor Imperiului” şi „stăpân al lumii comuniste” (Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 2011, pp. 77 şi 74) era Iosif Vissarionovici Stalin. Practicilor exersate în URSS li s-a dat frâu liber şi la Gurile Dunării, cu consecinţe pe care le resimţim şi acum. În şirul de orori care au urmat, distrugerea culturii scrise – a celei tipărite, în special – s-a manifestat imediat, fără nici o oprelişte. Există deja o bibliografie, chiar dacă incipientă – dar foarte serioasă şi temeinică, totodată – pe această temă. Din care cităm câteva titluri: Paul Caravia (coordonator ştiinţific), Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, Victor Frunză, Cartea cărţilor interzise, ediţie anastatică, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 2001, Liliana Corobca, Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964), 72

Bucureşti, Editura Tritonic, 2010 [conform normelor Academiei, ar trebui: Iepurarea; dar, în fine...], Ion Cristoiu, 1945 – 1950: Paranoia arestării cărţilor, în „Historia”, an. XI, nr. 115, Iulie 2011, Magda Ursache, Save pe document, trimis revistei „Ziarişti online”, la 7 Noembrie 2011 (l-au reluat, apoi, mai multe publicaţii online). Pe care le şi folosim, atâta cât să creionăm o cronologie a faptelor. Cronologie în care introducem şi puncte ce n-au fost observate până acuma. Şi anume, naţionalizarea, în 1945, de către comunişti, a Fabricii de hârtie de la Scăeni, judeţul Prahova – ce va deveni punctul terminus din Iadul cărţilor –, şi reforma ortografică, din 1953, a Academiei RPR, prin care, practic, se vor înlocui listele de cărţi epurate, din ce în ce mai necuprinzătoare şi mai inoperabile, cu o normă (a dracului de) ştiinţifică: tot ce se tipărise ante quem, nemaicorespunzând din punct de vedere ortografic! În Prefaţa la cartea sa, Epurarea cărţilor în România, D-na Liliana Corobca aruncă întâi O privire cronologică asupra procesului de epurare a cărţilor în URSS: „Epurarea cărţilor, aşa cum a fost înţeleasă şi efectuată în timpul regimului comunist, este un fenomen lipsit de precedente.” O inovaţie a URSS. Adaugă Dna Corobca într-o notă de subsol: „Multe similitudini există între epurarea cărţilor din regimul sovietic şi cel fascist. Totuşi, cărţile în URSS au ars cu vreo 10 ani înaintea celor din Germania fascistă.” Fiindcă lumea le cam amestecă. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

Ridicăm capul sus şi citim mai departe: „Nu pentru că s-au epurat, în mod barbar şi absurd, enorm de multe cărţi – au mai fost cazuri în istorie când flăcările s-au ridicat la cer de la cărţile arse ori când un autor era considerat ateu, păgân, incomod, duşman etc. – opera fiindu-i interzisă, iar uneori şi viaţa. Dar a distruge o întreagă cultură în numele culturii (fie ea şi «noua» cultură comunistă), a arde cărţi în scop «pedagogiceducativ», a educa «omul nou», făcând în jur tabula rasa, nimicind cele mai importante repere intelectuale, patrimoniul naţional (misiune ce a revenit tocmai consilierilor culturali!) – tot acest mecanism este o invenţie comunistă, sovietică. În 1944 cenzura sovietică trecuse deja prin câteva etape, îşi întărise puterea şi influenţa, astfel că, înainte de terminarea celui de-al doilea răsboi mondial, odată cu avansarea trupelor sovietice spre vest, toate ţările «eliberate» au fost obligate să-şi constitue instituţii de cenzură identice aceleia din URSS. Şi în România comunistă a existat o astfel de instituţie, construită nu doar după model sovietic, dar şi cu «ajutorul» direct şi mărinimos al ofiţerilor cenzori sovietici (citeşte: sub aspra supraveghere a acestora). Iată de ce o trecere în revistă, folosind documente din arhivele sovietice, a principalelor etape privind distrugerea cărţilor (prima operaţie importantă a cenzurii comuniste) în Uniunea Sovietică, ni se pare importantă şi necesară.” (p.15). Le găsiţi, acolo, la ea. La noi, „ziarele şi revistele tipăresc lungi liste de scriitori şi publicişti care trebue scoşi din literatură. [...] Articolul Epuraţia scriitorilor (Scânteia, 29 Octombrie 1944) crede că Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Virgil Carianopol, Aron Cotruş, Nicolae Crevedia, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu fac parte pe nedrept din Societatea Scriitorilor Români.” (Ion Cristoiu).

„În primul ei număr, din 1 Noembrie ’44, [revista Orizont] a şi alcătuit întâia listă de autori interzişi, spăimos intitulată Morţi la 23 August. Trebuiau des-fiinţaţi: Mircea Vulcănescu, Ion Petrovici, Alexandru Tzigara Samurcaş, Motru, Noica, Gyr, Crainic, Vinea, Carianopol, Al.O.Teodoreanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, N.I.Herescu, Romulus Dianu, Gregorian, Aron Cotruş, Radu Tudoran...” (Magda Ursache). „O notă din Scânteia, 14 Decembrie 1944, întreabă cu tendinţă: „Când se vor retrage din librării improvizatele, reacţionarele istorii de literatură şi enciclopedie scrise de Dumitru Murăraşu, Gabriel Drăgan, Lucian Predescu, Gheorghe Cardaş?” (Ion Cristoiu). „Lista [din Orizont, nr.1] a fost completată, în nr. 3, din 15 Decembrie ’44, cu Pamfil Şeicaru, D.Murăraşu, Vasile Militaru, Ionel Teodoreanu, Nicolae Roşu, Moş Nicolae Batzaria. «Boierii minţii» au fost condamnaţi, fără recurs, la moarte intelectuală, la închisoare sau la odiseea exilului. Brătescu-Voineşti îi înjurase pe bolşevici. A enervat pentru eseul Originea neamului românesc şi a limbii române, din 1943, însă şi pentru elogiul mareşalului Antonescu. Constantin Virgil Gheorghiu plătea pentru cutremurătorul reportaj Ard Malurile Nistrului. Moş Nae căzuse în capcană, depunând la procesul Anei Pauker contra «Anei noastre», cum o alinta Silviu Brucan. Dar Radu Tudoran? Sancţionat pentru romanul Un port la Răsărit (1944), a cărui acţiune se petrece în Basarabia.” (Magda Ursache). Comisia Română de Aplicare a Convenţiei de Armistiţiu dă un Comunicat, la 17 Decembrie 1944 – publicat în „Monitorul Oficial” (Partea I) nr. 68 din 23 Martie 1945 – „prin care «editurile, tipografiile, librăriile de orice fel, debitele, chioşcurile şi autorii în editură proprie» aveau obligaţia să predea prefecturilor, în

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

termen de 15 zile, publicaţiile înscrise pe listele tipărite în Monitorul Oficial drept dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS). Bibliotecile publice trebuiau să le scoată din circuit şi să le depoziteze în încăperi speciale, interzise marelui public. Comunicatul era însoţit de 4 liste de publicaţii”. (Ion Cristoiu). Comisia Română de Aplicare a Convenţiei de Armistiţiu va mai publica încă patru liste, nr. 5, nr. 6, nr. 7 şi nr. 8, după care sarcina aceasta va trece în seama altei Comisii, înfiinţate potrivit Decretului-Lege nr. 364/1945. „Sub cizma Secţiunii politice a Comisiunii Aliate de Control, epurările cuprindeau nu numai biblioteci şi librării, dar şi saloane de carte ori anticariate. Nu scăpau de percheziţie nici debitele, chioşcurile ori locuinţele particulare. Câte volume, câte jurnale, câtă corespondenţă nu s-au ars de frică. Zeloşii împuterniciţi intrau în casele oamenilor după cărţi «dăunătoare». Şi nu erau destul de zeloşi pentru Colonelul Molohonski, de la Comisia Aliată de Control, mai bine informat decât ministrul Informaţiilor, tovarăşul [Petre] Constantinescu-Iaşi [...]. Iosif Roitman Chişinevschi, comisvoiajorul URSS, venit să desfacă marfa Revoluţiei în România, ordonase control drastic al bibliotecilor publice şcolare, universitare [...] şi aruncarea în flăcări a cărţilor duşmănoase, antisovietice ori antisemite, fasciste ori legionare, oculte, imorale, porno... O armată întreagă scotocea în beciuri şi-n poduri, prin dulapuri şi cufere, ca «putreda cultură burgheză» să fie făcută cenuşă şi în loc să răsară grâul înfrăţit al proletcultului. Cărţi şi manuscrise, presă, corespondenţă internă şi externă, atlase, hărţi «vechi» erau confiscate ca pe vreme de răsboi. Răsboi contra cărţii şi comunicării.” (Magda Ursache). Decretul-Lege nr. 364, „pentru

retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice”, semnat de Regele Mihai la 2 Mai 1945, a fost publicat în „Monitorul Oficial” (Partea I) nr 102 din 4 Mai 1945. El a fost un „moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste”, afirmă D-l Cristoiu. „Decretul-Lege prevede, chiar din primul articol, înfiinţarea «pe lângă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acesteia», a unei Comisii formate din delegaţii: Comisiei Române de Aplicare a Convenţiei de Armistiţiu, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societăţii Scriitorilor Români şi Academiei Române. Articolul 2 încredinţează Comisiei sarcina de a «întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 Ianuarie 1917 până la 23 August 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor publicaţii se vor publica în Monitorul Oficial»”. (Ion Cristoiu). Primele liste întocmite de această Comisie, listele nr. 9 şi nr. 10 – numerotate în continuarea celor alcătuite de Comisia Română de Aplicare a Armistiţiului – au fost publicate în „Monitorul Oficial” (Partea I) nr. 190 din 22 August 1945. (Ion Cristoiu). Pentru ca societatea românească să fie „curăţată” şi aceste liste să-şi producă efectul, a fost căutat un cimitir şi un crematoriu purificator. Adică, o fabrică de hârtie. A fost aleasă fabrica cea mai apropiată de Bucureşti, şi anume, fabrica de la Scăeni. Ar fi putut concura şi Fabrica de hârtie de la Buşteni, care avea avantajul că era deservită de o cale ferată, numai că acea cale ferată era şi o cale ferată Europeană, fiind principala cale de legătură dintre Bucureşti şi Occident, trenurile de călători trecând aproape prin curtea fabricii

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

(în care se aflau şi două linii paralele cu cele principale, ca într-un triaj). Dar şi prin Scăeni trecea o cale ferată, însă secundară (Ploeşti Nord – Vălenii de Munte – Măneciu, şi nu chiar prin curtea fabricii ci, la oarecare distanţă de aceasta), cu o circulaţie mai redusă, folosită în principal de localnici. În plus, Scăenii erau aproape în marginea Ploeştilor, oraş cu mult mai comunist decât Bucureştii, un fel de oraş-pilot (şi cobai) al comunismului românesc. În 1945, înainte cu trei ani de marea naţionalizare de la 11 Iunie 1948, Fabrica de hârtie de la Scăeni a fost naţionalizată. (Ar fi o ironie să se creadă că alegerea a picat pe Scăeni, pentru că aici fusese Falansterul Fourierist al lui Teodor Diamant... Totuşi, gluma aceasta sinistră, potriveala pe care a aranjat-o Istoria, ca să închidă un cerc, de la teorie la practică, ar trebui să dea de gândit tuturor socialiştilor: utopia comunistă, oricât de frumoasă şi de ademenitoare, sfîrşeşte până la urmă într-un Iad concret, care nu mai este deloc unul închipuit.) Astfel, cărţilor epurate li s-a dat o destinaţie precisă. Şi li s-a luat orice destin. Dar, vom reveni la Scăeni, unde, din 1945, fabrica de hârtie va măcina, zi de zi, frumuseţile cele mai alese ale spiritului, prefăcându-le în mucavale sau în hârtie higienică. Ne pietrificăm inima şi vedem ce s-a întâmplat mai departe. În 1945 apare broşura Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 August 1945. În anul următor, Ministerul Informaţiilor – Comisia pentru Aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu tipăreşte broşura Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 Iunie 1946, Bucureşti, 1946. Până în Decembrie 1947, au fost scoase din circulaţie peste 2000 de titluri. Ce „zăceau închise în spaţii speciale. În Iunie 1948 însă, se tipăreşte, într-o variantă de uz intern, un cărţoi intitulat Publicaţiile interzise până la 1 Mai 1948. Din Prefaţă aflăm că de la 1

Decembrie 1947 până la 1 Mai 1948, urmare a muncii depuse de Serviciul Edituri şi Control, al Direcţiei Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor, au fost adăugate celor 2000 de titluri încă 6000. În consecinţă, broşura, sau, pentru a fi mai precişi, broşuroiul, tipăreşte nu mai puţin de 8000 de titluri, care trebue scoase imediat din circulaţie.” (Ion Cristoiu). Se lucra la foc continuu. Aşa că a fost nevoe de un adaos: Publicaţiile interzise. Supliment I. 1 Mai – 1 Noembrie 1948, apărut tot în anul 1948. Listele şi broşurile pun în ecuaţie şi drumul parcurs de statul român de la democraţie până la dictatura proletariatului. Dacă, la început, ele s-au publicat la lumină, treptat-treptat s-au retras într-o obscuritate în care se întrezăreau şi mişunau numai umbrele de încredere ale regimului. „La început, ’44-’48 – scrie D-na Ursache – titlurile cărţilor indexate apăreau în Monitorul Oficial, apoi operaţia s-a secretizat: funcţionarii primeau broşură după broşură, numerotate, cu titluri «fasciste şi profasciste, şovine şi naţionaliste». Liste cu Dispoziţii şi atât (cf. Victor Frunză, Însemnări pe Cartea Cărţilor interzise).” Dar, cu toate listele, broşurile şi prelucrările – D-l Cristoiu aduce în discuţie şi activitatea de îndrumare a revistei „Călăuza bibliotecarului” – existau încă fisuri în vigilenţa ideologică a bibliotecarilor (oameni de carte, dacă nu şi cu carte, totuşi), a cărora „sarcină fundamentală” era „epurarea cărţilor din biblioteci” („iepurării”, cum spune D-na Ursache că ortografia „Scânteia”). Insecurităţii avea să-i pună capăt reforma ortografică din 1953 a Academiei Române. Reformă ce a avut mai multe virtuţi. Unele lingvistice, indiscutabil, pe drumul apropierii de URSS şi de limba rusă, aşa cum s-a procedat în actuala Republică Moldova şi în teritoriile

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

româneşti alipite Ucrainei. (O să ne facem odată timp să arătăm că, nici în strînsoarea alfabetului chirilic, începând de la Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, 1521 – unde vedem „că înpăratul au eşit [nu: ieşit] den Sofiia”, „la locul cela strimtul” – şi până la primele publicaţii, în alfabetul de tranziţie şi în cel latin, care au ieşit din acea strînsoare, românii nu şi-au pocit atâta limba, ca după reforma din ’53. Nefiind egoişti, îi lăsăm să ne ajute şi pe cei care nu pot citi decât în ortografia destinată omului nou. Presupus apriori a fi imbecil. Nu cred ca şi nemţilor din RDG să li se fi impus o ortografie diferită de cea tradiţională. Trebue s-o recunoaştem, cu toată părerea de rău, desigur: comuniştii români au fost cei mai buni fii ai URSS. Inclusiv cei din Academia RPR. Lăsându-i în urmă până şi pe comuniştii francesi.) Iar altele, coercitiv ideologice şi administrative. Căci, prin reforma din ’53, s-a instituit şi noua eră a cărţii. Când, practic au fost scoase din biblioteci toate cărţile ce fuseseră tipărite până în anul 1952 inclusiv. Fără liste şi fără broşuri. Cu toptanul. Ca să nu se tulbure minţile celor care, eventual, ar fi văzut şi citit în vechea ortografie. Odată cu reforma ortografiei, majoritatea bibliotecilor din România au fost rase. De fondul de carte tipărită până în anul 1952 inclusiv. A fost punctul culminant al unei barbarii începute odată cu instalarea comuniştilor la putere. Care, însă, nu s-a încheiat atunci. Am să dau doar câteva exemple. Pe siteul Primăriei Câmpina – al doilea municipiu al judeţului Prahova, după Ploeşti – este presentată şi Biblioteca Municipală „Dr.C.I.Istrati”. Înfiinţată de Doctorul Istrati (şi de Marioara Raţiu, n.Onea) în anul 1906, cu „un fond de carte de 4200 de volume, provenite din donaţii ale domniei sale şi ale prietenilor – intelectuali ai vremii respective şi mari personalităţi ale culturii româneşti”.

2000 de volume fuseseră obţinute de C.I.Istrati de la vecinul şi prietenul său, Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe care el, Doctorul, îl invitase şi îl adusese la Câmpina unde, în 1893-1896 construise Castelul Iulia Hasdeu, în care avea să locuiască până la sfîrşitul vieţii (25 August/7 Septembrie 1907. Pro Memoria: se născuse la Cristineşti, judeţul Hotin, în Basarabia, la 16/28 Februarie 1838, acum 175 de ani). Alte cărţi erau de la Nicolae Grigorescu (15 Mai 1838, Pitaru, jud. Dâmboviţa – 21 Iulie 1907, Câmpina, unde este şi înmormîntat), de la Ciprian Porumbescu, prin sora sa, Marioara Raţiu (Câmpineancă 25 de ani), de la Dr.Istrati însuşi şi, desigur, şi de la alţi binevoitori. Nici una dintre aceste cărţi nu se mai află astăzi în Biblioteca Istrati fiindcă, prin 1947-1948, odată cu desfiinţarea Ateneului Popular „B.P.Hasdeu” din Câmpina, Biblioteca acestuia – care prin anii ’30 avea şi o bibliotecară remunerată, Ana Cornea, căsătorită Ştefanide chiar în Bibliotecă, dacă nu mă înşel în anul 1934 – a fost arsă în curtea Castelului. (Au mai scăpat câteva cărţi, nici 30, împrumutate de cititori; dar nu dintre cele ale personalităţilor, care nu se împrumutau; vreo 20 şi ceva avea poetul George Zăpadă – pseudonimul lui Gh.Vasiliu – care împrumuta cu toptanul. Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul şi măturător de stradă – cum l-am cunoscut întâi – mai bine de două decenii, până la Revoluţie, după care a devenit redactor la ziarul „Nemuritorii”, uscăţivul Domn Zăpadă, cu obrazul proaspăt ras, ochii albaştri sfredelitori ca două lasere şi limba mereu ascuţită, pe faţă cu un rictus ironic, pe care cred că l-a purtat şi dincolo de moarte, a continuat să fie un om al cărţii şi după ce societatea l-a aruncat printre gunoae.) Astfel că, rămasă fără nicio carte din fondul vechi, Biblioteca Istrati se consideră înfiinţată la 22 Septembrie 1949! „În urmă cu două zile, Biblioteca Municipală

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

«Dr. C.I.Istrati» din Câmpina a împlinit 60 de ani.” (Ploieşti. Ziare.com; Joi, 24 Septembrie 2009). Nu-mi mai aduc aminte cine mi-a relatat cum, elev fiind (dumnealui) la Liceul Comercial din Vălenii de Munte, a participat la debarasarea cărţilor din bibliotecă. Cei care veniseră să le ia, aduseseră mai multe care. Din cele mari, cum aveau altădată negustorii care-şi cărau mărfurile pe Valea Teleajenului. Munteni isteţi, şi tineri pe deasupra, câţiva elevi au încercat să protesteze. „Staţi cuminţi, măi copii, să nu aveţi necazuri!”, i-a potolit directorul şcolii, profesorul Petre Dumitrescu, fost coleg cu Nicolae I. Simache, Profesorul meu de Istorie şi ultimul Diriginte, mai apoi (după ce am terminat Facultatea) şi Directorul meu de la Muzeu. (Căruia ar merita ca revista „Memoria” să-i publice portretul. Om vulcanic, nu odată se revolta: „A zis Marx! A zis Lenin! Ce, eu nu am voe să mai zic nimic?!” Apoi ne soma: „Să gândiţi cu capetele voastre!”) Ce va fi fost în sufletul acelui dascăl neputincios?! Şi, mai ales, în sufletele frânte ale acelor copii?! Veniţi la şcoală tocmai ca să iubească şi să respecte cărţile. Iar acum le încărcau, şovăitori şi trişti, ca să le trimită la topit la Fabrica de hârtie de la Scăeni... Între ele, şi 4000 de volume, frumos legate, dăruite şcolii – pe atunci doar Gimnasiu – de falnicul cetăţean vălenar Nicolae Iorga. Au fost şi unele excepţii. Răposatul Profesor Petre Stroe, a căruia vilă de pe strada principală din Breaza – ce s-a confundat multă vreme cu Drumul Naţional 1 – marca atât de fericit arhitectura frumoasei staţiuni de pe Valea Prahovei, nea povestit cum au salvat ei, o mână de oameni, biblioteca Liceului „Ioniţă Asan” din Caracal, acum Colegiu Naţional. Pur şi simplu au tras un zid în faţa ei. Au zidit-o... Într-o noapte. În timpul ăsta, adică toată noaptea, omul de serviciu a ars, în curtea

Liceului, o grămadă de ziare şi ceva manuale, ca să se vadă din oraş vâlvătaia, iar autorităţile să doarmă liniştite. Profesorul Stroe – tatăl lui Corneliu Stroe, Profesor de Sport şi Preşedinte al echipei de fotbal Universitatea Craiova în epoca ei de glorie – a fost finul şi asistentul lui D.Caracostea. A fost o vreme deţinut politic. Salvarea bibliotecii a fost înfăptuită înainte de arestarea sa. După puţinul desgheţ ce a precedat şi a urmat moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi înfiinţarea Universităţii din Craiova, biblioteca Liceului din Caracal a fost scoasă din ascunzătoare şi transferată în Oraşul Banilor. Ea stă la baza fondului de carte veche al instituţiei craiovene. Momentul salvării bibliotecii caracalene trebue plasat prin anii 1947-48, în prima etapă a epurării cărţilor, când purificarea prezentului şi ruperea de trecut s-au făcut prin ardere. Atunci când a fost mistuită, în curtea Castelului „Iulia Hasdeu” din Câmpina, şi Biblioteca Ateneului Popular „B.P.Hasdeu” din localitate. Dar vâlvătăile rugurilor, prin spectacolul sinistru pe care-l ofereau, riscau să rezoneze în inimile oamenilor. Aşa că s-a ales o altă cale, o metodă mai discretă, care să nu aţâţe spiritele, aceea a coborîrii cărţilor la treapta de jos a materiei prime: topirea. Al doilea caz de salvare s-a întâmplat la Ploeşti. Mi l-a descris unul dintre actori, anume Virgil Hornaru, la doisprezece ani după trecerea Profesorului Simache în viaţa veşnică. După ce ridicase biblioteca lui G. T. Kirileanu de la Piatra Neamţ, Hornaru venise, cu trei Molotovuri (camioane ruseşti, copiate după Ford) să ridice şi biblioteca fostului Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploeşti, mutat în Palatul Şcolilor Comerciale de pe Calea Oilor. Nicolae I. Simache era director de studii, funcţie pe care a îndeplinit-o de la 1 August 1948, până în 1953. Până în August 1948 fusese

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

subdirector, de la 1 Martie 1944. În care calitate, bombardamentul aerian de la 6 Mai 1944 – când peste Liceul de pe Bulevard căzuseră minimum 7 bombe – îl prinsese în subsolul clădirii. După bombardamente, Simache a evacuat la Isvoarele întreg patrimoniul salvat. 50% din mobilier, cca 40% din dotarea laboratoarelor, cca 80% din bibliotecă şi întreaga arhivă, apreciază Profesorul Paul D.Popescu. Patrimoniu pe care l-a readus, după ce răsboiul s-a mutat în Transilvania. Astfel că „liceul a fost prima şcoală din Ploeşti care şi-a redeschis cursurile în toamna lui 1944”, după cum certifica Directorul Eustaţiu Pretorian la 7 Aprilie 1947. Bombele care au explodat asupra Liceului – acesta a mai fost atins şi în bombarda-mentele de la 22 Mai şi 6 Iunie 1944 – au explodat iar, când Simache a înţeles cu ce gânduri venise Hornaru. Cu o furie uraganică a ieşit din clădire, a traversat strada Oilor, a smuls o şipcă dintr-un gard şi, strîngând-o la piept ca pe o armă, s-a plasat, cât era de lung şi de slab, ca un alt Don Quichote, în faţa convoiului, scos din minţi: „Plecaţi de-aici, că pun parul pe voi! Eu am salvat-o cu mânuşiţele mele din bombardamentele imperialiştilor americani, şi voi vreţi să mi-o puneţi pe foc? Plecaţi de-aici!” Fiindcă mi-am petrecut ceva timp în bibliotecă – am făcut Gimnasiul şi Liceul la „I.L. Caragiale” în 1955-1962 – văd şi acum uşa de fier ce da într-o cameră tainică, în care se aflau rafturi cu cărţi abia întrezărite. Dintre ele, doar una singură se afla pe mesele lungi şi masive: Istoricul Liceului Sfţii Petru şi Pavel din Ploeşti. 75 de ani de la înfiinţare. 1864-1939, de Stoica Teodorescu, Profesor. Poate că episodul – pe care, cel puţin eu unul, l-am aflat după mai bine de trei decenii de când se consumase – lăsase urme în viaţa şcolii. Care, în toţi acei ani în

care eu m-am aflat în ea, era ca o cetate culturală. Cu o atmosferă absolut relaxantă în privinţa cărţilor. Cred că toată literatura (ce nu avea motive să fie) interzisă, circula printre elevi. Şi eu am pierdut câteva cărţi, pe care nu le-am mai văzut de atunci, dintre care mi-a părut rău după scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle, publicate de Octav Minar (Cum a iubit Eminescu. Pagini intime) şi după Poeziile Veronicăi Micle. Dar am avut grijă să nu pierd cărţile din biblioteca bunei Doamne Mariana Eremeiu, secretara (sau laboranta?) Liceului „A.Toma” (fost Liceul de fete „Despina Doamna”, acum Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”), la care şedea în gazdă, pe strada Lobacevski (aşa se cheamă şi acum), sora mea, Lelia. Doamna Eremeiu locuia într-o casă încăpătoare, avea de întreţinut două fete superbe, Maria (Măriuca) şi Cora (de care eu eram veşnic îndrăgostit; o spun acum), soţul ei era în puşcărie – deţinut politic – şi cu toate astea nu se gândise să arunce o carte ori să-i rupă vreo filă. (Notez că Doamna Eremeiu era fiica fiicei arhitectului Toma N.Socolescu, Coralia Ioana Margareta T.Socolescu, căsătorită cu Gheorghe Kunzel, şi sora excepţionalului arhitect Toma T.Socolescu.) Cum de avea Dna Eremeiu atâta încredere în mine?! – care nu eram deloc un tînăr palid ci, dimpotrivă – nu-mi explic. Dar bunătatea Dumneaei, ajunsa de mult în Ceata Drepţilor, mă onorează şi acum. Uneori ni se întâmpla să citim şi în orele de clasă şi, absorbiţi de lectură, să fim surprinşi de vreun profesor. S-a petrecut nu o dată, dar nu a ieşit şi nu cred să fi ieşit vreodată vreo vorbă dincolo de clasă, de cancelarie sau de direcţiune (Directori au fost Andrei Vijoli, zis Ţăranu, un fel de strong man, fratele fostului Guvernator al Băncii Naţionale, şi Aspasia – şi-a onorat toată viaţa numele – Vasiliu, studentă la Facultatea de Litere şi Filosofie din

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

Bucureşti în acelaşi timp cu N.I.Simache). Rămânea totul între zidurile Şcolii – binecuvîntată să fie în veci! Profesorii noştri se dovedeau oameni de elită şi în aceste mici incidente. Atenţi să avem acces la carte (a bună) şi după şcoală. Cum aş putea să uit că, devenind student la Istorie, Profesorul Simache m-a recomandat „bătrânului” C.S.NiculăescuPlopşor, pe atunci cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei, cu rugămintea de a-mi împrumuta orice carte de care aş fi avut nevoe? Şi nu pot să uit nici că, după Facultate, am mai avut acces la o bibliotecă particulară din Ploeşti, a eruditului Horia Borcea, om care, din causa originii „nesănătoase” nu putuse face decât liceul şi-şi consumase viaţa într-un birou oarecare. Rămânând doar cu satisfacţia lecturilor sale nenumărate. Dar câţi riscaseră oare, în Ploeşti, ca familiile Borcea şi Eremeiu? Şi câţi avuseseră, puşi în faţa agresorilor, curajul nebun al Profesorului Simache? Om de o inteligenţă cutezătoare, dovadă ctitoriile sale muzeale. Realizate în timpul concret în care i-a fost dat să trăiască. Ar fi de văzut dacă există undeva inventare, sau liste, cu ce s-a luat. Şi de unde s-a luat. Şi când? La Arhivele Naţionale Direcţia Prahova, ai cărei inspectori au fost cei care au supervizat procesele tehnologice de la Fabrica de hârtie din Scăeni, sau ce procese vor fi fost ele (de conştiinţă, nu), nu prea se mai ştie. Când trăia (acum răposatul) Mihai Apostol – fost inspector la Arhivele Statului şi autor al Dicţionarului Istoric al judeţului Prahova, Editura „Ploieşti – Mileniul III”, 2004 – i-am arătat manuscrisul cărţii mele, Comentarii şi contribuţii la Dicţionar(ul) Istoric al judeţului Prahova, ce avea să apară la Editura Pygmalion din Ploeşti, Colecţia La frontierele cunoaşterii, 4, în

anul 2006. Când a văzut pasajul referitor la activitatea sa la Scăeni – „Autorul [...] a fost de profesie inspector [...]. Profesie ce i-a dat o indiscutabilă superioritate, întâi asupra culturii universale şi române, poruncind la Fabrica de mucava de la Scăeni, în care cazane să fie topite cărţile sosite cu miile de vagoane de pe întinsul patriei socialiste” – a avut o obiecţie. Pe care i-am consemnat-o într-o notă de subsol: „Citind aceste rânduri, D-l Apostol ne-a replicat că treaba inspectorilor Arhivelor Statului era să verifice dacă printre cărţi nu se aflau şi documente. Facem cuvenita rectificare. Cu o întrebare: Dincolo de lozincile cinic-mobilizatoare: «Bine aţi venit!», «Să prefacem cărţile în cartoane!» şi «Shakespeare şi cu Caragiale / Sunteţi buni de mucavale!», vom afla vreodată proporţiile Infernului cărţilor de la Scăeni?” (p. 9). În cel mai bun caz, ar trebui să caute cineva arhiva Fabricii înseşi. Cu materia primă: incunabule, pergamente, legături în piele, legături în pânză, cărţi pe hârtie din cârpe sau pe hârtie din celuloză etc. Şi produsele finite: atâtea cartoane, atâta hârtie igienică... În Monografia oraşului Boldeşti-Scăeni (Oraşul viselor ce trebuie împlinite), Ediţia I, Editura Premier, Ploeşti, 2007, de Cristian Petru Bălan, găsim, în capitolul XV – Industria din oraşul Boldeşti-Scăeni, două pagini şi ceva despre Întreprinderea de mucava Boldeşti-Scăeni – Cahiro S.A. Aflăm că Fabrica de hârtie din Scăeni – „cea mai veche întreprindere din oraş” – a fost inaugurată la 24 August 1889, fiind construită „pe o suprafaţă de 5 ha, având ca vecini, la Vest, şoseaua Ploeşti – Vălenii de Munte, la Sud, moşia Bălăceanu, Eforia Spitalelor, la Est şi la Nord, tot moşia Bălăceanu. [...] În anii 1935-1973, numărul de salariaţi a crescut de la 800 la 1300 [başca cei din

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Octavian ONEA

structuri, n.O.], iar producţia de la 15.000 tone la 23.000 tone [...]. În 1945 fabrica a fost naţionalizată de comunişti.” (p.171-172). Se gândise, deci, cineva, cu trei ani înainte de naţionalizarea de la 11 Iunie 1948, că ea poate fi folosită, nestingherit, pentru reciclarea tipăriturilor... „Documentele arată că din 1969 şi până în 1985, capacitatea fabricii a crescut la 268.000 tone, producându-se carton duplex, hârtie igienică sanitară, carton suport tapiţerie auto, hârtie de ambalaj” etc. „Vă rog să reţineţi – continuă D-l Bălan – că această creştere spectaculoasă a producţiei nu se datora atât celulozei obţinute din lemnul pădurilor, cât miilor de tone de cărţi aduse zilnic, şi ani de-a rândul, în gara Scăeni (un nou tip de materie primă), de unde veneau camioanele să le încarce pentru topit (abia mai târziu s-a construit o cale ferată care să meargă direct la fabrică). A fost perioada crâncenă de libnocid, de «ardere pe rug» a cărţilor, trimise la distrugere din ordinul regimului stalinist al lui Gheorghiu-Dej, apoi al lui Ceauşescu, începând din anii 1948 până în 1989, când milioane şi milioane de cărţi, confiscate din biblioteci particulare ori de la toate marile biblioteci publice, veneau la Scăeni pentru... reciclat (topit). Ele erau aruncate în vagoane fără nici un discernămînt, încât fabricile de hârtie, inclusiv cea de la Scăeni, deveniseră abatoare culturale, unde au fost distruse imense valori irecuperabile. [...] Din ordinul lui Ceauşescu au sosit zeci de mii de Biblii şi cărţi de rugăciune la topit pentru a se fabrica din ele... hârtie igienică. Regretatul părinte Gh. Calciu Dumitreasa, cunoscut ca mare disident anticomunist, care a zăcut două decenii în închisori, a trimis la ONU un sul de hârtie igienică fabricat la Scăeni, din pagini de Biblii, în care se mai cunoşteau texte fragmentate din cărţile sfinte! Pe când eram copil, împreună cu mulţi colegi de-ai

mei de clasă, «furam» cărţi de la maculatură din vagoanele prost păzite şi astfel reuşisem să-mi fac o bibliotecă aleasă, cu opere de mare valoare. Cei care descărcau vagoanele de maculatură de la fabrică, mai piteau dintre ele şi le vindeau. De aceea, descărcătorii au fost aleşi numai din persoanele analfabete, să nu ştie ce valori treceau prin mâinile lor! Când s-au pornit cercetările prin case după cărţile luate de oameni de la maculatură, o parte, învelite bine în cartoane, le-am îngropat, de frica raziilor, dar când le-am desgropat, deja putreziseră, fiindcă, pe atunci, nu apăruseră foliile de plastic... Distrugerea a mii de biblioteci întregi din ţară a fost un mare «auto da fe», una din cele mai mari crime anti-culturale din istorie, din întreaga lume.” (p.172-173). Subscriem. Carte românească de învăţătură... Dar, oare mai suntem capabili să învăţăm ceva? Uitându-mă la ceea ce este în jurul nostru, la modul hienic în care ne sfâşiem propria ţară, mă tem că ba. La noi dezastrele sunt ciclice. Şi suntem neobosiţi în a ni le inventa şi a ni le provoca noi înşine. Şi dacă nici o carte nu se mai poate întoarce de la groapa veşnică în care a fost distrusă prin Fenomenul Scăeni, am putea să renunţăm cel puţin la ortografia din 1953. Ortografie ce a urcat Fenomenul Scăeni pe culmile desăvîrşirii. Şi dacă nu avem puterea să o facem – în componenta noastră spirituală intră şi fascinaţia răului – cel puţin să nu mai transcriem, „conform normelor ortografice în vigoare”, cărţile anterioare anului 1953 şi să le tipărim aşa cum fuseseră ele publicate. Să instituim, măcar pentru ele, o perioadă de tranziţie. La capătul căreia ortografia stalinistă va muri ea singură. De moarte naturală.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

folclor

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Strigoi, monştri, moroi, călători între «cele lumi» Motto: Cu roşii fanare, galbene, verzi Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu Şi câinii în lanuri în noapte tot bat – Strigoii la crâşmă în pod au intrat, Şi podul se vede bizar luminat De roşii fanare, galbene, verzi. Strigoii, din pod, îşi iau înapoi, Lăsate din viaţă, demult, amanete... Aşa spune basmul ce azi l-am uitat Că noaptea, la crâşmă, apar siluete Cu roşii fanare, galbene, verzi. Dar când despre ziuă cocoşu-a cântat, Cad buzna, din pod, grămezi de strigoi, Şi-n hău, peste lanuri, strigoii se pierd Roşii, galbeni şi verzi. (George Bacovia - Strigoii)

esătura de poveşti, credinţe, proceduri ritualice şi reacţii adhoc, în relaţie cu strigoii şi strigoaicele, pe alocuri, moroii şi moroaicele, pare să constituie una dintre cele mai mediatizate credinţe, ce produce, încă, ravagii, în conştiinţele mai puţin cizelate de contactul cu civilizaţia şi modernitatea lumii de azi. În căutare de senzaţional şi inedit, „o parte a presei”, nu o dată, aduce în atenţia noastră grozăvii, aproape incredibil că se mai pot produce în zilele noastre şi, totuşi. Desprindem, cu decenţa ce se impune, câteva situaţii, evitând nominalizarea Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

directă a subiecţilor: Ziaristul C.P. dezvăluie „drama unei familii din satul doljean…care şi-a dezgropat una din rudele decedate anul trecut, i-a scos inima din piept, a ars-o şi apoi a băut cenuşa dizolvă în apă. Familia a apelat la acest ritual specific zonei în care locuieşte, deoarece după cum spun membrii ei, unchiul lor se transformase în moroi şi îi vizita în fiecare noapte. Mai mult decât atât, doi dintre nepoţi afirmă că, din cauza faptului că moroiul le sugea sângele s-au îmbolnăvit grav, fiind la un pas de moarte. Sugestive pentru situaţia creată, sunt chiar mărturiile subiecţilor implicaţi, dovezi certe ale unei gândiri paludate: Familia surorii sale s-a ocupat de cele cuvenite: „…cam după Anul Nou, şi eu, şi bărbatumeu, şi soacră-mea, am căzut la pat. Nu mai aveam putere să ne mişcăm şi, noapte de noapte,îl vedeam,aşa, în închipuire, pe nenea…, cum umbla prin casă. Venea şi sugea din noi, aşa cum sug ei” ( M.M., nepoata decedatului). În continuare, câteva fragmente din „viziunile” lui M.M.- unul din autorii faptei morbide: „ Eu am văzut d-astea. Dacă nu făceam nimic, îmi murea şi nevasta, şi fiul, şi nora, că erau pe moarte. Atunci m-am hotărât să dezgrop. Io am luat hotărârea, de capul meu…” Motivaţia este dată de o experienţă anterioară, după 81

Gherasim RUSU TOGAN

mărturisirea sa: „…eu am fost prins de un moroi în tinereţe şi abia am scăpat” Împreună cu alte rude, sub imperativul alcoolului, a încercat să dezgroape mortul, dar din cauza beţiei, tentativa a eşuat şi abia la cea de a doua, cu noi ajutoare, a reuşit să desfacă mormântul. Mărturiile sunt un adevărat scenariu horror: „…i-am desfăcut hainele, le-am tăiat şi i-am scos inima… şi a scos un oftat. I-am închis mormântul şi, la răscruce, i-am dat foc la inimă. M ars-o şi aici, la casă, în bătătură, pe jeratic… Şi ea pocnea, pocnea. Când pocnea ia, s-a făcut cenuşă. Am pus-o în apă de la fântână şi am dat-o s-o bea ăştia bolnavii. Eu n-am băut, dar ei s-au făcut imediat bine. Parcă le-a lua boala cu mâna…” Fenomenul de involuţie socială,în cazul de faţă, ne cutremură. Modul de a gândi şi comportamentul par să aparţină unui monstru, liber în societatea de secol XXI! . Şocantă este şi declaraţia reprezentantului unui for de cultură, local: „La noi în ţară - şi mai ales în Oltenia - există nenumărate exemple de ritualuri de acest gen. Numai că să scoţi inima decedatului, să o arzi şi apoi să-i bei cenuşa este un ritual despre care aud prima dată. Cazul este un unicat, având în vedere acest lucru”. Şi totuşi, realitatea dintr-un trecut înecat în ignoranţă şi neputinţă, are şi similitudini cu asemenea comportamente, desigur, deviate de la fiescul lumii! Dar să descoperim, semantica, chiar fragmentar, a câtorva relicte, componente al acestui concept. Desigur, strigoismul, reprezentat printro forţă malefică: strigoi, strâgoi, moroi, feminin - strigoaică, moroaică, îşi găseşte originea, precum atâtea alte

credinţe, în noaptea naşterii civilizaţiei, de unde a supravieţuit, venind înspre noi, odată cu alte şi alte obiceiuri, credinţe şi viziuni străvechi…Şi, totuşi, „ Ceea ce s-a schimbat, în funcţie de timp…, ale structurii limbajului, credinţelor, conceptelor şi ideilor, a fost semnificaţia culturală sau magicoreligioasă a acestor mituri, simboluri sau rituri originare”, observă etnologul Vasile Avram (Creştinismul cosmic, o paradigmă?, Editura Saeculum I. O., 1999, p. 197). Aşadar, alunecarea înspre asemenea practici, precum cea de mai sus, relevată, o considerăm, la rândul nostru, o abatere de la firescul vieţii, respectiv comportament macabru, ieşit din legile normalităţii, mai ales a vieţii tradiţionale. Vom sublinia, deci, în continuare acele elemente ce derivă din „clasicitatea” respectivei entităţi. Originea termenului de „strigoi”, cât şi sinonimul „moroi”,după Romulus Vulcănescu, sunt la origine autohtone, respectiv soiurile de strigoi, „ţin în provenienţa lor de structură malignă şi capacitatea de a face rău omului” (în Mitologie română… p. 301), iar în ceea ce priveşte provenienţa lor, „Strigoii sunt făpturi mitice sexuate de ordin inferior, care joacă un rol important în daimologia română” (ibidem). Şi chiar dacă am considera moroii şi strigoii două entităţi diferite-deşi în fapt, sinonimia este aproape totală respectivele fiinţe magice conţin în ele cea mai mare încărcătură malefică din întregul nostru panteon arhaic. Prin intermediul lor, vechi cutume din fondul nostru precreştin s-au disipat în imaginarul nostru popular, perpetuându-se până în zilele noastre,

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

chiar sub formă „horror” cum deja s-a văzut! Semnificăm, succint, formele sub care apare respectiva entitate în conştiinţa populară: Strigoii vii sunt o categorie umană, aproape obişnuită care, însă, la anumite date, îşi ies din starea normală, acţionând distructiv asupra semenilor. La ceas de noapte, îşi pierd calităţile umane, prin despărţirea sufletului de trup, iar sufletul „ sub înfăţişarea unei umbre cutreieră locuri izolate, speriind şi pocind trecătorii” (Cornel Dan-Nicolae, Leacuri şi remedii magice din Carpaţi, Editura Carpatia Rex, 2005, p. 56). Dacă un copil se naşte „cu capul şi cu faţa îmbrobodită cu o peliţă, i se rupe de îndată acea peliţă… ca să nu rămână strigoi învrăbit care deoache rău şi după moarte îşi mănâncă neamurile”, menţionează Tudor Pamfilie în mitologia sa (Mitologie română, p. 139). În afară de acest semn ce apare la naştere, se crede că devine strigoi şi copilul născut de o femeie care bea apă necurată, respectiv amestecată cu bale diavoleşti, sau copilul născut de femeia care a ieşit noaptea afară cu capul descoperit, şi Satana i-a aşezat pe cap o tichie roşie. Cât priveşte identificarea sa, mitologii şi folclorişti au preluat, deopotrivă, criteriile de identificare tradiţionale: este chel, nu mănâncă usturoi şi ceapă, are şira spinării prelungită prin coadă,împiedică ploile liniştite etc. Există momente în care atât strigoii vii, cât şi strigoii morţi, îţi dau întâlnire, într-o lume căzută în degringoladă şi haos, producând rele oamenilor. La miez de noapte, la o dată anume, cum e de Sfântul Andrei, dată ce corespunde, după Tache Papahagi cu Anul Nou la

daci, când istă un timp al dereglărilor, propice acţiunii forţelor malefice. Atunci, strigoii din ambele categorii ies în lume, producând rele, precum dereglarea naturii, ploi şi gheaţă, distrugerea clădirilor, cu greu ridicate de oameni, furtul laptelui de la vaci, opresc ploile, dansează sfidător, însoţind-şi gesturile cu fel şi fel de răutăţi etc. Şi totul încetează la un ceas anume, respectiv la întâiul cânta al cocoşilor în ceruri şi în urma împlinirii unor proceduri ritualice, anume recomandate pentru astfel de momente, precum descântece, vrăji, totemuri ş.a. Teama transformării în strigoi a unor copii ce se nasc cu anumite semne, o înlătură în primul rând moaşa, fiinţa cea mai apropiată de noul-născut, care de altfel i-a şi văzut semnele aducătoare de necaz. Procedeul exorcizării constă în scoaterea copilului din casă, „după ce la scăldat şi l-a înfăşat bine, iar în spatele casei strigă, având pruncul în braţe: „Tu, slugoiule, tu, strigoiule, tu, leule, tu deocheatule, acolo să vă duceţi, acolo să dormiţi…” Şi arată într-o anume direcţie, îndreptând corpul copilului, după care se adresează mulţimii: „Auzi, lume, s-a născut un lup pe pământ. Nu e lup să mănânce lumea şi e lup să muncească şi să aibă trişte de ea!” În felul acesta se produce fenomenul invers. Se anulează puterea strigoiului, iar răul se întoarce în folosul casei… aducând spor la toate” (Tudor Pamfilie, op. cit., p. 119) Se pot transforma în strigoi după moarte copii care mor nebotezaţi, indivizi care au făcut rele, care au avut o moarte violentă: prin împuşcare, înec sau spânzurătoare. Asemeni şi morţii

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

nepăziţi, peste care au trecut pisici, câini, şoareci, şobolani găini sau orice altă pasăre. Se observă în asemenea cazuri, reminiscenţe din vremea în care au bântuit molime de felul ciumei şi holerei. Mai mult, conştiinţa bântuită de coşmarurile strigoieşti a moştenit şi criterii după care se recunoaşte strigoiul în viaţă: tehel în creştetul capului, nu mănâncă usturoi şi ceapă, doarme de Sfântul Andrei afară ca să fie pregătit pentru mare întâlnire, are şira spinării prelungită printr-o coadă, element distinctiv prezent şi în recunoaşterea pricoliciului, entitate ce face parte din aceeaşi familie de forţe malefice. Pe scurt, tot ceea ce se abate de la firesc este taxat drept forţe sau entităţi potrivnice firescului. Despre faptele strigoilor, asemenea, circulă o întreagă mitologie a răului; de la bătăi cu furci, spată de ţesut, limbi de frângătoare a cânepii, furci, fie de plug etc. şi până la a călătorii între coarnele taurului, pe spinarea vacilor, cailor ş.m.a. Înfrângerea strigoiului mort, respectiv a moroiului este posibilă prin slujbă preoţească, se înfige un par pe mormânt sau chiar în inima defunctului… ; se leagă de sicriu, la înmormântare, pentru a-i împiedica revenirea între oameni etc. Şi chiar dacă există tendinţa de a se taxa strigoii şi moroii ca două entităţi diferite, totuşi, cu referire la viziunile asupra amândurora, ele sunt aceleaşi atât la români, cât şi la popoarele din împrejurimi. Cât priveşte întoarcerea înspre zonele crepusculare ale unor universuri străvechi, superstiţiile şi iraţionalul fioros, prezent în practici precum cea

menţionată şi-n prezentul discurs, fenomenul este urmarea unor cauze omniprezente astăzi în societatea românească, precum dramatica pauperizare a unor mari categorii sociale. Situaţiile comportamentale, în diversitatea lor, devin adeseori, sub imperiul unor cauze obiective sau subiective, chiar, producătoare de stări perturbatorii, degringoladă şi haos. Precepte şi norme, vreme îndelungată imuabile, componente ale unor coduri comportamentale adânc înrădăcinate în conştiinţa unor colectivităţi, se pulverizează, sub imperiul acestor fenomene sociale, deosebit de presante asupra unor categorii sociale din lumea noastră. De-aici refulările de tot felul, mergând până la anularea normalităţii, a pierderii modelelor, cu ieşiri precum crime, haos social, dezordini felurite, sfidarea personalităţilor, chiar cu încărcătură mitic religioasă, ca rol social, precum preoţi, oameni de stat, părinţi.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

ars vivendi

Ibrahima KEITA

Iconografia unui ideal

distinsă şi jovială, fin cunoscător al artei si culturii mondiale, gravor, pictor, desenator, teoretician şi muzeograf expert, cu un elevat simţ al disciplinei interioare, Ibrahima Keita este un român ca toţi ceilalţi, preocupat de problematica artei şi actorilor ei, păstrând nealterat un «savoir faire» natural, specific artistului angajat. Curriculum-ul său vitae impresionează prin diversitate, profesionalism, constanţă şi pasiune. Domnule Ibrahima Keita, să rememorăm împreună începuturile dumneavoastră în România. Cum aţi decis să studiaţi în alt colţ de lume? Ibrahima Keita: Această situaţie nu a depins de mine. Eu am trăit până la vârsta de 25 de ani într-o ţară recent ieşită de sub jugul colonialismului şi guvernele noastre,

Ibrahima Keita:

„România este o ţară hărăzită de mari artişti, artişti foarte talentaţi.» Marina Nicolaev: Doctor în muzeologie, Ibrahima Keita este un artist plastic complex în panoplia artiştilor români contemporani. Originar din Conakry, Guineea, Ibrahima Keita concentrează prin creaţia sa, cumulul spiritual şi estetic a două civilizaţii aparent contrastante, africană şi europeană. Personalitate • Numele şi prenumele: Ibrahima KEITA • Data şi locul naşterii: 31 mai 1949, CONAKRY – GUINEEA • Cetăţenia: română • Studii: Universitatea Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti, iunie 1980, Secţia scenografie, clasa prof. Aurel Vlad şi Constantin Albani: licenţa în arte decorative – scenografie • 1991: specializare „Conducerea instituţiilor muzeale” – Ministerul Culturii • 2009: Diploma de Doctor în Istorie la Universitatea Valahia Târgovişte - Şcoala Doctorală • Din 1984 muzeograf la Muzeul de Artă Tulcea, colecţia de grafică • Aprilie 1991-iulie 1992, 1999-2010 : şefsecţie Muzeul de Artă Tulcea • Din 1994 până în 2007 concomitent cu muzeologie este profesor titular la catedra de desen a Liceului de Artă „George Georgescu” Tulcea • 2003 – expert în domeniul Bunuri cu semnificaţie artistică – grafică românească • din 2007: cercetător ştiinţific la Institutul Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea (secţia Muzeul de Artă) • 2008 – Diplomă de traducător, românăfranceză, în domeniul artelor • 2013 – membru titular Fundatia Taylor • mail: kalonib@yahoo.com ……………………… • 1993 - Membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din România, secţia grafică. • 1997 - intră în conducerea filialei UAP Tulcea • 2004 - Membru al Juriului Salonului Internaţional de Satiră şi Umor din Zemun, SERBIA ŞI MUNTENEGRU • 2004 - Membru al Juriului Concursului naţional de acuarelă şi gravură „Constantin Găvenea” • 2013 – membru al Fundaţiei Taylor, Paris, Franţa (mai multe informaţii la http://www.omnigraphies.com/content/ibr ahima-keita-%CB%AErom%C3%A2nia-esteo-%C8%9Bar%C4%83-h%C4%83r%C4%83zit %C4%83-de-mari-arti%C8%99ti-arti%C8% 99ti-foarte-talenta%C8%9Bi%CB%AE ) 85

Ibrahima KEITA

din când în când, trimit în străinătate câţiva artişti consideraţi dotaţi. La prima încercare, trebuia să ajung în Polonia, împreună cu trei dintre colegii mei, după o selecţie foarte serioasă în Guineea, printre foştii absolvenţi de liceu de artă. Că la noi nu prea se trimitea anual, ci, să spunem, din şapte în şapte ani, pe cineva în străinătate. Ultimii veniţi la noi sunt din cu totul altă generaţie decât generaţia noastră. Românii au avut bunăvoinţa să ne primească, din cauză că actele noastre ajunseseră în Polonia cu anume întârziere, în următorul an, împreună cu mulţi alţi studenţi guineezi din mai multe domenii.

care erau în vizită în Guineea. Şi mai câştigam ceva bani, pentru că portretele respective erau puse sub Arcul de Triumf din Conakry şi în felul ăsta am fost cunoscut mult înainte de a veni în România printre compatrioţii mei, ca şi cum aş fi fost în branşa artiştilor plastici.

MN: Desenul este o pasiune, o iconografie a interiorului. Când aţi început să desenaţi şi cine v-a sprijinit în copilărie? Este o pasiune moştenită, arta? IK: Adevărul este că deşi desenul a devenit la un moment dat o pasiune pentru mine, într-un fel din orgoliu, am încercat să devin şi eu desenator, pentru că în clasele primare unul din colegii mei avea note mai mari decât mine doar la desen. Aşa că m-am ambiţionat, mi-am cumpărat un caiet de desen, culori… Ei, şi la bun început trebuie să spun că noi nu aveam învăţători dotaţi în artele plastice. Aşa că trebuia să încerc eu după mijloacele proprii. La început, am experimentat amestecul de culori, am fost un autodidact. Aşa a fost. Însă, curând, am devenit, la un moment dat, prin clasele V şi VI, cel mai bun desenator din şcoala mea. MN: Părinţii ce spuneau? IK: Părinţii oricum mă încurajau, pentru că tot tineretul din cartier venea la noi să vadă exact lucrările pe care le făceam. La un moment dat, m-am implicat chiar în organizaţiile tineretului, reproduceam fotografiile unor lideri europeni şi africani 86

MN: Se ştie că la un anume moment al vieţii aţi decis să rămâneţi în România, alături de soţia dumneavoastră Ileana. Departele dv. a rămas oraşul natal. Ne puteţi spune mai mult despre nostalgia acelor locuri ? IK: E adevărat că păstrez nostalgia acelor locuri. mai ales încerc să compensez prin creaţiile mele plastice atmosfera din locul meu natal. Însă rămânerea mea aici a fost, cum se spune, un destin. Eram în Elveţia, în jurul anilor 80, după absolvirea facultăţii, ca să mă descurc să am ceva bani la bază pentru a mă instala în Guineea mea natală. Deci, trebuie să spun de la început că nu eram pregătit să rămân într-o ţară străină. Totul era făcut ca să mă întorc înapoi în ţară. Însă unul din copiii mei, din cauza unor greşeli medicale (a fost vaccinat antipoliomelitic când avea febră) a paralizat. Aici s-a hotărât destinul meu: am fost obligat să abandonez totul din Elveţia să mă întorc în România şi să mă ocup de copiii mei, soţia, având doi copii, nu se putea ocupa de amândoi, copilul paralizat trebuia dus din când în când la Oradea, la Arad, în toate spitalele, la doctor Pesamosca, la Budimex, de altfel, dânsul ne-a ajutat extrem de mult, a fost un doctor excepţional. Şi am fost într-un fel obligat să stau aici şi, între timp, autorităţile mi-au spus că într-o ţară comunistă nu se poate fără loc de muncă şi au început să se întrebe din ce trăiesc eu şi aşa că, într-un fel, m-au obligat să fac o cerere de stabilire a domiciliului în Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ibrahima KEITA

România şi să am şi eu o activitate. Având în vedere că la Tulcea nu exista nici teatru, nici cinematograf unde aş fi putut fi încadrat, mi-au spus că ei pot rezolva, că este mult mai complicat să ne mutăm amândoi, eu cu soţia, şi copiii la Bucureşti (pentru că eu optasem să lucrez la Buftea, unde aveam colegi de promoţie), însă ei au spus că, având în vedere că am Istoria Artei şi Estetica la baza programului meu de studii, pot lucra foarte bine şi într-un muzeu.

căutat să valorific talentul meu artistic şi în a coordona şi unele activităţi didactice la liceul de artă din localitatea Tulcea, unde mulţi elevi au ieşit de sub mâinile mele, unul dintre ei ajungând în zilele noastre asistent universitar la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi care în cv-ul său m-a menţionat ca unul din oamenii care au contribuit foarte mult la formarea lui şi de care sunt foarte mândru. Şi am mulţi din foşti elevi de ai mei în mai multe branşe din artă. Deci, nu am abandonat nici creaţia artistică şi nici muzeologia. Merg în continuare pe ambele opţiuni.

MN: Deci aţi primit repartiţie la muzeul din Tulcea. Aici aţi organizat de-a lungul timpului expoziţii temporare şi permanente, simpozioane, întâlniri cu şi despre artiştii plastici români şi străini. Aţi coordonat albume, cataloage, conferinţe. Ce reprezintă Muzeul pentru dumneavoastră în acest context? IK: M-am îndrăgostit foarte repede de muzeu, având în vedere că şi cei câţiva colegi care erau la început acolo erau şi artişti plastici, cu care m-am înfrăţit repede, imediat, începând din 1983, m-am înscris la filiala UAP Tulcea. Astfel, colaboram, cot la cot, cu ei şi am reuşit să preiau de la predecesorii noştri filonul pe care l-au lăsat acolo. Datorită faptului că eu, în timpul facultăţii, am făcut multe cunoştinţe cu oameni de suflet, care au avut încredere în mine, m-a ajutat foarte mult să ajung la nişte colecţionari sau la moştenitorii unor artişti valoroşi şi să aduc la Tulcea opere extrem de importante şi calitativ, şi cantitativ. MN: Astfel spus, muzeul reprezintă expresia profesionalismului dumneavoastră. IK: Şi muzeul, dar şi artele plastice. Eu nu pot să mă desprind din cele două domenii. Ba, mai mult decât atât, am Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

MN: Membru titular al UAP România, filiala Tulcea, aţi participat, în calitate de artist, la expoziţii naţionale şi internaţionale. Ce puteţi spune de prima dumneavoastră expoziţie în România? IK: Mi-a fost foarte teamă de expoziţiile personale. Lucrul acesta mi l-a mărturisit şi o artistă, care m-a impresionat foarte mult, este vorba de doamna Corina Beiu Angheluţă. Când îi organizam o expoziţie personală la Tulcea, mi-a spus: „Domnul Keita, eu nu pot veni acolo, dar eu vreau să vă spun ceva; eu nu prea mi-am făcut personale. Şi să ştiţi că această expoziţie este a treia mea personală, la bătrâneţe: nu prea am expus. Şi eu trebuie să fiu sigură că adaug ceva în plus, nu trebuie mereu să mă prezint cu lucrările mai vechi, şi atunci trebuie să fiu conştientă că ceea ce aduc în faţa publicului e cu totul altceva, ceva era mai valoros. Eu am fost şi sunt o perfecţionistă şi, în ceea ce priveşte criticii de artă, vă aduc numai textul pe care mi l-a dăruit doamna Sonia Pătraşcu Barceanu, care era tot o artistă plastică şi care a surprins mult mai bine o caracterizare corectă.ˮ Şi eu am preluat cam tot aceleaşi idei şi din cauza aceasta probabil am optat 87

Ibrahima KEITA

ca, la deschiderea expoziţiei mele, să vină doamna Nicolaev Marina, un spirit foarte inteligent, care reuşeşte să caracterizeze corect un artist prin ceea ce este, ceea ce face. Şi astfel, prima expoziţie personală în România a fost în 1998. Şi, de atunci şi până acum, am evitat personalele, deşi am acumulat foarte multe lucrări, însă, pentru a deschide o nouă expoziţie personală, trebuie să fiu foarte sigur că cel care vine să vorbească acolo reuşeşte să surprindă exact esenţa acumulărilor din perioada anterioară.

cunoscut. De curând aţi fost acceptat ca membru titular al Fundaţiei Taylor din Franţa (fondată de baronul Taylor în 1844). De asemenea, aţi fost invitat ca participant la bienale şi în calitate de comisar. Unde sa întâmplat acest eveniment? IK: La început, în calitate de comisar. Pot să spun că sârbii au fost primii care mau pus într-o comisie (Juriul Salonului Internaţional de Satiră şi Umor din Zemun, Serbia şi Muntenegru, n.n.) înainte chiar ca să fiu cooptat de o comisie de jurizare în România. În 2004, am fost selectat într-o elită din domeniul criticilor de artă, unde am fost alături de un englez de la London Press, o italiancă, doi sârbi, o bulgăroaică. Un juriu internaţional pur şi simplu, unde toţi erau cu doctoratul la bază şi erau oameni cu experienţă. Aş aminti pe Tatiana Tcankova, directoarea muzeului de satiră şi umor din Gabrovo, Bulgaria. A trebuit să jurizăm vreo 6000 de lucrări în trei zile. Vă închipuiţi, în trei zile! Şi lucrurile s-au făcut cu o viteză fantastică, pentru că selecţia acestui juriu a fost aşa de omogenă încât nu ne-am împiedicat de nimic, lucrurile au mers strună şi fără nicio problemă. Întradevăr, juriul era foarte bine pregătit ca să facă aşa ceva şi la sfârşit am fost invitat de către primarul oraşului la o masă festivă în onoarea noastră, fiind bucuros de munca depusă de noi. Şi m-am gândit că în ţara vecină se făceau foarte mult investiţii în domeniul culturii, ar trebui să luăm exemplu de la ei. După aceea, am fost invitat şi la o Trienală Mondială de stampe, Chamalières, Franţa, în 2009, chiar fizic am fost acolo şi am participat la vernisajul unei expoziţii de anvergură, unde nu era să nu fie reprezentată fiecare ţară de pe mapamond cu o lucrare, două. Iar românii erau vreo şase, printre care câţiva profesori de la Academia de artă şi alţi artişti tineri talentaţi care au fost cooptaţi în această

MN: Ce anume vă atrage mai mult în arta plastică? Scenografia, gravura, pictura, desenul? Cum reuşiţi să le îmbinaţi? IK: Având în vedere că eu am fost de la început un pictor, aici am luat diplomă în arte decorative-scenografie, dar în scenografie se învaţă de toate. Poate că este unul din domeniile cele mai complexe în artele vizuale. Atunci, în ani antedecembrişti, scenografia era ancorată numai la Arte plastice, acum scenografia este şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică. În domeniul artelor vizuale, un scenograf învaţă istoria mobilierului, istoria costumului, istoria spectacolului din toate timpurile şi de la toate popoarele, istoria artei, inclusiv geometrie descriptivă, perspectivă, anatomie, desen, pictură, ca toţi ceilalţi artişti vizuali. Ceea ce face dintr-un scenograf un om de cultură, pur şi simplu. Un scenograf citeşte o piesă de teatru la fel ca un regizor, poate mai mult, ca să poată să imagineze o scenă care nu trebuie întotdeauna să fie descriptivă, o scenă care să poată să fie să devină o idee care să sugereze chiar esenţa spectacolului în sine. MN: În străinătate, sunteţi foarte 88

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ibrahima KEITA

expoziţie. A fost o experienţă fantastică, am avut ocazia asta, am cunoscut artişti din alte ţări cu care am făcut schimb de lucrări şi cu care corespondez acum. Am făcut schimb de lucrări cu un artist italian, Remo Giartti. Am cunoscut şi artişti din Germania şi din alte ţări cu care urmează să corespondez, dar eu sunt cam puţin leneş în privinţa corespondenţelor…

În 1985, cu prima gravură MN: Sunteţi de fapt, foarte ocupat! Acum urmează o întrebare delicată, dar trebuie să v-o pun, pentru că sunteţi un expert în domeniul artei contemporane şi moderne româneşti şi mondiale. Care sunt artiştii dumneavoastră români preferaţi? Aveţi un anume artist modern sau contemporan pe care îl admiraţi necondiţionat? IK: România este o ţară hărăzită de mari Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ibrahima KEITA

artişti, artişti foarte talentaţi. Când am păşit prima oară la Muzeul Naţional de Artă şi după aceea la Muzeul de Artă din Constanţa, am descoperit o altă atmosferă. Arta românească este o artă eminamente de transfigurare a imaginilor, de-a lungul timpului. E o artă foarte sensibilă, o artă mişcătoare pur şi simplu, în sensul că îţi mişcă sufletul, îţi mişcă privirea; rămâi ancorat cu imaginea care te transportă în cu totul alte sfere imaginative. Printre artiştii români, doi artişti m-au uimit foarte mult, deşi aş putea fi luat drept cineva care ar face o speculaţie printre ei, toţi artiştii mi-au plăcut din perioada modernă, mai ales, din perioada interbelică. Dar Nicolae Tonitza a fost unul din artiştii pe care i-am apreciat foarte mult ca pe unul din artiştii cu o foarte mare sensibilitate. Pe lângă acesta, am apreciat pe Ion TheodorescuSion. Când am ajuns la Tulcea şi am văzut lucrarea cu pescarii turci încărcând bărci, am remarcat că acest artist nu prea avea presă. Am avut şansa să găsesc pe doamna Schobel, unul dintre criticii de artă care a făcut ultimele cataloage din expoziţia retrospectivă la Muzeul Naţional de Artă şi mi-a spus ceva: „Da, Sion a fost un mare artist. Dar a avut şi gură mare.ˮ Adică a vorbit foarte mult despre contemporanii săi şi, probabil, unii dintre ei nu l-au iertat. Dar ca artist, într-adevăr, a fost foarte mare. A avut şi două perioade distincte: o primă perioadă care e mai fauvistă, mai aproape de Van Gogh, şi o perioadă când făcea super ţărani, gen care face parte din cele mai importante lucrări din cariera sa. E adevărat că artistul care a avut o sonoritate internaţională a fost Victor Brauner, mai mult prin zestrea lui imaginativă. A fost un om care a pus pe pânză toate angoasele sale. Şi a fost influenţat de participările sale alături de părinţii săi la şedinţele de spiritism. Aceste 89

Ibrahima KEITA

întâmplări au avut rezonanţă pe pânzele sale. Drumurile nesfârşite ale unor evrei persecutaţi în timpul celui de-al doilea război mondial, poate şi trecerea cometei Halley în timpul tinereţii lui, au influenţat destinul pozitiv asupra unei creaţii monumentale. Mă mândresc că muzeul unde sunt are 14 lucrări de la acest mare artist. Aşa că, aş putea vorbi foarte mult despre mulţi artişti: Nicolae Dărăscu pictorul care a creat o imagine emblematică pentru Tulcea (piaţa veche din Tulcea, pictată la 1916); pictorul Camil Ressu şi Iosif Iser, un mare grafician, un mare desenator, un mare pictor şi el. Deşi pictează diferit, Ressu şi Iser, unul – mă refer la Ressu – dă importanţă volumelor, arhitecturii anatomiei corpului uman, iar Iser este mai inventiv, mai gestualist. El a

Ibrahima KEITA

reuşit mai mult decât alţii să surprindă portretele turcilor şi tătarilor din Dobrogea cu o măiestrie excepţională. Vorbind despre artiştii contemporani, Ciucurencu şi Corneliu Baba sunt într-adevăr deschizătorii de drumuri, fondatori de şcoală contemporană. Sabin Bălaşa după părerea mea, transcende stilul suprarealist, este un artist foarte profund, trebuie mult timp să te uiţi la lucrările sale ca să îţi dai seama ce încărcătură cuprind aceste lucrări, care te transportă în cu totul alte sfere de mari vibraţii cosmice. Iar dintre graficieni, Marcel Chirnoagă a fost un artist care pe mine m-a influenţat şi chiar a avut o contribuţie la destinul meu de grafician. Ştiam că până în anii 85 eu eram pictor. Iar Marcel Chirnoagă a venit

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ibrahima KEITA

într-o zi şi m-a văzut desenând la Muzeul de Artă din Tulcea; el pleca spre Deltă, că îi plăcea Delta Dunării. Când a văzut desenul meu, mi-a zis: „De ce nu faci gravură? Ei, e complicat, cu cerneluri… Uite, eu am o placă aici, îţi las o placă (deja unsă cu vernis) şi mă duc până în Deltă, o săptămână stau acolo, până mă întorc eu să văd că este zgâriat şi o s-o atacăm împreună.” Ceea ce am şi făcut. Nu mai puteam să refuz, mi-a dat şi acul de gravat şi placa încerneluită cu vernis, totul şi nu puteam decât să lucrez de-acum. Şi când sa întors, am atacat placa denumită „Rădăcina (Renaştere)ˮ care e inspirată din miturile africane. A fost o lucrare, deşi de debut, până acum apreciată de foarte mulţi oameni iubitori de artă. Maestrul

Marcel Chirnoagă a fost un mare artist, deja pot să spun ca a fost mai ales un om de cultură. Un om cu profundă cultură, având cunoştinţe vaste în domeniul literaturii, filozofiei, artelor plastice. A asculta pe Marcel Chirnoagă este la fel de bine ca şi cum ai vedea toate lucrările sale. Era un bun causeur, un om care-ţi putea ţine aprinsă atenţia, un om de la care aveai ce învăţa de la viaţă.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

MN: Aveţi o familie reuşită. Fiul dumneavoastră, Lamine Keita, a urmat la rândul său Universitatea Naţională de Artă. De asemenea, aveţi două nepoate care sunt mândria dumneavoastră. Ce ne puteţi spune despre ele, despre întreaga familie?

Ibrahima KEITA

IK: Este adevărat că Lamine Keita, feciorul meu, care a terminat Universitatea Naţională de Artă, secţia Grafică, are un talent indiscutabil, dar a făcut şi studii postuniversitare în domeniul ASE (ca şi mama sa, absolventă de ASE, secţia finanţe şi contabilitate), a făcut „Marketing strategicˮ la master. Ceea ce l-a dus să colaboreze cu foarte multe societăţi în domeniul afacerilor, marketingului. În zilele noastre, găseşte că e mult mai bine, având cunoştinţe avansate în calculator şi în domeniul IT, să lucreze să devină propriul său patron, să lucreze direct cu cei care au nevoie de serviciile sale.

cocoşii desenaţi mai deunăzi seamănă izbitor cu cocoşii din litografiile Getei Brătescu, şi nu spun asta din prea multă emfază, nu trebuie să fiu prea modest, m-a emoţionat foarte mult când am văzut desenul făcut de această fetiţă, care mare lucru nu ştie, nu a fost încă şcolită, desenează ce simte. Şi probabil ne va moşteni, chiar dacă nu o vom încadra întrun profil de arte plastice; am auzit că a început şi ea să se antreneze la tenis de câmp, ca şi sora sa, probabil din spirit de concurenţă…

MN: Şi nepoatele? IK: Iar nepoatele… Cea mare este un talent în devenire, probabil că într-o zi se va vorbi despre Fatima Ingrid Amarta Keita, care deja este o speranţă a tenisului de câmp românesc. Deja la 9 ani a acumulat foarte multe premii şi este selecţionată acum în lotul naţional al României. Este mândria noastră, a tuturor, avem toţi grijă de ea, să acumuleze şi forţa musculară şi să concureze mai mult. Deja toate fetele de vârsta ei au fost învinse în concursuri. La 9 ani a intrat în categoria celor de 12 ani, unde rezistă eroic, deşi eu aş fi preferat să rămână tot la categoria 10 ani şi jumătate, în care domină, e adevărat, majestuos, având mai mereu premiul I de această categorie de vârstă. La categoria de 12 ani, are de-a face cu alţi copii, mult mai mari, mai maturi decât ea, şi face un efort mult mai mare în aceste confruntări inegale. Cea de-a doua nepoată Erin Anawel Keita, debordează de o mare sensibilitate artistică. Probabil că moşteneşte de la părinţi, de la bunici, mai ales de la bunicii din partea mamei, care sunt tot pictori, probabil şi de la mine, de la tatăl său. Are un desen de o mare sensibilitate. Unul din 92

MN: Proiectele de viitor, iată o superbă tentaţie pentru orice artist. Ce v-aţi propus în noul mileniu? IK: Vreau ca, în pragul vârstei de 65 de ani, adică la pensionare, să mă consacru exclusiv artelor plastice. S-ar putea să am şi din când în când anumite preocupări pur muzeistice, probabil de managementul artelor, însă nucleul de forţă e să mă dedic absolut ca artist plastic. Deşi sunt cunoscut ca artist plastic, dar vreau mai mult. Vreau să am mai multe expoziţii personale, atât în pictură cât şi în gravură. MN: Vă mulţumim şi vă aşteptăm pe o nouă simeză!

B Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Diana TRANDAFIR Proza şi tentaţiile ezoterice De curând apăru la Editura Tipo Moldova, Colecţia Opera omnia, antologia de proză a Doinei Popa, cuprinzând un roman, un microroman şi o nuvelă. Cu ceva timp în urmă, autoarea a publicat romanul Rugăciune de iertăciune, cu o temă incitantă, şi anume periplul unui suflet care îşi caută liniştea dincolo de moarte. Roman de dragoste, roman psihologic, roman ezoteric, în tot cazul proză cu bătaie lungă, scriitura exploatează mai multe tehnici, printre care sondarea psihologică şi tempoalitatea ciclică. Compoziţia ingenioasă tratează subiectul prin contraste tranşante, realizate în alb şi negru. Eroina principală, Maria, îşi împleteşte trăirile prezente cu fantasme ale trecutului, prezentul fiind permanent catalizat de emoţiile trecutului. Sunt relevate practici oculte, prin care personajul feminin, Maria, intră în stare cataleptică, reuşind astfel să ia legătura cu iubitul său din tinereţe, Niki. Pentru Doina Popa iubirea înseamnă, înainte de orice, iertare, iar iertarea este singura cale către salvare, către împăcarea insului cu sine şi cu ceilalţi. Nimic nu este mai fragil decât sufletul omenesc, pare a spune prozatoarea prin intermediul personajelor sale. Întregul roman pendulează între realitate şi lumea imaterială (în care eroina plonjează ca într-un spaţiu infinit, după atingerea aşa-numitului «nivel de bază»). Balanţa înclină mai mult într-o parte, către lumea umbrelor, prin cantonarea într-un dialog aparent fără sfârşit între Maria şi Niki, în care Maria analizează trecutul, îl întoarce pe toate feţele, căutând explicaţii mai mult sau mai puţin logice şi aducând nenumărate reproşuri bărbatului pe care îl iubeşte încă şi Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Diana TRANDAFIR care i-a pricinuit atâta suferinţă. Discuţia dintre eroină şi iubitul său din tinereţe, sosit la chemarea ei din lumea umbrelor, ocupă mai multe zeci de pagini şi se împleteşte cu scene amoroase, căci cei doi cad pradă pasiunii, ca şi când amândoi ar fi plămădiţi din carne şi oase. Exploatând memoria afectivă, eroina scoate la iveală adevărate rechizitorii, care îi devin ei înseşi povară. Exorcizarea aceasta are însă şi rol terapeutic pentru cei doi parteneri. Nu lipsesc preceptele morale şi argumentările de ordin religios, acestea împiedicând uneori cititorul să tragă singur anumite concluzii. Cauzele şi efectele, analizele minuţioase, iertările, acuzele şi revenirile se succed ameţitor, ca într-un carusel. Maria îşi supraalimentează conştiinţa, o flagelează, se dedică unui adevăr ce pare la început numai al său. Deşi cei doi protagonişti sunt prezentaţi de scriitoare ca fiind firi diametral opuse (Niki un fluieră-vânt, iar Maria aşezată, liniştită, cu înclinaţii către introspecţie), la nivelul discursului diferenţele se estompează, iar cei doi se aseamănă din ce în ce mai mult, împrumutându-şi idei şi formulări, după ce descoperă o tonalitate comună, ca nişte adevărate suflete-pereche. Vorba lor este mai mereu sfătoasă, uneori aforistică, însă diferenţa o face bărbatul, care însufleţeşte dialogul cu micile sale izbucniri de umor, sau cu finele ironii adresate partenerei : ”Ce păcat că nu vrei să ne iubim. Aşa de tare mam săturat să fiu serios! Nu-mi place! De fapt, de 28 de ani aştept clipa asta. N-am aşteptat destul? Cât înseamnă oare 28 de ani în timpul vostru?” Maria şi Niki sunt prototipul perechii astrale, iar împlinirea iubirii lor se realizează dincolo de limitele spaţiului şi timpului, întrun proces invers, prin materializarea unuia şi dematerializarea celuilalt (văzută ca spiritualizare). Dragostea regăsită şi împlinită în final se dovedeşte a fi izbăvitoare numai prin iertare şi rugă. După ce lectorul intră în miezul naraţiunii, descoperă că titlul 93

Diana TRANDAFIR

romanului, uşor desuet şi cu trimitere sonoră către o litanie, este de fapt, numele unei rugăciuni transcrisă integral de prozatoare la paginile 147-148, într-o încercare de a-l aduce pe Niki pe calea cea bună (era certat şi cu tatăl său, Petru, iar iertarea unuia către altul se dovedesc imperios necesare)…”Iartămă, suflete al tatălui Petru, pentru tot ce ţi-am greşit. Iartă-mă… (spus de trei ori). Iartă-ne, Doamne, pe amândoi, pentru tot ce am greşit în faţa ta şi a concepţiei tale (de trei ori)… Ajută, Doamne, puţin credinţei mele (la fel)…Ajută-l, Doamne, pe Petru să-şi facă faptele bune!(idem)…” Se afirmă în roman că această rugăciune are un impact foarte mare, iar autoarea se grăbeşte să demonstreze acest lucru, întrucât personajele trec cu adevărat prin profunde transformări, o dată ce au luat cunoştinţă de puterea acesteia. Doina Popa reuşeşte să menţină treaz interesul cititorului, fără a face prea mult uz de fapte şi evenimente. Chiar şi atunci când nu schimbă planurile narative, Doina Popa reuşeşte să păstreze pendularea aceasta între două lumi plauzibilă şi incitantă. Personajele importante în economia romanului sunt două. Celelalte, schematic conturate, par simpli figuranţi, sateliţi ce se învârt în jurul Mariei (vecinele bârfitoare, mama şi tatăl, chiar şi criminalul Paraschiv). Mama lui Niki este cea mai credibilă şi are aerul unei martire, îşi aşteaptă fiul să se întoarcă de dincolo, asemuindu-se bătrânei din Mioriţa. Ea devine, în final, un fel de simbol al concilierii cu propriul suflet. Niki fusese ucis în tinereţe, când încerca să fugă peste graniţă, iar mama îi caută trupul şi nu poate să-şi recapete liniştea până când fiul nu va fi fost înhumat creştineşte. Aşa că el, umbră şi spirit, îşi caută iubita de demult şi o determină să-l convingă pe criminalul Paraschiv să-şi recunoască fapta, ceea ce se şi întâmplă. Remuşcarea săpase, ne informează scriitoarea prin vocea lui Niki, la temelia conştiinţei acestui criminal, care se

pare că abia aştepta să-şi găsească izbăvirea. Delicată, dar dârză, cum numai o femeie care iubeşte poate să fie, Maria îl somează pe bătrânul criminal, iar acesta se autodenunţă la poliţie într-un gest aproape automat. Paraschiv, ca personaj, suferă de oarecare schematism. La fel ca alte figuri, intră şi iese din decor, o dată ce şi-a terminat de jucat rolul. Dincolo de paginile de căutări detectiviste, sau de analiză psihologică, dincolo de registrele ezoterice şi religioase (ce sondează complexitatea sufletului uman aflat în cumpănă, care poate transcende timpul şi spaţiul), rămâne această inefabilă poveste de dragoste între o pământeană şi un zburător (recunoaştem aici şi mitul lui Isis şi Osiris), dintre o justiţiară sfâşiată de propriile angoase şi bărbatul-metaforă care o bântuie la propriu. Cititorul nici nu simte nevoia mai multor întâmplări sau personaje, deoarece nu palierul realului interesează aici. În consecinţă, acesta se concentrează asupra temei, atât de omenesc-sensibilă, care atrage, clarificând în mare măsură unele întrebări adânci ale fiinţei. Ce se întâmplă cu noi după moarte, mai ales iubirea, poate supravieţui extincţiei, ce rol au practicile creştin-religioase în linistirea spiritului… Doina Popa demonstrează prin acest roman că graniţele dintre lumea materială şi cea imaterială se pot şterge, dacă omul doreşte cu toată fiinţa sa acest lucru. Mai mult decât atât, scriitoarea face această « demonstraţie» cu multă naturaleţe, întrucât o ajută harul scriitoricesc. În lumea ficţionarului, totul este posibil, chiar şi întâlnirea sufletului cu umbra sa, ori evadarea fiinţei din semiîntunericul care o înconjoară, către lumină. Avem în faţă un roman psihologic interesant, ce aduce în prim plan teme mai puţin abordate de la romantici încoace. ................ Doina Popa, Rugăciune de iertăciune, Ed. Andrew, 2008

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Gherasim RUSU TOGAN Simona-Grazia Dima - Poetul retras în «Interiorul cuvintelor». „Ochi iluzorii îţi cercetează trupul de parcă ai avea ce vedea” Argument: Folosesc forma de referinţă masculină, aşa cum în fapt este şi formula poetică din volumul „Interiorul lucrurilor”, un florilegiu aparte, încărcat de frumuseţi, precum coiful mireselor de altădată, de pe plaiurile „de frunce” bănăţene, ce ornează strădania care aduce cu ea magicul cântec trecut printr-o alchimie aparte, poetică. Fiindcă în puţine cazuri, vizând poeţii nominalizaţi „la ordinea zilei”, întâlnim o cotă atât de ridicată valoric, cu dărnicie acordată, cu sinceritate, desigur, de către atâtea spirite ale criticii noastre. Referinţe şi distincţii specifice: Simona-Grazia Dima este situată într-o galaxie accesibilă doar poeţilor care pătrund în „Interiorul lucrurilor”, univers tabu pentru muritorii de rând. Aici doar poetul îşi poate descoperi valenţele expresive, cu rost de a extrage „ esenţe”, valori de altfel constând din viziuni fundamentale, ce i-au dat poeziei din toate veacurile substanţă şi rost poetic. Şi chiar dacă persistă convingerea că „marea poezie a fost scrisă de tineri”, iar prin trecerea vremii „poezia se uscă, devine livrescă sau are nevoie de tehnică” (vezi Gavril Cornuţiu), credem totuşi că există poeţi „veşnic tineri şi ferice” a căror vigoare dăinuie prin intermediul inepuizabilului talent ce le-a altoit firea poetică. În acest conclav vieţuieşte, după cât ne convinge până în prezent timpul său de eres şi splendori, şi poetul Simona-Grazia Dima. Ca atare, cu această convingere voi încerca „o traducere” a lanţului metaforic, cu rost de a participa la marele festin al cuvintelor, sărbătorească stare de viaţă unică şi doar de către familia poeţilor „rara avis” Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN dăruită, vom pătrunde în constelaţia imaginarului din amintitul volum: „Citeşti ca pe un câmp de război, aparent la alegere, de fapt,/ la niciuna căci vine destinul şi-omoară luptător după luptător,/ iar tu culegi câte un rănit aleatorii, citindu-l în libertate/ deplină, salvându-l astfel”, sunt versuri prin care „cititul” se consemnează ca act ritualic salvator de conştiinţe şi de cunoaştere a lumii, sub variile sale faţete. Dar spre deosebire de plebeii obligaţi să lupte şin final să cadă în „compostul magic”, se disting cei fugiţi departe „la loc sigur”, stare frecventă în lumea ce-şi alege preferaţii care ştiu să evite „risipirea în pământ şi sânge”. Dorinţa perenităţii şi recunoaşterii strădaniilor întru ordonarea lumii, împlinită de către poet, va fi descoperită de către un „cineva” apărut tardiv, împlinind o altfel de cunoaştere, pe care „o va desprinde, din împletirea / culorilor”, modalitate disociativă de a extrage individul de excepţie, respectiv pe poet, din contingent, şi astfel ajungând a-i cunoaşte” felul special în care ai cunoscut fericirea”. Dar capabil de prelungiri reintegratorii va fi doar copilul, care într-o posibilă viaţă va să fie geneza propriului spirit. De altfel imaginea copilului este simbolul care desăvârşeşte arderea Poetului, supunându-i trecerea în spaţiul eternului: „Copilul ţi-ar putea adulmeca viaţa, fugind cu picioarele/ goale peste trupul tău făcut câmp. Va simiţi la leghe depărtare/ dedesubt, mocnind melancolia… cu gândul la răscumpărare.” (Zăpadă topită în inimă).Aşadar,constelaţia metaforică a poemului gravitează în jurul Poetului cu un destin asumat lucid şi responsabil, în relaţie cu lumea şi reflexele ei dominante. Receptiv la ceea ce o lume aflată în disoluţie continuă îi ciunteşte din desfăşurarea ce ar trebui să o împlinească în normalitate şi final pe măsură, Poetul trăieşte însă o stare de insuficienţă existenţială, de libertate şi nădejdi. Starea de relativitate e predominatoare şi cauzată de fiinţe ticăloşite, ce împiedică desfăşurarea plenară a cutezătorului. O lume închisă, ameninţătoare, supusă veşnic dezastrelor; în 95

Gherasim RUSU TOGAN

asemenea înfăţişări Poetul îşi destinul. Decorul însăşi e cenuşiu, dantesc, descoperit în mediul ce-ar trebui să se ofere primenit de lumină şi confort: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îşi intră-n nări anestezic, / să te facă să suporţi minciuna, /să nu-ţi mai fie dor de adevăr”. Şi notaţiile se înşiră sugerând spaţii diverse ale unei lumi supuse dezastrelor şi imbecilizării individului doritor de autentic. Lumea Poetului este, ca spaţiu geografic, cuprindere „(fără putinţă de scăpare?) …într-un pătrat ce poartă-n fiecare colţ/ un animal urât…”, iar peste ele tronează ca rege „El Chupacabra,/ cel care soarbe sânge, puterile…”. Ca urmare, acel „un meşter improvizat” care „taie de zor” va fi mereu învăluit, ademenit cu promisiuni împiedicându-se orice cutezanţă. Şi astfel, răul va persevera prin „ nemernici”, iar cutezătorii se vor pulveriza pe un drum al jertfiţilor, pe care, se vor descoperi, totuşi „după vreme şi timp:/ grămadă de cioburi, frânturi minunate de cântec”, anume mitul unei Românii, unde fiii săi cei aleşi , respectiv „inimile de sfinţi” hrănesc pe nemernici. Numai astfel se mai poete redescoperi sfântul „Praf românesc” semănat, în armonie frăţească, adevăr şi echilibru: de dragul acestora „iertaţi totul”, psalmodiază poetul. Să reţinem faptul că Poetul ne introduce în acel sinistru timp contemporan, al dezechilibrării generale, lăsând în urmă stare de spaimă, de neputinţa racolării la echilibru şi normalitate de lume. Puţini poeţi actuali, după ştiinţa noastră, uzitează de asemenea tării expresive, în care reflexele dominante sunt imagini ale crudescenţei acestei societăţi lovită de morbul distrugerii! Predomină astfel în majoritatea poeziilor acestui volum imaginea unui sinistru timp al dezechilibrării „lucrurilor”, translate de poet, conştient de această stare nefirească: „Aşa-i la noi: când se înaintează un pas,/ nemernicii trebuie să meargă alături fericiţi..” Şi totuşi, în peregrinările sale, Poetul descoperă şi decor de lumi ordonate în structuri şi legi moderne. Aeroportul

internaţional devine „ lume scânteietoare” dar uşor transformată în „deplină vedenie” O situare aparte oferă totuşi şansa decriptării acestor noi faţete ale lumii prin care navighează sub polul singurătăţii.. Doar cufundarea în „ interiorul lucrurilor” va aduce poetului înţelegerea pe sine şi a lumii, în genere: „ Apele mele / adânci atunci le-aş cunoaşte”, dar, să reţinem, „cortina de flăcări”, arderea va aduce iluminarea de sine. Astfel, doar, se va descoperi viaţa în plenitudinea şi splendoarea ei, în dincolo de aparente limite: „Ghemuit în lumină, voi vedea rostul şi chipul/ mişcării înseşi”, stare nouă, din care se vor dezlănţui o stare nouă, a plenitudinii, a revelării unei lumi magice: „ora se va umple de izvoare, va deschide acei /ochi pentru care un regat consimte pe loc să ardă”. În fapt, metaforic , acest zbor se identifică, omogenizat, cu modul de a percepe propria viaţă. Emană din acest periplu oglinda unei conştiinţe curate, lucidă şi capabilă de meditaţii, de spinării nopţii, în luxurianţa Ta, păstrează-mă pe sol flexibil,/ până la capăt, ca stând pe loc, să pot cutreiera instantaneu/ nouă mări, nouă ţări”. Cât priveşte relaţia cu lumea, starea de izolare pare să ofere evitarea Apocalipsei, autodistrugerii: „saltul peste propria fiinţă” ce duce înspre regăsire şi forţă de rezistenţă: „Îmi salt geanta pe umăr şi dispar în ploaie”. Şi „Stăpânit de gânduri”, poetul constată că răul şi crima nasc infinitezimala picătură de sânge ce poate creşte şi creşte producând dezastre: „La rădăcina lumilor,/un strop de sânge-i de ajuns/ să umple de crimă hăurile,/ hoituri obscure conduc universul/ spre sinucidere…” La antipod, poetul îşi va dăinui spiritul cu „diamantul”ţinut în mână”, ca flux al propriei sale creaţii: „până ce devenit cenuşă/ va fi văzut ca diamant”. Iar preceptul din final semnifică gest de ardere întru adevăr: „Abandonează-ţi mintea/ în humusul luminii care …” În lumea semenilor săi, prin implicarea, alături de ei în tumultul vieţii, poetul îşi descoperă forţele absorbante ale unor virtuţi magice, ce-i dau unicitate şi putere de a oferi lumii creaţiei dependenţă de ceea ce oferă ca

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

devenire: „Fără aşteptarea mea de soare ce vă înghite razele,/ păpă veghea mea la colţul unei case oarecare, / lumea voastră n-ar exista…”. Iar un reproş adus lumii macerată de pasiuni oarbe, din care doar „acele cuvintelor căzute-n bulboană / la fundul mării” devine liană salvatoare şi motivaţie de zbatere: „ da, pentru asta întinerim şi glumim/ ne-mbrăţişăm, ne şoptim în urechi, ne sorbim din ochi, / pentru cuvântul singur cu sunet lăuntric…” (Iubirea dintre poeţi). Metamorfozarea spirituală, sub pătimaşa logodnă, „cuvântul”şi creatorul a născut acel „foc integral”: „A turnat flacăra-n mine,/ …/ s-a declanşat / fiinţarea totală…”. Ca urmare ivirea sa poetică, din acest mediu îşi trage rădăcinile fiinţării poetice: „Din fluviul de flăcări născut atunci mă trag, din lava ce-a luat / priveliştea şi-mprejurarea…”. Retras în sine, poetul îşi descoperă unicul său sprijin, sursa de revitalizare morală şi creatoare: „… umbra este/ semnul demnităţii mele. O simplă-nsoţitoare/ sărutul dat acelei pulberi pe care de nevoie calc…” (La braţ cu umbra). Dar dacă lumea din jur, mediul vieţii cu opacitatea sa îi dă frisoane, acutizându-i nervii, poetul trăieşte momente de revigorare sufletească doar în lumea creaţiei, aşa cum s-a şi subliniat deja. Acest univers tabu dă funcţionalitate magicului efect terapeutic: „tu ştii că-n ţările/ poeziei eşti şi aperi, cu grijă calci,/ noroiul e iubire…” Dar, totuşi, atâtea piedici se ridică şi atâtea rămân nedepăşite, reţinându-l pe poet în cercul neputinţei: „Desţelenim/ un pământ încleştat şi rănit,/ de la care aşteptăm mângâiere/ Arăm un ogor/ vechi ca iubirea… Secerăm spic nesfârşit/ pentru o lacrimă dulce…” Şi totuşi, observă poetul, strădaniile nu-şi găsesc finalitate. Inutilul triumfă, totuşi! O poezie pluritonală descoperim în acest volum, ce excelează totodată şi prin densitatea expresiei metaforice, adeseori în nuanţe vădit colocviale, cu o largă remanenţă în sufletul lectorului de poezie. Versul grav, construit din verbe cu o semantică multiplă, imprimă de asemenea solemnitate strigătului disperat: „iartă-mă”. „Pe viu”, poetul ne

transmite fiorul sufletesc, disperarea, născute din prea multa răutate şi opacitatea lumii: „Iartă-mă ! strig şi mă aduc cu greu/ şi mă depun pe masa ta, un bloc de piatră oferit tăierii…” (Pe viu). O capodoperă, incontestabil, ni se oferă poemul „Mama”. Ea, care are „întotdeauna la îndemână obiectele vieţii”reprezintă prin ochii poetului alfa şi omega lumii. Prin imaginea mamei poetul pătrunde în spaţiul mirific al primordialităţii lumii, căreia în fapt, i-a dat naştere. Puţine poeme ale literaturii noastre, închinate mamei, considerăm că însumează în ele o asemenea strălucire care să echivaleze acestei bijuterii de excepţie. Dă la vederii câteva din aceste florilegii: „Mama, atât de impresionabilă în faţa cuvântului…” „Ea e ipoteza ocultă…Ea…zeitatea muncilor negre dar niciodată maşinărie…Ce care ne-a dat/ voie să trecem, încrezătoare că ne vom stârpi singuri buruienile…” Ne încheiem scurta noastră zăbavă în cetatea poeziei Simonei Grazia Dima cu o scurtă privire asupra ultimului poem al volumului amintit, „Cavalerii”. Din varii motivaţii, poetul trăieşte revelaţia intrării în cetatea spiritului, rezultat al jertfei şi cutezanţelor nelimitate, respectiv în „ obârşia limbii”. Metaforic , reprezentările sale sunt multiple: „stâlpul de foc ţâşnit din adâncuri”; „aurul cel mai puternic/ scurs de pe lungi, plângătoare pământuri,/ îşi află strălucirea aici…”. Şi totuşi, poetul ne atenţionează cu interdicţiile multiple ce le găzduieşte: „Nu scuturaţi templul acesta, ţineţi-vă departe / de pleoapa lui vicleană de zburătoare…/ înăuntru sunt trunchiuri de maelstromuri/ care te sorb în morile de gând”. Poezia Simonei Grazia Dima s-ar cuveni citită în adunări publice, în Parlament, Senat şi la momente de vibrante proteste sociale. În toate aceste împrejurări, „cineva-ţi va desprinde,…, felul special în care ai cunoscut fericirea”. Iar încercările de faţă, modeste decriptări fragmentare, să fie percepute drept îndemn la zăbavă, pentru a cunoaşte acest „teritoriu al vrăjii”, creat de poet.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Ion PACHIATATOMIRESCU Rostiri de rostuiri în doi „Dialoguri“ – deloc antic-platoniene – aduc în panoul central, „cu doi emiţători“, în „sudură fină“, neîngăduind (în „binom“) vre-o distincţie („dichotomică“ / „dicotiledonatandroginică“) în afara „monolit-liricului“, Luminiţa Zaharia şi Cristian Ţîrlea, şi cu „un singur receptor“, sub pecetea lirismului de dimineaţă, evident, dacă ne luăm după copertă şi după pagina a treia, sub un titlu pronominal-întăritor, Tu însămi, Însuţi eu (Buzău, Editgraph, 2012)*, cu diagonalele rombului poetic perfect trase şi încrucişate pentru unghiul de fugă în orizont metaforic („realitate“ surprinsă grafic-admirabil de coperta şi ilustraţiile Alinei Astăluş). Dacă despre partenerul de dialog nu prea sunt „date vocalic-ereditar-inconfundabile dinspre vreun ţârlesc neam literar“, despre Luminiţa Zaharia se ştie – „ca la curriculum vitae“ – că trebuie să i se dăruiască lira unui trandafir de rubin îmbumbitor, în 30 septembrie (în tramvai tras de cai de Bucureşti, pe Şoseaua Olteniţei, nu în Turnul Măgurele, unde-a văzut lumina zilei în anul declanşării literarei resurecţii şi a paradoxismului, 1964), că-i o valahă, de naţionalitate, că-i licenţiată (din 1988) a Facultăţii de Finanţe-Contabilitate – A. S. E. – Bucureşti, că a debutat în anul 1991, cu versuri, în ziarul Teleormanul, colaborând apoi la o serie de gazete – Arcadă, Boema literară, Cafeneaua politică şi literară, Caiete silvane, Caligraf, Cetatea, Climate literare, Meandre, Observatorul (de Canada), Oglinda literară etc. –, la o mulţime de antologii (chiar dacă-s la moda „ciupercilor după ploaie“, lirică: Paisprezece poeţi din sud, 2001; Ce enigmatică eşti, femeie!, Drobeta Turnu Severin, 2008; Mirajele vieţii, Suceava, 2008; Antologie de poezie şi comentarii, Iaşi, 98

Ion PACHIA-TATOMIRESCU 2008; Lira în patru puncte cardinale, Bacău, 2010; A treia carte – poezii, , Bacău, 2012; etc.) şi că publicat-a, în afară de prezentul, încă şapte volume de versuri: Lecţii de melancolie, 1997 (Alexandria, Ed. Teleormanul Liber); Singură prin Uchronia, 1999 (ibid.); Fulgerul loveşte o singură dată, 2003 (ibid.); Contraste, 2005 (Bucureşti, Editura Eminescu); Totul cîntă-n jurul meu!, 2007 (ibid.); Are mama două fete, 2008 (ibid.); Băiatul cu cărţile, 2009 (ibid.) etc. Recentul volum, Tu însămi, Însuţi eu, are un interesant cuvânt de întâmpinare a distinsului receptor, ce-l asigură că prezentul «s-a născut nepremeditat, ca firul ierbii, din dialogurile lirice purtate de doi oameni [...] în cadrul cenaclului literar Lira21, condus de poeta Cristina Ştefan...» (p. 5). În locul clasicului „cuprins“, ca „text de închidere“, apar „două declaraţii“ ale autorilor volumului, «dintr-un interviu „secret“» luat de Ana Maria Gîbu, „declaraţii“ menite a susţine titlul cărţii: «Ne deosebesc câteva lucruri: Alina, părinţii, apartamentul, în rest..., Luminiţa sunt eu !» (Cristian [Ţîrlea]); «Spune-mi de cine te îndrăgosteşti, ca să-ţi spun cine eşti !» (Luminiţa [Zaharia]). Chiar dacă „gura presei“ ar zice că „formula dialogurilor“ nu-i deloc „ieşită din comun(ă)“ – desigur, nu Comuna din Paris, ci „comuna poemului“ –, sau că „textele, în majoritatea lor, sunt de „album de familie“, noi ne facem datoria criticii (de întâmpinare) şi, apelând la paremiologie, cum făcut-a Luminiţa Zaharia – la „tema valahă a însoţirii“ (supra) –, de ce să nu spunem răspicat că nui rău (de valuri) ca să încercăm / cercetăm marea eternităţii lirice cu degetul nadirului arătător de zenit“... Primul text al volumului, ca dedicaţie la o hologramă, aparţine Luminiţei Zaharia – ce-şi vectorizează versuri-degete de câmp electromagnetic până-n vârsta «lui Cristian Ţîrlea, la jumătate de secol»: poeţii nu seating, ei sunt doar fulgi / de zăpădică, şi dispar când focul / realităţii îi loveşte-n Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

tâmple... / şi-o hologramă blândă le ia locul... Îngăduindu-ne a-i lăsa în pace drăgălaşul diminutiv, zăpădică (pentru ilustrarea holografiei / hologramei dinspre „oglinda macrospartă“), mai mult ca sigur, diminutiv încă neviscolit, spre a-i fi amendat de Titu Maiorescu, făcându-ne a nu observa – dincolo de „l’air beau“ / „les neiges d’antan“ şi peste pana lui François Villon – argoticul „măi dudă“ (p. 7), trecem la textul secund, Un înger şi o îngeriţă la sfadă cu norii, al lui Cristian Ţîrlea – ce nu cade neapărat în excrementism (la modă şi „de noadă“) atunci când trimite accentele-i sinestezic-baladeşti (de data asta, nu villoneşti, ci topârceniene: «să ştii că am să-ţi ard – ca-n Topârceanu ! – / nasul, norul şi picioarele» – p. 10), desigur, la nuditatea angelică (de înger / îngeră): nu m-a părăsit / m-a dăscălit / „la Soare să te uiţi când eşti gătit“! / am ascultat smerit / iată-mă-s în curu’gol, / pe un nor... (p. 9). Mai la vale de-aceste texte ale „deschiderii“ dialogurilor lirice zaharianţârliene, interesantul erou al poemelor, ivit ianusbifrontic, prin „sudură în oglindă“ a jumătăţilor Androginului, „jumătatea-înger“ şi „jumătatea-înger[iţ]ă“, îşi arată irepresibilai sete de ludic, participă la o serie infinit-cotidian-cosmică de evenimente. Ea-El / Eroul Liric „se împiedică de vise“, se joacă de-a metafora, dar inventează şi «un joc în doi», cu interdicţia de-a se rosti te iubesc (p. 11), spre a constata neverosimilul aserţiunii (coşbuciană în fond) că «fata care... a fost fată / nu mai simte fiorul niciodată», spre a corija imediat impresia (dinspre cotidiana ceaşcă de cafea): prima iubire e cafeaua de dimineaţă / doar ultima iubire contează / în sânge / doar ultima iubire donează / întregul suflet – testament olograf, / doar atunci Dumnezeu te recompensează / raiul sau iadul – / asta dacă nu te fac stelele praf (p. 12); observă apoi că «mama nu este / Rhéa // nu este / Cybèle» (p. 13), «ştie pe dinafară / aluniţele inimii» (p. 16), se culcă la propria-i umbră, trezindu-se speriat, când

guşterele «îi gâdilă visul» (p. 21), ori alcătuieşte scrisori «pe foi, pe trena sorţii, / pe plajă, sau pe frunze verzi / de luminiţanopţii» (p. 25), are «lacrimă nepereche» (p. 36), creieru-i «zburătăceşte prin aer», umple «craterul / lăsat de sucombarea poeziei / cu versul tău viu» (p. 47), cochetează cu micropoemul-haiku / senryu («miros în copaci / verde de Paris galeş / năzdrăvan final» – p. 48 / iha ! în versuri / cu perdeaua norii scunzi / trei cartofi un leu» – p. 51), ori se trezeşte într-o ironică zarişte folclorică, într-o gorjană hăulită la titlu – «helău mama, văleu tata, vă ia soarta cu lopata» (p. 60) – şi sorcovită-n conţinut (cules din „strigătura peste sat“): cu peţitu’om primi / dar pe urmă greeeu va fi / să alegem dintre doi... / ei ca ei, dar noi... ca noi / responsabili părinţei / de fete şi cretinei / hai să dăm în bobi, mai bine, / sau să le dăm endorfine / că aşa blazaţi şi proşti / puteau fi numai ai noşti... // crăcănatul cu rebela / şi voilà telenovela...! / cuminţelul şi cumintea?! / ar sta-n loc Terra şi... mintea... (p. 60); în ultimă instanţă, ianusbifrontistul erou liric mai declară (coşbucian-topârcenian): «pe furiş în luminiş / salivam la două fete / goale cu bălae plete / când m-au prins m-au dezbrăcat / şi-am ajuns acas’ bărbat...» (p. 63); sau „învaţă să sărute spaniola“ (p. 65), ca «pam flecaru’ / pam fleţu» (p. 75, ori se vede şi cu «lacrimile raţionalizate» (p. 79), şi dormind ca un sultan, «cu Luna de mână», până devine «pasăre de noapte» (p. 82), până „se îmbracă în sinceritate“ (p. 84) şi se duce «la cules de berze» (p. 98), în vreme ce: crabii merg în pas de defilare / madame melc are uger / ploaia smiorcăie speranţe / taurul se îndrăgosteşte de roşu / amintirile sunt necenzurate / capitala inimii este femeia... _______________ * Luminiţa Zaharia, Cristian Ţîrlea, Tu însămi, Însuţi eu – dialoguri lirice –, Buzău, Editgraph, 2012 (pagini A-5: 170; ISBN 978606-8310-96-1).

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

note de lectură

Gheorghe A. STROIA Aspiraţie şi împlinire prin RE(set)area cotidianului către stările originare ale începuturilor În fiecare clipă, amintiri dintr-un trecut netrăit dar simţit, dintr-o lume nici măcar gândită, dar visată, ceruri pline de furtuni, din care s-au cules boabe de rouă, vin cu putere peste fragila fiinţă, obligând-o să ardă cu flacără sau să se stingă precum ogorul însetat de o secetă interminabilă. Este cât se poate de natural ca omul, fiinţă superioară, dotată cu raţiune şi o sensibilitate pe măsură, să-şi dorească în fiecare zi mai mult, atât de la sine, cât şi de la cei din jurul său. Desigur, nu înţelegând prin „mai mult”, o mai multă bogăţie, ci o mai mare putere spirituală, o mai multă inteligenţă, ci o mai mare putere de înţelegere, o mai multă mândrie, ci o mai mare putere de se împărtăşi prin iubire. Este, poate, la fel de natural, ca în fiecare clipă, omul să schimbe „matca” aspiraţiilor sale profunde, nu spre ceva mai înalt, ci spre ceva mai înălţător, dorind cu înverşunare recăpătarea respectului de sine iar din partea celorlalţi recunoaştere şi, de ce nu, acceptare. Dorinţa de reinventare, de regăsire, de forţare a limitelor, de testare a voinţei în condiţii extreme (fireasca înscriere în cotidian fiind arhisuficientă) reprezintă perpetuumul mobile al existenţei umane. Valentina Naşu îşi propune să reunească sub un titlu sugestiv, scris parcă pe un buton roşu RE(set) („BUTONUL DE VISE”), câteva nuvele care să dea substanţă şi logică celei principale, încropind în jurul unor personaje aparent antagonice un miniroman, cu evidente note socio-psihanalitice. Sub auspiciile unei poveşti de dragoste, se explicitează sensurile mai puţin plăcute 100

Gheorghe A. STOIA ale cuvântului „pereche” care - în cazul de faţă - NU pot fi traduse prin: similitudine a ideilor şi trăirilor, dorinţe ori aspiraţii comune, niveluri de afectivitate relativ echilibrate, dedicare şi dedicaţie, sensibilitate biunivocă, iubire împărtăşită. Mai mult, „prizonieri” într-o astfel de relaţie, în care doar unul dintre parteneri ştie să dăruiască, să aştepte, să se înarmeze cu răbdare, să ignore defectele dintr-o dorinţă acerbă de (re)descoperire a calităţilor celuilalt, singurul „dar” oferit este (NE)FERICIREA. În urma acestei perpetue nefericiri se naşte motivaţia actorilor implicaţi de a căuta „altceva”, de aşi reitera parcursul vieţii, căutând refugiu într-o altfel de lume, într-o altfel de trăire şi, de ce nu, într-o altă pasiune. O astfel de evadare este, cel puţin pentru autoare, scrisul, un lucru deloc facil, ce impune dorinţă de perfecţionare sau versatilitate probată printr-o înşiruire logică şi perfect dimensionată a gândurilor: „Acum am convingerea că ar fi păcat să ţii închise într-o cutiuţă ermetică, gânduri şi idei care pot clădi o lume în care să se refugieze şi alţii din când în când. Acea sinceritate debordantă de care eşti capabil doar în scris, poate face familiar oricui universul pe care-l creezi din idei şi emoţii. Poţi chiar căpăta dependenţă de comunicarea cu tine, de emoţia inefabilă a aşteptării momentului în care vei putea da formă gândurilor - forma potrivită, de surpriza care te trimite-n visare după ce-ţi reciteşti propriile gânduri… Poate da dependenţă (oare?) şi obiceiul de a diseca tot ce scrii, dându-le mereu altă formă. Cam cum fac eu adesea…” Dorinţa de a scrie porneşte de la un „lifestory”. „Caietul cu minuni”, găsit în podul casei vechi, descrie întâmplări ce se intersectează cu firul epic, devenind laitmotivul pe fundalul căruia se construieşte, de fapt, povestea în sine. Se reformulează axiome aplicabile vieţii, în finita ei curgere, dar infinita ei transformare. Practic, există un „râu” al curgerii timpului, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gheorghe A. STOIA

prin care se produce „mutaţia” de la noul născut la copilul (in)conştient de frumuseţea vârstei sale, de la adolescentul indecis spre adultul ferm, de la maturul încorsetat în zalele de fier ale existenţei spre o vârstă a senectuţii şi, implicit, de la viaţă spre veşnicie. În toată această curgere ciclică, oamenii ies uneori învingători, dar - cel mai adesea - învinşi. Doborâţi de propriile frustrări, neîmpliniri, vise frânte ori de incapacitatea de a accepta loviturile vieţii fără prea multă împotrivire, ei îşi motivează astfel renaşterea din propria cenuşă şi, evidenta „upgradare” a faptelor asumate: „La vârste tinere, risipim timpul pentru că-l avem din belşug; acum am trăit tot ce a fost de trăit, am încercat toate experienţele care am considerat că merită testate şi AM ALES. Am ales puţine, am ales (mai ales) să ne înconjurăm de calitate, de oameni de calitate, fără interese meschine faţă de noi. Unii. Alţii, treaba lor - în definitiv, eu sunt personajul principal al vieţii mele (şi numărul unu al jurnalului meu)”. Subtilă în derularea eposului este ironia/ (auto)ironia, ce are la origine ideea potrivit căreia este „certificată” o „superioritate” a genului masculin faţă de cel feminin: „Cerbicia e masculină, vine de la cerb!!”. Referire directă la studiile psihologice, conform cărora psihicul uman este construit pe modelul „cutiuţelor cu sertare”. Însă, spre deosebire de cutiuţele „masculine”, pe cutiuţele „feminine” sunt aplicate şi etichete, insinuând uşurinţa femeii de a „întreprinde” fără a „planifica”, sau denotând o mai mare putere de reacţie la stimulii afectivemoţionali. Această idee este probată în cursul scrierii prin comportamentele pe care le au partenerii: femeia – conştientă, simetrică, logică, totală, iar bărbatul – confuz, asimetric, superficial. Se utilizează, preponderent, pentru ilustrarea acestor tipuri de comportamente descrierea, lipsa dialogului sporind doza psihanalitică a scrierii, centrată pe o atentă observare şi o

rafinată interpretare a detaliilor semnificative. Mai mult, indiferenţa şi superficialitatea comportamentală masculină este insistent penalizată, prin folosirea cuvintelor ce sugerează întoarcerea bărbatului la comportamente de tip ancestral - atavic/atavism, ce nu trebuie pusă (neapărat) pe seama tarei/tarelor acestuia. Adiacente acestei dorinţe acerbe de (re)inventare sunt elementele de vocabular special subordonate scopului în sine – cuvinte noi, compuse prin alăturarea de cuvinte separate aparent prin paranteze, rezultând silogisme, concluzia fiind mai mult decât usturătoare - „tot ce ai (fi putut) simţi(t) tu”; „di(n)rect în braţele unei alte femei”; „ci(ri)p electronic”. Interesant formulată este şi nemulţumirea pe care oamenii o resimt de-a lungul vieţii – premisă a nefericirii, precum şi permanenta redimensionare a obiectivelor, uneori exagerată, făcând din scopuri inerente, vise imposibil de atins. Acest fapt denotă o profundă aplecare a autoarei asupra aspectelor psihologice, o deplină cunoaştere a naturii umane sau, poate, o atotcuprinzătoare investigare a eului propriu: „Fiinţe cu instinctul conservării, oamenii ar economisi la bancă cinstea, iubirea, generozitatea, dacă ar avea garanţii ferme că pleacă dincolo cu această avere. În lipsa garanţiei, îşi consumă ,,averea” aici şi rămân veşnic nemulţumiţi” sau „Poate că suntem paradoxali - de câte ori avem o împlinire, o bifăm în grabă şi apoi ne dorim altceva, alergând mereu după ceea ce ne lipseşte. Avem perfecţiunea, vom alerga după imperfect. Ne repliem mereu în căutarea altor împliniri! Vânăm şi împliniri personale, să fim cât mai apţi în lupta pentru existenţă. Femeilor şi bărbaţilor deopotrivă le cam place vânătoarea!” Pe fundalul acestei poveşti de dragoste neîmplinite, sunt puse în balanţă contraexemple celor deja cunoscute. Apare, astfel, imaginea tatălui dedicat versus celui

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

101

Gheorghe A. STOIA de complezenţă, imaginea familistului convins versus celui obligat de circumstanţe sau imaginea imaculată a bunicilor, adevărate leagăne ale unei copilării fericite. De aici, imposibilitatea generalizării şi anticipării comportamentelor într-o relaţie şi, în speţă, a reacţiilor în faţa diferiţilor stimuli: afectiv/afectivitate, simpatie/dragoste dar şi de iluzie/decepţie, împlinire/deziluzie. Constanta sinergică o reprezintă, de fiecare dată, Maternitatea: caldă, devotată, cu o enormă putere de înţelegere şi de sacrificiu. Conştientă de toate aceste lucruri şi făcând din scris un refugiu - un rai al cuvintelor în care lacrimile, suferinţele, durerile, vor prinde aripi gata de zbor, către nicăieri – Valentina Naşu revine la ideea că, deşi poate aduce mari satisfacţii morale, scrisul este rareori considerat un mijloc viabil de trai. Vocea mamei revine din amintire, insistând asupra acestui lucru: „Fă-te fată ceva de care să mă mândresc, că scriitorii mor ca mâine de foame. Şoareci de bibliotecă, ca şi profesorii. Câtă şcoală şi degeaba, că nimeni nu-i vede înstăriţi!” Deşi în finalul cărţii se leagă o nouă poveste de dragoste, există şi aici momente de cumpănă, suferinţă, lacrimi, care transformă cel mai frumos sentiment dintre toate în caznă, într-un iad din care se poate salva doar printr-un simplu RE(set). Vor apărea, astfel, o altă zi, o altă dorinţă şi, de ce nu, o altă poveste, parte a unei vieţi viitoare. RE(set) - un debut promiţător al unei prozatoare ce va face din destinul său literar - motiv de permanentă reiterare a reuşitei. Cât despre Fericire, Ea (spunea Pascal Bruckner)… are o poveste care nu este povestea obişnuită; ea este confuzia memoriei cu uitarea: amintiri ale unor episoade atât de dense încât sunt şterse de însăşi perfecţiunea lor, încremenite într-o estompare veşnică.... Adjud - 2013

102

note de lectură

Robert TOMA Tentaţia visului Într-o poezie din volumul „Reguli despre nesfârşit” (apărut la Ed. Tracus Arte, Buc., 2012), Nicolae Oprişan afirmă: „Dumnezeu nu mă vede/azi nu am întâlnire cu el.” Noi, însă, ne întâlnim cu autorul, prin textele sale, şi ne străduim să-l „vedem’’, să-l surprindem în însăşi evoluţia sa. Poetul e un „adaptat’’, oarecum în spiritul teoriei lovinesciene a „sincronismului’’: elimină punctuaţia, renunţă la rime, evită structura prozodică aşa-zicând „ tradiţională”. Preferă asocierile de termeni insolite, bruschează „tiparele’’, trimite, subtil, la mişcările de avangardă (cubism, suprarealism). În fond, ceea ce ne interesează, dincolo de „noutatea’’ procedeelor, e climatul spiritual de excepţie, numit poezie. Din momentul în care avem percepţia unui ritm interior, utilizarea rimei sau abandonarea ei programatică reprezintă o chestiune secundară. În unele cazuri, rima reliefează ideea poetică; în altele-sună sec. Tot astfel, versul liber, „ sciolto”, apare steril, în absenţa lirismului. La urma urmei, nu suntem datori, de la o generaţie la alta, să propunem reţete în materie de creaţie: „trebuie să scrii aşa, şi nu altfel!’’. Din păcate, poezia(şi nu numai!) e abordată segmentat, pe decenii (şaizecişti, optzecişti, douămiişti, fracturişti etc.), de fiecare dată cu subînţelesul perimării treptate, într-o neistovită goană după „altceva’’. Cu o astfel de optică, poezia celui din urmă scrib contemporan e, cum s-ar spune, „la modă’’, iar „revoluţionarul” Nichita începe să fie socotit o fază depăşită. Poeţi ca: T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, V. Voiculescu au murit demult, aparţin deja unei alte epoci. La ce bun să-i mai citim? Se uită periodic faptul că poezia, marea poezienu poate fi redusă la momentul istoric respectiv; prin semnificaţie, se adresează omului dintotdeauna. Operele „vechi” sunt Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Robert TOMA

actuale prin substanţa lor; scriitorii antichităţii sunt contemporanii noştri. Poetul(creatorul, în genere) intuieşte în faptul divers general-valabilul, înlătură coaja fenomenelor, ca să ajungă la miez; rostul său e acela de a sintetiza umanitatea. Poetul cheamă la sine cuvintele-şi ele capătă concreteţe; se mişcă, respiră, au muchii, netezimi sau asperităţi... Poetul, în mijlocul atâtor indivizi, nu prea ştie ce să spună, dar, printr-o firească detaşare, ştie, mai ales, cum să spună. Dacă e privit cu ostilitate sau indiferenţă, astăzi, în sinea lui mizează pe judecata de valoare a cititorului de mâine. Nicolae Oprişan e un poet interesant şi expresiv. Îţi atrage numaidecât atenţia tonul categoric. Versurile au, nu o dată, gravitatea unor inscripţii; unde biruieşte concizia, sunt de-a dreptul remarcabile. Câte-o poezie începe abrupt, de parcă o uşă s-ar deschide brusc,atunci când te aştepţi mai puţin... Prin sita anumitor versuri(excelente) se cern felurite stări de spirit: umor, ironie, melancolie, resemnare. De pildă: „noi doi am fi putut trăi fericiţi ca rufele pe sârmă’’(comparaţia e voit prozaică, sugerând aplatizarea în viaţa de cuplu); „fiara se ascunde în vânător”; „refuzul meu de-a povesti rana”; „sângele şoptit care mă iartă”; „stau de vorbă cu un înger, într-o gară”; „s-a dezbrăcat de vină într-un alt alt lut”; „mirosim a copaci, mirosim a târziu”; „obsedat de algele nopţii prinse de trupul tău”. Motivul „îngerului” e frecvent în poezia lui Nicolae Oprişan, amintind freamătul de aripi din perioada revistei „ortodoxiste” GâNDIREA. Într-o poezie a lui Blaga(acesta, după cum se ştie, a fost şi colaborator al revistei lui Nichifor Crainic), îngeri cu penele arse zăbovesc într-un bar, în oraş, ca nişte oameni obişnuiţi. Astfel, după expresia lui Eliade, elementul sacru se camufla în profan. Arghezi îl ruga şi el pe Dumnezeu să-i trimită, din când în când, „câte un pui de înger”, adică un semn. Un volum al lui V.Voiculescu

este intitulat chiar „Poeme cu îngeri”. Originalitatea, însă, nu e(şi nici nu poate fi) tematică. În cartea lui N.Oprişan nentâmpină idei şI motive de interes universal: luna, pasărea, marea, corabia, nesfârşitul, absurdul. Ca atâţia alţii, autorul se-ntreabă asupra sensului existenţei; e preocupat(până la obsesie) de eternul-feminin; încearcă să se definească pe sine în raport cu ceilalţi, ori se refugiază în arcanele propriului eu, în singurătate şi vis(romantic, prin aceasta). Aspectul din urmă e conturat în versul: „de multe ori personajul principal coboară în noi/ca într-o pivniţă.’’(„o uşă deschisă înăuntrul ei”). Dezgustat de gestul cotidian, mecanic-„suntem absurzi când luăm masa”(„nu este timp’’); intuind uniformitatea existenţei-„aceleaşi păsări cobesc inutil pe catarge”(„reguli despre nesfârşit”), poetul are, totuşi, sentimentul recuperării: „am uitat să vorbim despre înălţare”(idem). Unele versuri vibrează ca un psalm: „aş fi vrut să fiu ca tine/în fiecare zi să ating/picioarele lui Dumnezeu.”(„nor degeaba”). Poetul n-a putut evita cu totul discursivul, retoricul. Dar cine e scutit de-o asemenea primejdie? Expresia nudă, scutită de falsele podoabe, exercită o influenţă nebănuită asupra conştiinţei cititorului. Deşi invenţia verbală nu lipseşte, abia prin simplificarea liniilor poezia câştigă în substanţă. Astfel, anumite versuri par un ecou(în sensul continuităţii) al GLOSSEI eminesciene: „tot ce se poate întâmpla/s-a întâmplat”(„până la refuz”). Ideea e filosofică. In concepţia lui Schopenhauer, nu există nici trecut, nici viitor, ci doar prezent. Istoria nu are o mişcare ascendentă, progresul e numai aparent. Pentru filosoful german, după cum se ştie, Voinţa oarbă de-a trăi e „geniul speţei”. Sursa răului existenţial este egoismul-„ homo homini lupus”. E semnificativ că noţiunea de „absurd” revine des în paginile de faţă. Alteori, te izbeşte solemnitatea unei atitudini:”cum se face târziu în tine/îmi scot pălăria în faţa

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

103

Robert TOMA

destinului, fără glas îmi număr secundele.”(„îi spun cârtiţei”). E o nuanţă de stoicism în această aşteptare a ceea ce urmează să se întâmple. Probabil, poezia cea mai frumoasă din întregul volum este aceasta: „ trist sau nu/eu nu mai ştiu/dacă dintr-o nuntă/ lipseşte un mire/dacă alunec spre/ tine sau spre târziu/dacă sub farduri/ râul valsează străveziu/dacă îngerul palid/vine azi/fără aripi,/sau mâine/o să fiu zidit/ într-un

cocor/fără să ştiu.” Farmecul rezultă, aici, din ambiguitate: „trist sau nu/eu nu mai ştiu’’; „vine azi/sau mâine”. E o restrângere a vitalităţii în cadenţa molcomă, bacoviană. Nicolae Oprişan declară, ritos: „ Sunt multe de spus despre mine” („ te uiţi şi nu te vezi”). Înclin să cred că are dreptate. În definitiv, ceea ce contează e că NiCOLAE OPRIṢAN are ceva de spus în contextul liricii actuale.

Cică nişte câmpineni – un volum cu interviuri semnate de Carmen Negreu Recent, prin demersurile făcute de conducerea Bibliotecii Municipale, a apărut la Editura Premier un volum cu interviuri semnate de jurnalista Carmen Negreu, care ne-a părăsit atât de brusc în primăvara acestui an, de Ziua Femeii. Cartea apărută postum evidenţiază câteva dintre cele mai interesante interviuri pe care Carmen a reuşit să le ia, în ultimii ani de viaţă, unor importante personalităţi culturale şi artistice din oraşul nostru. Publicarea volumului s-a făcut la iniţiativa Comisiei de cultură din cadrul Consiliului Local, miniparlamentul câmpinean finanţând, de altfel, această apariţie editorială. Cei intervievaţi, în ordinea apariţiei lor în carte, sunt: Carmen Bălan, Liviu Briciu, Viorel Cernica, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Gheorghe Dinulescu, Florin Dochia, Alfred Dumitriu, Vlad Dumitriu, Florin Frăţilă, Liliana Ene, Lidia Nicolae, Daniela Rândaşu, Gherasim Rusu Togan, Gabriel Sitaru, Ion Şovăială, Eli Stănciulescu, Ştefan Al. Saşa, Ştefania şi Marius Stroe, Jenica Tabacu, Emanoil Toma şi Constantin Trandafir. (A.N.) 104

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

proză

Cornel SÂNTIOAN CUBLEȘAN

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Staţiunea W.

cum, caut să mă odihnesc, lăsat pe spătarul unui scaun de plastic, de un alb murdar, cu un braţ rupt, încercând să-mi sprijin mâna care îmi alunecă în gol, mereu, de fapt mai mult mă chinui, căutând confortul râvnit. Şi muştele uriaşe supără şi soarele gigantic, bolnăvicios, de septembrie, care mă obligă să-mi duc mâna streşină la ochi, regret faptul că, ochelarii fumurii, i-am uitat acasă, cauza fiind graba cu care am plecat. Amicul meu se mişcă asemenea unei ţestoase, zi lumină, în lacul sărat, cu scurta pauză când am prânzit amândoi la mica terasă, cu câteva mese de culoare neagră. Curios e faptul că doar slipul meu şi al amicului au culori ţipătoare, în rest, obiectele, îmbrăcămintea, sunt, aici, în tonuri alb – negru. Până şi câinii, pe jumătate sălbăticiţi, care aleargă şi se zbenguie, se muşcă, schelălăind, prin nisipul de un gri închis, au pete albe şi negre. Lacul sărat se întinde între două fâşii de nisip sub formă de L şi pe latura opusă îl străjuiesc poalele unui deal cu puţină verdeaţă, în partea superioară pare un peisaj de pe Marte, golaş cu stânci şi grote. Pe partea cealaltă a fâşiilor de nisip se înşiră câteva căsuţe de lemn, de forme ciudate. Din stânga apărură deodată doi tipi înalţi, deşiraţi, luminaţi de fascicolele soarelui, par doi gemeni, îmbrăcaţi în tricouri vărgate, albe – negre, cu pantaloni de doc cu buzunare largi în faţă şi în spate din care se văd capetele unor broşuri. Gemenii trag după ei scaune de plastic care Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

lasă în urmă dâre apăsate în nisipul gros. La un moment dat se opresc, descriu nişte curbe ca nişte semne, ajungând aproape de mine îmi aruncă o broşură, mă salută dând din cap, descriu alte curbe, semne, se întorc, dispărând cu scaune cu tot în locul de unde au venit, dar intersectând vechile urme în aşa fel încât să nască nişte forme noi, un fel de litere, desene, scriere. Sprijiniţi de gardul de lemn, ce desparte ochiul de apă de uscat, câţiva bărbaţi, femei, albi, acoperiţi de sarea solidificată pe trupurile lor, nemişcaţi, în poziţii diferite, ca nişte statui de marmură, rămase din alt timp, îngână, ca într-un ritual, şiruri de cuvinte parcă fără nici o noimă. Gemenii trecură din nou prin spatele meu, acum, trag după ei scaune negre într-o altă direcţie. Îi încurcară haita de câini pusă pe hârjoneală, aşa că unul din ei luă un scaun şi alegă după ei, ameninţându-i, încercând să-i alunge dincolo de uriaşul zid, ce desparte staţiunea de dealurile golaşe, stranii. La început am crezut că mişcarea scaunelor are un rol administrativ, fie de înlocuire a celor deteriorate, fie de dragul decorului, pentru a atrage clientela. La un moment dat, apărură două baloane uriaşe care aveau atârnate de ele două nacele în care, câte un individ, filmează sau fotografiază perimetrul staţiunii, rotindu-se în jurul acesteia, apoi se înălţară până când se distinseră ca două puncte. Un fior m-a cuprins, un sentiment de înstrăinare, mai fusesem în staţiuni, încerc să îmi explic gesturile nefireşti ale 105

Cornel SÂNTIOAN CUBLEȘAN

oamenilor veniţi la refacere, tratament, odihnă, distracţie sau cum vreţi să-i spuneţi, deocamdată nu reuşesc să aflu explicaţia, simt o apăsare pe suflet, o indispoziţie. Gemenii trecură pe lângă terasă, lăsară scaunele în alt decor, apoi se reîntoarseră pe lângă gardul ce pare de sticlă, din cauza sării ce se depusese în straturi de-a lungul timpului, cât scăldătoarea se încinge, din cauza soarelui, sarea se evaporă, o dată cu apa, o pulbere fină rămâne în aburii, pe care pacienţii sau turiştii o inhalează, dar parcă nu e o sare pură, desigur, conţine o substanţă, un mineral, care în structura sa cristalină obţine un alb intens, prin anumite reacţii chimice cu alţi compuşi organici. La baza gardului, pe o lăţime de circa doi metri, era prinsă scândură pe toată întinderea, aşa cum bătea soarele, ce începuse să se înroşească şi gardul şi terasamentul de lemn, pe care se depusese straturi de sare, păreau că luaseră foc. Cei doi fraţi mergeau pe traseul scândurilor, măsurând cu paşi ficşi lungimea. Deodată, pe terasă se auzi o muzică, părea o melodie orientală, nu erau nici difuzoare, nici staţie, nici curent, sunetele dulci şi ritmate izvorau parcă din pământ. O uşă se deschise din terasă, o blondă plinuţă apăru, mişcându-şi şoldurile, ondulându-le în ritmul muzicii, dansatoarea poartă doar un slip negru, ajunsă la mijlocul terasei, se roteşte, lăsându-se uşor pe spate, dezvelind sânii opulenţi, era ca o beţie a simţurilor, în timpul acesta mai apăru o dansatoare, înaltă, slabă, purtând părul în şuviţe lungi până aproape de fese, are aceleaşi mişcări ca partenera sa, ba faţă în faţă, ba alăturate, umăr lângă umăr, lăsându-se ritmic, jos, ridicându-se încet, înălţându-se apoi, ridicându-şi mâinile spre cer, privirea, e ca într-o incantaţie, e si o chemare a sexului, e şi o chemare interioară, atunci când, ridicându-şi feţele spre cer, închid ochii, rugându-se. Într-adevăr, în acest loc soarele domină spaţiul, având parcă altă putere, efect asupra minţii, asupra trupului.

În dansul lor e şi pasiune şi adorare şi teamă şi speranţă. Mişcările dansatoarelor sunt controlate, o anume simetrie arată că femeile se născuseră cu acest dans în sânge, că alte generaţii le-au transmis lor. Curios e faptul că, persoanele adunate lângă gardul lacului, nu participă la această acţiune, nemişcate stau sub soarele binefăcător, în timp ce dansatoarele îşi continuă ritualul. Mă întreb, în încăperile de lângă terasă, pe lângă bar, ce alte obiecte sunt. Nu am văzut pe nimeni venind sau plecând din momentul în care eu şi bunul meu amic am intrat aici. Probabil că toţi aceşti oameni, nu ştiu câţi la număr, veniseră la aceeaşi oră, că unii locuiau aici perioade de timp, sau că noi eram nişte intruşi, veniţi din întâmplare, sau atraşi pentru un anumit scop. Nu am auzit niciodată, nici la televizor, nici la radio, nici din alte surse vorbindu-se de Staţiunea W. Plecaserăm ca nişte adolescenţi, aşa deodată, probabil stresul zilnic, poluarea naturii, poluarea socială, poluarea sufletului, probabil afişele uriaşe, apărute aşa deodată, pe ziduri: „Staţiunea W., un miracol, elixirul vieţii!” pe arbori, avuseseră un efect imediat asupra noastră. Adevărul este că, de la plecarea logodnicei mele cu alt bărbat, căzusem într-o stare de depresie, luam crâşmele la rând, adesea nu refuzam drogurile. Norocul meu era tocmai amicul meu, care mă lua două – trei zile cu arcanul în peregrinări montane, unde îmi mai reveneam. Curios era şi faptul că barmanul nu se arăta, trebuia să baţi în uşa vopsită în alb pe care scria cu litere mari: bateţi. Cei doi fraţi se apropiau, comentând ceva nedesluşit, păreau că se contrazic într-o anumită problemă. Ajungând lângă mine, opriră comentariul, unul din ei mi se adresă: „V-aţi uitat în revista de specialitate? şi îşi continuară drumul. Intrarea în căsuţa din spatele meu. Menţionez faptul că, pe pereţii căsuţelor, erau prinse câte o oglindă uriaşă, în care se reflecta lumina soarelui şi

106

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Cornel SÂNTIOAN CUBLEȘAN

făceau ca spaţiul să fie mai luminat, apoi, în oglinzi spaţiul se dubla, privind în ele aveai impresia că acolo dăinuia o lume paralelă, mai bună, mai curată, în care ego – ul tău trăieşte o viaţă fără de moarte. Mi-am amintit că, pe scaunul alăturat, zăcea broşura, de care uitasem. Curios, am luat-o, coperţile erau albe, nu era scris nimic, nici desenat ceva. Surprins, am deschis-o, pe pagina a treia scria cu litere negre „Folosiţi lupa neagră, veţi afla de unde vine puterea, vindecarea. Ai tăi fraţi.” Am răsfoit în continuare paginile, un gol alb se întindea dinăuntrul lor în sufletul meu. În momentele care urmară am simţit o linişte ca şi cum m-aş fi aflat în mijlocul unei păduri de salcâmi. Am închis ochii câteva clipe, o mireasmă binefăcătoare mă duse într-o stare de visare. Trezindu-mă, m-am simţit cuprins de o bucurie ascunsă, uitasem şi de amicul meu care nu mai ieşea din apă. În centrul lacului se află o singură persoană, cu mişcări lente sau rapide, de neprevăzut, execută diferite figuri, acum semănă cu petalele unei flori, aşa ţinându-şi mâinile, picioarele, capul, deasupra pânzei de apă, ca oglinda, într-un anumit fel, rotindu-se, apoi păru a fi o ţestoasă cuminte, care îi privea în ochi cerând parcă mila, răsucindu-şi corpul se înălţă în aer, dând din mâini, închipuind o pasăre în zbor, liberă, majestoasă, întinzând braţele alăturate, coborî lin ca şi cum ar fi fost o făptură de aer, fără greutate, rămase, aşa, cu mâinile împreunate, nemişcată, în apa liniştită, până la mijloc, bustul gol strălucea, semăna cu corola unei flori nemaivăzute. Privea spre soare, murmurând ceva de neînţeles. Apoi se opri brusc, deveni firească, lovi cu palmele apa stătută, făcu semn unei alte persoane să se apropie, să-i ia locul, ea depărtându-se spre marginile cercului creat de alţi bărbaţi şi femei. Gesturile femeii, simbolice, lăsau să se întrevadă ideea unui cult al naturii, la fel ca

şi dansatoarele, înotătoarea poseda arta levitaţiei care necesita un har, o experienţă, o trăire nefirească. Amicul meu se află în cercul acela, prins într-o experienţă unică. Femeia care condusese cercul de oameni ieşi dintre ei, urcă scara de lemn ce duce pe malul dinspre deal. O clipă trupul ei zvelt străluci în soarele sângeriu, ca al unei fiinţe din altă lume, dominând împrejurimile, dealul ciudat. Privind cu atenţie reliefurile selenare am reuşit să descopăr forma unui cap de zimbru. Femeia se desprinse din nemişcarea de statuie, se îndreptă spre marginea dealului unde, abia acum am observat, era ridicat un panou uriaş montat în zidul de piatră. Pe panoul uriaş era reprezentat un soare din metal auriu şi alte materiale fosforescente care, probabil, la lăsarea nopţii, făceau ca soarele să pară real. La baza soarelui două mâini împreunate lăsau să se întrevadă mesajul. Femeia îngenunche, pare că face parte din reprezentarea simbolică. Totul se petrece, aici, ca într-o activitate complexă: sportivă, ocultă, misterioasă, practicată pe baza unei anumite filozofii, dogme. Trebuie să mărturisesc faptul că, încă de mic copil, am avut atracţie spre esoteric, spre magic, paranormal, dar aceste fenomene nu le-am luat în seamă. Mi s-au întâmplat minuni, am scăpat de moarte de câteva ori, nimic nu este întâmplător, anumite vise mi-au prevestit întâmplări dramatice, uneori am ştiut să mă feresc, alteori nu, dar ceva, cineva a stat aproape de mine, păzindu-mă, ferindu-mă în final de catastrofa fatală. Prietenii, crâşmele, rugăciunile m-au făcut să uit, pe moment, de acele accidente ale vieţii. Marea problemă a mea a fost ultima femeie, ultima dragoste nebună, căreia m-am dăruit total, fără să las o marjă de scăpare în caz de eşec. Nu mai eram tinerel, când eşti prins de uragan nu mai poţi să scapi, nu mai

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

107

Cornel SÂNTIOAN CUBLEȘAN

ai resurse psihice. Drogurile şi bunul meu amic, o fire sportivă şi calmă, m-au scăpat parţial, aparent, dar tot timpul căutam amândoi o fugă, sub diferite forme, din care eu ajungeam la mine epuizat. Am mai avut întâmplări neverosimile, nu ştiu nici acum dacă au fost adevărate sau au fost fabulaţii ale minţii drogate sau ale visului. Psihiatrul mi-a precizat că sufăr de o anumită boală psihică, nu-i mai reţin denumirea, ceea ce ştiu e că începe cu psi…, seamănă cu un cuvânt grecesc. Pe terasă se schimbă decorul, la una dintre mese apărură trei personaje contrastante ca înfăţişare. În capul mesei o doamnă cu trăsături fine, regulate, ţinând în mâini o carte groasă, cu coperte învelite în piele, pare că rosteşte o rugăciune, ceva de felul acesta, celelalte două personaje ţin capetele plecate, smerite, ascultă incantaţia doamnei ce prezidează locul. Era singura fiinţă îmbrăcată într-un fel de pelerină, jumătate albă, jumătate neagră, lungă până la pământ, încheiată cu nişte nasturi albi, de mărimea unei tuberoze. La gât poartă un colan aurit de care atârnă un soare de aur, de mărimea unei floarea – soarelui, care impresionează, dând o mai mare prestanţă persoanei. După rostirea incantaţiei, cealaltă femeie, numai piele şi os pare a-şi destăinui anumite gânduri, fapte, când ridicând tonul bătându-se în piept, plângând, când adunată în sine, ca o pasăre ce se ascunde în aripi, de ploaie, de frig, căindu-se parcă. Doamna în pelerină o ascultă apoi, punându-i mâna pe creştet, citi pasaje din cartea care semăna cu o biblie, Odată eliberată, suspinând şi respirând greu să-şi revină, femeia ce aduce cu un schelet pe care se lipise o piele tuciurie, ieşi din terasă şi urcând pe un mic podium, cu faţa la soare, începu să facă mătănii, oprindu-se din când în când şi ridicând mâinile împreunate spre cer. Celălalt personaj, un tânăr atletic, fără un picior, ţinându-şi cu o mână cârjele rezemate de

masă, ascultă înţepenit cuvintele izbăvitoare, dând din cap aprobativ, sau negând, sau scoţând un fel de muget, când cu o mare intensitate, când abia auzit, semănând cu un suspin. Am înţeles, din toate acestea că individul e mut, dând din cap, făcând plecăciuni, îşi luă cârjele şi îşi mută trupul, numai muşchi, pe un covor care avea ţesut un soare. Se aşeză în singurul genunchi, cu coatele şi capul sprijinite pe covorul gros, nemişcat, pătruns parcă de o mare vinovăţie. Totul devine fascinant, unic, de domeniul visului, încă nu-mi înţelegeam bine starea mea interioară, în raport cu fenomenele petrecute aici şi fiinţa mea, dar, ciudat, începeam să uit de coşmar. Nemişcarea era mediul în care mă simţeam cel mai bine, aş fi fost în stare să stau zile întregi într-un loc, să urmăresc mersul lucrurilor, al fenomenelor, aparent nevăzute, moarte, dar care, urmărindu-le, ascundeau mii de secrete. Înţepenisem, aşa că m-am ridicat şi m-am îndreptat spre capătul fâşiei de nisip pe partea opusă intrării în staţiune. Înaintând, am ajuns aproape de zidul terminal unde era ridicat un turn sub formă de rachetă, curios, în juru-i, pe un coridor, se plimbă o matahală, îmbrăcată într-un costum asemănător celui unui scafandru, strălucitor, cărând în spate o arbaletă şi o tolbă cu săgeţi cu vârf metalic. Ce caută un asemenea personaj într-un loc pustiu şi sărac, de care, probabil, ştie foarte puţină lume? Nu ştiu dacă simt frică, însă o înfiorare da, mai ales văzând că mă apropii, paznicul îmi arunca priviri bănuitoare, sfredelindu-mă cu ochii săi pătrunzători. Dar, văzând că par inofensiv se îndepărtă. Sub turn se afla o uşă masivă, decorată cu inscripţii săpate în lemn şi desene simbolice, la câţiva metri mi-a atras atenţia o oglindă, de aceeaşi mărime. M-am apropiat sfios ca un copil, părea făcută din cel mai bun cristal. În oglindă se vedea peisajul selenar, dar lumina era mult mai

108

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Cornel SÂNTIOAN CUBLEȘAN

puternică, se auzea un vuiet surd, când ca un ecou slab, când mai accentuat, oprinduse, pornind din nou. Acum, mă privesc pe mine, chipul livid, o barbă crescută în neorânduială, cearcăne trase cu cărbune, o umbră care pătează lumina apusului, crepusculul de sfârşit sau început de lume, o umbră rătăcind în alte ţinuturi, în alt timp, un fior ancestral îmi cutreieră oasele, ce stârni fiinţa supranaturală din mine. Ce casă, care casă, care odihnă, care tihnă, ce poveşti la gura sobei. Mă privesc, dublul meu mă priveşte şi el; care era cel adevărat, care rămânea dincolo de nisipuri şi de ape, şi de ce rămânea? Şi ce este adevărat din toate acestea? Dar imaginea mea dispăru în oglinda, ce-şi schimbă culoarea în albastru şi pare acum o fereastră. În cadrul ferestrei apăru imaginea unei femei îmbrăcată într-o rochie croită dintr-un material auriu, sclipitor, poartă părul despletit,lăsându-l să cadă într-o cascadă neagră pe spate, are ochi albaştri, nefiresc de mari, privind-o, nu reuşesc să-mi mut privirea în altă direcţie, şi simt cum o căldură mă inundă. Stă într-un fotoliu, mă fixează, sunt ca hipnotizat, parcă i-aş aparţine de când lumea. O frumuseţe rece, aura din jurul ei mă fascinează, am senzaţia că plutesc. O voce autoritară mă aduce cu picioarele pe pământ: „Sunt administratoarea, nu a sosit încă ora confirmării, te cunoaştem de mult timp, boala ta va dispărea, va veni şi ziua confirmării”. Culoarea albastră se stinse, femeia dispăru aşa cum apăruse, în oglindă fiinţa mea mă priveşte năucă. Mă întorc, păşesc pe aer parcă, umbre încep să crească, partea luminoasă se retrage, încet, înspre dealuri, câinii se ascund prin cotloane, nisipul îşi schimbă nuanţa, devenind negru. O voce sparse liniştea, trezindu-mă din gânduri: „A fost fantastic, nu-mi mai venea să ies din apă”. Amicul meu, de care uitasem cu totul, venea de la cabină, îmi

dădu sacoşa cu îmbrăcăminte, mi-am tras treningul, adidaşii, ne îndreptăm spre cele două maşini care ne aşteaptă în parcarea staţiunii. Curios era faptul că, la ieşirea din perimetru, apărură două drumuri, am luato spre stânga, curând am aprins farurile, conduc mai mult din instinct, în mintea mea se derulează imaginile văzute cu intensitate. La un moment dat am privit în oglinda retrovizoare, amicul meu dispăruse, probabil că o luase pe celălalt drum, ca sămi iasă înainte la vreo intersecţie. Copacii, zidurile, casele trec ca nişte fulgere pe lângă mine, caut cu privirea afişele care împânzeau, de dimineaţă, localităţile, nici urmă de ele, parcă le înghiţise pământul. Ajuns acasă, mă culc îmbrăcat, unde am adormit pe loc. A doua zi, ca de obicei, mă trezi amicul meu: „Da mult ai mai dormit, se vede că iar te-au cotropit visele, cine ştie prin ce ţinut ai mai peregrinat”. „Sunt încă marcat după incursiunea pe care am făcut-o amândoi în Staţiunea W.” Ţi-am spus eu că într-o zi o s-o iei razna cu drogurile tale, cu anxietăţile, ştii că eu am fost ieri la tribunal ore întregi, după care mi-am vizitat băiatul la internat. „Intrigat i-am arătat broşura primită de la cei doi gemeni”. „Fabulezi, o să-ţi pierzi minţile dacă nu mă asculţi, ceea ce îmi arăţi tu este cartea mea de poezii, ia dă-mi-o!”. Luă broşura, răsfoind-o. „Ce i-ai făcut? Ai şters cuvintele cu acid. De ce?” „Nu ştiu care fabulează, atunci am să-ţi arăt fotografiile făcute de tine pe care mi le-ai lăsat ieri”. Am căutat în buzunarul de la geacă fotografiile şi i le-am întins nerăbdător şi nervos. „Sunt doar nişte cartonaşe albe pe care, probabil ai vrut să desenezi cărţi de joc, aşa cum ai obiceiul când vrei să uiţi. Oricum, mâine mergem la psihiatru, apoi plecăm în munţi câteva zile, să-ţi revii”. „Dar afişele, dar sarea de pe adidaşi, dar…”

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

109

iubiri de scriitori

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN Vasile Alecsandri şi cântecul iubirii Urmare din nr. anterior a om de lume, degajat şi volubil ca fire, aflat la băile de la Borsec, în normalitatea vieţii, se angajează în viaţa mondenă a celor veniţi la tratament, respectiv joc de societate, implicând chiar şi spectacole de pantomimă, în care el se afirmă deschis şi fără trac: „ Dragă Ghica … Imaginează-ţi că mă aflu în societatea a vreo 30 de indivizi care sunt îndatoraţi să dea în fiecare zi gratuit un spectacol de grimasă,în genul serbării nebunilor de la Notre-Dame”, îşi informează prietenul, mărturisindu-i dăruirea ce o manifestă în asemenea petreceri. Dar, prietenul său Kogălniceanu, aflat şi el la băi, îl deconspiră într-o corespondenţă, pentru pasiunea cu care „filipiza” cu stăruinţă, prins în mrejele unei aventuri amoroase, cu una din domnişoarele Filipescu, de la Bucureşti, respectiv cu domnişoara Zoe, pe care, la rândul său, într-o corespondenţă, o va caracteriza ca fiind „o persoană încântătoare”. (11). Şi totuşi, idila s-a consumat doar în peisajul Borsecului, fără continuităţi în mediul bucureştean, deşi îl frecventa cu regularitate, prin întâlnirile cu prietenii săi. În plan idilic, însă, pe traseul jocului sentimental, se interpusese deja, timid dar cu o pătrunzătoare configurare psihică, ideea de proscris la o anume condiţie socială, barieră pe care, în năzuinţa sa de tânăr ambiţios ar fi dorit să şi-o depăşească. Atuurile i le oferea talentul, cultura şi nu în ultimul rând prestigiul

110

personal ; pe scurt, carisma personajului doritor să-şi depăşească lumea de ale cărei prefaceri îşi legase existenţa. De-aici, mărturia din scrisoarea către Ion Ghica, din ianuarie 1845: „…rareori, chiar, după mulţi ani de serviciu, un favorit al soartei parvenea a se furişa în mândra protipendadă, era supus la supliciul lui Tantal… căci nu-i era permis să aspire decât la modestul scaun de şef de masă sau cel mult la scaunul de director de minister”. Iar motivul pentru care Alecsandri „ascundea cu grijă un sentiment de demnitate rănită”, se datora unei experienţa personale trăită în Moldova tinereţii sale, când încercase săşi depăşească, pe cât era posibil, condiţia. Alimentarea acestui sentiment, pe de o parte e posibil să fie rezultatul înrădăcinatei ambiţii de parvenire, sentiment inerent în sufletul oricărui tânăr, totuşi; dar pe de altă parte, ne încredinţează G. C. Nicolescu, „se pare că avusese motive chiar mai temeinice… poetul a încercat… să devină ginerele trufaşului mare boier Costin Catargi şi că… prin refuzul său, acesta l-ar fi făcut să-şi aducă aminte că pornise de tânăr fără nici o stare…” (12). Din asemenea experienţe dureroase, credem, s-au ivit probe multiple din care să tragă concluzii; unele negre, contrare firii sub care era cunoscut şi chiar deloc conforme cu logica unei vieţii care să imprime optimism în desfăşurările sale. În aceeaşi măsură, însă, dorinţele, chiar dacă destinul nu i le împlineşte în legitimitate optimistă; chiar dacă „veselul Alecsandri…”; cel Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

„veşnic tânăr şi ferice…”, dincolo de toate deziluziile, el a rămas marcat de idealuri supreme, de încredere în arta sa, în prieteni şi desfăşurări creatoare. Mai mult chiar, credem că sub voalul încrezător al tinereţii, îşi va păstra răbdător iluzia împlinirii prin dragoste. Anul 1845 devine prin urmare punctul de referinţă al naşterii şi împlinirii visului, în fapt inevitabil, al dragostei, ca apariţie în viaţa oricărui tânăr! Elena Negri era parcă predestinată, în drumul aşteptărilor sale. Divorţată în 1843, desigur că în noua sa condiţie, va da cutezanţă tânărului Alecsandri, contribuind la netezirea drumului apropierii lor. Desigur, situarea femeii în societatea veacului al XIX-lea, eforturile de a se integra activ în societate, cu toate limitele existente încă, dar şi nobleţea ei, se evidenţiază concurenţial chiar în lumea bărbaţilor, dar aproape deloc în instituţiile timpului şi mai mult în viaţa culturală, a saloanelor şi a altor grupări în care prevala tinereţea de ambele sexe. Pentru a nu cădea în derizoriu însă, apelăm la scriitoarea Ioana Pârvulescu, cu atenta sa „călătorie” în veacul al XIX-lea şi referinţele de vigoare,” la acea viaţă, atât de diferită de a noastră” (13). Ca urmare, oferim câteva semnificaţii, chiar cu riscul de a se palida, urmare a desprinderii lor din contest: „O Lorelei se ascunde în fiecare femeie şi fiecare femeie se ascunde în propriul păr, amplu ca o mantie neagră sau aurie, veşmântul natural care-i apără pudoarea, în secolul pudorii, atunci când e goală”. La fel, ţinuta e specifică: „În fiecare moment mâinile lor ştiu ce trebuie să facă… (iar) bustul ştie care e poziţia obligatorie, picioarele îşi cunosc datoria de a sta perfect lipite unul de altul. Viaţa trupului feminin este mult mai disciplinată în secolul 19”. În privinţa „migălosului proces al

îmbrăcării”, autoarea descoperă existenţa unui întreg travaliu: „Pentru corsaje, la fel ca pentru căsătorie de două persoane, spun francezii. Din asemenea mici detalii rezultă de ce independenţa femeii e încă o utopie”, concluzionează autoarea detailând în continuare componentele îmbrăcămintei, ale bijuteriilor, finalizând întregul angrenaj al ţinutei cu „o pălărie de paie de culoarea pâinii coapte…mănuşi de aţă şi o umbrelă de soare bombată ca un clopot, cu cinci rânduri de tighele pe margine, din materialul de aceeaşi culoare cu rochia”( 14) . Şi totuşi, pentru ieşirea în inima târgului, femeia mai are nevoie de „pieptănatul cu împletituri”, latura asortată a întregii ţinute, exigent controlată; abia după toate acestea, „doamna îşi poate scoate din casă trupul pentru a înfrunta lumea şi a fi admirată” (15). În privinţa aspectului mozaical în care femeia îşi înscrie destinul, în relaţie cu universul social, autoarea conchide: „Rolurile secundare cele mai izbutite ale femeii în secolul bărbaţilor sunt cinci: mame, soţii, muze, fiice, surori…În plus, mai sunt roluri episodice… amante, servitoare, „fiice ale plăcerii”. E un întreg şir de femei care nu numai că au stat în umbra bărbaţilor, dar de cele mai multe ori au fost umbra lor”. De aici concluzia cu referire la ceea ce femeia s-a situat ca valoare: „Un eroism al banalului cotidian cel mai dificilo dintre toate şi la care femeile s-au priceput în toate epocile, dar şi unul de situaţie limită, în vremurile de exil şi închisoare” (16) . Într-o asemenea grilă, chiar dacă am forţat concentrarea detaliilor, se înscrie şi personalitatea celei pe care istoria literară o va cataloga drept muza etern ocrotitoare: Elena Negri. Femeie vioaie, inteligentă, elegantă, iubitoare de poezie şi nu în ultimul rând gata de a-şi afla o compensaţie sentimentală, în starea ei de văduvie, la

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

111

Gherasim RUSU TOGAN

vârsta de 21 de ani, după o existenţă blazată, de la 16 ani alături de un bărbat ursuz, cu predispoziţie spre bădărănie şi indisponibilităţi sufleteşti. Va regăsi ea acum, în libertatea ce i-o oferă divorţul, pe acel suflet sensibil, personificat în acel prieten al fratelui său, cunoscut cu câţiva ani în urmă ? Asemeni mamei sale, Zulnia, fostă iubită şi mai târziu ajunsă soţie a poetului Costache Conachi; Elena îşi va căuta acum iubirea-armonie, prin regăsirea tânărului Vasile Alecsandri, cel care o fermecase cu 3 ani în urmă, iar acum zidul interdicţiei va putea fi abia acum dărâmat. Sora prietenului Costache Negri îl fermecase atât prin spiritul său viu, aşa cum menţionasem deja, şi , desigur, prin frumuseţea ei-trăsături evidenţiate de admirator, încă de la întâia lor întâlnire. Imortalizată de penelul vrăjit al lui Rosenthal, într-un portret memorabil prin care artistul „îi redă viaţa interioară… setea de viaţă şi o anumită melancolică resemnare”, iar într-un alt portret refuzat de Elena Negri şi semnificat de către N. Petraşcu, unul din biografii lui Alecsandri, ea este înfăţişată „ca o tânără şi tulburătoare femeie”, exact în vremea când se năştea marea pasiune între ea şi Vasile Alecsandri: „Un portret, fotografic în văpsele făcut la Iaşi, cam pe la 1844, reprezintă pe Elena Negri un caz frumos în toată puterea cuvânt ului, purtând după moda timpului zuluf scurţi, ca două râuri la n loc de unul, adică aşa numita pieptănătură en coeur. Părul negru mătăsos, cu reflexe albastre, ochi superbi, mângăioşi şi negri ca şi sprâncenele. Nasul şi gura potrivite. Elena ţine o haină uşoară, un fel de algeriană încrustată, strânsă la sân de o mână încântătoare şi c-o mişcare graţioasă”( 17). Ajunşi în acest punct, se impune să echilibrăm comentariul cu imaginea şi

starea scriitorului, aflat şi el la vârsta pasiunilor şi desfăşurărilor plenare. De la venirea în ţară trecuse prin atâtea experienţe şi întâmplări de ordin moral şi fizic. Călătorise mult, într-un fel echilibrându-şi călătoriile în afara ţării cu cele din interior. Ca urmare, bătuse drumurile dintre Iaşi şi Bucureşti, apoi de notorietate a rămas călătoria în Munţii Neamţului, moment de la care în biografia sa este înscris, referenţial, contactul cu folclorul, deşi acest proces al valorizării creaţiei populare nu se poate reduce la o simplă călătorie, prin care Alecsandri va reveni „la vatră”, acordându-şi lira la gama de valori naţionale. Efectul benefic al prietenilor săi, ca Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, şi Costache Negri, desigur că s-a manifestat plenar, dar acest proces de redimensionare, să-i zicem; al canalizării gustului său artistic în matricea naţională a durat mult, prelungindu-se ani şi ani, dovadă şi „grafica” apariţiei produselor sale artistice din genuri diverse, dar mai ales cele din planul poeticului… Revenind la ideea iniţială; din diversele mărturii, precum corespondenţă, nefiind neglijat nici comportamentul din diverse ocazii, descoperim un Alecsandri mărinimos cu prietenii, tolerant şi înţelegător, capabil să se dăruie unui crez înalt şi constant în hotărâri şi decizii. O scrisoare datată ianuarie 1845, adresată de scriitor prietenului Ion Ghica, marcat de pierderea părintelui său, ne dezvăluie un caracter de excepţie: „fire generoasă, sensibilă şi dăruită sincer”, în expresia universitarului G. C. Nicolescu. Alecsandri îi reaminteşte prietenului său cuvintele prin care i-a mângâiat sufletul la moartea mamei sale: „Curaj, prietene, şi mai cu seamă fii îndeajuns de generos pentru a nu te mai gândi la tine, ci la cei care de acum înainte îşi pun întreaga nădejde în tine…”

112

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

Faptul că i-a dat ascultare s-a însemnat prin întoarcerea între prieteni şi a-i da sens vieţii: „Am urmat atunci sfaturile tale, continuă scriitorul, urmează-le la rândul tău pe ale mele şi vei ajunge ca şi mine la descoperirea acestui adevăr; că pentru a-ţi uşura puţin propriile tale suferinţi, trebuie să le sacrifici durerilor celorlalţi. Trebuie să mângâi pentru a nu cădea în disperare”, îşi sfătuieşte în final prietenul (18). În aceeaşi perioadă, Vasile Alecsandri împărtăşeşte cu aceeaşi sinceritate grijile prietenului său Costache Negri, afectat dureros de boala surorii sale Elena Negri, de care, la rândul său, i se va lega, dureros, cântecul destinului. Ca moment de referinţă în relaţia lor se înscrie întâlnirea de la Blânzi, după călătoria la Bucureşti, din februarie 1845: „Mai mulţi români din Moldova, îşi aminteşte Ion Ghica în amintirile sale, Vasile Alecsandri, Kogălniceanu, Neruzzi şi alţii făceau parte din Societatea literară, şi când unul din aceşti bărbaţi venea la Bucureşti, era pentru noi toţi o adevărată sărbătoare” (19). Primit la Bucureşti cu „ ovaţii sărbătoreşti”, chiar şi de către domnitorul Bibescu, în cinstea lui Alecsandri „se organizează şi un banchet strălucit”; toate aceste manifestări de preţuire îi creează scriitorului bună dispoziţie şi încredere în viaţă. Iar popasul de la Blânzi, domeniul Elenei Negri se înscrie ca un moment sublim în existenţa sa, „moşia constituind parte din zestrea sa, dăruită de părinţi, cu prilejul căsătoriei sale cu Alecu Liteanu, completată de o „Casă spaţioasă cu etaj şi interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust Aici îşi petrecură mai mult timp, „în atenţie de logodnici”, în poezie, muncă şi planuri de viitor” (20). Se reîntâlneau cu timp răbdător, iar momentul este de altfel imortalizat de Alecsandri în poezia „ 8

martie”; „în care consemnează această zi a dragostei triumfătoare… mărturisind intensitatea fericirii poetului, care în marile sale bucurii, de obicei nu-şi părăsea calmul şi seninătatea”, observă G. C. Nicolescu (21). Dar să-i dăm spaţiu poetului îndrăgostit, cu o frântură din dezlănţuirea sa explosivă: „Veniţi năluciri scumpe, dorinţe, visuri măreţe, / Ca păsări călătoare la cuibul înflorit./ Veniţi de-ngânaţi veseli a mele tinereţe, / Căci steaua fericirii în ochimi a lucit…/ Iubesc şi sunt iubit!”. De-acum, dacă am crede şi urma firul unei poveşti fericite, de dragoste, pentru Vasile Alecsandri se va naşte un timp aparte, ornat cu jocul dragostei sub un cer cu oaze de linişte şi blânde revelaţii, dar şi cu griji, decepţii şi lacrimi. Mai mult decât atât, cei doi îndrăgostiţi, în conflict cu lumea fiind, cauzat de indiscreţia ei ce, mereu şi mereu le va amplifica temerea de a nu se deconspira de unde, discreţia răpindu-le cele mai încântătoare momente. Şi totuşi, oare cu sar consuma altfel o poveste de dragoste lipsită discreţia şi temerea demitizării ei! Apoi, dacă această relaţie sentimentală ce se va finaliza atât de dramatic, a fost sau nu unică, prin sinceritatea trăirii ei şi atât de generos primită de majoritatea contemporanilor, prin relevanţa şi unicitatea ei, rămâne să-i căutăm şi în continuare resorturile intime, pe cât posibil, cu rost de a anula pe minimalizatorii ei. Pe acest fir al căutărilor noastre, să receptăm în continuare punctele de vedere ale autorului „Istoriei Literaturii Române de la origini şi până în prezent” şi al monografiei „Viaţa lui Vasile Alecsandri”: Ne surprind astfel judecăţile sale, aflate tocmai la polul opus al celorlalţi exegeţi, enunţate „ la rece” şi fără implicaţii emoţionale, de genul celor proferate chiar şi de poetul însuşi. „Prin legăturile lui dese

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

113

Gherasim RUSU TOGAN

cu Costache Negri, observă George Călinescu, la Mânjina căruia mergea adesea, cunoscu e Elena Negri sora acestuia şi fosta soţie a lui A.VârnavLiteanu”. „A iubit-o” se întreabă imbatabilul critic, după care urmează răspunsul, la fel de provocator: „ Ne îndoim. Alecsandri e un bun prieten cu tabieturi, nu un tip de amant fatal cu cearcăne de disperare în jurul ochilor” (22). Ca urmare, divinul critic expediază „ momentul Blânzi” prin câteva fraze, anulându-i magia în care poetul a învăluit-o în curgerea timpului, dar şi de către biografii săi: „ La Blânzi, în martie 1845, sub imperiul primăverii şi al tinereţii bolnavă şi tânărul poet se lasă îmbătaţi de marile vorbe sacramentale: „Veniţi năluciri scumpe, dorinţe, visuri măreţe, / Ca păsări călătoare la cuibul înflorit. / Veniţi de-ngropaţi veseli a mele tinereţe, / Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit. / Iubesc şi sunt iubit”. Pentru G. C. Nicolescu, însă, în aceste efuziuni poetice, produse ale unei experienţe de profund efect conceptual, vede mutaţii în conceptualizările şi modurile de exprimare poetică: „Tânărul poet introducem în poezia sa, un sentiment necunoscut în poezia noastră… al înălţării omului prin iubire” (23). Dar dincolo de rigiditatea analitică lui G. Călinescu, ne simţim obligaţi să reţinem mărturiile poetului însuşi; că dincolo de reveriile poetice a trăit o dragoste „înfiorată de pacea adâncă” ce domnea în această lume rustică. Seriile, potrivit firii sale poetice, se consumau în discuţii literare, improvizaţii poetice, dirijate de către amfitrioană; despre iubire, prietenie şi nu în ultimul rând despre schimbările ce se doreau împlinite pentru modernizarea societăţii româneşti, încă divizată şi supusă servituţilor străine. Dar Alecsandri „numaidecât în vară” se rupe din vraja mirificei lumi de la Blţânzi,

lăsându-şi iubita întristată, fapt ce va lăsa spaţiu la comentarii controversate. Pentru G. Călinescu, plecarea lui Alecsandri este motivată de oboseala pricinuită de „emoţiile erotice”, fapt ce l-a determinat pe poet să-şi ia ca măsură de prevenire, „să meargă la feredee” şi cu corabia la Constantinopol Unde, perindându-se pe Bosfor în caiac, visa iubirii orientale”. Dovada: „Ci-n mreajă dulce prefăcând Duioas-inima mea, M-aş duce-ncet şi tremurând Să prind norocu-n ea Să prind copila lui Topol, Frumoasa Biulbili, Ce cântă noaptea lin pe mal Pe mal, la Kandili” ( 25). Dar această plecare inopinată, din anturajul celei pe care contemporanii şi posteritatea au asociat-o drept „iubire de suflet” , a provocat şi alte motivaţii, chiar dacă par mai puţin credibile în desfăşurarea lor: „Cea mai demnă de crezare, după G. C. Nicolescu, pare ipoteza tatălui său, speriat de perspectiva unei căsătorii cu Elena Negri, „divorţată , bolnavă şi mai în vârstă decât poetul, căuta să-l îndepărteze de ea trimiţându-l în Orient” (26). Reamintim că împrejurările în care a cunoscut-o pe Elena Negri, le-a relatat Alecsandri însuşi, fiind aduse la cunoştinţa publicului de către Marie G. Bogdan, fiica poetului. Anul 1846 va fi nefast în destinul celor doi îndrăgostiţi, urmare a deteriorării sănătăţii Elenei, de unde şi depersonalizarea poetului, ca urmare a încercărilor de a-şi ascunde relaţia, mai ales faţă de părintele său, desigur, în dezacord total faţă de sentimentele fiului. Când Elena Negri pleacă din ţară, Alecsandri găseşte potrivit să-şi exprime starea printr-un buchet e versuri, apoi, în plan personal se pregăteşte

114

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

la rândul său călătorie, pornind la 7/19 iunie 1846, „pe care o ştia lungă, plină de ocolişuri şi de neprevăzut, fără să poată prevedea, totuşi, nici o clipă ce mari drame ascundea la capătul ei” (27). Din jurnal aflăm că pleca la Constantinopol, călătorind prin Asia, vreme de două luni, iar la Brussa „consemnă într-o poezie adâncul dor ce-l chinuia fără încetare pentru iubita sa… cu gingăşie de simţire, cu o fineţe în expresie, care reprezintă o nouă treaptă, pe care „o realizează după Doine… în prelucrarea folclorului”, conchide criticul G. C. Nicolescu, exemplificând: Scump odor, dulce iubită, / Unde-i faţa ta slăvită ?/Unde-i glasu-ţi ce pătrunde ?/ Unde-i glasu-ţi ce pătrunde? / Unde eşti, draga mea, unde?” Aşadar, frământat de soarta femeii dragi, va părăsi meleagurile exotice, ajungând la Triest, la 5 septembrie… unde urma să vină şi Elena Negri. Ars de nerăbdare, după a sa mărturisire, a treia zi se întâlnesc, pornind împreună spre Veneţia, spaţiul magic în care se va arde ultimul licăr al nădejdilor ce le-a animat destinul: „Plecaţi amândoi din acelaşi punct, am ajuns la ţinta noastră, bătându-ne joc în toată regula de credulitatea cunoscuţilor”, îşi justifică poetul aceste ocoluri de ambii făcute. (28). Contrar punctului de vedere enunţat de poetul însuşi cât şi exegeţilor săi, G. Călinescu aruncă în derizoriu întreaga dramă a celor doi îndrăgostiţi, pândiţi de nenoroc. Astfel, respectiva grăbită plecare a scriitorului într-o nouă călătorie „ este un indiciu că nu-i sta gândul la Elena”, Dimpotrivă, el pare detaşat şi „ca orice călător voios, trimite „o dulce sărutare” „dulcii surioare”, Ninita, printr-un „dulce înger” şi încredinţând-o de dorul lui „cumplit”, care nu-l împiedică să vadă mâhnit Brussa „cea plină de minarete”…

Abia toamna, „ca robul mâhnit”… poetul se îndreaptă de la Smirna spre Triest, la „steluţa lină”, pe care o visa strălucindu-i la sân. Primirea ce-i face la Veneţia Ninita fu încântătoare. De fapt ea-i ieşise înainte la Triest, la 5 septembrie şi coboară amândoi la Veneţia” (29). Iar încântarea poetului, desigur, exigentul critic o taxează cu severitate dar dincolo de el, receptarea „Lăcrămioarelor”, închinate Elenei, a rămas trează: „Când veselă, fierbinte, gura-ţi zâmbitoare Mă-ncântă, mă îmbată cu-a sale sărutări În inimă-mi aduce s-aprind o dulce soare, Şi leagănă în raiuri, pe-a tale dezmierdări”. Şi la Viena, jurământul de dragoste, comentează sarcastic criticul, „e repetat şi de bună seama cu sinceritatea de care sunt capabili sentimentalii facili”. Emblematică şi chiar dureroasă concluzie a criticului nostru, pe care îl bănuim de suspectare excesivă! „Căci te iubesc, Elenă, c-o tainică uimire / Cu fiorul tinereţii, cu dor nemărginit”. Şi totuşi, credem că, proiectaţi pe fundalul acvaticului veneţian, povestea de dragoste a lui Vasile Alecsandri şi Elena Negri s-a preschimbat prin timpi, urmare a finalităţii ei dramatice, într-un simbol. Dar într-un anume final, protagonistul idilei, un poet de largă audienţă precum va deveni Alecsandri, aflat pe drumul dobândirii gloriei literare supreme, spirit romantic dăruit vremii sale, trăieşte o dramă a cărui urmare îi transformă floarea tinereţii, într-o legendă… În concretul ei, povestea se încorporează grilei romantice specifice atmosferei poetice a timpului, precum „O fată tânără pe patul morţii”, elegia lui Bolintineanu, care continua să facă victime, respectiv, protagonişti, precum Alecsandri şi Elena Negri să-şi înscrie iubirea ca nefericire, în cartea destinului. Ajunşi în acest punct al referinţelor, să

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

115

Gherasim RUSU TOGAN

le urmărim fulguraticul segment de fericire, folosindu-ne de jurnalul poetului, în care desigur, urmele lacrimilor mai pot fi încă detectate! „În ziua de 8, la ora şase dimineaţa. Plecarea din Triest spre Veneţia pe „Arhiducele Frederic” pe un timp minunat. Întâlnire neaşteptată şi nu mai puţin neplăcută cu compatrioţi valahi….Pe la ora două intrăm în portul Veneţei şi aruncăm ancora aproape de Palatul Dogilor…după mai multe curse fără rezultat la diferite hoteluri, descindem în Italia….N., o dată instalată,mă duc să-mi reţin o cameră la Hotel de L; Europe, pe Canal Grande, şi mă reîntorc în grabă lângă N… Simţim în tăcere fericirea adevărată pe care două inimi tinere şi înflăcărate pot să o cuprindă… A doua zi alerg în căutarea unui apartament şi găsesc pe acela al doamnei Spaletta, la care N şi familia sa au locuit în 1841. Altă plimbare cu gondola cu N….” Impresiile,diversele senzaţii, trăiri multiple şi multicolore, toate prind viaţă, sub imperiul iubirii lor: „Dragostea noastră înfrumuseţează tot ceea ce ne înconjoară, ea dă lucrurilor proporţii sublime”. Sensibil la prefacerile din jur, în dincolo de peripeţiile ocazionate de încălcare hotarului discreţiei de către intruşi, precum cazul doamnei Ştirbei, pentru care va pierde câteva zile, amăgind-o cu plecarea din Veneţia, Alecsandri îşi dedică existenţa acestei iubiri: „Orele trec, zilele se scurg, săptămânile se îngrămădesc în urma noastră cu o aşa de mare repeziciune, încât suntem aproape îngroziţi. Ne este teamă că vom îmbătrâni prea curând, fără să băgăm de seamă curgerea timpului… vorbim despre tot şi de nimic, râdem tot astfel şi ne îmbrăţişăm mereu, ceea ce face din orele noastre un lung şi neîntrerupt lanţ de sărutări şi mângâieri. În sfârşit luăm hotărârea solemnă de a deveni cuminţi, ne

îmbrăcăm în grabă şi ne facem intrarea în salon cu un aer de aşa-zis bonton comic, pe care uităm să-l păstrăm… căci în loc să ne purtăm amândoi ca într-un salon… ne trezim iarăşi alergând ca nişte copii pin odăi, cântând râzând în hohote; toate acestea pecetluite de fiecare dată cu un sărut dulce, urmat de multe altele…” Dar toate se sfârşesc odată, într-un fel sau altul. Îndrăgostiţii încep să-şi ia rămas bun de la locurile dragi,şi-n primul rând de la gondolierul Antonio ce i-a desfătat cu plimbările interminabile în gondola lui fermecată, apoi de la locurile de vis străbătute, apoi plecarea: „Coborâm din nou pe Canal Grande, printre numeroasele şi minunatele sale palate, revedeam de departe ferestrele întunecate ale scumpului nostru apartament din palatul Benzon şi, după ce am trecut sub Rialto, mergem să ne îmbarcăm pe vaporul care trebuie să plece peste o jumătate de oră”. Regretele, nostalgia după ceasurile de tihnă, toate îşi fac loc în sufletul poetului, predispunându-l la meditaţie, regrete: „Negreşit, este peste putinţă ca două inimi tinere şi însufleţite de una şi aceeaşi dragoste să simtă mai multe emoţii plăcute, mai multă fericire adevărată decât acelea p care le-am cunoscut în timpul celor două luni de şedere la Veneţia! Este cu neputinţă ca două imaginaţii înflăcărate să poată aduna amintiri mai încântătoare în viaţă decât celea pe care le-am cules în timpul singurătăţii noastre în doi ! Este peste putinţă să făureşti un vis mai frumos decât acela care s-a împlinit pentru noi în aceste câteva zile şi, cu toate acestea, atât N. cât şi eu nu am căzut niciodată în ridicole slăbiciuni sentimentale… Ne-am iubit firesc, am vorbit de dragostea noastră în puţine cuvinte, în puţine fraze, căci ceea ce este simţit adânc se spune simplu de tot”, se spovedeşte poetul eternităţii. Iar concluzia

116

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

ce urmează ne aminteşte de „Povestea sentimentală” nichitiană: „Alergări voioase, nebunii copilăreşti, hohote de râs, discuţii serioase, neîncredere, mângâieri de dragoste, toate aceste scene au urmat unele după altele, s-au ciocnit, s-au amestecat, fără să se influenţeze în nici un fel, căci dragostea noastră a fost mereu prezentă, ne cheamă la ea cu o voce căreia nu te poţi împotrivi”. (30) Să culegem însă, din această „cronică a iubirii” şi o frântură de gând a acestei femei fără de noroc: „Părăsesc Veneţia cu părere de rău, căci aici mi-ai dat mai multă fericire decât am putut visa vreodată”. Curios cum după această vrajă veneţiană, cei doi îndrăgostiţi se pornesc într-o călătorie drăcească printr-o Europă deloc primitoare, dimpotrivă, rece, cu oscilaţii neaşteptate de temperatură şi precipitaţii. Dovadă, când revin pe pământul Italiei la Neapoli, unde îi însoţeşte şi Bălcescu, starea Elenei este gravă: Nu vă puteţi închipui cum a slăbit în urma crudelor suferinţe pe care le-a îndurat, scrie poetul Zulniei, sora Elenei, la 2 aprilie 1847, „…ah, acum când mă gândesc, pierd orice credinţă în Dumnezeu şi mă simt revoltat împotriva ideii unei îndurări divine… de cinci luni neîntrerupte sora dumneavoastră nu a avut o singură zi de odihnă, când de cinci luni inima mea este torturată de îngrijorările cele mai crude. Şi toate acestea pentru ce? Ce a făcut sora dumneavoastră pentru a îndura atâtea suferinţe, ce am făcut eu însumi?”, se întreabă poetul identificându-şi destinul cu al iubitei sale. În continuare Alecsandri o pune pe Zulnia la curent cu măsurile urgente ce se cer a fi puse la cale pentru ameliorarea sănătăţii femeii iubite: părăsirea Neapolelui, iar în perioada verii să rămână în ţară, după care să-şi petreacă iarna la Livorno şi Pisa…Prudent, oare

pentru a nu fi deconspirat?, Alecsandri îi cere Zulniei să-şi întâmpine la Galaţi sora, „ cu o trăsură închisă pentru a o conduce…la Mânjina”. Întreruperea călătoriei, Alecsandri şi-o scuză prin argumente mai puţin credibile: „…mie, cu toate bunele intenţii, îmi va fi cu neputinţă să merg mai departe de Constantinopol, din cauza împrejurărilor care mă împiedică să mă reîntorc în patrie…” Dar divinitatea a schimbat planul lui Alecsandri: „N. cade bolnavă din ce în ce mai rău în timpul şederii în Sicilia, notează Alecsandri în jurnalul său. Am venit aici pentru a căuta soarele şi am găsit o ploaie neîncetată. Plecăm la Neapole la 23 martie. Ajunşi la 24 martie N. nu mai are de trăit decât câteva zile. Plecăm la 25 aprilie cu vaporul francez „Mentor”, căp. De Tornadre, în tovărăşia lui Negri, Bălăceanu, şi Kogălniceanu spre Constantinopole. La 4 mai, la ora trei dimineaţa, N. moare pe vapor, la intrarea în Cornul de Aur” (31). A fost înmormântată la biserica grecească din Pera. Pe piatra de mormânt s-au săpat cuvintele: Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847 (stil nou). (32) Detaşat de drama autorului Doinelor şi Lăcrămioarelor, G. Călinescu comentează finalul acestui episod printr-o detaşare flagrantă a viziunii sale, faţă de a celorlalţi exegeţi şi chiar simpli admiratori ai poetului: „Totuşi sufletul lui duios fu mişcat, dar nu zguduit. Plânsul lui zgomotos şi abundent este lipsit de marele stil al melancoliei: „Adio, pe aceste maluri / Deale Bosforului valuri / Îngânate lin, uşor / Te las înger de iubire !/ Ca a vieţi-mi fericire / Cu-al meu suflet plin de dor”. Mai târziu îi închină o „lăcrămioară”, tremolata „Steluţa”, de-o duioşie tihnită în care memorând plăcerile „încântătoare” ale iubirii, se arată recunoscător: „Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie, / Stea dulce şi

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

117

Gherasim RUSU TOGAN

iubită a sufletului meu ! / Şi care-odinioară luceai atât de vie /Pe când eram în lume tu singură şi eu”. În acelaşi an, chiar, poetul lua iar aer în Europa”, conchide criticul (33). Se impune,în acest moment, să aducem şi alte puncte de vedere, cu referire la acest moment de excepţie, din viaţa poetului. „Oricât s-ar pune în genere la îndoială sinceritatea declaraţiilor de dragoste, asemenea mărturii, ca şi tonul şi conţinutul întregului jurnal al lui Vasile Alecsandri …nu justifică după socotinţa noastră, îndoiala sub care aşează G. Călinescu afecţiunea scriitorului faţă de Elena Negri” (34). Câteva atitudini ale lui Alecsandri, ulterioare dramei, sunt demne de a fi reamintite, constituindu-se ca dovezi convingătoare ale trăirii unei iubiri magice: Când în decembrie 1847, Zulnia îi solicită poetului portretul promis al Elenei, acesta îi scrie printre altele: „Sunt legat de el prin toate suvenirurile de fericire şi tristeţe pe care mi le aminteşte, ţin la el, în sfârşit, prin toate fibrele inimii mele. acest mic portret închide pentru mine o lume întreagă de gânduri şi sentimente, el înseamnă trecutul meu, cea mai frumoasă parte a tinereţii mele” (35). Din Paris, într-o scrisoare datată 10 nov. 1848, îi împărtăşeşte aceleiaşi Zulni stările sale, la revederea casei în care locuise cu Elena Negri: „…este un anume cartier în acest oraş, o anumită stradă, o anumită casă care închide în ea atât de dureroase amintiri încât nu mai îndrăznesc să mă apropii nici de stradă, nici de casă… Am avut totuşi curajul să o fac în prima zi a sosirii mele aici,dar mă simt că nu voi mai avea curajul s-o repet” (36). Şi mai târziu, în 1852, când Bălcescu urma să se întoarcă în ţară, Alecsandri îi scria: „Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii greceşti din Pera… Când îi merge să vizitezi acel

mormânt, care cuprinde cea mai scumpă şi mai bogată parte a vieţii mele, să depui câteva flori în suvenirul meu” (37) . Amintirea acestui episod al vieţii sale îl tulbură chiar şi în pragul morţii, dovadă că era departe de a-l da uitării. Când prietenul său Al. Papadpol-Calimach îi dă ştirea că vizitase moşia Blânzi, bătrânul bard îi scrie cutremurat, la 11 iunie 1888, de la Paris: „Vestea ce mi-ai dat de vizita d-tale la Blânzi şi puţinele cuvinte ce mi-ai zis despre acel colţ de ţară…m-au uimit adânc. Anii cei mai fericiţi ai tinereţii mele au trecut pe sub ochii mei ca un nor de fantasme drăgălaşe şi pare că glasul lor înduioşat îmi rosteau aceste cuvinte întristătoare: „Ce-ai fost odinioară şi ce eşti acum? Timpul trece, ne despoaie ca un hoţ şi ne lasă suspinând în urma lui; dar singura comoară ce nu ne poate el fura este comoara suvenirilor. Moartea începe din momentul unde omul nu-şi mai aduce aminte că au trăit” (38). Existenţa lui V. Alecsandri, în legile firii, continuă şi după tragedia trăită. În expresie dovstoievskiană, îşi lipise devreme buzele de cupa vieţii şi nu s-a mai îndurat să o mai smulgă de la gură, chiar dacă, în convingerea noastră, gustul i-a fost uneori amărui; deşertând-o totuşi până la fund pentreaga durată a vieţii sale. A reuşit aşadar să treacă victorios peste dezamăgiri şi peste dezgustul de viaţă. Să-l fie salvat faptul că a cultivat, în convingerea lui G. Călinescu, „boemia confortabilă de om bogat, fără obligaţii, ducând o existenţă tacticoasă, presărată cu blânde dureri şi iubiri nedramatice”, ne întrebăm, la rândul nostru, fără a-i contesta criticului judecăţile (39), completând, totuşi, starea, aducând de la polul opus, optica lui G. C. Nicolescu: „Faptul că Alecsandri inspirase sentimentul de profundă iubire unei asemenea femei, faptul că el însuşi se îndrăgosteşte de ea şi

118

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Gherasim RUSU TOGAN

ştie să vadă aceste laturi ale personalităţii ei, ne dovedeşte că tânărul scriitor nu era mondenul superficial pe care unii se încăpăţânează până astăzi să-l vadă încă în el, ci un om ale cărui sentimente aveau adânci rădăcini” (40). Credinţa în sinceritatea dăruirii sale o aveau şi prietenii săi, care i-au rămas alături şi după consumarea dramei, urmărind să-l scoată din apatia în care căzuse. Încurajarea venită din partea lui Bălcescu pare emblematică: „…Pentru ce să nu întoarcem dragostea noastră toată asupra unui obiect mare şi nepieritor? Şi ce este mai mare decât ţara sa?, se întreba sobru Bălcescu în scrisoarea ce i-o trimite”. De unde şi sfatul dat: „Să nu ne trudim dar, iubite Basile, a alerga după fericirea intimă, o nălucire ce tu vei mai putea găsi… Să întoarcem ceea ce ne-a rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră. România va fi iubita noastră” (41).

27 ibidem, p. 131 28 C. D. Papostate, V. Alecsandri, Bucureşti, 1947, p. 170 29 G. Călinescu, op. Cit. p 286 30 Cf. Vasile Alecsandri, Însemnări, Studii, Documente, EPL, 1964, p. 209 31 V. Alecsandri, Corespondenţă, p. 236 32 ibidem, p. 240, nota 28 33 G. Călinescu, op. cit, p. 288 34 G. C. Nicolescu, op. cit, p. 288 35 Cf. Vasile Alecsandri, Documente literare inedite, p. 236 36 ibidem, p. 901 37 ibidem 38 ibidem, p. 901 39 G. Călinescu, op. cit., p. 290 40 G. C. Nicolescu, op. cit., p. 290 41 ibidem 42 ibidem 43 ibidem, p. 291 44 Bucureşti-Paris, via Mirceşti, Editura Fundaţiei Poezia, Iaşi, 2007, p. 50 45 ibidem 46 G. Călinescu, op. cit., p. 296

Bibliografie: 11 ibidem, p. 98 12 ibidem, p. 105 13 Ioana Pârvulescu, În intimitatea veacului 19, Editura Humanitas, 2005, p. 7 14 ibidem, p. 93 15 ibidem, pp. 94-95 16 ibidem, p. 110 17 N. Petrescu, V. Alecxsandri; Cf. G. C. Nicolescu, op. cit., p. 106 18 ibidem; Ms 803 19 ibidem, p. 109 20 Cf. Monografia: Istoricul satului Blânzi, com. Corod, judeţul Galaţi 21 ibidem, p. 109 22 G. Călinescu, Istoria Literaturii… cap. V. Alecsandri 23 G C Nicolescu, op. cit., pp. 111 24 G. Călinescu, op. cit., p. 253 25 ibidem, p. 283 26 G C Nicolescu, op. cit., p. 113 Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

119

remember

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Alături de generaţie E cunoscut clişeul care spune că un critic literar, oricât ar fi el de bun, de apreciat şi de talentat, nu poate învăţa un scriitor „să scrie”. Cel mult, el poate crea un cadru adecvat producerii actului artistic sau poate oferi câteva îndrumări avizate, referitoare la modul “cum se scrie”. Dar asta se întâmplă mai ales atunci când scriitorul este unul în formare, tânăr ca vârstă sau ca spirit .Tipologia unui astfel de critic poate fi regăsită în profilul criticului ( sau istoricului literar ) - conducător de cenaclu literar. Să ne reamintim. Înainte de 1989, funcţionau în Bucureşti şi în tara multe astfel de „ateliere”: Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu; Cenaclul Universitas - condus de Mircea Martin; Cenaclul Junimea - Ovid. S. Crohmalniceanu; Cenaclul revistei Echinox - Mircea Zaciu & Comp, Cenaclul „Pavel Dan” - condus de Livius Ciocârlie etc. Oricât ar fi de benefice influenţele pe care le exercită „mentorii” sau contiguităţile cu colegii de generaţie, dincolo de graniţele acestor cenacluri, scriitorii trebuie să-si găsească propria identitate, propria matcă, propriul univers pe care să-l populeze cu propriile fantasme. Ca fenomen cultural, cenaclul clarifica, experimentează, dezvoltă, spiritul critic si autocenzura, găseşte linii de forţă, uneori poate chiar plafona, dar nu fabrica scriitori gata formaţi. Cenaclul bucureştean „Universitas”, 120

condus de Mircea Martin, care funcţiona din 1983 în strada Schitu Măgureanu, în apropierea parcului Cismigiu, a încercat să primească în rândurile sale, pe lângă reprezentanţi ai Generaţiei ’80, şi mai tineri care s-au desprins treptat de liniile trasate de grupul Cărtărescu-Muşina. Fapt cunoscut, promoţia următoare, ieşind de sub mantaua optzecistă, se îndepărtează, însă se şi apropie de aceasta în mai multe privinţe (dintre care s-ar putea aminti aici chiar şi numai spiritul de frondă, alinierea la suflul literaturilor occidentale, conştiinţa de sine mult mai pregnantă a artistului şi nu în ultimul rând, dorinţa de a integra teorii şi perspective divergente). Prin anii ’84 -’88 , ca studentă a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, l-am avut ca profesor de estetică şi teorie literară pe reputatul critic şi estetician Mircea Martin (ardelean la origine), descoperitor al atâtor talente literare. Sobru, exigent, aplicat, rareori schiţa un uşor zâmbet aprobator, mai mult ghicit şi dorit, atunci când noi, studenţii săi, dădeam răspunsul aşteptat. Mulţi se temeau de el şi şi mai mulţi îl admiram, într-o adoraţie bazată pe argumente solide (pentru larga sa cultură, perspectiva estetică, cuvântul greu pe care îl avea în emiterea unor judecăţi de valoare, supleţea intelectuală cu care ne plimba prin meandrele istoriei şi teoriei literare etc.). Bibliografia recomandată la cursul său era una extrem de serioasă. Multe Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Diana TRANDAFIR

după-amieze am petrecut la Biblioteca Centrală Universitară (în sediul vechi, clădirea istorică afectată cu doi-trei ani mai târziu de exploziile şi împuşcăturile din timpul revoluţiei), sau în friguroasa sală de lectură a Universităţii, citindu-i pe Hugo Friedrich, pe Benedetto Croce, pe Mihail Bahtin, pe J-F. Lyotard, Gilbert Durrand, R. Barthes, Umberto Eco şi pe alţii asemenea lor. Studiul şi lecturile acelor ani mi-au modelat profilul intelectual, mi-au format în mare măsură gustul estetic şi au trasat punctele de referinţă ale traiectoriei mele literare. În toţi cei patru ani de facultate, am avut norocul să audiez cursurile unor profesori buni şi foarte buni, nume importante ale criticii şi istoriei literare (Ion Rotaru, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Florin Mihăilescu, Romul Munteanu, Florin Manolescu), specialişti în domeniul esteticii şi teoriei literare (susnumitul Mircea Martin), în domeniul literaturii comparate şi folclorului (Dan Grigorescu, Silviu Angelescu), în domeniul lingvisticii generale şi al limbii române contemporane (regretatul Boris Cazacu, Ion Coja, Angela Bidu-Vrânceanu, Theodor Hristea, Gabriela Pana-Dindelegan). Colegi îmi erau, printre alţii, Caius Dobrescu (mai târziu, lector universitar, poet, romancier, eseist, critic literar, teoretician al optzecismului); Aurelian Pavelescu (lector, mai apoi, la Facultatea de Ştiinţe Politice şi angrenat tare în politichie după 1990, tip ambiţios şi inteligent); Dan Silviu-Boerescu (devenit mai târziu scriitor, cunoscut şi recunoscut drept sprijinitor al colegilor de generaţie, ca redactor-sef al editurii Pheonix şi ca manager al multora dintre membrii acestei generaţii; în calitate de critic de direcţie, a editat foarte multe texte ale nouăzeciştilor în colecţia „Nouăzeci” şi în colecţiile „Poeţii

Oraşului Bucureşti” şi „Scriitorii Oraşului Bucureşti”, iar apoi în colecţia Pro Logos şi în revista proprie ArtPanorama; iar mult mai târziu, ca bun epicurian ce era, a devenit director editorial al revistei Playboy şi fin specialist şi comentator în domeniul vinurilor). Tot în an cu noi, însă în altă grupă, era înscris un alt tânăr ilustrissim, Gabriel Mihăilescu , ajuns peste ani profesor la Catedra de Istoria literaturii române a prestigioasei Universităţi bucureştene, al cărei student fusese în perioada nouăzecistă, autor şi el de articole şi studii critice. Cu un an mai mică, colegă de cameră în căminul studenţesc, am cunoscut-o bine pe Daniela Zeca (-Buzura), prietenă apropiată, prin intermediul căreia am auzit de Matei Visniec chiar de la începuturile sale literare (Daniela fiind actualmente o apreciată prozatoare, eseistă, critic literar, realizator TV, fost director al postului TVR Cultural). Într-unul din anii mari i-am întâlnit pe Iulian Costache (acum lector la Facultatea de Litere Bucureşti, scriitor şi critic literar, analist pertinent al operei eminesciene) şi pe poeta şi eseista braşoveancă Simona Popescu. Fiind 80 de studenţi în an, eram împărţiţi în patru grupe. Aşa s-a făcut că am fost propusă de colegi şefa a grupei a doua, iar în această postură îi contabilizam la absenţe pe Caius şi pe Boerescu. Eram foarte conştiincioasă, însă deseori cedam rugăminţilor acestor băieţi vajnici, atunci când plecau de la unele seminarii la o bere sau la o cafea, eu consimţind să nu le trec absenţele în condică (recompensă îmi era privirea lor încărcată de simpatie…). Eram convinsa că acolo, la terasă, ei discutau tot literatură şi alte „cestiuni arzătoare la ordinea zilei”. Pe Caius îl ştiam tobă de carte şi foarte bonom, gata oricând să ne plaseze o vorbă de duh sau vreo glumă fină (un á propos cu tenta politică, de cele mai

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

121

Diana TRANDAFIR

multe ori). Când ieşeam împreuna de la un curs plictisitor, îşi aprindea imediat o ţigară şi exclama cu o mină serioasă: „Nu mai pot, tovarăşi…!” În timpul practicii ştiinţifice pe care am desfăşurat-o la Institutul de Lingvistică, unde trebuia să scuturăm de praf şi să sortăm sute de fişe cu explicaţii de dicţionar, pe care apoi să le ordonăm alfabetic (o muncă sisifică şi cam fără sens, în acele vremuri în care nu existau încă mijloace de stocare computerizate), Caius, (chiar dacă era şi este şi acum foarte înalt, la peste 1,80), se cocoţa pe un scaun şi ne cânta pe nas, ca popii: „Ah! ce bine-i! Ah! ce bine-i / Să fii câine…”, sau ne recita din Aron Cotruş, din Beniuc şi din alţi poeţi proletcultişti, apoi cânta iarăşi, cam în falset: „Macarale, macarale…” Un deliciu să îl ascultăm pe el, o vedetă de mare clasă, indiscutabilă şi incontestabilă, printre noi, fetelecochetele! Erau glume mai mult sau mai puţin „nevinovate”, însa în decursul celor patru ani nu cred să îl fi turnat vreun coleg sau vreun asistent… pe undeva… Căci pe atunci şi pereţii aveau urechi (într-o bună zi, câţiva agenţi de securitate au venit direct în cabinetul rectorului, să selecteze studente „bine”, bune cunoscătoare de limbi străine, însă au putut suporta un refuz, fără să se arate ofensaţi câtuşi de puţin). Se pare că totuşi noi, filologii, eram trataţi cu mai multă îngăduinţă decât alţii. Dar asta e o cu totul alta poveste… Să ne întoarcem la activitatea noastră de cenaclu. După cum, de fapt, se ştie, Cenaclul de Luni al lui N. Manolescu, tocmai se desfiinţase… Funcţiona, însă, din 1983, Cenaclul Universitas, în str. Schitu Măgureanu, în sediul Casei Studenţilor, loc în care se desfăşurau şi diverse alte activităţi cultural-artistice. Aici erau serate disco, aici veneau Nicu Alifantis sau Ducu Bertzi cu chitara, aici ne derulam repetiţiile

pentru grupul nostru folcloric-literar, intitulat „Jocuri de copii”, format din 14 studente din ani diferiţi (grup care a obţinut numeroase premii şi diplome la festivalurile de profil). Aici m-a adus într-o seară de vineri o altă colegă din camera de cămin, admiratoare a poeziei noi şi a poeţilor-colegi, prietenă bună cu braşovenii, şi ea de fel din Braşov, pe nume Mariana Albu (actualmente lector la Facultatea de Limbi Străine , secţia ArabăEngleză). Sala era deja arhiplină, puţini cunoscuţi, şi mai mulţi necunoscuţi, profesorul Mircea Martin prezent (în ţinuta lui elegantă, însă ceva mai degajat). Fusesem anunţaţi că, printre alţii, va citi şi colegul nostru Caius. În acea seară memorabilă pentru mine, Caius a lecturat un lung poem intitulat „Sturionul”, din care iniţial nu am interes prea multe (dar pe care l-am digerat apoi in linişte, după ce lam văzut şi revăzut dactilografiat). Probabil mă copleşise importanţa momentului, figura sobră a profesorului nostru, atmosfera de intelectualism „bine temperat”, publicul format din spuma studenţimii universitare, gata oricând să combată, să ia cuvântul, să exprime o părere, să puncteze un pasaj sau altul cu ironii bine plasate, care aveau scopul de a mai dezmorţi auditoriul. Se râdea destul de mult la aceste întâlniri, însă se făceau şi se discutau lucruri foarte serioase. Prima mea „vizită” la cenaclul „Universitas” mi-a rămas foarte vie în memorie… Au urmat, bineînţeles, şi alte întâlniri, i-am ascultat cu încântare sau cu interes, după caz, pe DanSilviu Boerescu, pe Simona Popescu, pe Marius Oprea, pe Iulian Costache, pe Cătălin Ţârlea, pe George Ardeleanu şi pe mulţi alţii. Nu de puţine ori m-a înghiontit şi pe mine gândul să citesc ceva din producţiile mele de pe atunci, însă m-am oprit la timp, considerând că nu sosise încă

122

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Diana TRANDAFIR

momentul să „ies la rampă”. Aşteptam, pasămite, vremea în care va fi cu putinţă libertatea totală de exprimare, vremea în care genurile se vor putea atinge, vremea şi… vremurile pe care le trăim după 1989 încoace. Atunci am aflat şi despre „postmodernism” termenul devenit ulterior excesiv folosit, pro şi contra, parcă până la uzare… Cea mai frumoasă perspectivă a lumii postmoderne pare totuşi aceea a acceptării că pot coexista o serie infinită de indivizi cu diferite personalităţi (deşi suntem unici) şi care, în ciuda diversităţii, pot forma un întreg. Globalizarea percepută în sens pozitiv ar trebui de altfel să respecte toate particularităţile individuale, să nu lase să se manifeste diferenţierea pe grupuri etnice, religioase, sociale sau economice, să nu lase să se manifeste discriminarea de niciun tip. Generaţia 80 se află şi pe coama acestui val uriaş, dar literatura pe care o promovează, deşi ia distanţă faţă de trecut, are caracteristicile unei eterne reîntoarceri (deoarece îşi propune aceeaşi recâştigare a valorilor umane, sub toate aspectele, inclusiv sub aspectele concrete, fizic-senzoriale, subiectivitatea fiind acum aleasa ca model suprem al fiinţei). Implicarea în disputa pentru postmodernism era ferventă (lucru oarecum normal, din moment ce pentru aceştia postmodernismul era deja ceva evident şi perfect asimilat). Optzeciştii simţeau că ruptura faţă de modernitatea „înaltă”, idee rezultată dintr-un reflex previzibil. Încă din anii 60, s-a iniţiat dezbaterea privind periodizarea literaturii romane, când se punea in plan principal criteriul generaţionist. Programatică s-a dovedit şi cartea criticului Mircea Martin , „Generaţie şi creaţie” (1969) titlu preluat de la Tudor Vianu (1936). Peste ani, criticul va redeschide vechea discuţie, alături de

discipolii săi, mulţi dintre aceştia membrii ai cenaclului condus de el. „Aceasta generaţie/promoţie (80) a existat numai pentru ca să poată apărea (generaţia) 80; 70 încheie, în opinia mea, ciclul inaugurat de paşoptişti, în timp ce 80 deschide un alt drum. Surprinzător, Caius Dobrescu, afiliat la nouăzecism, a ajuns să vadă în textualismul optzecist o „sterilitate provocată de simbioza între non-sensibilitate si obsesia modernităţii.” El afirmă că optzeciştii apelează la o abilă mimare a vitalităţii, care însă nu foloseşte la nimic. Iată că la lansarea volumului „Universitas – a fost odată un cenaclu”, în Argumentul său, acelaşi teoretician şi critic Mircea Martin revine, nuanţând: „Doresc să propun, cu ajutorul acestui volum şi al coautorilor săi, o altă imagine a cenaclului Universitas şi, implicit, a optzecismului. Chiar dacă voi apela uneori la aceleaşi texte. Ceea ce contează în primul rând sunt textele insele, dar nici modul in care ne raportam la ele nu este indiferent. Contează volumele publicate şi figurile, deja constituite public, ale autorilor. Dar şi «figura» abstracta numita Universitas merită să fie recompusă ca un reper pentru cei mai tineri care s-au legitimat deja, la rândul lor, ca o nouă generaţie şi care se pot regăsi (sau nu) în experienţa noastră. Volumul de faţă nu vrea să fie - cel puţin în intenţia mea - o pledoarie pentru optzecism. Dacă mărturia literară şi teoretică a membrilor Cenaclului Universitas contribuie la o delimitare colectivă, la o specificare colectivă - în raport, desigur, cu un «înainte» şi cu un «după», cu atât mai bine. Ceea ce îmi propun este mai degrabă o fixare în conştiinţa şi în memoria publică a unei activităţi literare şi intelectuale desfăşurate în condiţii neprielnice, în ultimii ani ai perioadei totalitare, despre care cei mai

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

123

Diana TRANDAFIR

tineri dintre contemporani noştri ştiu foarte puţin sau aproape nimic.” Interesant de aflat este că membrii Cenaclului Universitas au decis reluarea întâlnirilor, lecturilor şi dezbaterilor, după 30 de ani de la înfiinţare, în ziua de 21 martie 2012 - ziua echinocţiul de primăvară - devenită şi Ziua Mondială a Poeziei. Formula nouă de funcţionare presupune, de fiecare dată, şi lectura unuia sau a mai multor debutanţi alături de lectura membrilor cenaclului iniţial. Decanatul Facultăţii de Litere a fost de acord să găzduiască noua formulă a cenaclului în localul din strada Edgar Quinet nr. 14, din Bucureşti . Dintre mai vechii sau noii membri ai cenaclului amintim aici pe: Adrian Alui Gheorghe, George Ardeleanu, George Arun, Vasile Baghiu, Daniel Bănulescu, Andrei Bodiu, Dan-Silviu

Boerescu, Iulian Costache, Andrei Damian, Caius Dobrescu, Aurel Dumitraşcu, Filip Florian, Ramona Fotiade, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Valentin Iacob, Marian Ilea, David Ioachim, Augustin Ioan, Roxana Iordache, Sorin Matei, Anca Mizumschi, Vlad Niculescu, Fevronia Novac, Marius Oprea, Iustin Panta, Răzvan Petrescu, Petruţ Pârvescu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Simona Popescu, Andreea Pora, Răzvan Rădulescu, Dinu Regman, Radu Sergiu Ruba, Gabriel Stănescu, Saviana Stănescu, Sergiu Ștefănescu, Bogdan Teodorescu, Doina Tudorovici, Eugenia Țarălungă, Cătălin Ţîrlea, Traian Ungureanu, Lucian Vasilescu, Ovidiu Verdeş, Paul Vinicius. Aşadar, Cenaclul Universitas vrea să renască din propria cenuşă, precum renăştea cândva pasarea Phoenix. A fost odată un cenaclu… şi încă va mai fi.

Graﬁcă de Ibrahima Keita 124

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

semnal

Marina NICOLAEV

Marina NICOLAEV Paradox – revista revistelor anticipaţiei româneşti

Science-fiction-ul sau anticipaţia din România are o tradiţie recunoscută pe care o puteţi afla din multe surse autorizate în domeniu, dintre care vă recomand „Anticipaţia românească”, ediţia a II-a, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2003, a scriitorului Mircea Opriţă. „SF-ul mizează pe probe de natură psihologică, asumându-şi bilanţurile avantajoase ale sociologiei. Înnoirile tematice şi motivice pe care le aduce ar proveni din zonele cele mai „fierbinţi” ale frământatei lumi contemporane; ele impun conştientizarea viitorului, aşadar răspund – şi corespund – perfect spiritului modern. Constatat statistic, interesul cititorului pentru gen ar fi şi el dovada unei schimbări de mentalitate culturală de care anticipaţia ştie să profite mai mult decât alte forme de literatură.” ne precizează în paginile cărţii, autorul. Ceea ce constituie un câştig fără precedent al science-fiction-ului actual este libertatea de a fi racordaţi la toate evenimentele şi realizările europene/mondiale unde avem un loc din ce în ce mai bine conturat valoric. Mai mult, o realizare imensă o constituie această a treia alfabetizare a populaţiei terriene, respectiv accesul la imaterialitatea şi atemporalitatea informaţiei prin apariţia internetului, tehnologie dezvoltată absolut exponenţial în ultimii ani. Ceea ce acum 30-40 de ani părea doar subiect inedit de literatură sf, a devenit o realitate comună. Eu sunt convinsă că „informaţia“ umană Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

imaterială „poate circula nealterată în depozitul digital, în depozitul unor calculatoare devenite noile forme corporale pentru conştiinţă.” Deja, „în interiorul mişcărilor futuriste există voci care, mai degrabă decât de a defini trans/postumanul drept fiinţă potenţial nemuritoare, capabilă de auto-programare şi de auto-control în ciberspaţiu, descriu subiectul uman în contextul perpetuării legilor fizice, ale barierelor sociale, economice şi politice”(Lucia Simona Dinescu). Prospectiva şi futurologia devin viitorul imediat. Ideea atât de science-fiction privind existenţa unei conştiinţe colective de tip informaţional şi-a deschis în sfârşit porţile. Remarcabilă este apariţia în aceste zile, a numărului 23 din seria nouă (serie inaugurată în 2012 cu prilejul împlinirii a 40 de ani de existenţă) al revistei „Paradox”, revistă de literatură sciencefiction din Timişoara şi realizată de Cenaclul „H. G. Wells“, unul din cele mai vechi cenacluri din România. Revista „Paradox” este indisolubil legată de apariţia şi activitatea cenaclului de literatură şi artă ştiinţifico-fantastică „H.G. Wells” în cadrul Casei de Cultură a Studenţilor. O primă informaţie ne-o oferă simultan cu revista pagina oficială online a cenaclului unde se precizează data apariţiei acestuia: 9 noiembrie 1969 (cu o diferenţă de numai trei luni după constituirea cenaclului „Solaris” din Bucureşti la 125

Marina NICOLAEV

sugestia tânărului de atunci, mai târziu scriitor şi publicist Daniel Cocoru, - şi spun acest lucru din simplul motiv că am fost şi sunt o solarisiană convinsă, mândră de originea mea sf). „Cel care dă impulsul necesar, concretizând o idee ce pluteşte în aer, este scriitorul Adrian Rogoz, redactorul, timp de douăzeci de ani, al Colecţiei „Povestiri ştiinţifico-fantastice”, animator generos al vieţii de fandom. La început, membrii cenaclului sunt doar şapte. Istoria le-a consemnat numele: studenţii Lia Voinea, Ion Cartianu, Viorel Coifan, Radu Rusu, Doru Treta, elevul Lucian Ionică şi scriitorul Laurenţiu Cerneţ. Ovidiu Şurianu şi Mircea Şerbănescu, prozatori care publicaseră volume de literatură s.f., se află, din primele zile, alături de cei tineri. Nu îl uităm pe Valeriu Panasiu, instructor-metodist (azi, funcţia se cheamă referent cultural) şi, apoi, vreme de două decenii, director al aşezământului studenţesc care a găzduit cenaclul.ˮ ne mărturisesc membrii acestuia. Studenţii timişoreni au ales, şi nu întâmplător, pentru cenaclul lor renumit, personalitatea emblematică a scriitorului britanic H. G. Wells (1866 - 1946), unul dintre cei numiţi alături de Jules Verne şi Hugo Gernsback, „The Father of Science Fiction”. Opera sa care a deschis căile science-fiction-ului o constituie: „Maşina Timpului” (1895), „Insula doctorului Moreau” (1896), „Omul invizibil” (1897), „Primii oameni în Lună” (1901), „O poveste a zilelor ce vor urma” (1897) precum şi extraordinara creaţie „Războiul lumilor” (1898). Îi privesc pe colegii mei întru sciencefiction cu nostalgie din fotografiile de pe site-ul cenaclului, călătorind de-a lungul timpului, amintindu-mi primii paşi prin anticipaţia românească ce se identifică atât de mult cu anii adolescenţei. Din sertarele

memoriei se conturează prima participare la zilele acestui cenaclu şi prima expoziţie, în calitate de invitată la cenaclul de literatură şi artă ştiinţifico-fantastică „H.G. Wells” din Casa de Cultură a Studenţilor, acum tetragenar. Păstrez încă prin bibliotecă numere vechi din „Paradox”, pe care le recitesc din când în când, cu duioşie, pentru a-i reîntâlni pe studenţii de atunci, scriitori, jurnalişti, arhitecţi sau ingineri de astăzi, pe cei care au fost sau care mai sunt… Și mă gândesc cu tristeţe la cei care au ales să călătorească pe neaşteptate prin pulberea de stele, mai departe, pe culmile parnasiene ale anticipaţiei: Remus Şimian, Val Antim, Constantin Cozmiuc şi iată, de curând (aflu cu mâhnire, de pe site-ul cenaclului) şi Marcel Luca (1 iulie 1946 – 27 aprilie 2013)… Au rămas colegii mei studenţi de altădată care îşi construiesc burgul reverenţios al anticipaţiei, şi alături de care, sufleteşte sunt şi voi fi alături. „Vom încerca nu doar să continuăm editarea acestei reviste în format electronic (este de dorit şi tipărirea), ci să aducem la lumină şi numerele vechi, relevante pentru istoria SF-ului bănăţean, în particular, şi pentru cea a SF-ului românesc, în general” precizează membrii cenaclului „H. G. Wells“ pe site. Vă recomand în acest context, cu voia dumneavoastră, şi în egală măsură, site-ul cenaclului „H. G. Wells“: www.hgwells.ro, graţie internetului, acest „eden tehnologic” al viitorului. Și astfel, răsfoiesc o revistă de calitate, un nou „Paradox” apărut în condiţii grafice de ţinută, cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Timiş. Având un format A3 color generos, cu 40 de pagini bine alcătuite, realmente profesional, revista „Paradox” cucereşte

126

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Marina NICOLAEV

din primele pagini orice cititor. Redacţia este alcătuită din membrii cunoscuţi ai cenaclului: Dorin Davideanu, Laurenţiu Demetrovici, Antuza Genescu, Daniel Haiduc şi Laurenţiu Nistorescu. Revista este ilustrată de Sergiu Nicola, Traian Abruda, Consuela Grigorescu, Sergiu Zegrean şi la invitaţia redacţiei, subsemnata. De la articole despre istoricul cenaclului şi implicit, revistei, conventii naţionale şi internaţionale, apariţii de cărţi, schimburi culturale europene semnificative, fotoreportaje, până la proză science-fiction, semnează nume deja consacrate: Lucian Ionică, Laurenţiu Nistorescu, Antuza Genescu, Dorin Davideanu, Cristian-Mihail Teodorescu, Viorel Marineasa, Marian Truţă, Tony Chester (UK), Duşan Baiski, Liviu Radu, Györfi-Deák György, Silviu Genescu, Nicolae Strâmbeanu. „Sensibilă la tot ce a însemnat în perimetrul său experienţă modernă, literatura română are, fără îndoială, un compartiment rezervat şi pentru experienţa SF. Ca şi în cazul fantasticului, un număr de scriitori de autentică vocaţie au migrat spre anticipaţie. Fascinaţi de resursele universului descoperit, ei s-au fixat temeinic pe noile coordonate. Alţii, mai mulţi decât s-ar crede, le-au intersectat sporadic, dintr-o curiozitate pasageră. Urmele lor există, răzleţite, pierdute câteodată în hăţişul altor preocupări. Redescoperite, adunate laolaltă, ele imprimă anticipaţiei româneşti un caracter aparte – de profesionalitate în sens literar, nu într-unul strict generic.” scrie în cartea sa dedicată anticipaţiei Mircea Opriţă, mărturisire pe care o acceptăm necondiţionat.

invit să-l descifrăm împreună. Revista „Paradox” este promisiunea culturală materializată într-un mod profesional impecabil pe care bănăţenii au făcut-o anticipaţiei româneşti.

Paradox Revista Asociaţiei „Wells-Timişoara” 40 pagini, Eurostampa, Timişoara ISSN 2285-7575

Science-fiction-ul rămâne un paradox sublim al timpurilor noastre pe care vă Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

127

semnal

Florin Dochia, la cea de-a 10-a carte publicată – «Stare de lectură» „Stare de lectură” este o antologie de cronici literare publicate în diverse reviste, de-a lungul ultimilor zece ani. Este primul volum de acest gen, iar lansarea a avut loc astăzi, la Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” din Câmpina. Despre carte şi autor au vorbit frumos şi… complicat cei în măsură să facă asta, profesorii Constantin Trandafir şi Gherasim Rusu-Togan, alături de care sau aflat Christian Crăciun, Serghie Bucur, Ştefan Alexandru – Saşa. S-a vorbit despre talentul lui Florin Dochia, despre faptul că nu orice scriitor poate face pasul spre critica literară, despre susţinerea actului cultural şi a Cărţii, în special, de către administraţia locală, despre necesitatea continuării acestei susţineri atâta vreme cât, iată, există din belşug… materie primă. Lăsăm deoparte lansarea de carte de astăzi şi încercăm să vorbim despre Florin Dochia în felul nostru, mai simplu şi mai firesc. Zece cărţi în zece ani înseamnă performanţă, fără îndoială, aşa cum înseamnă multă muncă. Dar înainte de a fi scriitor, Florin Dochia (director al Casei de Cultură „Geo Bogza”, jurnalist, traducători, realizator de emisiuni culturale) este o adevărată enciclopedie. Un om care ştie de toate, care are o cultură extraordinară şi un foarte dezvoltat simţ al umorului. Este bunic, 128

Florin DOCHIA

are patru nepoţi şi, probabil, o energie cât toţi la un loc. Învaţă permanent şi, foarte important, te învaţă. Nu ţine nimic pentru el, dă la toată lumea, totul e să vrei să afli, să cunoşti, să aprofundezi. Unele cărţi şi le-a publicat pe internet, computerul e „condeiul” lui, probabil că a fost printre primii câmpineni cu cont pe Facebook şi Twitter, e deschis noului şi dedicat vechiului. Caută tinere talente, le descoperă şi încurajează. A găsit până şi elegii pe propria stradă, acolo unde nu credem că i-ar fi trecut cuiva prin cap să caute. Dacă specialiştii îl consideră un scriitor talentat, noi credem că Florin Dochia este un om harnic, sufletist şi curios, iar din marea sa curiozitate au rezultat zece cărţi şi un milion de întrebări la care continuă să caute răspunsuri în fiecare moment.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

cronica actualităţii culturale (Cristina VOCHIN – Campinaph) Un maraton de activităţi culturale: „Primăvara Poeţilor” (12-30 martie) Atelierul de scriere creativă. Despre ritmuri Vernisajul expoziţiei de pictură Florica Ionescu În conformitate cu Proiectul manifestărilor culturale, educative şi sportive propus dezbaterilor publice pentru prima dată în istoria post-decembristă a administraţiei locale - după cum menţionează consilierul Florin Frăţilă, preşedintele comisiei de specialitate a Consiliului Local - Casa de Cultură „Geo Bogza” a organizat un amplu, variat şi atractiv program: atelier de scriere creativă, expoziţii de pictură, simpozioane, lecturi publice, toate culminând cu Ziua Mondială a Poeziei şi Maratonul Poeziei. Ciclul manifestărilor culturale a debutat cu concursul „România citeşte-mă!” şi a continuat pe 14 martie cu „Atelierul de scriere creativă. Despre ritmuri”, susţinut de Cercul Literar „Geo Bogza”. După o trecere în revistă a calendarului activităţilor viitoare, a concursului scriitorilor locali, comunicate de publicistul Florin Dochia, poetul Ştefan Al. Saşa a prezentat o expunere cu tema: „Prozodia epigramei. Ritmul”: „Prin prozodie se înţelege gruparea de cuvinte, mai exact a silabelor acestora, prin accentuarea lor regulată în conformitate cu accentul firesc din vorbire, realizându-se unităţi metrice egale, numite picioare prozodice”. Autorul a mai amintit de cele mai frecvente ritmuri din epigrame: bisilabice (traheul şi iambul) şi trisilabice (dactilul, amfibrahul şi anapestul). Atât densitatea temei, cât şi buna documentare a autorului, au atras participanţii la o dezbatere vie, constructivă, Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Câmpina stimulatoare: „Bună e această «lecţie», dar nu trebuie să fie aplicată mot-à-mot. Se chinuie să o aplice anumiţi poeţi... Poezia fixă are nevoie de ritm. Există o aritmie poetică. Dacă nu are talent, poezia nu are ritm interior. Dacă ritmul nu există, poezia nu are valoare” (prof. dr. C. Trandafir); „Ritmul este originea vorbirii. Ritmul este originea poeziei. Poezia, în trecut, avea o arie mai largă. Poezia nu se face cu cuvinte, ci cu imagini. Întâi imaginea şi după aceea cuvântul” (prof. dr. Christian Crăciun); „Ritmul este elementul principal al prozodiei versului. Unitatea metrică porneşte de la silabă, deci ritmul, bazat pe accentul firesc al cuvântului, este dat de succesiunea regulată a silabelor accentuate, cu cele neaccentuate” (moderator Florin Dochia). Prima etapă a „maratonului” cultural s-a încheiat sâmbătă, 16 martie, la Muzeul Memorial „N. Grigorescu”, cu un vernisaj al expoziţiei de pictură Florica Ionescu, prezentat de Dan Rădulescu: „Continuăm o iniţiativă începută anul trecut prin îmbinarea expoziţiei de pictură cu un moment poetic (...) Florica Ionescu, peisagist sensibil, transfigurează natura, o eliberează de existenţa împovărătoare a oamenilor, păstrând-o în formă şi culoare. Totuşi, atunci când fiinţa umană apare, ea este abia schiţată şi nu ocupă un loc important în iconomia lucrării, tocmai pentru a transmite (şi) privitorului adevăratul său loc în imensitatea şi complexitatea naturii”. În deplină armonie cu tematica expoziţiei, scriitorul Florin Dochia a citit, în premieră, câteva dintre poeziile viitorului său volum, răsplătite cu aplauze prelungite. Cea de-a treia etapă a programului „Primăvara Poeţilor” a cuprins un veritabil maraton de activităţi culturale. Astfel, marţi, 26 martie, în sala mică a Casei de Cultură, Cercul Literar „Geo Bogza” şi-a continuat activitatea cu o interesantă temă: „Atelier de scriere creativă - exerciţii de twitteratură”, prezentată de scriitorul Florin Dochia. 129

Câmpina

Evidenţiind disputa dintre literatura tipărită şi aceea digitală, autorul a arătat că „lupta se desfăşoară pe teritoriul numit Twitter, ale cărui «parcele» sunt limitate la texte de 140 de cuvinte”. Paralela dintre „clasici” (susţinătorii bibliotecilor şi apărătorii cuvintelor cu mai mult de trei silabe) şi „moderni” (care consideră spaţiul internetului drept o oportunitate de reînnoire a formelor şi genurilor literare), a guvernat, de fapt, întreaga întâlnire colocvială. * O filă de istorie autentică, „Basarabia, pământ românesc”, a constituit un alt eveniment înscris în ciclul „Primăvara Poeţilor”. Organizat pe 27 martie, sub patronajul Casei de Cultură „Geo Bogza”, împreună cu Asociaţia „Cultul Eroilor”, simpozionul a fost susţinut prin comunicări interesante, semnate de: Alin Ciupală („Basarabenii l-au considerat pe B. P. Hasdeu un fel de lider al lor”); Marian Dulă („Salut participarea numeroşilor tineri la activitatea noastră, precum şi a membrilor Asociaţiei Cultul Eroilor din şcoli” - a prezentat doi ofiţeri din Republica Moldova: general Ion Costaş şi of. dr. Constantin Micleuşanu); Gherasim Rusu Togan („Basarabia este o lume a tristeţii”); Ştefan Al. Saşa (trei poeme: „Monumente în cuvinte”, „Primăvara românească” şi „Întrebări primordiale”). Aniversarea celor 95 de ani de la unirea Basarabiei cu România a fost marcată şi de intervenţia dr. ing. Traian Mocuţa („Trebuie să facem mai mult pentru aceste bijuterii pierdute...”) şi a prof. dr. Christian Crăciun („Am un regret enorm: imposibilitatea de reromânizare a Basarabiei”). Maratonul activităţilor culturale, apreciate unanim de către asistenţă, s-a încheiat pe 29 martie, la Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati”, cu un reuşit simpozion „Nichita Stănescu”, coordonat de d-na Liliana Ene. Sala centrală a bibliotecii, transformată -

prin dispunerea circulară a măsuţelor - într-o „zonă” de mare atractivitate, a reunit profesori, scriitori, ingineri, oameni de cultură, precum şi numeroşi elevi. Activitatea a debutat cu un material şi un poem realizate de eleva Rovana Munteanu, închinate poetului Nichita Stănescu („Viaţa mea se iluminează”). Simpozionul a continuat cu o amplă prezentare, semnată de Florin Dochia, a cărţii-obiect „Epica Magna”, de Nichita Stănescu, tipărită în anul 1978, precum şi cu o serie de intervenţii ale lectorilor Gherasim Rusu Togan, Constanţa Coman, Marian Dulă ş.a. Privit în ansamblu, programul complex, înscris sub genericul „Primăvara Poeţilor” (supus, în prealabil, dezbaterii publice şi aprobării Comisiei de Cultură a administraţiei locale), coordonat de scriitorul Florin Dochia, a întrunit sufragiile întregii asistenţe. Calde şi sincere felicitări!

130

Maratonul Poeziei Plin de farmec şi substanţă, Maratonul Poeziei, un eveniment cultural major al ciclului „Primăvara poeţilor”, desfăşurat vineri, 22 martie, a reunit scriitori din Braşov, Buşteni, Sinaia, Breaza, Câmpina, Ploieşti şi Bucureşti. Activitatea, desfăşurată în condiţii excelente, în sala “Constantin Radu” a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, a fost susţinută de prezenţa a 20 de poeţi, din a căror operă literară am selectat următoarele titluri: „De-ar fi să fugi cu mine” (Florin Dochia); „Din splendoarea capcanelor” (Cornel Cubleşan); „Paralel” (Ruxandra Stoian); „Amintiri…” (Emil Sude); „Minut de luciditate”, „Nud filosofic” şi „Ce rămâne din noi” (Florin Frăţilă); „Inovaţie”, „Definiţie” şi „Context” din volumul „Tangerine Tango” (Camelia Iuliana Radu); Ciclul „Rădăcini” (Marian Ruscu: „Apreciez proiectul «Primăvara poeţilor», dar acesta trebuie să Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Câmpina

aibă o finalitate. De aceea, eu mă angajez să public, în volum, toate lucrările”); „Primăvara”, „Evadare” şi „Poveste” din volumul „Poeme cu ceasuri şi flori” (Diana Trandafir); „Aşteptându-l” (Daniel Drăgan); „Regăsire”, „Bolero” (Constanţa Coman); „Un alt poem”, „Visul” (Marian Dragomir); „Două secunde” (Călin Derzelea); „Întâlnirea păsărilor”, „Întrebare” şi „Confidenţe”, din volumul „Mireasa de sare” (Maria Dobrescu); „Până aici te-am ajuns cu mâna”, „O amantă posibilă” din volumul „Siaj” (Magda Mirea); „Dor de mamă” şi „Nostalgie” din volumul „Cruce peste inimă” (Gherasim Rusu Togan). Talentat, poetul Ştefan Al.-Saşa a alternat strălucit interpretările literare („Sonet găurit cu stalactită” şi „Suprema târfolină”, după Emil Brumaru), cu cele muzicale, spre deliciul auditoriului. Remarcabilă a fost şi grija organizatorilor de a înmâna fiecărui creator literar din program „Atestatul de poet maratonist”, pentru încântătoarea prestaţie la Maratonul Poeziei.

Florin Frăţilă şi Marian Dulă, criticii literari Radu Voinescu şi Vasile Spiridon. Invitat de onoare, dl. Ion Tomescu a citit un mesaj din partea Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi a Editurilor din România: „La noi, cultura scrisă este într-o criză profundă. În multe localităţi au dispărut librăriile”. În prima parte a manifestării, o serie de elevi ai şcolilor câmpinene au susţinut eseuri, având ca temă: „Bibliotecile şi viitorul lecturii, între tipar şi computer”. Dintre aceştia, menţionăm pe: Andreea Roşca (cls. a VI-a, Şcoala Al.I. Cuza, coordonator prof. Diana Marinache), Cătălina Simaciu (Şcoala Şotrile, prof. Maria Dobrescu), Alexandra Popa (cls. a XI-a), Ana Ciobotaru (cls. a XII-a), Andra Postelnicu (cls. a XI-a) şi Teodor Mihai (cls. a IX-a), toţi de la Colegiul Naţional N. Grigorescu, coordonator prof. Gabriela Cristina Dinu. Elevii şi îndrumătorii lor au primit diplome de onoare. Au fost distinşi, de asemenea, elevii: Andreea Slujitoru, Tania Brezeanu, Ştefan Jugănaru (de la Colegiul Naţional N. Grigorescu), precum şi publiciştii Ştefan Al.-Saşa şi Cristina Milu. Tot în cadrul temei amintite, criticii literari, prof. univ. dr. Vasile Spiridon şi dr. Radu Voinescu şi-au exprimat opiniile asupra subiectului abordat şi asupra cărţilor înscrise în concurs. Cu evidentă satisfacţie şi cu justificată mândrie, scriitorul Florin Dochia a anunţat aniversarea celor 10 ani cu „Revista Nouă”: „Este o revistă importantă, nu numai pentru câmpineni, ci şi pentru o zonă importantă din întreaga ţară. «Revista Nouă» este o oglindă a mişcării culturale de la Câmpina”. Aşteptată cu deosebit interes, decernarea premiilor „Cartea Anului 2012” a fost însoţită de scurte, dar concrete aprecieri, atât din partea prezentatorilor, cât şi din partea autorilor. Primarul Horia Laurenţiu Tiseanu – „Felicitări organizatorilor, în special d-nei Liliana Ene, felicitări autorilor pentru cărţile lor valoroase, cât şi elevilor pentru

De Ziua Mondială a Cărţii, Biblioteca Municipală a organizat o manifestare 3 în 1: Bibliotecile şi viitorul lecturii 10 ani de Revista Nouă Premiile Cartea Anului 2012 Sub patronajul Comisiei de Cultură a Consiliului Local şi al Primăriei Câmpina, împreună cu Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati”, marţi, 23 aprilie, în sala „George Hanibal Văleanu” a Casei Tineretului, a avut loc o amplă reuniune literară cu tema: „Ziua Mondială a Cărţii şi a drepturilor de autor”. Activitatea, deschisă de d-na Liliana Ene, directoarea Bibliotecii Municipale, a debutat cu un scurt istoric al zilelor mondiale ale cărţii şi ale bibliotecii, urmat de prezentarea oficialităţilor: primar Horia Tiseanu, consilier judeţean Jenica Tabacu, consilierii locali Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

131

Câmpina

frumoasele eseuri”) - a acordat Premiul „Opera Omnia” d-lui prof. dr. Constantin Trandafir, pentru consecvenţa şi profunzimea cu care întreaga sa operă a marcat respectul faţă de criteriul axiologic în literatura română. Mulţumind pentru distincţie, dl. Trandafir a menţionat: „Cartea este forma supremă a culturii (...). La Câmpina este un fenomen deosebit, numai în anul 2012 s-au scris 14 cărţi valoroase”. Premiul de Excelenţă i-a revenit prof. dr. Christian Crăciun, pentru viziunea şi echilibrul cu care încadrează valorile româneşti în context universal. „Când se renunţă la scrisul de mână - a precizat dl. Crăciun -, se pierd o serie de funcţii importante (...). Aceşti tineri vor apărea şi în viitor”. Apreciind calităţile deosebite ale volumelor autorilor câmpineni, realizate în anul trecut, precum şi ale eseurilor diferiţilor elevi, consilierul Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură a Consiliului Local, a înmânat distincţiile: Premiul pentru debut în poezie - d-nei Maria Dobrescu, pentru cartea „Mireasa de sare”, pentru nota personală a timbrului liric în care transpune interogaţiile fiinţei în faţa realităţii; Premiul la secţiunea proză - a revenit d-lui Iulian Moreanu, cartea „Cerbul însetat”, pentru concentrarea şi autenticitatea stilului, pentru vivacitatea cu care redă situaţii şi personaje; Premiul la secţiunea critică literară - prof. dr. Cristina Gabriela Dinu, cartea „Radu Tudoran între biografie şi destin”, pentru efortul de a readuce în atenţie un autor a cărui literatură a reprezentat un reper pentru câteva generaţii de tineri cititori. Următoarele două premii au fost acordate de consilierul local Marian Dulă. Astfel, Premiul la secţiunea eseu a fost acordat d-lui Florin Dochia, cartea „Prins în lumea cuvintelor. Cărţi, opinii, întâmplări” (vol. I) - pentru calitatea înaltă şi rafinată a documentării şi pentru anvergura discursului cultural şi Premiul la secţiunea etnografie/

folcloristică, d-lui Gherasim Rusu Togan, cartea „Tinereţea, cătănia, războiul” - pentru profesionalismul şi emoţia pe care le-a proiectat asupra demersului de cercetare etno-folclorică. Premiul final al concursului Cartea Anului 2012, la secţiunea „Publicistică”, a fost decernat jurnalistului Florin Frăţilă, cu cartea „Rămân să disper printre ai mei. Jurnal de ziarist incomod” - pentru civismul angajat şi curajos al opiniilor. Autorul a precizat că volumul amintit s-a realizat cu sprijinul sponsorizărilor particulare. Fotografiile de grup ale premianţilor, ale comisiei de jurizare, însoţite de câteva acorduri la pian ale maestrului Serghie Bucur, au încheiat o reuşită întâlnire literar-artistică.

132

Dublă lansare la Biblioteca Municipală „Stare de lectură” „Revista Nouă - Colocvii” În ediţia trecută, remarcam preocuparea permanentă a colectivului Bibliotecii Municipale „Dr. C. I. Istrati” de a extinde şi a diversifica formele de activitate oferite cititorilor săi. Afirmaţiile mele au fost confirmate cu prilejul lansării, pe 14 iunie, a cărţilor „Stare de lectură” (Ed. Premier, Ploieşti, 2013), autor Florin Dochia şi „Revista Nouă - Colocvii 2004-2008” (Ed. Premier, Ploieşti, 2013). Gazdă excelentă, d-na Liliana Ene, moderatoarea întâlnirii literare, a mulţumit distinşilor oaspeţi pentru participare (Florin Frăţilă, preşedintele Comisiei de cultură a Consiliului Local, col.(r) Marian Dulă, consilier local, precum şi lectorilor reuniunii, prof. dr. Constantin Trandafir, prof. Gherasim Rusu Togan, prof. dr. Christian Crăciun, publicist Serghie Bucur şi poetului Ştefan Al. Saşa), după care a prezentat expoziţia de carte a scriitorului Florin Dochia şi a invitat referenţii la dezbateri. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Câmpina

„Multă vreme am fost suspicios asupra calităţii acestor volume. M-am convins că aceste cărţi au o valoare deosebită. De ce vorbim astăzi despre criticul Florin Dochia? Pentru că în lumea scriitorilor s-a întâmplat un eveniment deosebit. Poezia nu mai există fără cultură. Dl. Dochia este un poet prin definiţie. Este un poet care ştie carte. Dar carte asimilată. Florin Dochia este un poet de vocaţie, care a asimilat multe culturi. A găsit şi popularizat aşa de multe informaţii despre lansările Wikipedia, Facebook, iTunes, You Tube sau Twitter, încât s-ar putea să-i... dăuneze. A existat ideea că cine este poet nu poate fi şi critic literar. Totuşi, Ion Pop scrie şi poezie, dar face şi critică. Virgil Diaconu a dat o critică deosebită, Florin Dochia a scris multe cărţi de poezie, dar face şi critică literară. Este un artist, scrie artă. [..] Cultura este sprijinită astăzi de Consiliul Local şi Primăria Câmpina. Consilierii municipali merg mână-n mână cu scriitorii locali. Dl. Dochia a realizat o antologie, iar acum Colocviile Revistei Noi. Calde felicitări!” (Constantin Trandafir). „Fără o pasiune deosebită pentru lectură nu se poate realiza o carte de valoare. Nu poţi realiza nici poezie, nici critică literară. Florin Dochia are un cult al prieteniei. Are relaţii cu mulţi scriitori din ţară. În carte se vede o diversitate a materialelor prezentate. Scriitori aflaţi pe diferite paliere. Are o cultură solidă literară. Există o mulţime de modalităţi procedurale. Dezvoltă ideea de canon literar. Felicitări!” (Gherasim Rusu Togan) „Îl felicit pe Florin Dochia pentru lucrarea sa. Cultura scrisă a oraşului Câmpina înfloreşte, lucru care se datorează, în mare măsură, dumnealui” (Florin Frăţilă) „Mă bucur că suntem aici, cu toţii. Mulţumesc celor care au venit şi celor care au vorbit. Eu nu sunt critic literar. Sunt cronicar literar. Scriu despre cărţile colegilor mei. O parte dintre cronici sunt de întâmpinare. N-am îndrăznit să scriu despre

cărţile lui Gherasim Rusu Togan. În schimb, am scris despre cărţile d-lui Trandafir, pentru că m-au incitat. Dacă în această carte aţi găsit şi ştiinţă, asta ţine de ceea ce este în titlu: «Stare de lectură». Este scrisă pentru liniştea mea... La 14 ani am scos revista «Cerul», scrisă cu... albastru. Mulţumesc d-nei Liliana Ene, colectivului bibliotecii pentru sprijin. Biblioteca a căpătat acel aer şi nivel tehnic deosebit. Mulţumesc Comisiei de cultură, juriului [concursului de manuscrise] pentru alegerea cărţii mele spre a fi publicată. Tot astăzi lansăm colocviile publicate în «Revista Nouă». Sunt adunate toate textele anchetelor din perioada 2004-2008” (Florin Dochia). „Mulţumesc lui Florin Dochia pentru această surpriză deosebit de plăcută. Este o lucrare de referinţă. O revistă serioasă, care se respectă, are asemenea «dosare» pentru o anumită temă. «Dosarele» sunt valoroase când temele sunt bine formulate. Este foarte greu să realizezi un asemenea colocviu, dar el dă o greutate deosebită revistei. Un moment de bucurie şi de izbândă pentru Florin. Este o valoare”. (Christian Crăciun) În aplauze prelungite, spectatorii au savurat catrenele poetului Ştefan Al. Saşa „APOGEU - Ca oricare poet de forţă/ Urmând firesc al vieţii har,/ Bătrân, aprinse-o nouă torţă:/ Muri-va critic literar!”; „REVELAŢIE Tot scormonind după talente/ Atâtea tomuri a citit,/ Că după multe clasamente,/ S-a autodescoperit”; „A PROPOS DE TITLU - În cartea sa, o chintesenţă,/ Cu spirit fin, care te fură,/ Ne-a spus, vorbind despre potenţă/ Că e în stare. De lectură!” - şi au plecat acasă fericiţi, cu cărţile dăruite.

Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

Theodor MARINESCU Texte preluate din „Oglinda de Azi”

B 133

Câmpina

A XV-a ediţie a festivalului-concurs de interpretare pianistică

Julia Hasdeu a fost un succes

Duminică, 19 mai, începând cu ora 10.30, s-a desfăşurat simultan, la Casa Municipală de Cultură “Geo Bogza, la Castelul “Iulia Haşdeu” şi la Colegiul Tehnic “Constantin Istrati”, Festivalul Concurs Naţional de Interpretare Pianistică, festival care a reunit 254 de copii, de la preşcolari până la elevi de clasa a VIII-a, 72 de dascăli şi o mulţime emoţionată de părinţi şi bunici. Manifestarea a ajuns anul acesta la cea de-a XV-a sa ediţie şi a fost organizată sub egida UNESCO de către Asociaţia Culturală “Paul Constantinescu 2009” în parteneriat cu Consiliul Local Câmpina, Primăria Municipiului Câmpina, Casa Municipală de Cultură “Geo Bogza” Câmpina, Colegiul Tehnic “Constantin Istrati” Câmpina, Muzeul Memorial “B.P. Haşdeu” Câmpina, Societatea Filarmonică Câmpina, Asociaţia Culturală UNESCO “Iulia Haşdeu” şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Coordonatorul acestui proiect de încurajare şi evaluare a tinerilor atraşi de pian a fost prof. dr. Sandra Hîrlav Maistorovici. În afara interpretării unei piese din repertoriul românesc pentru pian şi a unei piese din repertoriul internaţional pentru pian, talentaţii participanţi la concurs au avut obligaţia de a prezenta şi o lucrare plastică (desen sau pictură) ori literară, dând astfel valoare mai multor 134

Câmpina

laturi artistice personale şi încântând spectatorii atraşi de manifestare. Cinci jurii au fost responsabile de evaluarea interpretărilor la pian şi alte două jurii au estimat creaţiile plastice şi literare expuse în holul Casei Municipale de Cultură “Geo Bogza” care a găzduit în sala mare elevi ai claselor a V-a, a VII-a, a VIII-a şi patru ansambluri la patru mâini, iar în sala mică, preşcolari, clasa zero, clasa a III-a şi un ansamblu la patru mâini. Muzeul “B.P.Haşdeu”, care cu o

seară înainte a fost deschis până în zori şi a avut minunata cifră de peste 200 de vizitatori cu ocazia Nopţii Muzeelor Deschise, nu a dezamăgit iubitorii de muzică şi a fost gazda claselor a IV-a, a VI-a şi a trei ansambluri la patru mâini. Clasele I, a II-a şi trei ansambluri la patru mâini, şi-au găsit sălaş de manifestare în două locaţii din incinta Colegiului Tehnic “Constantin Istrati”. Numeroase au fost premiile acordate interpreţilor pentru execuţiile efectuate la pian, opt au fost cele conferite pentru lucrarile literare şi 64 cele pentru creaţiile plastice.

Iulia DUPU Texte preluate din „Oglinda de Azi” Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

invitaţie

Concursul naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” Ediţia a VII-a, 2013 Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VII-a a Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”. Regulament  Pot participa toţi creatorii de literatură, indiferent de vârstă sau afilierea la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor. Concurenţii vor trimite, până la data de 15 septembrie 2013 (data poştei):  Poezii, încadrate în format „A4” (cel mult 8 pagini culese cu Times New Roman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe suport electronic (e-mail sau CD).  Pentru SECŢIUNEA PROZĂ maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New Roman, corp 14. Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru). CD-urile expediate prin poştă se trimit pe una din adresele: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13A, Mizil, judeţul Prahova, sau Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, cod poştal 120237. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

 Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa: lmanailescu@yahoo.ro Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne-au parvenit. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neprimirea textelor)  Juriul, format din 5 membri U.S.R. va acorda Marele Premiu şi câte trei premii pentru fiecare secţiune. De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare sau instituţii de cultură.  Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiul se redistribuie. De asemenea, dacă puteţi oferi un premiu, constând în publicarea autorului pe care îl alegeţi, vă rugăm să ne comunicaţi, pentru a stabili amănuntele.

Cu stimă Lucian Mănăilescu

B 135

invitaţie

REGULAMENTUL CONCURSULUI NAŢIONAL DE PROZĂ „MIHAIL SADOVEANU” ediţia a VI-a, Iaşi, 1-3 noiembrie 2013 Concursul Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia a VI-a, Iaşi, 1-3 noiembrie 2013, se desfăşoară în conformitate cu regulamentele Uniunii Scriitorilor din România şi este organizat de Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Uniunea Scriitorilor din România – filiala Iaşi, în parteneriat cu COPYRO (Societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor), Consiliul Judeţean Iaşi, Primăria Municipiului Iaşi şi Editura Junimea. 1. La concurs pot participa autori în vârstă de până la 50 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor şi nu au debutat editorial. Concursul va avea două secţiuni, după categorii de vârstă, după cum urmează: a) Categoria Junior, pentru participanţi în vârstă de până la 16 ani inclusiv; b) Categoria Senior, pentru participanţi între 17 şi 50 de ani. 2. Participanţii vor trimite 1-3 lucrări în proză, dactilografiate la 1,5 rânduri, de până la 15 pagini fiecare lucrare, format A4, semnate cu moto şi având precizarea categoriei Junior sau Senior, şi fără alte precizări privind persoana. 3. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare. 136

4. Lucrările, dactilografiate în 2 (două) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Muzeul Literaturii Române Iaşi, str. V. Pogor nr. 4, cod. 700110, Iaşi (tel. 0747.499.400), cu menţiunea Pentru Concursul „Mihail Sadoveanu”, până la data de 4 octombrie 2013 (data poştei). În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi moto), care va conţine numele şi prenumele autorului şi un CV complet (locul şi data naşterii, o copie după cartea de identitate, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi adresa electronică). 5. Juriul Concursului, stabilit de Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Uniunea Scriitorilor din România, va acorda, pentru fiecare categorie de vârstă, Premiul „Mihail Sadoveanu”, premiile I, II şi III (în bani), precum şi menţiuni din partea revistelor literare partenere, constând în publicarea textelor. 7. Lucrările premiate vor fi publicate, cu acceptul autorului, în Antologia Festivalului-Concurs Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia a VI-a, 2013. Persoană de contact: muzeograf Liviu APETROAIE (tel: 0755.187.259; 0747.499.408; e-mail: liviu.apetroaie@gmail.com)

B Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

parodie

Ştefan AL.-SAŞA O.Z.N.-URI (ELEGIE S.F.) DUPĂ RADU STANCA Nu trăncăni prea multe-n noaptea calmă Nici stând pe spate,nici trântită-n cant. Mai bine altoieşte-mă c-o palmă, Să nu văd O.Z.N.- uri pe versant… Dă puşca şi găseşte iute gloanţe

Fără obiecţii, fără de cârteli… Vreau să dobor vreo două cotoroanţe, Să-nchei cu O.Z.N.- uri răfuieli… Înveşmântată-n straie marţiene Tratează-mă banal cu un fursec, Şi toarnă heroina dulce-n vene, Să n-aud O.Z.N.- uri,mii,cum trec… Şopteşte-mi drăgăstos înc-o sudalmă Compusă cu scabrosul tău tupeu… Şi nu mai trăncăni în noaptea calmă De ce îmi este teamă de - O.Z.N.- u…

12.06.2013

La Câmpina, a luat fiinţă TEATRUL MIRCEA ALBULESCU Primarul Ing. Horia Laurenţiu Tiseanu îi înmânează Marelui Actor placheta care marchează evenimentul. Revista Nouă nr. 3 (76) /2013

137