Revista noua 3 2014

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Daniel CORBU u Mioara BAHNA u Christian CRĂCIUN u Marina POPESCU u Andreea VOICU u Irina-Roxana GEORGESCU u Miruna Ştefana BELEA u Adelina DOZESCU u Alin CIUPALĂ u Valentin IRIMIA u Constantin DOBRESCU u Cosmin PERŢA u Cornel Sântioan CUBLEŞAN u Aurel UDEANU u Florentin SMARANDACHE u Dan DĂNILĂ u Tudor Călin ZAROJANU u Iulian MOREANU u Diana TRANDAFIR u Emil SUDE u Virgil DIACONU u Serghie BUCUR u Lucian GRUIA u Robert TOMA u Gheorghe A. STROIA u Victor STEROM u Gherasim RUSU TOGAN u Octavian ONEA u Emanoil TOMA u Raluca DANCIU CÎRSTEA u Ştefan Al.-SAŞA Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul X nr. 3 (82) / 2014

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: eseu - Daniel CORBU - Note despre posteritatea scriitorului român / 3 * cronica literară Mioara BAHNA - Emilian Marcu: Tobele mute / 6 * cronica literară - Christian CRĂCIUN Darul prieteniei / 12 * Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014: Marina POPESCU, Andreea VOICU, Irina-Roxana GEORGESCU, Miruna Ştefana BELEA, Adelina DOZESCU / 18 * teme istorice - Alin CIUPALĂ - Istoricul G. I. Ionescu-Gion (1857-1904) - O biografie de excepţie / 28 * poesis - Valentin IRIMIA / 32 * historia mirabilis - Constantin DOBRESCU – Noi date despre grecii prahoveni / 34 * cronica literară - Cosmin PERŢA Ion Ochinciuc, un maestru al romanului poliţist, din nou pe scenă / 38 * poesis - Cornel Sântioan CUBLEŞAN / 40 * poesis - Aurel UDEANU / 42 * aniversare - Eugen EVU la 70 de ani. Spicuiri critice / 44 * remember - Gheorghe PITUŢ / 45 * note de lectură Florentin SMARANDACHE - Acest exil spiritual continuu. Poetul Ionut Caragea / 46 * interviu - Dan DĂNILĂ: „Am invitat de mic că există mai multe generaţii şi naţii, cu limbi şi obiceiuri diferite şi asta mi se pare normalitatea, oriunde aş fi” (Tudor Calin Zarojanu) / 47 * ethica minima - Iulian MOREANU - A douăzecea povestire cu un copil / 52 * note de drum - Diana Trandafir - Călătorie la Luxemburg / 59 * poezie franceză - Guillaume APOLLINAIRE / 63 * poesis - Emil SUDE / 64 * note de lectură - Virgil DIACONU Povestiri de dragoste sau În căutarea androginului / 66 * poesis - Dan DANILĂ / 68 * note de lectură - Serghie BUCUR - Plaiuri & Chipuri / 70 * note de lectură - Lucian Gruia - Ionel Marin – Lumina eternă a sufletului / 72 * note de lectură - Robert TOMA - Unde sunt, oare, cei care mai sunt? / 74 * note de lectură - Gheorghe A. STROIA - Viaţa hranită de speranţă şi altruism - o constantă a eposului Marianei Vicky Vârtosu / 77 * breviar - Victor STEROM (Gabriela MELINESCU - Stări de suflet; Gellu DORIAN- Cartea singurătăţilor) / 80 * folclor - Gherasim Rusu Togan - Segment de civilizaţie tradiţională: Ritualica „praznicelor” şi bogăţia lor semantică / 81 * eseu - Octavian ONEA Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului academic (I), urmare din nr. anterior / 87 * actualitatea - Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” / 91 * comedie - Emanoil TOMA Vremea omizilor (fragment) / 94 * cronica plastică - Cornel Sântioan Cubleşan - Porţile / 99 * cronica plastică - Serghie Bucur - Romantica / 100 * arte poetice - T. S. Eliot: «Am descoperit că forma a dat elan conţinutului» (Traducere de Raluca Danciu Cîrstea) / 102 * Centenar Corneliu Coposu / 107 * parodii - Ştefan Al.-SAŞA / 108

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretarul redacţiei) Corectură: Iulian MOREANU Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

eseu

Daniel CORBU

Daniel CORBU Note despre posteritatea scriitorului român

Acum un secol şi mai bine de jumătate, pe la 1848, când, entuziastă, euforică, generaţia tinerilor bonjourişti încerca să facă România mare şi modernă, românii parcă inventaseră maşina de produs idealuri. Intelectuali de marcă precum Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica porneau de la un ansamblu de atribute culturale şi vizau o proprietate spirituală care să introducă România în circuitul european. Idealuri romantice, uşor naive, veţi spune. Dar la fel de naive şi romantice au fost şi după revoluţia din 1989. Entuziasmul românilor a scăzut îngrijorător, energiile parcă au secătuit. Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul „recent” a devenit supusul unei mentalităţi a confortului. Astfel, confortul devine noua religie, o religie promovată asiduu de tehnologism, de globalism, de multiculturalism şi alte doctrine postmoderne.

Prin urmare, omul idealurilor proprii e înlocuit cu omul paradigmei economictehnologică, pentru că, eliminându-se cu metodă tradiţiile locale, doar valorile „tehnice” rămân valori universale.

Postmodernitatea doctrinară a dezobişnuit omul de a-şi face singur Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

idealuri. Praxisul postmodern lucrează pentru el: îi creează ceea ce se numeşte un „single global lifestyle” (unic stil de viaţă global), pornind de la convergenţa spre realizarea „pieţii mondiale integrate”. Intelectualii români lucrează cu toate motoarele la răspândirea multiculturalismului, un concept venit din ideologia celor pe care trebuie să-i imităm de frica marginalizării. Iar de frica marginalizării, nici un intelectual român nu deconspiră faptul că multiculturalismul nu înseamnă de fapt diversitate culturală, ci monocultură. Şi nici faptul că este o ideologie şi nu o cultură! Că urmăreşte crearea unei societăţi globale plate şi omogene, adică fără diferenţieri între rase, culturi, religii.

Adică o societate lipsită de idealul transcendenţei. În ce mă priveşte, refuz să cred că în România „omul ontologic” a fost asasinat de „omul tehnologic”, adică de omul golit de energiile misterioase şi de dimensiunea transcendentului care intră în chiar definiţia sa. Pentru că, prin condiţia sa, omul e legat de căutare şi de căutarea căutării. Iar căutarea înseamnă inconfort şi nu aplatizare, cum doreşte multiculturalismul. De asemenea, refuz să cred că maşina noastră de produs idealuri zace stricată, pradă ruginii şi că oboseala românească e profundă, ci doar 3

Daniel CORBU

Daniel CORBU

o astenie trecătoare.

Problema care a suscitat discuţii întreg secolul trecut, dar şi mai acut în aceşti primi ani ai secolului douăzeci şi unu, este traducerea în limbi de circulaţie a operelor noastre literare care să impună literatura română şi specificul românesc în lume. Întrebarea „ce-i de făcut?” stă de un secol pe buzele tuturor.

Mari proiecte de traduceri ale clasicilor români se făceau în perioada interbelică, se fac şi astăzi. Fără efect însă. Se traduce pe apucate, se publică la edituri mai mult sau mai puţin obscure. Management prost, ecou pe măsură! Toţi ne plângem, la conferinţe sau în discuţii de cafenea că Eminescu e necunoscut, dând vina pe generaţiile de dinainte, toţi avansăm ideea comună că dacă filozofia lui Blaga ar fi fost tradusă la timp în Europa ar fi provocat curent filozofic. Vorbe! Zilele trecute dădeam peste un fragment, o mărturisire a lui Bernard Shaw în ipostază de cititor al lui Eminescu, de acum vreo şaptezeci de ani: „Am citit Împărat şi proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul dintre editorii aceştia tineri, cu tipografie proprie, care descoperă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi de îndată la această carte uluitoare.” „Uluitoarea” carte era o părticică din poezia marelui poet român, pe care traducătorii în engleză şi alţi câţiva cercetători îl aşezau alături de Lenau, Leopardi sau Goethe, cu care îi găseau afinităţi filozofice, tematice şi estetice.

Deh, e micul blestem al poporului român să piardă mereu trenul! Însă aceste scurte consideraţii ale noastre au, mai ales în vedere părerea cultului pentru marile noastre valori

după trecerea lor la poporul stelelor. Un fapt revoltător pentru oricine simte valoarea acoperită de uitare (e cazul atîtor artişti români!), nu poate să nu te poarte spre meditaţia sceptică asupra acestor timpuri postmoderne grefate de ignoranţă şi neînţelese egolatrii. Acum, valoarea clară, solidă, cu mesaj pentru caractere puternice, nu mai interesează.

Giumbuşlucurile, exhibiţiile unor superficiali oferitori de senzaţii tari primează. Astfel, într-o societate în care e mai importantă eticheta şi reclama agresivă decât conţinutul, Madonna sau Michael Jackson întrec în popularitate (a se vedea sondajele de opinie!) pe Shakespeare, Goethe, Eminescu sau Dostoievski. Asta dacă ne referim doar la personalităţile literare. Întors de la studii de la Paris, tânărul bonjourist Vasile Alecsandri declara prietenilor literaţi din capitala ieşeană că vrea să ajungă poet naţional şi popular. Şi, într-adevăr, Doinele şi lăcrămioarele, celebrele Pasteluri, poemele sociale, culegerile de poezie populară l-au impus pe Vasile Alecsandri în conştiinţa naţională românească drept cel mai bun poet şi cel mai de succes dramaturg. El a fost primul nostru scriitor european. Premiul Ginta latina din 1878 n-a fost întâmplător!

Dar apariţia poetului Mihai Eminescu a răsturnat total ierarhiile. În anii următori trecerii în eternitate a lui Eminescu, apreciat de contemporani pe baza manuscriselor din cele două lăzi predate Academiei Române de Maiorescu prin 1902, el a devenit poetul naţional şi, mai accentuat în perioada interbelică, modelul în absolut al oricărui poet român.

4

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Daniel CORBU

Daniel CORBU

În perioada interbelică, ierarhizările literare consumau multă pasiune. Aşa s-a făcut că prin anii ’30, după publicarea Cuvintelor potrivite, bătălia pentru locul doi, cum ne place să spunem, a fost câştigată de Arghezi. Pe urmă de Blaga, de Ion Barbu, Bacovia, de Topârceanu, care au devenit poeţi naţionali şi populari şi care adăugau experienţe lirice originale moderne.

Curând, schimbându-se gusturile, ce-i drept nu esenţial, nu în ceea ce are poezia mai adevărat, au apărut: Nicolae Labiş, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ioanid Romanescu, Grigore Vieru, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Adi Cusin, Cezar Ivănescu etc. Marile lor opere, la care se adaugă

cele ale unor prozatori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda, nu mai sunt gestionate firesc în posteritate, o posteritate care sentâmplă acum. Nicolae Labiş, Sadoveanu, ca să dăm doar două exemple, au fost scoşi din manualele şcolare, Preda se predă alternativ.

Umilit, urgisit, controlat de sărăcie în aceste timpuri, scriitorul îşi pune toată speranţa într-o posteritate dreaptă şi obiectivă, care să pună în lumină lucrarea sa întru frumos şi bine. Dar totul în România rămâne vânare de vânt, iluzie, o iluzie care, lovindu-se de zidul gros şi rece al indiferenţei celor care ar trebui să gestioneze posteritatea unei opere, se sfărâmă uşor, ca frunzele de tutun.

Prima zi a Fesivalului Internaţional „POEZIA LA IAŞI" în carierul TĂTĂRAŞI Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

5

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Emilian Marcu: Tobele mute Sugestie a unui strigăt înăbuşit, titlul romanului lui Emilian Marcu – Tobele mute – propune o meditaţie pe tema tensiunii mereu actuale dintre libertate şi absenţa ei, dintre dreptate şi nedreptate, dintre real şi ideal, în ecuaţia dramatică a existenţei surprinse, de această dată, în primul rând, într-un sat-lagăr din îndepărtata taiga siberiană, unde o comunitate de marginali încercă să simuleze – undeva pe la începuturile comunismului rusesc – normalitatea unei vieţi, care le refuză atâtea drepturi, asigurându-li-l însă, fără pic de răgaz/abatere, pe cel la suferinţă, printr-un noian de privaţiuni pe care, totuşi, personajele încearcă să le pună între paranteze, să facă abstracţie de ele, pur şi simplu ca să poată trăi.

Este un roman viguros, în descendenţa capodoperelor realismului românesc interbelic, dar şi al celui străin, rus, mai ales, în care naratorul auctorial îşi permite orice, prin atuul omniprezenţei şi, automat, al omniscienţei, adică să fie echidistant faţă de lumea creată, dar şi să-şi împletească, în stil indirect liber, deseori, cuvintele cu ale personajelor, alcătuind un continuum verbal, în care austeritatea vieţii celor care compun universul operei e susţinută prin sobrietatea expresiei, la care naratorul renunţă însă frecvent, oferind, în schimb, pasaje încărcate de lirism, subliniat prin expresivitatea limbajului, totul în 6

deplină concordanţă cu tema pe care o dezvoltă, de-a lungul celor trei părţi ale cărţii, Mânzul de lapte, Umbra peştelui sub gheaţă şi Cămaşa de cenuşă a prizonierului, cu titluri, de asemenea, cu evidentă încărcătură simbolică.

Când naratorul omniscient renunţă la prerogativele sale, face ca acţiunea să pară a se derula urmând meandrele unei memorii afective colective, creându-se, ca urmare, un fel de complicitate între narator şi personaje, pe care o identifică, şi-o asumă şi o dezvăluie, şi, de aceea, discursul epic merge în zig-zag, cu întoarceri frecvente înspre un trecut, nici acesta foarte limpede pentru cei care l-au trăit. Mai mult, discursul narativ dă impresia, de multe ori, de participare la o dezbatere, incluzând toate instanţele narative, mereu pe tema celor două secvenţe de viaţă a deportaţilor din taiga. Pe de altă parte, prezenţa stilului indirect-liber relativizează perspectiva asupra mediului, a personajelor. Trecerea de la relatarea naratorului omniscient la cuvintele personajelor sau la perspectiva naratorului-colportor se face însă aproape insesizabil, dându-se, totodată, un plus de verosimilitate întregului. În aceeaşi nevoie de subliniere a veridicităţii se înscrie şi tendinţa explicativă: cana de tablă zincată, dintr-o tablă…; motocicleta lui cu ataş, o motocicletă…

Se remarcă o excepţională ştiinţă a dozării detaliilor, în fiecare imagine, prin Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

care se susţine realismul romanului, încât, fără echivoc, universul creat de Emilian Marcu pare a fi surprins cu aparatul de filmat, căruia nu-i scapă nici cel mai mic amănunt, odată ce şi-a îndreptat obiectivul spre o direcţie. Naratorul panoramează arealul vieţii personajelor, iar acestea, la rândul lor, adaugă propria perspectivă asupra lumii, completând, în primul rând, imaginea monografică a acestui areal, încât, prin romanul de faţă, scriitorul dă, încă o dată, măsura talentului său epic, dar şi liric, într-o lucrare monumentală, al cărei incipit îl transpune pe cititor în atmosfera din satul-lagăr, o enclavă multietnică, pierdută în taigaua siberiană, a cărei reprezentare se realizează prin detalierea existenţei cotidiene, a frământărilor personajelor, a bucuriilor şi a tristeţilor lor – banale, din afară, dar esenţiale pentru fiecare – prin care li se fundamentează raţiunea de a fi.

Universul uman al romanului are date care copleşesc prin grandoarea asumării destinului de către personajele a căror existenţă, deşi se construieşte şi se derulează în sălbăticie, se încăpăţânează nu s-o mimeze pe cea obişnuită, ci chiar să reconstituie şi să înrădăcineze acolo, în taiga, o viaţă asemănătoare celei de acasă, de unde au fost smulşi, aşa încât lumea romanului lui Emilian Marcu demonstrează, încă o dată, capacitatea omului de a „sfinţi locul”, iar tenacitatea, perseverenţa cu care personajele înfruntă orice adversitate, nu atât a naturii, cât, mai ales, a semenilor care uită că ei înşişi sunt pasageri prin viaţă, este cel mai puternic atu al lor în conglomeratul de circumstanţe care nu ajung însă la a-i bulversa.

Planurile narative ale romanului se dezvoltă, întreţesându-se. Pentru personajele lui Emilian Marcu, din satul-lagăr siberian, există doar două timpuri: cel dinainte şi prezentul, care le dă senzaţia eternizării, la

viitor îndepărtat neintrând în calculele lor.

Prezentul vieţii din satul-lagăr şi din cea mai apropiată aşezare faţă de acesta (aflată la vreo treizeci de verste distanţă), Ivanovca, locurile în care se derulează cea mai mare parte a acţiunii, dar şi din oraşul-port, sediul celor mai înalte autorităţi tangibile pentru lumea de aici, este fracturat, prin flashback, de scene din trecut cuprinzând, în special, momente care au precedat deportarea intempestivă a unei umanităţi aruncate apoi într-o detenţie sui-generis, pe care, totuşi, personajele, dominate de un fatalism ereditar, o suportă cu blândeţe, resemnare, cu sincera convingere a omului simplu că, din moment ce i s-a dat, viaţa trebuie, oriunde şi oricum, trăită, oricare ar fi mijloacele care îi stau la dispoziţie sau pe care trebuie să şi le inventeze. Aşa se explică acceptarea schimbării spectaculoase din viaţa lor, odată cu ridicarea de-acasă şi abandonarea în

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

7

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

sălbăticie, adaptarea la un mod de viaţă diferit de cel familiar, la condiţii cât se poate de rudimentare, unde li se impune un soi de „reeducare”, obsesie a regimurilor discreţionare. Mai mult, personajele, în ansamblu, par a demonstra că singura lor grijă e să trăiască pentru a trăi, frust, fără pasiuni ieşite din comun, fără dorinţe dincolo de ceea ce reprezintă strictul necesar, hrana şi adăpostul, între coordonatele cardinale ale existenţei, fără a face caz de drama reală ai cărei actori involuntari sunt, sau fără a o conştientiza, unele dintre ele chiar până când, tot imprevizibil, li se impune să refacă drumul, în sens invers, după două decenii, spre ţinuturile de unde au fost dislocaţi.

Deixisul e subliniat aproape permanent în roman. De asemenea, o continuă pendulare între prezent şi existenţa dinaintea lagărului, din care străbat mai ales flash-uri, ordonează materialul epic, în care se confruntă şi se contopesc, în cercuri concentrice, oameni liberi şi oameni care se închipuie liberi, deţinuţii din satul-lagăr, paznicii lor şi cei din satul Ivanovca, iar jocurile laolaltă ale copiilor acestora, în care fiii prizonierilor devin stăpânii sunt sugestive, exprimând subtil nestatornicia lumii, fortuna labilis, chiar dacă la scară mică. În felul acesta, chiar statutul de „învinşi” sau „învingători” pe care-l au cei care constituie comunitatea din taiga este relativ, câtă vreme precaritatea existenţei lor nu le învinge pofta de viaţă. În plus, un fel de rafinament, cu sau fără finalitate lucrativă, le însoţeşte sau le punctează existenţele, tradus, de pildă, în produsele manufacturiere pe care şoferii sau Trifonov le duc în oraşul-port.

Vitregia vieţii le imprimă personajelor o fermitate, sinonimă contextual cu duritatea, devenită latură intrinsecă a firii lor, manifestare instinctuală indispensabilă

supravieţuirii, demonstrată în imagini care frizează, uneori, naturalismul. Traversată, în general, de drame uriaşe – morţi înfioarătoare, mai ales ale celor sfâşiaţi de fiarele pădurii, violuri, la fel de înspăimântătoare, sinucideri traducând neputinţa de a întrezări vreo speranţă de salvare din ceva care nu pare a fi doar un intermezzo tragic, ci o stare definitivă, disparţii misterioase, unele deliberate, ale unor inşi incapabili să se adapteze la noul trai, confruntări, deci, cu fiarele pădurii sau cu semenii-fiare etc.: o fată e pe punctul de a fi violată, atentatorul e gata-gata să fie ucis de o femeie, o familie e sfâşiată de lupi, un câine e sfârtecat de fiarele pădurii etc.–, lumea pe care o conturează scriitorul în roman este, de fapt, o imagine metaforică amplă, complexă, a omenirii, aflate mai mereu în contiguitatea unor răstrişti.

O natură neprietenoasă, determinată de o climă pe măsură, completează vitregia existenţei acestor personaje care, paradoxal, prin capacitatea de a se adapta, devin învingători, termen sinonim în acest context cu „supravieţuitori”. De pildă, desprinşi de realitatea lumii mari, din afară, locuitorii taigalei de-abia dacă auziseră, dar cine mai putea pune bază pe astfel de zvonuri cum că războiul se terminase demult. Pentru ei, eroii civilizatori (păstrând proporţiile) sunt şoferii de pe camioane, cei care asigură comerţul de tip „troc” (lemn, vânat, blănuri, obiecte manufacturiere produse în pădure, în schimbul unor alimente de primă necesitate: zahăr, ulei, făină etc.) şi Trifonov, care le face cam aceleaşi servicii celor din taiga, venind cu motocicleta sa. Aceştia aduc, totodată, veşti, când le au, de la rudele de departe sau, o vreme, scrisorile oficiale prin care se anunţa moartea, pe front, a câte unui soţ.

Romanul prezintă o societate construită artificial şi dominată de femei, fiindcă

8

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

bărbaţii locului sunt puţini, nevolnici, infirmi, imaturi, cei mai mulţi, iar ceilalţi, aflaţi doar în tranzit, sunt doriţi, visaţi, adoraţi, primiţi regeşte, în măsura posibilităţilor oferite de loc şi de timp. Trifonov, de pildă, e unul dintre ei, cu simţurile mereu la pândă, gata să se supună / să răspundă oricărui semn din partea vreuneia, fiindcă ele sunt stăpânele locului, care aşteaptă însă, cu ardoare, să fie stăpânite. În plus, stabilesc reguli chiar, prin care îi împart pentru a-i folosi. Liderul femeilor este Nastasia Vavilov, cea care face inclusiv o repartiţie riguroasă a lui Trifonov, un fel de amazoană (fără cal!), conducătoarea obştii femeilor, regina neîncoronată, care se zbate şi ea între a-şi astâmpăra pornirile naturale, de a fi mângâiată de un bărbat şi datoria asumată, înţeleasă lucid, de a ţine în frâu, spre binele întregii comunităţi, nevoile celorlalte.

De altfel, puternic instinctuală, lumea romanului lui Emilian Marcu nu ezită, de obicei, să se lase condusă de simţuri, ocolind alte criterii şi, din acest motiv, este mai aproape, de multe ori, de fauna – şi fizic, dar şi comportamental – din taiga decât cei de unde le vin mijloacele de trai pe care nu li le oferă pădurea şi de care, la rigoare, chiar se pot dispensa, fără suferinţe majore. Simplitatea care o caracterizează nu este neapărat urmarea abrutizării induse de mediu, ci, pentru cei mai mulţi, a faptului că n-au apucat să trăiască altfel. În consecinţă, nici visurile nu le sunt altfel. Spre exemplu, copil, Ion Alnimănui visează, după ce mânzul de lapte îi e luat în camionul unui şofer şi dus nu se ştie unde, ca mânzul de lemn primit în dar, în locul celui real, să prindă viaţă. La fel, visurile celorlalţi se rezumă la ostoirea nevoilor genuine, general-valabile.

Monotonia existenţei cotidiene a personajelor e anulată prin temeinicia cu

care săvârşesc totul. Tăierea lemnelor pentru a fi trimise în oraşul-port, şi de acolo în marea Rusie, expediţiile la pescuit ale bărbaţilor conduşi de Saşa Ilici, munca la bucătărie, a Katiuşei Vasilievna sau a Tasiei, în oraşul-port, pregătirea cărnii de cal pentru hrană, a vânatului, a conservelor, prepararea băuturilor din fructe de pădure, strângerea fânului, reuniunile femeilor rămase singure sau cu câte un soţ mutilat de război, la care se bea mult, se cântă, cântecul lor luând turnura unei aproape continue litanii, se mănâncă pelmeni din catiloci, se bea vodcă pe apucate etc. sunt câteva dintre activităţile asupra cărora se centrează atenţia naratorului, creând imaginea de ansamblu a vieţii unei lumi a personajelor, dornice de firesc. Încercarea de normalitate se face şi prin încropirea unor legături sociale între satullagăr şi Ivanovca. Singurele „divertismente” al locuitorilor acestora sunt „petrecerile”, la care femeile îşi cântă singurătatea, înecându-se, cu toţii, în alcool şi dragostea, pe apucate, pentru care ele pun la cale adevărate strategii pentru a putea avea, măcar pentru scurt timp, un bărbat în patul lor sau oriunde l-ar prinde, iar în ipostaza de vânaţi cu disperare sunt, în special, şoferii de pe camioane care aduc şi duc mărfuri, legând aşezările acestea uitate de realitatea de care au fost desprinşi locuitorii lor, la care se adaugă Trifonov, transformat, ca urmare a tentativei de viol în care e surprins, în victimă, pe punctul de a-şi pierde viaţa, iar apoi, „premiu”, râvnit de absolut toate femeile din Ivanovca.

Caracterizarea detaliată a locuitorilor din taiga cuprinde şi referiri la aspecte organizatorice, administrative, la dubla ierarhie căreia îi sunt supuşi: una impusă din afară şi alta pe care şi-o creează deportaţii, pentru că, involuntar, dar

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

9

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

obligatoriu, în viaţa lor, se întâlnesc imperativele Maicii Rusii şi cele ale lui Dumnezeu, într-o epocă de efervescenţă a lumii ruse, ale cărei date de permanenţă se regăsesc şi în regimul ţarist, dar şi în cel comunist.

Echilibrul relativ al acestor comunităţi – caracterizate printr-un oximoronic amestec de grobianism, mai mult sau mai puţin structural, şi o delicateţe sufletească incontestabilă –, creat de ea însăşi, cu mijloace primitive, este, din când în când, tulburat, personajele fiind oprite din rutină de evenimente spectaculoase sau, cel puţin, cu impact important, aşa cum este, pentru femei, fuga temporară a lui Trifonov, cel convertit de ele în trofeu, luându-l cu sine şi pe copilul-bărbat, Alnimănui, de care li se legaseră speranţele, în oraşulport. Dispariţia, tot temporară, a lui Saşa Ilici, aduce, în schimb, un episod aproape fantastic: plecat în pădure să caute urmele ursului care i-a sfâşiat câinele credincios, singurul prieten real, personajul cade într-o groapă, moment urmat de amnezie, după care se trezeşte în mijlocul unei populaţii stranii, vorbind o limbă necunoscută, care pare a-l fi salvat de la moarte.

Acţiunea e susţinută de un număr incalculabil de personaje, unele ieşind doar episodic la suprafaţă, dar firesc şi susţinând verosimilul romanului, alături de toate celelalte, cărora existenţa la marginea civilizaţiei le imprimă o traiectorie obligatorie: se conformează sau dispar.

Personajul care beneficiază însă de atenţia specială a naratorului este Ion Alnimănui, venit pe lume în satul-lagăr, dar rămas devreme orfan, pentru care aici era casa lui. Aici se născuse şi aici văzuse lumina soarelui. De aceea, numele, ales de comunitate, exprimă un fel de libertate tragică, prin absenţa vreunei legături directe cu oricine. E, totuşi, un personaj

emblematic pentru aceşti dezmoşteniţi ai sorţii, lăsaţi la voia întâmplării, care, rămaşi fără speranţa de a reveni la viaţa lor dinainte îşi încropesc un alt făgaş pe care să-şi orienteze existenţa, dar sunt, din nou, deturnaţi şi împinşi în contra voinţei lor.

Ion Alnimănui creşte odată cu satul-lagăr, iar urmărirea evoluţiei lui, a transformării din copil de pripas, docil, harnic, dezorientat, în bărbatul râvnit de toate femeile din jur, care, în final, se însoară cu o fată, Alia, din satul „vecin”, în care trăiesc oameni liberi, iar aceasta îi aduce pe lume un fiu, moment pe care pe proaspătul părinte îl alege ca să pună temelia noii lor case chiar la poarta lagărului, dar în afara acestuia, conferă cărţii statut de bildungsroman. Ordinul de evacuare a satului-lagăr din taiga şi plecarea pe neaşteptate a şlepurilor cu foştii locatarideţinuţi, care precedă iminenta naştere a copilului său, îl lasă pe Ion Alnimănui într-o confuzie totală, pustiirea satului bulversându-l, pentru ca avalanşa evenimentelor să culmineze cu dobândirea, involuntară, a statutului de unic responsabil pentu perpetuarea vieţii satului, tocmai el care era al nimănui.

Candoare, încrâncenare, violenţă, duioşie şi duritate sunt, în comportamentul personajelor lui Emilian Marcu, manifestări fireşti. În plus, o ingenuitate imanentă înscrie aceste personaje în prototipul victimei perfecte, predestinate pentru sacrificiu. Dincolo de traiul frust, de simulacrul de normalitate, multe dintre ele ascund visuri pe care nimeni nu li le-ar bănui. Un asemenea incredibil visător e Trifonov: un fel de haiduc într-ale dragostei, vânzător de iluzii, făcând naveta între oraşul-port, de pildă, şi lumea pustiită în inima taigalei, dincolo de ispitele imediate, de statutul lui perpetuu de vânat şi vânător, în relaţia cu femeile, mai ales

10

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA

din Ivanovca şi din satul-lagăr, dincolo de violul pe care e pe punctul de a-l înfăptui, până îşi face apariţia corectiv-punitivă Nastasia Vavilov, urmată de intervenţia tămăduitor-coercitivă a Şurei, personajul rămâne un idealist. „Regina” misterioasă a sufletului lui, femeia de departe, învăluită de aburii amintirii, dar şi ai imaginaţiei personajului, e factorul care îi dă o neverosimilă distincţie, coexistând cu abjecţia suverană, care îi conferă nota definitorie.

O latură deloc neglijabilă în Tobele mute, întâlnită şi în celelalte romane ale lui Emilian Marcu, este interacţiunea realului cu miticul, însă e vorba şi de o mitologie pe care şi-au creat-o personajele şi la care se raportează îndeosebi în momente de răscruce, tensionate. Aşa, de pildă, Ion Alnimănui, rămas în satul-lagăr, după retragerea de către autorităţi a celorlalţi, alături de proaspăta lui soţie, Alia, simte pretutindeni, în aşezarea devenită fantomă, urmele, sunetele, zgomotele vieţii recent rupte, traversate de fâlfâit de aripi de îngeri, pentru personaj, realul şi oniricul formând, adesea, un tot nediferenţiabil. O imagine, recurentă, din această paradigmă, a osmozei realfantastic / mitic este cea a umbrei peştelui care a tras sub gheaţă un pescar şi l-a dus cu el, ca ofrandă apelor. Pe de altă parte, imaginea somnului care se pierde sub gheaţă cu pescarul tras după el şi cea a lui Ion Alnimănui, măsurând locul pentru casa pe care urmează să şi-o construiască, pentru el, Alia şi copilul lor, sunt reprezentative pentru nevoia de libertate, împletită cu sugestia forţei regeneratoare a vieţii, în stare să prindă rădăcini oriunde. În esenţă, aşadar, romanul lui Emilian Marcu prezintă – în general, cu mijloacele prozei obiective, dar scindate uneori de amestecul cu perspectiva subiectivă, a

personajelor – un fragment verosimil de existenţă ocultată de Istorie, având în centru o mână de personaje desprinse forţat din lumea lor şi transplantate într-un pustiu, căruia reuşesc să-i dea atâta viaţă cât le trebuie lor pentru a putea merge mai departe, un grup tăcut de oameni care nu întreabă şi nu se întreabă de ce au ajuns unde au ajuns, în taiga, iar tăcerea lor, căreia, în această privinţă, naratorul nu-i surprinde nicio fisură, poate fi o demonstraţie a ideii kafkiene referitoare la impactul cu absurdul care poate apărea oricând: din moment ce fiinţele „prelevate” dintr-o societate obişnuită nu se întreabă de ce li se întâmplă ce li se întâmplă, părând a fi ataşate exclusiv de clipă, fără frământări induse de politică, de filozofie sau de altceva, asemenea oricăror fiinţe primare, strămutarea lor nu se justifică altfel, nu poate fi explicată decât ca dovadă fie a interferenţelor cu absurdul, fie, în descendenţa lui Gide, a actului gratuit.

Aşadar, între frust şi calofil, stilul romanului lui Emilian Marcu e în deplin acord cu lumea pe care o înfăţişează, uneori aspră, dură, aproape primitivă, alteori de un rafinament nativ, înduioşător, cartea fiind, în cea mai mare parte a sa, o retrospectivă a vieţii unor dezrădăcinaţi care, după infernul ruperii de firesc, într-o detenţie sui-generis, se implică în traversarea sincopei lor existenţiale, pe care o iau ca atare, fără a-i prospecta limitele, în vederea întoarcerii la matcă, încât, după ce moare tătuca, evenimentele, care intraseră pe un alt făgaş decât cele pe care se aflau de vreo două decenii, de când deportaţii fuseră aduşi în taigaua siberiană, fără ca majoritatea oamenilor să-şi dea seama, încep să se precipite, iar debusolarea e starea pe care o trăiesc toţi, deţinuţi, localnici, reprezentanţi ai autorităţilor.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

11

cronica literară

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Darul prieteniei Teologul Costion Nicolescu ne îmbie cu o carte care atrage atenţia mai întâi prin titlul cu o răsucire de paradox: Carte pentru îndrăgostiţii care vor să se împrietenească (ed. Sophia 2014). În mentalul nostru inevitabil (şi iremediabil?) secularizat, ordinea este inversă, prietenia apare ca un fel de anticameră a iubirii, un stadiu al legăturilor umane mai lejer, mai puţin dramatic, mai flou, mai scutit de responsabilităţi decât iubirea. Pentru Costion Nicolescu este exact invers: „După mine, orice legătură bună se cere să sfârşească în prietenie (philia), care reprezintă maximum de relaţie umană ce se poate crea. Este situaţia cea mai fericită”. (260) Deşi nu pare, nu are nici o notă combativă, este o carte profund polemică în fondul ei, prin militantismul asumat pentru normalitate, tradiţie, frumos, iubire, feminitate, sensibilitate, credinţă şi alte asemenea valori tari, „desuete”. Din acest punct de vedere este un eseu profund curajos prin directitudinea mărturisirii. Două mostre pentru pornit discuţia: „Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi fără pas [scăpare de corectură, în realitate păs] barierele artificiale: vârsta, genul, (aş ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spaţiul…Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoatevindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte – copil, frate – 12

soră, soţ–soţie, maestru–discipol, duhovnic– fiu duhovnicesc, iubit–iubit etc. sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viaţă vie (sic!) în toate ale fiinţei tale. Fiecare tip de prietenie are, pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea” (166). Și fragmentul doi: „Forma cea mai înaltă de comunicare interpersonală iubitoare în cuvânt, cea care I se cuvine ca atare lui Dumnezeu, este cea poetică.

Poezia constituie fără îndoială, veşmântul de sărbătoare al unei limbi (s.a.). În cazurile cele mai fericite, de sărbătoare pascală. Exprimarea poetică în legătură cu Dumnezeu este posibilă datorită chenozei Sale iubitoare. El Se lasă îmbrăcat în cuvinte potrivite, pentru a Se face înţeles în fiecare limbă şi de fiecare om” (187).

Avem deci cele trei teme ale cărţii: prietenia/dragostea, poezia şi Dumnezeu.

Nu este o carte „sentimentală”, citită cum trebuie este un profund eseu teologic despre Iubire, în toate formele ei. Autorul a făcut bine că a adunat aceste eseuri, apărute prin presă, unitatea lor este izbitoare şi impresia de ansamblu Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

surprinzătoare prin curajul (în sens creştin) de a se situa cu totul împotriva modelor de gândire. În contextul de azi, al unor năucitoare confruntări în legătură cu predarea religiei în şcoală, în general cu locul religiei în spaţiul public, această carte ar putea fi folosită ca un excelent instrument de lucru. Un profesor de religie deschis la minte ar putea vorbi foarte atractiv elevilor despre iubire, prietenie, frumuseţea femeii, căsnicie, tradiţie, timp liturgic etc. dacă ar renunţa la limbajul uscat al manualului şi ar apela la căldura vie a trăirii autentice din aceste pagini. De altfel, cititorului sceptic i-aş recomanda să înceapă lectura cu vibrantul interviu care constituie ultimul capitol al cărţii. Vom vedea un lucru rar, foarte rar în vremurile noastre nevrotice: un om care se bucură de toate ale vieţii şi ne împărtăşeşte simplu aceste bucurii (travestite uneori în încercări grele): de la felul cum s-a apropiat, stângaci, de soţia lui în studenţie, până la jubilaţia „meseriei” de bunic. Vom înţelege omul pentru a înţelege scrierea.

Este, deci, o carte despre teologie şi poezie (nu întâmplător avem ca încheiere reproducerea acelui Poem între poemele de dragoste ale lumii care este Cântarea Cântărilor, în tălmăcirea vulcanică a lui Ioan Alexandru. De altfel, duhul neuitatului poet, profesor şi îndrumător spiritual care a fost bunul Ioan se simte în fiecare pagină, mărturisit cu veneraţie în repetate rânduri de către Costion Nicolescu, unul dintre cei care frecventau în anii 70 neuitatele seminarii de ebraică sau de eminescologie ale poetului; eu unul am simţit cartea şi ca pe o ofrandă adusă celui care a „întors” o întreagă generaţie spre biserică şi spre o „cultură liturgică” în vremuri în care rockul, structuralismul, existenţialismul, woodstockul, sexul liber într-un stat poliţienesc, demonismele de tot felul erau,

firesc, mult mai atractive pentru tânăra generaţie, iar controlul social absolut.

Există azi, după o jumătate de veac, în cultura noastră, o evidentă urmă a degrabă-dusului Ioan Alexandru prin generaţiile pe care le-a amprentat).

Aflăm deci spre citire şi meditaţie eseuri despre îndrăgostire, iubire şi prietenie, tinereţe, frumuseţe, femeie, nuntă, icoană, chip, ţinerea de mână (excepţional!), poezia ca acces privilegiat la divin, şi despre poveştile de iubire din filmele lui Tarkovski. „Îndrăgostire înseamnă a prinde drag, înseamnă trezire la iubire. Dacă s-ar putea, la iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este iubire înaintemergătoare iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relaţie de iubire sau de dragoste şi, în acelaşi timp, chiar mai presus de ea, într-o fuziune preponderent spirituală a aburului fiinţelor (chiar şi la cei mai puţin spirituali), suntem

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

13

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

într-o legătură în bună parte (bună!) indefinibilă. Îndrăgostirea aduce în-aripare, zbor planat peste lume, cu potenţarea străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare. […] Îndrăgostirea adevărată, curată, este o în-văpăiere fără z-văpăiere. […] De aceea, îndrăgostirea stinge în iubire orice accent pus pe trup şi pe trupesc. Sau, într-un fel frumos, întregul trup devine chip. Cele ale trupului vin să se adauge, firesc şi frumos, ulterior. […] Îndrăgostirea generează delicateţe. Îndrăgostirea face ca totul în legătură cu cel de care eşti îndrăgostit să fie scăldat în aur, să capete aură, să strălucească.

Sporeşte exponenţial puterea de vedere şi îndeosebi cea de stră-vedere. Simţurile toate sunt la vrednică pândă, spre cuprinderea cu inima a de-necuprinsului. Capătă vrednică putere de pătrundere, temerară şi cuviincioasă deodată”. (11ş.u.). Acesta este tonul. Acesta este omul. „Firesc” şi „frumos”, nu vi se par extrem de riscante, prin raritatea cu care le folosim azi, aceste cuvinte? Iar „aburul fiinţei” numeşte exact ceea ce vrea să ne ajute să vedem autorul: partea de diafan, de impalpabil, aura invizibilă a existenţei noastre.

Aş observa cât de bine se potriveşte în contextul de mai sus construcţia lingvistică a unui prieten antropolog: arhechipul.

Chipul originar, divin, al omului dinaintea căderii. Nu descoperă în plină lumină izbăvitoare prietenia/iubirea arhechipul nostru raic? (cu un alt cuvânt frumos, al lui Sandu Tudor). Mitul celălalt foarte răspândit spre a explica întâlnirea mirabilă dintre oameni, al androginului, nu sugerează, la fel, o con-topire a celor doi (lumânări de ceară pură în noaptea veşnică a lumii) întru căldura dragostei?

O carte cu o astfel de miză nu poate fi altfel decât subiectivă, lirică, mărturisitoare.

Adică autentică. Autoportretul iniţial: Cine sunt eu… (autoportret neterminat…abia pornit…) fixează o poziţionare existenţială,

valorică, sunt „amănunte” (marca de ceai preferată, de exemplu) care dau armătura profund persuasivă a textului. E un fel de „chestionar al lui Proust” din care aş sublinia neapărat lista de prieteni, reali sau doriţi, (nu mai pot spune virtuali, pentru că termenul şi-a pierdut sensul adevărat). Un autoportret care nu este o cochetărie, vezi subtitlul parantetic, ci o retrimitere spre simplitate. Într-o vreme a aşa ziselor toleranţe care acceptă aberaţiile femeii cu barbă, îţi trebuie un curaj nebun să militezi pentru sfânta normalitate. Și asta simplu, fără vehemenţe, în numele frumuseţii fizice şi morale. Căci tocmai distanţa dintre Cuvântul sacru şi trăirea cotidiană este în discuţie, în fond, în această lucrare. Și asta exact în domeniul în care contemporaneitatea a mărit-o până la ani lumină: casnicul, familia, iubirea familială. Nu se poate scrie despre asta fără căldură interioară, fără sensibilitate arhetipală. Teologic, punctele de pornire sunt două: primul este din întâia Epistolă a Apostolului Ioan: Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. Al doilea este capitolul foarte cunoscut din 1 Corinteni, 13. Trihotomia eros, philia, agape este nuanţată prin perspectiva lui Pavel Florenski: eros, storge, agape, philia. „orice fel de iubire, dacă nu atinge treapta prieteniei, nu este deplin realizată. În acest sens, relaţiile între membrii familiei trebuie să devină prieteneşti, relaţiile într-o familie monastică, de asemenea, relaţia între duhovnic şi ucenic, relaţia cu Patria sau cu Biserica, şi toate celelalte. Dar mai ales relaţia cu Dumnezeu. ”(41)

14

Tinereţea, frumuseţea, poezia dau seama împreună de îndrăgostire, ca stare supremă, mirabilă a fiinţei. „Îndrăgostirea este absolut inexplicabilă. Deşi, firesc, aşteptată, ea vine pe neaşteptate. Nu ne Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

îndrăgostim prin concurs sau pe bază de test. În acelaşi timp, îndrăgostirea nu poate (ne)odihni pe oricine. Chemarea la îndrăgostire este una cu totul personală.

Căci ea sună ca o chemare. Dar, pentru ca ea să nu treacă pe lângă tine, pentru a te atinge, îţi trebuie o aşteptare fremătătoare, continuă, trează”. Atenţia, trezvia, fineţea analitică, specifică teologului atent deopotrivă la stările fiinţei şi la magia cuvintelor, răzbat din pagini. „Îndrăgostirea este şi ea o taină, una dintre cele mai tainice. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea este mistică, taină trăită ardent. Niciodată Dumnezeu nu este mai implicit şi mai implicat ca în îndrăgostire.

Poate fi, în plus, şi minunat, şi explicit, în cazurile fericite în care îndrăgostiţii sunt copii ai Bisericii şi-L realizează şi-L primesc ca Al Treilea în intimitatea cea mai intimă a întâlnirii lor”. Mai sugerez să urmăriţi analiza unei alte treimi: tinereţea, frumuseţea, iubirea. Costion Nicolescu nu ilustrează dogme, nici măcar texte, mai mult sau mai puţin sacre ori poetice, ci pare că mulţumeşte pentru daruri. Tinereţea, frumuseţea femeii, îndrăgostirea, dragostea cu toate meandrele ei, starea de părinte şi mai apoi cea de bunic, poezia, filmul, muzica, natura…toate ne cer să fim pregătiţi pentru a le percepe ca daruri. Aceasta este – simplu - natura lor pur teologală. Tot timpul lecturii am avut senzaţia că, scriind despre aceste lucruri gingaşe, autorul nu face altceva decât să ne împărtăşească bucurii. Ca într-un fel de Acatist sui generis al vieţii cotidiene de care, în ciuda „nonrealismului” programatic, autorul nu se îndepărtează spre un idealism prost după cum îi zicea parcă Noica. „Îndrăgostirea vine la chemarea frumuseţii existării, cea a celui de care eşti îndrăgostit, dar şi cea proprie. În principiu, frumuseţea înlesneşte îndrăgostirea. Mai întâi, Frumuseţea

primă, pură şi simplă, pentru că ea apare ca făcută şi dăruită de Dumnezeu, aşadar picată din cer, direct din Paradis.

Frumuseţe oarecum îngerească! Dar, mai apoi, cu mult impact, pentru cei ce ştiu s-o vadă (les connesseurs!?) [sic! Eroare de corectură, corect evident connaisseurs], şi frumuseţea secundă, rodire interioară şi exterioară a celei prime. Frumuseţe leac!

Frumuseţea este răpitoare, te răpeşte întro lume transfigurată, schimbată la faţă, o lume a luminii (cum se şi cuvine a fi, după cum arată strânsa înrudire etimologică)!

Dacă iubirea este buna combustie a vieţii, apoi frumuseţea, de multe chipuri, este fericit combustibilul iubirii. Frumuseţea persoanei îndeosebi, dar şi necesara frumuseţe a lucrării persoanei întru întâlnirea imanentului cu transcendentul.

Or, îndrăgostirea extrage frumuseţea din om chiar şi atunci când „zăcămintele” sunt destul de sărace. Frumuseţea sădită de Dumnezeu în om şi lăsată prea adesea, din varii motive, să fie invadată de buruienile nepăsării sau ale urâtului. O aduce la suprafaţă, concentrată, intensă, biruitoare, mângâietoare, izbăvitoare…!” (10) Deşi textele sunt scrise şi publicate la date diferite, unitatea lor este dată, o mărturiseşte autorul, de titlul capcană, acel paradox care situează prietenia ca valoare supremă. Totul ţine de o dinamică intrinsecă a spiritului. De la mugur la rod.

Am „ascultat” textul lui Costion Nicolescu, pentru că el are o evidentă ritmică interioară.

Nu doar prin invocarea frecventă a mărturiei poeţilor. Rilke, Ioan Alexandru, Sirah, Solomon, Edith Södergran, Sfântul Efrem Sirul sunt câteva nume. Este, de altfel, un capitol special: Poezia - cale întru întâlnirea cu Dumnezeu. Dar şi capitolul Timpul şi timpurile tinereţii este din belşug ilustrat cu texte poetice. Ilustrat nu e bine spus, vorbirea poetică este locul privilegiat

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

15

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

în care frumuseţea/iubirea se ex-primă.

Iată, să enumerăm ce ar însemna tinereţea („un privilegiu în sine”): timpul frumuseţii, timpul prieteniei, timpul iubirii, timpul rodirii, timpul logodnei şi al nunţii, timpul în-cununării, al Nunţii, timpul urmării lui Hristos, timpul întrebărilor, al aflării şi dumiririi, al raportării generoase la bătrâneţe, timpul făuririi visurilor şi al nădejdii împlinirii lor, al pornirii la drum, explorărilor, călătoriilor iniţiatice, timpul îndoielilor şi al incertitudinilor, al începutului bun, al riscului, al luptelor cu ispitele, al Cuvântului şi, finalmente, timpul Eternităţii… Nu este acesta deja un poem?

Sigur, lectura atentă este obligată să vadă armătura de idei venind dinspre teologie şi mistică. De altfel, un op solid, apărut în 2012 se intitula chiar Mic tratat de iubire… Și era o culegere de eseuri teologale mult mai „specializate”. Miezul cărţii de faţă este scris ca un fel de „dicţionar”, da, suntem într-o vreme în care cuvintele se cer traduse în propria limbă. „Dracul. Lipsit el însuşi de o libertate autentică, sclav veşnic al răului pe care-l întrupează spiritual, diavolul atentează cu precădere la libertatea omului, invidios pe ea. Îl ispiteşte pe acesta întru orgoliul libertăţii sale. Dacă Dumnezeu Îşi doreşte cu omul o legătură în absolută libertate, pe diavol îl tentează aservirea acestuia”. (115) „Fericire şi bucurie. Fericirea este o stare mai instabilă şi mai fragilă decât bucuria.

Fericirea presupune o anumită excitare, în timp ce bucuria, oricât de năvalnică, este mai calmă. De aceea, fericirea pare să fie proprie stărilor de iubire împlinite, fie şi temporar, în timp ce bucuria este mai apropiată prieteniei durabile. Aşadar, nu neapărat fericirea este superioară bucuriei în această lume. Dar, în cealaltă, bucuria va nesfârşi în fericirea neînserată” (108). „Decodare. Minunatul mitropolit de Liban,

Georges Khodr «Spune-mi ce gândeşti despre femeie, ca să-ţi spun cine eşti!» Nu e o găselniţă, ci o observaţie de o profunzime extraordinară. Aplicaţi această cheie la cei din jurul dumneavoastră şi veţi observa cât de bine funcţionează. Multe vi se vor lumina şi vi se vor lămuri.” (123) Nu încetez să repet că partea aceasta a culturii noastre, afirmată după 1990, ignorată încă de panoramele oficiale, formată din tineri (şi nu numai) teologi cu deschidere umanistă largă, este, poate, cea mai fertilă din punctul de vedere al spiritului, dar şi al supravieţuirii unei limbi române fără botox. Prezenţa lui Savatie Baştovoi, excepţional prozator, la Târgul de Carte de la Paris este doar o excepţie în acest context. Fineţea analitică, erudiţia, simţul limbii, urechea muzicală capabilă să audă şoapta duhului, cultura umanistică în sens larg sunt caracteristici cheie pentru această generaţie. Costion Nicolescu are o operă impozantă, fără să apară în prim planul mediatic. Liniştea cu care scrie, fără a se preocupa de „contexte” culturale ori ideologice, aceste „consideraţii inactuale” are ea însăşi o explicaţie metafizică. Deşi cuvântul sună straniu în acest context… „Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de străvăzut şi, mai ales, inimă curată” (155). Este limpede numit aici caracterul de predanie, intenţia ultimă cu care autorul a extras din textele creştine şi poetice învăţăturile despre prietenie şi dragoste: inima curată pe care întâlnirile mirabile ale existenţei o presupun în aceeaşi măsură în care o şi construiesc. Pentru că întâlnirea are loc într-un spaţiu păstrat, dereticat

16

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN

moralmente întru puritate, dar, simultan întâlnirea existenţială edifică, cimentează, consolidează această puritate originară a vieţuirii. De unde şi senzaţia acută de redobândire a paradisului într-o relaţie privilegiată.

Nu pot să nu amintesc şi de splendidul capitol: Despre ţinerea de mână. Nu cred că a mai încercat cineva la noi o hermeneutică a acestui gest de o căldură, simplitate, încărcătură spirituală nebănuite. Ținerea de mână a copilului (ocrotirea), a îndrăgostiţilor (unirea), a suferindului sau muribundului (comunicarea mai presus de cuvinte) sunt deopotrivă icoane ale „tăcerii mergând prin tăcere”, cum splendid spune autorul.

Sigur, simbolistica mâinii(lor) este un capitol bine cunoscut al antropologiei simbolice a corpului uman, sensibilitatea cu care Costion Nicolescu reuşeşte în câteva pagini să sintetizeze bogăţia de semnificaţii a unui gest cu care suntem tot mai puţin obişnuiţi duce la un text excepţional. Pentru că, din comunicarea noastră cotidiană tind să dispară: tandreţea, discreţia, generozitatea, arătarea sensibilităţii (resimţită ca slăbiciune) etc. „Dintre gesturile fizice de iubire, ţinerea de mână este unul dintre cele mai decente, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare, protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o depărtare care apropie şi mai tare. Într-o astfel de situare eşti mai ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul”.

(162) „Mâinile mele sunt îndrăgostite”, zicea cu îndreptăţire Poetul, metaforizând fulgurant această stare de „independenţă” a suavelor organe oarecum suprafireşti.

Ultima parte a cărţii ne oferă o analiză a poveştilor de dragoste din filmele lui Andrei Tarkovski. Autorul este un mare iubitor al cineastului rus căruia i-a dedicat

şi un impresionant volum (aproape 500 de pagini) de analize filmico-teologice: Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski, editura Lumea Credinţei 2013. Este o „aplicaţie pe text” a ceea ce autorul aşa zicând a teoretizat aici, o aplicaţie asupra filmelor marelui cineast creştin care a fost Tarkovski.

Fără să-şi fi propus în mod expres asta, meditaţia lui Costion Nicolescu răspunde implicit la o întrebare acută: cum să scrii convingător în postmodernitate despre credinţă? El alege o soluţie mai radicală decât pare la prima vedere: să scrie fără a se lăsa contaminat de (post)istorie, ca un adevărat creştin, care trăieşte în timpul liturgic, timpul ucronic al mântuirii, fără să se predea unui prezent irelevant din perspectivă eschatologică. Într-o eră în care abuzul de comunicare duce la nevroze şi la însingurare patologică, pentru că, după vorba făcută celebră de Noica, deşi cred că vine mai de departe, comunicarea nu mai atinge stadiul de cuminecare (la fel, aş observa, cum erosul fizic nu mai atinge nici măcar stadiul philiei) scrisul direct mărturisitor, fără ifose „metatextuale”, mai atent la scoarţa unui mesteacăn şi la sunetul de toacă în apus decât la funcţiile obscure ale limbajelor şi la neo-cenzurile vremii pare ca o gură de aer ozonat de pădure adevărată. Aşa poate scrie despre frumos, despre funcţia salvatoare a femeii, despre cum poate fi păstrată o căsătorie, despre tăcere şi icoană, despre fericire şi întâlnire. Prin acest limbaj special cartea însăşi devine o admirabilă întâlnire. Ca atare îi dau ultimul cuvânt: „Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să nesfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!” (157).

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

17

concurs de literatură

Marina POPESCU

Marele Premiu la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014

Marina POPESCU Pe strada Braşov se ascultă Queen Puţin la stânga, ceva mai mult la dreapta, cumva paşii s-au desprins de el strada a devenit o pistă de bowling pe care te rostogoleşti, te rostogoleşti până când fruntea se înfige în gard cu zgomotul unui măr foarte copt crăpat de cuţit: un pârâit sec. Şi se făcu horă în jur (doar că nu se ţineau de mâini) se puneau diagnostice/întrebări retorice până când unul - geacă de piele şi şapcă roşie - a zis să sunăm la salvare, ăsta moare aici pentru că sângele începuse să picure şi părea că o să formeze un mic pârâu (capul era un bulgăre de zăpadă roşie peste care trecuse primăvara cu aburii ei şi îl dezgheţa)

nişte politicieni cărora li se va lua interviu ştiind că următorul punct pe agendă era revenirea la normal: o injecţie, perfuzia şi el deschidea ochii.

Alături paramedicii vorbind despre cote şi pariuri sportive omul cu geacă de piele spărgea seminţe, zicea la telefonul mobil attâa zgomot pentru nimic apoi cuvintele spital, analize, rutină, tomografie ca nişte coji scuipate printre dinţi.

Dintr-o maşină parcată pe trotuar dat tare în boxe l’m the invisible man cântată de Queen. în ochii lipsiţi de amintiri nimeni nu vedea cum se lasă înserarea şi odată cu ea indiferenţa peste oraş.

Te ştiu de pe Facebook

S-au fumat multe ţigări lângă el, la câţiva paşi, apoi tot mai departe, pe celălalt trotuar, în alte cartiere / s-a băut bere, s-a scuipat cu scârbă pe trotuar, s-au dat telefoane, s-a spus da, un moş căzut beat pe trotuar nu se mai potolesc ăştia ies toată ziua pe străzi şi nici măcar nu-şi iau îngerii păzitori cu ei.

După 40 de minute sirena ambulanţei, medicii în salopetele lor de astronauţi şi pentru câteva secunde tragicul se instala pe feţele tuturor, păreau 18

între noi sunt kilometri de cuvinte şi săptămâni de tăceri, între noi sunt atâtea priviri adresate trecătorilor la întâmplare, sunt oglinzile în care eu mă rujez ca şi cum ar trebui să-ţi zâmbesc în secunda următoare, între noi sunt cauciucurile tale all seasons care fac oraşul să pară elastic, sunt fileuri peste care mingea nu trece niciodată, între noi sunt rafturile mele cu cărţi şi cărţile care încep să se întindă pe noptieră, pe covor, rânduite treptat spre uşă, Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Marina POPESCU între noi pozele cu trandafiri şi pisici, Munţii Bucovinei şi Marea Neagră (nu ştiu dacă ai observat, dar în unele seri devine neînchipuit de albă) şi muzica pe care o ascult când scriu poeme sau când mă gândesc că poate le şi citeşti. între noi se ridică tot mai evident zidul pe care ne atârnă singurătăţile, pe care postă diverse chestii şi ne credem cei mai interesanţi oameni din lume.

Poem pentru taţii care plâng O să scriu un poem pentru taţii care îţi lovesc fiicele şi apoi plâng, pentru cei care îţi dau copiii afară din casă şi după închiderea uşii durerea le zvâcneşte în tâmple, iar moartea li se strecoară uşor, foarte uşor pe sub reverul hainei tot mai aproape de piele; pentru taţii care merg cu băieţii de mână în casa amantei în timp ce femeia lor întinde rufe ar apa din ochii ei spală balconul ca o ploaie de toamnă târzie; poemul ăsta e pentru taţii care scriu liste de cumpărături, liste cu treburi de făcut în casă, liste cu lucrurile pe care copiii încă nu le-au îndeplinit şi nu le vor îndeplini vreodată, pentru toţi cei care ordonează meticulos vieţile lor şi pe ale celorlalţi ca nişte cămăşi pe rafturile albe şi apoi plâng când dungile se strică şi gulerele se şifonează sub marea greutate a acestei lumi; un poem pentru taţii ale căror fete şi-o trag pe bani în Spania şi Italia cu alţi taţi şi fiii acestora, un poem pentru taţii care beau în cârciumi până la primul cântat al cocoşilor apoi se întorc acasă şi Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Marina POPESCU plâng şiroaie de vin în timp ce soţiile lor le scot ghetele scâlciate şi îi întind pe paturi conjugale mirosind a lavandă, voi scrie poemul acesta cu stiloul tatălui meu care din când în când plânge pentru mine, iar mărturie pentru asta sunt coronarele lui 75% înfundate cu lacrimi.

Ultima aşteptare dintr-un an, prima aşteptare din următorul am aşteptat pe Facebook cu lumina stinsă, aşa cum un copil îl aşteaptă pe moş Crăciun, am aşteptat în autobuz alături de oameni care râdeau mult, vorbeau tare (un fel de cenuşărese bete încălţate cu bocanci) şi credeau că viaţa se va da de 3 ori peste cap după miezul nopţii, am aşteptat cu prieteni şi necunoscuţi în Piaţa Revoluţiei muzica vibra în cutiile noastre toracice şi boschetarii dansau cu mişcări profi ca nişte clubberi, iar în jur se făcea loc cercuri-cercuri în care braţele lor redesenau haosul primordial, am aşteptat şi acasă cu muzică, sticle cu bere sticle cu vin cupe de şampanie, artificii am aşteptat şi de data asta să dai şi tu un mesaj, chiar şi unul din ăla enervant, copiat de pe net cu Fie ca Noul An să aşa şi pe dincolo succes sănătate împliniri şi alte chestii banale am aşteptat şi, la fel ca acum un an – aceeaşi tăcere festivă, acelaşi display de smartphone întunecat.

w 19

Andreea VOICU

concurs de literatură

Premiul I la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014

Andreea VOICU Ochelarii 3D am ascultat-o pe Ana vorbind o zi întreagă am fixat-o până mi-au dat lacrimile tot ce aveam în minte era o poză a ei cu două cozi o rochie albastră peticită şi genunchii juliţi i se rostogoleau ghemotoace de hârtie din gură hârtii mototolite ca atunci când îmi făceam temele la matematică şi visam să devin astronaut să-i demonstrez lui Dănuţ că luna nu-i doar o bilă mare şi strălucitoare şi printre problemele copiate de la sfârşitul cărţii petele de cafea şi portretele nereuşite ale Anei se înşirau toate lucrurile pe care le-a spus ea vreodată * aducea tot felul de secrete din jurnalul lui străbunică-su’ şi ne strângeam toţi claie peste grămadă în beciul cu miros de varză şi mucegai şi-o ascultam toată ziua spunând despre o stradă cu cinci case de vânzare în rând cinci case mari şi albe cu verandă unde la fiecare fereastră stă câte un bătrânel amnezic care-a uitat să plece spunea despre testele de sarcină aruncate în toaletele publice despre cabluri tăiate şi copii drogaţi doar cu Nurofen despre mese luate la 12 noaptea pe-ntuneric şi despre Mihai pe care l-a învăţat taică-su să fumeze pe acoperişul blocului despre secretele care-au rămas în case goale cu ferestrele sparte şi poveşti de dragoste începute în toaleta unei benzinării la margine de drum 20

* port mereu cu mine cuvintele scăpate dintre zăbrelele aparatului dentar al Anei lipite cumva în spatele capului şi totul e diferit văzut prin ochelarii 3D oamenii sunt doar un cerc cu patru linii prietenii noştri doar nişte străini culeşi de pe marginea drumului când făceau autostopul păpuşile decapitate ale soră-mi aruncate în fundul podului n-au să aibă parte niciodată de-o înmormântare şi vinul roşu care i se scurge lui tata mereu printre dinţi pe cămaşa albă pe rochiile mamei pe temele mele la matematică e doar suc de struguri * dar ieri de când nu mai e curent bunicu’ s-a urnit de pe fotoliu cu gândul să schimbe lumea şi-a dus gunoiul şi toate ghemotoacele de hârtie s-au pierdut copiii s-au făcut mari şi-au plecat la facultate şi Ana a murit dintr-o dată într-o după-amiază plictisitoare de toamnă acum e linişte la noi pe stradă luna e doar o bilă mare şi strălucitoare pe cer astronauţii doar o poveste auzită de la părinţi şi Ana doar un copil care vorbea prea mult şi s-a înecat cu hârtie La fel mă-sperie că nu-mi amintesc ce-am făcut toată vara trecută să-mi dau seama că entuziasmul Elenei e contagios Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Andreea VOICU că ne-ntâlnim în fiecare sâmbătă doar pentru că ne e frică de ce-ar face plictiseala din noi mirosul de tutun e-n noi toţi acum nu apar în niciuna din pozele tale şi tot ce ţi-am spus vreodată e luat dintr-o revistă de benzi desenate toate scrisorile mele încep şi se termină la fel nimic din ce ştii despre mine nu e adevărat nici măcar nu-ţi aminteşti când m-ai cunoscut şi nu te-aş suna niciodată doar ca să te-ntreb ce mai faci? poate că sunt o persoană rea care-şi lasă câinele să moară de foame nu-şi sună rudele de sărbători şi fură cărţi de la bibliotecă poate dorm c-un pistol sub pernă şi mă strâmb la tine când eşti cu spatele mă apucă ameţeala când sunt singură mă bag sub masă cu capul între picioare şi-aştept să sune cineva nu sună sunt lucruri pe care le ştiu de când sunt copil transmise din generaţie în generaţie jumătate din amintirile noastre sunt de fapt inspirate dintr-un film siropos Andrei are o strângere de mână secretă Maria e dependentă de zahăr norii de pe cer sunt de fapt fumul de la case viaţa mea e la fel de organizată ca biblioteca ta pe culori şi mărime şi bunica are o fabrică de ciocolată în nordul Elveţiei ce n-aş da să mai treci pe la mine aş deschide cutia de bomboane bune te-aş lăsa să-mi cumperi ce flori vrei tu nu te amăgi nu facem niciodată nimic din greşeală scăpăm farfuriile doar ca să auzim cum se sparg era 10 noaptea când am plecat ştii cât de greu e să alergi pe tocuri?

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Andreea VOICU chirurgie plastică prietenii mei s-au răspândit în crăpăturile gresiei din bucătărie m-am obişnuit cu mirosului mucegaiului de pe pereţi cu telefoanele de la 12 noaptea cu copiii orfani care se strecoară pe uşa uitată deschisă de tataie şi se ascund după bibliotecă ne strângem odată pe lună toată familia din toate colţurile casei să culegem resturile de mâncare căzute de pe masă şi să ne fixăm unii altora genunchii cu şuruburile pe care le mai scuipă sor’mea în somn când visează urât am ajuns să fiu cunoscută după petele de cerneală de pe degete pantofii tociţi într-o parte şi cioburile paharelor bunicii din buzunare e din ce în ce mai linişte în ultimul timp am început să mă înţeleg cu monstrul de sub pat i-am dat şi nume şi pot să aud clar vocile din capul meu cum strigă una la alta oamenii sunt din ce în ce mai tăcuţi şi apa se scurge pe pereţi prin gaura din acoperiş mi-a ajuns până la genunchi deja bunica rătăceşte pe străzi şi strigă nume din cartea de telefon sperând să-i răspundă cineva ai mei au plecat în piaţă să cumpere un ziar nu lăsa cafeaua să dea în clocot nu te speria de mirosul de fum de la casa vecinilor care arde şi urmele de noroi din aşternut nu vorbi cu nimeni aşteaptă să te sunăm au trecut 4 ani de atunci cred că am surzit

w 21

concurs de literatură

Irina-Roxana GEORGESCU

Premiul II la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014

Irina-Roxana GEORGESCU Bilet întreg sau cobori la prima despre titlul pe care nu-l pot da pentru că a fost deja dat vom fi singuri în tot vagonul recuperez orele dormind, se va face în curând întuneric, şi numele tău va răsuna indecis între aceşti pereţi atât de comuni o să-ţi aminteşti de seara întoarcerii, o să ţi se pară departe şi albastră, vor aluneca apoi ultimele cuvinte dintr-o noapte strâmtă, în care n-au încăput decât păcatele noastre şi poate câteva mici secrete. atunci vor ieşi din pământ vocile noastre străine. spaimele noastre latră la pereţi goi în spatele lor e un drum îngreunat de ani şi de tăceri (aştept continuarea) se făcuse târziu. (erai frumoasă şi decentă ca o noapte de mai sau poate era aprilie) şi am început atunci să vorbim de gradul de poluare a apelor (cât de departe erau oraşul şi platanii şi cât de inofensiv râsul nostru) am devenit încet copii şi am coborât pe urechile muntelui, venele noastre, fiecare la locul ei, refuzau să înnoade la loc orele, ochii ni se făcuseră mici, îngreunaţi de balansul trenului şi fiecare scâncet de copil ritma cu notele de călătorie ale tatălui care îl aştepta pe peron. prin munţi şi văi râsetele noastre se 22

pierdeau în noaptea care-şi căuta culcuş printre pietre. (mă bucur pentru tine, ţi-am zis) singurătatea se rostogolea de-a lungul vagonului şi ne punea spate în spate ca două arhive goale (trebuia să înţelegem atunci că nu este timp că nu putem învinge moartea o putem doar amâna) nu ştiam (scurte sincope de respiraţie) că tu nu dormeai în somnul meu tăcerea vagonului îţi tăia răsuflarea iar tu uitai cine eşti cum te cheamă încotro te îndrepţi în noaptea-care-nu-semai-termină * rămăseseră în urma noastră doar pariul şi câteva dale de şotron, mai era muzica şinelor şi sunetul lor sfredelitor râsetele noastre stridente spărgeau înserarea. avem de recuperat tăcerile în curând îmi vei da alt nume şi poate nici nu ne vom mai recunoaşte (desigur, aştept să văd ce va urma) introducere îi vei spune cine te-a făcut să adormi în acea seară plină de nori şi de tăceri în care s-au răsturnat toate ezitările noastre iar liniile din palmă s-au răsucit asemenea unor ghicitori fără de început şi fără de sfârşit Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Irina-Roxana GEORGESCU

ne-am regăsit apoi într-o sală de aşteptare cuvintele macină între dinţi amintirea unor atingeri iar sunetele lor îţi crestează pe braţe şanţuri fine de tristeţe şi de boală (poemele se scriu între ele ca o ultimă dorinţă a unui condamnat la moarte) visele tale s-au rătăcit printre bagajele de mână, cari cu tine doar ore de nesomn, rate la bancă şi doar drumul ăsta care nu se mai termină ar putea să te ducă undeva ţara portocalilor şi a măslinilor înfloriţi îţi apare în somn uneori ca o posibilă destinaţie dincolo de grijile care sapă în tine din interior şi te curăţă fie toată greutatea lumii acesteia în care înoţi şi în care te scufunzi fără voie tu veneai cu braţele încrucişate în faţa plutonului de execuţie nu-ţi păsa de toată puterea lor pe care o afişau, nu credeai în ea (dincolo de tine, vuietul apelor scurgându-se între şine) afară, bătrânii aşteptau un semn. tu erai singur trenul scârţâie şi tanelele sunt din ce în ce mai dese. o să cauţi din mers nişte nume câteva ore de oboseală îţi vor lăsa cute adânci în piele vei dormi mai liniştit, mai înţelept te vei treziri mai alb decât zăpada te vei-curăţa când vom coborî amândoi din acest vagon care nu duce nicăieri nu o să ne mai recunoaştem o să ne ascundem după palmele acestea încremenite, pierdute la rândul lor în tăcerea ploii şi a întunericului Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Irina-Roxana GEORGESCU

şi o să privim transfiguraţi scena cu doi orbeţi care sapă în întuneric după numele lor călătorie redusă pentru că nu ştiu de unde vin. încotro mă îndrept? văd prin tine aripi întinse de libelule, corpuri înguste de insecte şi vârtejuri de vele croindu-şi cale prin carne (eşti pe aproape, deşi mâinile noastre nu se vor întâlni la sfârşitul acestei nopţi) sporadic, îţi vei aminti de ameţeala aceasta ca de o boare iar tristeţea mea o vei purta flămând pe genunchi rostind curajos povestea pe care ai trăit-o cândva, în trenul acela care merge departe, spre nicăieri, spre soare-apune, spre ziuacea-mai-lungă care a încolţit în aerul dintre noi (carnea roşie a iepurelui se taie felii, e cuminte şi blândă şi atât de gustoasă) scriai despre viaţa pe care o lăsai în rafale de vânt alte făpturi locuiesc acum în noi, altele cântă şi vorbesc, altele dorm vom trece hotarul, orbete, iar dincolo nu vor fi decât umbrele noastre (un neon în capătul pieţei) câteva bucăţi de marţipan şi prescură, adunate în buzunarele cămăşii: acestea îţi vor fi provizii mai târziu (mai eşti, întrebă ea târziu?) mai eşti? amintirea unui drum nesfârşit coborându-ţi dintre spete (s-au ciocnit atunci genunchii de câteva ori până când n-au mai mişcat)

w 23

concurs de literatură

Miruna Ştefana BELEA

Premiul III la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014

Miruna Ştefana BELEA aşa a fost să fie aşa a fost să fie că lenuţa Iu titică a scos cartea influenţa arhitecturii greceşti în românia secolului XX. o reapreciere a neo-românismului. elena munteanu. editura universitară. 1999. tocmai în timpul revoluţiei când mânată de spirit proletar decisesem să pun capăt dictaturii lătrătorului şi a lagărelor de muncă în care fuseseră închise diverse făpturi datorită culorii penajului. şi tocmai când înfăptuiam justiţia arestând dictatorul la domiciliu şi îndreptându-mă spre lagăr a strigat aia bătrână la mine să las norocului găinile şi să dau drumul la câine că mi-o iau pe coajă nu mi-ar fi ruşine de tărăboi şi-am zburat atunci sus sus doar să pic cu capul pe basma şi să nu-mi mai cunoască picioarele pământul şi fundul scăunaşul de lemn decât în curte la tanti nina sora Iu titică care zvârli la mine în poale cărţoiul din hârtie plastifiată ceva ceva tot trebuia să iasă că dacă nu a băgat frati-miu la bani în ea nu a mai băgat tot pământul din coastă şi ăla din obor plus averea mă-sii dumnezeu s-o ierte şi atâtea drumuri la bucureşti şi economia Iu titel c-a făcut frigul iernile eu i-am zis titele dacă tot te chinui să facă fata o meserie să apuce serviciu bun ea a făcut ce-a ştiut şi ne-a trimis cartea asta 24

tanti nina potriveşte basmaua pe cap ia sticla de gât şi toarnă vişinată babele degustă aia bătrână zice şi ea că aşa a vrut dumnezeu şi să nu vă mai plângeţi voi de menirea omenească şi ce dulce ţi-a ieşit anu-ăsta nino te-nţeapă la limbă cartea se înfoaie complice la mine în poale fiecare pagină se gudură înspre mine cu mirosul ei de fotograf uite un vârf de casă de tablă o uşă de coridor ruginită ca la mătrăguna la bucureşti nişte coloane înalte şi răsucite cu ciorchini de struguri de piatră la capete pe care o să urc într-o zi să dau găinilor drumul în zbor de acolo înspre cerul albastru albastru sânziana cică la tanti magda în casă nu era bine să intri era împuţită bărba-su umbla cu tâmpenii cine ştie pe unde şi mai avea şi-o soră moartă şi nimeni nu ştia cum a murit mie îmi plăcea la tanti magda când venea nepoată-sa de la văcăreşti că avea şi ea album cu sailor moon şi dubluri exact la acţibildele care îmi trebuiau mie odată m-am dus tot aşa când au adus-o pe asta mică şi ploua afară o ploaie de vară era prin iunie. am făcut albumul ciurciumel până pe uliţa ailaltă şi tanti magda m-a primit cu lipici şi cu mămăligă cu zahăr Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Miruna Ştefana BELEA

Miruna Ştefana BELEA

şi ne-a zis amândurora să nu cumva să ieşim afară în noaptea asta de sânziene mai ales pe câmp dar să nu ieşim deloc că or să iasă acolo cine ştie de unde femei d-alea frumoase şi găunoase şi or să ne spună minciuni şi or să ne facă picioarele lungi să nu stăm lângă bărbaţii noştri când om fi mari că aşa s-a dus pe copcă şi soru-mea vorb-aia şi pe ea tocmai că o chema sânziana iar asta mică şi cu mine ne-am speriat groaznic şi eu de frică am şi dormit acolo chiar dacă era frig şi miros de grajd şi de ţigară de la bărba-su care cine ştie cu ce tâmpenii umbla şi mai şi fuma în casă iar când am venit odată de la mătrăguna de la bucureşti am luat-o în drum şi pe asta mică să o las la văcăreşti cu bagaje cu tot că tocmai terminase ultima sesiune şi se muta. era pe seară aşa n-aş putea să zic care seară dar prin pădure pe la ulii ni s-a părut că ni se năzăre ceva femei frumoase n-aş putea zice că eram în mers în maşină dar ieşite din pâlcul păduros chiar păreau din alea sânziene frumoase şi găunoase şi cu picioare lungi care nu stăteau lângă bărbaţii lor n-aş putea spune că nu ne-am uitat atent am accelerat am făcut cruce şi am mers mai departe miţă miţă avea un cal tot ca miţă aşa îi semăna că şi calului tot miţă Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

w

i-au zis când mihonea noaptea pe drum. era amărât miţă că nu-l luase nimeni era beţivan şi umbla mult la tinereţe cum umblă şi miţă acum de mihoneşte noaptea pe drum şi stă plecat cu zilele prin lunci şi miţă cu grijă nemâncat nedormit până se întoarce şi mihoneşte la geam mihaha mihaha în colţul batistei cum ne-arăta mătrăguna unchiul a mers după bujori bătuţi la miţă şi eu după unchiul şi ce bine că miţă nu era prin lunci m-a luat unchiul şi m-a urcat pe spinarea lui cea osoasă ca pe un munte de unde de-abia se vedeau bujorii m-am prins de coama lui ca de creastă şi i-am căutat aripile cu picioarele miţă mi-a şoptit atunci tainic să nu-mi fie frică de nearipi nu e mare lucru să zbori ceilalţi cai zburători oricum răcesc repede sus şi le cam piere şi vederea mai bine pe pământ prin lut de oale şi nisip de cartofi la întrecere cu apele şi la popas cu brânduşele la toamnă dacă vreau pot să mă duc cu el dincolo de furcărie după focul sumedru să prindem din urmă pe dama care se dezgoleşte şi ne aruncă în zeflemea rochia albă aşa am vrut să fac dar între furcărie şi focul sumedru s-a prăpădit miţă şi pe miţă ălălalt n-a vrut nimeni să-l ia de amărât a luat-o mihonind înspre lunci zicea mătrăguna că mihaha mihaha în colţul batistei l-o fi prins iarna pe undeva eu ştiam mai bine că fugise cu dama dezgolită.

25

Adelina DOZESCU

concurs de literatură

Premiul «Revista Nouă» la Concursul de literatură „Geo Bogza” 2014

Adelina DOZESCU Apocaliptic Conectaţi la USB-uri stăm faţă-n faţă Mama, tata sunt de mult transexuali sau androizi (dragostea creşte singură) Tu mă iubeşti îmi spune inima ce-o port pe tricou, Mă iubeşti ca pe floarea de canabis vânată de brutari În lume totul e ok...

Dumnezeu ne mai ţine în şah trimiţând îngerii să latre în van: Raiul e un bar periferic, Heaven, Copiii noştri stau îngropaţi într-un prezervativ, În timp ce păsările detonează bombe la tv, Noi mimam, cu mâna pe telecomandă, o rugăciune către un God căruia îi lipseşte subtitrarea...

Plictisit, El va spune finish Vor rămâne doar integrate linse de îngeri. *** Strigă-mă pe numele Loser, să creadă lumea că-s american şi deţin money Numără-mi păcatele de la (mio)card în josîn faţa iubirii mă voi scuza că n-am cash De treci pe la aortă, sparge doua vase sangvine în cinstea 26

measângele e cea mai fină băutură, Eu mă voi ascunde după ochelarii de (re)vedere Gucci şi blugul cut Nu mă treziţi voi din letargie nici cu 50 Cent...

Delir îngerul meu s-a apucat de negoţ, mă închiriază pe post de sperietoare dau cu dragostea de toţi pereţii pot să cumpăr alt chilipir

sufletul l-am uitat pe oglinda de la baiemă simt mai uşoară cu 9 grame fărâma de Dumnezeu îmi pleacă la plimbare nimerind în sacoşa unui bâtrânel tot ce-i alb mă irităîmi vine să-mi foştomocesc înaripatul miştocar şi să-l arunc la coş aş rămâne singură o păpuşă în faţa oglinzii cameleon iau doua chibrite şi le aprind in dreptul inimii mi-e atât de frig, pun pe foc icoana fotografia mamei cămaşa ta

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Adelina DOZESCU

degeaba Confort paisible, Sisif!

Stau în genunchi pe gresia de la baie, mestecând winterfresh (Săruturile tale au gustul unei ciocolate amărui, ce-o alintam «kent» când m-am lăsat de fumat) pe fiecare centimetru de piele am construit o cameră, Sentimentele ne urmăresc la tv în cea cu jacuzzi jos în stânga e apartamentul prezidenţial Unde tu mă saluţi de noapte bună în fiecare seară şi-mi citeşti o poveste cu „je t’aime”, apoi adormim îmbătaţi de vinul roşu (Péché, je ne crois pas au Père Noel...) În trecut, era un beci în care tata depozita murăturile mamei Dau drumu la duş, Apa trece prin pori ca prin ferestrele sparte, urcând până la etaj(mi s-a spart o ţeavă) Ţip la tine (la noi) să te ascunzi în cartea cu „je t’aime”...

Degeaba...

Pluteşte doar o sticlă de vin, pe care o beau pe post de somnifer...

Adelina DOZESCU

Adorm cu cerul la cap şi-mi trimit Godul la culcare Lumea moare în reprize de 8 ore Moartea moare şi ea... În visele mele inimile se croşetează singure . sans doute fericirea altora relevă neajunsurile tale pe retină oamenii se maimuţăresc sparg timpanele cu veselia lor dacă ceva are sens e autismul în jurul tau fericiţii ar fi nişte tribalice-şi expun prada dănţuind a pagubă quand les paroles sont inutiles ca să cunoşti cu adevărat singurătatea trebuie să fii prieten cu şobolanii plictisul tău nu îmbracă niciodată o haină nouă şezi în letargie fără să-ţi pese ca în duminica fericitului fiecare se iubeşte cu fiecare - promo la prezervative sau cartele telefonice *** singurătatea pute a durere îţi vine să-ţi smulgi oamenii din piept să-i pui să danseze...

Joc Dumnezeu stă în sfera mea Îl învârt printre degete Mama e plecată la târg să vândă mileuri în formă de inimă Îmi iau 2 somnifere porţia de inexistenţă pentru o zi ...

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

w 27

teme istorice

Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

Din istoria contimporană a românilor. Generalul Florescu, 1894 Din istoria și comerciul Brașovului, 1894 Încercare asupra istoriei sciinţelor în trecutul ţěrilor române, 1894 Portrete istorice, 1894 Marea fresca istorica a Ateneului Român, 1896 Carte de citire, pentru clasa a II-a primară urbană, 1897 Din istoria Bucurescilor. I. Patriarhi, mitropoliţi, episcopi greci la Bucuresci, 1897 Din istoria Bucurescilor. II. Podul Calicilor (Calea Rahovei), 1897 Exerciţii de Gramatică şi composiţiuni, pentru Şcoalele primare, cl. II primară urbană, 1899 Istoria Bucurescilor, 1899 Istoria naţională în istoria universală, 1900 Enseignement du français. Diction et récitation. (A l’usage des élèves roumains), 1902 Din istoria Românilor. Studie şi recensiuni. Genealogia Cantacuzinilor.

Societatea Istorică. Braşovul D-lui Ioan Bogdan, 1903 Din istoria Bassarabilor. I. Sima.

Stolnicésa Buzésca, 1903 Chrestomathie française. Classe de VIII-ème. XlX-ème siècle, 1903 Şedzětórea Ştefan-Vodă, făcută de elevii Liceului Matei-Bassarab în Palatul Ateneului în serile de Sâmbătă 13(27) Martie şi Sâmbătă 17 Aprilie pentru îmbrăcarea colegilor lor săraci, 1904 Chrestomathie française. Classe de VII-ème. XVIII-eme siècle, 1904

Istoricul G. I. IonescuGion (1857-1904) O biografie de excepţie Opera Secolul XIV şi Constantin Brâncoveanu, 1884 Elementul pitoresc în cronicile române, 1885 Entuziasmul în trecuta generaţie, 1886 Manual de poetică română, 1888 Geografia în cronicarii români, 1889 Studiul istoriei naţionale în şcoalele noastre, 1889 Duşmanii lui Mihai Vitézul (Conferinţă ţinută la Ateneu în séra de 18 Martie 1890), 1890 Călětoriele lui Carol XII, Regele Suediei, prin Téra Românéscă, 1890 Raport relativ la Exposiţiunea geografică internaţională de la Berna adresat D-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice, 1891 Din istoria Fanarioţilor. Studie şi cercetări, 1891 Bucurescii în timpul revoluţiunei francese, 1891 România în secolul XVIII, 1891 Muzeul pedagogic, 1892 Doftoricescul meşteşug în trecutul Ţérilor Române, 1892 Ciuma şi holera după zaveră, 1893 Mihail Kogălniceanu şi răpirea Basarabiei, 1894 28

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Alin CIUPALĂ

Omul Discipolul, colaboratorul, amfitrionul şi moştenitorul ales de Hasdeu Urbea noastră a devenit de ceva vreme un efervescent centru cultural. Casele de cultură, muzeele locale, Biblioteca Municipală Dr. C. I. Istrati, filarmonica coordonată de Tudor Moisin, muzicolog şi muzician de mare talent, oferă câmpinenilor lansări de carte, expoziţii de artă, concerte la care participă interpreţi celebrii, spectacole de teatru frecvente, publicaţii cu frumoasă ţinută grafică şi bogat conţinut şi multe altele.

Muzeul memorial Hasdeu, organizează anual la 2 iulie, data la care cărturarul îşi serba soţia si fiica, un simpozion cu mulţi invitaţi. În timp am participat cu o suită de comunicări sub titlul „Arheologie literară” prin care făceam cunoscute mărturii legate de familia Haşdeilor: destinul arhivei de familie din Basarabia, numele celui care a fost decoratorul castelului, faptul că Eminescu a jucat într-un rol secundar în Răzvan şi Vidra şi alte amănunte dezgropate din cărţi si periodice scufundate în uitare.

O comunicare în care aminteam de o idilă a Iuliei şi un proiect de căsătorie aprobat de Bogdan Pietriceicu, a stârnit o dispută cu cei trei mari specialişti în viaţa şi opera genialului nostru concetăţean, universitarii I. Oprişan, Stancu Ilin şi Crina Decuseară Bocşan. Aceştia au învăluit-o pe precocea Iulie într-o aură de legendă, transformând-o într-o făptură nepământeană având numai geniu şi spiritualitate.

Contemporanii şi prietenii Hasdeilor ne-au lăsat însă şi alte consemnări. Acestea se referă la legăturile dintre Bogdan Petriceicu şi discipolul său preferat Ionescu Gion. În Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Alin CIUPALĂ

1986,editura Minerva, în colecţia Restitutio, a reeditat o selecţie din opera acestui valoros istoric şi publicist într-o ediţie îngrijită de Vistian Goia cu titlul „Portrete şi evocări istorice.” Cităm din prefaţa lui Vistian Goia: „În ultimul pătrar al veacului al XIX- lea G. I. Ionescu-Gion era o prezenţă activă în publicistica vremii, cât şi în domeniul mai specializat al studiilor istorice... Abordând cu aceeaşi plăcere foiletonul, studiul erudit, evocarea biografică sau relatarea memorialistică, el era considerat în epoca marilor clasici când un vlăstar din şcoala istorică a lui Hasdeu, când un stilist crescut sub mantie odobesciană”.

Un prieten apropiat, important nuvelist, epigramist si memorialist Radu D. Rosetti ne explică numele oarecum ciudat, cităm: „Gion! Îl chema G. Ionescu; şi în loc să se singularizeze ca alţii prin adăugirea lângă numele de la ofiţerul stării civile a localităţii unde s-a născut, să-şi zică deci Ionescu-Piteşti, prin împreunarea numelor s-a botezat englezeşte Gion – şi atât stă scris pe lespedea unui monument sub care doarme de mult într-un colţ uitat al cimitirului Bellu, ca şi sub bustul care s-a ridicat pe o piaţă liniştită în oraşul unde a văzut lumina zilei”.

Prezentăm câteva date biografice. S-a născut 14 octombrie 1857 la Piteşti.

Urmează studii liceale la „Gheorge Lazăr” şi „Sfântul Sava” unde s-a distins în studiul istoriei şi al limbilor moderne. Elev premiat mereu, a fost ales meditatorul copiilor domnitorului Al. Ioan Cuza.

I-a însoţit pe elevii săi Alexandru şi Dimitrie în călătoriile făcute prin Italia şi Spania cu scopul cunoaşterii elementelor istorice. Gion îşi continuă studiile la Universitatea din Bucureşti unde devine 29

Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

studentul apropiat şi preţuit al lui Hasdeu şi Odobescu. Primeşte o bursă din partea Ministerul Instrucţiunii Publice si îşi desăvârşeşte studiile la Paris şi Bruxelles, întorcându-se în ţară în 1884 cu titlul de doctor în litere si filosofie. Începe o rodnică activitate didactică, profesor de limba franceză la liceul Matei Basarab, unde are elevi între alţii pe Petre V. Hameş, George Oprescu, Ion Livescu.

Ultimul, rector mai târziu al Universităţii din Bucureşti şi ministrul învăţământului, îl descrie: un dascăl cu mare capital de cunoştinţe, cu rafinamente de gust, cu vorbire elegantă, cu sublinieri ironice de calitate aleasă, una din icoanele distinse din marea pleiadă dispărută. Îşi începe activitatea ştiinţifică în 1876 publicând numeroase studii. Un moment deosebit marchează viaţa particulară a lui Ionescu-Gion. Se leagă de numele Iuliei Hasdeu, pe care elevul savantului o dorea ca soţie, tatăl consimţind. Cităm din prefaţa lui Vistian Goia: „Existenţa unei simpatii reciproce între cei doi tineri este certă astăzi după publicarea corespondenţei dintre părinte şi fiică.

Romanul lor de dragoste se derulează rapid, în deceniul al nouălea din veacul trecut, având ca apogeu vara anului 1887, când aflaţi în vacanţă la Curtea de Argeş, tânărul îndrăgostit lasă posterităţii cel mai frumos portret al Iuliei cu un an înainte de moartea acesteia. „ Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în taliai subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă, fără umbră de cochetărie, înflăcărându-se în orice discuţiune, cunoscând toate cestiunile ce se ridicau în conversaţiune – şi în toate, cu toate şi din toate respirând viaţa şi puterea minţei în cea mai

splendidă a lor arătare.”

Nici fiicei lui Hasdeu nu i-a putut fi indiferent intelectualul de treizeci de ani pe care îl urmărea chiar de la Paris în paginile Românului sau Revistei noi, fiind probabil impresionată şi de înfăţişarea plăcută a bărbatului „înalt, blond, zdravăn, cu ochii vioi, cu părul în formă de perie... ştiind să se facă simpatic în societate, din fire glumeţ, exuberant, cult, plin de vervă.”

Moartea Iuliei în septembrie 1888 pune capăt idilei romantice. Gion nu o va uita niciodată, atât de răvăşit sufleteşte, nu se va regăsi câţiva ani buni, vieţuind solitar.”

Ajuns la vârsta maturităţii, la patruzeci de ani se căsătoreşte cu doamna Ana Ciupagea din societate artistică bucureşteană (1). Se instalează într-o casă somptuoasă din str. Lucaci, unde îşi invită prietenii, personalităţi din lumea academică, literară si artistică: poeţii, profesorii, actorii sau pictorii cunoscuţi din epocă. Nelipsiţi la mesele copioase si la discuţiile savante care urmau erau: istoricii Hasdeu şi Tocilescu, poetul Cincinat Pavelescu, actriţa Aristizza Romanescu, pictorul Nicolae Grigorescu. În această perioadă devine un obişnuit al curţii regale. Este ales membru corepondent al Academiei.

Lucrarea care l-a consacrat este voluminoasa istorie a Bucureştilor, o adevărată bijuterie de carte devenită o raritate bibliofilă. În memoriile sale intitulate „ERI...” publicată la editura Universul 1943, Radu Rosetti ne spune că pentru această lucrare, imboldul de-a o face a pornit „dela o ţuică” prin Moş Costache Bălcescu – fratele mai mare al lui Nicolae

30

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ

Bălcescu – fost sfetnic al Coroanei, „maimai s’ajungă centenarul” , care avea o memorie prodigioasă. La mesele din strada Lucaci, Costache Bălcescu, o adevarată arhivă vie, delecta oaspeţii cu amintiri şi Gion nota tot ce auzea. După moartea prematură a Iuliei, Hasdeu nemaiavând alţi urmaşi s-a hotărât să-l înfieze pe Gion. Radu Rosetti publică un document necunoscut, alflat în posesia rudelor autorului istoriei Bucureştilor, dispărut şi el prematur la 29 iunie 1904 în urma unui atac de inimă. Redăm în întregime acest document: „Amice Gion, Ultimul Pietriceicu-Hasdeu, doresc a nu se stinge în România un nume vechi, de patru veacuri şi pe care cu atâta vrednicie l-au purtat bunicul meu, tatăl meu, fie-mea. Sunt sigur că ceasul morţii mele nu e departe: Oh, mon âme, ayons bon espoir: Dieu, sans doute a marqué notre heure; Jamais l’étérnité ne leurre : Un beau jour améne un beau espoir....

Această scrisoare arată stima şi iubirea pe care o purta Hasdeu amicului şi colaboratorului său şi lăsăm cititorii noştri să aleagă domniile lor dacă a existat un proiect de căsătorie între Iulia şi Gion.

(Ah, suflete al meu, s’avem speranţă Dumnezeu, fără îndoială ne-a marcat ora Nici o dată eternitatea nu ne trădează O bună zi aduce o nouă speranţă ) Şi de aceea, cunoscând inima şi mintea D-tale te-am ales pentru a purta după încetarea mea din viaţă, D-ta şi urmaşii D-tale, numele Pietriceicu Hasdeu, împreună cu armele neamului meu ( blazonul ) şi cu deviza „Pro fide et patria „ – Dumnezeu şi România.

Strângere de mână B. P. Hasdeu Bucureşti 14 iulie 1890 D-sale D.G. Ionescu- Gion” Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

...(1) Se poate observa că în viaţă cei mai mulţi cu toate sforţările lor nu reuşesc să obţină de la contemporani aprecierea corectă a talentului şi valorilor artistice. Este cazul si dinstinsei Ana Ciupagea, societară a Teatrului nostru Naţional. A făcut studiile la Conservatorul din Bucureşti şi cu un ajutor mic, aproape ridicol, a urmat cursuri de actorie şi la Paris. Întoarsă în ţară a primit diverse roluri remarcându-se pe scena Naţionalului prin jocul simplu şi natural. A jucat alături de Grigore Manolescu în Hamlet. Un mare succes a avut în Apologia lui Alecsandri, de Ollănescu Ascanio, având ocazia să creeze un rol de o frumuseţe scenică neuitată. Dragostea de teatru a îndemnat-o să scrie un număr de piese: Virginia, tragedie; Noaptea de Paşti, dramă; Apartamnet de închiriat, comedie şi alte lucrări de valoare care au avut succes. A făcut şi numeroase traduceri din dramaturgia universală care se remarcă prin respectul textului şi o limbă românească îngrijită.

Ana Ciupagea avea şi darul de poetă.

Versurile sale au o notă feminină de o rară gingăşie: Triste, rătăcim pribege, După urme de scântei, Noapte din văzduh le aşteaptă Eu le-aştept din ochii tăi.

Ana Ciupagea a murit tânără, neputând da încă dovada maturităţii talentului ei.

A fost o fiinţă distinsă, de o nobleţe de caracter excepţională, iubită şi stimată de toţi.

Date spicuite din Nicolae Petraşcu – „Icoane de lumină” – vol. IV 31

poesis

Valentin IRIMIA Răsuflul rugilor Cer din străfunduri asuprind hotare Ascunde nefiindul, dureros, Lovind cu semne-n porţile de jos.

Aici uitarea este neuitare.

Pe malul stâng al verii stă-mbierea, Chiar unde-şi bea răsfăţurile, noaptea, Dar idoli renăscuţi de ziua şaptea Se strâng în oşti şi luptă cu tăcerea.

Scurtate în parabola trufiei, Trăiri de neînvinse mângâieri Cad în răsuflul rugilor de ieri, Balanţă între somn şi osul gliei.

Cu răni muşcând din trup ca dintr-o pâine Îşi înveleşte slava, Savaot Şi vămi din nimbul arderii de tot Cad în răsuflul rugilor de mâine.

Ningeau tăceri Iubita mea de tine mi-e răcoare, Cu chipul tău mă legăn în ninsoare. Şi se-arcuiesc tenebre prin cetate Când ca un clopot sânul tău se zbate.

Te-aş fi clădit din geruri şi din rugă Dar privegheam văzduhul să nu fugă.

Când te-mbiam cu spaime şi cu vin Lumina tremura ca un suspin. Şi ne iubeam printre luciri de spadă 32

Valentin IRIMIA

La curtea unui rege de zăpadă.

Ningeau tăceri în treacăt, neştiute Iar cerul se-apleca să te sărute.

Cu umbra ta îmbrăţişată-n pleoape M-adăugam tristeţii îndeaproape.

Marţi al mirării Se scutură văzduhul de văzduh Pe creştete târzii de catedrale.

Cu spaime noi crestate-n trup şi duh Ne ferecăm şi aura în zale.

Credinţele se săvârşesc hai, hui, La cinele de taină ale iernii, Cu truda tuturor şi-a nimănui Întemniţată-n neputinţa cărnii.

Din timpuri ce credeam că nu mai sunt Descalecă atei cu cruci în teacă, Cu june foc muşcând din rug cărunt Să dea poruncă orelor să tacă. În fiecare zi e-o zi de marţi Şi-n fiecare marţi înfiptă-o bârnă, De ea ca nişte dinţi flămânzi şi sparţi O naştere şi-o moarte se atârnă.

Iar fii risipitori se-ntorc pe rând Din apă, foc, din câte şi mai câte, Cu viaţa lor pre viaţa lor călcând În răni turnându-şi tâlcuri mohorâte.

Purtau ecourile în răspăr Răspunsuri la-ntrebări încă nepuse În timp ce noi vopseam un adevăr A cărei umbră nici nu se născuse.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Valentin IRIMIA

Valentin IRIMIA

Anotimp delirant

Îngerii de urmă

Scriitorii uituci îşi vând muza-n talcioc Şi vulcani ostoiţi ruginesc sub planetă Căci prin jocul de vieţi chiar şi moartea-i un joc, Pe-un blestem din trecut ce pieziş se repetă.

Paşi răstigniţi pe caldarâm de brumă, Paşi de martir scrumiţi din doi în doi, Bând în avans din gloria postumă Îşi sfredelesc avântul spre-napoi.

Printre cruci defilând, regi invinşi s-au pierdut Iar prin scorburi de lut măreţia se-ascunde, Transhumanţă de vise spre alt început, Alte noi risipiri, alt măcel de secunde.

Uraganul aduce miros de femei, Este vremea când dogmele ies din statuie, Cu un slobod avânt şi cu slobod temei, Chiar Isus răzvrătit se smuceşte din cuie.

Totu-i marş pendular între minus şi plus, Tinereţea arzând o-nchinăm ca pe-o zestre, Anotimp delirant ce de-a pururi s-a dus, Veghea ei licărind se întoarce-n poveste.

Simboluri se-ncruzesc pe-aceleaşi steme, Blândeţea păcii are colţi sticloşi, Tăcerile linşate de-anateme Au îngheţat in ochi de albatroşi.

Din resemnate pâlpâiri de ore Culorile adverse se-mpreună Strivite-ntre Sodome şi Gomore Să proslăvească-amiezile cu lună.

Prin aburi de-adevăr ce nu se spune Se furişează îngerii de urmă Când oastea minţii sieşi se opune Şi rând pe rând misterele se curmă.

w

O parte dintre poeţii de la Maratonul „Ziua Mondială a Poeziei” 21 marie 2014 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

33

historia mirabilis

Constantin DOBRESCU Noi date despre grecii prahoveni Motto: „Niciodată n-am jertfit adevărul vreunei duşmănii, dar multe prietenii am jertfit adevărului.” - Nicolae Iorga

De obicei nu revin asupra unor texte la care am „mâzgălit” şi chiar publicat indiferent despre ceea ce tratează.

Ca istoric şi ploieştean cu multe generaţii în spate nu pot să privesc nepăsător cum unii călăresc istoria locală încercând să obţină bastonul de savant.

Aşa cum afirma undeva distinsul meu prieten Octavian Onea, constatăm că la Ploieşti istoria a devenit o îndeletnicire populară sinonimă cu aceea de poet.

Fenomenul luând proporţii de masă că nu e om să nu fi scris (sau publicat) o istorie (sau mai multe) măcar odată în viaţa lui, vorba celebrei romanţe de care cei tineri nu-şi mai amintesc. În cele ce urmează prezentăm unele informaţii noi privind Comunitatea greacă prahoveană, care să fie luate în seamă în cazul în care mai marii Comunităţii în frunte cu Kir Zisopol, vor să reediteze lucrarea tipărită în anul 2012, care de fapt aforismizează istoria grecilor prahoveni. Nu putem aborda problema etnicilor greci în Prahova fără a menţiona lucrări de referinţă, ca aceea datorată lui Florin Marinescu intitulată Etude genealogique sur la famille Mourouzi, apărută la Atena în anul 1987.

34

Constantin DOBRESCU

Să nu uităm că istoria Ploieştiului s-a împletit la un moment dat cu destinul acestei familii fanariote.

La toate acestea adăugăm spre ştiinţă celor interesaţi existenţa fondului personal Dimitrie I. Ghica {fiul cel mai mare al cunoscutului om politic şi scriitor Ion Ghica (1816-1897) şi al Alexandriei născută Mavros (1830-1926)} care relevă informaţii despre relaţiile româno-elene (1898-1905) cum ar fi criza din 1905 ca urmare a iradelei promulgate de sultanul Abdul Hamid II (1876-1909), vizita la Atena a conjudeţeanului nostru Grigore Tocilescu împreună cu un grup de 250 de studenţi, afacerea Stere Stelidis stabilit în România la 1840 şi decedat la vârsta de 104 ani în anul 1904 la Bucureşti. Acesta a lăsat o impresionantă avere evaluată la 800.000 lei.

Menţionăm şi lucrarea Corneliei Papacostea – Danielopolu intitulată „Literatură în limba greacă în Principalele Române 1774-1830”, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.

Recomandăm şi opera lui Vlad Boţulescu din Mălăeştii Prahovei (satul natal al eroului de la 1877, Grigore Ioan) născut la sfârşitul secolului al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea.

Acesta a fost logofăt sub domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) şi secretar credincios al familiei princiare de origine grecească şi cu interese economice în fostul judeţ Saac pe care o face scăpată în exil, după executarea domnitorului de către turci. El se remarcă printr-o bună cultură dobândită la Academia domnească din Bucureşti, unde audiază cursurile de filozofie aristotelică în limba greacă. A fost executorul testamentar al Păunei Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Cantacuzino la Braşov. A sprijinit necondiţionat interesele principilor Radu şi Constantin Cantacuzino mai ales pentru revenirea pe tronul Valahiei a lui Radu şi atribuirea despotatului Serbiei pentru Constantin Cantacuzino.

Acest prahovean participă la elaborarea Ordinului Constantinian, devenind mare cancelar, iar Radu, ca ultim descendent al împăratului Constantin cel Mare, Mare Maestru. Atât de ataşat a fost de familia Cantacuzineştilor, încât atunci când împărăteasa Maria Tereza a acuzat pe fraţii Cantacuzini Radu şi Constantin de complicitate la crimă de lezmajestate Vlad Boţulescu este reţinut şi condamnat la moarte prin decapitare. I se comută pedeapsa în închisoare pe viaţă şi moare în temniţa Castelului Sforza din Milano.

Manuscrisele sale însumează peste 1500 de pagini şi au început să facă obiectul unei editări recente de către o echipă de la Institutul de Lingvistică din Bucureşti.

Avocatul Dumitru Kreţulescu Warthiadi urmaş al căpitanului C. Filipescu proprietar la Drajna, a cărui soţie era Elena contesă de Roma, ultima moştenitoare a castelului de la Drajna unde în 1946 a fost găzduit şi liderul bolşevic Gh. Gheorghiu Dej care era în campanie electorală.

Inginerul hotarnic Pericle Zeuceanu, maiorul Papazoglu cel care în 1863 a topografiat planurile Prahova şi Teleajen.

Pentru detalii recomand „Istoricul Castelului şi bisericilor din Drajna şi al famiilor care l-au stăpânit de peste 300 de ani”, Buc. 1959 datorat lui D. K. Warthiadi.

La Drajna întâlnim şi toponimicul Moara Grecilor printre cele 20 de mori de apă situate pe apa Teleajenului.

Amintim şi pe Ioan Hagi Moscu din Salonic care la 1786 arendase ocnele de

sare de la Slănic şi Telega dar şi vămile de la Văleni şi Gherghiţa. Urmaşul său Ştefan Moscu avea tovărăşie cu Procopie Filoti din Comarnic în 1836 şi deţinea căşării şi abatoare (zalhanale) ale căror produse erau apreciate tocmai în Italia.

Autorul nu aminteşte legăturile lui Manuc bei (după unii, grec sau armean grecizat) cu Prahova unde stăpânea munţi şi turme de oi (tamazlâcuri) în zona Câmpinii cumpărate de la C. Dudescu precum şi vii în zona Dealul Mare. În cartea respectivă nu se face referire la Apelul adresat grecilor născuţi şi stabiliţi în România (deci şi în Prahova) de Psinochis Gh. Msechis publicat în iunie 1917 de ziarul „Evenimentul” din Iaşi de a se înrola în armata română pentru a servi astfel şi cauza Greciei, luând exemplu de la conaţionalii stabiliţi în Franţa.

Ca bibliografie care poate da greutate ştiinţifică lucrării recomand articolele semnate de D. Limona şi E. Moisuc despre Ioan Hagi Moscu din Revista arhivelor nr. 3 / 1975 şi nr. 4 / 1977.

I. Ionaşcu despre veniturile şi cheltuielile Casei Manuc bei în anii 18151818 în Revista arhivelor nr. 4 / 1991 şi R.A. suplim Vol. XL / 1979 etc. Nu putem trece cu vederea, ofrandele în bani ale micii Comunităţi elene din Prahova pentru sprijinirea războiului de neatârnare din 1877-1878. Grecii prahoveni au contribuit la efortul de război pentru cumpărarea de arme cu suma de 100 lei, după cum rezultă din Monitorul Oficial din acea vreme.

Concluzia ineluctabilă este că, cel care a scris cartea s-a avântat într-un domeniu care îi este străin şi pe care nu îl poate domina, deoarece îi lipseşte aportul conceptual şi documentaţia răbduriu

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

35

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

adunată, cântărită şi comparată, alfabetul chirilic, care sunt caracteristicile unui cercetător.

Pictorul Apelles spunea Ne sutor ultra crepidam! (cismarul e nu mai sus de sandală) în sensul că nu te pronunţa asupra unor lucruri care te depăşesc.

Redăm un tabel cu grecii din Prahova depistate prin presa vremii.

Aristotel Nasopol contribuie cu 60.000 lei pentru sporirea capitalului Casei Agricultorilor din Prahova în anul 1923, fiind membru fondator al Casei Agricultorilor împreună cu fratele său George Nasopol (Ploieşti 17 mai 1925).

M. Regep, Take Zissu greci sau albanezi stabiliţi în 1926 în Ploieşti.

P. Demetriade – membru al Societăţii „Prietenii ştiinţei” filiala Ploieşti în anul 1915, de profesie era farmacist.

A. Camburopol redactor şef al ziarului „Aurora” din Ploieşti în anul 1909.

N. Metaxa jude sindic în 1906.

T. Teodorini avocat participă în anul 1906 la Balul avocaţilor la Ploieşti în ziua de 21 decembrie 1906.

Listă cu etnicii greci stabiliţi şi împământeniţi în Ploieşti şi Prahova.

Gherase Kalogheropulos proprietarul cafenelei Europa din Ploieşti în 1906, unde venea elita intelectuală a urbei. A rămas în conştiinţa ploieştenilor prin celebra butadă prilejuită de conflictele din zonă „Să nu ne lăsăm: ori învingem noi, ori muriţi cu toţii voi”.

Elena M. Danielopol membră a Corului mixt al Societăţii funcţionarilor publici din Prahova în anul 1913 (soprană).

Jean Vasopol deasemenea membru al acestui cor.

I. N. Papazol – documentele de presă amintesc că în anul 1913 acesta subscrie suma de 5 lei pentru dezvoltarea flotei naţionale.

General Papazoglu membru al Familiei luptătorilor filiala Ploieşti în anul 1914.

B. G. Paximos membru în conducerea Băncii Comerţului din Ploieşti în anul 1931. Deasemenea acesta participă în anul 1925 la banchetul dat în onoarea arhitectului T. T. Socolescu.

Meltiade Tăriceanu preot.

T. N. Armenopol a donat în anul 1919 suma de 150 lei pentru săracii din Ploieşti.

Temistocle Vidal sculptor.

Zarifopol.

Polidor.

Dr. D. Economu – Prahova.

36

În fondurile petroliere ale societăţilor care au funcţionat în Prahova întâlnim foarte mulţi etnici greci.

Astfel în cadrul soc. Cometa erau acţionari C. Cristadula, A. N. Paulopulo, N. Teodorini.

Pe C. Cristodulo îl găsim şi printre acţionarii societăţii “România Petroliferă” alături de ing. A. Dinopol.

Informaţiile se găsesc în revista Monitorul Petrolului Român.

Cireaşa de pe tort o reprezintă Societatea petrolieră „Prahova” creată în anul 1920 printre altele şi de un grup grecesc în frunte cu firma „Arvanitidi Frires”.

Pericles Demetriades şi Titi Nasopol au donat bani pentru realizarea bustului lui I. G. Obrocea în 1939 care urma să fie realizat de sculptorul iugoslav Mestrovici, urmând să fie amplasat în sala Halelor.

Th. Arghiropol, membru al Aeroclubului Prahova 1942 întâlnim un Col. Epaminonda Arghiropol drept prefect de Prahova în timpul dictaturii regale.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Constantin DOBRESCU

Constantin DOBRESCU

Lt. Marius Danielopol funcţionar, semnează în anul 1940 Moţiunea contra brutalităţilor aplicate de autorităţi invalizilor şi orfanilor de război, iniţiată de Uniunea Ofiţerilor de rezervă Secţia Prahova condusă de gl. Th. Tăutu strănepot al logofătului cu acelaş nume din vremea lui Ştefan Cel Mare.

Gh. Loghiade legionar înscris în anul 1940 în Partidul Naţiunii la Ploieşti.

Ing. Gh. Chrisicos director la societatea Electrica din Ploieşti.

P. Lazopol.

Col. Ştefan Dimitropol prefect de Prahova în 1944.

I.Vasiliade autor dramatic la Ploieşti.

Stavrat Olimp general de divizie primeşte Semnul onorific de 40 de ani serviţi în armată.

Geta Nasopol – membră în Comitetul de Conducere al Crucii Roşii din Ploieşti în 1942.

Col. Metaxa.

Mihai Papadopulos preşedinte al Casei de Asigurări sociale 1939.

Cpt. J. Papadopol ofiţer membru al Uniunii Ofiţerilor Rezervişti.

Temistocle Langas, proprietar agricol 1939.

D. Sotiris membru în breasla lucrătorilor lemnari 1939.

Ananogstopol medic veterinar participă la consfăturile membrilor Asociaţiei medicilor veterinari din Prahova în martie 1939.

Pericles Demetriades 1942 farmacist implicat în românizarea farmaciilor evreeşti din Ploieşti.

Slt. Flamaropol Tănase comuna Cornu de Sus, învăţător mort pe câmpiile Basarabiei „pentru dreptate şi pentru cruce”, comemorat la cinema „Roxy” la

16 aprilie 1942.

Coltanide Hristitu urmează cursurile Şcoalei de infirmiere voluntare din Ploieşti în 1942.

Constantinidis C. reprezentant în Prahova pentru ziarul „Universul” în 1943, membru al Asociaţiei Presei din Prahova, afiliată la Federaţia Naţională a Presei din Provincie.

Sanda Paxino – studentă făcea parte din Conducerea studenţimii prahovene în 1943.

Pastramanis, Vulachis patroni brutari în Ploieşti, au dat pâini săptămânal pentru Orfanii de război la cererea Apărării Patriotice 1947.

Cazanide soră medicală la Spitalul Schuller în 1934.

Av. Ioan Papazol preşedintele societăţii Amicii U.R.S.S. în 1934 din această societate făcea parte ca membru şi elevul M. Ionescu Quintus.

Fotiade Georgeta.

Epaminonda Lamparides medic al Dispensarului de sugari „Principele Mircea” înfiinţat în 1934 la Ploieşti de Cercul gospodinelor. Consulta 200 de copii.

I. Kalavrezos – negustor din Ploieşti.

Fraţii Paxinos.

Mihăiţă Stravos – agent special la Siguranţa Ploieşti implicat în Atentatul împotriva olandezului Wan der Warden director la Astra Română Ploieşti în 1933.

G. Lainas comerciant din Ploieşti a subscris suma de 100 lei pentru realizarea bustului marelui filantrop Vasile Paapa în anul 1936.

Pispiris brutar din Ploieşti a donat în acelaşi scop suma de 200 lei.

A. Papadopol – antrepenor al hotelului şi restaurantului regal de la băile iodate şi sărate „Isvorul” din Câmpina.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

37

cronica literară

Cosmin PERŢA

Cosmin PERŢA

întâmplare, pe la diverse edituri. Procesul durează şi e costisitor. Printezi cincisprezece manuscrise, le pui la poştă, dar nu toate odată, ci pe rând, nu care cumva să te accepte vreo două edituri şi să fii nevoit să refuzi una. Le iei în ordine descrescătoare în funcţie de preferinţe. Cei de la edituri răsfoiesc cartea. Răspunsul poate să vină în câteva săptămâni, în câteva luni sau niciodată. Dacă e negativ o iei de la capăt.

Până la urmă vine şi un răspuns favorabil. Eşti fericit. De acum nu mai e decât puţin, câteva luni, poate un an, până apare. Aşteptarea nu mai înseamnă nimic, dar ea se poate şi prelungi, chiar la câţiva ani. Ce să faci? O retragi, o iei de la capăt. Până la urmă apare.

Cartea poate să fie foarte proastă sau genială, nu contează, procesul este acelaşi.

Asta în cazul unui autor tânăr şi valoros. Dar ce se întâmplă cu autorii bătrâni şi valoroşi, dar care au avut neşansa de a ieşi după 1989 din colimatorul criticii şi al publicului tânăr?

Ei cum se descurcă? Pe ei cine îi mai ajută?

Un caz emblematic este acesta al lui Ion Ochinciuc, prozator de succes ale cărui tiraje de zeci de mii de exemplare se epuizau în câteva săptămâni, iar tipografii subtilizau de obicei câteva mii de exemplare pentru a le vinde pe or care a intrat într-un nemeritat con de umbră după trecerea în era digitală. În anii 2000 critica literară se plângea de faptul că ne lipsesc autorii valoroşi de literatură de consum, policierul fiind unul dintre ele. Aşteptăm în continuare apariţia unui scriitor care să facă valuri în genul acesta, însă ar trebui să nu uităm că am avut şi încă mai avem scriitori care au Ochinciuc însă şi-a făcut curaj şi a scos la Tracus Arte în 2011, un excelent roman, „Secrete în alb şi negru”, urmat în 2012 de un volum de memorii, „Jurnal anapoda” (continuat în 2013 cu vol. II), care, prin asumare personală a istoriei, face o fascinantă radiografie a societăţii româneşti din ultimii 70 de ani. Tot la Tracus Arte, în 2008, Ion Ochinciuc publica un volum de teatru,

Ion Ochinciuc, un maestru al romanului poliţist, din nou pe scenă Ştim cu toţii cât de greu îi este unei literaturi mici, destul de localizate, cum este cea a noastră, să acceadă la marea literatură, să intre în fluxul şi refluxul circulaţiei internaţionale, al criticii şi al publicului din lumea întreagă. Evident, sunt mulţi factori determinanţi de care depinde o asemenea reuşită, pornind de la cei politici, sociali, şi ajungând până la trendurile estetice şi priza unui anumit tip de discurs într-o situaţie determinată temporal.

Literatura a început să se vândă şi la noi, asta vedem cu toţii şi ne bucurăm, însă până când intri în librărie, vezi o carte, o iei în mână, o mângâi, o răsfoieşti şi te hotărăşti să o iei acasă se întâmplă o grămadă de lucruri. Traseul unui volum de pe hardul scriitorului până la ediţia din librărie este foarte sinuos. Hai să ne gândim aşa: termini o carte. e inventarul editurilor celor mai importante. Apoi, dintre acestea, le selectezi pe cele în ale căror colecţii cartea ta s-ar putea încadra. Eşti mulţumit. Câteva zile visezi ediţii cartonate, vânzări excesive, apariţii televizate. Apoi trebuie să devii realist, asta e viaţa, şi abandonezi editurile la care te hotărâseşi iniţial şi începi să te gândeşti la cunoştinţe, pentru că, totuşi, cărţile nu apar unde şi cum vrei tu, dacă nu eşti cumva Salinger. Pe lângă talent şi valoare, trebuie să ai noroc, relaţii, recomandări. O iei încet: pe cine cunoşti şi la ce edituri şi cum ai putea să le propui nemernicia asta de carte care deja te sufocă şi-ţi stă pe creier.

Dacă nu ştii pe nimeni, începi s-o trimiţi la 38

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Cosmin PERŢA

Cosmin PERŢA

„Bastardul”, care a avut parte de o bine-meritată receptare critică. „Călugăriţa” vine să completeze seria aceasta a volumelor scoase la Tracus Arte de către Ion Ochinciuc şi sper să fie şi volumul care să reimpună numele unui autor deja consacrat într-un spaţiu cultural în care consacrarea se uită şi istoria se şterge.

verosimile, care construiesc o poveste captivantă şi care se întoarce în cele din urmă împotriva preconcepţiilor tale de cititor mai este un pas şi un merit care este tot al talentului şi al stilului ireproşabil al lui Ion Ochinciuc. Cvadrupletul erotic din „Călugăriţa”, Simona, Rolo, Popică şi Mircea (pentru cei care ştiu să citească printre imagini, alter-ego al lui chiar Ion Ochinciuc), anchetat de către procurorul Găman funcţionează ireproşabil şi derutant.

Despre poveste nu o să vă spun mare lucru tocmai pentru că farmecul ei stă în lectură, pe scurt însă, în preajma unei superbe, gentile şi suave artiste mor, pe rând, în circumstanţe îndoielnice trei bărbaţi care o iubeau. Legea (socială şi morală) tinde să o incrimineze, dar jurnalistul Mircea crede cu tărie în nevinovăţia ei şi porneşte o anchetă pe cont propriu pentru a o dovedi.

Totul merge bine până în momentul în care Mircea însuşi începe să fie bănuit că ar fi ucis doi dintre cei trei bărbaţi doar pentru a avea acces direct şi nelimitat la graţiile tinerei artiste. Cu o dexteritate de invidiat talentul de fin detectiv al lui Ion Ochinciuc conduce naraţiunea în asemenea mod încât până chiar la final nu poţi fi nicio clipă sigur de adevăr. Nu avem o explicaţie până la capăt, finalul este deschis, adevărul îi aparţine cititorului şi modului său de a înţelege cursul evenimentelor. În concluzie? Structură romanescă perfectă, personaje reliefate, dialoguri (piatra de încercare a oricărui prozator) veridice, ba chiar filmice, tramă verosimilă, suficient încâlcită pentru a nu fi nici simplă, nici labirintică, stil impecabil, o poveste nici comună dar nici necreditabilă relatată cu inteligenţă şi umor, o carte care te prinde şi te sufocă, întocmai ca o mantis religiosa autentică. Mă bucur de întoarcerea în forţă a lui Ion Ochinciuc, dar şi mai tare mă bucur de deliciile de lectură pe care le veţi avea dumneavoastră, cititorii săi. Spor la citit şi investigaţi cu atenţie printre rânduri.

I se poate, bineînţeles, reproşa lui Ion Ochinciuc că are un discurs uşor datat, că personajele sale se învârt într-o lume construită cu ingredientele unei societăţi pe cale de dispariţie, însă ce nu i se poate reproşa lui Ion Ochinciuc este faptul că dincolo de coordonatele lumii în care se învârt, personajele sale reprezintă tipologii umane viabile, existente şi recognoscibile, categorii temperamentale perpetue. Ion Ochinciuc este un prozator clasic, hărşit, care observă lumea cu delicateţe şi extrage din ea elementele care nu se perimează şi care fac referinţă la ceea ce numim general uman. De aici însă şi până la creionarea unor personaje suficient reliefate, stabile, Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

39

poesis

Cornel Sântioan CUBLEŞAN

Cornel Sântioan CUBLEŞAN ARBOREZ BATISTA FUNERARĂ

AUGUST

Speranţa nu se afla în cărţi pe spatele unei cămile culeg deşert cu privirea mă destram ca nisipul de câte ori renasc.

Sunt virgula dintre ficţiune şi real, de foarte departe se vede, fluturând, umbra mâinii tale, asemenea unei ramuri carbonizate, bat din aripi imaginare, e seară, totul e un gol infinit, arborez batista funerară.

îngerii umplu norii cu polen fumuri aurii se încolăcesc printre mesteceni, asemenea unei eşarfe de crini la gâtul femeii, o frunză s-a îndrăgostit de un bondar, un melc ascuns în umbră visează ploaia, subţire, ca o aripa de stea, de te-ai apropia, de-atâta lumină aş putea fi aruncat la ceruri.

ELEGIE CU FLUTURI Vara s-a stins in fluturi, vara ţine cât fericirea.

OGLINJOARA DE DOI LEI Ca un apus alunec pe străzi adolescenţi călătoresc în îmbrăţişări călugării, prin ei înşişi, ea mă priveşte în oglinjoara de doi lei în care îşi desenează zâmbetul.

VUIETUL PLOII Şi vuietul ploii, amintindu-mi, săpând în mine de parcă ar fi voit să deschidă mormântul in care te-am închis, demult, de vie, încercând să te învie.

CALEA A deviat iar axa meridianului călcâiul tău l-a atins de-aceea rătăcesc mereu calea spre Dumnezeu.

APUS

alături de noi mai încape şi soarele. Încă e loc, mai e loc, în oglinjoara de doi lei

Roşul acestui apus nu pare a fi autentic pare doar o copie, o iluzie, îi lipseşte ceva, strălucirea, strălucirea sângelui meu.

unde e primăvară veşnic unde mai încape şi soarele.

40

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Cornel Sântioan CUBLEŞAN

Cornel Sântioan CUBLEŞAN

PESCĂRUŞ

ALBASTRU

Deasupra valurilor, flacăra albă coboară, se înalţă, cineva, pe neaşteptate, suflă ca într-o lumânare şi flacăra se stinge.

Cineva, poate cuprins de somn, a stins flacăra, să poată visa.

Tac, până devine totul albastru, un copac albastru în care devin un măr albastru. Tac în faţa unui vierme albastru, aliluia.

EXTAZ

IDEALUL ÎN ARTĂ

Extazul provoacă suspensia, ce vie lumina gleznelor tale — mă împlinesc fără teologie.

Dumnezeu are blândeţea unui câmp cu maci, e atât de aproape, lucrurile din spital sunt oarbe şi ascuţite, oamenii-departe, crinii halatelor te ameţesc cu albul lor. Şoptesc: „Ave Maria gratia plena...”, lumânarea pare un arbore exotic.

E bine, totul e lumină, acum am atins katharzis-ul… idealul în artă, idealul în arta de a muri.

CÂND TE APROPII Apă de trandafir pe pleoape, pe tâmple, pe aripele fluturilor, pe arbori, pe nori, pe cosmosul vibrând, apă de trandafir în aerul pe care îl respir, o, ie, iee, on, ieeee…! aud cum cantă cosmosul.

Simte cum te apropii — miresma de trandafir, o, ie, iee, on, ieeee…!

FRIGUL Astăzi, frigul are forma inimii tale.

RITUAL Apoi, mă voi muta în maci micul rug, la care se vor închina furnicile.

ŢĂRÂNA CÂNTĂTOARE Muzica, lumina din mine se vor scurge odată cu trupul în ţărână voi locui o ţărână cântătoare voi umple adâncul de cântec.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

w 41

poesis

Aurel UDEANU în viaţa ei n-a auzit de „arhetipul” lui platon habar nu are de „antinomiile” care l-au pierdut pe kant ignoră cu desăvârşire „moartea termică a universului” şi totuşi spre deosebire de mine doarme foarte bine noaptea fără sedative face sex cum respiră priveşte soarele dimineaţa pe boltă ca şi cum ar răsări pentru prima oară şi multe altele ea face. de-aia o iubesc eu atât de mult îmi îndes capul între ţâţele ei ca între ale mamei geea îi sorb cu nesaţ mireasma aia de la subsol şi încerc cu ajutorul ciocârliei ei să trec aici şi acum styxul. (tot o euharistie poate!) şi de-aş avea toate mările toate oceanele toţi peştii toate scoicile toţi rechinii toate meduzele toate caracatiţele toate algele eu degeaba le-aş avea dacă în pumnii mei n-aş strânge aici şi acum urnele sânilor tăi. şi de-aş avea toţi copacii toate păsările toată iarba toţi fluturii toate căprioarele toţi lupii toţi vulturii toate hoiturile eu nimic n-aş avea 42

Aurel UDEANU dacă în podul palmelor mele n-aş sparge aici şi acum pepenii feselor tale. şi de-aş avea toate planetele toate stelele toţi asteroizii toate cometele toţi meteoriţii toate constelaţiile toate galaxiile tot universul eu nimic nu aş fi dacă tu nu m-ai absorbi aici şi acum în gaura neagră de sub burta ta. şi de-aş avea… ce mai contează ce-aş avea? na ţine 100 că te-am chemat până aici degeaba pune-ţi cârpuţele la loc pe tine orice paradis pierdut când ne instalăm în el şi vezi pe viitor de scapă de jungla aia a amazonului dintre picioare şi noi ne-am aflat între amforele coapselor tale doamnă (am fost în arcadia) la ieşirea dintre ele frunzele au continuat să cadă toamna din copaci. şi noi am strâns în pumnii noştri doamnă portocalele tale de pe piept le-am stors fără de milă după descleştarea pumnilor mieii de paşti au continuat să meargă la tăiere. şi noi ne-am înfipt degetele în fesele tale doamnă în podul palmelor pepenii tăi posteriori am spart soarele pe boltă a continuat seara Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Aurel UDEANU să sosească la ghilotină. şi noi am frământat în braţele noastre trupul tău doamnă l-am arat l-am discuit l-am semănat l-am prăşit dimineaţa lângă noi cu o pâine tot în trupul nostru muritor ne-am trezit. şi noi ne-am îngropat faţa în preeria de sub burta ta doamnă am gâfâit deasupra ta am icnit am transpirat am gemut din creierul nostru astăzi o bufniţă ne priveşte cu ochii scoşi. „căci celui ce are i se va da şi va avea de prisos iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are”

Aurel UDEANU vrut azi-noapte din etna vezuviul tău de sub burtă decât această cădere în cuvinte fără de voie. dar ce mai contează ce-ar fi vrut azi-noapte nefiinţa mea de la tine morulă glastrulă blastrulă blastrulă glastrulă morulă şi-un înger în cer tânguindu-se din trompetă anunţând stingerea cosmică în eudiceea nu se mai face dragoste în eudiceea bărbatul şi femeia nu mai sunt instrumente ustensile stau doar şi se privesc în ochi le este suficient faptul că se privesc în ochi nici prin cap nu le trece să-şi adore unul celuilalt zeul dintre picioare.

altceva lutul meu ar fi vrut azi-noapte de la buzele tale siliconate decât această dimineaţă pe fereastră pe care o vor avea toţi. altceva carnea mea ar fi vrut azi-noapte de la boxele sânilor tăi decât această singurătate în chiloţeii ei comestibili flotările făcându-şi pe podea. altceva sângele meu ar fi vrut azi-noapte de la gibraltarul fundului tău decât acest surâs trist căruia în păr aici şi acum eu îi prind funde. altceva sacul meu de oase ar fi vrut azi-noapte dintre coapsele tale înconjurând tropicele decât aceste ore în cameră de molii roase mâncate. altceva neuronii circumvoluţiunile mele ar fi Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

stau şi se privesc şi se privesc aseptici până încep să le crească aripi în spinare imediat se reped şi le retează reciproc c-un foarfece de argint se privesc în ochi îşi retează aripile din spinare îşi retează aripile din spinare se privesc în ochi şi tot aşa la infinit de parcă s-ar vedea atunci pentru prima oară în zori animaţi de o foame albastră lipsită de orice obiect. în definitiv tu nu eşti importantă prin ceea ce oferi ci prin ceea ce promiţi că oferi. mi-e somn de parcă n-aş fi dormit de la facerea lumii iar pe pleoape ascult deja cum îmi creşte iarba!

43

aniversare

Eugen EVU

Eugen EVU la 70 de ani Spicuiri critice

cu tâmpla prin cuvinte”... Imaginile sunt încărcate cu memorie istorică, versurile conţin un dolorism specific poeţilor transilvaneni, sentimentul etnic e resimţit la scară cosmică, precum în poezia lui Goga”...

(Revista Luceafărul, 1987).

Sultana Craia: „Spaţiul interior al liricii lui Eugen Evu este deopotrivă supus înfloririi şi întunecării. Cele două ipostaze corespund timbrului celebrant şi elegiac, egal reprezentate în orchestraţia lirică. Personalitatea poetului s-a arătat deja conturată încă de la primul volum, lirica sa va evolua fără excese, prin temperamentul echilibrat dar şi ferit de sterilitate, prin sensibilitatea creatoare de imagini din spaţiul profund al înfiorărilor în transcedental”. (Revista Luceafărul, 1978).

Adrian Popescu: „Proiecţiile lui Eugen Evu au frăgezime şi candoare şi nu mai puţin o forţă reală, un timbru de „oratio vechio”, o fosforescenţă arhaic- păgândă. Identificarea cu elementele se face printr-o vrajă melodioasă de incantaţie, care resuscită puteri sufleteşti ce păreau uitate. Buna stăpânire a versificaţiei, alegerea cuvântului poetic cu halou semantic verificat, sugestiv, iradiant, refuzul „rupturilor”, al reduntanţelor, al prolixităţii, converg într-o „spunere” armonioasă, cu veritabile filoane de lirism. Pentru el expresivitatea rămâne o categorie estetică fertilă”. („Revista Steaua, Cluj Napoca, 1979).

Pierre Dubrunquez: „Un frumos lirism se regăseşte în cărţile poetului român Eugen Evu, care ştie afla cuvintele pentru a spune „pecetea catharsică” a lui Dumnezeu, la ferl de bine ca „gustul sărat al vieţii, libertăţii”.

Există ceva de viziune inocentă („naivă”, paradiziacă) dusă de o istorie întreagă, nutrită de antice sentimente ca şi de emoţii provocate de lumea contemporană, ca bunăoară în foarte frumosul poem „Tânguirea mierlei”... (Revista Poesie, Paris, 1999).

Ion Mircea: „Poezia lui Eugen Evu, clădită pe un vocabular ales, inspirînd prospeţime, ritmată şi rimată, uneori cu multă uşurinţă, sub imperiul revelaţiei, este, cred, totuşi, lucrarea unui artizan în bună parte”...

(Revista Transilvania, 1978). ...„La Eugen Evu muzica răzbate din profunzimile textului poetic,amintita simbioză muzică-vers, încărcînd-i structural poezia- poezie străbătută de efluvii eufonice, luminoase, cu toate acestea, numai în aparenţă, ca o încăpere scăldată în razele soarelui, dar în care cântă stins un flaut.

Eugen Evu este lebădă cu gâtul străpuns”.

(Revista Transilvania, 1986).

Petru Poantă: „Eugen Evu poetul visează în starea de veghe „nunţile primordiale”, „vuietul miocen”, caută emoţii tari în preajma sanctuarelor dacice din spaţiul lui natal, sau în „umbrifagele vise”, invocă ruinele... În ansamblu, şi aici filonul este evident, natura este văzută ca o desfăşurare de semne şi corespondenţe misterioare, ca hieroglifele”.

(Revista Steaua, nr. 8, 1983).

Laurenţiu Ulici: „...deşi nu are obsesii tematice şi se apropie cu egală dezinvoltură de orice motiv liric, există câteva nuclee semantice catre-l atrag într-o măsură mai mare : energetismul ardelenesc, îmblânzit de o undă elegiacă şi patosul introspectiv, ţintind o identificare de sugestie mesianică, în ceea ce priveşte evocarea matricei transilvanice, dicţiunea e calmă şi gravă; în spaţiul introspectiv, tonul se schimbă, gravitatea ardelenească e însoţită de o fină acoladă de umor muntrnesc”... (Revista România literară iulie 1986) Alexandru Horia: ...„poetica lui Eugen Evu e un mod de a întemeia lirismul pe stări şi simboluri ale memoriei colective, uneori tonul este profetic, pentru el versul este un efort vizionar, poezia se face „spărgînd lumini 44

* conspect de Sebastian Bara, BJD Ovid Densusianu.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

remember

Gheorghe PITUŢ (01.04.1940-06.06.1991) O viziune cosmologică asupra existenţei umane îl apropie pe Gheorghe Pituţ de spiritul expresionist. Poezia lui are atâta zbucium sufletesc că numai puterea inefabilă a cuvântului, cu magia lui, îl poate struni aşezându-l în tipare poetice, şlefuite până la forma definitivă ce o iau agatele şi diamantele dintr-un colier sau dintr-o brăţară. O latură a viziunii sale poetice o putem releva în candoarea cunoaşterii întru închinarea în faţa miracolului existenţial.

Astfel, poetul Gheorghe Pituţ, în tot ce a creat liric, a avut darul să vadă cuvintele purtătoare de sensuri adânci, ducând cu sine lumina înţelepciunii. El a ştiut că, pornind de la cuvânt, se ţes imaginile atâtor detalii, atâtor semnificative reflecţii asupra destinului. De altfel, meditaţiile poetului Gheorghe Pituţ se convertesc în viziuni care îl reprezintă şi îl particularizează. Altfel spus, ochestraţia cuvintelor constituite în metafore simbolice şi parabolice îi conferă statutul de poet reflexiv-emoţional, refuzând vădit canoanele facile.

Victor STEROM

Gheorghe PITUŢ

CAM ATÂT Ce straniu galopează pe dealurile din Ardeal furtuna, părinţii fug spre casele care o iau din loc, se crapă coaja norilor şi apele greoaie vin cu capăt ca şerpii altor ere brazii împinşi de bolovani, scroafe cu dinţii-ntorşi înoată cu purceii spânzuraţi de ţâţe, cerbii loviţi de răsuflarea lupilor îşi rup de trunchiuri coamele, se încâlceşte lumea aşa ca la-nceput; aud cum putrezeşte dealul la care am gândit o clipă. Şi nu mai sunt decât un strigăt rupt dintr-o gură-n alt mileniu, când mă inundă fără urmă puhoaiele materiei.

Şapte poeţi de la Maratonul „Ziua Mondială a Poeziei” 21 marie 2014 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

45

note de lectură

Florentin SMARANDACHE

Florentin SMARANDACHE

pentru volumul 11 al seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe ţări, sau cu nici una!... pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!... mai întâi în Canada, la Montréal (20032011), apoi în… România, unde locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea).

Nihilism în ideile sale: „viaţa este zero, la puterea doi / şi rămîne zero, nuli suntem şi noi” („Eu la pătrat”, pag.

15). Inutilitate: „sîngele curge-n vene degeaba, sufletul meu e o pală de vînt” („Pot să?”, pag. 165). Introspecţie: „uneori urăsc lumea / pentru că există fără mine / uneori mă urăsc / pentru că exist fără lume” („Prizonier”, pag. 77). Şi obsesia înstrăinării: „Exil în camera de veghe, / Exil în starea hibernală, / Exil la miile de leghe, / Exil în groapa comunală” („Exil”, pag. 147).

Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii poet”, pag. 194). Încheiem cu aceste versuri memorabile ale autorului: „aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină: Poeta nascitur, non fit (Poetul este înnăscut, nu făcut).

Acest exil spiritual continuu Poetul Ionuţ Caragea Nu sunt primul care să remarce stilul paradoxist al poetului Ionuţ Caragea, membru de onoare al Asociaţiei Paradoxiste Internaţionale – colaborator la volumul 6 al Antologiei Paradoxiste Internaţionale (antologie ajunsă în prezent la volumul 10, timp de două decenii: 1993-2013), în care îi este publicat poemul de mari dimensini „Analfabetism literar” (52 strofe în care autorul, la fiecare două strofe, foloseşte o singură literă pentru începutul tuturor cuvintelor, cu excepţia strofei finale), şi evidenţiat de Universitatea din New Mexico – Gallup, pentru merite culturale. Alţi scriitori au întrezărit talentul său. Precum Cezarina Adamescu, care vorbeşte despre paradoxul din poezia „Ceva din mine caută ceva” în revista Agero din Stuttgart (recenzie din 9 mai 2009), iar Prof. Dr. Constantin Miu desprinde antinomiile autorului din poemele „Marea singurătate a zborului”, „Cer fără scări” şi „Guru amnezic” (recenzii publicate în revista Sferaonline la 9 august 2009 şi 13 decembrie 2009) .

De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme 2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” 46

25 aprilie 2014 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

interviu

Dan DĂNILĂ

Dan Dănilă: „Am învăţat de mic că există mai multe generaţii şi naţii, cu limbi şi obiceiuri diferite şi asta mi se pare normalitatea, oriunde aş fi” Interviu de Tudor Călin Zarojanu - Ce şi cât v-au dat Şura Mică, Sibiul, Ardealul, România – emoţional şi artistic vorbind?

- Mi-au dat foarte mult, chiar esenţialul, fiindcă acolo mi-am trăit copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe, acele locuri au însemnat anii de şcoală şi de liceu, acolo m-am format şi mi-am format deprinderile, miam descoperit aspiraţiile, talentele dar şi limitele. Vacanţele de la ţară şi atmosfera Sibiului, contactul cu Clujul şi alte câteva oraşe mari din Ardeal, dar şi desele descinderi în Bucureşti au fost hotărâtoare: de la tata, ardelean, am primit o anumită rigoare şi seriozitate, de la mama, moldoveancă, mai toate talentele pe care le am. Mi-am cunoscut bine bunicii, toţi patru mi-au dat câte ceva important, m-au iubit şi i-am iubit enorm, am avut nişte relaţii foarte armonioase. Am învăţat de mic că există mai multe generaţii şi naţii, cu limbi şi obiceiuri diferite şi asta mi se pare normalitatea, oriunde aş fi.

- Aţi plecat din România în 1990, când mulţi se întorceau, plini de speranţa marii schimbări! Ce v-a determinat?

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

- Îmi dădusem seama, după alegeri şi mineriade, după toate campaniile acelea şovine şi xenofobe de la începutul lui 1990, după Piaţa Universităţii, că România e captivă a vechiului sistem comunist, că Iliescu s-a instalat pe multă vreme la conducere şi că nomenclatura comunistosecuristă va impune pentru foarte mult timp drumul, mai bine zis stagnarea ţării.

Pasul hotărâtor l-a făcut însă soţia mea, plecată la începutul verii, împreună cu copiii, într-un periplu Ungaria – RDG, unde avea rude şi prieteni. În Berlinul de est a aflat că se poate trece relativ uşor în cel de vest, deci a făcut-o, pentru a-şi vizita nişte rude din Germania federală. Aceştia au convins-o să nu se mai întoarcă în ţară, cum plănuia de fapt, ci să rămână şi să accelereze în acest fel completarea actelor de emigrare. Eu am urmat-o în 10 iunie.

- Aveaţi pe cineva în Germania, aveaţi ceva „aranjat”, în general cum v-aţi adaptat?

- Soţia mea având o bunică săsoaică – în rest e unguroaică – avea dreptul, conform legilor germane de atunci, să emigreze în RFG, iar eu la fel, fiindcă eram căsătoriţi de mai mult de zece ani; fiecare 47

Dan DĂNILĂ

Dan DĂNILĂ

dintre noi avea un număr de înregistrare special, de care eu am aflat doar atunci; totul fusese aranjat dinainte, pe tăcute, de către rudele soţiei, încă de pe vremea în care nimeni nu prevăzuse căderea Cortinei de Fier şi orice indiscreţie ar fi fost periculoasă, era un fel de asigurare de evadare la nevoie din lagărul comunist.

Fetele noastre aveau 11 şi 9 ani la plecare, în Sibiu fuseseră la grădiniţa şi şcoala germană, deci s-au adaptat mult mai uşor decât noi. Dar în septembrie 1990, noi, părinţii, lucram deja amândoi în profesiile noastre şi eram apreciaţi, se pare că şcoala românească nu era chiar aşa de rea, de fapt eram dintre puţinii care aveam bacul, nemţii avea în general şcoli de meserii. Eu am învăţat germana ca autodidact, încă din ţară, iar când m-am dus să mă înscriu la un curs gratuit de limbă germană, la care aveam dreptul, am făcut greşeala că m-am exprimat mult prea corect, drept care am rămas cu germana pe care o ştiam, bineînţeles mereu îmbogăţită şi îmbunătăţită, dar regret şi azi că nu am învăţat sistematic gramatica germană, teribil de grea.

- După un sfert de secol, aţi devenit neamţ sau aţi rămas român? Mă refer în special la stil de viaţă, mentalitate, relaţii cu cei din jur.

- E o combinaţie ciudată, nu sunt nicinici. Am învăţat multe în Germania, dar nu pot să spun că am prieteni nemţi foarte apropiaţi, adică relaţii de genul celor avute în ţară, sunt mai degrabă colegialităţi, simpatii reciproce, fiindcă există mereu şi anumite reticenţe, incompatibilităţi sau neînţelegeri, poate e şi vina mea că nu am căutat să intru în nişte cercuri de scriitori sau artişti germani – mi-am văzut de serviciu şi de familie, dar şi de multiplele mele hobby-uri. Plus avantajul şi dezavantajul Internetului, care mi-a prilejuit încă din 1993 multe relaţii virtuale,

în paralel cu corespondenţa clasică cu intelectuali din Franţa sau SUA şi, bineînţeles, din ţară. Ca structură, eu am fost un tip în general punctual şi conştiincios, aşa am fost educat, aici nu a trebuit să schimb prea multe; pe lângă acestea, cu toate riscurile, mi-am spus întotdeauna părerea, nu mi-a plăcut să mă ploconesc în faţa nimănui, toţi şefii mei m-au apreciat pentru ce ştiam, şi nu pentru linguşeli. La fel în Germania, unde am fost primit cu amabilitate şi m-am încadrat rapid în colectiv, au fost şi nişte încercări de a fi pus la punct când nu era cazul, dar am reacţionat imediat foarte ferm şi lucrurile au fost lămurite definitiv. Eu îi apreciez pe nemţi pentru rigoare şi seriozitate, ei pe mine mai ales pentru imaginaţie şi inventivitate, pentru capacitatea de a improviza. Dar nu-mi fac iluzii deşarte, deşi mă simt liber şi în siguranţă, rămân un străin în ţară străină, reflexele xenofobe dispar doar la un nivel social foarte elevat. Sunt acele relaţii de civilitate tipice oraşelor occidentale, în care individul hotărăşte singur dacă vrea linişte sau doreşte să treacă în mijlocul atenţiei, să facă valuri.

- Publicaţi poezii, proză şi grafică în reviste din mai multe ţări. Să zicem că sunt un tânăr artist care se stabileşte acum în străinătate – şi sunt talentat! Cum ajung să mă impun, şi local, şi transfrontalier?

- Aici nu vă pot ajuta, din moment ce eu însumi nu m-am impus şi nici nu am încercat acest lucru; neavând atelier, sunt un pictor de duminică, cam toate relaţiile mele sunt de tip virtual, prin Internet.

După moartea lui Alexandru Lungu şi a lui Georg Scherg, izolarea mea aici a primit noi dimensiuni. Un artist plastic trebuie să bată la multe uşi, mai ales dacă e străin, pentru a se impune, numai valoarea în sine nu e suficientă, trebuie răbdare, tupeu şi o grămadă de noroc. Publicarea unor texte

48

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Dan DĂNILĂ

Dan DĂNILĂ

este mult mai simplă, revistele sunt în general deschise, mai ales că sunt obişnuite să primească mură-n gură.

- Ce relaţii aţi păstrat cu scriitorimea din România? Ştiu că aveţi – firesc – prieteni aici, dar cu breasla în ansamblu?

Cu Uniunea Scriitorilor?

- Prietenii mei scriitori sunt în primul rând cei din Sibiu, dintre care unii au plecat definitiv, vezi Mircea Ivănescu, alţii s-au mutat, precum Ion Mircea, iar alţii au rămas încă sibieni. Ne vedem cel puţin o dată pe an, când îmi vizitez tatăl şi fratele.

Am minunaţi prieteni scriitori şi la Craiova, Bacău, Cluj, Bucureşti, Câmpina, Satu Mare. Dar la un moment dat am vrut să ies din USR, mi-am trimis demisia prin e-mail la asociaţia din Sibiu unde sunt înscris şi la USR Bucureşti. Era o reacţie de protest faţă de ignorarea sistematică a cărţilor mele, toate tipărite pe cheltuiala mea şi trimise cu generozitate revistelor literare şi criticilor, la lipsa oricăror reacţii, nici măcar a unor confirmări de primire, gesturi care ţin de politeţea elementară, deşi corespondam şi prin e-mail. La insistenţele mele mi se răspundea uneori că s-au pierdut, că nu au ajuns, o dată chiar am aflat că da, cartea mea venise, dar căzuse sub birou şi fusese descoperită de abia după trei luni (?), deci scuze penibile şi puerile, minciuni şi lipsă de profesionalitate. Şi nu era doar situaţia mea, şi alţi autori din diaspora erau trataţi cu aceeaşi răceală, îmi imaginez că dintr-un amestec de indiferenţă şi invidie, eram probabil consideraţi doar pe jumătate români, sau milionari în valută – ce dacă scriam în limba română şi eram membri USR, n-aveam decât să publicăm unde putem. Şi totuşi multe reviste îmi cereau mereu traduceri, nu răzbeam să traduc destul, deci era o situaţie greu de înţeles.

După un an, fără nici o reacţie oficială la demisia mea, am aflat la Sibiu că demisia

prin e-mail nu e valabilă în România şi că sunt în continuare membru deplin USR, mai ales că îmi plătisem încă din primăvară cotizaţia pe anul respectiv: am fost sfătuit şi rugat să rămân în asociaţie şi am cedat, furia îmi trecuse între timp. Deci vă imaginaţi că nu am relaţii foarte amicale cu anumiţi şefi de reviste sau critici literari care adoptă tactica struţului, nici nu-i cunosc personal – deşi am corespondat prin mail sau ne-am intersectat pe FB sau pe bloguri, corectitudinea lor lasă de dorit, tocmai când ar trebui să reacţioneze cu adevărat, se ascund. Scriitorii trebuie să scrie iar criticii să-i critice, pur şi simplu.

Din păcate, o spun cu tristeţe, nu există o reală solidaritate de breaslă, de cele mai multe ori suntem doar nişte indivizi care se întâlnesc din când în când la lecturi sau festivaluri urmate de chiolhanuri.

Egocentrism şi egoism tipic românesc,

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

49

Dan DĂNILĂ

Dan DĂNILĂ

multe interese mărunte, goana după premii; iar obiceiul unor critici de a scrie doar despre autori pe care-i cunosc personal mi se pare absurd, în definitiv e vorba de nişte texte care trebuie analizate cât mai obiectiv iar o relaţie personală cu autorul complică inutil lucrurile. Nu mai pomenesc de prieteniile interesate – scriu despre tine, scrii despre mine, mă inviţi, te invit. Eu nu vreau să fiu prieten cu criticii mei, dar nici duşman, cel mai bine ar fi să nu-i întâlnesc niciodată.

- Înainte de a vorbi despre poeziile dv. – minunate, după părerea mea – spuneţi-ne două vorbe despre atracţia traducerilor. Ce vă motivează? În definitiv, în felul ăsta vă promovaţi concurenţa – şi încă la nivel înalt!

- Nu cred că se pune problema concurenţei, mai ales când traduci marii autori; Rilke a fost o descoperire mai târzie, în sensul unor lecturi în original. Cred că acesta este cel mai important imbold în învăţarea unor limbi străine, citirea în original a marilor poeţi, pentru proză sunt de obicei suficiente traducerile de calitate.

- Într-o listă de autori de limbă germană s-a strecurat şi un haiduc francez… Aici aveţi un alt tip de concurenţă, în traducerile lui Romulus Vulpescu. Ce v-a atras la Villon?

- L-am îndrăgit pe Villon încă din liceu, dar nu am avut o ediţie integrală în franceză decât după stabilirea în Germania.

Prima ediţie Villon a lui Vulpescu, pe lângă multe soluţii geniale, conţinea şi o seamă de erori, fie texte care nu-i aparţineau poetului parizian (de exemplu Balada crâşmarilor), fie o biografie incompletă sau preluând greşelile unui traducător rus, pe care Vulpescu le-a copiat aproape integral.

De fapt, de abia spre sfârşitul secolului XX francezii au ajuns la o ediţie critică definitivă Villon. A fost o muncă dificilă, dar care mi-a dat cele mai mari satisfacţii.

Am publicat numai baladele, deşi am

tradus, practic, toată opera villoniană; mai aştept şi azi un editor serios.

- Ce libertăţi îşi poate lua traducătorul – mai ales în poezie? Ce e mai important: să sune cât mai aproape de original, să sune cât mai româneşte, să respecte cât mai bine structura, ritmul şi rima (dacă există) originale sau să redea cât mai fidel spiritul, atmosfera originalului?

- Poezia este de fapt intraductibilă, ca sens inefabil, ca melodicitate. Cred că soluţia trebuie adaptată textului respectiv, sunt poeme în care semantica predomină, altele în care semiotica pare prioritară, dar orice soluţie ai aplica, pierderile sunt de neevitat. Am observat că există traducători consacraţi care evită sistematic originalele rimate, culmile meseriei, care, paradoxal, le-ar da şi cele mai mari libertăţi de traducere. Actul traducerii este unul de curaj şi de umilinţă în acelaşi timp.

Eu îi sfătuiesc, pe toţi cei care au posibilitatea, să facă efortul de a citi poeziile în original – traducerile sunt un rău necesar, fiindcă vor fi întotdeauna foarte mulţi cititori care nu vor cunoaşte decât o singură limbă, pe cea maternă.

- Nu putem evita subiectul suportului fizic al literaturii. Va „înghiţi” e-book-ul cartea pe hârtie?

- Sper că nu, cred că vor exista în paralel pentru foarte multă vreme. Şi dacă tot se pune la modul acut problema reciclării maselor plastice, de ce nu s-ar produce un suport de tipar, o hârtie artificială din plastic?

- Azi, toată lumea – autori consacraţi, debutanţi, veleitari – îşi postează textele pe Facebook, îşi creează bloguri, site-uri literare etc. E bine sau e rău? Mai are cititorul vreo şansă să discearnă între valoare şi impostură? Şi ce rol mai are critica literară – aflată în imposibilitate de a acoperi tot ce apare!?

50

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Dan DĂNILĂ

Dan DĂNILĂ

- Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar am prieteni minunaţi pe FB, iar cititorii educaţi vor recunoaşte întotdeauna literatura adevărată; cu foarte puţine excepţii, azi nu mai există nici un fel de cenzurare a textelor, ar fi de fapt imposibil, sau Internetul nu ar mai fi liber şi gratuit.

Critica literară are încă rolul ei axiologic, dar şi ajutător, cei mai mulţi cititori au nevoie de recomandarea unui specialist pentru a citi sau cumpăra o carte. Din păcate, critica de întâmpinare e tot mai subţire, iar cronicile care apar dau falsa impresie că sunt recenzate doar cărţile bune, iar celelalte sunt ignorate: de multe ori este exact invers.

- „Ritmul perfect, timbru fără asperităţi tonale, rima interioară, aliteraţia, calamburul, armoniile discursului liric, delicata adiere a amintirii, deprinderea lucrului trainic, meticulos şi răbduriu la şevalet” – în care dintre aceste caracterizări făcute de Mihai Posada în revista Poesis vă recunoaşteţi cel mai bine?

- Cred că mă recunosc câte puţin în fiecare din afirmaţii, deşi sunt foarte măgulit, dar Mihai Posada a citit toate cărţile mele şi are tot dreptul să sintetizeze. Am oscilat întotdeauna între versul tradiţional rimat şi cel alb, sunt un meloman şi un plastician romantic şi melancolic, muzicalitatea şi imaginarul îmi sunt preocupări permanente. Nici un afon, nici un daltonist nu ar trebui să scrie poezie, de dragul lui şi al cititorului.

- V-aţi definit în timp un public-ţintă?

De la ce fel de oameni vă aşteptaţi cel mai mult să fie încântaţi de versurile dv.?

- Cred în homeopatie, vreau să spun că dacă un singur vers sau un singur poem dintr-o carte publicată ar ajunge la ţintă, ar produce un frison, aş fi mulţumit – ars longa, vita brevis. Îmi doresc cititori deopotrivă culţi şi

sensibili, sunt foarte pretenţios.

- Ce feed-back aveţi – în afară de cel critic, specializat? Fără îndoială, primiţi mesaje de la simpli cititori – se rezumă acestea la felicitări în câteva cuvinte sau uneori sunt mici exegeze, implicit folositoare dv.?

- Nu pot să mă plâng de feedback, atât din partea simplilor cititori dar şi al poeţilor sau criticilor. Uneori mi se reproşează că sunt criptic. Dar am constatat mereu că unii nefilologi au antenele mult mai sensibile, mă citesc mai bine decât mulţi critici consacraţi – trageţi singur concluzia…

- Care a fost cel mai spectaculos, neaşteptat, frumos mesaj primit de la un cititor?

- Un intelectual român din Canada – decedat între timp – mi-a cumpărat cinci exemplare din cartea de debut şi mi le-a trimis prin poştă, rugându-mă să scriu dedicaţii pentru el, familie şi prieteni. Într-o scrisoare de şase pagini îmi analiza fiecare poezie… am fost foarte mişcat.

- Paul Valéry spunea că „Poezia este o interjecţie dezvoltată”. Dv. din ce porniri scrieţi? Aveţi strategii, faceţi calcule, vă gândiţi la impact – sau mizaţi pe spontaneitatea necenzurată, pe ceea ce vine năvalnic din interior?

- Am mereu la capătul patului hârtie şi creion, uneori chiar visez câte un vers, ba chiar o strofă întreagă… la un moment dat se adună câteva sute de poezii şi atunci fac o selecţie pentru un nou volum… altfel nu pot să scriu mai departe, e ca un blocaj, o etapă necesară. Uneori merg pe stradă şi îmi vine un vers, mă opresc şi îl scriu.

Rareori scriu îmboldit de un eveniment grav, de exemplu 11 septembrie 2001, atentatul lui Breivik sau moartea lui Mircea Ivănescu. Cititorii mei ideali sunt persoane sensibile şi reflexive…

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

51

ethica minima

Iulian MOREANU A douăzecea povestire cu un copil Mai era foarte puţin timp până ce copilul avea să termine cei opt ani de şcoală generală. Cam două săptămâni.

Chiar la începutul trimestrului trei venise la clasa lor un ofiţer de la Comisariatul militar judeţean. Acesta le vorbise o oră întreagă despre cariera militară. Despre avantajele acestei meserii (multe mai greu de înţeles), frumuseţea uniformei şi aşa mai departe. Dar, până a deveni ofiţeri, ei, elevii, puteau să se pregătească întrun liceu aparte, cu caracter militar din localitatea cutare, care nici nu era prea departe de oraşul lor. După terminarea acestui liceu, puteau, cei mai mulţi dintre ei, dacă nu cumva chiar toţi absolvenţii, să urmeze o şcoală de ofiţeri, având un mare avantaj la examenul de intrare faţă de ceilalţi candidaţi, civili. Şi pronunţând acest cuvânt, civili, lăsă să-i scape o uşoară grimasă de dispreţ. Cine voia să se înscrie la examenul de admitere la acel liceu militar trebuia să vină la Comisariat cu următoarele acte. Şi dictă o listă nu prea lungă. Apoi, fiindcă nu erau întrebări, plecă spunând că speră să se întâlnească în următoarele zile cu cât mai mulţi candidaţi. Adică dintre ei, cei cu care vorbise.

Nu s-a văzut decât cu copilul şi un coleg al acestuia, Aurel, un băiat nu prea strălucit la învăţătură, dar de o bunătate şi cuminţenie fără margini. Având acasă o 52

Iulian MOREANU

situaţie materială destul de precară şi fiind şi mulţi copii, Aurel nu ar fi putut urma liceul teoretic, aşa că această şcoală era o salvare atât pentru el cât şi pentru întreaga familie.

Cei doi au mers împreună la Comisariat, şi-au depus dosarele cu actele cerute, iar la întoarcere Aurel l-a întrebat pe copil dacă or fi făcut bine pentru că aleseseră să dea examen la acel liceu. El oricum altă variantă nu avea, dar aşa, ca tip de şcoală vorbind. „Cred că da”, a zis copilul, care se sfătuise mult cu tata înainte de a decide dacă să meargă sau nu la liceul respectiv.

Apoi au participat alături de ceilalţi colegi la orele de pregătire suplimentară. În plus, au început să meargă la stadion ca să alerge, spre a-şi creşte rezistenţa fizică, pentru că examenul la liceul militar începea cu câteva probe sportive ce erau eliminatorii, ca de altfel şi vizita medicală.

Alegerea copilului era cunoscută de toţi profesorii ca şi de către vecinii săi.

Aceştia din urmă păreau foarte mândri că dintre ei va ieşi peste câţiva ani un ofiţer mândru şi frumos (chiar aşa au zis – mândru şi frumos). Erau vorbe cărora copilul nu le dădea prea mare importanţă. Uneori chiar avea impresia că erau spuse mai mult în glumă.

Apoi, faptul că el şi Aurel vor da examen la liceul militar s-a aflat rapid, nu doar în toată şcoala, ci şi printre ceilalţi prieteni şi cunoscuţi din oraş. Unii apreciau această hotărâre, iar alţii nu prea erau de acord, zicându-le că s-au cam grăbit. Din mai multe motive, şi mai ales pentru că se vor vedea doar în vacanţe. Multe fete din şcoală îl opreau pe copil ca să-l întrebe dacă era adevărat că şi el va veni acasă cu uniforma aia Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

frumoasă pe care o văzuseră la televizor, când se transmitea defilarea de la 23 August. Păreau dintr-o dată îndrăgostite de el, de unde până atunci nu-i dăduseră nici o importanţă. Nu prea ştia ce să spună şi era aproape sigur că deja acestea îl aveau în vedere nu pe el ci o imagine care va veni acasă în vacanţe, împreună cu el, în acea uniformă frumoasă.

O mare surpriză a avut-o când s-a trezit căutat de o puştoaică pe care nu o cunoştea. Mai precis, nu a recunoscut-o din prima clipă. „Sunt Dana de la Şcoala 3!” i-a zis aceasta şi l-a luat de mână.

Erau în recreaţia mare şi nu-şi dădea seama cum aceasta avusese timp să ajungă până la el. Între cele două şcoli erau vreo doi kilometri.

Nu i-a trebuit mult ca să-şi aducă aminte că o întâlnise acum doi ani la un spectacol de muzică uşoară. Era în clasa a şasea, atunci, iar ea i-a spus că e într-a patra. Atunci, acesta l-a întrebat dacă o să vină şi Giani Morandi ca să cânte, şi acum, acest gând era să-l facă să pufnească în râs.

Se schimbase mult. Aerul îi era parcă şi mai îndrăzneţ şi se vedea că îşi dăduse pe faţă şi pe pleoape, destul de neîndemânatic, cu un strat de fard ce se potrivea şi nu prea la culoarea tenului.

Fusta uniformei era mult deasupra genunchilor, iar părul, ce nu era prins sub bentiţă îi flutura rebel în toate părţile, la fiecare mişcare. De fapt ea îşi mişca în aşa fel capul pentru ca părul să pară că este într-o continuă răzvrătire. Colegele copilului se uitau la ea cu uimire dar şi cu o urmă de invidie.

Dana l-a tras de-o parte şi, ţinându-l de mână a început să-l descoase în legătură cu viitoarea şcoală la care auzise

că avea să meargă. „Deocamdată nu ştiu nimic, mai întâi să reuşesc, răspunse copilul unei prime întrebări. Să vedem dacă voi lua examenul. Am auzit că e mult mai greu de intrat acolo, pentru că vin elevi din toată ţara, iar concurenţa este foarte mare…” „Da, dar tu eşti un băiat foarte deştept şi ai să intri… În plus, mai eşti şi frumos, şi asta o să conteze în plus…” zise Dana şi îi strânse palma cât putu de tare. „Ei, de unde ai scos-o şi pe asta?” se înroşi copilul fâstâcit, pentru că se vedea clar că zănateca asta era pusă pe făcut declaraţii de dragoste aşa, pe nepusă masă. Deja observă că mai mulţi colegi erau cu ochii aţintiţi asupra lor, iar câteva fete îşi dădeau într-una coate.

Din câte îşi mai amintea el, atunci, la sfârşitul spectacolului, Luminiţa, văzându-l, sau părându-i-se că se uita după ea, îi spusese că ştie ea că Dana asta e o neserioasă. Ce-o fi vrut să spună Luminiţa? Cam înţelegea el, dar nu avea idee de unde ştia Luminiţa lucrul acesta.

Ei, între fete treburile astea se aud foarte repede, indiferent la ce şcoală ar fi.

Luminiţa… După ce se mutase din Teiş în această parte a oraşului, o vreme se văzuse cu ea şi cu Mirel, fratele ei, la două, trei zile. Ori se ducea el la noua lor casă, trecând cu o nelămurită durere în suflet pe lângă locul gol pe care fusese clădirea aceea mare şi frumoasă, rămasă de la americani şi în care locuiseră împreună, de când deschiseseră ochii, ori veneau ei la el, „la blocuri”. Îşi găseau de lucru, îşi povesteau despre ce mai făcuseră, râdeau, se plimbau şi părea că nimic nu va reuşi să îi despartă vreodată.

Apoi, aceste vizite au început să se rărească şi să se tot rărească până când, pe nesimţite, au încetat. Nici el nu s-a

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

53

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

mai dus la ei şi nici ei nu au mai trecut pe la el. Se mai întâlneau, din când în când, în oraş, întâmplător, la cinematograf ori pur şi simplu pe stradă, dar mai ales în jurul lacului, unde se plimbau puştimea şi elevii de liceu. Vorbeau la modul din ce în ce mai neutru despre una-alta, banalităţi de mai mare jena, apoi se despărţeau promiţându-şi că se vor mai căuta şi vor mai sta de vorbă. Lucru care nu se petrecea însă, decât la fel ca şi până atunci, din pură întâmplare. „Ei, aşa am auzit eu…” îl trezi Dana din visare şi-i strânse şi mai tare palma.

Copilul îi privi mâna. Avea unghiile făcute cu un lac rozaliu, lucru nemaiîntâlnit la colegele sale, iar pe inelar sclipea un inel subţire din aur având o pietricică albă fixată într-un fel de mini-scoică. „Apoi, am mai auzit că la liceul ăla primesc doar băieţi frumoşi, aşa că eşti pe jumătate intrat!” continuă fâşneaţa aia obraznică de care copilul nu ştia cum să scape. Mai ales că la câţiva paşi de ei se oprise Cristina, care-i privea ca pe o bizarerie.

Avea însă o privire diferită pentru fiecare. Pe intrusa aia micuţă de statură o studia ca pe o mostră de proastă purtare, iar pe copil cu o undă de dojană şi parcă şi de regret.

Cristina era împreună cu prietena ei nedespărţită şi amândouă se uitau la perechea aceea improvizată şi nepotrivită ca la o mare ciudăţenie. Dana le văzu pe cele două fete şi îl cuprinse pe copil cu cealaltă mână pe după umeri, încercând să-şi apropie faţa de obrazul său într-o tentativă vizibilă de a-l săruta.

Copilul le observă la rândul său pe cele două fete şi jena faţă de situaţia în care se afla îl făcu să roşească şi mai tare. Nu avea habar cum să scape de tipa asta

care se agăţase ca scaiul de el şi până la urmă se smulse cu putere din încleştarea ei, „o să te caut eu”, îi zise şi o luă la fugă spre clasă. „Te-aştept”, auzi în urma sa. În recreaţia următoare, Costel i-a strecurat în palmă copilului un bilet, „e de la Cristina”. Nu s-ar fi aşteptat în viaţa lui la aşa ceva! „Crezi că ai ajuns vedeta şcolii pentru că o să mergi la un liceu mai aparte? De doi ani aştept un semn mai precis de la tine. Şi ce ai făcut? Ai dansat cu mine la o serbare fără să scoţi un cuvânt, am auzit că atunci când cu şezătoarea aia de 8 Martie ai cântat pentru mine, fără să-mi spui dinainte, mi-ai făcut o poză pe care nu am văzut-o niciodată, iar anul trecut, când am căzut în lac şi am ajuns la mal nici măcar nu ai întins mâna ca să mă ajuţi. Iar în ultimul an… ce să mai zic? Iar amicul tău mi-a tot împuiat capul în timpul ăsta că vrei să fim prieteni… Ce să spun?... Şi acum, ai să crezi că am să stau la coadă ca să fiu printre cele pe care le vei băga în seamă când vei veni în vacanţe în uniforma aia frumoasă? Cine e pe locul întâi?

Paţachina aia de la şcoala 3 de care ştim toate cam ce-i poate pielea?... Mai voiam să-ţi spun ceva dar m-am răzgândit. C.” Era sâmbătă în ziua aceea şi după-amiază copilul a hotărât să rămână acasă, deşi Costel a insistat cât a putut pentru a-l face să meargă în oraş. I-a zis, inclusiv, ca un argument suprem, că ştia sigur că va ieşi şi Cristina, împreună cu prietena ei, desigur, dar nici asta nu l-a făcut să se răzgândească… Nu, i-a zis copilul, nu avea nici un chef, şi a rămas acasă.

A stat la el în cameră şi a citit. Adică a încercat să citească. De fiecare dată însă când încerca să parcurgă un rând, literele ieşeau din cuvinte şi se amestecau între

54

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

ele aranjându-se în termeni ce nu aveau nici un sens. Parcă se jucau cu el, în felul acesta enervant, care poate că altă dată l-ar fi amuzat. Dar acum nu avea nici un chef de aşa ceva, iar toată goana asta după căutarea înţelesurilor îl obosea.

Lăsa cartea deoparte, stătea câteva minute cu privirea lipită de pereţi, şi încerca să o ia de la capăt cu lectura. Cu acelaşi rezultat însă. Gândurile la rândul lor îşi făceau în continuare de cap, zburau prin alte locuri, copilul încerca să le aducă înapoi şi să le facă să se concentreze pe lectură dar în zadar, era o luptă pe care simţea că nu are cum să o câştige. Îi plăcuse până atunci de câteva fete, colege de clasă ori din şcoală, dar niciodată nu avusese curajul să le-o spună. Uneori totul nu durase decât o singură zi, alteori mai mult. Unele fete îi dădeau de înţeles că nu vor accepta niciodată să stea de vorbă cu el, iar altele făceau prea multe mofturi. O plăcuse pe Elisabeta, unguroaica ce stătuse doar un trimestru în clasa lor pentru că taică-său avea o meserie ce presupunea schimbarea deasă a locului de muncă; au fost dăţi când fata a terminat o clasă frecventând şi trei, patru şcoli. Apoi pe Laura, fata de bani gata, de care oricum nu avea cum să se apropie. Dar Cristina îi făcuse cele mai multe nopţi albe! Şi niciodată nu avusese curajul să-i vorbească, deşi anul trecut formaseră pereche la dansurile populare de la serbarea de sfârşit de an şcolar. De unde o fi aflat că atunci, la şezătoarea aia de 8 Martie el cântase „Ai trecut iar pe strada mea” pentru ea? Pentru ea, care în momentul în care el a început să cânte a ieşit din sală. Dacă i-ar fi spus că gestul acesta îi era dedicat, ar mai fi plecat?

Cine poate şti, după cum cine ştie cum i-ar fi putut spune lucrul acesta, pe care nici lui Costel nu i-l mărturisise? De întâmplarea din vara trecută, când ea căzuse în lac nici nu mai voia să-şi aducă aminte, deşi parcă simţea şi acum fierbinţeala palmei pe care ea i-o trăsese pentru că el nu-i întinsese mâna ca să o ajute să iasă din lac, deşi era la doi paşi de ea. Şi uite că azi tot ea i-a trimis biletul acela. Dacă nu ar fi venit aiurita aia de Dana, oare i l-ar mai fi trimis? Cât de caustică a putut fi! Copilul căută în ghiozdan biletul şi-l citi de câteva ori până îl învăţă pe deasupra. Ce putea să înţeleagă din tot ce scria acolo? Poate că ar fi fost totuşi bine să iasă cu Costel în oraş. O să-l întrebe mâine dacă a văzut-o pe Cristina şi cam care a fost treaba.

A doua zi, copilul a ieşit în oraş, cu gândul de a merge la biblioteca din centru unde se ţinea o dimineaţă de lectură. Nu mai avea vârsta celor ce le erau dedicate aceste acţiuni, dar din când în când mai dădea pe acolo, duminica, pentru a fi alături de ţâncii cărora o tânără bibliotecară le citea poveşti pe care aceştia, după mişcarea buzelor lor ai fi zis că le spuneau, şoptit, în acelaşi timp cu ea.

După câteva sute de metri, copilul îşi dădu seama că paşii i-o luaseră singuri spre Teiş, astfel că în curând s-a trezit în faţa locului în care fusese cândva casa aia mare, „americană”, în care locuise ani întregi. Nici nu ai fi zis că acolo fusese şi altceva în afară de clădirea aia gri dinăuntrul căreia se auzeau tot felul de zgomote stridente, metalice şi un huruit continuu. Nu-şi putea închipui cum de s-a ajuns să se dărâme câteva case mari, frumoase şi rezistente ca nişte cazemate

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

55

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

pentru ca pe acel loc să se prelungească uzina mecanică, şi nu s-a ales pentru această treabă partea dinspre gârlă a uzinei, unde era un teren liber cât vedeai cu ochii, pe care nu erau decât bălării şi gunoaie aduse acolo din tot oraşul. L-a întrebat într-o zi pe tata, dar acesta nu i-a dat nici un răspuns. De fapt a ridicat din umeri şi a zis, doar, „aşa s-a hotărât…”

Dar cine hotărâse asta nu ştia, aşa a încercat să lase de înţeles.

Copilul a trecut pe lângă Clubul 1, unde cu câţiva ani în urmă mergea la televizor, sâmbăta, ori la bibliotecă, şi simţi că i se făcuse un gol în stomac, care-l rodea de parcă o vietate ciudată încerca să-l devoreze dinăuntru către afară. Pe treptele Clubului, ieşită la soare, bătrâna bibliotecară picotea pe un scaun. S-a întors spre ea şi o salută făcându-i cu mâna, dar nu a fost văzut. Şi-a continuat drumul şi era gata-gata să dea nas în nas cu Dincă, fostul său coleg de bancă, cel mai bun elev din clasă. S-au îmbrăţişat, dar copilul nu a simţit acea strângere puternică în braţe care să spună fără cuvinte cât de bucuros era fostul coleg de faptul că se reîntâlniseră după atâta vreme.

Dincă se făcuse ditamai vlăjganul, avea faţa plină de coşi ce parcă stăteau să explodeze şi din cauza înălţimii părea că e puţin cocoşat. Ba parcă se şi ruşina într-un fel de aspectul său. I-a spus foarte pe scurt că Sanda cea favorizată de învăţătoare plecase de doi ani cu părinţii într-un oraş din Ardeal, că Zanvetore abandonase şcoala încă de la începutul clasei a cincea şi nu se ştia nimic despre ea, ca de altfel nici despre maică-sa – dispăruseră pur şi simplu din oraş. Şi învăţătoarea plecase. Divorţase

de cel cu care se măritase când ei intraseră în clasa întâi (prima ei serie) şi se auzise că se recăsătorise undeva prin, sau pe lângă Constanţa. Bătrâna învăţătoare, mătuşa ei murise în urmă cu un an, au găsit-o vecinii nemişcată întrun fotoliu, cu mâinile încleştate pe o carte. Valentin? Valentin e bine, şi e în ceartă mare cu taică-său pentru că vrea să meargă la Bucureşti, la un liceu sportiv, pe când ai lui vor să-l aibă lângă ei şi să-l pregătească spre a-l urma pe taică-su în profesia de doctor. Dar el? El va da examen la şcoala profesională, pentru că părinţii i-au spus că nu-l pot ţine la liceu. O să se facă lăcătuş-mecanic.

Ori strungar, să vadă. Apoi, după ce va ieşi pe leafă, o să facă liceul la seral, şi-apoi o mai vedea.

Spunându-i asta, Dincă se opri din vorbit şi dădu de înţeles că ar vrea să plece, şi că oricum avea drum undeva şi întârziase prea mult. Copilul aştepta să fie întrebat şi el ceva, despre colegii lui, sau măcar despre unde vrea să dea după ce termină şcoala, dar Dincă nu părea curios să afle nimic din toate astea. De altfel, nu dorea să afle nimic, îi întinse mâna, ne mai vedem, zise, şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

Rămas singur, copilul stătu câteva clipe pe gânduri apoi o porni mai departe. Până la casa pe care părinţii celor doi fraţi, vecinii şi bunii săi prieteni din copilărie o terminaseră cu doar câteva zile înainte de demolarea casei „americane” nu mai erau decât câţiva paşi. Pe poarta metalică îşi făcu apariţia capul lui Mirel, apoi imediat răsăriră şi cârlionţii Luminiţei. Se pare că se alergau sau se jucau cumva, pentru că râdeau şi se împingeau, încercau să-şi pună

56

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

piedică şi se trăgeau de haine. Au rămas uimiţi când l-au văzut. „Ce cauţi pe aici?” l-a întrebat Mirel pe copil. Acesta ridică din umeri. Sincer, nici el nu ştia. Doar că s-a trezit că ajunge prin aceste locuri, deşi el plecase spre biblioteca din centrul oraşului. Nu putea să le spună aşa ceva. Şi cum venea asta: ce cauţi pe aici?, de parcă era greu de ghicit. „Am venit pe la voi… Nu v-am mai văzut de mult…” „Şi-ţi era dor de noi?” făcu Luminiţa ochii mici şi-l privi puţin dintr-o parte, ca pe vremuri.

Se făcuse frumoasă foc, pârlita. Se înălţase, era acum cam de statura lui Mirel, iar trăsăturile feţei i se rotunjiseră.

Părul şi-l purta strâns într-o coadă groasă ce-i atârna pe pieptul împlinit, poate chiar prea împlinit pentru vârsta ei.

Copilul roşi la gândul anilor în care toţi trei stăteau cu busturile goale, lăsând la vedere, nestingheriţi şi fără să ştie ce e ruşinea, sfârcurile sânilor lor mici cât nişte năsturei. Nu aveau nici o problemă, iar din când în când Luminiţa şterpelea câte un sutien de la maică-sa, îl umplea cu vată apoi şi-l punea ca pe un ham de râdeau cei doi băieţi de ea de se prăpădeau. Acum Luminiţa purta un sutien adevărat, al ei, care se vedea prin tricoul lălâi ce atârna pe ea până aproape de genunchi. În câteva clipe copilul rememoră cele mai frumoase momente şi întâmplări (şi au fost multe, mai toate) trăite alături de cei doi fraţi.

Ar fi vrut s-o întrebe pe Luminiţa o sumedenie de lucruri, dar ceva îl oprea, o timiditate pe care nu o trăise niciodată în preajma ei şi pe care acum nu şi-o putea explica. Ba da, îşi zise, crescuseră, nu mai erau nişte copii mici, şi cu siguranţă că Luminiţa nu ar mai fi putut

să-i spună că atunci când va fi mare se va mărita cu el, aşa cum îi zisese de atâtea ori. Copilul se aştepta să fie întrebat la ce şcoală va merge după terminarea generalei, dar nici Luminiţa şi nici Mirel nu păreau interesaţi de acest lucru. Ca şi Dincă, ceva mai devreme. Pe de altă parte, parcă era mai bine aşa, pentru că dacă şi ei ar fi început să-l întrebe de ce a ales să meargă la un liceu militar, cu siguranţă că s-ar fi lăsat antrenat într-o discuţie care nu i-ar fi făcut nici o plăcere.

Luminiţa purta o pereche de pantaloni scurţi, franjuraţi, tăiaţi probabil dintr-o pereche de blugi vechi de-ai lui Mirel. Parcă dintr-un crac se tăiase mai mult decât din celălalt. Din cel mai scurt se iţea marginea albă a chiloţilor ei lăsaţi pe picior în jos. Îşi aduse aminte de parcă nu trecuseră decât câteva minute de ziua în care o surprinsese pe Luminiţa în magazie privindu-şi sexul într-un ciob de oglindă şi constatând cu uimire dar şi cu o fericire care o făcuse să cânte, că îi venise primul ciclu. Copilul stătuse pitit, dar trecând pe lângă locul în care era ascuns, Luminiţa i se adresă, în timp ce ieşea din magazie, spunându-i sigură că el era acolo, că ea a devenit domnişoară, în timp ce el rămăsese un mucos prăpădit. În ziua aceea, de ruşine, nu mai îndrăznise să dea ochii cu ea, dar apoi niciodată Luminiţa nu a adus vorba de acea întâmplare. Acum, privind-o, copilul se întrebă cât îşi mai aduceau aminte cei doi fraţi, şi în special ea, de anii aceia de care lui deja îi era atât de dor.

Au flecărit despre tot felul de aiureli şi, pe măsură ce timpul trecea, copilul simţea tot mai acut cum o perdea

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

57

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU

nevăzută îi împiedica să mai fie şi să se comporte cu firescul de acum câţiva ani.

Dacă ar fi întins ferm mâna între ei, probabil că ar fi şi simţit-o şi ar fi putut s-o sfâşie. Dar tocmai de acest lucru îi era teamă. Ca nu cumva să o găsească acolo şi să i se năclăiască mâna. Ce-l mai ţinea pe loc era doar prezenţa Luminiţei, în a cărei privire încerca să găsească o scânteie care să-i amintească de copila de acum câţiva ani. Dar nici vorbă, Luminiţa se uita la el ca la o cunoştinţă oarecare, de care parcă se despărţise în urmă cu doar o zi. Iar ceea ce spunea era absolut lipsit de importanţă. Copilul avea impresia că într-un fel stricase dispoziţia de joacă a celor doi fraţi, sau că în orice caz îi întrerupsese dintr-o hârjoană pe care abia o începuseră.

Situaţia jenantă în care se aflau a destrămat-o, spre împăcarea tuturor, mama celor doi fraţi. Aceasta, mai întâi şi-a strigat din curte odraslele ca să vină la masă apoi, văzând că acestea nu apăruseră în secunda următoare, a ieşit ea însăşi ca să vadă ce e cu ei. L-a văzut pe copil şi l-a întrebat ce face. Bine. Fusese până la Clubul 1 şi trecuse să-i vadă pe Mirel şi pe Luminiţa. A minţit, desigur. Mă bucur că ai venit să-i vezi. Pe-acasă e totul bine? Bine. Ei, să mai treci într-o zi, dar să vii mai devreme. Sau după amiază. După examenele astea de admitere o să aveţi timp mai mult să staţi de vorbă. Şi zicând asta îşi luă copiii de mână şi intrară cu toţii în curte. La revedere! se auzi de dincolo de gard vocea Luminiţei. Salut! se auzi şi glasul lui Mirel.

Bătrâna bibliotecară picotea în continuare, pe scaunul acela care numai printr-o minune nu se dezmembra, şi părea că urmăreşte să se fixeze asupra

unui punct ce nu se lăsa localizat.

Copilul se apropie de bibliotecară, se opri în faţa ei şi aceasta îşi ridică privirea spre el. Avea aceeaşi privire, neschimbată, care i se deplasa rapid de la stânga la dreapta şi invers. Era vorba de o boală a ochilor ei, pe care copilul i-o ştia de când o cunoscuse dar pe care nu aflase cum se chema. Nu vedea bine dar se încăpăţâna să nu poarte ochelari.

Din acest motiv şi făcea deseori greşeli în fişele cititorilor: le trecea numele în rubrica destinată denumirii cărţilor, scria data restituirii în afara chenarului ori pur şi simplu încurca fişele. „Ai venit să aduci vreo carte?” l-a întrebat pe copilul ce rămăsese pironit în faţa sa.

Sunt eu… ar fi vrut să-i spună copilul reamintindu-i că ar fi trebuit să-l cunoască, doar fusese cititor fruntaş, cu numele trecut la gazeta de perete a Clubului. „Nu…” „Atunci vrei să-ţi faci fişă? îl chestionă mai departe bătrâna bibliotecară. Mâine începem un inventar mare, o să dureze câteva luni, iar fişe nu se mai fac…” Sunt eu… voia copilul în continuare să-i spună, dar gura îi rămăsese încleştată.

Bătrâna bibliotecară îl mai privi câteva secunde, nerecunoscându-l, apoi se ridică cu greutate de pe scaun şi, ţinându-şi şalele cu ambele mâini o porni domol către uşa deschisă, din stânga sa.

Trecu aproape un minut până când dispăru în măruntaiele Clubului. Copilul îi urmări în tăcere şi cu un ciudat sentiment de milă amestecată cu stânjeneală tot acest efort şi îşi văzu îngândurat de drum. Nici nu şi-a dat seama când a trecut de locul unde fusese odată casa aceea de care până mai adineauri îl legaseră atâtea amintiri.

58

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

note de drum

Diana TRANDAFIR Călătorie la Luxemburg În privinţa relaţiilor dintre naţiuni se făcea nu de mult observaţia transgresării de la o cultură spirituală, bazată pe comunicare, la o cultură aşa-zis „de consum”, în care totul se cumpără şi se vinde, totul are un preţ. S-ar părea că de la o vreme asistăm însă la o revenire treptată, în speranţa într-o Europă mai bună, la o mult aşteptată recontaminare de tip cultural între ţările europene. Subiect la modă în ultima vreme: Europa - casa noastră... Da, există o Europă geografică, aşa cum există o Europă socio-economică şi una financiară, ori o Europă culturală şi există, bineînţeles, o mult vizitată Europă turistică.

Departajarea, în cazul culturii de consum de cea autentică, cât şi în cazul celeilalte abordări maniheiste, nu se impune imperios, trebuie însă luată în calcul, tot astfel cum rămâne valabilă şi împărţirea teritorial-spirituală între Europa vestică şi cea estică. Percepută timp de câteva decenii de către noi, esticii, ca o adevărată „fata Morgana”, Europa de vest nu încetează să atragă şi să încânte…

Vizitând Marele Ducat de Luxemburg, am remarcat ceea ce aflasem din diverse surse, şi anume că acest stat e, contrar denumirii sale, una dintre cele mai mici ţări ale Europei.

Se prezintă însă ca o ţară cu adevărat încântătoare! Pentru capitală, împrejurimi şi de fapt pentru toate regiunile, cuvântul cu care se poate face o descriere exactă este: „pitoresc”. Sau acelaşi adjectiv la gradul superlativ: „foarte pitoresc”! Se ştie că de-a lungul istoriei zbuciumate a bătrânului nostru continent, destinul Luxemburgului a fost în mod inevitabil legat de acela al vecinilor săi: Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Diana TRANDAFIR Belgia, Franţa şi Germania. Aflat destul de multă vreme sub stăpânirea altor state, numai începând cu secolul al X-lea a devenit unitate politică separată, însă nu întrutotul autonomă. În plină epocă a vitezei, în zilele noastre, Luxemburgul se regăseşte tot ca un mare ducat ereditar, bazat pe sistem parlamentar unicameral, fiind, după cum se ştie, un important membru UE. O mare parte a instituţiilor europene se găsesc în această capitală (una din cele trei ale Uniunii Europene) ce se situează geografic la confluenţa râurilor Petrusse şi Alzette. De pe fereastra autocarului ne-au atras atenţia şi am admirat cu încântare construcţiile masive de beton, elegante, îmbrăcate în sticlă şi metal, loc în care se află sediile unor instituţii vestite: Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea Europeană de Audit, sau Banca Europeană de Investiţii.

Depăşind această zonă cu specific politic, am simţit însă din plin pacea luxemburgheză, ce îşi făcea în mod subtil loc în percepţia noastră... Cel mai mult mi-a atras atenţia faptul că în oraş se simte din plin normalitatea lucrurilor, faptul că toate ale sale sunt aşezate cu un anume rost. Cetăţenii din clasa medie, cei cu care te intersectezi şi care pot fi văzuţi circulând pe stradă la pas, pe bicicletă sau în mijloacele de transport în comun, transmit o linişte şi o căldură aparte.

Când nu se grăbesc dimineaţa spre locurile de muncă, luxemburghezii şed paşnic, relaxaţi, în parcuri şi în pieţele publice, pe la terase, în faţa unei cafele cu lapte sau a unui pahar cu bere de calitate (belgiană sau luxemburgheză). După ce am lăsat în urmă clădirile şi instituţiile oficiale, am putut gusta atmosfera calmă a acestui oraş plin de verdeaţă, de care chiar de la primul contact te poţi îndrăgosti iremediabil, poţi simţi cum că aici ai dori să-ţi creşti copiii… Vegetaţia se prezintă de-a dreptul luxuriantă, fiind cam ca la noi, Sinaia, iar liniştea, asemenea…

Aşezat aproape în întregime pe nişte 59

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

coline, Luxemburg City nu se arată totuşi foarte impresionant, adică nu epatează...

Oraşul are o geografie interesantă, fiind împărţit, după cum se poate observa, în „oraşul de sus” şi „oraşul de jos”. În Oraşul de Jos, aşezat într-o adevărată prăpastie se pare că nici nu pătrunde soarele. În acest spaţiu la prima vedere cam prea umbros trăia pe vremuri clasa cea mai săracă. Astăzi însă zona este plină de localuri, poduri, cafenele, care de care mai atractive şi mai pitoreşti. Rolurile s-au inversat, clasa mai avută fiind atrasă aici de localuri de lux, mici grădini cu verdeaţă, pasarele, străduţe pline de farmec… Toate acestea creează o atmosferă greu de uitat... Într-o asfel de cârciumioară cu specific italienesc am avut şi noi surpriza să vedem că suntem serviţi chiar de un chelner român, cu care am avut o scurtă conversaţie, în care ne-a mărturisit că se simte integrat, câştigă bine, însă munceşte foarte mult. Munceşte mult, „ca şi acasă, în România”, a mai adăugat. Trăiesc aici multe naţionalităţi şi fiecare îşi cunoaşte locul… Nu se cer decât lucruri de bun simţ: să ai o pregătire temeinică în domeniul tău, o mare seriozitate şi un dram de noroc, căci pentru emigranţi, Luxemburgul nu este doar oraş turistic…

Depinde totuşi de profesie, de meseria aleasă, intelectualii, studenţii, muzicienii sau artiştii având se pare ceva mai mult timp pentru prospecţiuni culturale. Se poate vedea aici cum fiecare piatră, fiecare arbore sau obiect ieşit din mâna dibace a omului e pus în valoare prin jocuri de lumini de toate culorile şi mai ales printr-o grijă deosebită a fiecărui cetăţean şi a autorităţilor, care îşi dau mâna într-o deplină armonie pentru frumuseţea şi binele urbei. Clădiri noi sau vechi, statui impozante sau simple artefacte artizanale, totul e construit şi întreţinut cu mare simţ de răspundere. În câteva locuri publice, afişate între clădirile şi muzeele impozante din oraşul de sus, chiar şi în douătrei vitrine ale unor magazine obişnuite de suveniruri, am văzut fotografia marelui duce

şi a familiei sale. Se pare totuşi că sistemul monarhic e apreciat de luxemburghezi, iar marele duce este într-adevăr foarte iubit. Am aflat în treacăt despre reşedinţa acestuia că se găseşte în partea de sud a oraşului, în incinta Marelui Palat, construit în stil renascentist şi că este o clădire de renume, de o mare frumuseţe.

Tot în sudul capitalei poate fi vizitată Galeria de Artă A Tunnel, o galerie de artă contemporană situată într-adevăr într-un tunel, chiar sub platoul Bourbon. Această vestită galerie găzduieşte peste o sută de artişti locali, în special creaţiile fotografice ale lui Edward Steichen. Nici artiştii români nu se lasă mai prejos... Aflăm că într-o altă vestită galerie, Schorton Gallery, a expus în 2012 artistul plastic Gheorghe Fikl, cel care trăieşte şi lucrează la noi în Timişoara.

Artistul a atras atenţia vizitatorilor luxemburghezi ai galeriei prin lucrările sale valoroase, nonconformiste, bazate pe juxtapuneri de baroc şi suprarealism în combinaţii neaşteptate.

Interesant e faptul că Luxemburgul e o ţară trilingvă, germana, franceza şi luxemburgheza fiind limbi oficiale. Religia majorităţii cetăţenilor e cea catolică, catedralele fiind la fel de măreţe şi impresionante ca peste tot în Europa de vest.

Oraşul Vechi adăposteşte Piaţa Armelor, foarte animată pe timp de vară şi dominată de Palatul Municipal. În Piaţa Wilhelm se află vestita Primărie, construită în 1830 şi statuia lui Wilhelm al II-lea al Olandei. În zonă se găseşte amplasată stânca Bock, unde a fost în vremuri apuse primul castel al ducatului, împreună cu cazematele sale, întreg oraşul edificându-se în jurul acestor fortificaţii. Țărişoara aceasta încântătoare e împărţită în trei districte, 12 cantoane şi 118 comune. Întrucât economia se dovedeşte a fi destul de stabilă, inflaţia şi şomajul sunt foarte reduse, practic inexistente. Sectorul industrial, dominat pe vremuri de industria siderurgică, a devenit în ultima vreme tot mai diversificat şi include

60

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

fabricarea cauciucurilor şi a altor produse chimice. În ultimele decenii şi acest sector se află însă în declin, dezvoltându-se, ca peste tot în lume, mult mai bine sectorul financiar-bancar. Cu toate acestea, economia luxemburgheză se menţine puternică. Pe timpuri, ocupaţiile de bază ale locuitorilor se cantonau în sectorul minier şi agricol. Și în prezent, luxemburghezii sunt viticultori vestiţi şi cresc animale, industria pielăriei fiind una cu tradiţie îndelungată.

Magazine specializate de desfacere a vinurilor se pot observa pretutindeni în capitală, însă eu nu am putut reţine nicio denumire sau marcă. Ca multe alte state europene, Luxemburgul este şi un important producător de bere, mărci precum Bofferding sau Diekirch pot fi degustate în Europa vestică, însă nu prea se găsesc pe la noi.

Orice capitală care se respectă e, după cum spuneam, totodată şi un oraş turistic, aşadar Luxemburgul nu face excepţie, în special turismul cultural atrăgând anual în capitală mii de vizitatori… De altfel, în întreaga Europă, când călătorul ajunge întrun orăşel cât de mic, i se oferă zeci de posibilităţi de petrecere a timpului liber: expoziţii, catedrale, biblioteci vechi sau mai noi, pieţe publice, evenimente, ateliere de creaţie, happening-uri… Iar în oraşele mari sunt găzduite în permanenţă diverse festivaluri de teatru, film, sau saloane de carte, muzee în aer liber… Tot ceea ce e cât de cât de pus în valoare, chiar este pus în valoare!

Podul Adolf, edificiu renumit, a devenit în timp un simbol neoficial al Luxemburgului, reprezentând independenţa acestui ducat.

Construită în stil gotic, Catedrala Notre Dame adăposteşte cavoul familiei regale şi sarcofagul lui John cel Orb, ce nu poate fi văzut decât la cerere. O altă construcţie celebră, Muzeul Naţional de Artă şi Istorie, găzduieşte opere vestite ale lui Rubens, van Dick, Rembrandt şi Bruegel, precum şi exponate istorice şi arheologice de tot felul. Şi aici, ca peste tot în Europa vestică, se poate vorbi despre risipă de cultură. Se poate

vorbi chiar despre o inflaţie de cultură…

Operele de artă, monumentele, catedralele te înghesuie, te bagă în corzi, aproape cad pe bietul turist, care nu mai ştie încotro să privească. Nu mai ştii încotro să îţi îndrepţi atenţia, iar simţurile îţi sunt solicitate la maximum… Ne-am fi dorit să facem o incursiune şi până la Muzeul Fabricii de Bere din Diekirch, aflat în incinta Muzeului de Vehicule Istorice, însă nu ne-a permis deloc timpul. Iată încă ceva semnalat de ghidă, demn de a ne trezi interesul şi de a ne programa în viitor o altă incursiune prin aceste locuri de poveste! Am amintit că industria siderurgică constituia pe timpuri depăşite nu tocmai de mult, un important atu al luxemburghezilor. Într-un astfel de mare combinat siderurgic cu totul dezafectat se preconizează a fi construită în curând o nouă Universitate. Astfel, oraşul-capitală nu va mai dispune deloc de Universitate, căci aceasta va fi mutată cam la 25 de minute distanţă cu trenul, în acest campus aşa-zis siderurgic. Clădirile vor fi modernizate, iar furnalele vor fi în curând transformate în monumente de artă, monumente arhitecturale ce vor atrage şi aici fel de fel de vizitatori. Se estimează deja că vor fi găzduiţi cam 20 000 de studenţi, concurând chiar şi Franţa la acest capitol. Dacă am primit informaţii discutabile, le transmit ca atare, însă cred că totul e nu numai posibil, ci şi real. Cert este că la Universitatea din Luxemburg se înscriu şi în prezent foarte mulţi studenţi, sosiţi din toate colţurile lumii, centrul universitar fiind preferat cu precădere de americani.

După cum se remarcă peste tot în lume, economia a devenit mai mult o economie ne-materială sau, cu un termen ceva mai potrivit, o economie i-materială (economia turistică cu apanajul ei cultural face parte din această categorie). Vizitarea Luxemburgului m-a făcut să înţeleg mai bine de ce ar trebui să fie considerată cu totul învechită concepţia conform căreia cultura materială

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

61

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR

ar fi deasupra celei spirituale. S-ar părea că formula noastră, a românilor, a rămas cantonată într-un naţionalism cam prăfuit sau doar unul foarte prost înţeles. În zilele noastre trebuie să recunoaştem faptul că există mari dominaţii şi, deşi nu mai există imperii, lumea întreagă a devenit imperiu. În orice caz, cu cât schimburile culturale vor fi mai intense, mai consistente şi mai constante, cu atât se poate vorbi despre un real progres în această lume cu totul globalizată, lumea noastră, a tuturor. În pacea luxemburgheză, într-un mic local, şezând în faţa unei fripturi de iepure sălbatic asezonată cu şuncă de Ardeni şi stropită cu vinul casei, am putut simţi pentru câteva ceasuri că acest progres ar putea fi posibil... Dacă şi noi, românii, vom redescoperi într-o primă fază şi vom pune pe

tapet păstrăvii de munte copţi în coajă de brad sau ţuica ţărănească de prun şi vom şti să oferim toate acestea turistului străin în mod civilizat şi onest, acesta ar putea fi un foarte bun început… Mai apoi vom trece la lucruri şi mai serioase şi vom vedea ce mai e de făcut… Poate vom inaugura renovarea caselor unor iluştri muzicieni sau scriitori, sau vom înfiinţa câteva festivaluri care să reziste… şi… cine mai ştie? Tinerii noştri şi ai vesticilor nu vor mai merge atât de des la shopping în Dubai… Bătrâna Europă trebuie să demonstreze generaţiilor care vin din urmă că mai are încă destule resurse de atracţie, de încântare şi de ridicare a maselor prin cultură. Nu toate utopiile au fost trăite la maximum de către europeni… Utopia prin cultură se dovedeşte a fi una neexprimată până la capăt.

Acest număr este ilustrat cu grafică din expoziţia „Spania” de Serghie Bucur 62

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Victor STEROM

poezie franceză

Guillaume APOLLINAIRE (1880 -1918) Novator de stiluri poetice, Guillaume Apollinaire, un italian-polonez, a devenit unul din marii poeţi francezi, critic şi prieten cu pictorii suprarealişti. Fiind precursor al suprarealismului şi promotor al cubismului, poezia sa e caracterizată prin lirism şi supleţea expresiei, înnobilată întru ceremoniale.

Am putea spune că Apollinaire a cultivat în versuri muzicalitatea dar şi transpersonalizarea. După câte semnificaţii capătă cuvântul, poezia aceasta poate fi socotită atemporală, cutremurându-ne fiinţa, scufundându-ne sufletul în verbele şi-n tăcerile ei, autorul crescând odată cu ea, devenind cunoaştere de sine toată viaţa lui, ori, altfel spus: „o continuă luptă cu sinele”. În poeziile de mai jos am descifrat o stare aproape imnică, versurile constituind o admirabilă concretizare a lăuntrului.

Victor STEROM

RĂMASUL BUN AL CAVALERULUI O, Doamne, ce frumoasă-i lupta Prin cântece şi chefuri pline!

Am lustruit inelul, iată, Vântul se-amestecă-n suspine.

Adio. Un ultim om călare Dispare-ntr-un vârtej deodată Murind. Ea râde-n depărtare De mult surprinzătoarea soartă.

CRAVATA Cravata Sufocată Pe care-o porţi Om dintre cei subţiri Cu care te găteşti Scoate-o De vrei să şi respiri.

NOAPTE DE RIN

OGLINDA

În cupa-mi plină vinul ca flacăra scânteie Un barcagiu c-un cântec lin apele mângâie Şi zice că odată, sub lună, o femeie Sau şapte-şi storceau părul verde şi lungă până-n călcâie.

În astă-oglindă sunt fixat Eu cel adevărat, cel viu Cum numai îngerii se ştiu Şi nu cum luciul ei m-a reflectat.

Cântaţi mai tare-n juru-mi, jucaţi în hore ronde Să nu mai aud cântecul acestui barcagiu Aduceţi-mi aproape mulţimi de fete blonde Cu ochii goi şi părul strâns-aur din târziu.

Rinul e beat când via în unda-i se-oglindeşte, Aurul nopţii cade tremurător şi sus Spre stele vocea se-avântă nebuneşte, Zânele verii-mi sfarmă cupa-n hohot de râs.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

INIMA Răsfrântă, ea inima mea c-o flacără se-asemăna.

Traducere de Paula ROMANESCU 63

poesis

Emil SUDE Insectiformi Mă retrag într-o formă Numai eu ştiu cât mai e Până la umeri până la umeri Într-o formă diformă Numai eu ştiu cât mai e Până mai ieri Mai ştii tu partea mea de insectă Din partea mea de om Când la braţ la braţ Un insectar insecticid Ca pe Naum cu ciorapii nespălaţi Pentru că atât ţi-a mai rămas în minte De la calul galben Eu din cauză îndrăgostit Tu sinucigaşă şi vie Cum ne-ai plăcut nouă De la soldat la soldat Şi-ţi lăsam sânii pe muchie Să ne vorbească de insecte Despre insectă lângă insectă Soldat lângă soldat Şi-am întrebat al doilea soldat De ce pleacă primul soldat Şi-am întrebat al treilea soldat De ce pleacă al patrulea soldat Toţi sunt cu tine ai spus Să nu mă tem de cuvintele tale Ai spus şi de ciorapii nespălaţi Ai lui Naum că nu te temi Şi s-ar putea să vorbesc despre muscă 64

Emil SUDE

De ziua lucrului bine făcut hrănesc un păianjen care şi-a întins plasa la intrare în garsonieră în locul uşii că toţi vorbim despre uşă se află un păianjen să trec dincolo îl hrănesc din oaspeţii mei sunt o gazdă binevoitoare de exemplu musca, pentru că toţi vorbim despre muscă de exemplu musca e un semn de tandreţe, nu-mi place de ea a venit cu toţi pruncii şi nu ştiu pe unde garsoniera sau poate s-a ascuns în gulerul cămăşii mele de ginere pe care n-am purtat-o niciodată, poate am invitat-o din vorbă în vorbă nu mai ştiu de unde atâta fojgăială de fapt ce făceam, nu mai ştiu.

A! ce făceam, voiam să hrănesc păianjenul din locul uşii Da unde-i uşa mă întrebă uşa că toţi vorbim despre uşă Libidoul căpuşelor sau uitarea atomică Frida, Adelaide, Amber au primit cadou băieţelul chelios în pantaloni scurţi şi cu ochii albaştri căzuţi din orbite sângele uşor îngroşat a strigat Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Emil SUDE

cancer canceraşul meu ce m-i te-a dat Dumnezeu eu sunt mic tu fă-mă mare eu sunt slab tu fă-mă tare uimite Frida, Adelaide, Amber s-au mutat pe rănile de război ale criminalului de război care împlineşte vârsta de război lângă nepoţii de război ai viitorului război Unchiul Sam şi Scufiţa Roşie ne împărtăşesc băieţelul Diferenţa dintre omida Ofelia şi paraşută Creatorul îmbracă propria muză în propria piele ameţitor dejavu rotitor versuri şi orchestre ale lor, taine scuturate de la un capăt la altul, spunere ca picătura chinezească între două lumi, nici un om nu va roşi la asceză, nici un om nu se va ruşina de firele translucide scoase dintre două lumi, o unică aşteptare dintre toate aşteptările, principiul tuturor principiilor,

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Emil SUDE

de data aceasta este victorioasă de data aceasta.... apoi a fost ţesută într-un petec de paraşută Un gândac pe nume jon Un om pe nume jon aleargă să omoare un gândac pe nume jon jon e cheratinos are antenele lungi şi ochii bulbucaţi si jon şi jon se ascund într-o fustă-pantalon un gândac pe nume jon aleargă să omoare un om pe nume jon jon e cheratinos are antenele lungi şi ochii bulbucaţi şi jon şi jon se ascund într-o fustă-pantalon ghici cine e jon

65

note de lectură

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU

nudităţii şi Iubire interzisă - sunt un fel de relatări ale fragilităţii şi frumuseţii descoperite de copil. Contemplarea, la şapte ani a trupului unei fete care face baie îi rămân autorului în minte până azi, în ziua povestirii: „În decursul vieţii am văzut numeroase femei goale şi toate s-au pierdut din memoria mea. Dar imaginea acelei fete necunoscute, a trupului ei minunat ce se înfiora sub propria-i atingere când se spăla, nu m-a părăsit niciodată. Oricând pot să închid ochii şi în faţa mea va apărea din nou în lumina soarelui amurgind…” (p. 14). În cea de a doua povestire, Iubire interzisă, copilul de 8 ani sărută înamorat pentru prima oară o parteneră de joacă şi uzează de o serie întreagă de trucuri pentru a intra în graţiile şi mângâierile primei sale iubite.

Poveştile lui A.Ş.B. trec prin toate stările şi sentimentele - cel de dragoste, în primul rând, apoi prin cel de prietenie, încântare, fidelitate şi infidelitate, trădare, dăruire, gelozie. Peste toate tronează uimirea în faţa frumuseţii femeii şi un fel de respect discret faţă de aceasta: „Am primit cu toată recunoştinţa acest trup care mă onora, oferindu-mi-se în totalitate.” (Iubire la comandă).

Depistez la autor o mare dragoste pentru citat. Astfel, peste 50 de maxime şi vorbe duh împânzesc textele îndrăgostite. În Iubire interzisă apar, de exemplu, şase citate semnate de Anatole France, Voltaire, Freud, Oscar Wilde, Baruch Spinoza, Ralph Walde Emerson.

Alese de regulă să ilustreze ideea principală a uneia sau alteia dintre povestiri, aceste citate sunt plasate fie ca moto, fie în text, ca replică în discursul personajelor. În ceea ce mă priveşte, aş fi fost mai zgârcit în folosirea lor, pentru că

Povestiri de dragoste sau În căutarea androginului Alexandru Şerban Bucescu a publicat până acum trei romane: Cazul Murasame (Ed. Carminis, 1996), Rocada morţii (Ed. Argeş Press, 2000) şi Golgota iubirii (Ed. Juventus Press, 2012). Acestora li se adaugă două culegeri de articole - Bric-abrac (Ed. Argeş Press, 2013) şi În lumea lor (Ed. Argeş Press, 2013).

Recentul volum - Revendirea androginului (Ed. Argeş Press, 2014) adună între coperţile sale o serie de poveşti de dragoste. De fapt, aici se întâlnesc propriile experienţe erotice şi pseudoerotice, pentru că scurtele desfăşurări epice parcurg mai toate vârstele autorului, de la 7 la 60 de ani.

Autorul se povesteşte; şi ne povesteşte experienţa sa în domeniul „floral”, pentru că de multe ori el lasă impresia că îşi spune poveştile cuiva - unui cititor nenumit, pe care îl ia drept martorascultător.

Desfăşurarea în carte a „poveştilor de iubire” este cronologică - autorul pleacă de la descoperirea (contemplarea) la şapte ani, printre tulpinile de iederă, a trupului unei fete, trece prin cele dintâi atingeri ale adolescentei şi se ramifică, la maturitate, într-o serie de fidelităţi pe termen scurt, aflate însă cu toate în căutarea iubirii, a arhetipului, a androginului, ca ipostază a perfecţiunii.

Primele două povestiri - Revelaţia 66

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Virgil DIACONU

Virgil DIACONU

ele dau impresia că autorul face paradă şi că introduce în text corpuri artificiale, deranjante faţă de unitatea şi cursivitatea poveştii.

Unele citate îi folosesc, desigur, perfidului cuceritor. „Singura modalitate de a scăpa de ispită este să-i cedezi” (Oscar Wilde), îi spune junele noii sale iubite. Şi tocmai din substanţa acestor cedări ale iubitelor sale, autorul construieşte un Decameron modern, ispititor, tulburător pe alocuri şi măsurat, dacă îl vom compara cu deşănţatele poezii porno ale lui Emil Brumaru, poetul fără şliţ, care îşi extrage în ultima vreme talentul direct din prohab.

Povestirile lui A.Ş.B. sunt simple, „clasice”, visătoare, bine puse în pagină, fremătătoare. Ele trimit la acea specie de scriitori lirici, pentru care farmecul simplei poveşti nu este pierdut.

A.Ş.B. subsumează toate poveştile unui concept - cel al androginului - şi, în acest sens, el simte nevoia să îşi deschidă cartea cu un microeseu, care, ar fi fost să se numească chiar Revendicarea androginului, de vreme ce el conţine, in nuce, ideea, conceptul cărţii - mitul androginului. Însuşi motoul volumului configurează androginia: Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. (Genesa I, 27).

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Înţelegem în acest fel că iubirea pe care o caută autorul (şi noi, deopotrivă) este întru refacerea unităţii primordiale; căutăm, în fond, perfecţiunea cuplului.

Unii dintre noi au talentul şi curajul să-şi dea în vileag căutările, alţii nu. Primii sunt poeţi şi prozatori, ceilalţi critici...

67

Dan DĂNILĂ

poesis

Dan DĂNILĂ CRUCIADA Împăcat cu propriul eşafod imaginar, tablou fumegând de flacăra rece a unui trup dezvelit – văd soarta nemiloasă printre triburi flămânde, planul ei sângeros, cuvintele arzând în gura copiilor trimişi să înveţe primul sacrificiu Un lanţ zornăitor prevestind cruciada, numai urme de păsări în zăpada nouă de azi, o pagină întoarsă de preabunul care discerne între floarea carnivoră şi îngerul vegetarian, mai uşor decât cenuşa umbrelor vechi între tăceri şi morţile lor curajoase – încă mai văd sub amintirile încurcate agatul în crengile sălciei plângătoare dragonul aţipit, paharul gol, absentul absint.

OCHIUL TOAMNEI Ca şi cum ar cădea toate stelele în ochiul stâng al unei toamne şi ea nici măcar nu ar clipi ca să le strivească într-o lacrimă...

SONET Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare, mărgean sau perle, aur strecurat?

Să-ţi construiesc din ele un palat cum nu s-a mai văzut sub soare?

Comori, pe care ochiul le-a uitat ţi le-aş aşterne toate la picioare.

De-ar străluci, la gâtul tău curat, colane de cristal, scânteietoare Şi tot n-ar fi destul. Neîmpăcat te-aş întreba dacă preferi culoare 68

ori mângâieri, răcoarea unui pat sau valurile moi, fremătătoare, care tot trupul ţi l-au alintat: ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?

MINCIUNA Minciună verde, minciună gustoasă de ce mai stai cu prostul la masă, zugrăvind tabloul acelui omor cu sângele scurs din televizor Nu mai lăsa dinţii tăi fără gură să muşte din depărtare cu ură, dar pune apropierea sub lupă ca o grăsime topită în supă Adu sforăitul în limba maternă plângi libertatea cu steagul în bernă, deşteaptă-te când visezi că eşti treaz tradu în speranţă cuvântul necaz De ce mai stai cu proştii la masă minciună verde, minciună gustoasă...

BURG Voi mi-aţi furat oraşul, călători, grăbiţi să rupeţi frunzele şi norii, să scoateţi uşa veche din uşorii prin care n-aţi trecut adeseori Ce aţi făcut cu străzile acestea care păstrau ecoul de demult, unde-i alaiul verii în tumult, cortegiul ce i se dusese vestea?

Aţi jupuit lumina de pe case ca să puteţi zări cum doarme dus mileniul în grinda cea de sus iar dedesubt portretele umbroase Din calomnie v-aţi făcut un scut, vorbiţi cu dimineaţa printre deşte: oraşul care-n sine se topeşte deja îmi e complet necunoscut...

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Dan DĂNILĂ

Dan DĂNILĂ

DARURI

ELEGIE

Bogat nu sunt dar pot să dau pomană melancolii, dezamăgiri, idei răzleţe: îngerul meu respiră printr-o vrană, doar când sunt afumat îmi dă bineţe Nu ştiu să oblojesc a lumii rană, dar las o umbră veche să mă-nveţe că nu desparţi orfanul de orfană, nici omul mic de grijile măreţe Dau bună dimineaţa – prea departe sunt zorile pe care le aşteaptă cei care niciodată nu au parte de fericirea strânsă într-o şoaptă: cu gândul la bucatele din carte zic seara bună – foamea se deşteaptă...

Catifeaua seamănă mult cu tunetul stins, pus deoparte pentru plecăciunea de seară, dar atenţie, poţi orbi la ieşirea din templu când umbrele vechi odată cu tine coboară Domnule arhitect de supraetajate ecouri, eu nu mă mai recunosc în oraşul burlesc, daţi-mi strada înapoi, tovarăşe ministru, vreau să aflu măcar unde pot să opresc Din vechile amintiri ale nopţilor ploioase încerc să refac barbarul refren de cartier, femei languroase, nume vechi de localuri, cinematografe cu afişe colorate până la cer şi pluşul greu peste care curge o smoală: da, pe atunci mergeam mai des pe la baluri, acum rup tot ce-am scris şi iau altă coală, corăbii se sufocă între îngustele maluri...

A SCRIE Artă poetică, incizii pe ziduri de ceaţă, indescifrabile în zilele senine – poate doar hrana ochiului orb e mai săţioasă: cu metafore stafidite, delicatese amare şi carne aproape transparentă de înger, merinde pentru drumul tău sinuos ai putea străbate Siberii, poţi trece pustiul spre lumea nesperată a celor statornici Ai o familie mare – totuşi eşti singur cu prieteni ai depărtărilor autoimpuse (pe hărţile rar străbătute cu degetele, nu sunt destule ţărmuri pentru durerea concretă dintr-un trup devenit virtual) Doar poetul alcoolic care spală cadavre îţi trimite o dată pe an douăzeci de file despre sinuciderile din ţara lui adoptivă, preţul în cădere al literaturii absurde sau prima vizită la fabrica de whisky: scrie cu vin negru, mai gros decât sângele, când moaie tocul în pahar îţi zâmbeşte.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

ROŞU Maci, alibi pentru sângele tânăr amar cutreierând verile neuitate, mereu mă voi pierde în labirinturi cu Hölderlin mai viu în memorie, de zidul plângerii tot mai departe Maci, tot mai negri spre înserat plini de multe furtuni amânate, mii de petale clipind la unison înspre aceeaşi visătoare moarte, hemoragii care nu mai pot fi oprite Macul, ţipătul crud sugrumat în ceasurile cu arătătoare de iarbă lângă clavirul din lut – sub petală o boare ce stă în echilibru instabil ca o balerină cu anestezie locală.

69

note de lectură

Serghie BUCUR Plaiuri & Chipuri Aproape 300 de pagini au adunat domnii profesori Alin Ciupală şi Şerban Băleanu, istorici de prestigioasă anvergură ai Câmpinei, între coperţile cărţii intitulate „Chipuri. Locuri. Întâmplări” – subtitlul genericului cu rezonanţe romantice, ISTORISIRI DE PE PLAIURI CÂMPINENE, apărut în toamna 2013, la editura ploieşteană „Premier”, într-un tiraj consistent, repede epuizat datorită interesului ce l-au stârnit ecourile lansării volumului, pe 8 Ianuarie 2014, cu prilejul aniversării Zilei Municipiului, pentru a 511-a oară. În condiţii grafice de admirat, cartea este scrisă pur şi simplu cu sufletul – cu acea nostalgie tipică numai spiritelor mereu înflăcărate de rosturile înalte ale existenţei, melancolică şi stenică întoarcere pe uliţele cele mai bogate ale Trecutului aşezării semi-milenare între vadurile Prahovei şi ale Doftanei, Trecut zidit de Oameni nemuritori prin exemplare vieţi trăite pe aceste meleaguri dominate de Treimea Hasdeu-Istrati-Grigorescu! Cu atât mai rezonant socotim că se impune în conştiinţa locuitorilor Câmpinei, această suavă lucrare, cu cât onoraţii sponsori – oameni sensibili la vibraţiile acestui Trecutreînviat cu o umană forţă literară – mişcaţi de patetismul şi splendorile diamantine aduse sub privirile noastre –, au susţinut financiar apariţia buchetului de „Plaiuri & Chipuri” evocate parcă de Panait Istrati.

De ce ni se întâmplă să avem parte, în aşa negre vremuri, şi de asemenea pilde tulburătoare, e superfluu să ne întrebăm; răspunsul îşi face deja loc, prin ISTORIRILE domnilor Ciupală şi Băleanu, ca de altfel, prin 70

Serghie BUCUR noianul de cărţi – de istorigrafie, literatură, arte şi istorie propriu-zisă, datorate acelei mulţimi de intelectuali ce încă fac să reziste sloganul privitor la procentajul lor maxim, per mia de locuitori, ivit, în secolul XX, pe arealul Câmpina, şi care s-a statornicit în conştiinţa publică oficial: Stoica Teodorescu, Ion Bălu, Constantin Trandafir, Gheorghe Râncu (şi întreaga Societate de Ştiinţe Istorice Filiala Câmpina), Florin Dochia, Gherasim Rusu Togan, Diana Trandafir, Constanţa Mezdrea Coman, Jenica Tabacu, Codruţ Constantinescu, Adrian Popescu, Marian Dulă, Emanoil Toma, Cristina Gabriela Dinu, Iulian Moreanu, Simona Luncaşu, Ioan Miclescu, Ştefan Alexandru Saşa, Cătălina Grigore, Vasile Ilinca, Cristian Nicolae Oprescu, Theodor Marinescu, Silviu Dan Cratochvil, George Hanibal Văleanu, Liliana Ene, Valentin Gheorghiu, Petru Moga, Victor Dumitru, Hariton Nicolau, Tudor Moisin, Cornelia Bronzetti, precum şi autorii cărţii despre care scriem (imposibil de strâns, aici, pleiada, elita Câmpinei moderne şi contemporane!).

Ilustrată – pe coperţile 1, 2 şi 3 – cu imagini de tezaur din colecţia ilustrului profesor Alin Ciupală, cartea este dedicată de autori „Oraşului care are harul de a transforma calitatea de câmpinean într-un titlu de onoare de care sunt mândri toţi locuitorii săi”! Seducţia sentimentului curat şi umanizator ne-o induce citatul din excerptul Reginei Maria a României, inclus în deschiderea op-ului nostru generator de spiritualitate: „Amintirile cată să fie o bucurie, pentru că ele înseamnă o bogăţie a vieţii... Ele ar trebui să fie căldura şi lumina împotriva zilelor reci, întunecoase, care ne ajung pe fiecare dintre noi” (AMINTIRI, 1928).

Spirala pe care urcă autorii CHIPURILOR, nu este una strict istorică, aşa cum un distins cercetător s-a aşteptat, care, în demersul domniei sale, a pretins menţionările riguros ştiinţifice care ar fi trebuit să stea, prin notele de subsol explicativ-argumentânde, la baza Istorisirilor. Afectivi şi rezonanţi la Câmpina Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

cu propria ei belle-epoque, autorii se justifică pofesional: „Mulţi istorici pun la baza lucrărilor lor principiul „lăsaţi documentele să vorbească”. Istoria nu este, însă, o ştiinţă exactă cum ar fi algebra. (...) De aceea am încercat altceva. Am cules un număr impresionant de istorisiri de la concetăţenii noştri vârstnici, am cercetat arhive de familie aproape uitate, conservând ceea ce se cheamă istoria orală despre urbea noastră. (...) A ieşit o vie evocare despre lumea veche a oraşului şi minunatului ţinut care-l înconjoară”.

Profundă antologie de aduceri-aminte dintr-un fabulos, complex şi animat Trecut social şi moral, marcat de repere istorice, militare, artistice, literare, muzicale, politice şi ştiinţifice, ISTORISIRILE domnilor Alin Ciupală şi Şerban Băleanu sunt o diademă a stării de spirit omeneşti în evoluţia Câmpinei multiseculare! Istorici de profesie, domniile lor sunt acum doi scriitori de proză confesivafectuoasă, trăind fundamental ceea ce reconstituie, modelând caractere, evenimente şi mentalităţi după care, cu cât ne electronizăm, cu atât mai tare tânjim după ele!

Enciclipedică galerie a doar câteva din marile personalităţi al Câmpinei şi înconjurimii ei, ISTORISIRI-le domnilor Ciupală şi Băleanu conservă mărturii de o valoare unică, irepetabilă în Cultura şi Civilizaţia acestor meleaguri, nedeclarat aşteptate de localnici (şi intuite?), acuma, la apariţie, redându-ne brilianta epocă în lumini şi umbre relevante, care, fireşte, pot genera controverse, dar sigur, o necuprinsă împăcare cu sinele nostru şi al altora asemănător.

Din pleiada personalităţilor – un veritabil Pantheon al localităţii – ne oprim la câteva din ele, care definesc euforia scrierii „Plaiuri & Chipuri”, în tonalităţi albe-şi negre, cu influenţe din Rapsodia Română: „Prin anii 50, Câmpina era un oraş mic, elegant şi prietenis.

Familia Moisin era printre cele mai respectate din oraş. Preotul suferise represiunea regimului comunist şi oferea sfintele liturghii în secret, în propria casă. A fost nevoit, pentru a-şi întreţine soţia şi cei

patru copii, să se angajeze ca muncitor tapiţer la Cooperativa Munca” (Centenarul părintelui Moisin, p. 10). „Colonelul Alfred Dumitriu nu se prea lăuda cu înaintaşii săi cu merite în făurirea Marii Uniri, dar avea o slăbiciune pentru fiii săi care se realizau pe plan artistic. Cităm dintr-o scrisoare: „Fiul meu cel mare este sculptor cu renume în ţară şi în străinătate (e vorba de Alfred Dumitriu, n. n.), ca şi cel mic, Giulian, aflat în plină ascensiune”. Colonelul, care se stabilise la Moineşti şi a pictat toată viaţa bisericile de prin Moldova, l-a anunţat odată fericit pe fiul său: „Mă, băiete, am fost trecuţi toţi trei în Monografia oraşului”! (O familie de artişti – familia Dumitriu, p. 24). „Pe prundul de vară al apei (Doftanei – n. m.) sau pe şarpele încolăcit al drumului de munte – ici săpat în stâncă – dincolo aruncat călare pe un muscel, poţi ajunge într-un sat de oameni care şi-au presărat cuiburile între două maluri. (...) S-a făcut că, prin aceste locuri unde stăpânea singurătatea sălbatică şi tare, ca să scape de biruri, s-au oploşit câteva fiinţe. (...) Asta a fost până-ntr-o zi când din munţi se coborî un om roşu la faţă ca ruja (bujor – n. a.), purtând pe picior o flintă ghintuită, iar într-un sac agăţat de şa, galbeni împărăteşti. Cu el mai erau vreo câţiva. (...) Au rămas în acele locuri (unde) tovarăşii haiducului de odinioară îşi aveau căsuţele lor albe” (Haiducul Nicolae Grozea, povestit de Ştefan Alexiu, într-o carte a sa de schiţe, prin 1931, p. 29). „Chipurile, Locurile, Întâmplările – De pe plaiurile câmpinene” povestite cu farmec şi acribie, pun Câmpina multiseculară pe un portativ al permanentului remeber local, în trei etaje: 1. „Portrete de localnici”:Vasile Paraschiv, Eugen Bălan, Radu NiculescuMislea, Liliana Ţicău, B. P. Hasdeu, Sorin Stoica, Silviu Dan Cratochvil, Bazarcă, Alexandru Popescu-Telega, Constanţa Todiraşcu, Nicolae Grigorescu, Barbu Ştirbey, Costică Radu, Lulu Palamida, Petre Câmpeanu, Mircea Vrebancu; 2. „Locuri pitoreşti” şi 3. „Întâmplări de odinioară şi de azi”.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

71

note de lectură

Lucian GRUIA Ionel Marin – Lumina eternă a sufletului Ionel Marin s-a născut la 2 iulie 1954 în comuna Suraia, judeţul Vrancea.

Absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie din Sibiu, promoţia 1976, a lucrat ca ofiţer în Ministerul Apărării Naţionale până în anul 1994, când s-a pensionat.

A publicat până în prezent nouă volume individuale de versuri: Prinţul astral, 2006; (ediţie bilingvă românoitaliană); Inimă stea în devenire (ediţia I), 2007; (ediţia II), 2008; (ediţie bilingvă româno-engleză); Crâmpei de veşnicie, 2007; (ediţie bilingvă româno-italiană); Crinul din inimă (ediţia I), 2007; (ediţia II), Galaţi, 2008; Nestinse amurguri, Galaţi, 2008; Punţi spre iubire, 2009; Printre ani, lacrima netimpului, 2010.

Al zecelea volum de versuri, pe care-l comentăm în continuare, se intitulează Picături de timp (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2011) şi este prefaţat de scriitorul Gh. A. Stroia. Volumul este structurat în două părţi, I. Picături de timp şi II. Candela luminii Motorul imobil al poeziei lui Ionel Marin, aşa cum îl regăsim în toate volumele amintite, îl constituie moartea unicului său fiu. O asemenea tragedie lar fi revoltat pe omul postmodern, dar Ionel Marin rămâne ataşat valorilor tradiţionale româneşti: moralitatea, 72

Lucian GRUIA

respectul familiei, patriotismul, credinţa creştin-ortodoxă şi nu cade în ateism.

Acum, cu trecerea anilor, deşi rana sufletească nu s-a cicatrizat, credinţa în Dumnezeu i-a mai alinat suferinţa, autorul împăcându-se cu destinul: “În pragul casei,/ Roua viselor acoperă/ Rana din inimi, /(…)/ Smerita lumină/ Sparge povara cuvintelor,/ Mister şi tandreţe/ Roua dimineţilor spală/ Zăpada neagră de amintiri...” (Roua din vise) Băiatul plecat în eternitate este apelat ca “mesager astral”. Spre el se îndreaptă gândurile pline de dor ale tatălui: “Călătoreşte pe Căile cerului/ Bogdan, îmbrăcat cu haina albastră/ A norilor neîntinaţi.../ Este viu, în ecouri nestinse,/ Mereu înfrunzite de doruri.../ Mesager astral, neschimbat la chip,/ Veghează, trimite tainice semne,/ Din cereasca Lui casă, candelă,/ Făclie roditoare de speranţe./ Bogdan merge pe poteca din interior,/ Nu mai simte frigul, plânsul clipelor,/ Aleargă prin tainice întinderi,/ Vorbeşte cu stelele, ne trimite/ Vise, ecouri din nesfârşirea/ Luminilor Împărăţiei Iubirilor...

(Mesager astral) O temă complementară pierderii fiului, în lirica lui Ionel Marin, o constituie credinţa în Dumnezeu, singurul care ne călăuzeşte spre lumină, dacă ne lepădăm de păcate şi care ne va mântui, dacă îi suntem credincioşi: “Fără busola magică a Domnului,/ Nu voi găsi labirintul/ Ce duce la izbăvire./ Dorul de albastru/ Devine o tristă iluzie.” (Umbra zilei) Alte poezii sunt dedicate lui Iisus (Nestinse gânduri) care s-a jertfit pentru noi şi Fecioarei Maria (În coliba de lumină) Uneori, poeziile autorului devin adevărate rugăciuni: Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Lucian GRUIA

Lucian GRUIA

“Rogu-te, Doamne, ajută-ne/ Să rodească iubirea Ta/ În toate sufletele noastre/ Şi să devenim, Părinte,/ Fii buni, ascultători.../ În zâmbetul veşniciei Tale!” (Rugăciune) Tradiţionalist din fire, poetul se simte agresat de conducătorii veroşi, venali şi corupţi, care pentru a se îmbogăţii riscă distrugerea planetei. Ca tot românul adevărat, Ionel Marin se simte parte integrantă a naturii şi trage un semnal de alarmă pentru că astăzi această legătură e ameninţată să se rupă, de către industriaşii lumii şi casta care profită de pe urma acestora: “Prea mulţi vânzători de-ntuneric,/ Aruncă în lumina vieţii cu noroi.../ Ca o rană, Planeta/ Se vede din nori, neîngrijită./ Dragostea, vocea ei divină,/ Ne întoarce la armonie!” (Ca o rană, Planeta) Revolta socială din poezia Înstrăinarea, îmi aminteşte de poezia lui Radu Gyr, Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane…: “ Încotro ne îndreptăm?/ Comoară de aur dată la „fier vechi”/ De mai marii zilei impostori!/ Trezeşte-te Vasile, Ioane, Nicolae.../ Ridică-ţi fruntea din ţărână, Petre,/ Gheorghe,Vasile, Ilie.../ Vezi că icoana străbună plânge...”

Pe lângă credinţă şi poezia aduce alinare sufletului greu agresat în epoca noastră: “Rană de cuvinte/ Ce vindecă tăcerea clipei,/ Cu fulgi de lumină,/ Netopiţi de vise./ Umbră subţire,/ În rug ceresc sângerând,/ Luminează,/ Cu flacăra inimii,/ Freamătul viu al netimpului.” (Poezia)

Meditaţiile devin o terapie spirituală pe care poetul doreşte să o transmită, cuprins de iubire, semenilor: “Moartea este doar o trecere spre alte forme de viaţă. Omul este cea mai frumoasă zămislire a lui Dumnezeu! A rămas în suflet Icoana, cu chipul cel viu, neizgonit de vise şi dureri, ca o comoară a vieţii primite. Lumina cea adâncă aduce şoaptele nemărginite în matcalor şi le transmite, prin ecouri, undelor…

(Candela iubirii) Odată cu trecerea timpului, Ionel Marin îşi aminteşte cu duioşie de copilăria lui Bogdan dar şi de rescoperirea căii drepte, ce duce spre Iisus.

Citind majoritatea volumelor de versuri semnate de Ionel Marin constat că fiecare carte constituie o etapă a evoluţiei stilistice spre lapidaritate expresivă şi esenţializare a mesajului.

Adresarea este limpede, confesiunea autentică.

Dragostea de oameni l-a făcut pe Ionel Marin să editeze revista Bogdania, mai mult pe cont propriu, sprijinind mai ales pe elevi şi tinerii debutanţi, adică pe tineri de vârsta fiului său pierdut în floarea vârstei.

Cartea se deschide cu prefaţa sensibilă a scriitorului Gheorghe A. Stroia, din care cităm: “Fără a exagera, se poate spune despre poezia lui Ionel Marin, că este precum o carte magică, un flash existenţial, din care răzbate – până dincolo de despărţitura dintre suflet şi duh – lumina.”

Coperta şi ilustraţiile cărţii sunt realizate cu har de soţia prefaţatorului, Maricica Stroia.

Partea a II-a a volumului reia tema pirderii fiului şi a credinţei mântuitoare, în poeme epico-eseistice, scrise cu rară sensibilitate şi deschidere sufletească.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

73

note de lectură

Robert TOMA Unde sunt, oare, cei care mai sunt?

Volumul de reflecţii şi aforisme intitulat „Lacunare” (apărut la Ed. Vremea, Bucureşti, 2013), e un fel de „plută a Meduzei”. Ne rămâne să sperăm că vom „supravieţui” măcar. Într-o ţară în care se vorbeşte atât de mult, stilul incisiv, lapidar, al unui tânăr autor, surprinde şi încântă.

Atâţia scriitori la o vârstă înaintată, uimitor de productivi, cultivă retorica searbădă şi fanfaronada!

Marius Conu e departe de-a se lăsa „confiscat” de fantasme; el nu se „hrăneşte” exclusiv cu lumină de lună şi cântec de privighetoare. Altfel spus, poetul Marius Conu e dublat de un observator atent al cotidianului, pe care îl „demontează” necruţător, ca să-i arate „lacunele”. Idealistul e substituit de un sceptic. Azurul fascinează; dar mocirla există. Autorul i se adresează cititorului cu familiaritate, deşi decorul e sumbru; de unde impresia că s-a strecurat deja o nuanţă de cinism: „Trăim vremuri pervertite, prietene... şi perversiunea cea mai mare este că ne ascundem de această realitate sub etica unor vremuri trecute.” În treacăt fie zis, vremurile trecute nu erau mai puţin pervertite. Exploatarea omului de către om („homo homini lupus”) datează de milenii. Setea de putere, goala frazeologie (menită să camufleze interese personale sau de grup), corupţia, arivismul-iată aspecte monstruoase de care Eminescu şi Caragiale, printre alţii, se 74

Robert TOMA

arătau perfect conştienţi. Industrializarea României, încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi, implicit, introducerea unei complicate birocraţii, a dus la alienarea treptată a individului (cazul funcţionarului Nicu Dereanu, dintr-o scurtă proză a lui Macedonski, e semnificativ). N. Iorga, adept al modului de viaţă patriarhal şi, deci, al unei concepţii estetice „sănătoase”, nu putea fi decât refractar teoriei lovinesciene a sincronismului, al cărei nucleu e noţiunea de spirit al veacului. În altă ordine de idei, Urmuz („ajutor de grefier”) are un precursor în Caragiale, „cinicul”, în ceea ce priveşte intuirea absurdului existenţial. Faptul e cunoscut, dar prea puţin luat în seamă. În România de astăzi, sub auspiciile aşa-zisei democraţii post-decembriste, asişti la spectacolul epuizant al unei lumi cenuşii, ostile. Într-un asemenea context, nu poţi avea decât sentimentul desrădăcinării. Anumite afirmaţii ale autorului ar putea să pară nelalocul lor, dacă n-am dispune, la tot pasul, de exemple „palpabile”. Individul modern are memoria „scurtă” sau a pierdut-o cu totul. De aici, opacitatea faţă de trecutul nostru culturalistoric, reticenţa şi chiar aversiunea în raport cu adevăratele modele. Autorul constată, pe bună-dreptate, „lipsa unui destin călăuzitor” şi observă „gesturi lipsite de importanţă şi semnificaţie”. Înţelegerea greşită a expresiei „a fi la modă”, „americanizarea” sau „manelizarea” generală, seducţia pe care vedetele-paiaţe o exercită asupra conştiinţelor necoapte, minciuna sistematică şi goana după succesul steril-mediatic- au rupt punţile de legătură fireşti dintre indivizi şi chiar dintre generaţii. Dezgustul autorului e sintetizat într-o imagine plastică: „Ne hrănim cu gunoi social”. Stereotipiile de comportament şi de limbaj par consecinţa Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Robert TOMA

Robert TOMA

unui experiment macabru, realizat într-un uriaş laborator secret, fiinţele umane având rolul de cobai. Uniformizarea de tip comunist se perpetuează într-o ambianţă „capitalistă”. Individul modern acţionează la „comandă”, iar un indiciu de personalitate, echivalând cu o ieşire din „cadru”, e aspru sancţionat.

Termenul angoasă („Angst”) revine frecvent în paginile cărţii de faţă. Autorul e de părere că „angoasa eliberează monstrul din noi”. Se face aluzie, probabil, la reacţiile imprevizibile, instinctive, ale omului în situaţii-limită. Nu-i exclusă influenţa unor filosofi şi scriitori „existenţialişti”, precum: Nietzche, Sartre, Camus, Kafka. Câte-o frază cu caracter eseistic sună „cioranian”: „Soluţiile se dovedesc a fi în cel mai bun caz optimismul deşănţat că mâine va fi mai bine”. Individul modern nu mai fiinţează „întru mister şi pentru revelare” (după expresia lui Blaga). El apare, mai curând, des-fiinţat. Meritele sau calităţile cuiva au căpătat pondere materială, au devenit „măsurabile”. Cetăţeanul modern vrea eficienţă, profit. Principiul de care te izbeşti, în toate încercările tale de adaptare la sistem, e acesta: „Dacă vrei, poţi”. Ca şi cum n-am avea, la urma urmei, preocupări şi înclinaţii diferite. Ca şi cum profesorul (tocmai el!) n-ar avea dreptul să trăiască decent măcar!... Nu bunul-simţ, ci indiscreţia te face simpatic, interesant în ochii celorlalţi. Pentru femei, în genere, agresivitatea (verbală şi chiar fizică) denotă „masculinitate”; stăpânirea de sine plictiseşte, lasă impresia oscilării. Dar şi lipsa de reală comunicare determină „angoasa”. Paradoxal, invocăm „societatea”, fără a avea sentimentul solidarităţii. Ne entuziasmăm de fleacuri şi ne prefacem înduioşaţi de dramele altora. Relaţiile interumane sunt precum filele mucegăite ale unei cărţi din care te străduieşti să salvezi

ceva, sau precum fântâna cu apă tulbure din care, pe arşiţă, ai vrea totuşi să bei, ca să nu crapi de sete. Autorul a înţeles că roţile maşinăriei moderne, capitaliste, sunt unse cu otravă. Tehnologia, ca mijloc-e absolut necesară; tehnologia, ca scop în sine-înspăimântă. Cetăţeanul de azi „nu mai este altceva decât suma unor amintiri străine, implementate, şi a unor nevoi artificiale dictate de zeul Consum”. Virtualul a înăbuşit firescul, autenticul. Omul, concurat de propria „creaţie”, riscă să fie anihilat de aceasta. Când robotul va ajunge să-l ia, prieteneşte, pe om pe după gât, se va auzi, probabil, o trosnitură scurtă.

Reţelele de socializare constituie un soi de „fast-food”: comunicare sintetică, absenţa elementelor „nutritive” pentru minte şi inimă. Aşa se şi explică noţiunea de „obezitate psihică”, utilizată de autor. În afara omenescului, a contactului viu cu semenii, nimic nu se poate construi. Mai bine un prieten de suflet, decât sute de „prieteni” pe FACEBOOK. S-a creat o relaţie „specială” între om şi ecran, aşa încât prezenţa concretă a cuiva tinde să devină de prisos.

O altă problemă esenţială atinsă de autor este aceea a pornografiei. Internetul, într-adevăr, „geme” de oferte. Eşti asaltat de imagini în care instinctele se dezlănţuie brutal, orgiastic, de parcă am asista la însuşi triumful cărnii asupra spiritului. Astăzi, până şi copiii au acces la aşa ceva; interdicţia le sporeşte, evident, curiozitatea. Ţi se pare că-i vezi jucându-se cu nişte grenade. Ne-am obişnuit cu ideea că societatea românească are o mentalitate conservatoare (naţie creştin-ortodoxă).

Totuşi, cazurile de ipocrizie sunt nenumărate, atât de partea bărbaţilor, cât şi de partea femeilor: „Trăim într-o lume în care este interzis şi ruşinos să vorbim despre actul dragostei în mod explicit, dar în care

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

75

Robert TOMA

Robert TOMA

violenţa şi juisarea orgasmică ne sunt oferite clipă de clipă, în formele ei cele mai crude şi nude pe toate canalele media”. Pe de altă parte, femeile moderne, „emancipate”, au pretenţia de-a concura cu bărbaţii (pe care, de fapt, ar vrea să-i domine) şi nonşalanta de-a se folosi de ei, simulând „sentimente”. Pe scurt, femeia a cam uitat să fie... femeie: „Alienaţia şi stranietatea sunt ceea ce definesc astăzi feminitatea”. Autorul crede că în relaţia modernă de cuplu s-a instalat chiar „o formă de canibalism psihic”. Cortegiul penibil de nunţi şi divorţuri din ultimii ani, ar trebui să ne dea de gândit. De la artificii la înjurătură nu-i decât un pas.

Volumul conţine şi un „discurs” împotriva artei contemporane. Nu-i propriu-zis vorba de un discurs, cum nu prea pare să existe o „artă contemporană”. Avem în vedere, cel mult, tendinţe artistice actuale. În sec. al XIX-lea, romanticii erau „moderni”; „clasicismul” (teoretizat de Boileau) reprezenta o fază depăşită. Pentru avangardiştii din primele decenii ale sec. XX, „romantic” şi „anacronic” sunt noţiuni sinonimice. Dadaiştii, de pildă, experimentau inteligent, deşi avem în vedere un grup restrâns de „iniţiaţi”, un program estetic fără ecouri durabile. Astăzi discutăm despre „dadaism” ca despre un bun cultural câştigat; mişcările de „avangardă” au devenit, şi ele, „clasice”. Stabilim afinităţi sau diferenţieri între epoci, curente şi scriitori cu mijloace noi de investigare; însăşi întrebuinţarea cuvântului „noutate” se pretează la nuanţe. Au avut loc, între timp, revalorificări şi repoziţionări, s-au deplasat „linii”, de la o generaţie de critici la alta (exceptând, fireşte, cazurile de osificare), s-au modificat accente. E de ajuns să ne gândim că „proza” lui Urmuz (un anonim pentru vremea lui) rămâne interesantă, şi că Bacovia s-a dovedit a fi mai mult decât un „simbolist”.

Căutând să surprindă specificul manifestărilor artistice actuale, autorul se pierde în generalităţi. Tonul e categoric: „Se caută în contemporaneitate o revoluţie a stilemelor... Apare o dihotomie a înţelegerii expresiei artistice, una pentru critica de artă, alta pentru publicul larg”. Sau: „De cele mai multe ori, ambiguitatea expres dorită (sic!) ascunde snobismul intelectual (?)”. Sau: „O literatură de tip terorist care îşi propune (?) să adâncească angoasa receptorilor, să provoace dezgust şi repulsie (sic!)”. Se ivesc pleonasme şi stângăcii verbale: „un mod ardent şi mistuitor”; „lume artistică în declin şi bolnavă în ea însăşi”; „forma şi finalitatea unei forme fixe”; „poezia este atunci când...”; „nu considerăm în mod manierat şi academic”; „arta nu se poate subsuma ca înţeles...”; „asumarea unui act de curaj benevolent”. În schimb, atunci când încearcă să definească poezia (lucru imposibil!), autorul creează el însuşi imagini sugestive: „Exprimarea poetică nu este nici caldă, nici răcoroasă, este de gheaţă sau de foc”; „Poezia este un fluture sonor ce-şi picură vibraţiile subtile asupra unei lumi în destrămare...”

Dar poetul Marius Conu se „trădează” şi cu alt prilej. În „Lacunare şapte” el evocă, subtil, „încăpăţânarea firelor de iarbă în căutarea lacomă a soarelui” sau „violenţa fragilă a fiecărei gâze trăindu-şi în mod plenar destinul efemer”.

Omul ar trebui să asculte de un glas mai înalt, să se integreze, prin gânduri şi fapte, în însăşi ordinea cosmică: „Suntem inima dureroasă a universului şi suntem în viaţă”.

De noi depinde să ne revenim din cumplita inerţie mental-spirituală, semnalată cu nerv polemic în această carte.

(Visul din vise, 2013 – vol. al II-lea al trilogiei LEGATĂ LA OCHI)

76

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

note de lectură

Gheorghe A. STROIA Viaţa - hrănită de speranţă şi altruism - o constantă a eposului Marianei Vicky Vârtosu Moto: „Tăcere: între viaţă şi moarte/ Copacul solitar pe landă geme;/ Cineva merge pe drum cu sufletul chinuit/ Ca şi când ar privi, fascinat, într-un dincolo.”

Srečko Kosovel Aflată la a 13-a carte, abordând genuri ori specii literare diferite, manifestând predilecţie pentru scrierile epice, traversate de subtile investigaţii psihologice sau chiar parapsihologice, Mariana Vicky Vârtosu concretizează, astăzi, un alt vis propriu şi anume, apariţia celui de-al treilea volum al trilogiei „Legată la ochi”. Din această trilogie, primul volum – „Legată la ochi” a fost publicat la editura râmniceană Rafet, în anul 2005, iar al doilea ”Dincolo de nimic” - la editura focşăneană Andrew, în anul 2007.

Construit pe sistemul jurnal în jurnal, volumul „Visul din vise” este o lectură agreabilă, în care personajele, conturate cu precizie şi îndemânare, schimbă roluri, adaugă doze de mister, inserează detalii subiective în logica firului epic, completându-se reciproc şi ţesând în jurul lor veritabile nuvele. Personajele centrale ale cărţii sunt elementele constitutive ale trio-ului Demetrio – Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Gheorghe A. STROIA

Damiana – Marius, o planetă a iubirii, cu o latură obscură – aventura onirică de dincolo de moarte şi o alta mai senină – aventura realităţii, ca recurs la viaţă şi morală. Prinsă în acest triunghi fatal, printre nelinişti furibunde, angoase, temeri mai mult sau mai puţin justificate, Damiana este, fără nicio îndoială, tipul femeii puternice, cu vocaţie de inovator, stăpânind arta conversaţiei, dar pusă adesea, în situaţii incerte ori la limita dintre viaţă şi moarte.

Povestea de dragoste cu Demetrio Lualdi este una atipică, cea dintre pacient şi medicul său, care, în cele din urmă cedează tentaţiei, căci: „mila este fiica cea dintâi a dragostei”. Din acest eros consumat, apare, precum o rază de lumină pe cerul înnegurat al existenţei sale, Dorador, un înger de copil, cu nume predestinat să reitereze un nesfârşit dor urcând către astral. Unicul motiv, de fapt, al luptei acerbe a Damianei cu viaţa, cu greutăţile, cu sine însăşi şi, bineînţeles, argumentul fiecărei victorii prezente sau viitoare.

De la această poveste romantică, finalizată mult prea devreme, porneşte direcţia principală de acţiune concretizarea unei activităţi caritabile, cu scopul înfiinţării centrului (cu nume predestinat CTB – Centrul de Trăit Bine) pentru adăpostirea vitregiţilor destinului: bătrâni, oameni ai străzii, cărora li s-ar pune la dispoziţie condiţii optime de trai, un loc ce i-ar fi făcut invidioşi pe mulţi dintre semeni. Dincolo, însă, de construcţia firului epic, Mariana Vicky Vârtosu aşterne pe hârtie, printr-un act de curaj civic extraordinar, problemele reale ale societăţii româneşti, potenţând reacţia unora dintre personajele romanului la acestea. Demetrio, de 77

Gheorghe A. STROIA

Gheorghe A. STROIA

exemplu, fire nobilă, caritabilă, face, din dorinţa sa de a dărui oamenilor ceva durabil, un veritabil testament, pe care i-l lasă Damianei spre executare: Trebuie să te întorci acasă, îi spusese într-una dintre zilele lui bune. Îţi iubeşti ţara, trebui să faci ceva în acest sens. Şi, ce altceva mai preţios decît să îngrijeşti materia cenuşie – altădată, belşugul ţării. Reîntoarce-te, iubita mea Damiana, redă-i şi păstrează-i demnitatea, personalitatea. Aşa cum trebuie s-o facă orice bun cetăţean. Demonstrează tuturor, că nu vîrsta are un cuvînt de spus, ci iubirea fără vîrstă. Cum să fii iubit, dacă n-ai învăţat să iubeşti, nu dăruieşti nimic, dar cerşeşti necontenit.

Vei şti să-i înveţi să iubească, iubindu-i.

Tu poţi face acest lucru, poţi!

Interesantă este reacţia Damianei care, mânată de aceeaşi generozitate şi grijă faţă de oameni, se întreabă: Am patruzeci de ani în curînd şi, ce-am făcut eu pentru semenii mei? M-am mulţumit cu o alergare dintr-un loc în altul, cu un trai îmbelşugat între străini, închipuindu-mi cămi trăiesc viaţa decent. Cîtă dreptate a avut Demetrio, ce egoist trăim! La cît de puţin ar trebui să renunţăm, spre a oferi bucurie celorlalţi! Cumpărăm şi-aruncăm, fără să gîndim că unora le-ar potoli foamea, frigul, singurătatea veşnică.

Doamne, ajută-mă să-mi împlinesc visul!... Însă, spre împlinirea acestui vis, eroina poartă o luptă teribilă cu piedici de tot genul, fie izbindu-se constant de birocraţia exagerată, fie de interesele politice meschine şi chiar de revolta la nou, la schimbare, a unor cetăţeni „binevoitori”: Cum credeţi voi că veţi schimba faţa lumii? Acordînd un loc sub soare lichelelor şi boschetarilor? V-aţi întrebat cîţi dintre ei

vor suporta acest soi de închisoare poleită în aur şi argint? Ai încercat vreodată să pui în lanţ un cîine vagabond? I-ai urmărit reacţiile, scheunatul, revolta, nesupunerea, înfometarea, ştrangularea, în cele din urmă?

Printre problemele multiple pe care Damiana le întâmpină în concretizarea ultimei dorinţe a iubitului său Demetrio, se ţese o nouă poveste de dragoste cu Marius, poveste al cărei final trebuie să fie unul fericit. Brodând filele acestei noi „aventuri”, Mariana Vârtosu aşterne, ici acolo, descrieri aproape lirice, de o austeră frumuseţe romantică, rod al bogatei sale imaginaţii, dar şi fruct al sentimentelor nobile pe care doreşte să le împărtăşească: Acolo unde pădurile nu albesc niciodată. Unde, copacii fac şpagatul în aer, înălţîndu-şi braţele spre cer, într-o graţie demnă şi divină.

Hărăziţi ca adevărate balerine. În această poveste de iubire este loc pentru magie, pentru vraja cuvintelor, toate petrecute într-un ţinut de vis. Aici, în miezul iubirii, se ţes legende pe care îndrăgostiţii le (re)găsesc verosimile, credibile, iminente realităţii. Aceasta, poate şi dintr-o ardentă speranţă de împlinire a viselor, oricât de îndrăzneţe ar fi ele: Mama spune că există o legendă despre această floare. Floarea se numeşte palatul-reginei. Nu înfloreşte decît o dată la şapte ani, iar floarea nu trăieşte decât o singură noapte: în noaptea stelelor căzătoare.

Se mai spune că, la miezul nopţii, regina-licurici apare în uşa palatului ei.

Iar, cel ce reuşeşte să o vadă va avea parte de o mare împlinire. O bucurie unică în viaţă. I se va împlini chiar şi cea mai imposibilă dorinţă. Aici înfloresc

78

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Gheorghe A. STROIA

Gheorghe A. STROIA

mugurii unei vieţi noi, străfulgerate de lumina speranţei, în rugul iubirii călindu-se dragostea, ca unică modalitate de suport moral, de supravieţuire într-o lume tenebroasă, cuprinsă de angoase chinuitoare, apăsătoare dileme, lipsuri ori temeri majore. Printre firele ţesute cu versatilitate scriitoricească, transpar şi alte unghiuri de abordare ale problematicii sociale, cum ar fi conflictul dintre generaţii (părinţi-copii, soacră-noră) sau chiar modul în care cetăţenii străini (Alfredo, spre exemplificare) percep realităţile româneşti, într-o manieră nu foarte onorantă – s-ar putea spune. În toată această reţea de intrigantă pasiune sau de frustrantă dezamăgire, autorul-narator staţionează pentru câteva cadre într-o galerie de artă, discursul personajului său - Valeria - punctând elemente esenţiale ale creaţiei plastice, în general: formă şi culoare, expresivitate, vibraţiile eului lăuntric, simbioza dintre muzică şi culoare, recursul la sinestezie.

Cartea, per ansamblu s-ar preta foarte bine la transpunerea într-un scenariu de film sau montarea unei piese de teatru, având în vedere comportamentele bine încadrate în scenă ale personajelor, precum şi amploarea monologurilor inserate. Dacă ar fi să ne gândim la romanele lui Steinbeck (iniţiator al teoriei „is thinking”), în care personajele erau privite din exterior, distant, iar vocea autorului era eliminată aproape în întregime, atunci se poate spune că în scrierea de faţă există o puternică implicare a autorului în viaţa personajelor sale, pe care ştie să le înconjoare cu o deosebită căldură, ca pe propriii săi copii.

Autorul este, el însuşi, aici, arhitectul care construieşte şi, de ce nu, îşi desăvârşeşte structura epică, fapt care apropie scrierea în sine de romanele lui Hemingway sau de cele ale Virginiei Woolf, ce încurajau împletirea planurilor narative (alternarea monologului cu dialogul).

Se poate spune despre acest al treilea volum al trilogiei că este - de departe cel mai valoros dintre toate. Mariana Vicky Vârtosu se autodepăşeşte, reuşind să creeze momente reale de suspans şi sinergie, să coloreze momentele cheie cu scene intense, să conducă emoţiile spre făgaşul lor real, fără a scăpa de sub control în niciun moment acţiunea, să împletească realul cu irealul (fapt care dă amploare, pe coordonatele spaţiu-timp, scrierii în sine). Autoarea se dovedeşte a fi un creator de cursă lungă, căreia proza i se potriveşte mănuşă şi care are o deosebită abilitate de a transforma o scriere într-un eveniment existenţial unic. Mai mult, se poate spune despre scriitoarea focşăneană că este o luptătoare, în permanentă dispută cu viaţa, pentru a-şi putea atinge visele. Nu de preamărire, ci de omenie, nu de epatare a cuiva, ci de mulţumire a cititorului său. Ce altceva este viaţa, dacă nu un fundament al jertfei, al sacrificiului de sine şi un templu ridicat pas cu pas, prin foarte multă voinţă, aşa după cum spunea Antoine de Saint Exupery: Trebuie să ne supunem, sau să luptăm?

Trebuie să te supui pentru a supravieţui, şi apoi să lupţi pentru a continua să exişti [...]. Tăcerea ta de acum este tăcerea bobului de grâu aflat în ţărână, unde putrezeşte pentru a deveni spic.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Adjud – 8 Martie 2013 79

breviar

Victor STEROM Gabriela MELINESCU Stări de suflet* „Veritabile imnuri sunt poeme în care, iniţiată parcă în taina unirii mistice şi trăind conform acestei iniţieri, Gabriela Melinescu cântă dispariţia, terifiantul, noaptea. Ea declara că treptele care instituie opera de artă sunt mai întâi visul, apoi divertismetul şi, în al treilea, rând, un sens etic”- scrie Mircea A. Diaconu în postfaţă.

Constrânsă de-a sta între amintire şi presimţire, între vis, existenţă şi destin, Gabriela Melinescu, plină de fervoarea sacră, face din aceste stări de suflet elogiul clipei, închinând poeme în poeme printr-un vizionarism nutrit dintr-o fundamentală percepţie expresionistă şi realistă a lumii; un teritoriu unde se încearcă reabilitarea iluziei întru împlinirea iubirii. Exaltarea fiinţei rezidă într-un fond substanţial de aspiraţii spre puritatea care devine aici fabuloasă prin sacralitate. Aşadar, e mărturia unei spiritualizări în funcţie de dimensiunea cognitivă ce izbuteşte a o sugera.

Splendoarea momentelor pe care le trăieşte autoarea pare a-i crea o anume independenţă în raport cu fluxul liric, în sensul că reuşeşte să-şi acorde rolul unei expresii, bunăoară, convenţionale şi uşor insolite. „Încă e noapte şi mă gândesc în întuneric / la prima zi a lumii. / La început a fost lumina / şi lumina era întuneric. / Căldura era frig / şi frigul absolut era căldură. / Întunericul deveni solid / captiv în forme bizare. / Aceşti doi ochi crescuţi în cap / simt ce simte Pământul când peste el creşte verdeaţa. / întuneric de lumină sunt / şi pe colinele cărnii mele / răsare dimineaţa.” (Încă o noapte) *Ed. Paralela 45, Piteşti, 2010 80

Victor STEROM

Gellu DORIAN Cartea singurătăţilor* „În „Cartea singurătăţilor”, tema deprimării (fiziologice şi vitale) s-a interiorizat şi a corupt ritmul confesiunilor, transformându-le în monodii. Deşi rupt în cinci secvenţe, volumul are circularitate şi o fluenţă monodică a temei, pe care doar o interpretează în mai multe registre, dar n-o şi distorsionează,” scrie Al. Cistelecan pe coperta a patra a acestei cărţi de poeme, în care Gellu Dorian surprinde cu sensibilitate şi naturaleţe tristeţile şi înfrigurările, intuind descoperirea caldă, aproape nudă şi sublimă.

Iubitor de poezie modernă, de frumos, dar mai ales de vis şi aşteptare, poetului Dorian îi place să creadă în împlinirea imposibilului.

Uşurinţa de a spune lucruri morale şi intime, etice şi estetice, merge, din aproape în aproape, din vers în vers, cu improvizaţia, cu intuiţia înnobilată de dorinţa dobândirii ori susţinerii propriului său stil poetic. Astfel, poezia creată de Gellu Dorian, mai mult epică decât lirică, în vers liber, laconic şi sincopat, capătă valoare semantică prin înseşi sintagmele reuşite, cu puteri demiurgice.

Aşadar, poetul botoşenean Gellu Dorian reuşeşte să reconstituie treptele emoţionale ale cuvântului pus în lumină, ori în sublimitatea ideatică a fenomenelor şi a stărilor afective categoriale. „Stă desfăcută la nasturi şi buricele degetelor îi ating sfârcurile, / ştie ea de ce acolo caută degetele cuiburi de îngeri, / ştie ea că nici acolo, / nici în altă parte nu sunt îngeri, / ci doi drăcuşori care se zbenguie ca luminiţele în oglindă / cînd ea se prăvale şi nimeni nu o mai prinde, / ştie ea cît de fragile sunt braţele care se arcuiesc pe sub ea, / cît de jucăuş devine trupul cînd cade în gol, / acolo totul se pierde cu bună inconştienţă.”

(Frumuseţea) *Ed. Charmides, Bistriţa, 2012 Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

folclor

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

ramificat semantic, vizând aspecte de practici lumeşti: 1. „Petrecere mare; chef, ospăţ, zaifet” 2. „Sărbătoare religioasă, p. ext. zi în care nu se lucrează, (Inv.) Aniversare a zilei de naştere a cuiva, patron, din slavul prazdiniku” (1).

Segment de civilizaţie tradiţională: Ritualica „praznicelor” şi bogăţia lor semantică Pentru cine şi-a păstrat, chiar şi „în modernitate”, spiritual cel puţin, legăturile cu lumea tradiţională, destinul i-a rezervat încrustat prin pâcla aducerilor aminte şi acel fior al oficierii ritualice a meselor, în diverse ocazii, încărcate de magie şi fast. Iar atribuirea calităţii de stare sărbătorească, în genere, nu depindea nicidecum atât de preţuirea bunurilor, cât de practica în sine, de oficierea unui datum marcat de tradiţie, în legile tradiţiei.

Faptul în sine nu excludea totuşi realitatea că oferta impunea sobrietate, iar pentru bunurile oferite o undă compensatorie, vizând truda dobândirii lor. Preţuirea faptului ritualic, la rândul lui, impunea anumite practici, cu o semantică, din punct de vedere compensativ, reprezentând sacrificii încărcate de valenţe sacrale: pregătitul pâinii, diversele forme ale produselor din aluat, pregătitul şi oferta, crucea de dinaintea tăierii produsului; aşezarea pânzelor pentru mesele de praznice, odată cu aşteptarea sufletelor din lumea de dincolo, la aceste practici anume dăinuite.

Sistemul complicat de ofrande, prezent până în zilele noastre, ne determină să dăm atenţie însuşi termenului de „praznic”, a cărui ramificaţie din punct de vedere semantic este o certă dovadă a multiplicării ofertelor rituale, în patrimoniul nostru de valori, atât religioase cât şi laice. Să recurgem prin urmare la dicţionar: „Praznic, praznice: masă mare dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort: pomană, comândare”. De aici, termenul s-a Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Praznicele şi milosteniile Marile pomeni, practici sacre ce se oficiază pe tot parcursul anului calendaristic, în cazul de faţă implică „Moşii”, ordonaţi calendaristic într-o ţesătură sărbătorească, însumatoare a celor patru anotimpuri.

Printre ele, cultul duşilor se încrustează astfel prin rotirea armonioasă a anotimpurilor, definind temeiurile civilizaţiei noastre vechi româneşti, prin tot ceea ce are mai profund.

Un prim aspect este semnificat prin ştergerea hotarului presupus a exista între „tărâmuri” şi „lumi”, redevenind „după vechea cultură profundă românească… parte a aceleiaşi lumi” (2).

Se descoperă, în această formă de venerare, ancestralul cult al înaintaşilor, prin continua sa reactivare, construind în fapt suportul civilizaţiei, al dăinuirii şi veşnicii noastre îmbogăţiri sufleteşti, urmare a credinţelor îndătinate şi rostuirea lor într-o veşnică atitudine sacrală. Permiţându-ne, ca urmare, pe această grilă o asociere posibilă, suntem tentaţi să afirmăm faptul că „focurile sacre” ale relaţiei cu „moşii” pornesc tocmai de la un asemenea principiu cu o viabilitate universală, fundamentat fiind pe prezumţia că viul, vieţuirea este o componentă a eternului, o măsură a firii” pusă de Dumnezeu în tot ce există” (3).

Descoperim astfel faptul că „limbajele” exprimării acestei vieţuiri îşi găsesc suflul comunicativ tocmai în mulţimea praznicelor şi milosteniilor, prin care tărâmurile celor două lumi se unifică într-o spiritualitate exprimată prin gestică şi gândire sacră. Şi astfel, moşii, strămoşii, „străpărinţii” şi părinţii, prin procedurile sacre veşnicite in illo tempore, sunt chemaţi prin „praznice” încărcate de abundenţă şi fast sărbătoresc, 81

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

într-un prezent veşnic, respectiv mereu reiterat ca aducere-aminte prin gesturile de milostivire practicate la asemenea ocazii. În privinţa spaţialităţii, praznicele, după cum se cunoaşte, se desfăşoară în locurile sacre ale aşezării respectivei colectivităţi, cu predilecţie în apropierea locaşului sfânt, lacuri, râuri, fântâni, prelungiri precreştine, şi niciodată în ocolul cimitirului, din care urmaşii, în legea pământului şi-au preluat vigoarea dăinuirii. Astfel, dacă ne-am arunca privirea şi mai insistent dincolo de matricea precreştină, desigur că uşor am descoperi sub multiple falduri formele doveditoare ale continuităţii, cu referire la modul în care colectivităţile îşi trăiau acest sărbătoresc-omagial, situat în zona focalizatoare a „jertfelnicului”.

grup component al familiei. Rechemarea duşilor răsplăteşte audienţa prin acest ritual al mesei întinse, completat mai apoi prin danii, vizând însă indivizi străini de familie, cărora li se împart haine, veselă, unelte etc.

Sunt vizate în mod prioritar categoriile mai sărace, a căror stare oferă o bună primire a bunurilor oferite. Desigur că existase cândva un întreg repertoriu verbal ce însoţea actul acestor danii mulţumitoare, dar astăzi, în cele mai dese cazuri, se rezumă la formule protocolare de bune şi sincere mulţumiri, nu lipsite însă de sobrietate, respect şi bunăcuviinţă, precum: Dumnezeu să-i ierte; Să fie bine primite; Să-i (le) fie numele în veci pomenit etc. În ceea ce priveşte vechimea, asemenea proceduri vin înspre noi din vremi de substrat, urmare fiind credinţa în legătură cu duşii, prelungirea forţei lor de seducţie în urmaşi, întru continuitate şi destin.

Hrana „albă”: Un întreg scenariu îşi găsea câmp propice pentru desfăşurare, într-o coabitare firească a actanţilor, cinstiţi cu „hrană sacră”, precum colac, brânză, caş, lapte, completate aceste bunuri cu băuturile locului. Tradiţional, asemenea îndătinate forme de cinstire se organizau la intersecţii de drumuri, (în Banat şi sudul Transilvaniei), bunurile fiind aşezate pe feţe de mese, sub veghea unor tineri,până la trecerea drumeţilor ce se ospătau din ele.

O altă modalitate era ca aceste „bunuri de praznic” să fie aşezate în coşuri de nuiele şi acoperite cu pânzeturi albe şi oferite, asemenea, drumeţilor, pentru a fi duse familiei. De reţinut pare să fie discreţia acestor proceduri, oficiate departe de ochii mulţimii, fapt ce ne determină să-l credem o veche relictă, venită înspre noi din substratul nostru procedural.

Masa de pomană. Rechemarea duşilor Apare drept componentă a marelui parastas sau sărbătorească retrăire a legăturii cu duşii. Suntem martorii unui moment cu valenţe sacro-inaugurale, în sensul că respectiva masă întinsă la încheierea parastasului, vizează o anume persoană sau 82

Poziţionarea şi ţinuta actanţilor Aşa cum se cuvenea în planul sărbătorescului, cât priveşte poziţionarea actanţilor, atenţia acordată se înscrie sub semnul sobrietăţii, dar şi într-o moderată cuvioşenie, impusă de mediu şi, implicit, scopul întregului act sacral desfăşurat. Astfel, pentru subiecţii implicaţi în desfăşurarea lui, îmbrăcămintea se defineşte printr-o reţinere de la partea ornamentală şi exagerată coloristic. Femeile, cu prioritate, îşi impun tradiţională sobrietate anume, procedând la decenţă, începând cu învelirea capului, culoarea hainelor, excelând cu prioritatea negrului. Bărbaţii vârstnici, la rândul lor, îşi poartă îmbrăcămintea „clasică”, într-un specific tradiţional, de la cămaşa în cusături sobre, pieptar, cioareci etc. Tinerilor, de asemenea, li se interziceau „adaosurile” ce le-ar fi putut scoate ţinuta vestimentară din normalitatea impusă. În planul religiosului, totodată, ne întâmpină un univers care astăzi captează întregul ritual. Reprezentarea preotului este predominatoare. Ne abţinem de la alte comentarii remarcând-i doar Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

absoluta sacralitate ce o emană, această mare pomenire şi totodată aplecare a asistenţei înspre religiozitate şi supremaţie divină.

Dar se impune să luăm în atenţie şi faptul că tensiunea afectivă a participanţilor este condiţionată, în mod cert şi de timpul în care se trăieşte respectivul eveniment.

Eram copil, prin anii 1946… Se sfinţea în satul meu cimitirul eroilor, înfiinţat de fapt după primul război mondial, dar acum i se adăugase un şir nou de cruci, întru pomenirea pieriţilor în cea de a doua conflagraţie mondială. De faţă, era întreaga suflare a satului, iar în dreptul fiecărei cruci erau grupate rudele, în frunte cu părinţii şi ceilalţi dintr-un sânge, iar acolo unde era cazul, văduvă şi copii. La deschiderea slujbei de către preot, un vaier de suferinţă explodase din piepturile îndureraţilor, încât a fost nevoie să intervină bărbaţii pentru a-şi tempera femeile. Cu greu si-a stăpânit şi părintele valul emoţiilor, el însuşi considerându-se implicat în drama colectivă a semenilor săi. Apoi, rostindu-le în pomelnicul său numele celor pieriţi, un geamăt colectiv se aşternuse peste mulţime, urmat de bocete şi pronunţarea numelui celui drag, aşa, într-un fel anume, ca şi când Atotputernicul ar fi fost anume invocat, de a nu uita pe Toader, pe Ion, Gheorghe, Mihai şi Doamne, Doamne, ce s-or face orfanii lui, Doamneee! Şi multe mame,răzbite de durere, îşi rupeau basmalele, despuindu-şi pletele albite de loviturile sorţii.

S-au împărţit atunci dulciuri copiilor şi s-a întins pânză albă, aşternându-se pe ea pomană parcă peste măsură, iar întreaga suflare a satului, până târziu, în miezul nopţii, le-a privegheat jertfiţilor plecarea!

Apoi, ani la rând, rareori ca în vreo sâmbătă să nu se rostogolească de pe Coastă vaierul de femeie îndurerată; de nevastă, mamă, soră care-şi stropeau astfel cu lacrimi aducerea-aminte a dalbului pribeag.

De la o vreme, odată cu trecerea

timpului, Coasta şi-a înghiţit până şi pe cei care au dus ani şi ani durerea pe picioare, iar în prezent chiar şi cimitirul este înecat de ierburi şi tufari, satul însuşi căzând în ruină!

Comunismul lovise cu plaga lui până şi civilizaţia acestui colţ de lume, clătinată din rădăcini şi pentru totdeauna!

Dar pentru a ne încheia digresiunea într-o notă optimistă, facem cunoscut gestul de mare forţă patriotică al noului preot, fiu al locului, animat de cutezanţa salvării acestui colţ de lume. Posibil că la geamătul de sânge al străbunilor săi, cu eforturi duse până la limita suportabilului, a ridicat în faţa bisericii un monument de granit al eroilor. Pe el sunt sculptate, drept pioşenie, numele eroilor jertfiţi în cele două războaie mondiale, veşnicindu-le astfel memoria, în dincolo de lacrimile demult secate ale celor dintr-un sânge!

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Ritualica meselor în viaţa cotidiană Viaţa din mediul ţărănesc, cu legile ce-i asigurau stabilitatea şi echilibrul necesar, cuprindea într-o ordine prestabilită prin fire şi dăinuire, un ritual ancestral, legat de însăşi rotirea vremii pe mosorul timpului: mesele zilnice. Cele trei momente ale zilei, dimineaţa, amiaza şi seara, coincid cu mesele familiei, ordonate în raport de momentele calendaristice ale anului şi inclusiv munca prestată la momentul de referinţă, înscrisă în calendarul activ al anului.

Aşadar, în raport de anotimp şi muncile tradiţionale din momentul de referinţă, ritualica meselor zilnice se deosebea însă de la o ocupaţie la alta, atâta timp cât implica majoritatea membrilor familiei, reprezentând gospodăria tradiţională. Ziua, în mod excepţional, duminica şi-n zilele de sărbători religioase, se consuma prin gruparea întregii familii în jurul mesei, în cele trei momente ale sale, iar în restul zilelor, respectiv a celor lucrătoare, primii care asaltau frugal masa de dimineaţă era tatăl, urmat de fiii cei mari,cărora avându-se în vedere specificul coordonării gospodăriei, animale, păsări, 83

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

pregătirea pentru o anumită muncă a câmpului, impunea o exigentă înscriere în ritmul de început al zilei. Femeia ca prezenţă inevitabilă asigura consumul hranei, fără un protocol anume, respectiv „din mers”, rareori cu răbdare, prin aşezare la masă, într-o anume ordine.

Un spaţiu aparte era totuşi rezervat copiilor, cărora mama le dăruia atenţia sa maternă, învăluită într-o diversitate de stări sufleteşti, apte de a le imprima optimism şi tragere pentru o anume ocupaţie. Conţinutul hranei se raporta la îndestularea lor cu bunurile din gospodărie, ca lapte, brânză, pâine, mămăliguţă, fără să lipsească legumele, mierea şi alte bunuri specifice gospodăriei tradiţionale…

Concluziile anchetei, „Starea fizică şi alimentaţia şcolarilor în România”, apărută sub semnătura Dr. Anatole Cressin, în Sociologia Românească din veacul trecut, ne aduce în faţă o realitate perpetuată prin vremi. Extragem: „Debilitatea fizică a generaţiei noastre tinere este în funcţie de hrana neraţională, săracă în vitamine şi insuficientă calitativ şi cantitativ.”. Ca soluţii viabile, se pledează pentru cooperarea dintre casa părintească şi şcoală, sub directa intervenţie a satului: „Putem ridica robusteţea copiilor noştri de şcoală prin grija părintească a şcolii asupra hranei şi a condiţiilor de viaţă ale elevilor. Şcoala nu trebuie să rămână indiferentă dacă elevii dorm 4-5 în cameră sau într-un pat… Şcoala trebuie să rezolve toate aceste chestiuni prin îndrumarea şi concursul statului, care are o obligaţie sfântă să vegheze asupra dezvoltării normale a tineretului…” (4).

momentul respectiv. Dacă locul desfăşurării era casa cu gospodăria ei, membrii familiei oficiau cunoscutul ritual al aşezării în jurul mesei, rugăciuniea şi, în ordinea prestabilită, consumul hranei pregătite.

Dacă masa se servea în câmp, practica oficiată în ordinea cerinţelor vieţii era dictată de caracterul muncii şi locului desfăşurării. La muncile de praşilă ori seceriş, pentru întreg corpul familiei, prânzul se desfăşura în apropiere, sau un umbrar artificial sau natural, iar în lipsa unor condiţii proprii, chiar la marginea ogorului. Pe o faţă de masă erau aşezate alimentele pregătite; de obicei supă sau ciorbă, ouă fierte, legume naturale ş.a. Scurta pauză care îi succeda desfăşurarea îşi avea rostul de a revitaliza familia la ritmurile muncii.

Particularităţi ale mesei să-i zicem „mobile”, le descoperim şi-n mediul păstoresc, respectiv la stâna de oi, unde ea se interferează cu regimul turmei şi al prelucrării laptelui. Ca specific, masa la stână nu mai cuprinde familia ci grupul celor implicaţi la respectivele munci, în care rareori era implicată soţia baciului sau altor rude mai apropiate. De astă dată, masa îşi avea caracterul său frugal, compusă fiind din alimentele ei specifice, sub presiunea grabei de a oferi turmei regimul de viaţă specific.

Să nu omitem nici mesele aşa-zise „singulare”, rezervate unora dintre membrii familiei, cu ocazii anume, precum cositul, uscatul fânului, prelucratul lemnelor din pădure etc. La asemenea munci, respectivul membru al familiei sau grupului, precum tatăl şi unul sau mai mulţi fii ai săi, aveau pregătită o straiţă cu hrana compusă din pâine şi carne pregătită încă din iarnă, anume să fie folosită vara sau, specific Ardealului, slănină afumată, brânzeturi şi legume diverse. Şi totuşi, indiferent de localizarea lor, mesele purtau cu ele unda sacrală specifică, trăgându-şi seva din însuşi conceptul ce le fundamenta durata: masa fiind ofranda Celui

Masa amiezii. Prânzul În faptul de viaţă curent, masa de prânz îşi avea momentul ei inaugural, înscris în ordinea firească a zilei şi supus unui regim alimentar marcat de riturile lui specifice. La rându-i, conţinutul alimentaţiei depindea considerabil de locul şi specificul muncii la 84

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

de Sus oferită supuşilor săi ca răsplată pentru credinţă şi trudă. Omul pământului s-a arătat întotdeauna şi pentru toate recunoscător forţei divine, de unde şi pornirea de a fi darnic cu semenii,oferindu-le din bunuri, întru îndestulare şi mulţumire.

rituală, pregătită după revenirea acasă de la Slujba cea Mare, în prezenţa tuturor membrilor familiei, uneori şi a rudelor cu unitatea familiei spartă, erau serviţi colacii pregătiţi anume, cu o simbolistică determinată de însăşi semantica acestei mari sărbători. În asemenea ocazii, colacul era rupt de gazda mare şi împărţit celor de faţă.

Bucăţi din el, „firmiturile” mai ales, erau presărate în hrana animalelor, pentru „sporul gospodăriei”. Ca moment inaugural, masa era oficiată la miezul zilei, când obligaţiile extrafamiliale erau încheiate: prezenţa la oficiul divin, colindatul şi alte îndatoriri. Deaici, prelungire la masa ritualică a familiei şi a unor comportamente avute la celelalte ocazii sacre, printre ele îmbrăcămintea sărbătorească, incluzând cel puţin o piesă purtată pentru prima dată, din credinţa că aduce noroc, respectiv primenire şi echilibru.

Un element în plus şi de forţă optimistă aparte, era prezenţa copiilor din familie şi înrudiţi, cărora li se solicita să colinde şi să interpreteze diverse piese din repertoriul teatral religios.

Ca originalitate, proiectată pe fundalul iernii, această sărbătoare imprimă optimism şi prospeţime, de unde şi prezenţa unor mese colective la care participarea depăşeşte universul familiei, mobilizând chiar întreaga colectivitate. Din economie de spaţiu şi evitarea repetării unor situaţii de altfel comune, ne limităm, ca urmare, la aceste aspecte incursiunea noastră.

Sărbătorile calendaristice Frecvente în „România profundă”, aceste mese reflectă stare sărbătorească, înălţătoare de duh sfânt, de suflet urât şi ofrandă adusă Cerescului. Ca origine, pierdute în vremi de demult, ele îşi aveau ca rădăcini sacrale starea de mulţumire adusă de omul pământului acelor forţe văzute mai presus de fire, de care îi era legată viaţa.

Fiindcă de ele depindea soarta seminţiei sale dar şi a firului de grâu, a ierbii şi spicului vieţuitor şi a tuturor celor de pe lume, inclusiv a membrilor familiei sale, a legăturii între cei trecuţi în ceea lume şi cei care sunt, fiii lor de un suflet şi-un sânge. Ei, „plecaţii”, erau întotdeauna elementul de referinţă, „motivaţia”, în numele căreia se justificau obiceiuri, proceduri, gesturi sacrale.

Marile sărbători de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza, Sărbătorile Pascale, Moşii, Sfinţii şi Sfintele erau omagiate printre altele şi prin mesele, ofrandele ritualice încărcate de fast şi de pace, într-o adâncă şi temeinică primenire a vieţii, sub multitudinea semanticilor sale. Ca urmare, e aproape imposibilă surprinderea lor sub toate nuanţele şi inclusiv a practicilor ce le includeau, cu un mesaj specific, fiecare în specificul său.

Decupăm din multitudinea stărilor, în primul rând Masa de Crăciun care, în univers tradiţional, îşi avea ca specific, pe lângă hrana cu predilecţie constituită din preparate de porc, câteva particularităţi cu trimitere înspre preparatele din aluat cu simbolistica lor proprie şi coloristicul de suflet imprimat de colind, modalitate aparte de exprimat starea de înălţare, de adâncă recunoştinţă faţă de Naşterea „Craiului cel Mare”. La masa Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Mesele omagiale sau aniversare De astă dată, avem în atenţie actul de sărbătorire a unui membru al familiei, ocazionat de omagierea numelui, emblemat sărbătoreşte, prin invitarea celor apropiaţi sieşi. Sărbătorirea era rânduită după tipare anume. În cazul băieţilor, erau invitate fete, implicit iubitele, având la îndemână şi un spaţiu de joc, fiind tocmiţi uneori chiar şi muzicanţi, ei fiind aceia care îşi rânduiau cele necesare, familia nefiind implicată decât 85

Gherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

parţial sau deloc. Uneori vârstnicii petreceau şi ei, cu discreţie şi cumpătare, alături de câteva rude mai apropiate, fără să umbrească pe tineri.

înflorată, şerpar etc. În cazul de faţă avem în atenţie familia de tineri în care ginerele era feciorul cel mai mic sau singurul şi ca urmare rămânea în casa părinţilor drept moştenitor şi totodată împlinitorul voinţei testamentare a părinţilor. Aceeaşi situaţie era şi în cazul fetei ca unică moştenitoare a familiei.

Oricum, era interesat faptul că ochii satului erau îndreptaţi înspre acest eveniment, apreciindu-i contribuţia la sudarea noii căsnicii, dar uneori erau prezente şi săgeţi ironice, mai cu seamă la adresa soacrei mari, speculându-se defecte, moduri vechi de comportament etc. Dar dincolo de toate, cu riscul de a ne repeta, consemnăm faptul că, în legile ei imuabile vremi şi vremi, colectivitatea îşi deschidea primitoare braţele, acceptându-le tinerilor integrarea în colectivitatea ce le –a dat în fapt viaţă. ……………..

1 DEX, Univers Enciclopedic, 1998, p. 835.

2 Mihai Andrei Alexe, Transcendentul.

Paradigmă a vechii mistici româneşti, Saeculum, An X, nr. 7-8, 2o11, p. 40.

3 Daniel Sebastian, Comunicarea simbolică…,Editura Dacia, 2003, p.13.

4 Sociologie Românească, An II, Nr. 5-6, MaiIunie 1937, p. p. 214-215.

Masa tinerilor căsătoriţi Prin practica ei, era o formă de relaţie spirituală, confirmată de prezenţa naşilor, în cadrul ritualicii de factură omagial-familială.

Asemenea, erau implicaţi tinerii căsătoriţi şi părinţii acestora. În majoritatea cazurilor, masa omagială avea loc în săptămâna următoare de după nuntă, bucurându-se de audienţă pe raza localităţii, în raport de legăturile prestabilite între membrii ce şi-au întemeiat familia. Astfel, dacă tânărul s-a căsătorit „pe curte”, în sensul că părinţii au hotărât ca existenţa lui să dăinuie, împreună cu tânăra soţie, în cuibul unde se născuse, atunci semantica acestei îndătinări se amplifică. Tinerii, în văzul întregului sat, se duc la masă în casa socrilor mici, urmaţi de socrii mari şi de naşi, cinstindu-i astfel, drept mulţumire că fata lor şi-a transferat existenţa, total, în noua casă. În ce-i priveşte pe naşi, aceştia sunt învăluiţi în consideraţii apreciative, fiind cinstiţi cu daruri diverse, completându-le pe cele de la evenimentul cel mare, precum ghiveci de flori, o haină mai aleasă pentru naşă, iar pentru naş, o curea

86

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

eseu

Octavian ONEA Menodrama Hasdeu – Caragiale.

A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului academic (I) (urmare din numărul trecut) Una la Prefectură sau O scrisoare pierdută Aşa se face că, puţină vreme după premiera de la Teatrul Naţional a Scrisorii pierdute (Marţi, 13/25 Noembrie 1884) Hasdeu, deputat de Craiova, îşi ia adio de pe scena Camerei Deputaţilor, aducând în spectacol o replică a lui Trahanache, din actul III, scena VI. Aici chiar trebue să ne oprim puţin, pentru că unele dintre „persoanele” din Parlament se vor regăsi şi în Academie, în 1891. Aşadar: Le povesteşte Hasdeu, Iuliilor, la 16/28 Nov. ’84: „În curs de 3 săptămâni am fost numai pe drumuri: de 5 ori din Bucureşti la Craiova şi înapoi. Am avut un succes strălucit: nu numai m-am ales eu, dar am ajutat a se alege în Craiova toţi amicii mei şi am dărâmat pe Stolojanu, care mă combătuse în alegerile trecute. Acum Camera s-a deschis eri.

(Premiera Scrisorii pierdute, cu două zile înainte de deschiderea Camerei Deputaţilor, nu poate fi desprinsă de acest context.

Dimpotrivă; n.O.) Astăzi sau mâine Stolojanu (continuă Hasdeu) care s-a ales în Bucureşti după ce a perdut la Craiova, este decis a rădica în Cameră cestiunea că eu nu pot fi deputat de vreme ce sum director al Arhivei.

Sper că-l voi birui şi aci, căci Direcţiunea Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Octavian ONEA Arhivei nu este un post administrativ, ş-apoi am foarte mulţi amici în Camera actuală. Înţelegeţi acum de ce nu v-am scris atâta timp. A fost luptă şi iarăşi luptă (subl. n., O.).

Cu toate astea m-am gândit zi şi noapte la voi. Mai am bucluc în Cameră astăzi şi mâine, şi apoi mă liniştesc. De nu eram eu în Craiova, ar fi căzut şi Chiţu, căci Stolojanu organizase o intrigă infernală contra noastră, a tuturora. Dar bun e D-zeu! / Mă grăbesc la Cameră.” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 166.)

Peste două zile, Duminică, 18/30 Nov. ’84: „V-am scris alaltăeri. De atunci un succes definitiv, şi mai mare decât cel dintâi.

Stolojanu a împins pe Kogălniceanu să conteste alegerea mea, sub cuvînt că directorul Arhivei, ca funcţionar, nu poate fi deputat. Erau faţă în Cameră 120 deputaţi. Se scoală Kogălniceanu şi zice: «Contest pe d.

Hasdeu, care trebui să fie invalidat.» După lege, o contestare numai atunci se poate lua în consideraţiune, când o susţin cel puţin 5 deputaţi. Preşedintele întreabă dară: «Sunt 5 deputaţi cari să susţină pe d. Kogălniceanu contra d-lui Hasdeu?» Adâncă tăcere. Întreabă încă o dată. Aceeaşi tăcere. Întreabă a treia oară. O voce răspunde: «Nu este nimeni contra d-lui Hasdeu.» Atunci preşedintele rosteşte: «Proclam pe d. Hasdeu deputat al Craiovei.» Kogălniceanu a rămas ca un caraghioz. Stolojanu devenise galben ca ceara.

Toţi deputaţii mă felicitau. Tablou!”

(Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 167.)

Dar lupta continuă. Tot Hasdeu, peste două săptămâni, Duminică, 2/14 Decembrie, după ce se deschisese şi Senatul: „Vă scriu în pripă, căci trebui să merg la Ateneu, unde ţin astăzi (Duminică, 2 oare p.m.) o conferinţă literară. Vă anunţ numai că Stătescu în Senat a combătut alegerea mea, cerând de la Minister cu orce preţ ca să optez pentru Arhivă sau pentru Cameră, una din doă. Chiţu a declarat că voi opta. Jurnalele au şi publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne 87

Octavian ONEA

Octavian ONEA

deputat. E minciună. De Arhivă nu mă las odată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau demisia din deputat. Dacă Camera va refuza demisia, atunci rămân şi deputat şi arhivist. Iată cum stau lucrurile. Bun e Dumnezeu! Eu mă port înţelepţeşte şi cu moderaţiune. Să vedem, cine va birui!” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 164; editorii au datat-o eronat: 2/14 Noembrie 1884.)

Momentul fiind tensionat, înţelegând cu o zi mai devreme că a pierdut partida („Un om care 20 de ani a lucrat zi şi noapte în sudoarea frunţei şi totdauna cu fruntea senină, un om căruia energica cetate a Craiovei, prin scrutin secret, i-a dat 400 de voturi, un om care nu a şovăit niciodată pe calea ideilor liberale şi naţionale, un asemenea om nu intră nicăeri pe fereastră, ci totdauna pe uşa cea mare, şi tot aşa pe uşa cea mare va eşi, iar nu pe fereastră din această Cameră”, spunea în discursul ultim; „Monitorul Oficial”, nr. 12, 4 Decembrie 1884: Desbaterile Corpurilor Legiuitoare. Şedinţa Camerei de la 3 Decembrie, p. 147; apud Oprişan, Setea, 448) şi nevrând să mai întindă coarda, Hasdeu – el însuşi un devastator umorist – destinde situaţia cu o replică din Scrisoarea cea proaspătă a lui Caragiale: „Îmi permit, domnilor, să trec peste laudele personale, ce-mi adresează aci d. Stătescu, laude care-mi aduc aminte un pasagiu din comedia d-lui Caragiali, pasagiu care zice: «onorabile, dă afară pe stimabilul». D. Stătescu, făcându-mi atâtea elogiuri, se adresează către d. Chiţu şi-i zice: Onorabile, dă afară pe respectabilul (Aplauze, rîsete).” („Monitorul” cit.; apud: Caragiale, Teatru, 599.) Aducerea lui Caragiale în Parlament – nici n-a fost nevoe să-i numească titlul piesei, fiind suficient să spună „comedia d-lui Caragiali” – era totodată şi un „certificat de calitate”, pe care Hasdeu înţelegea să-l acorde mai tînărului, dar marelui său confrate, ca pe un monumentum aere perennius, fixat în forul

aleşilor naţiunii. Ca o dovadă că teatrul caragialian era deja memorabil. Data este de reţinut: Luni, 3/15 Decembrie 1884. Până atunci, Scrisoarea se jucase de nouă ori: Marţi, 13/25 Nov. 1884 (I), Joi, 15/27 Nov. (II), Duminică, 18/30 Nov. (III), Marţi, 20 Nov./2 Dec. (IV), Joi, 22 Nov./4 Dec. (V), Duminică, 25 Nov./7 Dec. (VI), Marţi, 27 Nov./9 Dec. (VII), Joi, 29 Nov./11 Dec. (VIII) şi Duminică, 2/14 Dec. 1884 (IX). Şi avea să se mai joace apoi de şapte: Marţi, 4/16 Dec. (X), Duminică, 9/21 Dec. (XI), Duminică, 23 Dec. 1884/4 Ian. 1885 (XII), Marţi, 1/13 Ian. 1885 (XIII), Joi, 17/29 Ian. (XIV), Luni (deşi, ziua mi se pare curioasă; Onea), 25 Martie/6 Aprilie (XV) şi Marţi, 23 Aprilie/5 Mai (XVI) 1885 (Massoff III, 165).

Nu ştiu dacă Hasdeu fusese la vreunul dintre spectacolele anterioare scrisorii sale (sper că da), dar ştiu că a asistat la a doua lectură făcută de autor (prima fusese Duminică, 23 Septembrie/5 Octombrie 1884, la Junimea, în presenţa lui Alecsandri, Maiorescu, Zizin Cantacuzino, Al. Philippide, Th. Rosetti, Burghele, Chibici Râvneanu; Marin Bucur, 191). A consemnat-o Maiorescu, în însemnările sale zilnice: „Miercuri, 3/15 Oct. Aseară, domnul şi doamna [Dim. A.] Sturdza la mine, alde Th. Rosetti, Hasdeu, Creţeanu, Zizin, I. Cerchez, Alecsandri ş.a.m.d. Carag[iali] a citit din nou O scrisoare pierdută” (Bucur, 192). Hasdeu cunoştea, aşadar, cel puţin şi sigur, piesa de la sursă. Şi nu esitase să-i facă reclamă, deşi Caragiale îi persiflase copios reperele pe care le expusese în programul ziarului „Traian”, la 16 Aprilie 1869: „Trei date formează totalitatea crezului nostru politic: 1821, 1848, 1866.

Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu a deşteptat în România elementul naţionalităţii, amorţit până atunce sub falanga jugului fanariot.

Fidel memoriei lui 1821, organul nostru va fi un luptător neobosit al românismului.” „Revoluţiunea din 1848, rumpând şi sfărâmând ruginitele lanţuri ale privilegiului,

88

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Octavian ONEA

Octavian ONEA

a fost pentru noi aura născândă a democraţiei.

Generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi suflet a lui 1848.” „Revoluţiunea lui Tudor ne-a dat românism, revoluţiunea din 1848 ne-a dat democraţie, revoluţiunea din 11 Februarie a venit să le căsătorească într-un mod indisolubil, dându-ne Constituţiunea. În 1866 principiile din ’21 şi din ’48 au devenit o literă vie, o lege, un sacrament.”

(H., Op. IV, 385-386). Gândea, probabil, că şi o reclamă comică, din partea lui Caragiale, tot reclamă rămânea. Aşa că, în loc de supărare şi ranchiună, a ales lauda. ...Acuma, va zice cineva, ce mare brânză că te lăuda Hasdeu? Păi, era. Aşa cum – şi avea s-o simtă Caragiale însuşi, la desnodămîntul premiului academic – era de rău dacă te critica Hasdeu. Şi apoi, să nu uităm că laudele lui Hasdeu erau adresate unui dramaturg ce fusese copios fluerat şi avea să mai fie încă fluerat. Şi ce fluerat! De-i sunau sirenele-n cap şi după ce ajunsese în fruntea Teatrului Naţional. „Le auz încă... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways [aveau clopote de avertizare], de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarhist contra sergenţilor de oraş [aveau ţignale]; semnalele lor mă aruncă într-o melancolie [nu inventase încă Cioran cuvîntul disperare] foarte neplăcută.” Semnatarul acestor cuvinte exasperate era „actualul director al teatrului” şi „autorul pieselor O noapte furtunoasă, Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D-ale Carnavalului – şi încă un autor unic în ţară... Nu vă speriaţi” – şi prin asta sublinia, de fapt, echivocul – „unic nu prin talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat... Şi ce fluerare!... Le auz încă...” (O întîmpinare personală în cestiunea Teatrului Naţional, 22 August 1888; Op. III B, 799; scriem şi noi, peste tot, Reacţiunea şi Carnavalului, cum le-a scris Caragiale).

BIBLIOGRAFIE Bibliografia (sau Bibl.) = Academia Română, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu”, Bibliografia I.L.Caragiale în periodice (1852 – 1912), Vol. I, [de] Mioara Apolzan, Marin Bucur, Georgeta Ene, Rodica Florea, Dorina Grăsoiu, Stancu Ilin, Dan C.Mihăilescu, Coordonare: Marin Bucur, Revizie finală: Georgeta Ene, Cuvînt înainte: Acad. Eugen Simion, Bucureşti, Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 1997.

Bucur (sau, Marin Bucur) = Marin Bucur, Opera vieţii. O biografie a lui I.L.Caragiale, I, Bucureşti, Cartea Românească, 1989.

Caragiale, Teatru = I.L.Caragiale, Opere, 1, Teatru, Ediţie critică de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin, Bucureşti, ESPLA, 1959.

Cazaban = Ion Cazaban, Caragiale şi interpreţii săi. Un secol de reprezentare pe scenele româneşti, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985.

Cioculescu, Viaţa = Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale. Caragialiana, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977. Pentru cine are vreo nedumerire: Ediţia I (1940).

Corespondenţa Hasdeu – Iulia = Institutul de istorie şi teorie literară „G.Călinescu”, Documente şi manuscrise literare, Vol.III, Corespondenţa B.P.Hasdeu – Iulia Hasdeu, Ediţie publicată, adnotată şi comentată de Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1976.

H., Op. IV = B. P. Hasdeu, Opere, IV, Publicistică politică. 1858 – 1904, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin şi I. Oprişan..., 2007, Colecţia „Opere fundamentale”.

Influenţe = Octavian Onea: Influenţe hasdeene, în „Luceafărul”, anul XXXII, nr. 9 (1399), 4 Martie 1989, pp. 1, 6, (Eminesciana); Eminescu – mirajul Hasdeu. I. Influenţe hasdeene în poezia eminesciană. 1, „Verva”, nr. 1, pp. 1, 3-4; 2, nr. 2, p. 2, nr. 3, p.

3; 3, nr. 4, pp. 2-3; Influenţe hasdeene în poezia eminesciană, „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, Chişinău, 1 (151), Ian.-Febr.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

89

Octavian ONEA

Octavian ONEA

1994, pp. 83-88. Însemnări I = Titu Maiorescu, Însemnări zilnice. Publicate cu o introducere, note, facsimile şi portrete de I.Rădulescu-Pogoneanu, I (1855 – 1880), Bucureşti, Editura Librăriei Socec, [1936].

Maiorescu, Op. I = Titu Maiorescu, Opere, I. Critice, Ediţie îngrijită, cronologie, note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Studiu introductiv de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, 2005, (Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă), Colecţia „Opere fundamentale”.

Massoff I = Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, Volumul I (De la obârşie până la 1860), Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1961.

Massoff III = Ioan Massoff, Teatrul românesc. Privire istorică, Volumul III, Teatrul din Bucureşti în perioada 1877-1901, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969.

Op. III B = I.L.Caragiale, Opere, III. Teatru.

Scrieri despre teatru. Versuri, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită de Stancu Ilin, Nicolae

Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională Pentru Ştiinţă şi Artă, 2011, (Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă), Colecţia „Opere fundamentale”.

Oprişan, Setea = I. Oprişan, B.P.Hasdeu sau setea de absolut. Tumultul şi misterul vieţii, Bucureşti, Editura Vestala, 2001.

Opere I = I.L.Caragiale, Opere, I. Proză literară, Ediţie îngrijită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000 (Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă), Colecţia „Opere fundamentale”.

Pumnul, Istoria familiei Petriceico-Hăjdău = Octavian Onea, Aron Pumnul – Studii genealogice. Istoria familiei PetriceicoHăjdău. Extras din „Arhiva Genealogică”, V (X), 1-2, Iaşi, Editura Academiei Române, 1998, pp. 29-45.

Răsvan = B. Petriceicu-Hasdeu, Răsvan şi Vidra. Poemă dramatică în cinci cânturi, Ediţiunea IV, Bucuresci, Editura Librăriei Socecu & Comp., 1895.

90

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

actualitatea

Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII” Ediţia a XIII - a, 25 – 27 septembrie, Bacău-Tescani, 2014

Avangarda XXII - au debutat editorial în perioada 2013 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani - nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori profesionişti), precum şi II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi) în limba română, din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora, apărute în 2013 III. Reviste literare şi de cultură IV. Creatori din domeniile literaturii, artelor, jurnalismului, ştiinţei şi învăţământului

Regulamentul concursului Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XIII - a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ.

Condiţii de participare La această competiţie pot participa: I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/sau eseu în limba română din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care: - nu au depăşit vârsta de 35 de ani şi nu au debutat editorial Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Desfăşurarea concursului I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 35 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum: - un grupaj de 10 poezii, - 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini, - 1 - 2 piese de teatru scurt, - 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pagini.

Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice.

Lucrările vor purta un moto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor.

De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă.

Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.com 91

Avangarda XXII

Avangarda XXII

- Concurenţii care au debutat editorial în anul 2013 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

- Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi.

- Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din creaţia proprie în anul 2013, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

- Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2013, în trei exemplare, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie - Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şi de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2013, un CD cu o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Toate lucrările vor fi expediate până la data de 25 iulie 2014 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul-Concurs de Creaţie Literară Avangarda XXII”.

Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivităţile prilejuite de acest eveniment.

Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

II. Până la data 25 iulie 2014, - creatorii din domeniile literaturii, ştiinţei (inclusiv monografii) şi artelor vor trimite prin poştă: -o carte de poezie editată în 2013 sau

minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust -o carte de proză editată în 2013 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut, un - CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust -o carte de critică literară/eseu editată în 2013 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut, un CD cu o copie scanată a cărţii sau a textelor publicate şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust - artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2013, un CD cu o copie a lucrărilor şi a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust - dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune un CD cu o copie a minimum trei piese înregistrate video şi prezentate la cel puţin un spectacol în anul 2013, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust - jurnaliştii vor depune un CD cu minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri - toate publicate în anul 2013, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust - conducătorii de instituţii culturale publice sau organizaţii neguvernamentale sau profesioniste - vor depune un CD cu un raport al activităţilor desfăşurate în anul 2013, însoţit cu imagini de justificare, filmate şi/sau foto, o copie a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie bust Lucrările, însoţite de un CV, vor fi trimise sau aduse la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Bacău şi vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.

92

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Avangarda XXII

Avangarda XXII

PREMIILE: Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: - Premiul de Excelenţă „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2013 Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 55 de ani: - Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2013 Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: - Premiul de Excelenţă „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2013 Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani: - Premiul de Excelenţă „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2013

PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ, ARTE, JURNALISM., ŞTIINŢE ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda:

Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2013 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani: - Premiul de Excelenţă pentru cea mai bună carte de debut a anului 2013 Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2013: - Premiul de Excelenţă „GEORGE BACOVIA” Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 35 de ani: - Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău La această categorie se vor mai acorda Premiile I, II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2013: - Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV” Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acorda: - Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

-Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2013 -Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2013 -Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2013 -Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2013 -Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2013 -Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2013 -Premiul pentru cel mai bun management cultural al anului 2013.

Activităţile Festivalului, precum şi festivitatea de decernare a premiilor vor avea loc în perioada 26 - 27 septembrie 2014.

Notă: Premiile vor fi acordate numai persoanelor prezente la festivitatea de decernare a acestora. În lipsa premiantului, premiul se anulează.

Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs.

Relaţii suplimentare la telefon: 0334405419 mobil: 0721/861045 E-mail: fundatiacancicov@gmail.com

Director Festival: Victor Munteanu 93

comedie

Emanoil TOMA Vremea omizilor comedia amară în trei acte fragment […]

SENATORUL (brusc, indicându-se pe sine cu degetul): Dar ce sunt eu, mă? Pasăre migratoare? Vezi, asta e gândirea ta tâmpită, de ŞTIFT. Să pleci din ţară în loc să fii în mijlocul alegătorilor care te-au propulsat în scaunul parlamentar? Sau... Asta nu înghit eu la colegii mei: îşi pun coada pe spinare şi tule-o la dracu în praznic. şi alegerile bat la uşă. De-aia sunt ce sunt! Pentru că sufăr şi canicula şi durerile reumatice odată cu alegătorii.

(Schimbă tonul. Se aşează pe fotoliu. ŞTIFT rămâne în picioare în spatele spătarului fotoliului).

Spune-mi, cum stai cu derularea proiectelor pentru viitoarele alegeri parlamentare. ŞTIFT: Păi...

SENATORUL: Lasă „păiul”. Scurt. Cum stai cu finanţele locale, cu colectarea taxelor locale? Ai reuşit să aduni ceva? ŞTIFT (mândru): Stăm destul de bine. Fiind califatul cu cel mai mare număr de intelectuali din Califatania şi cu cei mai mulşi metri pătraţi de asfalt per capita, oamenii sunt responsabili, nu ca la centru unde în instituţiile de resort se angajează rubedenii, amante, care pun economia pe butuci. Iertaţi-mă că vă inoportunez cu o întrebare (în tot acest timp, Senatorul are palmele împreunate şi îl priveşte pe ŞTIFT pe sub sprâncene) de om din stratul de jos. Dumneavoastră, ditamai parlamentarii, nu ştiaţi ce se petrece pe feuda impozitelor?

SENATORUL: Nu şi se pare că te întinzi cu vorba? Că gândeşti astfel este treaba ta, dar nu e bine s-o dai pe goarnă. ŞTIFT (lozincard): Strategia înaintaşilor noştri în privinşa dezvoltării economice era

94

Emanoil TOMA „prin noi înşine”. Am dat drumul economiei, domnule senator!

SENATORUL: Ascultă comanda la mine, califule! Uite, aşa cum se prezintă cei din bazinul termal, goi adică, aşa plecăm din lumea asta, dar până atunci... avem copii pe care trebuie să-i călăfătuim în vreun fel. şi-ai deschis vreo afacere? Pe aici, prin alte orizonturi? ŞTIFT (îl priveşte atent şi apoi râzând): Sunteţi şugubăţ! Aveţi destule antene ca să fi aflat cum dansez eu. Să fiu sincer? Dacă nu mă sprijinişi să devin parlamentar, plec prin vecini.

Ne apropiem cu paşi mari de alegeri şi trebuie să întreprindem ceva în cuget şi simţiri. Sunt foarte curtat.

SENATORUL: Vezi că nu e bine să stai prea aplecat... ŞTIFT (nu sesizează ironia senatorului): Trebuie să schimbăm faşa Califatului, că de aici stoarcem voturile.

SENATORUL: Sau poate faceţi vreo parcare, ceva, că uite, de câte ori vin la piaţă, n-am unde parca maşina. şi, eventual, poşi avea şi tu o participaţie că eşti băiat sărac, nu ţii să te îmbogăţeşti dintr-un salariu de bugetar, dar mai strânge şi tu din cur, mai strânge cureaua, ori dă din mâini. (brusc) şi nu mai face pe prostul! (ŞTIFT înlemneşte).

N-ai pus umărul la privatizarea prin MEBO a trustului? ŞTIFT: Ba da!

SENATORUL: N-ai 25% din acţiuni? ŞTIFT: Ba da! Să trăişi!

SENATORUL: N-a câştigat licitaţia ce ţinea de Agenţia de pe noul bulevard societatea de la care alegerile te-au propulsat calif? ŞTIFT: Nu, excelenţă, noi construim Instituţia de alături.

SENATORUL: Da, ştiu, că pe aia aşi lăsat-o celor de la Castel. I-aşi fi lăsat flămânzi mă... dacă nu vă venea directiva. Nu! Nu vă mai săturaşi, mă, nu vă mai săturaşi. Că sunt şi ei simpatizanţi de-ai noştri, posibili aderenţi; asta este... trebuie să-i înghiţim pe toţi.

PENT este un partid majoritar. Începând cu aprilie când s-a dat startul pentru alegerile Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Emanoil TOMA

Emanoil TOMA

parlamentare, noi cei aleşi am redevenit luptători. Alergăm în teritoriu ca să convingem adunările cetăţeneşti, orăşeneşti, comunale, săteşti, de cătun, de cartier, de stradă, de bloc, de palier, să ne realeagă fiindcă noi, vorba poetului, „doar eu, eu, eu şi numai eu, sunt bun califatan şi ştiu ce vreau!” Va trebui, Califule, dacă vrei să apari pe cracă, să te răspândeşti ca potârnichea în lan. Să başi teritoriul metru cu metru, căci asta este garanţia că ne vor alege din nou „până ce moartea ne va despărţi”. ŞTIFT: Mi-am pus de gând să duc în cioc fluturaşii şi posterele care precuvântă că în anul acestor alegeri, numărul autoturismelor cumpărate de populaţie a crescut cu 16%, în timp ce numărul celor care posedă telefon mobil a crescut cu peste 31%.

SENATORUL: şi să le vorbeşti şi de alţi indicatori: de achiziţiile de TV color, de plasme, de plăci, de laptopuri, de magazinele de unde se pot procura toate acestea. (silenţios) PENT e un partid ma-jo-ri-tar. şine minte asta. Harta Califataniei trebuie să devină un teritoriu de culoarea noastră; să ştergem portocaliul, să ştergem galben-albăstriul, ori mărul muşcat. Prioritatea noastră pentru alegeri este 60% dintre primari.

(Se apropie unul de altul, dau mâinile şi le ridică precum în filmele MOSFILM cu muncitorul şi ţăranul ce înălţau secera şi ciocanul. De acum vor „lozinca” împreună). ŞTIFT şi SENATORUL: 605 consilieri aeropagişti centrali, 185 de deputaţi şi peste 150 de senatori. ŞTIFT: Dar nu depăşim numărul de parlamentari deja existenţi, peste 300?

SENATORUL: Cât mai mulşi, cât mai mulşi, vorba lui Lăpuşneanu: mulşi şi proşti, că nu asta contează. Plebea ne alege, plebea să suporte consecinţele. ŞTIFT: N-aveţi impresia că după Marea Revoluţie a Emanaţilor din Decembrie, parlamentarii sunt o molimă, ca nişte lăcuste din vremea lui Caragea, pe spinarea amărâţilor ăstora?

SENATORUL (ameninţător): Vezi că jigneşti un parlamentar califatan şi intri pe mâna CNA. ŞTIFT: CNA? SENATORUL: Consiliul Naţional al Audiovizualului, că suntem asaltaşi peste tot (schimbă tonul). şi omizi dacă am fi socotişi, scopul nostru derivă din Decalog. Noi instaurăm liniştea socială (ironic). Dar tu, eşti independent... N-ai nici o firmă. ŞTIFT: Una pe numele soţiei şi alta pe numele fiului meu. Ca să nu fiu incompatibil.

Să nu fiu socotit brigand de stat.

SENATORUL: Bravo, mă! Bravo! Îmi placi. Ai o gândire pragmatică. Dar vezi... (se apropie de el şi îi spune cu voce joasă) să faci totul cu discreţie, nu cum a făcut Strategul care era să-l bage în cătuşe pe vicecaliful judeţean. ŞTIFT: Nu cunosc!

SENATORUL: A băgat doctorul, care candida pe sectorul respectiv peste zeci de mii de euro şi Strategul l-a păpat de bani. Aşa vorbeşte lumea. Aşa se dă pe surse. Strategul îl sfătuia să meargă prin comune, cât de modest îmbrăcat, vezi Doamne, să vadă ţăranul că el este om din popor. Tot lanţul de farmacii din zonă era al Strategului şi se cam ferea să-l vadă lumea, nu cumva ţăranul să-şi condiţioneze votul, doar dacă el scade preşurile la medicamente. Fiind din zonă, ştia pe unde să se pitulească, pe sub vreun copac cu tulpina mai groasă, pe după vreun boschet. Mai venea cu el vicele – că de aici este şi el suspectat – care şi-o fi zis şi el să-şi tragă partea. ŞTIFT: Vă place bârfa! Vă place!

SENATORUL: Nu! Concluzionez! A cam dat peste marginea cratiţei la sediu. Venea gagiul şi primul lucru de care se interesa era dacă doctorul a adus gustările, pentru cei ce erau hăitaşi în sectorul lui. Intra în biroul şefului, că acolo le ducea candidatul, le înjumătăţea, că de uscat ce era începuse să se rotunjească şi apoi dădea indicaţii. La o cafea.

SENATORUL: Oricum, te apreciez. şi după ce rezolvi ce şi-ai propus, dă un banchet. unde voi prezenta şi eu un discurs. şi pentru asta ia legătura cu Mărăcine.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

95

Emanoil TOMA ŞTIFT: Dar nu-l cunosc.

SENATORUL: Nici nu merită. În lumea prin care se învârte circulă o epigramă legat de numele lui. Se oferă singur să stea preş: ştie o lume că matale Ai numai ţepi şi nu petale, Eşti ceea ce îşi stă mai bine: Un putregai de mărăcine.

Ne folosim şi noi de jigodii cât ştiu să nu ne latre. ŞTIFT: Ciudat!

SENATORUL: La treabă, prietene, la treabă!

Ai capul tare? Loveşte, nu sta! Pregăteşte bine acţiunea, că vreau să ţin un discurs inaugural.

Cât priveşte prezenţa mea aici, ia aminte: la banii mei puteam să merg oriunde în lumea asta, dar am venit aici în sezon, în mijlocul nevoiaşilor bolnavi, dar şi alegători, Califule!

Nu de băi am eu nevoie, că, fie vorba între noi, nu mă doare niciunde, sunt ca un taur, dar, venind aici, îmi pregătesc viitorul mandat. Şi voi avea eu timp şi de Mollorca Dar alegerile sunt mai importante . Hop, şop, bat la uşă.!

Vezi ca parcarea să fie o victorie. (confidenţial) Crezi că o să-mi scot banii din ea? ŞTIFT: La început poate fi mai greu; lumea nu e obişnuită să plătească pentru că îşi lasă maşina în stradă. Dar o să am în vedere să schimb traseul unor străzi; avem exemple în acest sens, îi obligăm pe posesorii de autoturisme să intre în parcarea cu plată. O să plantăm semne de circulaţie restrictive, că nam încotro. Mai mutăm nişte bariere automate la intrare şi la ieşire, vom folosi câţiva salariaşi ca să taxeze şi maşinile care trag pe străzile limitrofe. Găsim soluţii, că dă-i în soarta mă-si, vin la piaţă, doi paşi, cu maşina? Să simtă şi ei că ne modernizăm. Ne descurcăm noi să vă scoateţi banii, că doar n-o să faceţi campanie electorală din salariul dumneavoastră de bugetar.

SENATORUL: Bine gândit. Bine spus! Repet. ştiu că eşti independent, dar ai face bine să te înscrii la noi, pentru că eşti un tip dibace. şi

96

Emanoil TOMA virtuos pe deasupra! Dacă treci la noi, aş propune staff-ului partidului să fii primit chiar săptămâna viitoare în PENT şi pus pe lista noastră pentru un scaun de deputat. Dar vezi că ai lătrăi destui. Care mai au şi verzişori şi euroi prin buzunar. şi jinduiesc de mult la un loc de parlamentar. Pricepi? ŞTIFT: Bănuiam că locul costă!

SENATORUL: Nu-şi face griji. Calitatea nu şine de averea individuală. Engels era fiul unui capitalist din Manchester şi a scris despre muncitorii englezi. De ce tu, fiu de muncitor, să nu ai în mână soarta celor bogaţi. Doar nu eşti un ŞTIFT. ŞTIFT: Eu când mă duc la şedinţele Areopagului Local nu mă duc îmbrăcat la patru ace şi nici îmbrăcat sport.

SENATORUL: Cunosc. şi s-a dus buhul! Te duci în pufoaica ta de şantierist îmbibată cu zeamă de ciment de cad de pe ea bucăţibucăţele de tencuială, când te aşezi pe scaun. ŞTIFT (se face că n-a sesizat ironia). Mi s-a părut, sau cam aşa ceva, când aşi venit păreaţi îngândurat?!

SENATORUL: Da! Îmi voi concedia garderobierul! (suflecă mânecile hainei). Uite, vezi?! Garderoba mea este plină de cămăşi cu mânecă simplă care se încheie cu un nasture obişnuit, pe când şoferul tău are cămaşă cu manşetă dublă. ŞTIFT: N-am sesizat.

SENATORUL: Da! Cu manşetă dublă şi butoni de aur! ŞTIFT: Poate din double.

SENATORUL: Aur, double, nu mai contează.

M-a umilit cu mânecile lui. ŞTIFT: E, domnule senator?! Pentru atâta lucru?

SENATORUL: Să nu te aud. E grav că nu ştie să facă managementul şefului său. (Se învârteşte în jurul mesei, mută scaunul, apoi se apropie de peretele pe care se găseau sub o perdea „Principiile PENT”). ŞTIFT: Doresc din tot sufletul să vă luminez cu bucurie spiritul! Principial am trecut în barca dumneavoastră de când şeful nostru a Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Emanoil TOMA

Emanoil TOMA

rupt alianţa. (Trage perdeaua care acoperea panoul PENT).

SENATORUL (Se retrage pe podium câţiva paşi, ca să privească panoramic tabloul). L-ai ascuns de ochii lumii aşa cum stareţul Mănăstirii Sâmbăta a ascuns portretul regelui Mihai pe toată perioada comunistă, sub un linţoliu. ŞTIFT: Suntem sub vremi, Excelenţă. După cum vedeţi, domnule senator, noi am stabilit în consens cu toţi consilierii principiile PENT. SENATORUL: PENT? ŞTIFT: Nu v-aşi prins?

SENATORUL (nostalgic): Partidul e-n toate, E-n cele ce sunt Şi-n cele ce mâine Vor râde la soare. ŞTIFT (înţeapă): Sunteţi nostalgic?!

(Senatorul nu răspunde) Nu Partidul, ci PENTUL e-n toate. Când ne-am propus aceste principii, ne-am gândit că, fundamental, fiecare dintre membrii Areopagului, aparţine doctrinar PENTului său. Care îl şine în cârcă. şi, prin adunarea noastră în conclavul califatan am elaborat întâiul ACT NORMATIV, carta sfântă a coteriei ce conduce mândrul nostru pământ: Califatania. Sunt cele 10 porunci cărora trebuie să se supună oricare pentist.

SENATORUL: Da?! Dar aici par a fi 13. ŞTIFT: Aparent! Ele trebuiau evidenţiate în funcţie de importanţă. Iată: Sigla: PENT Imnul: PENT-ul e-n toate Teza fundamentală: MIERISMUL: Ai câştigat puterea. Rade borcanul cu miere până la fund pentru că opoziţia râvneşte la el.

SENATORUL: şi, de aici încolo, principiile: ŞTIFT: E decalogul nostru, care în subsidiar îşi arată esenţa lui de origine biblică. Zece porunci. (Citeşte cu glas tare).

3. Un lucru furat trebuie spălat; din lăturile lui ies milioanele.

4. Ai avere ilicităş Legea de bază a Califataniei şi-o va garanta.

5. Orice război este benefic. EL ne scapă de recesiune.

6. Fii alături de cei puternici, dar nu fi convins că ei te vor ajuta la nevoie.

PRINCIPII 1. Demolează trecutul şi laudă prezentul făcut de PENT. 2. Ai un prieten care te-a ajutat la nevoieş Să dispară! ştie prea multe despre tine!

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

SENATORUL (citeşte şi el): 7. Lupta sindicală trebuie compromisă. Ea este forma mascată a terorismului. ŞTIFT: 8. Singura vietate capabilă să aştearnă egalitatea între regnuri este omida.

SENATORUL: 9. Omida instaurează liniştea socială. Pe unde trece, dispare clorofila. ŞTIFT şi SENATORUL (lozincard): 10. Înscriete în PENT ca să-şi asiguri clorofila fizică şi intelectuală (râd amândoi şi bat palma). Ha, ha, ha!

SENATORUL: Califule, ascultându-le, recunosc, până şi mie mi s-a făcut pielea găinii şi părul măciucă şi o sudoare rece mi-a cuprins şira spinării. ŞTIFT: Firesc. Sunt redactate la nivelul de gândire al revoluţionarilor noştri.

SENATORUL: E un amestec doctrinar. ŞTIFT: Am cules din mai multe statute cele mai importante idei. Dar, ia spuneţi-mi, mai găsişi undeva un asemenea principiu? Lupta sindicală trebuie compromisă. Ea e firma mascată a terorismului!

SENATORUL: Da! E bine conjugat cu realitatea luptei sindicale de la noi, care e un fiasco imens. E culcuşul sub care se latră ca să se ajungă în parlament. ŞTIFT: Dacă ziceţi dumneavoastră... Mie mi se cere declaraţie de avere; averile ăstora sunt tabu. Eu trebuie s-o bag pe Maridora în faşă.

SENATORUL: Maridora fiind amanta? ŞTIFT: Mă jignişi, domnule! Eu nu poftesc la bunăciuni, domnule Ţimitrecu.

SENATORUL: Ţimitrecuş Cine este acesta? ŞTIFT (prins la mijloc, împăciutor, dându-şi seama că a sărit calul). Pentru ştiinţa dumneavoastră, e pseudonimul politic al

97

Emanoil TOMA preşedintelui Areopagului regional.

SENATORUL: Al meu? ŞTIFT: Nu aveaţi dumneavoastră sloganul electoral: „Ţine minte trei cuvinte, pam, pam, param, pam Preşedinte!?

SENATORUL: Adică, numele meu era „pam, pam, param, pam... ŞTIFT (entuziasmat): Ţineţi minte trei cuvinte! Ţi-mi-tre-cu preşedinte!

SENATORUL: Hai că m-ai binedispus. Să revenim la masa tratativelor (îl ia pe ŞTIFT de după umăr şi se întorc în scenă la masa din mijloc) cum s-ar zice. Să discutăm despre proiectul pe care îl ai în vedere. (se aşează) E mult de vorbit? ŞTIFT: Mai mult despre istoria acestui proiect (se aşează şi el), care a fost cauza unor discuţii cu Maridora.

SENATORUL: Soţia? ŞTIFT: Da. Ei nu-i place politica. Nu i-a plăcut nici că m-am implicat în alegerile locale pe care după cum vedeţi le-am câştigat, din moment ce sunt Calif. Dar asta este. Că îi răstorn viaţa personală cu noile responsabilităţi!

SENATORUL: Responsabilităţi noi? ŞTIFT: Sigur, că dacă a trebuit să nu fiu incompatibil am transferat pe numele ei afacerile mele. (reflexiv) Pe mulţi nu-i aştepta nimeni, nu-i întâmpină nimeni. Eu am bucuria de a avea o soţie şi un copil. Aveam de ce trăi.

SENATORUL: Normal. ŞTIFT: Da! Îmi tot reproşează că stau capră pentru alţii. Că de ce vreau să-l destitui pe Metodiu, directorul de la Fabrica de izuri din moment ce chiar în condiţii de criză are balanţa pozitivă.

SENATORUL: Hai s-o luăm cu binişorul!

Oamenii cred încă în faptul că, tocmai pentru emiterea excesivă de vânturi, au fost obligaţi să se debranşeze pe vremea dictatorului şi au ieşit în stradă. ŞTIFT: Gândiţi populist! Aşa zice şi Maridora, deşi noi nu discutăm în casă probleme de serviciu. N-am făcut pe tema asta un pact cu ea, dar a fost un acord mutual: „Am ieşit din Areopagş Sunt bărbatul soţiei mele!

98

Emanoil TOMA Am ieşit pe poarta casei, salut! Sunt califul din Califat”. Că, vezi Doamne, lumea la vot m-a apreciat pentru că aş fi avut patru coaie. Că trebuia s-o întrebe pe ea în privinţa asta, mai întâi. Că dacă în tinereţe ar fi găsit pe altul l-ar fi luat pe ăla de bărbat! Chestii tulburătoare după atâţia ani de căsnicie.

SENATORUL: Şi până la urmă, de ce vroiai să-l concediezi pe Metodiu, pe care şi eu îl apreciez ca specialist? ŞTIFT: Metodiu n-a realizat legătura apelor pluviale, care ar fi inundat strada după ce se aproba proiectul cu modificarea traseului rutier.

SENATORUL: Adică? ŞTIFT (se dă mai aproape de masă şi explică Senatorului, parcă desenând pe tăblia mesei, cum stă chestia cu Metodiu). După ce m-am întors de la Tianjin şi am învăţat multe din experienţa chineză, i-am explicat lui Metodiu că, în cazul ploilor abundente, apa de pe străzi ar fi putut fi direcţionată printr-un sistem de cădere liberă a acesteia, de la înălţimea şoselei, prin canale speciale la nivelul la care se găsesc WC-urile, şuvoiul apelor pluviale curăţind budele dintr-o lovitură.

SENATORUL: WC-urile? E proiectul vostru? ŞTIFT: Proiectul Calipawc. Aşa va fi locul marcat cu o pancartă imensă, viu colorată şi arătând cetăţenilor direcţia de mers spre interiorul acestuia.

Lasă că acum trebuie să aducem modificare la cabinele de duş. Din două cabine trebuie să facem un buncăr. A fost solicitarea Ministrului aflat la cel mai înalt grad. Că are încredere în capacitatea mea organizatorică şi va fi sigur că din acest loc nu va mai ieşi la presă nici o informaţie şi nici o şoaptă din discuţiile lui secrete cu areopagiştii regionali.

SENATORUL: Trebuie să-l înzestraţi cu cele necesare securizării. Da! Se poate ascunde acolo. Oricât de adânc s-ar băga, va auzi bâzâitul muştelor verzi cu grad de general. Şi mirosul n-o să iasă din el oricât de mult s-ar duşa. […]

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

cronică plastică

Cornel Sântioan CUBLEŞAN Porţile Un dor de timpuri străvechi, de oameni măreţi, un dor de monumente ce încă mai strălucesc, în umbra fostei glorii: statui, palate, catedrale, teatre, altare, ascunzând istorie, mistere, un dor de a cuprinde cu mintea, cu sufletul, inefabilul ascuns în forme, spaţii, lumini şi umbre, un dor de necunoscut se trezeşte în simţurile şi simţirile omului artist Serghie Bucur, aşa, deodată, impresionat până la extaz, văzând, ca pe un miracol, frumuseţile de neasemuit ale arhitecturii străvechi spaniole - dintr-o întâmplare pur şi simplu.

Serghie îşi vizitează fiica în Spania.

Muzicianul, poetul, prozatorul, gazetarul se trezeşte aşa, deodată, în postura de grafician.

Măreţia vechilor cetăţi, a catedralelor, a turnurilor măreţe, a coloanelor ce se înalţă până la cer, a arcadelor, perspectiva în care formele îşi arată splendorile, perfecţiunea, îl fascinează pe Serghie Bucur. Străbate drumuri, străzi, cu pasul, urcă pe coline, zile întregi, colindând, tăind cu privirea spaţiile în care se arătau minunile, dumnezeieşti, create de oameni, căutând unghiuri ascunse, perspective noi, Serghie se trezeşte în febra creaţiei. Pe cartoane, desfăcute din cutii obişnuite, în care se transportă îmbrăcăminte, încălţăminte, bunuri pentru oameni, Serghie înalţă un imperiu al visului său, ascuns în subconştient, născând din istorie o istorie spirituală. Cu pixul, cu creionul, desenând, haşurând, scoţând din umbre, din lumini, tot ce poate cuprinde ochiul, spiritul, desfăşurând pe sute de cartoane, frumos colorate, de la alb-gri la Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Cornel Sântioan CUBLEŞAN alb-ocru, o întreagă panoramă a frumuseţilor Spaniei vechi. Precizia desenului, sensibilitatea liniilor, trecerea de la umbră la lumină, vibraţii ale tuşelor sensibile, îi dezvăluie pasiunea, trăirea artistului în faţa sacrului. O trudă risipită în dragoste, Serghie, graficianul, deschide lumea lui, fascinantă, cu un „Megalit”, o poartă de piatră prin care ies şi intră umbrele, prin care încercăm şi noi să intrăm, să descoperim lumea nouă a lui Serghie Bucur. Teatro Romano De Meridia, monumentalitate, în faţă „Altar catedral di Seguenza”, nu poţi să nu te închini. Un cavaler, cu sabia scoasă de ani şi ani, înfruntă timpul, prins într-un păinjeniş de haşuri din care nu poţi ieşi. „Plaza Fadrel, Castellon”, o schiţă rapidă, un moment al zilei în care oameni şi arbori, locuinţe pe verticală, prinse în linii subţiri, alunecoase, se armonizează într-o tăcere în care timpul s-a oprit o clipă şi respiră. „Catedrala Santa Maria, Castellon”, arabescuri, soliditate, loc unde sufletul s-a unit cu mintea, proslăvind pe Domnul. „Piaza Cafeteria, Castellon”, lume respirând în aer liber, tăifăsuind, reciclări sufleteşti. „1075, Alcazar, Castello di Segovia”, din umbra uriaşă a zidurilor ne privesc cavalerii şi domniţele; ei speră şi acum că victoria va fi a lor şi că vor cuceri inimile frumoaselor de la curte, dar toate sunt vise spulberate. Doar piatra, sticla şi marmora, reci ca o glaciaţiune, ne vorbesc de neputinţa şi fragilitatea fiinţei umane şi de puterea spiritului. Privind „Catedrala Vieja de Leida, cu turnul uriaş, perspectiva oraşului, ai impresia că te afli pe un nor, cu îngerii. „El Alcazar de Sevilla”, cetate adunată între ziduri, în care eşti prins ca într-un asediu al meditaţiei, al aşteptării unor invadatori care nu vor reuşi sa străpungă niciodată aşezarea, speranţa. „Caile Corcardos Castellon, linii agitate, oblice, verticale, spiralate, încearcă să reconstituie ceruri, ferestre, felinare, locuinţe, care ascund înăuntrul lor vieţi, după ţesătura grafică. Ceasuri, turnuri, ferestre impunătoare aşteptând reîntoarcerea 99

cronică plastică

Serghie BUCUR

timpului. Linii înfrigurate, linii verticale ale coloanelor, forme ce vorbesc despre eternitate şi geniul uman. „El Aquedueta de Segovia”, cu coloane până la stele, cu infinite arcade prin care priveşte Dumnezeu spre noi, cu milă şi cu speranţă. Urbe cu case sprijinite una în alta, cu biserica în centru, şi arbuşti à la Van Gogh ce străjuiesc liniştea metafizică din interioare.

Seria de portrete schiţate rapid, psihologii diferite. Aş remarca portretul scriitorului Eduardo Mendatti, interiorizare, detaşare de lucrurile lumeşti, portretul pianistei Libeth Preitas, Enric Garcall, poet, o privire de dincolo de timp. Las porţile deschise de Serghie Bucur, aici ne vom putea întoarce, oricând, în timp, întoarcerea în timp este o înaintare, de fapt, nu poţi fi dacă nu îţi aduci aminte să fii un întreg, nu o jumătate, iată învăţătura.

prof. Gherasim Rusu Togan, eminente personalităţi ale Culturii române contemporane. „Călătoria” cronicarului a însemnat o fabuloasă descindere în trei dintre lumile cărora Arta plastică autentică le insuflă durata eternităţii şi forţa valorii estetice.

Tehnicile de lucru – acuarela, pastelul şi uleiul au „cooperat” în elaborarea acestor „lumi” de un fecund romantism – echivalenţa mereu proaspătă a spiritului artistei noastre –, reflector al epocii în care trecutul este obsesiv prezent, Câmpina – în conştiinţa şi trăirile plastice ale doamnei Maria Bulgărea – fiind inepuizabilă, natura şi locuitorii ei, într-o necontenită plecare-sosire, arătând – prin peisaje, flori şi portrete, în 2014, cam cum era în 1814, în 1914 sau cam cum s-ar vrea să fie văzută în 2114! Artisticeşte vorbind, pre limbajul plastic al pictoriţei Maria Bulgărea.

Aidoma Muzicii şi Poeziei, Florile sunt marea slăbiciune a doamnelor! În Nudurile şi Naturile lui statice, Theodor Pallady plasează o plantă cu sau fără flori, un vas cu voluptoase florilegii. Luchian – pictorul Florilor, e deja un reper al speţei picturale în discuţie. Doamna Maria Bulgărea a fericit invitaţii expoziţiei d-sale cu o memorabilă galerie de Stânjenei şi Narcise, de Lalele şi Ciclame, de Crini şi Maci! Un coronament paradisiac, la un moment fortisim aievea sonorizat de tonuri şi semitonuri ascunse în petale, pistiluri şi polenurile conţinute, în carnaţia vegetală a dublului feminităţii, care îl constituie florile! Când somnolând într-o fereastră, când în compania unei ceşti de cafea sau de ceai, a unei cărţi, a unei pălării sau scrumiere, a unei umbrele, când sub vreo privire ascunsă după o secretoasă perdea sau în aşteptarea înserării, Florile doamnei Maria Bulgărea îl venerează în tăcere pe Dimitrie Anghel – nebunul după nurii Nataliei Negru – „închisă” de el (Şt. O. Iosif plânge resemnat) într-un turn – un liliac înflorit din rădăcină până-n vârf! Am tresărit însă, când, în nu ştiu care din Peisaje, am simţit cum păşesc pe un

Serghie Bucur ROMANTICA Bucuria ce mi-a adus-o întâlnirea cu pictura şi grafica doamnei Maria Bulgărea, artistă plastică a Câmpinei, mi-e şi acum vie, iar privilegiul de fi vorbit la vernisarea expoziţiei sale, găzduită de sala „Constantin Radu” (fostă „Sala cu Două Piane”) a Casei de Cultură „Geo Bogza”, sâmbătă, 15 februarie 2014, ora 11, amplifică o stare emoţională devenită istorie. Interesul pentru opera distinsei pictoriţe, faţă de valoarea artistică a lucrărilor – într-un număr impresionant expuse privirilor, pe toţi pereţii sălii amintite, l-a probat numerosul public prezent la vernisajul oficiat de dl Florin Dochia, directorul Casei de Cultură „Geo Bogza” şi dl 100

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR

drumeag plin cu Stânjenei crescuţi în dreapta şi în stânga cărării, îndreptându-mă către casa bunicilor mele Safta sau Smaranda, prin Călineştiul copilăriei, venind să le aduc ceea ce aşteptau: gaz şi candel de Ion Grecu, sau mirodenii şi „o juma de franzea” de la Gheorghe Leu – negustorii de seamă ai satului meu natal. Scenele sociale s-au insinuat în expoziţie doamnei Maria Bulgărea, într-un discret stil moromeţian, prin câteva personaje „cu vechime” în speţele lor existenţiale. Spre exemplu, arhaica „Ţaţa Leana” stă de o sută de ani în poiana din faţa căsuţei sale, în aceleaşi veşminte în care se-mbrăcase când omul ei pleca la război – cel de Independenţă, cu basmaua strânsă sub bărbie, uitând că şade acolo „să vie Dumitru sau Anghel sau Croicu sau Neculai sau...” Soarele arde, bălăriile cresc în jurul Ţaţei Leana, până când s-or face pădure, dânsa acolo stă – nemişcată, statuie, fiinţă înveşnicită, „Domnu’ l-o aduce pă Dumitru sau Anghel sau... odată ş-odată!” În partea de peste deal, „Casa lu’ Ion Iancu” pare să se fi mutat de pe Pământ; ca şi cum spusa lui Lucian Blaga aşa arată, prin urmare, aşa şi este aievea; odăiţele cosmineanului Iancu, precum Sfinxul între Piramide, ascultă cum „Ce e val, ca valul trece...” Pe unde-o umbla dumnealui – stăpânul lor, asemenea căutătorului „Lânii de aur”! – se întrebă chefliul melancolic din tabloul „Caut o nevastă”, cuprins de teama unei aşteptări zadarnice care, dacă ar fi dimpotrivă, e sigur ea că nu l-o înşela cu primarul sau vreun privat ce – a văzut el unu’ – îşi ridică vilă cu termopane în liziera salcâmilor, spre Pietriceaua? Ei, da’ chestia e loterie, o aduci în casa ta şi, la o adică, te aruncă cu altu’ de nu te vezi! E mai sigur „Acasă la bunica”, biata de dânsa anu’ trecut s-a dus la Ceruri, acu’ se face anu’ , tre’ cumpărat arpacaşu’ pen’ colivă...! Pân-atunci, o fugă „La TelegaVale”, vremea e bună pentru-o baie în lacul sărat, n-ai nevoie să-noţi, ştii, doar, că, astăvară, la Techirghiol, nu-ţi venea a crede că e,

pe lumea asta, ape care te ţin deasupra, ca pe Christos!... Ce de vile răsăriră pe-aici, ce maşini şi mai ales ce coconeturi urcă şi coboară din ele, mamă! Telega – Ocnele de sare, Christophi, „Un om între oameni”, Telegescu, Serghiescu-Naţionalu, „Apter” – istoria devenirii României!!! ...Portretul arhitectului Mihail Maciu, o reprezentare de ţinut minte, cu ecouri şi similitudini edilitare în „Casa dr. Cuţu”, unde proprietarul conversează (gândeşti; parcă îi şi auzi!) în sufragerie, cu oaspeţii lui, despre „Al doilea război balcanic” – la care tatăl său a luat parte, „Să vă dau cartea lui, „Jurnal de Front”!, spune el, pe când Vetuţa, servitoarea, în uniformă, cu şorţ şi bonetă, aduce cafelele pe un cărucior silenţios... „Pictura doamnei Maria Bulgărea, privită de noi, astăzi (sâmbătă,15 februarie 2014) sonorizează spiritele tuturor! Peisajele – cu acorduri din „Rapsodia Română”, a lui George Enescu! Portretele – pe ritmuri din „Nuntă în Carpaţi”, de Paul Constantinescu, iar Florile vin din „Fetele de la Căpâlna” – infinita coloană a frumuseţii româncelor din izvoarele Maramureşului!”. Aşa am încheiat scurta mea aserţiune, la vernisajul Expoziţiei de artă plastică a Doamnei Maria Bulgărea.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

101

arte poetice

T. S. ELIOT

T. S. Eliot «Am descoperit că forma a dat elan conţinutului» Interviul a avut loc în New York, în apartamentul Dnei Louis Henry Cohn, de la House of Books, Ltd., o prietena de-a Dlui şi Dnei Eliot. Biblioteca minunatului living găzduia o remarcabilă colecţie de autori moderni. Pe unul dintre pereţii de la intrare se afla o schiţă a Dlui Eliot, făcută de cumnata lui, Dna Henry Ware Eliot. O fotografie gravată de la nunta soţilor Eliot şi încadrată de o ramă argintie se află pe o masă. Dna Cohn stătea alături de Dna Eliot pe o canapea într-un colţ al camerei, în timp ce Dl Eliot stătea faţă în faţă cu reporterul în mijlocul camerei. Microfonul reportofonului zăcea pe podeaua dintre ei.

Dl Eliot arăta bine. În drumul spre Londra, se hotărâse să viziteze Statele Unite pentru o perioada scurtă de timp, după o vacanţă în Nassau. Era bronzat şi părea că se îngrăşase puţin în cei trei ani de când reporterul nu-l mai văzuse. Într-un cuvânt, parcă întinerise şi arăta mai vesel. Pe parcursul întrevederii, arunca frecvent câte o privire Dnei Eliot, ca şi cum ar fi împarţit un adevăr cunoscut doar de ei.

Reporterul mai discutase cu Dl. Eliot în Londra. În biroul mic de la Faber and Faber, situat deasupra Pieţii Russel, se află o expoziţie de fotografii: o imagine mare a Virginiei Woolf cu un portet în medalion al lui Pius XII; precum şi fotografii ale lui I. A. Richards, Paul Valéry, W. B. Yeats, Goethe, Marianne Moore, Charles Whibley, Djuna Barnes şi alţii. Mulţi dintre poeţii tineri au privit cu uimire portretele de aici în timp ce discutau cu Dl Eliot. Unul dintre ei a povestit 102

un fapt neaşteptat după o conversaţie cu acesta. Astfel, după o oră de discuţii literare serioase, Dl Eliot a făcut o pauză pentru a găsi un sfat pentru tânărul poet; acesta, american la origini, urma sa meargă la Oxford, aşa cum făcuse şi Dl Eliot, cu patruzeci de ani în urmă.

Deodată, la fel de serios ca şi cum ar fi vorbit despre salvarea sufletului, Dl Eliot consideră de cuvinţă să-l sfatuiască pe tânăr să-şi cumpere lenjerie intimă din lână din cauza climei umede a Oxford-ului. Dl Eliot are darul de a fi prietenos şi deopotrivă conştient de comicul discrepanţei dintre atitudine şi mesajul transmis. În comentariile de mai jos se regăsesc multe astfel de divagaţii, iar ironicul mişcărilor sale dispar e în scris. Există însă dăţi când reporterul trece de la sarcasm şi comic la hilar. Pe casetă se aude frecvent râsul zgomotos al Dlui Eliot, mai ales când menţionează cum, în primii săi ani, l-a discreditat pe Ezra Pound sau în răspunsul la o întrebare despre o operă nepublicată şi considerată inadecvată, respectiv poeme cu Regele Bolo scrise în anii studenţiei la Harvard.

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

T. S. ELIOT

T. S. ELIOT

*** Să începem cu începutul. Vă aduceţi aminte împrejurările în care aţi început să scrieţi poezie în St. Louis pe când eraţi copil?

Cred că am început pe la vârsta de paisprezece ani, inspirat fiind de Omar Khayyam al lui Fitzgerald, să scriu câteva catrene întunecate şi cu orientare ateistă şi deznădăjduitoare. Din fericire, m-am oprit aşa de iremediabil încât aceste catrene nu mai există. Nu le-am arătat niciodată nimănui. Prima poezie publicată a apărut în Smith Academy Record şi mai târziu în The Harvard Advocate, fiind scrisă la sfatul profesorului de engleză şi imitându-l pe Ben Jonson. Profesorul meu a considerat-o o scriere foarte bună pentru un băiat de cincisprezece sau şaisprezece ani. Ulterior, am mai scris câteva la Harvard, suficiente pentru a mă putea califica la alegerile pentru funcţia de redactor şef la The Harvard Advocate, funcţie pe care am savurat-o din plin. Apoi, ultimii ani de şcoală au fost extrem de efervescenţi. Am devenit mult mai prolific, mai întâi sub influenţa lui Baudelaire şi apoi a lui Jules Laforgue, pe care cred că lam descoperit în primii ani la Harvard.

numele şi nici nu ştiu dacă mai există azi) şi am găsit Laforgue şi alţi poeţi. Nu-mi imaginez cum de exista Laforgue în biblioteca aceea. Dumnezeu ştie de cât timp îl aveau şi dacă îl mai căutau şi alţii.

A existat cineva, în mod special, care v-a prezentat poeţilor francezi? Bănuiesc că nu Irving Babbitt.

Nu, Babbit ar fi chiar ultima persoană!

Singura poezie pe care Babbit a admirat-o mereu este Elegia lui Gray. O poezie bună, e drept, dar cred că asta denotă anumite limite pe care săracul Babbit le avea. Cred că mi-am declarat public sursa; este vorba despre cartea lui Arthur Symon care insistă asupra poeziei franceze şi pe care am găsit-o din întâmplare la Clubul Harvard, un loc de întâlnire al studenţilor de la Harvard. Se afla acolo o bibliotecă mică, aşa cum găsim azi în multe dintre casele Harvard. Mi-au plăcut vorbele lui şi aşa am mers la o librărie specializată în literatură franceză, germană precum şi în alte limbi străine (am uitat Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

Eraţi conştient în perioada studenţiei de prezenţa dominatoare a poeţilor mai vârstnici? Astăzi poetul scrie în tinereţe ca la vârsta unor Eliot, Pound şi Stevens. Vă amintiţi dacă aveaţi conştiinţa spiritului literar al vremii? Mă întreb dacă nu cumva situaţia ar fi fost diferită altfel.

Lipsa unui interes deosebit pentru poeţii englezi sau americani îl consider un avantaj.

Nu ştiu cum ar fi fost, dar bănuiesc că existenţa unor prezenţe aşa de dominatoare cum le numiţi ar fi reprezentat o distragere, deloc benefică. Din fericire, nu ne-a deranjat nimic din toate astea.

Auziseţi de Hardy sau Robinson?

Ceva am auzit despre Robinson pentru că citisem un articol despre el în The Atlantic Monthly care prezentase şi câteva dintre poeziile lui, dar mărturisesc că nu era pe gustul meu. Cât despre Hardy, nu prea era cunoscut ca poet pe vremea aceea. Lumea îi citea romanele, dar abia generaţia următoare i-a remarcat poezia. Apoi, mai era Yeats, dar acel Yeats de la începuturi. Pentru mine, era prea mult crepuscul celtic în poezia lui. Nu era nimic deosebit, cu excepţia generaţiei anilor ’90 [1890 – n. red.], care murise din cauza alcoolului sau sinuciderii sau din ambele cauze.

V-aţi sfătuit cu Conrad Aiken la poezii când eraţi coeditori la Advocate?

Am fost prieteni, dar nu cred că ne-am influenţat unul pe altul. Referitor la scriitorii străini, el era mai interesat de cei italieni şi spanioli, iar eu eram interesat de scriitorii francezi.

Au mai fost alţi prieteni care să vă citească poeziile şi să vă ajute?

103

T. S. ELIOT

T. S. ELIOT

Da. Un prieten de-al fratelui meu pe nume Thomas H. Thomas care locuia în Cambridge a văzut unele dintre poeziile mele în The Harvard Advocate. Mi-a scris atunci o scrisoare plină de entuziasm şi m-a felicitat.

Mi-aş dori să mai am scrisoarea de la el întrucât i-am fost extrem de recunoscător pentru cuvintele scrise.

plăcut. Mi se păreau destul de excentrice, demodate şi romantice... genul poeziilor de capă şi spadă. Când am mers la prima întâlnire cu Pound, nu eram neapărat un admirator al operei sale şi deşi acum privesc opera de atunci ca fiind desăvârşită, sunt sigur că ideile măreţe se regăsesc în lucrările de mai târziu.

Să înţeleg că cel care v-a intermediat legătura cu Pound a fost Conrad Aiken.

Da, aşa este. Aiken a fost un prieten tare darnic. Într-o vară a încercat să-mi publice câteva poezii la Londra, cu Harold Monro şi alţii, dar nimeni nu a vrut să îl ajute. Mai apoi, cred că prin 1914, pe când eram amândoi în Londra, a spus: „Trebuie să mergi la Pound şi să-i arăţi poeziile”. S-a gândit că sar putea să-i placă, întrucât lui îi plăceau, deşi erau diferite de ale sale.

Vă aduceţi aminte de circumstanţele în care v-aţi întâlnit prima data cu Pound?

Cred că mai întâi i-am făcut o vizită scurtă şi sper că am creat o impresie bună în acea cămăruţă în formă de triunghi din Kesington.

Mi-a spus atunci: „Trimite-mi poeziile tale” şi apoi; „Sunt mai bune decât tot ce-am văzut.

Treci pe la mine să discutăm”. Apoi le-a publicat, la editura lui Harriet Monroe, ceea ce a durat puţin.

Aţi menţionat undeva că Pound a tăiat din poemul The Waste Land, forma iniţială fiind mult mai mare decât cea prezentă. Aţi avut de învăţat din metodele sale critice la adresa poeziilor dumneavoastră? A mai tăiat şi din alte poezii?

Pe atunci da. A fost un critic minunat întrucât nu încerca niciodată să te transforme într-o copie a sa. Încerca doar sa vadă ce intenţii aveai.

Într-un articol despre perioada când lucraţi pentru Advocate, în cinstea celor şaizeci de ani împliniţi, Aiken citează o scrisoare pe care o trimiteaţi din Londra şi în care numeaţi poezia lui Pound „extrem de nepotrivită”. Mă întreb dacă vă mai menţineţi părerea.

Ha! Nesăbuită afirmaţie, nu? Un prieten apropiat de-al meu, de-al lui Conrad Aiken şi de-al celorlalţi poeţi Signet, W. G. TinckomFernandez – editor la The Harvard Advocate, mi-a arătat prima dată poezia lui Pound. Mi-a arătat Exultations and Personae a lui Elkin Mathews şi mi-a spus: „Este genul tău, deci ar trebui să-ţi placă.” Sincer sa fiu, nu mi-au 104

Dar aţi încercat vreodată să rescrieţi vreuna dintre poeziile prietenilor... ca de exemplu ale lui Pound?

Nu-mi vine în minte niciuna. Cu toate acestea de vreo douăzeci de cinci de ani am tot făcut numeroase însemnări în manuscrisele tinerilor poeţi.

Manuscrisul original de la The Waste Land mai există?

Nu mă întrebaţi pe mine. Nu e un lucru pe care să-l ştiu. Rămâne însă un mister. Eu l-am vândut lui John Quinn împreună cu un caiet cu poezii nepublicate prin prisma bunăvoinţei pe care mi-a arătat-o în câteva dăţi. Atunci am auzit ultima dată despre ele.

Apoi el a murit, însă niciunul dintre poeme n-a apărut ulterior.

Ce anume a tăiat Pound din The Waste Land? Secţiuni întregi?

Da. Era, îmi amintesc, o bucată lungă despre o epavă. Nu cunosc legătura cu restul poemului, dar bănuiesc că a fost inspirat de cântul lui Ulise din The Inferno. Pe lângă asta, mai era şi o copie a secţiunii Rape of the Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

T. S. ELIOT Lock. Pound chiar spunea: „N-are rost să faci ceva pe care altcineva l-a făcut la fel de bine… fă ceva diferit.”

Consideraţi că aceste tăieturi de fragmente au modificat structura intelectuală a poemului?

Nu. Era lipsit de structură şi în versiunea mai lungă.

Vă voi pune o întrebare legată de compoziţia poemului. În Thoughts after Lambeth aţi negat afirmaţia unor critici care au declarat că în The Waste Land reprezentaţi „deziluzia unei generaţii” sau cel puţin aţi negat cum că aţi fi avut o astfel de intenţie. Cred că F. R. Leavis spunea că The Waste Land nu are progresie, dar, pe de altă parte, alţi critici au afirmat mai recent că are orientare spre religia creştină. Mă întreb acum dacă aceasta era tot o intenţie de-a dumneavoastră.

Nu, cel puţin nu conştient. Cred că în Thoughts after Lambeth, mă refeream la intenţii mai mult în sens negative decât pozitiv… mă refeream, de fapt, la ceea ce nu intenţionam. Dar oare ce înseamnă „intenţie”? E ca atunci când vrei să-ţi iei ceva de pe suflet şi nu-ţi dai seama de această povară până nu o iei de pe suflet.

Dar n-aş fi putut să găsesc o relevanţă a cuvântului „intenţie” din punct de vedere pozitiv în niciunul dintre poemele mele şi nicidecum în altele.

Mai am o întrebare despre dumneavoastră şi despre Pound la începutul carierei. Am citit că va hotărâserăţi împreună să scrieţi catrene, întrucât eraţi de părere că versul liber îşi depăşise limitele.

Cred că Pound a spus asta. Şi tot el a fost şi cel care a susţinut ideea cu catrenele. Mi-a recomandat chiar Emaux et Camées. În ceea ce priveşte relaţia dintre formă şi conţinut, aţi fi ales vreodată forma înainte să Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

T. S. ELIOT ştiţi conţinutul? Într-un fel, da. Am studiat poemele lui Gautier şi m-am gândit „Mi-ar fi această formă utilă în vreunul dintre conţinuturile mele?” Şi experimentând, am descoperit că forma a dat elan conţinutului.

De ce aţi ales să folosiţi în poemele timpurii versul liber?

La început am ales versul liber sub imboldul de a utiliza aceeaşi formă ca şi Laforgue. Prin asta înţelegem ca versuri neregulate ca număr de silabe să rimeze cu cuvinte care apar la intervale neregulate. Era mai mult vers decât liber, numit de Ezra „amygism”. Într-o etapă ulterioară, au apărut lucruri care aveau o mai mare libertate, precum „Rapsody on a Windy Night”. Nu cred că am avut atunci vreun model în minte, ci pur şi simplu a venit de la sine.

S-a întâmplat să simţiţi cum că aţi scrie împotriva la ceva, mai degrabă decât după un model anume? Cum ar fi de exemplu împotriva poetului laureat?

Nu, nicidecum. Nu cred că am încercat respingerea anumitor aspecte, ci pur şi simplu o cale de descoperire a sinelui. Poeţi laureaţi, precum Robert Bridges, au fost întradevăr ignoraţi. Dar nu cred că poezia de calitate ia naştere în urma unor tentative politice de înlăturare a unor forme deja existente. Cred că pur şi simplu o înlocuieşte.

Oamenii găsesc modalităţi prin care se pot exprima şi-şi spun: „N-o pot face în felul acesta, dar care este modalitatea ideală prin care mă pot exprima?” În concluzie, nici nu prea îţi pasă de formele deja existente.

Cred că între „Prufrock” şi „Gerontion” aţi scris acele poezii în limba franceză care apar în Collected Poems. Cum v-a venit ideea să le scrieţi şi aţi mai scris de atunci?

Nu şi nu cred că o voi mai face. Acest episod a fost unul deosebit pe care nici eu nu mi-l pot explica. Cred că atunci ajunsesem 105

T. S. ELIOT

T. S. ELIOT

într-un punct mort. Nu mai scrisesem nimic de ceva timp şi eram destul de disperat. Mam apucat să scriu câte ceva în franceză şi mi-am dat seama că pot. Cred că la acea perioadă vă referiţi, dar eu nu am luat în serios acele poezii şi ca atare nici nu m-am temut că nu voi mai putea scrie. Le-am scris ca pe un tour de force ca să-mi testez limitele. Şi asta a durat câteva luni. Pe cele mai bune chiar le-am publicat. Mărturisesc că Ezra Pound le-a răsfoit, iar Edmond Dulac, un francez din Londra, ne-a ajutat. Cât despre cele pe care nu le-am publicat, cred că pur şi simplu au dispărut. Apoi am reînceput să scriu în engleză şi aşa mi-a dispărut orice dorinţă de a mai scrie în franceză. De aceea, consider această fază un imbold pentru a mă reapuca de scris.

probabil cu excepţia dorinţei de a scrie puţină critică literară, acum că am terminat cu The Elder Statesman – am făcut ultimele corecturi înainte de a pleca din Londra. Nu gândesc decât la urmărtorul pas. Dacă vreau să scriu o altă piesă sau alte poezii? Nu voi şti răspunsul până când nu-mi voi da seama singur de ceea ce îmi doresc.

V-a trecut prin minte ideea de a deveni poet simbolist francez, ca acei doi poeţi americani din ultimul secol?

Stuart Merrill şi Viélé-Griffin. Am cochetat cu ideea asta pe parcursul anului petrecut la Paris după Harvard. Pe atunci, am avut chiar ideea de a renunţa la engleză şi de a mă stabili în Paris şi cu timpul să scriu în franceză. Dar ar fi fost o nebunie, chiar dacă mă descurcam excelent în ambele limbi, întrucât nu consider că poetul poate fi bilingv. Chiar nu ştiu pe cineva care să fi scris excelent sau cel puţin bine în două limbi în egală măsură. Părerea mea este că trebuie să-ţi alegi o limbă prin care să te exprimi în poezie, iar în acest scop să renunţi la cealaltă. În ceea ce priveşte limba engleză, cred cu tărie că are mai multe resurse decât franceza. Cu alte cuvinte, bănuiesc că m-am descurcat mai bine în engleză decât aş fi făcut-o în franceză chiar dacă aş fi devenit probabil la fel de experimentat ca şi poeţii mai sus menţionaţi.

Vă pot întreba dacă aveţi în plan să scrieţi poezie în prezent?

Nu, nu am nimic în minte momentan, 106

Există poezii neterminate pe care vă mai uitaţi din când în când?

Nu prea. În general pentru mine un lucru neterminat este egal cu zero. Mai bine, păstrez în minte ceva ce trebuie reţinut şi pe care l-aş mai putea folosi decât pe-o hârtie într-un sertar. Într-un sertar e un lucru părăsit, dar în memorie se transformă. Un exemplu relevant în acest sens este, aşa cum am mai spus, Burnt Norton pe care l-am alcătuit din bucăţi pe care le tăiasem din Murder in the Cathedral. Din această dramă am învăţat că nu are rost să alcătuieşti nişte rânduri drăguţe pe care le consideri poezie, dacă nu sunt alimentate şi de acţiune în acelaşi timp. În acest sens, îi datorez mulţumiri lui Martin Browne. Ar fi spus „Acestea sunt nişte rânduri bune, dar n-au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă pe scenă.

Reprezintă vreunul dintre poemele dumneavoastră minore ceva care să fi fost tăiat dintr-o operă mai mare? Îmi vin în minte două care seamănă cu „The Hollow Men”.

Acelea erau doar nişte schiţe scrise la începuturi. Am mai publicat altele în reviste, dar nu în colecţiile mele de poezii. Nu ar fi normal ca în aceeaşi carte să spun acelaşi lucru.

Adeseori poemele dumneavoastră par a fi alcătuite din capitole. Le-aţi imaginat iniţial ca poeme separate? Mă gândesc îndeosebi la „Ash Wednesday”.

Da, aşa este. Similar poemului „The Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

T. S. ELIOT

T. S. ELIOT

Hollow Men” şi acesta a fost gândit în capitole. Îmi amintesc bine când spun că una sau două dintre schiţele anumitor secţiuni din „The Hallow Men” au apărut în Commerce, dar şi în alte publicaţii. Apoi, odată cu trecerea timpului, am început să-l privesc ca pe un tot. Ăsta e un aspect al minţii mele care se pare că funcţiona în anii de la începutul carierei – să realizez diferite

lucruri şi ulterior să le văd cum fuzionează din punct de vedere poetic, modificându-le şi în fine dând naştere unei creaţii noi.

Centenar Corneliu Coposu O suită de manifestări omagiale s-au desfăşurat în capitală, marcând împlinirea a o sută de ani de la naşterea celui care a fost seniorul politicii postdecembriste româneşti.

Aceste activităţii s-au desfăşurat sub patronajul Fundaţiei Corneliu Coposu, Filarmonica George Enescu şi Fundaţia Română pentru Democraţie.

Un rol deosebit în organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi l-au avut distinsele doamne Flavia şi Rodica Coposu, surorile marelui dispărut.

S-au depus coroane de flori la statuia din Piaţa Palatului, un impresionant portret în bronz, opera maestrului Mihai Buculei.

Poeta Maria Cristina Moisin, o apropiată a celor două doamne, mi-a relatat un fapt impresionant, muncitorii care săpau fundaţia pentru soclul statuii au găsit în pământ o cheie patinată de vechime, dar care te ducea cu gândul la cheia-simbol aleasă de Corneliu Coposu pentru Convenţia Democratică, alianţă politică pe care cu mari strădanii reuşişe să o înfăptuiască. În program a urmat un Revista Nouă nr. 3 (82) /2014

*** Interviu de Donald Hall pentru The Art of Poetry No. 1, The Paris Review, 1959

Traducere de Raluca Danciu Cîrstea concert extraordinar in memoriam Corneliu Coposu, marţi 20 mai 2014, orele 19.00 la Ateneul Român. Orchestra Filarmonicii George Enescu dirijată de Horia Andreescu a cântat Simfonia a 3-a ”Eroica” de Ludwig van Beethoven. În deschidere, în holul Ateneului a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografii Corneliu Coposu, o sinteză care ilustra viaţa, suferinţele în închisoare şi lupta plină de încercări grele dusă de Senior în perioada postdecembristă pentru deocratizarea României.

La vernisaj, Preşedintele Emil Constantinescu a ţinut un impecabil discurs omagiindu-l pe Corneliu Coposu şi lupta sa de o viaţă pentru democraţie şi integrarea României în structurile europene moderne.

A urmat lansarea emisiunii filatelice „Corneliu Coposu – 100 de ani”.

Directorul filarmonicii, înainte de concert a omagiat într-un discurs evocator personalitatea lui Corneliu Coposu.

Regretabil că poporul roman a pierdut o ocazie unică să folosească valoarea a două mari personalităţi, Regele Mihai şi Corneliu Coposu, care ar fi putut schimba faţa actualei Românii.

(Alin Ciupală) 107

Ştefan Al.-SAŞA

parodii FEMEIE PLANTUROASĂ

Un iz de bordel demolat va curge din ele

După BARBU FUNDOIANU

Pentru că în fiecare are loc o orgie În fiecare o ejaculare vulcanică

Femeie planturoasă ca viscolul de iarnă, dă-mi sânul tău, cât dealul ce se înalţă-n cer,

De astăzi înainte o să te sărut doar pe zonele

dă-mi pletele, murdare ca mlaştina fetidă -

nepoluate

femeie cu genunchiul ca un aluat dospind

Cu rimelul tău voi face hărţi pentru ele

şi pleoapa ca felia de şuncă-ngreunată.

Te voi ruga să-ţi atârni sutienul pe lustra cu becuri arse

Femeie, clisă albă, de-a pururi te doresc, aş vrea s-o pup, s-o mângâi, s-o tatuez, s-o ard,

Să-ţi arunci bikini ca pe un lasou

o clisă îndulcită, de-ai mei strămoşi cântată,

În coarnele trofeului de vânătoare deasupra

o clisă vie în care tot vie e uimirea,

şemineului

o clisă peste care vreau să mă culc şi eu. Şi vreau - în ciuda celui ce unge prin tigăi ulei, grăsimi, untură, a porc amirosind -

ALE TINEREŢII VALURI După ŞTEFAN AL.-SAŞA

fripturilor o clisă să fac cadou, şi vin; aş vrea s-o pup, s-o mângâi, s-o tatuez, s-o ard

Mi-ai dat de înţeles că eşti otrava

şi să mă culc cu micii cei suculenţi sub pernă,

Şi uneori, tămâia vieţii mele,

o clisă, tu femeie, spre patima eternă

Cobori îmbrăţişările din stele,

te-aştept cu trupul cald şi supraponderal.

Iar pe cearşaf, seminţe de gâlceavă.

FARDURILE VOR DORI SĂ SE ÎMPRĂŞTIE

Iubirea măsurată-n gogonele,

ÎN VÂNT După VIRGIL TEODORESCU Fardurile vor dori să se împrăştie în vânt ca nişte păsări extenuate de zbor Din pricina ta fardurile vor împânzi vântul Pentru că în fiecare are loc o orgie În fiecare o vulcanică ejaculare În valul lor pastelat Mascaţii vor împroşca lacrimogene şi lovituri de baston 108

Mă prinde cu furtuna-i scandinavă, Atuncea când drogat dau tot pe ţeavă, Visând înfrigurat porniri rebele…

Discret, te crâmpoţesc de cele sfinte Şi-mi pari fantasmagorică-Afrodită, Frumoasă, gospodină şi cinstită…

Doar popa zice să mai iau aminte, Tămâia şi otrava nu-s totuna, Deci beau, în consecinţă, mătrăguna!

Revista Nouă nr. 3 (82) /2014