Revista Noua 3 2016 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Serghie BUCUR l Mircea TECULESCU Christian CRĂCIUN l Codruţ RADI Diana TRANDAFIR l Iulia HASDEU El ROI l Elena DINU l Iulian MOREANU Florentina Loredana DALIAN Ioana SANDU l Mariana CÎLŢ Claudiu Robert TOMA l Monica ZAMFIR Alin Daniel CIUPALĂ Andreea Ioana VOICU Daniela Elena CRIŞAN Irina Lucia MIHALCA l Ştefan AL.-SAŞA Adrian SIMEANU Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 3 (94) / 2016

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: eveniment - Noaptea muzeelor cu scriitori / 3 * eveniment - Poezie indirectă la Biblioteca Municipală / 5; Serghie BUCUR - 70 de poeţi pentru Parodistul SAŞA / 6 * eveniment - Ziua mondială a cărţii şi a drepturilor de autor - 2016 / 9 * un poem de ziua cărţii - Mircea TECULESCU - Oraşul luminat / 12 * cronica literară - Christian CRĂCIUN - Cartea datoriei / 13 * cronica literară - Codruţ RADI Înăuntrul amintirilor / 18 * cronica literară - Diana TRANDAFIR - Maturitatea unui poet: Mircea Teculescu / 21 * cronica plastică - Serghie BUCUR - Perianu & Scărlătescu / 24 * eveniment - Premiul I pentru Iarina Ralu Nicolae / 27 * actualitate - Serghie BUCUR - 30 şi 31 Martie, NICHITANEEA / 28 * actualitate Cele 202 schiţe şi desene ale lui Grigorescu... / 30 * actualitate - Serghie BUCUR - La Curtea regelui Pegas, din nou MARATONUL POEZIEI / 31 * restituiri - Iulia HASDEU - Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu (3) / 33 * eveniment - Serghie BUCUR - O constelaţie românească înUniversalitate: JULIA-LILICA ŞI HASDEU / 35 * poezie - Codruţ RADI / 38 * proză - tălmăciri - El ROI - Povestea lui Nemania (traducere din limba greacă de Elena DINU) / 40 * note de lectură Diana TRANDAFIR - Scriitori străini (Michel Houellebecq, Supunere; Mark Levy, Un alt fel de fericire) / 50 * proză - Iulian MOREANU - Şantier / 55 * poezie Florentina Loredana DALIAN / 63 * poezie - Ioana SANDU / 64 * folclor Mariana CÎLŢ - Doina populară, creaţie esenţială şi definitorie a românilor / 66 * proză - Claudiu Robert TOMA - Somn şi veghe / 69 * note de lectură - Monica ZAMFIR - Iarna lui Iulian Moreanu - Volumul timpurilor perfecte / 78 * eveniment plastic - Codruţ RADI - Fără umbre / 81 * poveştile urbei - Alin Daniel CIUPALĂ - Cetăţean de onoare: „Câmpina e o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma” (Interviu de Andreea Ioana VOICU) / 83 * poezie - Daniela Elena CRIŞAN / 87 * poezie - Irina Lucia MIHALCA / 88 * poezie - Mircea TECULESCU / 90 * poezie - Ştefan AL.-SAŞA / 92 * actualitate Adrian SIMEANU - Muzica zilelor noastre / 94; Adrian SIMEANU - Teatrul zilelor noastre / 96; Serghie BUCUR - Biblioteca Judeţeană „NICOLAE IORGA” – 95 DE ANI / 98 * Regulamentul concursului de literatură... / 100

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina în colaborarea cu Societatea Scriitorilor Prahoveni

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 2 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Adresă de corespondenţă: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova ROMÂNIA

Layout & DTP: Florin DOCHIA Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Noaptea muzeelor cu scriitori Câteodată încercăm să fim europeni şi ne iese! Nu e ca la cheltuirea fondurilor, unde o dăm în bară cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună. Noaptea europeană a muzeelor 2016 din 21 mai a adunat şi la Castelul Julia Hasdeu zeci şi zeci de vizitatori, dornici de socializare înăuntrul şi în prejma misterioasei construcţii, după o ploaie mai degrabă purificatoare decât enervantă. Dar deschiderea, pe înserat, a fost făcută de Societatea Scriitorilor Prahoveni, care a propus lansarea unui interesant volum de

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

proză real-fiction, sub semnătura Denisei Udroiu: „11 septembrie, o zi obişnuită”. Este vorba, cum desigur v-aţi dat seama, de ziua fatidică în care turnurile gemene de la New York – Word Trade Center – au căzut. Denisa Udroiu petrecuse o lună din primăvara anului 2001 la New York şi redă impresiile uimitoarelor descoperiri din Lumea Nouă. În septembrie acelaşi an, se afla la Cambridge. Acea zi de septembrie constituie substanţa esenţială a cărţii, de fapt, un schimb multiplu de emailuri cu prieteni de pe toate

societatea scriitorilor prahoveni

meridianele. De la neîncredere sau lipsă de compasiune, la furie, la spaimă, la teorii ale complotului etc. Doar mor mii de fiinţe umane zilnic, în toate bătăliile, războaiele, atentatele, crimele pe întreaga planetă. În Somalia, în Sudan, în Afganistan, în Palestina… Dar, iată, din 12 septembrie vieţile tuturor s-au schimbat. Nu se vor mai vedea cu toţii la Helsinki, cum îşi doreau. Toate planurile de viitor au dispărut, alte sau niciunele le-au luat locul, vieţile tuturor au luat un curs diferit de acela preconizat. Încă nimeni nu se gândea, dar aveau să vină tot mai multe zile la fel de grele, cu atentate în chiar inima Europei, la Madrid, la Londra, la Paris, la Bruxelles… Sentimentele vor suferi schimbări dramatice, se va adăuga misterioasa criză a refugiaţilor, al Qaeda va fi înlocuită de ISIS… Lumea merge mai departe, dar nu neapărat pe drumul cel bun… Denisa Udroiu abordează cu patos şi implicare, în cea de-a treia parte a cărţii, implicaţiile politice, sociologie, psihologice ale evenimentelor din 2001, cu accent deosebit pe sindromul posttraumatic, din ce în ce mai prezent în lumea globalizată de azi şi atât de puţin cunoscut şi înţeles. În moderarea plină de solicitudine a directorului muzeului, dr. Jenica Tabacu, celor două duzini de spectatori le-a fost prezentat volumul de către scriitorul Florin Dochia, preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni, apoi autoarea, Denisa Udroiu, a dezvăluit

câteva dintre resorturile intime care au condus-o să propună spre editare abia acum textul conceput cu mai bine de un deceniu în urmă şi a răspuns unor întrebări din public. Actriţa Cristina Lascu a citit fragmente din volum şi, apoi, a susţinut un încântător recital de poezie eminesciană. Au mai susţinut manifestarea, prin prezenţă şi comentarii pertinente, şi alţi scriitori membri ai Societăţii Scriitorilor Prahoveni, între care Codruţ Radi şi Corneliu Cubleşan. Deja, afară, în jurul castelului şi în grădină se adunaseră grupuri-grupuri de vizitatori, aşteptând ghidul care să-i conducă în călătoria pe care doreau s-o facă în lumea familiei Hasdeu. (FF)

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

eveniment

societatea scriitorilor prahoveni

Poezie indirectă la Biblioteca Municipală În programul de evenimente ale Bibliotecii Municipale, Liliana Ene a inclus şi anul acesta o serie de lansări de carte, faste prilejuri de întâlnire cu autorii şi cu opera lor, cum stă bine unui aşezământ cultural care se respectă. Sâmbătă, 16 aprilie, la orele 11.00, a fost rândul cunoscutului artist Ştefan Al.-Saşa că fie în centrul atenţiei. Au trecut, deja, trei ani de la „Parfumuri şi delicatese” şi iată că Saşa ne oferă un nou regal poetic numit „Poezie indirectă - à la manière de…”. O antologie de parodii după autori dintre

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

cei mai diverşi, realizate cu obişnuita acribie şi cunoscutul meşteşug al orfevrului câmpinean: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Beniuc, Valeriu Bârgău, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Geo Bogza, Ion Brad, Marcel Breslaşu, Emil Brumaru, Nina Cassian, Mircea Cărtărescu, Aura Christi, Dan Mircea Cipariu, Radu Cârneci, Daniel Corbu, Traian T. Coşovei, Aron Cotruş, Nichita Danilov, Virgil Diaconu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Florin Dochia, Ştefan Augustin Doinaş, Domnica

societatea scriitorilor prahoveni Drumea, Geo Dumitrescu, Victor Eftimiu, Barbu Fundoianu, Bogdan Ghiu, Octavian Goga, Florin Iaru, Vintilă Ivănceanu, Alexandru Macedonski, Valeria Manta Tăicuţu, Dumitru Mălin, Magda Mirea, Maria Nicolai, Oana Cătălina Ninu, Marta Petreu, Ion Pillat, Daniel Pişcu, Gheorghe Pârja, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Petru Romoşan, Gherasim Rusu Togan, Marin Sorescu, Octavian Soviany, Cassian Maria Spiridon, Radu Stanca, Nicolae Stanciu, Nichita Stănescu, Ion Stratan, Adrian Suciu, Valentin Talpalaru, Al. O. Teodoreanu, Virgil Teodorescu, Constant Tonegaru, Bogdan Ulmu, Adina Ungur, Andrei Velea, Matei Vişniec, Miruna Vlada, Florina Zaharia. Varietatea abordărilor a fost subliniată de distinsul critic Constantin Trandafir, care a oferit şi o lecţie de istorie literară a parodiei interbelice. Florin Dochia, preşedintele Societăţii Scriitorilor Prahoveni co-organizatoare a manifestării, a stabilit descendenţa certă a artistului din filonul solid numit Marin Sorescu, la care a adăugat dimensiunea postmodernistă potrivită optzecismului de la care se revendică. Eseistul Christian Crăciun a adus noi şi irefutabile argumente în situarea demersului poetic al lui Saşa în zona postmodernismului, pe direcţia cărtăresciană din Levantul, cu un plus important de satiră, de aşteptat de la un autor cu multiple preocupări în zona epigramei şi a poeziei umoristice. Dan N. Minoiu, Elena Glodean şi Constantin Tudorache (coleg de năzbâtii umoristice şi el) au completat cu impresii pline de har o zi încântătoare, cu oaspeţi, printre spectatori, de la Ploieşti şi Sinaia. (FF) 6

societatea scriitorilor prahoveni

Serghie Bucur 70 de poeţi pentru Parodistul SAŞA Sâmbătă 16 aprilie 2016, salonul Bibliotecii ISTRATI de pe bulevardul Culturii din Câmpina a fost, pentru aproape două ore, amfiteatrul râsului în hohote, urmare lansării volumului de POEZIE INDIRECTĂ semnat de poetul, epigramistul şi parodistul Ştefan Alexandru Saşa – prolific propagator al scrierilor „practicii râsului” – cum l-a caracterizat veţi vedea cine şi de ce. Nedumerire „Poţi preface, Serghie, o suită de scrieri în rime şi ritmuri clocotitoare în umorul lor, într-un banal reportaj ?”, m-am întrebat îndată ce, după ultima vorbă a poetului Saşa, a căzut ca o cortină pe finalul reuniunii amintite mai sus. „Cu altă ocazie, o cronicuţă literară s-ar cuveni, cunoscându-i acestui aed câmpinean excelenţa poetică. Cum să nu!, când am de-a face cu un poet umorist premiat naţional, iar opera lui umple un raft, cu mii de savuroase şi percutante stihuri!”. Nord-Sud Axă rutieră între Câmpina şi Ploieşti, DN 1 sau, cum era numit odinioară, „şoseaua naţională”, leagă capitala judeţului de urbea aşezată între apele Doftanei şi-ale Prahovei, prin asfalt şi prin Cultură. Să nu uităm denumirea celeiaşi artere sugerată prin romanul său, de Eugen Barbu: „Şoseaua Nordului”. Prin urmare, „axa” uneşte metropolele prahovene cu evenimentele lor culturale şi artistice, prin scriitori, muzicieni, poeţi, pictori, sculptori şi publicişti – o lume a cărei creaţie înfrumuseţează pe-aceea a concreteţei materiale. În salonul bibliotecii „Istrati”, printre invitaţii lui Ştefan Alexandru Revista Nouă nr.3 (94) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

Saşa i-am revăzut pe Ana Hâncu, Valentin Irimia, Dan Minoiu, Livia Dimulescu şi Dan Drăguş. Nord-Sud-ul Poeziei române şi-a împrospătat meridianul, alăturându-se confraţilor din urbea lui Caragiale şi Nichita, scriitori şi publicişti din aşezarea lui Grigorescu-Istrati-Hasdeu: Alin Ciupală, Constantin şi Diana Trandafir, Constanţa Mezdrea, Florin Dochia, Iulian Moreanu, Elena Glodeanu, Ştefan Muşoiu şi – gazdă – Liliana Ene, directoarea edificiului „Istrati”. Laudatio Despre poet şi cartea lui, intitulată „Poezie indirectă a la maniere de...” au glosat criticul literar Constantin Trandafir, poetul Florin Dochia şi eseistul Christian Crăciun. În aprecierea valorică a personalităţii poetice a lui Ştefan Alexandru Saşa, Florin Dochia este convins că „Sunt puţini parodişti contemprani notabili, iar Ştefan Al.-Saşa se desprinde din micul pluton printr-un aspect care-l apropie mult de maestrul său, l-am numit pe Marin Sorescu, anume faptul că iese din zona retoricii, a mecanismelor de suprafaţă, a ticurilor stilistice şi uzează de ceea ce aş numi deconstrucţie a originalului, astfel încât trece graniţa în zona poeticului de profunzime şi atunci textul sună mai

degrabă ca un fel de „à la maniere de” superior asumat. Saşa nu aspiră, totuşi, la deconstructivismul nietzechean al poetului şaizecist craiovean, dar păstrează de la acesta dimensiunea poststructuralistă a unui pantextualism care-l conduce la compunerea unor adevărate „mimotexte”, în termenii unui Gerard Genette, mai degrabă decât parodii”. Scriitorul Florin Dochia încheie laudatio-ul său astfel: „Riguros în ceea ce priveşte mecanica poetică originară, poetul nu ocoleşte nici un mijloc prin care ar putea obţine efectele focurilor de artificii ale unei sărbători intelectuale a practicii râsului”! Galeria parodiaţilor Pasionat de arta parodierii, Saşa a dat o raită prin Poezia modernă a Literaturii noastre şi s-a oprit în dreptul unora dintre cei mai de seamă poeţi ai României, precum Tudor Arghezi, George Bacovia, Mihai Beniuc, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Geo Bogza, Marcel Breslaşu. Nina Cassian, Radu Cârneci, Aron Cotruş, Leonid Dimov, Ştefan Augustin Doinaş, Geo Dumitrescu, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Ion Pillat, Marin Sorescu, Radu Stanca, Ion Stratan, Nichita Stănescu, AL. O. Teodoreanu, Virgil Teodorescu, Constant Tonegaru, Matei Vişniec. Fără 1, cartea de „poezie indirectă –

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

societatea scriitorilor prahoveni a la maniere de” a lui Ştefan Alexandru Saşa cuprinde 70 de nume de autori supuşi de el parodierii, într-o strălucită zodie a propensiunii lui scriitoriceşti! Alături de aceste cariatide sunt şi mai apropiaţii de noi Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Florin Dochia, Florin Iaru, Valeria Manta Tăicuţu, Maria Nicolai, Ioan Es. Pop, Nicolae Stanciu, Adrian Suciu şi Miruna Vlada. Autoparodiere Saşa însuşi se aşează cu fruntea pe „eşafodul” umorului şi îşi rosteşte „sentinţa”, conştient de posteritatea lui: „Mi-ai dat de înţeles că eşti otrava / Şi, uneori, tămâia vieţii mele, / Cobori îmbrăţişările din stele, / Iar pe cearceaf, seminţe de gâlceavă. // Iubirea măsurată-n gogonele, / Mă prinde cu furtuna-i scandinavă, / Atuncea când drogat dau tot pe ţeavă, / Visând înfrigurat porniri rebele... // Discret, te crâmpoţesc de cele sfinte / Şimi pari fantasmagorică-Afrodită, / Frumoasă, gospodină şi cinstită... // Doar popa zice să mai iau aminte, / Tămâia şi otrava nu-s totuna, / Deci, beau, în consecinţă, mătrăguna!” („Ale tinereţii valuri”). Bacoviană Cum ar fi putut „scăpa” ironiei saşaniene un super-poet precum Bacovia – acel poet care şi-a luat numele de la sintagma (ingenios condensată) „Calea lui Bachus, băutorul, alcoolicul” – „Bacho-Via”? Iată-l pe „poetului Plumbului” universal în apoteoticul său jemanfişism: „În noapte, coboară din turle / Senzaţii de frig şi beţie, Nebununceput-a să urle / Pe scara de la frizerie. // Cu plumbu-n picioare prin ploaie, / Se-ntorc drojdierii din birturi, / Iar vântul cu fală despoaie / Fetiţe dispuse la flirturi. // E toamnă, cazarma răsună, / Injurii de mamă, de tată, / Frunzişul aşteaptă furtună / Şi demonii colţii-şi arată. // În triste, tăcute saloane / Mă chiamă iubita fierbinte, / Cu ceai şi cu două banane / Să-i fac până-n zori jurăminte” („Isterii de toamnă”). 8

societatea scriitorilor prahoveni

Efigie Critica lucidă a publicistului Christian Crăciun sintetizează spiritul parodistic saşanian: „Rafinamentul lexical al parodiilor lui Saşa (...) însoţeşte o incursiune (...) ce are deseori aerul unor explorări: una psihologică, indicând un magnetism erotic de senzualitate (...) şi alta estetică, relevând un simţ parodic activizat mereu şi mereu o atitudine elegiacă”! Revista Nouă nr.3 (94) /2016

eveniment

Ziua mondială a cărţii şi a drepturilor de autor- 2016 O atmosferă plăcută, dar parcă de sfârşit de sezon sau de sfârşit lume. O sărbătoare a cărţii cu lume puţină, timidă, aşteptând ceva ce ştie că nu va (mai) veni. Diplome, cadouri, pachete cu cărţi, reviste, o interesantă expoziţie de grafică pe tema teatrului shakespearian. Organizatori - patru doamne de la Biblioteca Municipală şi doi reprezentanţi ai Societăţii Scriitorilor Prahoveni – entuziaşti şi siguri pe ei. Juriul serios, responsabil - conştient că, dacă aştepţi sprijinul Statului pentru educaţia populaţiei, poţi să mori aşteptând, drept pentru care apreciind cu asupra de măsură iniţiativa (poate, ultima a) organizării concursului de manuscrise şi a concursului Cartea anului - Radu Voinescu, Vasile Spiridon, Florin Dochia. Spiciul introductiv al d-lui Radu Voinescu, acid, nu a lăsat vreo îndoială că decăderea culturii româneşti, prin reducerea accesului la lectură în bibliotecile publice, preconizată de un ministru „tehnocrat” care propune modificări ale legii Drepturilor de autor şi a drepturilor conexe în defavoarea autorilor şi prin subfinanţarea domeniului educaţiei, este dificil de oprit. Nici corespondenţa pe plan local a domeniului nu este mai dătătoare de speranţă, avântul kitschului, în Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

societatea scriitorilor prahoveni defavoarea unor manifestări de certă calitate artistică fiind evident, iar dispariţia unor activităţi din programele aşezămintelor culturale aducând şi mai multe argumente (v. Concursul de pictură „Câmpina 24H”, Tabăra de arte vizuale „Câmpina, dragostea mea”, Concursul de lectură pentru copii „România, citeşte-mă”, Concursul de pictură pentru gimanzişti „Campinarte”, Conferinţele scriitorilor câmpineni etc.). Există deja toate premisele să dispară, în viitor, şi cele 2 concursuri desfăşurate în aprilie 2016, încheiate de Ziua Cărţii, atâta vreme cât cenzura oportunităţii a fost oferită cu vinovată generozitate contabililor, cel mult lectori ocazionali ai Monitorului Oficial.

societatea scriitorilor prahoveni Dar să lăsăm tristeţea la o parte şi să ne bucurăm de trecătoarele clipe! Premiile acordate de Consiliul local şi Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” la Concursul de manuscrise au fost obţinute de: „Cântece de lăutar pribeag”, de Ştefan Al.-Saşa, pentru bine temperata infuzie a tonului elegiac în versuri cultivând cu meşteşug muzicalitatea, romanul „Exit”, de Iulian Moreanu, pentru consecvenţa cu care încearcă să redea poveştii atributele ei fundamentale, acelea care fac substanţa literaturii veritabile şi studiul „Mit şi simbol în proza fantastică românească. I. L. Caragiale, Mircea Eliade, V. Voiculescu”, de Corina-Elena Cernica, pentru orientarea către studiul unei teme importante a literaturii române. De la bugetul local va fi suportată o parte din cheltuielile de tipărire a volumelor respective. Premiile Cartea anului, acordate tot de Consiliul local şi Casa Municipală de

societatea scriitorilor prahoveni

Cultură „Geo Bogza”, au avut o situaţie aparte. Nu mulţi autori câmpineni de cărţi apărute în 2015 le-au depus spre jurizare, drept pentru care premiile pentru poezie şi proză nu s-au acordat. Premiul la categoria „nonficţiune” i-a fost acordat lui Codruţ Constantinescu, cu „Epistolar genevez. Student în Occident”, Editura Vremea, Bucureşti,

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

societatea scriitorilor prahoveni

2015, „pentru sinceritatea şi realismul notaţiilor ce pun în lumină confruntarea dintre două mentalităţi din Europa contemporană, cea românească şi cea occidentală”. Un premiu „special (pentru traduceri)” a primit Jenica Tabacu, autoarea volumului Iulia Hasdeu – „Epistole către tatăl său, B.P. Hasdeu”, Editura Vestala, Bucureşti, 2015, „pentru atenţia cu care s-a aplecat asupra unui corpus de texte important în cercetarea literară românească, încredinţându-l circuitului public”. Câţiva elevi câmpineni au citit scurte eseuri despre lectură şi au primit diplome de excelenţă plus pachete cu cărţi din partea Bibliotecii Municipale şi a Societăţii Scriitorilor Prahoveni, Florin Dochia a recitat câteva sonete de Shakespeare şi a anunţat că oricine dintre spectatori doreşte să ia acasă o lucrare de grafică, o amintire a unei dintre (poate)

ultimele manifestări culturale de acest gen, este liber să o facă. (FF)

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

un poem de ziua cărţii

Mircea TECULESCU Oraşul luminat în oraşul luminat ca o biserică, unde cerul ţine mereu în preajmă soarele, colţi de cuvinte, pline de sevă, răsar din volumele bibliotecii publice, se desprind apoi, uşor-uşor, din răsadul ordonatelor rânduri, strânse urcă şi coboară, fac cercuri, plutesc în valuri prin faţa oglinzii în care bibliotecarele se văd atât de frumoase, acea oglindă cu poza lui Nichita în colţul din stânga sus, apoi trec prin geamul mare şi

societatea scriitorilor prahoveni luminos spre bulevardul vintage, unde trecători obosiţi, vorbind cu nimeni, îşi poartă angoasele ca pe nişte cărţi niciodată citite şi intră în ei, colţii de cuvinte, sunt parcă negre seminţe ajunse delicat pe trecătoare ogoare, într-o primăvară cu atât de multe frunze moarte, atât de multe… şi oamenii merg, bărbaţi, femei şi copiii, versiuni pure ale cărţilor din biblioteca publică, spre locul unde poţi descoperi că Dumnezeu e un altul care ne iubeşte pe toţi 23 aprilie 2016

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

cronica literară

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Cartea datoriei Am impresia că, dintre toate cărţile lui Dan C. Mihăilescu, aceasta1 a rămas până acum când scriu cea mai puţin comentată. Şi asta, desigur, datorită subiectului, nimic nu poate fi mai împotriva „trendului” estetic, filozofico-moral, comportamental, ideologic, chiar politic, de azi, decât opera şi prezenţa publică a lui Ioan Alexandru. Acum, când avem distanţa istorică necesară, putem observa că, în chiar interiorul generaţiei sale de personalităţi scriitoriceşti atât de ne-asemănătoare, ca să nu mai vorbesc de „nuca” istorică atât de tare în al cărui miez i-a fost dat să vieţuiască, bunul Ioan a fost o prezenţă cu totul aparte. Tocmai de aceea el incomodează şi are o bibliografie critică mult sub ceea ce ar merita valoarea operei sale. Cartea de faţă vine ca o firească datorie: „Îi datoram aproape dureros această carte”. În libercugetătoria specifică criticii noastre literare sigur că lipseşte un instrument esenţial pentru comprehensiunea sa corectă. Ca şi în cazul lui Daniel Turcea, critica dezvoltă o mică stratagemă, despicând opera în două: la acesta între Entropia şi Epifania, la Alexandru între volumele de până la Imne şi celelalte. Dar, în ambele cazuri (şi altele) opera e una, şi falia însăşi se cere explicată. Ceea ce presupune punte cu sprijin pe ambele maluri, nu numai pe cel estetic, ci şi pe cel teologico-filozofic. Citez dintr-o Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

scrisoare vibrant explicativă a poetului tânăr, aflat în momentul străluminării, către bunul prieten Ion Cocora: „Se pare că mi-am regăsit credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediumul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea.” (citat după ediţia Opere p. XXXI). Eseu confesiv îşi subintitulează cartea Dan C. Mihăilescu, şi avem aici o indicaţie de „metodă critică” dar şi o raportare la… Ca părtaş în primii ani al aceluiaşi traseu, mărturisesc şi eu că despre Ioan Alexandru nu se poate scrie adevărat decât mărturisind. Atmosfera din Amfiteatrul Odobescu sau din cine ştie ce săliţă din subsolurile Filologiei bucureştene (atunci le-am văzut prima şi ultima oară) rămâne indescriptibilă. De altfel, observam că în Istoria sa Alex. Ştefănescu începe prin a descrie apariţia (fulminantă, cuvântul e ______________________ 1 Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, ed. Humanitas, 2015; 13

Christian CRĂCIUN

potrivit) tânărului student Ion Alexandru la cenaclul Junimea al Filologiei din Quinet. (citat aici în carte la p. 21). Iar Eugen Simion, în studiul introductiv la recenta ediţie din seria de Opere fundamentale de la FNŞA, descrie, simetric, apariţia (cam tot în aceeaşi perioadă) adolescentului cu poeme la redacţia Gazetei Literare. Cele două descrieri au totul în comun: Ioan Alexandru a fost, până în anii săi din urmă o apariţie care făcea mediul să vibreze. Am revăzut recent o scenă antologică: în timpul Pieţei Universităţii, Ioan Alexandru ridicându-se la balconul Universităţii cu crucea în mână şi strigând Hristos a înviat! Într-un gest de o spontaneitate uluitoare, miile de oameni din piaţă au îngenuncheat instantaneu şi au început să rostească Tatăl Nostru. Gestul a fost atât de rapid, nepremeditat, autentic şi total, încât Poetul însuşi a părut, preţ de câteva secunde, surprins. Acesta era Ioan Alexandru. Mă surprinde de aceea că, în excelenta Cronologie întocmită de Alexandru Ruja la ediţia citată lipseşte orice trimitere la activitatea „contorsionată” de profesor a lui Ioan Alexandru. Şi nu se poate scrie altfel decât confesiv comprehensiv despre fremătătoarea sa implicare într-un Text existenţial absolut. Noi, care eram studenţi (nu numai la Filologie) în 19731974, după întoarcerea sa din Germania şi când el a început (sub oblăduirea discretă şi eficientă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga) straniile (în contextul social-politic-ideologic-cultural) sale cursuri Eminescu am fost atinşi nu doar de aripa duhului, cum s-ar spune, ci de-a dreptul uperkutaţi, smulşi de pe o traiectorie şi aruncaţi pe alta. Iar schimbarea orbitei unui electron

eliberează, se ştie, energie. Atomică. Noi eram aduşi în starea de a elibera (acumulând) energie spirituală. „…a permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generaţie altminteri livrată fatalmente eşecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării. A fost o punte regală între lirismul adolescentin şi filozofia poetică, între vitalismul egofil, retorica dumnezeirii şi lumea Ortodoxiei” (11). Mi-am dat seama acum, citind acest eseu, că generaţia noastră, care pe la 1968 începea liceul, avea toate defectele generaţiei maiului parizian sau a Woodstockului, fără să aibă calităţile acelora. Fără oameni ca Noica, Ioan Alexandru, Şora, (v. pp. 11-12) ne-am fi pierdut cu totul. Dan C. Mihăilescu are nu numai ceara sufletului atât de curată încât „ştampila” să fie limpede citibilă după patru decenii, ci şi talentul stilistic

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Christian CRĂCIUN

de a surprinde dinamic personalitatea (deloc comodă, pluri-dimensională, ba chiar contradictorie) a marelui poet. El are un cuvânt preferat: bemol, îndemnând la o fericită moderaţie, echilibru, evitare a extremelor. Şi mai are ceea ce foarte frumos numeşte la un moment dat „auzul inimii” cu care surprinde „pulsul” celuilalt. Dacă vreţi o înţelegere rapidă a ceea ce a însemnat apariţia şi cum se desfăşura descântecul lui Ioan Alexandru de re-vrăjire a lumii noastre, citiţi lunga enumeraţie (am scris undeva că Dan C. Mihăilescu este cel mai mare stilistician al enumeraţiei din literatura noastră) de la paginile 7-10. După care ne spune ghiduş: „anume vi leam înşirat aşa ameţitor”. Acesta era „efectul” unui curs cu Ioan Alexandru, o benefică, trezitoare, „ameţeală”. El nu „juca” extazul rostirii profetice (oricât părea unor fiinţe crescute în duhul modernităţii „liber-cugetătoare” de cabotină uneori această declamare), ci chiar o trăia, o practica. Nu exista disjuncţie între fiinţă şi poezie. Începutul eseului este o bună contextualizare istorică a apariţiei Generaţiei 60 şi, în interiorul ei, a orientării aparte a lui Ioan Alexandru. De altfel, pentru că poetul a avut de la început şi până la prematura sa dispariţie, o raportare aparte la istorie/patrie nu se poate să îi înţelegi poezia fără a urmări cu atenţie sporită la nuanţe această situare. De aceea e perfect justificată citarea, de exemplu, rapoartelor din Cartea Albă a Securităţii în legătură cu inclasabilul poet. Autorul eseului confesiv caracterizează printr-o expresie foarte acută politica oficială faţă de creatori de acest tip: „valoarea tolerată”. Regimul avea nevoie,

pentru a se legitima, mai ales extern, de astfel de valori. Păstrare într-o „igienică” unicitate, toate eforturile erau mai ales ca ele să nu creeze discipoli. Altfel, eseul se păstrează în teritoriul strict al kalokaghatiei, încercând să descrie cât mai fidel traseul de la Cum să vă spun, Viaţa deocamdată şi Infernul discutabil, trecând prin punctul de inflexiune din Vămile Pustiei, la seria torenţială a Imnelor. Biografic, sunt privite mai îndeaproape trei „vămi” prin care sufletul poetului s-a laminat, luminat: povestea de dragoste cu Ulvine (cea care a pus „linişte de veci” pe „noaptea de patimi”, l-a îmblânzit definitiv întru spirit), întâlnirea providenţială cu viitorul stareţ de la Rohia, Iustinian Chira, (teribil schimbul de scrisori din care se citează pe larg) şi studiile din Germania plus călătoriile iniţiatice în marile vetre de cultură şi spiritualitate din Europa. Sub presiunea contextului, Ioan Alexandru îşi formase un „cod” simbolico-metaforic prin care, de îndată ce-i aflai corespondenţele, îi puteai pricepe lesne predica ori poemul. Asupra acestui cod întârzie şi autorul acestui eseu, cu bine ştiuta lui sagacitate hermeneutică. Citez analiza unei strofe din poemul Ascensiune (din Vămile Pustiei) «Arca propriului destin, corabie-biserică, la fel de bine leagăn şi sicriu, linişte amniotică şi tăcere mormântală, alpha şi omega, nava răpirii de sine şi-a călătoriei prin văzduhuri acostează în miez de noapte în portul fiinţei, ca sorb de experienţe contrarii, topind antinomiile, distanţele, vârstele, stările: „abia apuci să-ţi aprinzi o lumânare şi să-ţi mai vezi/O dată capul stins lângă geamu-nnoptat”[…] Arhitecturat cu proiecţie dantescă şi rostit

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Christian CRĂCIUN

precum un sumbru frisonant monolog shakespearian, poemul ce deschide Vămile Pustiei cu sufletul plutind pe apele văzduhului aplică eului masca isusiacă şi face giulgiu din textura poematică.»(34-35) Dintre cuvintele cheie ale acestui cod ioanic, unul dintre cele mai importante este pustia. Iată cum o decodează Dan C. Mihăilescu: „Simbol osmotic, alchimie de antinomii, iad fascinant şi eden distrugător, pustia este chipul diurn al pustiului. Nimicnicia ca energie infinit emergentă. Nimicul – ipostaziat ca posibilitate absolută. Amnios paradoxal: steril prin definiţie, dar etern plăsmuitor de iluzii. Infinită arhitecturare a nisipurilor, amăgitoare stagnare a fluidităţii nesfârşite şi veşnică măcinare a materiei ca însufleţire a mirajului. Domnie a fantasmelor, măreţie a nimicului, pustia şi pustiul sunt mirii infinirii într-un pat conjugal demonic şi angelic totodată, acolo unde viaţa devine moarte, iar sfârşitul cauţionează de-a pururi orice început. În pustie se duc laolaltă demonii („ducă-se pe pustii”) şi asceţii, marii învinşi învingători ai lumii întru schimnicie („i-a înghiţit pustia”). Acolo sunt părinţii nevoinţelor din Pateric, urmaşii Sfântului Antonie de la „Muntele Dinăuntru”, dar şi legiunile de draci. Acolo singurătăţile atroce şi ispitirile de zeci de zile, nopţi şi ani. Acolo pătimirile, caznele, ispăşirile”….Şi enumerarea continuă analitic încă vreo două pagini. (36-38). Şi iată şi o listă a „simboalelor”, cum le zicea poetul, indicând discret, prin forma arhaic etimologizantă, că ele se situează într-un alt plan al interpretării decât cel pur estetic. „Un corpus redutabil, fraged şi tulburător, deşi bimilenar, de efigii, răsfrângeri, lecturi piezişe şi proteisme

semantice (perfect sintetizate de Alexandru în arhaismul „simboale”), se revărsa, după decenii de catacombară tăcere, în matriţele lirismului românesc. Mirele (Iisus), mireasa (Biserica), nunta, cuvântul, colina („dealul căpăţânii”), pelicanul, pâinea, mielul (dar şi „mielulvultur”), păstorul, crucea sunt „ipostasuri” hristice, de la iniţiere şi apostolat, la răstignire şi înviere. Omul înaripat, vulturul, leul, taurul închipuie evangheliştii. Lumina, potirul, ceara, tronul, stupul, mierea, garoafa, fluturii, vatra, rugul, crinul, trandafirul, laleaua, candela, arderea, mireasma, adierea sunt însemne ale Fecioarei, Maica Domnului. Tunetul, stejarul (Mamre), fulgerul, clopotele, izvorul (trei izvoare egal Treimea), ochiul în triunghi – tot atâtea travestiri poetic-mundane ale lui Dumnezeu-Tatăl”. (69-70). Prin aceste „simboale”, Imnele Bucuriei devin o carte pentru iniţiaţi. Început de ciclu, de „poezie cu program” spre a cărei bogăţie de înţelesuri cartea de faţă doar ne deschide uşa. Cu infinite precauţii şi simţ al măsurii. Acest ciclu al Imnelor, prin dimensiunea lui religioasă şi patriotică, este piatra de poticnire a oricărui critic „estetic” al poeziei lui Alexandru. „Ioan Alexandru a făcut în ritm năvalnic industrie din ingenuitate, butaforie din credincioşie, dogmă din inocenţă şi obositoare prolixitate din cea mai pură intimitate” (76) sună verdictul necruţător. Aici ar fi de făcut o disociere necesară între poezia religioasă şi poezia mistică. Fără a intra în abstruse teoretizări, care nu-şi au locul aici, cred că poezia lui Alexandru atinge, cel puţin în ciclul imnic, dimensiunea religiosului, (ca la Voiculescu sau Nichifor Crainic sau Radu

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Christian CRĂCIUN

Gyr), spre mistic îndreptându-se Daniel Turcea sau ca şi necunoscutul contemporan Marius Iordăchioaia. Ioan Alexandru se vrea mai mult în ipostaza de profet, păstrător al chivotului nepreţuit al Memoriei neamului, decât călător prin ceruri heruvimice. Traseul lui este pe verticala istoriei, mai degrabă decât prin „răpiri” extatice pe verticala ierarhiilor cereşti. „Simboalele” au încărcătură culturală, mai degrabă decât una misterică, topindu-se în muzica de condac a refrenului Bucuraţi-vă! Poetul e foarte „transilvănean” şi din acest punct de vedere. E un fel de „umilinţă haiducească” în această abordare, cum spune foarte potrivit oximoronic Dan C. Mihăilescu. De legat, fireşte, de acea mărturisire de ton vetero-testamentar dintr-o scrisoare către părintele Chira: „eu sunt un om bolnav spiritual”. Capitolul conclusiv încearcă o necesară şi dificilă situare a poetului, atât de a-tipic pentru vremea sa. Am recitit, îndemnat de cartea aceasta unde este fireşte citat, un mai vechi eseu al lui Costion Nicolescu din nr. din ianuarie 2012 al revistei Tabor, Ioan Alexandru - vulturul ioanic al poeziei româneşti. Aş sugera lectura împreună a celor două texte, a doi dintre cei mai plini de har discipoli ai lui Ioan Alexandru. „Cine îmblânzeşte pe cine?” este întrebarea cheie când încerci să desluşeşti complicatul ghem de ambiguităţi şi compromisuri prin care Ioan Alexandru a ajuns să fie tolerat într-un regim care era la antipodul valorilor sale şi a ajuns unul dintre formatorii esenţiali de tineri din deceniile blestemate. „În cazul său,numai înţelegerea dinlăuntru poate da roade” (105). Perfect adevărat! În situaţia moral socială de azi, în care mai toată lumea

clamează lipsa de modele, povestea felului în care Ioan Alexandru a ajuns un model „în vremuri de secetă” are prin ea însăşi o semnificaţie de dincolo de biografie. Citească-se cu ochi curat paginile 85-91 pentru o „metodă” de fină contextualizare care, mutatis mutandis, cred că s-ar putea aplica şi altor scriitori care au străbătut „vămile pustiei” ceauşismului crâncen. „Fireşte că rândurile de acum se vor o penitenţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată sufleteşte”. (90) Să înceapă, odată cu acest eseu şi cu citata ediţie de Opere, (plus alte publicaţii izolate, fireşte) o perioadă mai bună pentru postumitatea lui Ioan Alexandru? Greu de spus, întrucât, iată, această postumitate nu are legate de aripi mai puţine pietre de moară decât avea „viaţa deocamdată” a furtunos apolinicului poet şi profet în vremea ceauşismului atoate castrator. Cam totul este azi împotriva unui asemenea tip de poezie în mediul socio-cultural înconjurător. Inclusiv, paradoxal, un anume model de „religiozitate populară” mai degrabă superstiţioasă decât profund liturgică şi culturală, aşa cum este poezia lui Ioan Alexandru. Nici Biserica noastră nu e foarte deschisă spre astfel de căi non-dogmatice de întâlnire cu poezia vizionară. Cu ce să închei, de nu cu o strofă greu de ales dintre atâtea, tocmai pentru mesajul ei în dublu sens ioanic? Eu voi pieri. Pe margini apărui Numai s-arăt de unde o să vină Cel mai cumplit dintre noi toţi Nebunul blând lumină din lumină Fluturele (Imnele Bucuriei) 17 feb.2016

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

cronica literară

Codruţ RADI

Codruţ RADI Înăuntrul amintirilor O surprinzătoare, interesantă în aceeaşi măsură, reîntâlnire cu Marian Ruscu, muzicianul, poetul, romancierul, de data aceasta, dramaturg, ne propune însuşi autorul, prin creaţia Domniei Sale „Puntea”, piesă de teatru în două acte, cu un tablou intermediar, dar central prin context. Cartea, abia apărută la editura „Timpul’’ din Iaşi, în condiţii grafice impecabile, vine la foarte puţin timp după volumul de poeme „O clipă în paradis” desăvârşit la aceeaşi editură şi, parcă nu întâmplător, pe o traiectorie tematică similară cu aceea a volumului anterior de memorialistică. Subintitulată, derutant pentru lector, tragicomedie, pentru că până la capătul ei n-am prins nici un fir comic, poate doar ceva umor gri-negru, care accentuează univoc drama care se construieşte în jurul personajului principal, autorul, deloc mascat în pielea lui Alexandru Panait, pensionar. Celelalte personaje, nu alese fictiv, ci culese din amintiri, se contopesc, încet-încet, întrunul singur, căruia se substituie, ca destin. Se ajunge, astfel, la permanentizarea prezenţei unui personaj esenţial în piesă, chiar dacă nu face parte din ea. Este vorba de Elvira, răposata soţie a lui Alexandru, în jurul căreia se va ţese toată povestea, pentru că, până la urmă, o poveste va deveni 18

dialogul iniţial, dirijat cu oarece încăpăţânare de către autor prin propria-i conştiinţă. Bine susţinute altfel, în registrul tehnic, dialogurile alunecă prin monologul epic până a-şi stabiliza încărcătura emoţională. Este adevărat că, uneori, autorului îi vine în ajutor şi ficţiunea pentru a putea controla amintirile suspendate între spaţii şi timpuri, frânturile de viaţă refuzate trecutului, dar imposibile şi prezentului. La fel se întâmplă cu umbra revenind, obsesiv, măsură a tuturor golurilor înecate în sine. „Tu trăieşti în mine”, un laitmotiv existenţial doar sugerat, poate, de Marian Ruscu, nu pentru a fi îndurat, cât mai degrabă o cheie a versiunilor potrivite înţelegerii. Asta, dacă vrem cumva să înţelegem mai mult decât percepţia imediată, cu ecouri ancestrale, ne desluşeşte prin lectură. Drama s-ar constitui unei întregi generaţii, reactivată sentimental, deşi este la fel de posibil ca inocularea respectivă să fie sporadică, numai celor nevindecaţi de nostalgii. „Puntea - gaura de vierme”, scurtătura existenţială care sfidează anume câteva legi ale fizicii, pentru o eventuală salvare a noastră, a lor, a oamenilor, devine o fundătură din care nu se poate ieşi. Parcă nici prin amintirile care, pendulând tranzitoriu între timpul Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Codruţ RADI

real în care nu s-ar fi putut petrece şi cel închipuit că le înghite cu ecouri cu tot, nu se regăsesc eliberate. Încă un motiv pentru a căuta „o altă cale” de perpetuare spirituală a modelului existenţial propus de autor. Al iubirii absolute, ca punte între lumi, la limita deşertului, el însuşi mai mult decât secat, o iubire pe care să n-o fi întâlnit până acum, cu privilegiul de a putea fi creată prin jocul imaginaţiei. Într-o conotaţie individuală, fără de sfârşit, punând în cârca personajelor, fiecăruia cât poate duce, frustrări izbăvitoare. Până se trezesc, în prim planul scenei, complici la poveste, aceştia întreţin pretextul atmosferei. Numai revenirea la detaliile decorurilor, într-un acompaniament ibsenian, ca să poţi întrevedea şi ce nu se vede, ne aminteşte despre adevărata scenă a piesei. Tabloul intermediar, covârşitor, cum am mai spus, în ecuaţia inegalităţilor sorţii, decupat, parcă, dintr-un scenariu science fiction, la graniţele paranormalului, poate fi motivaţia autorului, paravanul, pentru trecerea într-o altă dimensiune a existenţei, fără să fi păşit în ea. Într-o altă lume, despre care, nefiind sigur că este, nu-i va vinde sufletul său. Tatonările, deloc discrete, ale oniricului, nu reuşesc decât să deschidă porţile acelei lumi, rămasă evident în suspansul discontinuităţii. Cotitura experimentalistă depăşeşte numai schema clasică a derapajului temporal şi senzorial dinăuntrul morţii clinice. Personajul principal revine trăind prin altcineva, într-un altul, sau, abia acum acel „tu trăieşti în mine” intră în graţiile fiinţării. Tentat să descifrez eventualele măşti

ale personajelor, sau să le asociez acestora, mă simt în impostura de a le recunoaşte o singură faţă, cu indulgenţa mai multora ale aceluiaşi reformat sentimental în căutarea eului risipit. Fără să fi ştiut, câtuşi de puţin, despre legătura afectivă disimulată între ele, partiturile scenice dezvăluie trecutul continuu al poveştii, ea însăşi începută la nesfârşit, precum creaţia artistică. Tabloul esenţializat al dramei, în destinderea ei atemporală, vine în prelungirea scenei morţii imaginate, nu imaginare, a Elvirei, ca o compensare spirituală. Într-o armonie artistică deplină, dar într-o durere dramatică pe măsură, ca o evadare a lui Marian Ruscu din realitatea necuprinsă spre idealitatea de neajuns. Am putea, anticipând finalitatea, să condiţionăm prologurile acestei scrieri sumedeniei de

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Codruţ RADI

acte poetice, artistice în fond, construite pe principiul dialogului, inclusiv, sau poate, mai ales, al celui cu sinele. Dezvoltat apoi într-un cadru la fel de bine cumpănit, între posibile regrete, încât bănuiala că nu li se împarte tuturor, ci sunt asumate de către unul singur, cade evident autorului. „Din când în când ne retragem în noi, ba ne încumetăm să privim îndărăt, legaţi la ochi în loc de bun-revenit”, spune, mereu altfel, Marian Ruscu, urmând cu încăpăţânarea sentimentalistului care este, cu riscul dezrădăcinării elective. Spectrul mental, decisiv în alegerea şi aprecierea universalităţii, va ameliora numai parţial planurile noastre existenţiale, vulnerabile rătăcirii prin noi înşine. Reperele, în atare context, nu pot fi decât de natură divină, subordonând supravieţuirea veşniciei, printr-o constantă a ei, credinţa. Altă punte posibilă, tainică, deşi poate mai accesibilă, care-i face pe oameni semenii lor, sursă primară atât a vieţii cât şi a creaţiei, este iubirea. Aceasta, într-un exces al umanizării, dincoace de înveşnicire, este, de fapt, creatoarea personajului magnific Elvira, un model înfăptuit ireal din imagini reale, împrăştiate simptomatic companionilor ei. Neterminată, parcă, într-o anterioară stare celei de sublim, se va desăvârşi închipuirii, transferului de chip, prin conspiraţia tuturor celorlalţi implicaţi în piesă. Şi dintre ei se detaşează Violeta, personaj-cheie, o altă punte, sentimentală şi implicit temporală, a lumilor între care pendulează Alexandru Panait, de la vremurile libertine în căutarea spiritului, prin gândul mai

presus de fapte, până la libertatea nemotivată în absolut. „Sunt totuşi femeie”, este o replică de început a acesteia, se va adeveri prin lepădarea treptată a metehnelor cotidiene şi asimilarea premiselor estetice iniţiatice, necesare reidentificării la care este supusă. Roxana, sora lui Alexandru, ruda necesară în anturaj, care se pliază nu numai sufleteşte ci şi parasenzorial poveştii, Ben, fostul coleg de serviciu, realizat profesional, evident în America, reîntors pentru un import condiţionat de inteligenţă, hotărât să salveze de la deprecierea prin ignoranţă a celor câteva inteligenţe autohtone cunoscute, ba chiar cu metode nu prea ortodoxe, totul compensându-se, la un moment dat, printr-o regăsire sentimentală deloc nostalgică. Să-l trecem în revistă, normal, şi pe fostul securist, vecinul, umbra lui Alexandru, omenos şi discret în atitudine, îngerul păzitor al intelectualităţii, ajuns, nici nu mai contează de ce, general după revoluţia din 1989. Suficient de interesant prin context, un hoţ rămas nedemascat, poate nu întâmplător, ci pentru a accentua suspansul denunţului fără judecată, completează lista personajelor piesei. Cât despre Marian Ruscu, autor şi personaj al creaţiei Domniei Sale, îndrăznesc din nou să cred că a încercat, prin trecerea de la o stare faptică la una ideatică, să-şi răscumpere îndoielile existenţiale. Ele nu se pot dizolva în sine, dar poate că, împărţite şi împărtăşite celorlalţi, fie ei doar spectatori, se învrednicesc estetic să nu ne mai doară.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

cronica literară

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Maturitatea unui poet: Mircea Teculescu Într-o lume tot mai alertă şi mai problematică, poeţii găsesc mereu răgaz, motiv şi energie pentru a alerga în întâmpinarea revelaţiei şi a reveriei. Dovadă şi volumul de poeme semnat de Mircea Teculescu, Venus în februarie (Ed. Fundaţia Culturală Libra, 2016), cu o copertă original ilustrată de Florin Dochia (un colorit gri-bej cu nuanţe de verde, iar în fundal pădurea, din care se desprinde în prim-plan copacul-femeie, trup mineral, jumătate lemn - jumătate piatră). Poetul a mai publicat două plachete, una de „micropoeme”, în 2003, iar alta cuprinzând „încercări de sorginte niponă” (haibun, senryu, uga, haiga, tanka, senryu, kioka), în 2008. S-ar părea însă că odată cu acest cel mai recent volum, Mircea Teculescu îşi descoperă esenţa propriului „discurs poetic”, un amestec insolit de note elegiace cu accente de meditaţie modernă şi ironie postmodernă, totul grefat pe fondul mai larg al muzicalităţii eterne (protocântecul de care însuşi poetul dă seamă în cuvântul prefaţator). Neîndoielnic, trăirile lirice, erotice, orfice, portretele de o mare suavitate şi autoportretele în tuşe senzitive forte sunt cele care dau substanţă cărţii. Vis-à-vis de numitul „Scurt cuvânt către Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

cititor”, impresia lăsată e că acest preambul nu ar fi fost absolut necesar, detaşându-se mai mult ca un soi de autojustificare, decât ca notă lămuritoare către „adresant”. Poetul simte chiar nevoia să explice alegerea sa de a aşeza titlul la finalul poemului, ca fiind un aspect „insolit”, tehnica nereprezintând, totuşi, o noutate. De ce Venus şi de ce în februarie, ne-am putea întreba... Zeiţa iubirii şi a fertilităţii, al cărei nume a căpătat conotaţii atât de bogate în literatură şi în istoria artei (vezi zeiţa greacă descrisă de Hessiod în „Teogonia”, sau zeiţa protectoare a Troiei, imortalizată în statuia de marmură găzduită de muzeul Luvru din Paris, vezi celebra pictură a lui Boticelli, în care fiinţa cea pură se naşte din spuma mării, sau pictura europeană a secolelor al XVIII-lea - şi al XIX-lea cu tot arsenalul ei de frumuseţi, vezi „Venere şi madonă” a lui Eminescu şi multe, multe altele ) - rămâne, chiar în vremurile mai noi, aşa-zis postmoderne, un simbol al vieţii, al frumuseţii, al împlinirii şi al iubirii, iar, ca un plus, al creaţiei. Luna a treia a iernii, luna rece de februarie, vine să tempereze vâlvătaia şi reprezintă realitatea distantă, de care ne lovim zi de zi, sau poate că este o secvenţă, un eşantion, din timpul cel „repede” care 21

Diana TRANDAFIR

ni s-a dat şi care ni se ia şi mai repede. Până la urmă, însă, decriptarea simbolisticii titlului rămâne de competenţa propriului său făuritor şi atârnă de vrerea şi de gustul fiecăruia dintre cititori. După cum bine se ştie, destinul unui poet constă în capacitatea sa de a simţi într-un mod aparte şi apoi a aşterne pe hârtie experienţele interioare subsumate propriului spirit, în contrapunct cu o Karma, aşa cum lasă să se înţeleagă şi versurile: „durerea de aripă/ ca o simulare de sacrificiu,/ ca o vioară/ cuprinsă de flăcări/ din mine eliberate, cu frică” (când candela ţine locul ochiului), sau mesajul cuprins în poemul descântec pentru o karma: „naşterea - moartea/ două ascunzişuri// din care converg spre ochiul al treilea,// cu hăitaşii pe urme,/ cu visele turme// mânate de Allen Ginsberg/ pe muntele Konigsberg...” Pentru un poet ca Mircea Teculescu, obiectivarea sentimentelor, susţinută îndeaproape de tehnica muzicalităţii, face ca, uneori, chiar şi depresia să devină multicoloră, ca în poemul intitulat colorata depresie: „convalescent apoi/ caut să mă vindec,/ aşadar/ sparg val după val/ marea în întregime// cea albastră sau verde/ când nimic nu se vede,/ în ochii tăi”. De remarcat în multe dintre aceste texte predilecţia pentru contrapunct, pentru „coincidentia opositorum”, pentru metafora-oximoron, pentru antiteza ce face corp comun cu şirul nesfârşit al unor oglinzi paralele, cum se întâmplă în poemul intitulat fără de cuvinte: „ mai întâi/ tu priveşti în ochii

mei/ şi timpul ne înghite încet-încet,/ sub ocupata plutire a norilor// pe urmă/ eu privesc dinlăuntrul ochilor tăi/ şi totul se vede ca un zâmbet...” Pe aceeaşi pagină, în acelaşi poem, se întâlnesc iluziile cu deziluziile, căderile şi victoriile, refuzurile şi acceptările, căci fiinţa umană este, în esenţă, o făptură pururea oscilantă. Nu rareori, totuşi, evadarea din sine se produce şi regăsirea se realizează prin celălalt sau în celălalt: „mare de copci/ pe lacul Bisericii -/ noi, nicăieri// chipul tău şi chipul meu/ zâmbind uşor/ în cripta iernii” (tablou votiv), sau: „...cât de mult mi-ai plăcut/ când ne-am întâlnit/ şi tu mi-ai spus, te-ai prezentat, ai recitat:/ - Bună, sunt venus de februarie şi îmi pare rău,/ nu pot să îţi ofer niciun fruct,/ ca eva, odinioară, este încă iarnă,/ aici şi acolo, afară!”

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Diana TRANDAFIR

(plecând din eden). Deci muza are darul de a cânta (a „recita”), nu numai de a încânta, iar menirea ca femeie i-a fost aproape uitată, căci fructele nu încolţesc şi nu se coc iarna. Principiul feminităţii se regăseşte însă în textele acestui volum sub toate formele şi aspectele: muza, creaţia, iubita, umbra, parternera, alter-ego-ul ( „oblica femeie din interior”), lumea însăşi. Venus e pretutindeni... Apare chiar o Venus din Millo în poemul o mănuşă cu degetele decupate, ce îşi caută ciudatul obiect vestimentar „acolo unde posibil altădată/ i s-a rătăcit braţul”. Ea „s-a închis în turn nins/ de ceaţă şi frig”... Venus din Millo „curăţă geamurile foişorului/ cu voluptatea risipită/ în cearşafurile aruncate pe jos”. În linie curat postmodernă, Mircea Teculescu uzează de câteva artificii. De aceea, destul de numeroase sunt în acest volum trimiterile livreşti (vezi revista URMUZ), decupajele din poeţi cunoscuţi autorului (Ștefan Augustin Doinaş, Ani Bradea, Cornel Sântioan Cubleşan) şi prozaismele jucăuşe (hamsterul Hanktzi-Banktzi etc.). Evadarea din timp nu este totuşi posibilă până la capăt, căci toate au „o istorie a lor”, ca în poemul despre dulcele şi îmbătătorul viitor: „în fiecare dimineaţă tensiometrul:/ maxima, minima, pulsul/ apoi realitatea, ca o bătrână cu Parkinson,/ al cărei viitor stă bine rezemat pe trecut”. Iată şi un fragment din poemul intitulat prin anotimpuri: „curg anotimpurile/ banchize rupte/ din arca timpului// pline de frunze plecate/ în dansuri bacante,/ cu fructele docte/ în coşuri

cu pofte,/ acoperite cu flori/ şi ninse de sori// curg anotimpurile/ iar noi,/ albi/ tot mai albi...”. Tragismul reverberant, iată prototipul acestor texte încărcate cu repetiţii, limite, desprinderi, linii şi semne. Villonizând, Mircea Teculescu, străbate treptele timpului, sprijinindu-se uneori ca întrun toiag de versuri decupate de la Cornel Sântioan Cubleşan, un poet ce nu se mulţumeşte să cânte doar pe o singură coardă şi iată că ecourile reverberează până departe: „parcă-i ruptă/ roata timpului/ şi frigul,/ hoţ alb,/ strecoară mâna/ spre zăbrelitele locuri/ unde stau ascunse mănăstirile:/ acolo,/ după crenelul/ bătrânilor arbori de veghe,/ găseşti îndrăzneala de a muri/ a părinţilor şi bunilor noştri” (printre milenii). S-ar zice că roata istoriei se învârte şi se tot învârte, chiar dacă poetului îi pare „suspectă/ lipsa aceasta a călăilor/ duşi la împărtăşanie” (om de serviciu). Urmând celebrul principiu hermeneutic: „Ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos” şi viceversa, artiştii au puterea să se înalţe, mulţumită imaginaţiei, de la pământ până la cer, până ce ajung să se simtă plini de lumină: „conturul fiinţei tale/ ce se topeşte încet spre cer.” Pentru poetul Mircea Teculescu, poezia nu este, aşadar, o cauză pierdută, ci un spaţiu al singularităţii şi al siguranţei, în care plonjează cu entuziasm, ca într-o adevărată plasă de salvare pentru sine şi pentru alţii (i-am numit aici pe prezumtivii cititori) – salvare din realitatea mâloasă, impură, lipsită de cele mai multe ori de un ideal.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

cronica plastică

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR Perianu & Scărlătescu Februarie 2016 a prilejuit Galeriei de Artă din Ploieşti două expoziţii semnate de nume rezonante în lumea artistică a Culorilor: Corina Preda Perianu şi Valeriu Scărlătescu. Varietatea şi stilurile celor doi protagoniştii înscriu încă o pagină în istoria de 65 de ani a Filialei Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România. 2016 debutează aureolat de o venerabilă prestanţă a edificării ARTEI plastice în variile ei genuri de expresie a Esteticului – statuat prin noţiunea generică de FRUMOS.

Corina Preda Perianu Pictură şi Grafică Pictura feminină are în Corina Preda Perianu o creatoare de spaţii interioare ale Naturii plastice. Avem de-a face cu o „poetă” a viziunilor cărora imaginaţia se supune în limitele unor formulări coloristice clasice, asamblând irealul şi nevăzutul într-o ecuaţie cu efect plastic diferit şi amendabil. Sub armura coloritului, artista vizualizează taine şi speranţe. Închizând în misterul Creaţiei motive pământeşti, tabloruile sale deconspiră, prin aritmetica tonurilor, (in)conştiente căutări omeneşti. Parcurgem, zăbovind cu atenţie printre picturile d-nei Preda Perianu, o spirală a „realităţii imediate” (M. Blecher), care se personalizează sui-generis. Palmaresul 24

profesional al artistei noastre ne-o recomandă drept una prodigioasă, datorită impresionantei fişe de Creaţie, la peste o jumătate de veac de viaţă relevându-ni-se unitatea într-o diversitate autentică. Fără să epateze, să aducă privirea în unghiul şocului – scop şi modă pentru acei artişti care vor să surprindă prin subtile agresivităţi imagistice – Corina Preda Perianu extrage particlularul din general şi ne propune ceea ce, deşi vedem, nu percepem şi nu credem că este posibil. Restituirea este modalitatea artistică pentru pictoriţa şi graficiana Corina Preda Perianu, acel mijloc de relaţionare a demiurgului cu mulţimea înconjurătoare. Un secret semnal, de felul lui „Luaţi aminte!”, rezidă, drept sumă a sensurilor picturilor d-sale, din cvasitotalitatea tablourilor pe care le-am văzut, după vernisajul petrecut în seara zilei de 11 februarie, sub egida maestrului Marcel Bejgu, pe simezele Galeriei de Artă ploieştene, O personală cu putere de revigorare a Frumosului – de care uităm din pricini urâte, dureroase ori suficiente –, ocazie să intrăm în substanţa unor lucrări cu rezonanţe oarecum sonore, precum „Podul Galben”, „Catapeteasmă”, „Samovar”, „Iconostas”, „Nuferi”, „Muzeul Satului”, „Hârsa”, „Densuş”, „Casă din Vărbila”, „Curtea Castelului”, „Casă cu traforaj”, „Biserică de lemn”, Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Serghie BUCUR

Serghie BUCUR pe sub care se perindă paşii lui Ionel Teodoreanu în căutarea copilăriei sale, prin eternul Medeleni. Timpul istoric l-am sesizat odată cu acela psihologic, în lucrarea „Cârţa”, tumultul rezonant al respiraţiei lui Badea Cârţan, îndată ce a ajuns lângă soclul Coloanei Traiane din Roma, cu desagii plini de cărţi şi pumnii de pământ românesc, în umbra voievodală a Bisericii din Densuş, pe unde încă stăruie ochii de vultur ai lui vasile Pârvan – interesat, apoi, de vestigiile din „Curtea Castelului din Arcu”, pentru teza de doctorat la Berlin...!

Valeriu Scărlătescu Pictură „Curte interioară”, „Casă ruinată”. „Sonorizări” generatoare de rezistenţă la Timp. Iluzia vieţii animă „Podul Galben”, „Casele din Vărbila şi din Hârsa”, „Casa în ruină” din Predeal, prelungindu-se în „Pocal”, în „Cupă”, în „Visuri iarna”, în „Catapeteasma” şi din nou în „Iconostas” – lucrări insuflând psalmodierile preoţeşti, pe când în cercul acelora strânşi în jurul „Samovarului”, am văzut personajele adunate pentru plăcerea savurării licorii în care mirersmele de tei sau muşeţel s-au dizolvat molcom, la căldura focului cu lemne uscate în gârliciul pivniţei bunicii... Într-o astfel de „lume” am pătruns, pentru câteva clipe – care, observăm, rezistă şi acum – să gustăm din atmosfera decupajului cu alură de catedrală intitulat „Blaj” – rădăcină paşoptistă a Istoriei României, cu sentaimnetul că aud paşii unor Bariţiu şi Bălcescu, în romanticul „Cireş înflorit”, Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Inconfundabila artă picturală scărlătesciană individulaziează un artist până acolo încât auzindu-i numele, fulgerător îl ai dinaintea ochilor pe maestrul Valeriu Scărlătescu! Între suav şi jemanfişism, între rubicondul spirit şaradic şi jovialul salut juvenil trimis de sub borurile faimoasei dumisale pălării, chipul – uşor gravat de o vârstă emblematică – al acestui stilist în pictura contemporană zâmbeşte prin filtrul unei tristeţi filosofice şi te readuce în preajma sa, prin impulsurile unei melancolii oprimiste. Cu o aripă în gravul gest al gesticii lui Chaplin şi cu cealaltă în sunetele Simfoniei albastre a hoinarului american prin Paris, Gershwin, pictura mestrului Valeriu Scărlătescu străbate, de când îl ştiu (şi sunt vreo 25 de ani), propriul drum, prorpia doctrină estetică. Şarmul anatomiei personajelor sale împleteşte şăgălnicia rezidând dintr-o sensibilitate dură, pe care, când se apleacă asupra pânzei fixată pe şevalet, Maestrul o preface – conform Canonului – într-un 25

Serghie BUCUR

ecorşeu exlusiv scărlătescian. Unul capabil să decripteze clasicismul, dezvăluindu-ne cam ce se ascunde sub cuminţenia lui structurală, îndeosebi sub clepsidra senzitivă care este corpul feminin. Vernsiajul expoziţiei personale, oficiat în 25 februarie, de maestrul Marcel Bejgu, în compania unei asistenţe atrasă tocmai de hieratismul picturilor Maestrului, a ocazionat spectacolul originalităţii artei scărlătesciene. Artă cu accente empatice în dialogul vizaul privitor-creator, în traducerea figurativului ingenios şi simplificator, în a cărei materie dimensiunile şi formele vădit giacomettizate se structurează avangardistic. Tehnică şi stil de o stranie existenţilitate ocupă – uneori situate în afara echilibrului poziţionate – şi „joacă” scenariul indus de Maestru personajelor în oricare tablou. Senzaţia de eboşă a dominat expoziţia, accentuată de nonconformism, iar impresia de preludiu sau de schiţă a generat un solid dat câştig de cauză pentru valoarea artistică şi a durabilităţii prin ani. „Toboşarii”, „Muzicienii”, „Clovnii”, „Bacantele”, „Călăreţii” sunt fantazaţi laolaltă cu recuzitele lor, iar „Caii”, sobri şi totuşi vii, rămân „vehicolele” neostoitului tranzit prin viaţă. Stenicul se degajă din mai toate lucrările Maestrului, lume în care Femeia se plimbă, gustă cafeaua, pozează nudă Eternităţii, trăieşte vraja intimităţii conjugale, se relaxează în faţa oglinzii ori între perne, adoptă ipostaze ecvestre sau de societate. Oriunde, singură ori însoţită, sinteză a senzualităţii. La concurenţă cu Bărbatul, Femeia scărlătesciană impune o majestate percutantă, de tip Hortensia Papadat Bengescu, insuflând însă măreţie, forţă şi o patentă plăcere dominatoare. În

desenul – schelet al construcţiei temei – care, transparent, coturează opera în ideea ei artistică. Din pânza substanţei coloristice răzbate gândirea cu care Maestrul pictează / a pictat „Vino când nu merge nimeni” /(supermă metaforă poetică), „Nu uita originalul” (idem), „Nud în floare”, „Templu tânăr”, „Şic”, „Vestea bună”, „Înger în grădină”, „Cortegiul muzical”, Călăreţ în zori”.Captivat de sugestiva expresivitatea personajului din „Vânătoare”, dl Mircea Constantinescu – statornic admirator al artei scărlătesciene, m-a luat de-o parte, să privim această lucrare cu o certă valoare estetică. „Observaţi cum se uită şi de ce se uită aşa tipa din tablou?” Răspunsul meu, inspirat, a tras eşarfa unei bucurii peste figura surprinsă a interlocutorului, toată scena fiind, în definitiv, izbânda ca o monedă de aur aşezată în mâna plină de har a Maestrului Valeriu Scărlătescu!

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

eveniment

Iarina Ralu NICOLAE

Premiul I pentru

Iarina Ralu Nicolae la Olimpiada de Arte Vizuale, Arhitectură şi Istoria Artelor Municipiul Baia Mare a fost, în acest an, în perioada 16-19 aprilie, gazda Olimpiadei Naţionale de Arte Vizuale, Arhitectură şi Istoria Artei. Peste 500 de tineri din toată ţara, pasionaţi şi ghidaţi de inspiraţie, au venit în oraşul care luptă pentru a dovedi că merită titlul de Capitală Europeană a Culturii. Ediţia din acest an a Olimpiadei Naţionale de Arte a fost creionată în jurul conceptului de „Cultura Ospitalităţii – Arta Ospitalităţii”. Ca elevă a Colegiului de artă „Carmen Sylva” din Ploieşti, câmpineanca Iarina Ralu Nicolae (fiica pictoriţei şi profesoarei de educaţie plastică Lidia Nicolae) a participat la dificilele probe ale concursului şi a obţinut premiul I, la categoria Grafică. Este de menţionat că şase dintre elevii Colegiului ploieştean au obţinut premiul I, semn nu doar al talentului nativ, ci şi al calităţii înalte a pregătirii lor artistice. Reproducem desene din portofoliul talentatei câştigătoare, care ne-a mai dăruit imagini pentru coperţile Revistei Noi. Felicitări, Iarina! La cât mai multe reuşite! (Florin Dochia)

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

actualitate

Serghie BUCUR 30 şi 31 Martie, NICHITANEEA După 13 decembrie 1983, în fiecare an apropiem efigia poetului Nichita Stănescu de oglinda memoriei afective şi privim din spate, prin argintul ei, la curcubeul semnelor numite litere, arcuindu-se sub bolta „sunetelor sacre” care dau chip Poeziei. De peste 30 de ani, în fiecare 30 şi 31 Martie, oficiem ritualul cu nuanţe de Laudatio, citindu-i, recitându-i, cântându-i şi trăindu-i Opera poetică. Pe umerii Lui, din bronz, Fortitzia se desface solară, iar la glezne Magnolia ţese intarsiile ei alb-rozalii. Istorie Într-o curte din Nordul Ploieştiului, pe strada Transilvaniei, unde, cum a scris cu pana lui de reporter planetar Ioan Grigorescu, „Vântul miroase a petrol”, un domn în cămaşă dată prin apret, la cravată, pieptănat precum frumosul partener al Oliviei de Haviland, în filmul „Pe aripile vântului”, stă aplecat deasupra băieţelului său, în pantaloni scurţi cu bretele şi ciorapi trei-sferturi, şi a fetiţei în rochiţă înflorată. Sunt urmaşii acestui rural ştaifuit, printr-unele pagini amintit ca ţăran – Hristea Stănescu, puştiulică Nichita şi puştanca Mariana. Fotograful repetă poza, aparatul cu burduf marca „Agfa” pare un mic acordeon pe care aerul de Martie îl face să cânte. Acelaşi meşter – urmaş al franţujiloe Niepce şi Daguerre, inventatorii „cutiei magice”, au prins pe 28

Serghie BUCUR sticla sensibilă chipul unei femei tinere, tandre, pieptănată ca Greta Garbo, o frumoasă rusoaică pe numele ei tolstoian Tania. Tandreţurile de acest soi au rămas în ramele posterităţii, înconjurând Pământul. Le re-ntâlnesc în odăiţele Casei memoriale de azi, de pe aceeaşi stradă, expuse curiozităţii vizitatorilor – printre care mă aflu. Muzeografa Irina Codreanu ni-l povesteşte pe Nichita şi-ai lui, de parcă i-ar citi un poem, două, mi-l aminteşte pe Tatăl său, istoricul şi pulbicistul Mihai Apostol şi-i re-văd pe actorul Nelu Stan, predecesorul muzeograf, pe firava Mariana Stănescu, pe mereu vulcanicul Adam Puslojic, pe scriitorii Titu Dumitrescu şi Ioan Flora... Seară iernoasă Spaimele de după căderea şi asasinarea Ceauşeştilor la Târgovişte au ridicat stăvilarele Libertăţii, mai ales a Cuvântului, astfel că, Presa, jurnaliştii s-au aruncat în dezvăluiri, anchete, interviuri şi reportaje fulminante. Dintr-odată, Cultura devenise de necuprins, subiectele ei, ţinte de interes senzaţional. Casa în care Nichita se născuse era locuită de un tovarăş securist, ins „greu”, care numai cu o despăgubire de vreo 600 de milioane (lei vechi) s-a retras din clădirea intrată în istoria Literaturii Universale. Cu sacrificul d-lui Ion Mârzescu, coleg de liceu cu Poetul, Cristina Stănescu ne-a primit împreună cu un foto-reporter – care a pozat ici-colo, iar gazda a vorbit la microfonul benzii magnetice, nu fără teamă, cu ochii pe uşa prin care „proprietarul” ar fi dat de noi, „uzurpatorii”. Era o seară iernoasă cumplită, cu zăpadă până la glezne, în care, biata Cristina, tare anevoie ţinu, la sosire şi la plecare, de Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Serghie BUCUR

lanţuri, doi dulăi cât nişte viţei, „paznicii tovarăşului”. În seara aceea, Nchita a fost lângă noi, mulţumită Cristinei – o tipă extrem de agreabilă, cu umor şi memorie doldora de amintiri şi recitări din Nini, în aburii vinului fiert şi a cafelelor pregătite pe soba de bucătărie – unde am tăifăsuit două ore de vis... Am văzut şi pipăit ibricul, crătiţle, vasele şi ustensilele cu care Doamna Tatiana hrănise ilustra familie, unde Nichita a devenit, prin anii cu munţii de poeme încununate cu premiul Strega, spre uimirea publicului şi-a multor mari literaţi, Îngerul Blond! În Troica poeţilor L-am văzut şi auzit recitând poemul „Acasă”, în furtuna aplauzelor sălii Cinemascop-ului. Arhiplin în seara aceea – una de iulie 1967, companioni: Zaharia Stancu şi Eugen Jbeleanu. Poetul din Călmăţuii Teleormanului (Deliormanului = Pădurea Nebună) a spus câteva vorbe despre rosturile Poeziei şi educaţia patriotică în şcolile Patriei, apoi a recitat din „Cefe de taur”, cu glasul său scrâşnit, de clopot de la Putna. I s-a dat apoi cuvântul poetului şi traducătorului din litratura universală Eugen Jebelanu (după publicarea la Paris, la Tokyo, la Moscova şi la Londra, a poemului „Surâsul Hiroşimei”, distins cu Premiul Păcii). Elegant, într-un costum gris, la cravată şi batistă la butonieră, „Conu Jenică” a recitat poezia „Tatăl Nostru” – o versiune poetică proprie, cu adânci conotaţii filosofice, „subverisve”, faţă de regimul politic. Încă de la primele versuri, unii spectatori se îngălbeniseră la faţă, se uitau la ceilalţi – zâmbitori, care au şi-nceput să aplaude, simţind unde bate poetul cu mustăţi şi coamă leonină (soţul excepţionalei graficiene Florica Cordescu – ilustratoare

şi a volumelor lui de poezie). Rumoarea a izbucnit într-o vijelie de aplauze, auzindu-se în vacarmul acela strigăte de „Bravo!” Primit realmente cu parcă şi mai aprinse aplauze şi strigăte de „Nini”, Nichita – cu pletele pe frunte, pe sub care plimba privirile albastre peste mulţime, în felul lui tărăgănat, apăsând pe vocale şi lungindu-le într-un soi de bocet-imn, a prefăcut poemul „Acasă” într-un feeric spectacol sonor. Muţenia s-a aşternut peste sală din clipa în care, rostind alte poeme, Nichita părea că vine din lumea lui şi povesteşte o alta – a „Cuvintelor potrivite” pentru „Sensul Iubirii”, „Dreptul la timp”, „Oul şi sfera”, „Roşu vertical”, „Cartea de recitire”, „11 Elegii”, „Laus Ptolemaei”, „Un pământ numit România”, „Poezii”, „O literă în oglindă”, „Necuvintele”, „În dulcele stil clasic”, „Măreţia frigului”, „Belgradul în cinci prieteni”, „Clar de inimă”, „Epica magna”. O perlă dintr-un miliard Undeva, pe la jumătatea Albumului Memorial NICHITA STĂNESCU, editat de Viaţa Romînească în decembrie 1984, sub şefia redacţională a lui Ioanichie Olteanu, la pagina 158, faimosul reporter de televiziune Alexandru Stark a aşezat pe masa din diamant a Poeziei nichitanee, o perlă din cel puţin un miliard de perle care au încununat Opera poetului cu glas de violoncel: „Nichita are 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea 50 de ani? Nu cred! Nichita este drumul de la coasă la cercetarea cosmică, totul prin reducţie la metaforă, el este o stare, iar stările nu au vârstă: iubirea, ura, durerea şi bucuria există de dinainte de a fi. Nichita are 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea 50 de ani? Nu cred! Nichita poate avea cel mult vârsta metaforei!”

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

actualitate

Cele 202 schiţe şi desene ale lui Grigorescu vor fi expuse într-un spaţiu muzeal adecvat Despre istoria lungului proces al Primăriei Câmpina cu Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, pentru redobândirea celor 202 lucrări semnate de Nicolae Grigorescu, au curs valuri de cerneală. 11 ani s-au luptat juriștii Primăriei pentru a câștiga în instanță cele 202 schiţe în creion, peniţă și laviu ale marelui pictor, iar abia după alți doi ani, municipalitatea a reuşit să intre în posesia lor. Primăria Câmpina le-a cumparat, în 1939, de la fiul marelui artist, pentru o sumă considerabilă, la acea vreme. Municipalitatea a câştigat procesul cu MNAR, fiindcă actul de vânzare – cumpărare pe care se întemeia acţiunea juriştilor câmpineni era perfect valabil. În 2002, juristul municipiului, Paul Moldoveanu, a descoperit, printr-o întâmplare, din nişte documente găsite în arhiva Primăriei, informaţii despre schiţele cumpărate de municipalitate la finele deceniului al patrulea al secolului trecut. Atunci, în 1939, în lipsa unor condiţii adecvate pentru expunere, administraţia din Câmpina a împrumutat lucrările Muzeului „Toma Stelian“ din Bucureşti, o fostă casă particulară 30

Nicolae GRIGORESCU donată statului de fostul ministru al justiţiei şi mare colecţionar de artă. Muzeul „Toma Stelian“ a fost „nucleul“ viitorului Muzeu Naţional de Artă al Românei (MNAR), astfel că, în 1950, în timpul comunismului, lucrările au trecut în custodia MANR, unde au fost depozitate până anul trecut. În mai 2015, schițele au fost mutate, în condiții speciale de securitate, din depozitele Muzeului Naţional de Artă al României în cele ale Muzeului Județean de Artă din Ploiești, pentru a fi păstrate până urma să fie gata spațiul special de la Câmpina. Luna aceasta, schițele marelui pictor vor ajunge în municipiul nostru, transportul lor făcându-se în condiții de maximă securitate. Ele vor fi expuse publicului într-un spaţiu muzeal corespunzător, amenajat la etajul casei Căsătoriilor. În câteva săptămâni, această locaţie va putea găzdui prima expoziţie cu lucrările lui Grigorescu, care au intrat efectiv în proprietatea oraşului nostru. Operele pictorului naţional sunt evaluate, astăzi, de către experţi la aproximativ un milion de euro, ceea ce explica şi cerbicia cu care s-a luptat în justiţie conducerea MNAR, care a refuzat să înapoieze lucrările respective, chiar dacă era evident că dreptatea nu este de partea ei.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

actualitate

Serghie BUCUR La Curtea regelui Pegas, din nou MARATONUL POEZIEI „Mai lăsaţi-mă-n pace cu poiezia voastră!”, m-a întâmpinat dl X, pe când asculta nişte manele, prieten la cataramă cu dl Y şi dl Z, toţi trei vechi cunoştinţe, în scurta vorbire telefonică ce m-a pus naiba s-o port cu primul, într-o seară în care tocmai începea să înflorească liliacul. Mă simţisem din nou răscolit de mireasma cu adieri mov, motiv să îl asigur pe „mister” X că chiar n-o să-i dau pacea vroită, în clipa aceea, de reverie macedonskiană... Locul faptei Iniţiat acum vreo 5 ani, de scriitorul Florin Dochia, „Maratonul Poeziei” s-a ţinut prima oară sub arcadele Casei natale a lui Nichita Stănescu, „convocaţi” de domnia-sa într-o ambianţă memorabilă, unde s-au întâlnit poeţi şi poetese din Braşov, din Bucureşti, din Ploieşti, din Câmpina, din Sinaia şi din Comarnic, şi la care luară parte şi câteva personalităţi din lumea Istoriei, a Artelor plastice şi ale Muzicii. Ediţia 2016 a Maratonului Poeziei a adăpostit-o, sâmbătă 19 martie, din nou Casa de Cultură „Geo Bogza” – prestigioasă şi primitoare „Curte a regelui Pegas” în Câmpina. „Senatori” ai rimelor Să tot fi fost vreo 70 de „senatori ai rumelor”, vreo 70 de aezi şi aede (Aed = „Cântăreţ străvechiu (la greci)”. „Orfeu fu aed renumit”!, Dicţionar univresal al Limbei române” de Lazăr Şăineanu, editura „Samitca” 1914. pag. 11), cam pe jumătate cunoscuţi: Florin Dochia, Mircea Teculescu, Niculae Stanciu, Elena Glodean, Dan Minoiu, Coca Popescu, Florin M. Ciocea, Viorel Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Serghie BUCUR Bunoaica, Filip Ţecan, Codruţ Radi, Mircea Constantinescu, Daniela Şontică, Diana Trandafir, Liliana Ene, Corneliu Cubleşan, Maria Dobrescu, Livia Dimulescu, Ana Hâncu, Dan Drăguş, Ştefan Alexandru Saşa etc. Nume asistate de hispanistul Andrei Ionescu, consilierii Marian Dulă, Florin Frăţilă şi Cornel Bondoc, precum şi de numeroşi simpatizanţi ai poeziei locale. Cărţi şi autori Un panou imens a cuprins manuscrise din poezia Dada-istă, iar standul amenajat în acelaşi spaţiu, sub revărsarea de culori şi melancolii din picturile aflate pe simezele suigeneris ale sălii, a prezentat o impresionantă colecţie de volume de versuri semnate de câţiva dintre valoroşii autori prezenţi la „Maraton”. În compania lor s-au fost văzute, răsfoite şi oferite spre lectură şi colecţie privată ediţiile revistei URMUZ şi ale Revistei Noi – ambele excelente publicaţii ieşite din mâinile de aur ale lui Florin Dochia. Alte nume, alte titluri: „Ars amandi poesis, 2 / 2015”, antologie de traduceri din poezia universală, „Cântece pentru Inanna” de Florin Dochia, „Între două tăceri” de Elena Victoria Glodean, „Alb şi roşu”, de Diana Trandafir, „Uitaţi-vă prin mine” de Daniela Şontică, „Gânduri în cuşcă” de Maria Dobrescu, „Venus în februarie” de Mircea Teculescu. „Incertitudine”, de Coca Popescu, „Ceva ce nu e” de Magda Mirea, „Femeia în leasing” de Maria Nicolai şi „Arbore de gânduri” de Anastasia Tache – ambele apărute în Colecţia Biblioteca „Istrati” Câmpina, „În... Treimea ocultă” de Codruţ Radi şi „Poezie indirectă a la maniere de...”, semnată: Saşa! Stări unice Eternul fascinant, fundamental inexplicabil numit Poezie, l-a „sonorizat” întreaga „armată” de maratonişti, vocile exprimând stări vădit indiviualizate. Spre exemplu (fragmentar): „Şapte pahare cu vin rubiniu / Unesc prietenia / La Câmpina viselor noastre. / Vor prinde contur / Poeme 31

Serghie BUCUR

scrise dintr-o strigare, / Impregnate cu drag pe şerveţel / În camera 103 / Dintr-un oarecare hotel / (...)” („Şapte rubine”, de Coca Popescu); „(...) Eu răstălmăcit / patimi temătoare / tainelor ascult, // Cel nepotrivit / perechii dedublare / înţeles ocult” („Suflet prigonit”, de Codruţ Radi); „Îmbrăţişându-te / e ora exactă a fluxului sangvin, / sclipirea de diamante / răsplătind râvna alchimistului, / îndoiala pereţilor de nisip / năruiţi odată cu întrebarea degetelor / tăiş peste două clipe cu tine” („Aer”, de Daniela Şontică); „ (...) Temeţi-vă de femeile îndrăgostite! / Pot dărâma imperii cu un singur gest / Sau te pot ridica în aurora limpede / A unui surâs. // Dacă priviţi o femeie îndrăgostită în ochi / O să vedeţi universul rotindu-se haotic / Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei //(...) Femeia îndrăgostită nu mai e locuită de ea (...)!” („Anunţ” de Florin Ciocea). The end Într-unul din Maratoanele „parcurse” deja, am citit, în semn de recunoştinţă a marii poezii româneşti, din Vasile Voiculescu – în epocă, unul din medicii regelui Ferdinand. Pentru Maratonul prezent mi-l alesesem pe

Ion Minulescu – vajnicul poet al „Romanţelor pentru mai târziu”! Un disc de pe vremuri, din ebonită, găsit într-un raft al vechii librării B.P.Hasdeu din Câmpina, îmi redă şi azi glasul baritonal al voluptosului poet, cadenţat de accetuările versului său alb, ilustrând o reverenţă din Interbelic: „În cinstea plictiselei mele / Voi da la noapte un banchet / Cu versuri, / Muzică / Şi poze plastice cu „stele” / De cabaret. // Voi pune-n capul mesei pe poeţi... / (Poeţii sînt nebuni inofensivi) / În coadă pe dresorii de sticleţi / Şi printre ei / Simetric aşezaţi / Ca vorbele cu tâlc dintr-o şaradă / Pe Bunii-Templieri, între beţivi, / Pe filozofii gravi între rataţi, / Pe Muze între femeile de stradă / Şi lângă surdo-muţi pe guralivi... // Banchetul meu va fi un „fapt divers”, / Expus a doua zi şi comentat / De presă şi de public (vai!...) invers / De cum aş vrea să-l dau cu-adevărat... / Dar cum va fi totul gratuit / De la-nceput şi până la sfârşit, / Eu cred / Şi sper / C-atât mâncarea cât şi băutura / Vor sătura complet literatura / De la „hors d’oeuvre” / Până la „desert” (Banchetul meu, „Cetatea literară” 15 ianuarie 1926).

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

restituiri

Iulia HASDEU

Iulia HASDEU Scrisoare către tatăl său, B. P. Hasdeu (3) Paris, 21 iunie 1885 Tată dragă, Am primit scrisoarea d-tale, astăzi. Nu vorbesc de aceea de ieri. Este inutil pentru că nu ştiai încă, concret, despre ce era vorba când mi-ai scris-o. Pentru că nu dau bacalaureatul până în luna noiembrie, poţi veni aici când vei dori, mai devreme decât vei dori, când vei putea. Parisul are o vară tristă, când este o vreme schimbătoare: plouă, apoi e cald, apoi e un vânt teribil. Ne-am crede în luna aprilie. În timpul bolii lui Victor Hugo, ploua tot timpul: cerul era mohorât, negru, şi s-ar fi zis că Natura, în general atât de indiferentă la durerile noastre, se asocia, de această dată, cu doliul oamenilor şi că cerul plângea pierderea pe care o încerca pământul. Imediat după moartea lui, a fost frumos. Şi în ziua înmormântării sale, timpul era splendid, soarele strălucea, căldura era temperată de un uşor zefir. Natura, de unde totul iese şi unde totul se reîntoarce, cum spunea poetul, vroia să-i sărbătorească, şi ea, apoteoza. Dar această pierdere, adăugată celei a amiralului Courbet , care tocmai murea pe vasul său, Le Bayard, fără a fi putut să revadă această Franţă pe care a iubit-o atât de mult, a făcut vara plictisitoare. Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Timpul înnorat, capricios, contribuie la sporirea acestei melancolii. Victor Hugo zicea câteodată: „Sunt momente când, ca la teatru, cortina cade şi totul pare sfârşit; apoi cortina se ridică şi totul reîncepe.“ Dl Clarétie observă bine că, acum, cortina s-a coborât, dar când se va ridica din nou? Şi la noi este un fel de vlăguire: iată, într-un singur an, dl Davila moare; apoi, dl Rosetti; apoi, acest biet dl Zalomit . O ascultam, alaltăieri, pe bătrâna femeie strigând, citind despre moartea amiralului Courbet: „Hotărât lucru, toţi oamenii mari vor muri în acest an, nu vor mai rămâne decât imbecilii!“ Aceste idei mi-au venit astăzi, trecând prin faţa casei lui Hugo; un copac lăsa săi cadă ramurile peste gardul grădinii; mama a rupt o frumoasă frunză verde şi noi am pus-o cu grijă în cartea Legenda Secolelor, la versurile acestea, care sunt 33

Iulia HASDEU la început: „Carte, pe care un vânt te poartă În Franţa, unde m-am născut! Copacul dezrădăcinat Îşi dăruieşte frunza moartă.“ Legenda Secolelor a fost scrisă în exil, la Gersey. Mi se pare că ţi-am scris că mama a suferit dureri nevralgice de rinichi. Acestea au făcut-o să urle într-un mod oribil; nu putea să facă nici cea mai mică mişcare, fără să geamă. Cu această ocazie, a luat o bonă, de la un birou de plasament, recomandat de dl Albert, dar ne vedem obligate să o trimitem înapoi, fiindcă este de o insolenţă dincolo de ceea ce ai putea să-ţi imaginezi. Mama, care este bine acum, spune deseori: „Dacă taică-tu ar fi fost aici, i-ar fi spart maxilarul bonei noastre, de mult timp.“ Cred şi eu! În ce priveşte apartamentul, trebuie categoric ca noi să ne mutăm. Sunt nişte motive foarte îndreptăţite pentru asta; şi mama, reziliind contractul, suntem în curs de a căuta un apartament. Ai crede, deci, că în tot Parisul nu e decât o singură casă care are lumină, aer, nişte plafoane înalte şi că această casă este cea de pe strada Condé, nr. 1? Te înşeli amarnic! Apropo de apartament, trebuie ca noi să plătim, la termen, pe al nostru, pe 15 iulie, dimineaţă, înainte de prânz. Trebuie, deci, ca noi să avem banii aici, pe 10 sau, cel mult, pe 11, pentru ca mama să aibă timp să meargă să-i caute la bancher şi să plătească fără a fi tulburată de sărbătorile de pe 14 Iulie. Nu uita de asta, te rog! Şi nu ai putea să 34

Iulia HASDEU fii la Paris, de asemenea, înainte de paisprezece? Noi nu l-am văzut încă pe dl Alecsandri; face minuni aici; preşedintele Republicii l-a primit într-un mod cu totul graţios; face parte din şcoala literară provensală şi a prezidat sărbătoarea de la Sceaux, în onoarea lui Florian. Iată un om care-şi face cunoscută ţara, în străinătate! Ce faci la fel de mult, în această privinţă? Ai putea şi dumneata, totuşi, [să faci ceva] la fel de bine ca el. Aş vrea mult să-l văd pe acest dl Alecsandri! Aş avea multe lucruri să-i spun. La revedere! Trăncănesc prea mult şi mama boscorodeşte. Pe curând! Lili Un post-scriptum: Nu ne spui nimic despre dna Svârlescu. De ce? Aminteşteţi de ea! Nu o abandona pe această bătrână fără apărare! Este un pic plictisită; se supără des pentru fleacuri, sunt de acord cu asta, dar trebuie că ea suferă mult pentru ca plângerile sale să sosească până la noi. Nu o uita! Lili

(A. N. R., D. M. B., Fond B. P. Hasdeu, volumul IV, pachetul III, documentul 139, „Documente şi manuscrise literare“, vol. III, Corespondenţa B. P. Hasdeu – Iulia Hasdeu, ed. cit., p. 219 – 220; „Iulia Hasdeu – Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu”, ed. cit., p. 185 – 188)

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

eveniment

Serghie BUCUR O constelaţie românească în Universalitate: JULIA-LILICA ŞI HASDEU Motto: „Îţi scrie glumind şi vesel, ca nu cumva să te îngrijească (îngrijoreze)” Julia-Mama. Act restitutiv Ziua de 14 noiembrie 2015 este deja Istorie, încă o pagină amintind de spiritualitatea românească a părţii a doua a secolului al XIX-lea. Pe stilul vechi, în 2 noiembrie 1869 – clipa venirii pe lume a Juliei Hasdeu, Lilica mângâiată de nefericitul ei Tată, a luminat, la început, divin, existenţa familiei Hasdeu. Corespondenţa dintre fiică şi părintele ei, purtată între Parisul elevei şi studentei Hasdeu, şi Bucureştiul printesc, a trasat traiectoria unui destin shakespearian. Actul de restituire a acestui tezaur memorial l-au oficiat d-na dr. Jenica Tabacu, directoarea Castelului-Muzeu Julia Hasdeu şi consilierii Primăriei Câmpina, care au investit banii pentru a tipări această frescă a dramaticei legături între Julia-Lilica şi părintele ei, Magul de la Câmpina. Unică şi solară Ediţia 2015 a comemorării Juliei Hasdeu, la un veac şi jumătate de la naştere – 2 / 14 noiembrie 1869 – a reaşezat Castelul cu numele tragicei „scriitoare franceze de origine română” (precizează majoritatea Dicţionarelor), pe orbita Culturii Universale. Din punctul Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Iulia HASDEU geografic Câmpina, în 2 / 14 noiembrie 1869 a ţâşnit o imensă rază solară! Aidoma făpturii cu trăsături de trestie gânditoare, care, vreme de 19 ani, fusese – într-o inegală luptă cu Moartea – Soarele lui Hasdeu, Julia lui, Lilica lui unică şi eternă. Clasicii hasdeologi Crina Decusară Bocşan, Stancu Ilin şi Ionel Oprişan – specialiştii de peste un sfert de secol prezenţi la Câmpina, la fiecare eveniment hasdeian, şi dr. Constantin Dobrescu, au glosat profund şi emoţionant în jurul vieţii şi operei Juliei Hasdeu. Meteorică pe cerul artelor şi literaturii universale, Julia Hasdeu confirmă prin Poezia scrisă în franceză şi în română şi, cu o forţă romanescă contrară fragilităţii fiinţei sale, şi prin Corespondenţa adunată între coperţile masivului op îngrijit (traducere, ediţie şi prefaţă) de excelentissima hasdeologă Dr. Jenica Tabacu, apărut în condiţii grafice academice la editura Vestala, cu titlul IULIA HASDEU, EPISTOLE CĂTRE TATĂL SĂU, B. P. HASDEU! Super-ambianţă Prestigiul cultural al Câmpinei îl susţine superlativ Castelul Julia Hasdeu şi întreaga moştenire istorică, literară, edilitară şi morală, păstrată aici cu sfinţenie, de Jenica Tabacu, preţuită de un public mereu credincios pomenirii şi amintirii Hasdeilor! Arcada spirituală Bogdan – Julia fiica – Julia mama şi soţia, stăruie în conştinţa publică şi în lumea culturală şi academică, e acel ram al trinităţii Grigorescu-Hasdeu-Istrati, emblematică reprezentare a urbei de peste 500 de ani datând, negru pe alb, documentar. Adoratorii cu precădere ai Juliei Hasdeu au fost din nou prezenţi în ambianţa de vis a livezii din spatele 35

Iulia HASDEU

edificiului cu trei turnuri medievale, nelipsind jurnalişti dublaţi de scriitori, precum Florin Dochia – spiritul care devansează Timpul cu literatura sa poetică, de peste 10 ani, cu Revista Nouă (seria a IV-a editată, din februarie 2004, de Cercul Literar „Geo Bogza”, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Câmpina), Ştefan Alexandru Saşa, rondelistul şi epigramistul de talie naţională, Codruţ Radi – poetul şi publicistul cu personalitate literară remarcabilă, dr. Alexandru Bădulescu, muzicolog , directorul Casei-Muzeu Paul Constantinescu, poeta şi prozatoarea Diana Trandafir, împreună cu ilustrul dsale tată, criticul literar Constantin Trandafir, istoricul şi scriitorul Octavian Onea, istoricul şi publicistul dr. Constantin Dobrescu împreună cu scriitorul Gelu Nicolae Ionescu, redactorul şef al revistei

ploieştene ATITUDINI – care a trecut în revistă laureaţii Concursului de Poezie „Julia Hasdeu”. Cer autumnal, arc însorit peste asistenţa a cel puţin o sută de doamne, domnişoare şi domni, sonorizat de vocile consistente, cu inflexiuni academice, ale hasdeologilor Crina Decusară, Stancu Ilin şi Ionel Oprişan, a iluminat serafic zidurile Castelului, în accentele discursului dr. Jenica Tabacu şi ale actriţei ... care a citit din Corespondenţă pagini de o vibrantă plasticitate sufletesc-părintească. Discret şi pasionat, foto-reporterul Ştefan Muşoiu a adăugat sensibilităţii generale patosul secvenţelor decupate din Natura vie, înconjurătoare. Story color Exuberantă, de un optimism molipsitor, d-na Amalia Suruceanu a guvernat şi de astă dată latura artistică a

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Iulia HASDEU

evenimentului, cu expoziţie câtorva dintre elevii domniei sale animaţi de pasiunea Picturii. Pe simezele primei săli de Artă de sub Castel, am întâlnit-o între tablourile semnate de micii artişti expuse aici, în tripla calitate: de preşedintă a filialei Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici, de artistă plastică (cu rezonante prezenţe prin câteva metropole ale Europei) şi de îndrumătoare (profesoară) a şcolarilor cu talent pictural. Doamna Amalia Suruceanu „a recidivat”, cu aplombul pedagogic şi artistic pe care de ani buni ni-l dovedeşte cu elocvent profesionalism. Şi cum să nu te simţi întors în anii copilăriei, răscolit de naive filosofii ca în „Fereastra” şi în „Ceasurile”, ca şi în „Ochiul Universal” sau „Castelul Julia Hasdeu” ale Anei de 15 ani, în „Liliacul” Denisei de 14 ani, în „Soarele” şi în „Păpuşa” lui Andrei de 15 ani...! Şi îndată ce dai cu ochii de „Floarea de Aer” a pictoriţei Amalia Suruceanu (un exemplu), de fiinţa radioasă a Artistei, care te copleşeşte cu respectul şi preţuirea dânsei, cu irizările miraculoase ale privirilor de agathă şi o poezie a nobleţei fără egal! Evident, în compania d-lui Suruceanu, fotograf şi globetrotter de elită! Un fascinant story color care leagă desenele şi picturile Juliei Hasdeu, de-acum 146 de ani, cu ale unor fericiţi urmaşi ai Ei, din 2015! Din Corespondenţă „O sută optzeci şi şase de scrisori ale Juliei Hasdeu către tatăl său, B. P. Hasdeu, s-au conservat peste timp. Din ele, douăzeci şi nouă au fost scrise în limba română”, precizează în finalul Prefeţei, d-na Dr. Jenica Tabacu. Text fără dată, prima scrisoare în EPISTOLE:

„Tată dragă, Iartă-mă c-am neglijat de a-ţi scri, dar mama a fost necăjită şi bolnavă, însă n-au trecut niciun ceas să nu mă gândesc la dumneata. Eu până acum am făcut şase băi de nămol; dacă m-ai vedea tu, tată dragă, cum sunt de neagră, când sunt în baie, parcă sunt o arăpoaică. Noi te dorim foarte mult, bine ar fi să vii şi tu la noi. Tată dragă, te roagă mama şi eu să faci ce-i face să ne trimeţi zece napolioni ca să putem sta până în august 15, căci până atunci am luat odaia şi nu mai avem parale deloc. Sărut mâinile, tată dragă, şi te doresc! Supusa d-tale fiică, Julia Hasdeu” Scrisoarea nr. 178, de asemenea nedatată: „Tată dragă, Îţi imaginezi că trebuie să-ţi comunic necazurile mamei. Ca totdeauna Plutus (zeul şi personalitatea bogăţiilor de pe pământ – n. J.T.), zeul capricios şi nestatornic, este în cauză. Mama nu mai are bani: douăzeci de bani, în toată casa, şi înţelegi de ce. Hainele noastre pentru iarnă, boala şi moartea drei Petrescu, Damaschino, flanelele mele etcaetera, toate astea au ruinat-o, au adus-o pe zero. Ea te roagă, te conjură, în maniera cea mai emoţionantă, nu să-i împrumuţi, ci să-i faci cadou două sute de franci, ca să împingi generozitatea d-tale până la capăt. Şi aceşti două sute de franci, ea te roagă să-i trimiţi cât mai degrabă posibil, din acest motiv. Doar douăzeci de franci în toată casa! În fine, cu speranţa că inima dumitale nu este de piatră, voi termina această cerere foarte umilă, rugându-te să mă crezi ascultătoarea d-tale fiică şi servitoare, Lili. P. S. Dă-ne, te rog, veşti foarte exacte despre Sultan şi bietul Agripa şi despre baba Anica!”.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

poezie

Codruţ RADI Pe sfârşite Când rouăle-şi zvântă prea plânsul de apă în ochi îmi revine doar lacrima rugă aceeaşi durere să nu mai înceapă cu timpul ce pune trecutul pe fugă, Cu gând că în sine cuvântul se-ngroapă că vocea comună degeaba-l îndrugă ecouri să-şi fie destul cât să-ncapă când trupul durerii pe viaţă-i e slugă. Timp de-ndată Lupta-i cu destinul niciodată fraţi mărilor de suflet peste geamandură celor visând valuri la mal înecaţi pe urme iertării patimii ce-ndură, Pentru orice moarte c-ar fi vinovaţi plâng neîncetat vămilor se jură 38

Codruţ RADI îndrăznind să creadă zborului dedaţi că înaltul nopţii n-are căzătură, Doar plutire-n searbăd pe-a tăcerii gură. Tot repet Toamne-i dedic uitarea a tot ce-am risipit să scapere de frunze schelete-n insomnii pădurea frunţii mele mesteacănul ursit să-ncruste aşteptarea ce n-a putut domni, În viaţa-mi dejucată când abătut prin schit de-o candelă ispitei răbdând efemerii dezvăţul neştiinţei m-a coborât în mit deodată cu uitarea să-ncep a suferi. Ocult static Oricât devreme m-aş tocmi cu mine într-un reflex ce-abia îl stăpânesc aceeaşi teamă hăului m-aţine să nu descalec Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Codruţ RADI

zorii-n trup lumesc, Să nu mai plâng de brume-ntre suspine că m-am trezit şi nu mă regăsesc cel dinapoia sorţii doar ruine precum visam realul prin firesc, Un ochi ce deapănă culorile în fine peste întregul gol nepământesc. Indecis har Cine rătăcirii ne va lua în pază altă-ndepărtare celui prea plecat când în loc de veghe zorile-şi visează orb iluminării neiniţiat,

Că-n mijloc căderii încă vieţii oază restului pustiu omul e păcat de-atâta lumină fără nici o rază plinul amăgirii zvon de-ntemniţat, Celui ce cutează să nu-şi fie leat. Neutralii În ceaţa de şoapte m-adaug retină scornind aparenţei că renasc din obscur fără formă-nainte dar golit de lumină împreună totuna cu un nou început, Ca ecou al părerii vocea-i spartă-n surdină pe de-aproape cuvânt toată vâlva să-ndur ce-a trecut uneori fără graiul s-aţină eul lui cel uitat între timp mai impur Oricât vrea să revină nu-şi găseşte contur. Din volumul în curs de apariţie „Nesfârşitul prag”.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

proză - tălmăciri

El ROI

El ROI*

preajma locului în care fusese data trecută, cu Elios, în tentativa nereuşită de a găsi zidurile, atunci când şi-au încetat călătoria pentru că Nemania îşi uitase acasă preţiosul jurnal. Timpul trecea şi deocamdată nu se vedea nimic interesant la orizont. Oboseala începuse să îl doboare dar nu avea de gând să cedeze aşa uşor. Era hotărât să ajungă până la capăt. S-a aşezat într-un colţ ca să mănânce unul dintre sandviciurile pe care le luase cu el şi să se odihnească. Îşi va continua călătoria până va apune soarele.

Povestea lui Nemania traducere din limba greacă de Elena DINU (Urmare din numărul trecut) Partea a doua: „Zâmbetul Irinei era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată.” XIII A plecat în zori, pe uşa din spate, luând cu el numai cele necesare: apă, câteva sandviciuri, un sac de dormit, un rând de haine de schimb şi bineînţeles, jurnalul. Să nu uităm. Nemania voia să îşi publice jurnalul. Sigur va ajunge celebru într-o zi, gândea. Credea că e destinat să ajungă departe. „Vă voi arăta eu”, spunea. „Până în prezent, numai gura e de tine”, i se răspundea. Dar acum mergea către ziduri. În valea viselor. A mers timp îndelungat, fără oprire. Era deja ora prânzului. Soarele era ţintuit în mijlocul cerului şi Nemania ajunsese în ________ *El Roi este unul dintre numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Se traduce prin: „Dumnezeu atotvăzător” şi este menţionat pentru prima dată la Facere 16:13: „Şi a numit Agar pe Domnul, Cel ce-i grăise, cu numele acesta: Ata-El-Roi (care se tâlcuieşte: Tu eşti Dumnezeu atotvăzător). 40

XIV Începuse să se înnopteze. Atârnate de nori, stelele erau pregătite să îşi înceapă spectacolul nocturn, când Nemania, destul de istovit din pricina mersului îndelungat, hotărî să caute un loc în care să doarmă până în zori. Până acum nu auzise nici un cânt al nopţii, de care pomenea cea de-a doua carte despre Marele Unu şi nici nu putea găsi drumul către ziduri după stele. S-a gândit că ar fi mai bine să petreacă noaptea sub copaci, pentru a se feri de vântul care se înteţea. Zis şi făcut! Şi-a scos sacul de dormit şi a început să se pregătească de culcare. Nu va dormi mult. Cinci-şase ore îi erau suficiente pentru a fi în formă a doua zi. În clipa în care se pregătea să se întindă, auzi un o voce seacă şi răguşită: „Ce cauţi aici, prietene?” îi spuse. Nemania era năucit. Nu înţelegea de unde venea acea voce misterioasă. Rezonanţa ei era cu adevărat stranie. „Sunt aici prietene, pe umărul tău!” Printr-o mişcare bruscă, Nemania Revista Nouă nr.3 (94) /2016

El ROI

azvârli acea făptură cu voce stranie de pe umărul său. „Hei, ce faci prietene? M-ai văzut neputincios şi mă loveşti? Până la urmă, voi oamenii, sunteţi toţi la fel!” protestă micuţa făptură. „Îmi pare rău…” spuse Nemania. „Pur şi simplu m-am speriat! Cine eşti? De unde vii?” adăugă el. „Sunt Sinio, prietene. Locuiesc în aer. Cu el călătoresc şi cutreier lumea. Rasa din care provin se numeşte Air.” Sinio avea formă omenească dar era micuţ şi firav ca un băţ de chibrit. Cu greu îi distingeai ochişorii. Dar vocea îi era tare ciudată şi pătrunzătoare. Dacă l-ai fi auzit vorbind ai fi zis că este un bărbat voinic. Avea părul roşu şi purta haine de culoarea cafelei cu lapte. V-am spus, arăta exact ca un băţ de chibrit! I-a explicat lui Nemania că avea vocea astfel pentru că stătea în vânt şi răcea foarte des. „Îmi pare bine. Sunt Nemania”, zise cu nedumerire acesta, având sentimentul că întâlnise un extraterestru. „Şi ce faci în această lume, Sinio?” adăugă el. Deşi Nemania se prezentase, micul Sinio continua să îl numească „prieten”: „Ţi-am spus, prietene, călătoresc.” „Sună bine, dar care este scopul tău? Ce încerci să realizezi călătorind? Întrebă Nemania. „Nimic. De ce să am vreun scop? Pur şi simplu, călătoresc. Voi, oamenii, sunteţi singurele făpturi din această lume care au scopuri. Şi ce realizaţi? Luptaţi pentru ele! Cu cât doriţi şi luptaţi să vă atingeţi scopurile, cu atât vă afundaţi mai mult în abisul întunecos şi mizer. În marele abis.” „Ştiu ce vrei să spui”, zise Nemania.

„Adică, nu ai visuri? Cred că şi visul este un fel de scop.” „Scopul, prietene, este un vis bolnav care a evadat din ţara culorilor şi a muzicii şi a căzut în marele abis împreună cu cei ce l-au inspirat – oamenii”, spuse Sinio. „Înţeleg”, rosti Nemania. „Ai fost vreodată în ţara Marelui Unu?”, întrebă el. „Desigur, prietene. Acolo m-am născut şi am crescut!” zise râzând micuţa făptură cu voce stranie. „Acolo mergi? Cândva trăiau mulţi oameni în valea noastră. Dar nu erau ca cei de azi. Erau diferiţi. Înainte de a încerca să schimbe lumea se schimbau întâi pe ei înşişi. Din fericire există şi astăzi astfel de oameni acolo. Toţi ceilalţi, ori luptă pentru scopurile lor ori aşteaptă tăcuţi şi supuşi să treacă timpul şi să vină o altă generaţie de oameni. Nu au învăţat că au venit în pe lume cu o datorie sfântă, nu au simţit că Marele Unu aşteaptă ceva de la ei, nu au înţeles că nu întâmplător sunt vii, nu au crezut…” Nemania era foarte bucuros că întâlnise pe cineva din valea viselor, dar trist pentru oamenii supuşi timpului… „Cât mai am de mers până în ţara ta?” îl întrebă pe Sinio care uneori îi amintea de micul prinţ. „Acum ne aflăm în locul în care odinioară oamenii au sădit copaci pentru ca zidurile cenuşii să nu fie văzute din piaţa voastră.” „Înseamnă că de aici aş putea vedea zidurile!” zise Nemania cu înflăcărare, de parcă ar fi făcut cea mai mare descoperire din lume. „Cum treci de această pădure şi ieşi într-un luminiş, le vei vedea. Dar să ai

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

El ROI

grijă pe unde calci. Căci există şi marele abis şi nu ştii niciodată când te va înghiţi, prietene.” „Din păcate, nu îţi pot spune nimic altceva”, adăugă mica făptură cu voce stranie. „Îţi mulţumesc, totuşi!” spuse Nemania, obişnuit de domnul Igor cu secretomania celor ce ştiu despre zidurile cenuşii. „Îmi pare rău, prietene, trebuie să plec. Să te odihneşti acum! Adio!” „Mulţumesc”, repetă Nemania, întristându-se că îşi lua rămas bun de la micul Sinio. „Să ai credinţă, Nemania!” răspunse micuţul, rostindu-i pentru prima dată numele şi se lăsă purtat de vânt, continuându-şi călătoria. Înainte de culcare, Nemania a scris câteva pagini de jurnal despre întâlnirea cu micuţa făptură misterioasă din rasa Air.

mai democratică creaţie din univers. Iese şi îşi strigă cuvântul înaintea întregii lumi – săracă şi bogată, privilegiată şi nedreptăţită. De asemenea, lasă să se audă şi alte voci: ploaia, grindina şi neaua. Apoi iese din nori, ia cuvântul şi iarăşi de la capăt! Nemania hotărî să se îndrepte spre S-E. Instinctul nu îl înşală niciodată. Sau aproape niciodată. După câteva ore de mers, văzu că pădurea cea mare se sfârşeşte. Arborii oamenilor nu mai acopereau cerul lui Nemania iar acesta ieşi la luminişul de care vorbise micuţul Sinio. Ce bucurie! În faţa ochilor săi se întindea o imensă câmpie cu iarbă verde care se sfârşea undeva, la mare înălţime. Vedea pentru prima dată o suprafaţă atât de vastă. Nu putea desluşi ce se afla sus, la înălţime. „Poate că după dealul acela voi vedea mai bine împrejurimile”, gândi el şi începu să se îndrepte cu paşi repezi într-acolo. După un îndelung timp de mers epuizant, Nemania mai avea puţin, poate 1-2 km până în vârf, când, în stânga sa, observă o băncuţă de lemn, aflată sub frunzişul bogat a trei copaci. „Trebuie să fi trecut multe ore de când nu am mai văzut copaci”, gândi Nemania, locul prin care mersese ore în şir fiind lipsit de copaci. „Ce caută aici băncuţa?”, se întreba nedumerit. Apropiindu-se de băncuţa de lemn, rămase uimit. O fetiţă cu părul acoperit de un baticuţ roz stătea acolo şi desena! Avea în jur de şase ani. „Bună!” spuse fetiţa. „Bună! Ce faci aici?” întrebă Nemania şi se aşeză pe băncuţă. „Desenez! Bună! Repetă micuţa şi

*Fragment din jurnal: „Această zi a fost una dintre cele mai stranii din viaţa mea. Am aflat că omul nu este singura făptură gânditoare de pe această planetă. Există şi făpturi microscopice din rasa Air, care grăiesc cu glas omenesc. Grăiesc despre oameni, mai drept decât oamenii înşişi.” XV A doua zi, trezirea a fost bruscă, căci locul pe care Nemania îl alesese pentru a se odihni, era expus şi soarele îl lovea drept în ochi. Ca şi cum îi poruncea să se trezească pentru a-şi continua călătoria. Sau, mai corect, parcă îl îndemna să se ridice. Soarele nu porunceşte. Este cea 42

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

El ROI

dădu să îşi prindă mai strâns baticuţul roz în jurul părului. „Eu sunt Nemania. Locuieşti aici, aproape?” „Câteodată aici, câteodată în altă parte! Mă numesc Irina! Astăzi am desenat o casă şi o floare. Priveşte!”

culoare. Dar cel mai grav: Nu aveau sori… „E foarte frumos desenul tău! Mi-l vei dărui?” spuse Nemania. „Da!” strigă Irina, ca şi cum ar fi fost prima dată când cineva îi cerea un desen făcut de ea.

Cum se face că atunci când eram copii, toţi desenam la fel? Poate că toţi vedeam lumea cu aceiaşi ochi. În desenele copiilor, florile sunt întotdeauna mai mari decât în realitate. De asemenea, când un copil desenează, aproape niciodată nu uită să pună soarele, fie chiar şi într-un colţ mic. Pe când cei mari, desenează fiecare în chip diferit. Unii nu pun sori în desenele lor. Tot astfel, alţii nu folosesc culoare. Dacă Nemania ar fi arătat desenele sale micuţei Irina, sigur nu i-ar fi plăcut aproape nici unul. Toate erau lipsite de

Zâmbetul Irinei era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată Nemania. „Ia-l, şi să ai grijă de el… Am lucrat la el o săptămână întreagă. Este cel mai bun desen al meu!” „Îţi mulţumesc”, spuse Nemania. Era cel mai frumos dar pe care îl primise. Un desen în culori şi cu soare cald, galben! Cu mare greutate ar fi reuşit Nemania să facă unul asemănător. Cel mai greu de făcut era floarea. Unde ar fi găsit o floare atât de mare, să o deseneze?

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

El ROI „Unde mergi?” întrebă micuţa Irina. „Cum să-ţi explic, nu este pentru copiii mici acest lucru, este pentru cei mari!” zise el glumind. Dar micuţa cu baticuţ roz ştia. Ştia mult mai multe decât Nemania şi decât toţi adulţii din piaţă la un loc.

„Trebuie să plec. Îţi mulţumesc foarte mult pentru dar şi nădăjduiesc să ne revedem”, spuse Nemania. „Ne vom revedea! Să ai grijă!”, răspunse Irina iar apoi tăcu. După ce a împăturit desenul şi l-a pus în jurnalul său (acolo îşi păstra desenele, corespondenţa şi orice îi părea folositor la publicarea jurnalului), a început să se îndepărteze de băncuţa pe care se afla micuţa, pornind a urca dealul pentru a ajunge în vârf. De acolo ar fi avut o vedere mai bună a împrejurimilor. 44

El ROI Aici Nemania a încercat să copieze desenul Irinei în caietul său, dar fără să izbutească. A uitat să facă cerul, dar, din fericire, și-a amintit să deseneze soarele. Însă cel mai greu i-a fost să deseneze floarea. Cum să poată desena cineva o floare atât de mare?

XVI Dintr-o dată, cerul a început să se înnoreze. După câteva minute de mers mai avea doar câţiva metri până în vârful dealului, însă vântul se înteţise într-atât, încât, Nemania nu mai putea înainta. Mai erau 10 m până în vârf dar vântul sufla şi mai tare iar drumul devenea tot mai abrupt. Trebuia să înainteze lent, hotărât şi cu atenţie. Cu paşi viguroşi şi siguri. Trebuia să îşi menţină echilibrul! Revista Nouă nr.3 (94) /2016

El ROI

Trebuia să reziste! Încă puţin! Încă puţină credinţă! La trei-patru metri de vârful dealului, vântul îi răpi din mână ceea ce avea mai scump. Jurnalul. Unicul său jurnal. Preţiosul său jurnal. Vântul îl necăjea, aducându-i-l neputinciosului Nemania, deasupra capului. Atunci, jurnalul se deschise iar desenul micuţei Irina juca în aer de unul singur. Jurnalul la apus iar desenul la răsărit. Şi Nemania privea… Privea fără putinţa de a acţiona. Privea cum visurile, experienţele, cuvintele, imaginile, respirările unei vieţi se îndepărtau de el cu atâta uşurinţă. Dintr-o dată, vântul îşi schimbă direcţia şi începu să poarte biografia bietului nostru prieten către vârf, în direcţia lui. Acum Nemania putea ajunge în cel mai înalt vârf al dealului. Aşa a şi făcut… Privind acum din vârf, a văzut că jurnalul şi desenul Irinei jucau chiar deasupra capului său. Jurnalul la apus iar desenul la răsărit. Iar Nemania trebuia să aleagă. Ce va alege să apuce întâi? Acum, curentul era favorabil. Dar pentru cât timp? Se pare că avea doar o singură şansă. În câteva secunde trebuia să aleagă. Şi aşa a făcut… Cu o mişcare rapidă, apucă desenul. Altfel, unde va găsi să deseneze o floare atât de mare? Acum jurnalul era deja foarte departe. Nu ar fi reuşit nicicum să îl prindă. S-a dus…

Dar Nemania simţea o curioasă bucurie şi uşurare că ţinea iarăşi în mâinile sale darul micuţei Irina. În momentul acela a văzut norii risipindu-se înaintea lui iar din vârf, unde se afla, zări la orizont, o minunată vale. Era valea viselor, sau altfel spus, ţara Marelui Unu. Era sigur. Simţea. Dar zidurile cenuşii unde erau? Marele abis? Pustiul despre care citise în carte? Nu îi păsa chiar atât de mult.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

XVII În câteva ore ajunse în ţara Marelui Unu. Kilometrii îi păreau metri. Nu simţea oboseală. Numai bucurie şi fericire. Nemania izbândise! De îndată ce a păşit pe tărâmul Marelui Unu, Nemania a văzut tot felul de oameni. A văzut-o pe micuţa Irina desenând, pe o băncuţă, însă nu i-a vorbit. Nu voia să o întrerupă. Înaintând, vedea tot mai multă lume. Undeva, departe, îi vedea pe Santiago, pe Fatima şi pe alchimist, discutând. Într-un colţ îl vedea pe micul prinţ udând şi îngrijind floarea lui dragă. „Mai frumoasă e floarea pe care mi-a dăruit-o Irina, chiar dacă este de hârtie”, gândi Nemania. Sub un copac îl vedea pe prietenul său, Ema, care stătea întins şi scria ceva. „Poate scrie vreo poezie. Mai bine să nu îl deranjez”, gândi Nemania şi continuă să meargă. Înaintând, zări un copil – chiar, cum e posibil să fi rămas tot copil? – ai cărui ochi erau ca două picături de vis. Întins pe iarba îmbietoare a văii, citea 45

El ROI

povestea vieţii sale. Era o carte cu titlul – un copil numără stele – îl chema Melio. Peste puţin, dădu de un râu impunător ce intona o melodie suavă şi dumnezeiască, asemenea unei rugăciuni ce părea să fie cântată de mii de voci în acelaşi timp. I-a observat atunci pe paşnicul Siddhartha şi pe înţeleptul AlMustafa, alături de Govinta, traversând acele ape sfinte, într-o barcă de lemn. Mai jos recunoscu pe Lupul de Stepă, care exersa un dans jazz, nou apărut, în faţa unei oglinzi. Vedea mulţi alţi cunoscuţi şi necunoscuţi. Totul i se părea firesc. Poate aşa şi era. Pe un mic deal, în depărtare, a observat un om cu o privire stranie, profundă, scrutătoare dar totodată liniştită şi plină de bunătate. Aura acestui om, ce părea să fie un pustnic, vorbi pe dată sufletului lui Nemania, făcându-l să se apropie tot mai mult. Înaintă câţiva metri şi începu să urce dealul. Atunci, omul acela enigmatic îl privi pe Nemania calm, în ochi, şi îi spuse: „Cum e posibil ca un fluviu să nu-şi găsească la final drumul către mare? Bine ai venit în lumea pământească în care locuiesc copii cereşti!” Nemania dădu să vorbească. Aceste cuvinte îi aminteau ceva, vibraţia acestor cuvinte îi era familiară, dar se gândi că îi vorbea un înţelept şi că era mai bine să tacă. Deschise atunci barajul sufletului său şi lăsă cuvântul acelui om să îl inunde. „Fiecare îşi alege calea pe care o va urma. Unii au trecut de zidurile cenuşii dar cad în marele abis şi pier. Tot astfel, alţii străbat pustiul fără a slăbi, chiar fără

a se opri să bea apă, dar drumul lor se sfârşeşte la ziduri. Le găsesc prea înalte şi se întorc înapoi. Slujind astrului tău, ai ajuns acolo unde sufletul înseta cu adevărat să ajungă. Ţi-ai tratat sinele cu cel mai mare dispreţ şi totuşi, în final, nu l-ai urât ci l-ai schimbat. Te-ai făcut monstru şi învins, jucând când în lumină, când în întuneric, în sărbătoare. Ţi-ai luat politicos adio, străine, de la vanitate, mulţumindu-i pentru binele şi puterea pe care ţi le-a oferit. Atunci ai trecut de zidurile cenuşii! Luptător – cum e cu putinţă să nu fii? – ai luptat cu patimile tale, cu obsesiile tale, ai învins şi ai aruncat pe adversarii tăi biruiţi, leilor, ca să îi sfâşie, dar din fericire ai înţeles în cele din urmă că trebuie să le porţi recunoştinţă pentru învăţăturile pe care ţi le-au dat. Luptător – te-ai arătat un adevărat luptător – când ai poruncit leilor să se facă pisicuţe şi să se joace cu ei, astfel încât să îi ţină departe de câmpul tău de luptă. Luptător – te-ai arătat iscusit luptător – atunci când ai spus magului nevăzut să le vorbească adversarilor tăi răniţi şi să îi tămăduiască cu doctoria libertăţii, a iubirii şi a cunoaşterii. Atunci ai scăpat de marele abis! Străine, pentru mine nu eşti un străin – cum e cu putinţă să fii? Ai auzit cum urlă fiarele demonizate şi te-ai făcut strigăt. Ai văzut oamenii lovind cu pietre stelele şi te-ai făcut piatră în mâinile lor. Ai trăit furtuni mari şi te-ai făcut picătură a ploii dezlănţuite. Ai alergat printre fulgere şi ai reuşit să intri în pielea cerului. Ai mers în oraşul oceanelor şi te-ai făcut insulă primitoare pentru sălbăticiunile cu cuget liber şi inimă curată.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

El ROI

Atunci ai trecut marele pustiu! Faci parte dintre aceia – cum e cu putinţă să nu faci? – care văd oameni râzând de sufletul lor şi le spune că de fapt sufletul este cel ce râde de ei, cu un râs trist şi isteric. Faci parte dintre aceia care la petrecere mai întâi stau pe margine luând aminte la bolnavii ce aleargă fără putinţa de a se opri, iar apoi se fac un vin dulce-amărui ce vindecă cugetul rănit al acelor neputincioşi. Simţi – cum e cu putinţă să nu simţi? – copil care aruncând mantia şi sandalele marelui înţelept şi îmbrăcând hainele rupte şi murdare ale copiilor, stai fără de grijă într-un colţ, cufundat în liberă visare. Vorbeşti despre adevărata dragoste – cum să nu vorbeşti? – cea care aduce revolta; vorbeşti despre veşnica revoltă ce aduce scăparea şi de nemuritoarea scăpare ce aduce mântuirea. Perseverent învăţător – oare câte mai ai de învăţat pentru a ajunge un adevărat învăţător? – să spui oamenilor despre zidurile cenuşii şi despre marele abis, să le vorbeşti despre întinsul pustiu şi despre valea viselor. Să îi întrebi atunci de ce continuă să îşi lovească cu atâta îndârjire stelele, încât se prăbuşesc stinse în ţărână. Apoi să asculţi atent, să le simţi gândurile şi durerea, căci numai aşa vei ajunge învăţătorul sufletului tău şi eroul visurilor tale. Călătorule – până la urmă, cum e cu putinţă să fii altceva decât aceasta? – continuă-ţi drumul! Să dormi în munţi, cercetând lumea de la înălţime şi să străbaţi câmpiile, acolo unde sunt construite încă multe pieţe rotunde şi unde se ridică imense ziduri cenuşii. Ai multe locuri de cunoscut şi mulţi oameni

te aşteaptă să le vorbeşti. A sosit ceasul sărbătorii monştrilor şi a celor învinşi. Să ai la tine cenuşa. Să ai la tine şi praful de aur. Odihneşte-te, deci, timp de şapte zile în coliba mea şi continuă-ţi apoi călătoria. Bea vin din paharul meu şi mănâncă pâine din pâinea mea”, spuse acesta şi îi întoarse spatele lui Nemania. „Mulţumesc… înţelepte Zarathustra. Mulţumesc… iluminate Gotama. Mulţumesc… strălucite Allah. Mulţumesc… preaputernice Hristoase. Mulţumesc, profet al Marelui Unu, profet al văii viselor. Cu adevărat îţi mulţumesc, oricine ai fi, orice ai fi…” rosti Nemania. Totul i se părea firesc. Poate aşa şi era. Atunci, uitându-se direct în soare, omul acela misterios s-a făcut nevăzut.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Partea a treia „Dacă visurile nu devin realitate, atunci, pentru ce visăm?” V-am promis cândva că am să vă spun cum se face că ştiu atâtea lucruri despre Nemania. Acum pot vorbi deschis. V-am spus că ştiu multe de la prietenii noştri comuni dar nu v-am spus de unde ştiu ce scria în jurnalul său. Vă amintiţi cum jurnalul lui Nemania a fost dus departe, de vânt? Şi eu, ca şi Nemania, am decis într-o zi să mă îndrept către ziduri, către ţara Marelui Unu, altfel numită, valea viselor. Astfel, când am ajuns la băncuţa urcuşului, acolo unde Nemania a întâlnit-o pe micuţa Irina, am 47

El ROI

găsit jurnalul lui Nemania între crengile acelor copaci. M-am aşezat, deci, pe băncuţă ca să mă odihnesc şi am citit jurnalul prietenului nostru. Mi s-a părut o operă de artă, un adevărat diamant. După puţin timp a apărut şi micuţa Irina care mi-a povestit multe lucruri despre el, chiar şi despre întâlnirea cu omul misterios de la final. Astfel, m-am gândit să scriu o carte cu povestea lui – cartea pe care o aveţi în mână. Atunci m-am întors în piaţa rotundă şi m-am făcut scriitor. Aici sunt dator să vă dezvălui ceea ce citise Nemania în cea de-a treia carte din seria despre Marele Unu, de s-a înarmat cu atâta credinţă şi determinare pentru călătoria către valea viselor. Ceea ce citise era scris cu creionul pe ultima pagină a cărţii, dar nu de către scriitor. Nemania rupsese acea pagină şi o păstra ca pe lumina ochilor în jurnal, până ce a fost luat de vânt.

întreabă: şi dacă are dreptate? Dar calea uşoară a modelului social stabilit nu le va mai răspunde la această întrebare. Va fi ceva ce le va distruge seninătatea interioară pe care, ani buni, au considerat că o deţin. Va fi ceva ce îi va face să asude în timp ce vor încerca să salveze toate cele pierdute. Toate cele pe care nu le-au văzut. Toate cele pe care n-au vrut să le creadă. Şi toate astea pentru o decizie greşită, de moment. Pentru o oportunitate pe care au pierdut-o undeva, pe calea cunoscutului şi a siguranţei. Dacă ai ajuns să citeşti aceste rânduri înseamnă că ai prevăzut toate acestea. În balanţa minţii tale, soluţia facilă a celor mulţi a rămas cu mult în urma dinamicii necunoscutului şi a aventurii. Ai văzut viaţa ca pe un vis şi l-ai urmat. Iar dacă faci această depăşire, nimeni nu îţi va spune nimic. Nimeni nu îţi va cere explicaţii. Dar dacă nu încerci, cine îţi garantează că te vei găsi vreodată pe tine însuţi? Cu inima, far călăuzitor, intră în grotele cele mai tăinuite ale visurilor tale. De altfel, dacă visurile nu devin realitate, atunci, pentru ce visăm?

*Fragment: „Straniu le mai sună cuvântul „vis” realiştilor, materialiştilor de carton şi lipsiţi de fantezie, din piaţa rotundă. Şi cu atât mai mult expresia „îmi urmez visul”. Aproape că le stârneşte râsul. Dar nu este un râs dispreţuitor sau din superioritate ci un râs din stupoare, ca nu cumva să vorbeşti serios iar atunci, zidul minţii lor, ridicat în grabă, să înceapă să se zdruncine din temelii. Printre crăpături va trece, timid întâi iar mai târziu cu forţă, curatul adevăr. Adevărul inimii care înlătură din prima rezistenţa imaginală a raţiunii şi a prejudecăţii. Vine atunci momentul dificil în care se 48

Cu credinţă, Igor Epilogul unui cititor: Al unui cititor, care la cei patruzeci şi trei de ani ai săi, citind povestea lui Nemania, şi-a amintit – cu greu, dar şi-a amintit – propria sa căutare a ţinutului Marelui Unu, pe care niciodată nu l-a întâlnit dar despre care ştie bine unde se află tăinuit. În fiecare zi a sa: Revista Nouă nr.3 (94) /2016

El ROI

Dacă ar iubi nu doar pe cei ce îl iubesc, dacă ar ierta nu doar pe cei puternici, dacă s-ar îndreptăţi mai puţin pe sine însuşi. Dacă ar găsi interesantă diversitatea şi nu ar respinge adesea pe cei ce nu i se aseamănă. Dacă ar vorbi mai des cu celălalt eu al său şi nu l-ar cenzura când îl deranjează dezaprobarea lui. Dacă ar fi înţeles mai devreme de ce la maturitatea sa artistică Picasso preţuia mai mult desenele copiilor şi ale Irinei pe care o întâlnise Nemania şi datorită căreia a început şi el să deseneze asemenea ei şi asemenea copiilor întregii lumi. Dacă ar fi făcut diferenţa dintre roşul Soarelui şi roşul sângelui. Toate acestea şi încă multe altele,

dacă le-ar împlini una câte una în timpul vieţii sale, ar ajunge la Marele Unu. Cum însă? Probabil de unul singur. S-a temut… E. G. Fiecare se va regăsi undeva în această poveste. Când în Nemania, când în Elios, în Ema, în Dion, până chiar şi în ziduri. Întotdeauna între ele şi piaţă. Mai puţin însă în cazul în care crede. Atunci va avea ocazia de a-i cunoaşte pe predecesorii lui Nemania, dar şi pe creatorul/creatorii lui. Drum bun… Elios Decembrie 2008, Ioannina

Acest desen trebuia să apară în numărul trecut al revistei, la pagina 44, în locul textului „Desenul lui Nemania (desen 4)”; Redacţia solicită iertăciune! Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

note de lectură

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Scriitori străini Michel Houellebecq Supunere Autorii se folosesc adesea de convenţia literaturii pentru a pune în evidenţă grija lor faţă de anumite evoluţii periculoase sau derapaje din societatea contemporană. Roman de anticipaţie politică (PF - political fiction), distopie sau convenţie literară cu bătaie lungă, oricare dintre aceste formule se potriveşte celei mai recente scrieri a lui Michel Houellebecq. După ce a primit binemeritatul Premiu Goncourt în 2010, Houellebecq se întoarce în librării în ianuarie 2015 cu acest controversat roman, intitulat Supunere. Cartea lui Houellebecq ne propune o imagine a Franţei anului 2022 cu totul surprinzătoare, în care ţara ajunge să fie condusă de un partid musulman. Adevărat fenomen editorial, romanul celui mai important scriitor francez actual a zguduit deja Occidentul. Un Occident pe care încă din 1998, prin Particulele elementare, Michel Houellebecq îl analiza tranşant, punându-i în faţă mizeria morală şi deruta politică. Provocator cu program, scriitorul şochează de fiecare dată prin tuşele satirice îndrăzneţe, prin întrebările subiacente, aparţinând unui moralist care schiţează portretul unei Europe lipsite de ideal. Houellebecq este unul dintre aceia care constată eşecul proiectului iluminist şi întrevede sfârşitul civilizaţiei occidentale 50

seculare. În slujba acestor deziderate, romancierul foloseşte un stil voit neutru, un scris plat, prin care încearcă să transpună liber limbajul real în care un om poate să gândească. Fie că este vorba despre cel academic sau de cel al străzii, oricum ar fi, avem de-a face cu un limbaj al vremurilor noastre. Descrierea unei societăţi decadente, cum este cea a Franţei de peste aproximativ 50 de ani, se înţelege, nu s-ar putea pune în mişcare decât printrun stil încărcat de ironie, pe alocuri subţire, pe alocuri convertită în umor sănătos: „Astă seară, pe ecrane era candidatura Frontului Naţional, ce îşi afirma iubirea faţă de Franţa (dar care Franţă, îi replicau nu prea inspirat comentatorii de centru-stânga)...”, sau despre o carte citită recent: „În principiu, Histoire d O avea toate elementele ca să-mi displacă: fantasmele expuse mă scârbeau, iar ansamblul era de un kitsch ostentativ - apartamantul de pe insula Saint-Louis, palatul din cartierul Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Diana TRANDAFIR

Saint-Germain, Sir Sthepen, ce s-o mai lungim, toate erau de rahat.” În ceea ce priveşte ideologia circumscrisă poveştii, Houellebecq lasă să se înţeleagă faptul că valorile puternice, valorile ce pot coaliza oamenii şi pot închega o societate, nu mai vin în societatea căreia îi aparţine, decât din exterior, Franţa nemaifiind capabilă să le producă. Aşadar, islamizarea politică nu este prezentată ca o invazie produsă pe ascuns, partidul musulman în fruntea căruia se află Mohamed Ben Abbes reprezintă, în viziunea autorului, singura forţă politică viabilă, într-o ţară în care toate celelalte forţe politice sunt sau devin letargice. Acest final aşteptat, această implozie fără răsturnări, fără revoluţie reală, se dezvoltă destul de rapid, ca un vis urât. Este de sesizat cum mai multe tipuri de figuri politice reale apar într-o interesantă „galerie”, derulată în faţa cititorilor spre finaul cărţii, inclusiv Hollande şi Manuel Valls, preşedinte şi prim-ministru până în 2022, apoi Marine Le Pen, care învinge candidatul în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2022, François Bayrou (ales în roman ca primministru pentru Mohammed Ben Abbes), apoi Jean-Francois Cope şi alţii câţiva. Firul narativ, care urmăreşte viaţa politică a Franţei în acest viitor apropiat, se desfăşoară în paralel cu viaţa interioară a personajului central, cel care are îşi asumă rolul de raisonneur. Povestea îl înfăţişează pe acest François, ins arătos, în jur de 40 de ani, ateu cu nostalgii catolice, profesor universitar la Sorbona, la catedra de literatură, ca fiind specializat, în urma unei apreciate teze de doctorat, într-un autor căruia îi găseşte destule păcate, dar cu care are şi destule afinităţi - Huysmans. După ce a parcurs treptele academice, François şi-a câştigat o oarecare autoritate în domeniu, însă acum, aflat în floarea vârstei, simte totuşi că

sfârşitul vieţii sale sociale, sexuale şi emoţionale se apropie. Singura perspectivă ce îl aşteaptă ar fi goliciunea sufletească şi singurătatea. Sub imperiul acestor dezamăgiri, intelectualul rasat caută refugiu în fel de fel de relaţii pasagere, descrise de autor cu un umor amar şi în tuşe realiste, picante. Francois îşi împarte cele mai multe seri între consultarea firmelor de cattering sau a serviciilor sexuale disponibile pe internet. Myriam, prietena lui Francois, de fapt cea mai nouă achiziţie amoroasă dintr-un lung şir de încercări de a-şi găsi satisfacţia în iubire, îi stă doar pentru puţin timp alături. Presimţind pericolul politic, tânăra evreică este nevoită să părăsească ţara împreună cu familia sa şi să fugă în Israel. Steve, un alt personaj, coleg cu Francois, specialist în Balzac, se dovedeşte de la început a avea o natură duplicitară, însă nu este, de fapt, decât unul dintre primii pioni dintr-un lung şir de „supuneri”. Rectorul Robert Rediger face şi el compromisuri în numele noului regim, fiind însă o figură ceva mai aparte. Mai apar şi alte câteva personaje, cu totul nesemnificative, fără prea mare importanţă în economia romanului. În finalul romanului, Francois, profesorul debusolat, acceptă să devină musulman pentru a reveni la catedra de unde se autodestituise forţat, înţelegând că împotrivirea şi independenţa de gândire nu şi-ar avea niciun rost. Nu este el singurul care se „supune”, de fapt scriitorul nu menţionează aproape nimic despre ceilalţi intelectuali aşa-zis nesupuşi. În afara unor vagi lupte de stradă, fără ecou în arena politică, nu se întâmplă vizibil aproape nimic. Colegul său, rectorul universităţii, convertit şi el la islam (omul se bucură deja de avantajele poligamiei, are mai multe neveste), rezumă aproape aforistic situaţia: „Această Europă care era piscul civilizaţiei umane s-a sinucis în câteva decenii”.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Diana TRANDAFIR

Viziunea sa are forţa unei profeţii în curs de materializare: islamul cucereşte ţară după ţară, continent după continent, iar liderul „noii” Franţe, Mohamed Ben Abbes aspiră chiar să devină preşedinte al Uniunii Europene. Deşi mediul citadin descris la început surprinde ciocniri regulate între tineri cu glugă, tineri salafişti şi forţe obscure, mass media pare copleşită de inerţie sau de teamă, pentru că nu se transmite nicio informaţie viabilă, clarificatoare. Un timp, viaţa intră într-un fel de inerţie şi pare a-şi continua mersul firesc. Totuşi, ţara este la un pas de războiul civil. În final, Mohammed Ben Abbes, preşedinte al noului partid numit „Frăţia Musulmană” reuşeşte, datorită sprijinului primit în al doilea tur de la toate partidele vechi, să se confrunte cu tradiţionalul Front Naţional, de asemenea, prezent în a doua rundă, astfel părând a fi ales cu destulă uşurinţă. Această modificare a scenei politice, creionată de Houellebecq destul de alert, oferă personajului central o a doua viaţă şi o a doua şansă. Schimbări notabile decurg în urma acestor alegeri, Franţa este pacificată, şomajul se află în scădere, universităţile sunt privatizate şi islamizate, iar profesorii trebuie să-i înveţe pe musulmani. Totodată, poligamia este legalizată, femeile nemaiavând dreptul la muncă şi trebuind să se îmbrace la început în pantalon şi halat, ca spre final hainele să ascundă, treptat, tot mai mult. Cartea lui Michel Houellebecq, bine scrisă, neliniştitoare şi gravă, a făcut multă vâlvă şi dincolo de cercurile literare, mai ales că scriitorul a acordat în repetate rânduri interviuri în care nu s-a sfiit să-şi afirme opiniile radicale şi să formuleze destul de tranşant idei precum aceea că „Republica este moartă”... Iată în continuare un citat ce aruncă o lumină edificatoare asupra romanului ales spre lectură, în care Houellebecq face o

distincţie clară între ficţiune şi părerile ideologice: „Discutăm de aşanumita ficţiune politică, o ficţiune plauzibilă; dar eu accelerez puţin evenimentele. Anul 2022 este prea apropiat, totuşi. Nu ştiu exact de ce se teme extrema dreaptă, dar mai mult ca sigur nu de ceea ce descriu eu în romanul meu, mai precis: constituirea unei mari puteri islamice occidentale şi mediteraneene, moderată, după modelul Imperiului Roman, când Franţa şi francofonia jucau un rol-cheie. O astfel de politică de alianţă cu ţările arabe nu i-ar fi displăcut lui De Gaulle. (...) Eu descriu o situaţie, atât. Sunt neutru. Scriu ca şi când corectitudinea politică nu a existat niciodată. Nu sunt un intelectual de centru-stânga. Nu fac decât să propun o viziune asupra lumii; şi am ţinut neapărat să o fac.” Toate acestea par observaţiile de bun simţ ale unui autor care are şi un „simţ” bun al scrisului şi o viziune „corectă”. Să nu uităm însă că, tot într-un astfel de interviu, autorul francez îşi recunoaştea afinităţile sale cu Nietzsche şi afirma că îl preferă pe Buddha lui Isus Cristos. Personaj mai suculent şi chiar mai controversat decât personajele sale fictive se dovedeşte a fi acest Houellebecq, părând mereu că se joacă: „Probabil că talentul meu a făcut imposibilă transformarea mea într-un inamic. Fapt e că, pentru cei de stânga, nu sunt un inamic aşa cum au întâlnit ei până acum. Nu atac corectitudinea politică; o tratez ca pe un fenomen straniu, cu toane, şi de la o atare distanţă, că nici nu pare că mă prea preocupă. Astfel, îmi permit să mă amuz cu seriozitate. Pun întrebări la care stânga nu are răspuns. Și nici dreapta, de altfel. Iau în serios religia. Mă interesează să ştiu dacă universul este organizat sau nu. Iau totul în serios. Amestecul ăsta de seriozitate şi umor este cel care m-a ajutat să supravieţuiesc, de-a lungul timpului, tuturor atacurilor.”

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Diana TRANDAFIR

Mark Levy Un alt fel de fericire Filozofii şi gânditorii religioşi definesc fericirea în perspectiva de a trăi o viaţă bună sau înfloritoare. Mai degrabă, fericirea este pur şi simplu o emoţie, o trăire intensă, de orice natură ar fi ea, ne inoculează subtil în mesajul romanului său Marc Levy... Deşi fericirea este o stare mentală de bine, caracterizată de emoţii pozitive, plăcute, de la mulţumire la bucurie intensă, noţiunea beneficiază, de-a lungul timpului de diferite abordări biologice, psihologice, religioase sau filozofice. Toate s-au străduit să definească fericirea într-un mod sau altul, însă nu a fost identificată încă o sursă sigură şi clară a fericirii umane. Perspectiva fericirii este îndeobşte văzută ca fiind un melanj de factori diverşi, deseori. Autorul romanului intitulat Un alt fel de fericire, se înscrie în lista celor mai citiţi scriitori francezi actuali, alături de Michel Houellebecq, Pascal Bruckner, Eric Emmanuel Schmitt, Fred Vargas şi alţii câţiva (nu am numit aici şi autoarele). Cărţile lui Mark Levy sunt traduse în 47 de limbi, regăsindu-se pe majoritatea listelor de bestseller din ţările în care autorul a fost publicat. Născut în 1961, la Paris, scriitorul a avut parte de un parcurs profesional fascinant: a fost mai întâi voluntar la Crucea Roşie, apoi antreprenor în SUA, după care a fondat una dintre cele mai importante companii de arhitectură din Franţa. Cariera sa de scriitor a demarat cu succes în anul 2000, când a publicat romanul Și dacă e adevărat?, vândut în milioane de exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg în 2005. Al cincisprezecelea roman al lui Marc Levy este unul diferit de ceea ce a scris până în prezent autorul, având totuşi ceva comun cu restul scrierilor sale de până acum: modul în care se crează atmosfera. Acţiunea din Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

romanul Un alt fel de fericire se petrece, ca timp, la începutul acestui deceniu, locul fiind destul de generos, pe autostrăzile largi şi în oraşele mici de provincie, undeva în Statele Unite. Povestea este, de la bun început, destul de captivantă. O oarecare Agatha Greenberg, eroina principală, evadează dintr-o închisoare de pe coasta de Est, unde rezistase, surprinzător, timp de treizeci de ani dintr-o condamnare uriaşă, asta cu toate că nu mai avea mulţi ani până să fie eliberată. Judecătorul care o condamnase la o pedeapsă atât de cruntă trimite pe urmele ei un şerif ieşit la pensie pe care îl reactivează în funcţie pentru câteva zile, cât speră să dureze acţiunea de capturare a fugarei. Nu anunţă poliţia federală, ceea ce duce gândul, de la început, la o implicare personală. Într-o benzinărie, Agatha îi cere unei tinere de treizeci de ani, pe numele ei Milly, funcţionară într-un campus universitar şi ducând o viaţă plată, destul de anostă, să o ducă cu automobilul acesteia, un 53

Diana TRANDAFIR

Oldsmobil din anii 50, de-a lungul Statelor Unite, alegând numai drumuri lăturalnice. Tânăra acceptă să fie un fel de ostatică, de voie sau de nevoie, timp în care cele două devin din ce în ce mai apropiate. Pe măsură ce se cunosc mai bine, între ele apar afinităţi, deseori părând a se completa reciproc. Milly redescoperă senzaţia libertăţii şi bucuria de a trăi fără a te preocupa prea mult de ziua de mâine, iar în schimb, ea oferă personajului central o infuzie de tinereţe. Deşi conformistă, această tânără ştearsă recuperează rapid, dovedindu-se până la urmă o persoană vie, plină de sensibilitate şi capabilă de trăiri autentice. Personajul mai vârstnic încurajează ca idila cu tânărul şi sensibilul Jo, despre care îi relatase chiar Milly, să devină iubire autentică, ca singura salvatoare a fiinţei şi sigură aducătoare de fericire. Aflăm apoi, după alte câteva zeci de pagini parcurse, că Agatha ispăşeşte pe nedrept condamnarea, pentru că s-ar fi dat drept sora ei, iar adevărul, ştiut de foarte puţine persoane, s-ar afla scris într-un carnet despre care nimeni nu ştie unde se află. Agatha e în căutarea unor personaje de-o vârstă cu ea cu care, cu trei decenii în urmă, formase un grup de luptă împotriva politicii militariste a statului. Eroina crede că unul dintre personajele care se ascund ar putea fi deţinătorul carnetului atât de râvnit. Periplul de câteva zile prin America în căutarea acelor personaje este prilejul rememorării unei epoci tulburi din istoria recentă a Americii, când studenţi şi tineri de toate condiţiile sociale şi toate rasele luptau împotriva implicării în Vietnam şi Cambodgia şi pentru emanciparea rasială, erau reprimaţi cu brutalitate de poliţie, unii fiind împuşcaţi, foarte mulţi fiind arestaţi şi condamnaţi, în paralel tinerii aruncând în aer sedii ale poliţiei şi continuându-şi lupta. Odată cu Agatha, uluită de transformările pe care le constată în societate în perioada cât a stat închisă,

cititorul află cât s-a schimbat America. Doar oamenii, de oricare parte a baricadei s-ar afla, au rămaşi aceiaşi, cu temerile şi tarele lor. Stilul în care narează Marc Levy este neutru, fără ostentaţii inutile, curat, punctat pe alocuri de ironia replicilor caustice ale Aghatei, care i se adresează undeva astfel unui anume Quint: „Nu ţi-am cerut nimic şi n-am venit să te judec. Îţi duci viaţa după bunul tău plac, iar, dacă-i ajuți pe alţii, atunci cu atât mai bine, eu n-aş putea să pretind că am făcut ceva, nici cel mai neînsemnat lucru, pentru aproapele meu de treizeci de ani încoace.” Pe măsură ce firul narativ se desfăşoară în ritm alert, cititorul constată cum că tânăra Milly e nimeni alta decât nepoata evadatei, cea care acceptase să-şi asume vinovăţia sorei ei pentru ca aceasta să nu nască în închisoare, pecetluind destinul copilului. Surprizele şi răsturnările de situaţie sunt bine dozate de prozator. Se pare că şeriful care o caută pe eroină a făcut şi el, pe vremuri, parte din grupul de protestatari, şi că judecătorul chiar ar avea un motiv personal s-o ţină pe Agatha în închisoare. De la un punct încolo acţiunea ce se precipită, devine, din păcate pentru valoarea scriiturii şi substanţa romanului, un fel de melodramă. După părerea mea, cartea se sfârşeşte cam brusc. E de semnalat însă că într-un mod „fericit”, ca mai toate romanele lui Marc Levy, adică printr-un mult sperat şi aşteptat happy-end. Pe parcursul derulării poveştii, cititorul este impresionat de personajele pitoreşti (Raoul, Vera, Roy), precum şi de aspectele inedite ale unei Americi ce străbate în faţa ochilor săi câteva decenii cu adevărat decisive, şi, fireşte, de întrebările, excelent subliniate de editori şi formulate astfel: „Până unde suntem dispuşi să mergem în căutarea fericirii? La ce nu trebuie să renunţăm niciodată?” Răspunsul îl are la îndemână fiecare din noi.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Şantier (I) Sunt neînsurat. Adică, nu mai sunt însurat de multă vreme. De când am divorţat, în urmă cu foarte mulţi ani, am considerat că nu e cazul să mă mai leg de cineva printr-un oficial; cine o vrea să mă iubească, să mă iubească şi fără hârtia aia, numită „certificat de căsătorie.” Iar această condiţie – de holteiaş -, li se pare celor însuraţi şi cu copii şi nepoţi, colegi ori simple cunoştinţe, o decizie foarte înţeleaptă. Unii dintre ei chiar mă întreabă, periodic, cu ce „bunăciune” mai sunt în relaţie. Sunt însă şi dintre cei care-mi zic, neîntrebaţi, desigur, că ar cam fi cazul şi timpul să mă aşez la casa mea, în sensul de a-mi întemeia o familie stabilă, şi să trag tare şi repede ca să trântesc şi un copil, că de asta încă mai sunt în stare. Sau nu? Că eu o să mai fac sau nu umbră pământului atunci când copilul va creşte mai mare, aşa ceva nu contează. Pentru asta, să-mi iau o nevastă fertilă, chiar dacă peste câţiva ani mă va înşela cu siguranţă şi cu prisosinţă. La greu. Însă asta nu ar trebui să mă afecteze prea mult, pentru că, nu?, mi-am făcut destul de cap toată viaţa, iar acum, înşelat fiind, mi-aş şterge de fapt nişte păcate, muuulte păcate, căci mulţi au fost bărbaţii pe care, la rândumi, i-am încornorat. Sigur, o să vină şi vremea, mi-au zis-o, să mă rezum la sex oral, dar măcar o să am pe cineva care să-mi ducă neamul mai departe. Încurajator şi foarte optimist, ce să zic!? Am terminat o facultate umanistă, Filosofia, şi am prins repartiţie într-un orăşel Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

anost din centrul Munteniei, în care, iniţial mi-am zis că nu o să fac mulţi purici. Am rămas însă câţiva ani buni, până mi-am dat gradul doi şi am demisionat. Şi divorţat. Chestia cu demisia era un lucru destul de complicat pe vremea aceea (cred că era prin 1985-1986), dar oricum aş fi fost dat afară, din două motive foarte serioase care, ale naibii, se coroborau perfect, plus că aveau un numitor comun. În primul rând, din cauza faptului că mă încurcasem cu nevasta unui ştab de la „judeţeana de partid”. Nebuna (nu intru în amănunte, adică în ce context ne-am întâlnit ori cum arăta - era, oricum, o femeie „bine”), de unde îmi propusese la modul cât se poate de direct, aproape contractual, doar o relaţie pur şi simplu sexuală, în manieră sportivă şi fără nici un fel de obligaţii, pentru că bărbasu era impotent, a ajuns într-un final să hotărască să se despartă de soţ şi să ne căsătorim (era evident la curent cu mariajul meu catastrofal), lucru ce încălca flagrant „convenţia” iniţială. Până la urmă, marele activist a aflat, era cât pe ce să ne şi prindă în flagrant, şi de aici toată tărăşenia, că el nu se lasă până nu mă dă afară din învăţământ, lucru care îi era perfect la îndemână. Al doilea motiv era scandalul monstruos declanşat de reclamaţia unei viitoare absolvente care m-a acuzat că în timpul banchetului de final de liceu desfăşurat la o cabană din Bucegi am întreţinut relaţii intime normale dar şi „nepotrivite” cu ea (uite unde era nenăscuta, viitoarea Monica Lewinski! – fix pe meleagurile carpato-danubiano55

Iulian MOREANU

pontice). Sincer, atunci, în cele două zile petrecute la munte am fost mai tot timpul beat, dar nu-mi aminteam deloc să mă fi dat la fătuca aia. De altfel, am rămas convins, şi la fel sunt şi acum, că nu fusese decât o lucrătură pusă la punct de către nevasta ştabului de la judeţ, asta aşa, ca un gest de răzbunare. Bine, şi bărba-su a avut de suferit, la rându-i - deşi, săracul, era cel mai puţin vinovat în toată povestea asta -, şi anume o retrogradare serioasă, de la secretar cu probleme agricole la director al Cabinetului judeţean de partid, atunci când relaţia mea cu nevastă-sa a devenit de notorietate. După ce mi-am dat demisia, am şi divorţat, aş zice, „prin consens”, de o soţie la care nu mai ţineam absolut deloc, deşi la început credeam că o să intrăm amândoi de mână pe poarta Raiului. De altminteri, m-am apucat rapid s-o înşel, la modul aproape grosier – la un moment dat mi se făcuse şi mie ruşine de purtarea mea – cu cine apucam, şi nu ştiu cum de se nimereau mereu în jurul meu o grămadă de femei dornice parcă să-mi cedeze după cele mai mici avansuri, indiferent de „rangul” pe care îl aveau: că erau neveste de medici, de politruci mărunţi, ospătăriţe, colege de serviciu, mămici disperate că le las proştii repetenţi (deşi nu am lăsat niciodată, nici măcar un corigent), seraliste toante ca noaptea ş.a.m.d. N-aş fi vrut să se întâmple aşa, dar până la urmă nu-mi găsesc absolut nici un fel de vină. Şi asta pentru că încă din prima zi de căsnicie, proaspăta mea soţie pe care o iubeam la modul cel mai sincer, s-a dovedit a fi frigidă. Iremediabil frigidă. Nu mă culcasem cu ea până în ziua în care ne-am luat cu acte, era fecioară, dar a fost un adevărat chin în prima noapte. Dezastru la modul absolut! Nu s-a putut deloc, avea o aşa o repulsie faţă de nevoile mele sexuale fireşti că mă simţeam cel mai umilit om din lume. De-a dreptul mizerabil. Cred că şi o păpuşă gonflabilă (bine, nu apăruseră pe atunci la noi) ar fi fost

mai tandră decât ea; adică, nu „tandră”, nu e cuvântul cel mai potrivit, mai, cum să zic… „primitoare”? Ca să nu mai spun că se văita de dureri… de ziceai că era supusă unui proces de vivisecţie. Biata de ea, şi-a dat seama că nu era în regulă, şi am mers la diverşi medici. Neam! Nici un tratament n-a putut-o ajuta. Nici medicamente, nici discuţii cu psihiatri - că nu erau încă psihoterapeuţi pe atunci, sau poate nu i-am găsit noi, şi nici nu ne invadaseră bioenergoterapeuţii ăştia din Basarabia, care au năvălit după ’89 ca nişte roiuri de lăcuste. Am luat-o şi prin popi. Tot nimic! Îmi era o milă de ea de mi se rupea sufletul, dar şi de mine îmi era şi mai şi. Nu era pur şi simplu chip să mă „apropii” de ea. Şi mă iubea, amărâta. Mă iubea de nu se putea… Şi-atunci am început să-mi fac de cap. La început, „timid” – când am înşelat-o prima oară am avut un sentiment de culpabilitate uriaşă, de nedescris, încât nu am rezistat şi după câteva zile i-am mărturisit. Nu a zis absolut nimic. Doar a zâmbit amar în colţul gurii, nu a batjocură sau a dispreţ, ci mai degrabă a recunoaştere resemnată şi vinovată a propriei sale neputinţe de a mă face fericit. Apoi, femeile au început să curgă. Ca un robinet uitat deschis. Una după alta. Una după alta. Iar ea îmi îndura toate infidelităţile cu linişte şi, aş spune, bunăvoinţă. Nu putea spune nimic, ce-ar fi putut spune? Iar eu, de la ruşinea iniţială am trecut la un firesc al comportamentului meu pe care nu am reuşit, dar nici nu am încercat să mi-l explic vreodată. Am început să-i cam trag şi cu alcoolul, dădeam rasol la ore (bine, elevilor puţin le păsa de asta, tot ce-i interesa era să treacă anul), începuse să mă ia la ochi directorul, eram vizat şi de Inspectorat… Aşa că demisia a venit mănuşă. S-a întâmplat asta prin ’85’86, cum ziceam. Între timp reuşisem să o conving pe nevastă-mea să intenteze acţiunea de divorţ, pentru că dacă aş fi făcuto eu, nu prea aş fi avut motive, şi riscam să

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Iulian MOREANU

nu fie desfăcută căsătoria. Abia am reuşit să o conving, rugându-mă de ea cu cerul şi pământul şi explicându-i că nu puteam continua aşa. În disperare de cauză, la un moment dat mi-a jurat, cu lacrimi în ochi, că nu va zice niciodată absolut nimic despre purtarea mea, şi că puteam să-i aduc şi un copil acasă, făcut cu cine ştie, şi l-ar fi crescut ca pe al ei – dar puteam accepta aşa ceva? Şi de profesia de dascăl, care la un moment dat chiar îmi plăcea, m-am despărţit cu aceeaşi strângere de inimă. Şi am plecat. Mi-am dat demisia şi am plecat. De acasă, din oraş, din judeţ. Dacă s-ar fi putut, şi din ţară, dar nu era posibil. I-am lăsat fostei soţii tot, absolut tot, şi dus am fost. M-am angajat ca muncitor necalificat pe un şantier hidroenergetic. Curios e că, odată ajuns aici, m-am potolit, ca în urma unui tratament miraculos, deşi era şi pe acolo o curvăsăreală ca la balamuc. Singura femeie cu care m-am încurcat a fost o ingineră dată naibii de frumoasă. Şi pricepută. O ştiau toţi de frică şi de-aia habar n-am cum de i-am picat eu cu tronc, dintre toţi tipii ăia cu studii inginereşti, de-acolo, care roiau în jurul ei de ai fi zis că erau nişte animale în plin rut. Aşadar, aici aveam să o întâlnesc pe Lăcrămioara, pentru că ea era inginera de care am zis. Era o femeie de o frumuseţe dea dreptul tulburătoare, şi aş comite cu siguranţă o mare impietate dacă aş cuteza să-i conturez un portret, fiindcă aş dovedi o neîndemânare condamnabilă, încercarea mea echivalând cu o copie de amator după o capodoperă. Am trăit alături de ea şi împreună cu ea o poveste de dragoste pe care apoi, după ce ne-am despărţit am crezut-o de-a dreptul ireală. Atât de frumoasă a fost. Şi asta cu toate că am convieţuit, doar, la modul cât se poate de corect şi convenţional. Începusem însă să o iubesc la modul sincer, dar nu cred că aş fi reuşit (nici cu ea!) un mariaj fericit, pentru că pur şi simplu nu era făcută pentru aşa ceva. Pentru ea, viaţa însemna şantiere pe

care venea ca o fiară în căutarea prăzii, construia ce era de construit şi pleca mai departe, după alt „vânat.” Atâta devoţiune pentru meserie n-am văzut şi nici nu mi-am putut închipui; mai să cred că filmuleţele alea din jurnalele tv, cu sudoriţe fruntaşe, călare toată ziua pe schele erau adevărate, dovada cea mai concludentă reprezentând-o chiar ea. Cât am stat pe şantierul acela, trei sau patru ani, până ne-a prins revoluţia, nu a avut concediu, duminică, nimic, stătea „acasă” cam şase ore pe zi, din care doar vreo cinci dormea, iar cealaltă şi-o împărţea cu micile treburi gospodăreşti (dacă aşa ceva e valabil şi în condiţiile vieţii într-o colonie – oricum, mâncam la cantină), o jumătate de oră, şi cu mine, cealaltă jumătate, din care douăzeci de minute făceam dragoste iar zece vorbeam despre una, alta. Tot stresul acumulat peste zi i se risipea după dragostea căreia i se lăsa pradă cu o voluptate de care nu ai fi bănuit-o în vecii vecilor văzând-o cât de aprigă era pe şantier şi cum conducea lucrările cu o atitudine de mare conducător de oşti căruia toţi i se subordonau necondiţionat. Dar când eram în pat uita cu totul de ea, şi îşi descătuşa energiile sexuale cu o frenezie de nedescris. După ce terminam stătea nemişcată cam un minut, chiar mă întrebam dacă nu cumva în momentele acelea ea nu se odihnea, trăgându-şi puţin sufletul, ci îşi făcea planul pentru ziua de muncă ce urma - apoi mă mângâia pe cap, mă săruta şi-mi zicea invariabil aceleaşi cuvinte, cu mici variaţiuni: - Măi dragul meu filosof, de ce nu te duci tu să faci Dreptul? Pentru că aici nu ai ce căuta. Nu e de tine. Şi o să vezi că o să mă uiţi repede de tot! Noapte bună! Îmi întorcea spatele şi adormea instantaneu. După fix cinci ore de somn, timp în care putea să înceapă războiul şi să plouă cu bombe ori să se cutremure tot globul, pentru că nu ar fi reuşit s-o trezească, era în picioare, gata echipată, trăgând de mine ca un caporal de un răcan încă neobişnuit cu

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Iulian MOREANU

regimul de cazarmă. Scânteia a ieşit din noi de cum ne-am văzut. Parcă eu eram rotiţa iar ea piatra ce aştepta să fie frecată scurt, dând viaţă gazului ce ieşea din brichetă. Mi-am tot chinuit mintea să încerc să înţeleg cum de nu se încurcase cu altcineva înaintea mea, dar nu am reuşit să-mi răspund. Am şi întrebat-o odată: - Lacrima mea (aşa-i ziceam), ce ai văzut tu la mine? Mi-a dat un răspuns care m-a crucit: - N-am văzut la tine, am văzut prin tine! După câteva clipe de uluială am continuat: - Bun, şi ce-ai văzut prin mine? Avea parcă răspunsul pregătit: - Ceva ce nici tu nu ştii că ai! Însă, ce a văzut la mine sau, poftim, prin mine în acea zi de august, când m-am angajat, nu am înţeles. Se afla, nu era treaba mea să ştiu de ce, în biroul şefului de la personal. Părea că până atunci discutase cu acesta şi încă mai aveau ceva de rezolvat dar, dacă tot intrasem, putea să mai aştepte, până mă rezolva şeful. De altfel, fiind şi în plină vară, mulţi lucrători plecau să-şi petreacă pe unde puteau concediile ce ţineau şi două, trei luni. Erau daţi afară formal, conform Codului muncii (celebrul articol 130, litera i), dar când se reîntorceau erau primiţi cu braţele deschise iar ei ştiau asta. Era, cu alte cuvinte, nevoie de forţă de muncă, iar angajarea era o simplă formalitate. Dar asta nu însemna că şi trebuia să se „vadă” acest lucru. De voie, de nevoie, trebuia să fii puţin chestionat, să prezinţi nişte acte etc. Tovarăşul Bărbuş (aşa scria pe cartonul lipit pe uşa de la intrarea în biroul său: „Inginer Bărbuş Constantin, şef serviciu personal”) mia confirmat că el era şeful de la „personal” şi a întins mâna după dosarul pe care-l ţineam făcut sul, ca un ziar. Nu era greu să-şi dea seama pentru ce venisem. Ea s-a aşezat pe un scaun, lângă o fereastră întredeschisă prin

care parcă munţii voiau să se strecoare înăuntru şi, după ce a poposit puţin cu privirea pe geam, a început să mă privească asemenea unui croitor cu experienţă care-ţi poate lua măsurile din ochi. - Da, tovarăşul… zise cadristul după ce răsfoi dosarul fără să vadă ceva, ce ştiţi să faceţi? Nu ştiam să fac nimic. Îmi venea să-i zic: poate învăţământ politic, cu grupa sindicală. - Păi… am răspuns încurcat, ştiu şi eu? De ce e nevoie pe aici? - Cel mai mult, la ora actuală, de fieraribetonişti. - Atunci, fierar-betonist, am răspuns. - Aţi mai lucrat pe undeva, pe vreun şantier, până acum? şi-abia acum am văzut că tovarăşul Bărbuş avea ochelari, dar nişte ochelari din aceia sănătoşi, cu lentilele ca nişte funduri de sifoane, cum se autopersifla un celebru şi simpatic actor de comedie. - Nu, am răspuns, şi parcă am avut impresia că femeia de pe scaun, la care nu apucasem să mă uit prea bine, a devenit brusc atentă. Bum! Bum! m-au lovit două raze laser în plex. Şi parcă am simţit la modul fizic cum era gata-gata să cad pe spate. - Păi, tovarăşul… aici e treabă grea, nu rezistă mulţi, de făcut, să zic că ai fi făcut bine (asta era, să-mi mai controleze şi palmele), cred că îi plăcea să se dea exigent în faţa femeii aceleia, însă se vedea că-i sfârâia buza după angajaţi, dar… şi ce pregătire ziceţi că aveţi? - N-am zis că am vreo pregătire, i-am răspuns. Nu am nici o calificare, poate reuşesc aici, am auzit că se poate… - Şi studii? - Liceul, şi am arătat spre dosar, dându-i de înţeles că diploma era acolo. - Bine… să vedem, cred că vă putem angaja, dar, zic şi eu aşa… până la vârsta asta să nu ai nici o profesie stabilă… Aşteptaţi vă rog puţin afară, că o să sun pe cineva să vină să vă ia şi să vă facă instructajul NTS, să vă

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Iulian MOREANU

dea foile de angajare, mă rog, ştie el, aşteptaţi numai puţin afară, să termin de vorbit şi cu tovarăşa inginer… Părăsisem deja încăperea şi mă aşezasem pe o bancă improvizată din nişte cofraje. Inginera a ieşit înainte ca acel cineva să vină să mă ia de acolo. A trecut pe lângă mine şi m-am mirat când am simţit dâra de parfum care o însoţea – aşa ceva mi se părea nu doar imposibil, ci şi nelalocul lui, pe un şantier. Dar, mă rog, cochetăria feminină nu depindea de părerile mele. Ținea în mână o cască albă, care-i indica poziţia şi era îmbrăcată într-o salopetă dintr-o bucată, ce ai fi zis că doar ce fusese scoasă din magazie. În momentul în care a trecut pe lângă mine, trăgând după ea valul acela de parfum, m-a privit o fracţiune de secundă şi mi-a zis: - Eşti un mincinos! Un maaare mincinos! Peste o săptămână locuiam împreună cu ea în aceeaşi baracă. O chema aşa, Lăcrămioara (şi Duţulescu, dar asta e mai puţin important), mi-a spus la un moment dat, pentru că după ce a conceput-o cu un băiat dintr-un sat vecin, mama ei nu şi-a putut întemeia căminul pe care îl visaseră împreună fiindcă tânărul respectiv fusese ridicat de nişte tipi, aruncat într-o dubă, şi dus a fost. Nu s-a aflat niciodată cine au fost ăia, de ce era acuzat băiatul şi ce s-a întâmplat cu el. A dispărut ca şi cum nu existase vreodată. Unde întreba şi pe cine întreba maică-sa – o făcea degeaba. I se ridica din umeri, i se cereau date despre băiat, acestea erau notate conştiincios în formulare ori caiete, i se promitea să se vor interesa, şi atât. Niciodată nu s-a înaintat mai mult de stadiul ăsta. Pentru toate suferinţele şi umilinţele îndurate, plânsetele fără lacrimi, pentru că şi acestea au ajuns de i-au secat, plus că a avut şi o naştere grea, maică-sa a vrut şi i-a convins şi pe naşi ca să-şi boteze fata Lăcrămioara. Mai degrabă, şi Lăcrămioara, pentru că pe certificat şi în buletinul de identitate o mai chema şi Maria, neapărat şi un nume de sfânt, dar mai nimeni

nu ştia lucrul acesta. După ’90 a fost un zvon cum că o organizaţie care se ocupa de victimele fostelor puşcării comuniste din „obsedantul deceniu” va încerca să dea de numele şi situaţia tuturor celor ce au avut de pătimit în acei ani, dar nu s-a făcut nimic concret în sensul ăsta. Ori nu s-a reuşit în cazul tatălui ei. Astfel că maică-sa, care nu s-a mai căsătorit cu altcineva, a închis ochii fără să ştie nimic despre ce s-a întâmplat cu iubitul ei. Lăcrămioara nici nu ştia cum îl chemase, pentru că nu-şi întrebase mama, iar în certificatul de naştere, în dreptul tatălui, era trasă o linie. I-am povestit atunci şi eu o întâmplare ce avea într-un fel legătură cu cazul tatălui ei sau era, cel puţin asemănătoare prin referirea la aceleaşi vremuri tulburi. Eram, cred, prin anul doi şi făceam practica sociologică de teren într-o localitate de pe lângă Făgăraş. (Încă din primele zile de stat împreună a trebuit să-i spun adevărul, anume că terminasem Facultatea de filosofie şi că lucrasem ca profesor până în anul în care şi divorţasem). Studiam navetismul, şi unii dintre noi aplicau chestionare navetiştilor la locurile lor de muncă din oraş, iar alţii se ocupau de aspecte ale familiilor acestora în satul de unde ei făceau naveta, şi unde noi eram cazaţi în câteva locuinţe ale localnicilor. Între altele, cercetarea presupunea şi studiul bugetelor de familie. Nu era o treabă prea complicată, având deja experienţa necesară completării chestionarelor, discuţiei cu subiecţii şi aşa mai departe. Problema e că în acel sat se născuse unul dintre capiii mişcării legionare. Când a început vânătoarea acestora, pentru că tipul respectiv (nu mai contează cine) se născuse în acel sat, au avut de pătimit cam toţi locuitorii. Nu numai rudele lui, până la a noua spiţă, ci chiar şi ceilalţi, vecinii, cei ce doar auziseră de el, aproape tot satul, cum am zis. Fiindcă îl văzuseră vreodată, fuseseră colegi de şcoală

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Iulian MOREANU

primară, fumaseră vreo ţigară împreună, sau doar pentru că auziseră de el ori îi ştiau pur şi simplu numele. Şi apoi, pe unde se duceau şi spuneau de unde sunt ori doar prezentau buletinul, li se arunca în faţă, „a, eşti din satul lu’ cutare” şi nu li se rezolva problema respectivă, ori li se puneau o mie de beţe-n roată. Plus că rudele au fost date afară din şcoli, serviciu, trimise la canal etc., etc. Şi toate astea, pentru ce? Pentru că, vezi doamne, tot satul fusese atins de ideologia legionară doar fiindcă respectivul respirase prima gură de aer acolo, în acel sat, împotriva voinţei şi a lui dar şi a ghinioniştilor săteni. Ei bine, teama, groaza pe care le trăiseră acei oameni încă nu dispăruseră, şi se transmiseseră mai departe, peste timp, asemenea unui blestem moştenit. Oamenii erau încă suspicioşi, bănuitori, te cântăreau mult şi îşi cântăreau la fel de mult puţinele cuvinte pe care se decideau până la urmă să ţi le spună. Chiar şi copiii, după ce ne spuneau „săru’ mâna”, atunci când treceau pe lângă noi o luau apoi la pas, unii sfârşind prin a fugi pur şi simplu acasă. Probabil că, dintr-un spirit de precauţie deja ereditar, li se spusese să nu intre în vorbă cu străinii. Bine, uşor, uşor atmosfera s-a destins – lumea şi-a dat seama că nişte pletoşi ca noi, puşi toată ziua pe glume, nu reprezentam un pericol de nici un fel. Iar fetele, evident că păreau de la sine şi mai inofensive. Sigur, la asta au contribuit şi bunele relaţii pe care le-am stabilit cu gazdele noastre, cu care seara întârziam până binişor în noapte, la un pahar, o vorbă şi o grămadă de cântece studenţeşti. Aşa se face că, până la urmă, în una din cele trei sau patru case în care eram cazaţi, şi în care ne adunam pe rând, au început să vină, seară de seară, alţi şi alţi săteni, ca să stea cu noi. Iar unii mai în vârstă şi-au mai dat drumul la gură, dar, sincer să fiu, nu interesa pe nimeni ce aveau ei pe suflet. Însă o chestie care mi s-a întâmplat chiar mie a fost de tot hazul, şi vreau neapărat să ţi-o spun. - Bine, măi, filosofule, spune-o, a zis

Lacrima şi şi-a aruncat un picior gol peste pieptul meu, ajungând să-i simt mângâierea generosului ei păr pubian în dreptul inimii. - Eram cu un chestionar despre bugetul de familie în locuinţa unei bătrâne al cărei fiu lucra la oraş şi care probabil fusese deja chestionat de un coleg al meu sau urma să fie chestionat la locul de muncă. Bătrâna era acasă doar cu nepoata, fata băiatului, care era divorţat, văduv, habar n-am. Aia mică, prin bătătura casei sărăcăcioase, nu o lăsa din ochi pe bătrână dar nici pe mine, cu aerul că e gata să îndeplinească orice însărcinare ar fi primit. I-am explicat bătrânei ce şi cum, că facem un studiu, dădea din cap că da, a înţeles, oricum mai auzise de la alte femei că vin unii d-ăia cu părul lung de la Bucureşti şiţi pun nişte întrebări, dar cred că n-avea idee nici pe ce lume se afla. Ei, şi trebuia s-o întreb ce cantitate consumă pe lună din diverse alimente. Îi spun încă o dată că răspunsul ei era valabil pentru toată gospodăria, adică ea, băiatul şi fetiţa. „Ai înţeles, mamaie?” o întreb. „Am înţeles, mamaie”, răspunde ea. Şi încep. „Câte kilograme de mălai consumaţi într-o lună?” „15 kile”. Mi se pare cam mult, şi fac o socoteală rapidă în gând, aşa, pentru mine: dacă ar mânca numai mămăligă, la o mămăligă dintr-o jumătate de kilogram, plus ceva orătănii, ieşea. Apoi: „Cât zahăr?” „6 kile”. Consemnez. Dar cutare? Dar cutare? Cartofi, fasole uscată, orez, lapte, ouă… Mereu mi se răspundea cu nişte cantităţi de parcă la ea era cantină. Dar ulei? „Ulei, face ea şi se gândeşte puţin, ulei… pune tot aşa, vreo 6 kile.” Hopa! Ia stai puţin, îmi zic. Acum, regula e că un operator de anchetă trebuie să consemneze exact ce i se spune. N-are voie să întrebe, să comenteze, sau să sugereze vreun răspuns. Dar, mi-am zis, dă-o încolo de deontologie profesională, că n-o fi foc dacă vreau să mă lămuresc, că doar şi asta face parte din meserie. Pun chestionarul de-o parte şi-i zic: „Mamaie, acum, scuză-mă că te întreb: dar… nu cumva e cam mult?

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Iulian MOREANU

Adică, vreau să spun, chiar cumpăraţi şi consumaţi lunar toate aceste cantităţi de produse?” Bătrâna se uită lung la mine prin ochelarii ce aveau doar un braţ, în locul celuilalt fiind legat nu ştiu cum o bucată de elastic prinsă de braţul întreg şi zice: „A, nu, mamaie. Păi, cine ar putea să mănânce toate astea? Şi nici n-am avea atâţia bani să le cumpărăm pe toate. Dar, dacă tot e să ne daţi, măcar să ne daţi mai mult, că nu se ştie ce vremuri o să vie…” M-a apucat un râs, că biata copilă se uita la mine ca la un apucat. Pfiu! La asta nu mă gândisem! Bătrâna a rămas liniştită: „mă gândesc că pe jumate dacă ne-or da, şi tot ar fi bine.” - Ştii, Lacrima mea, ce am făcut? - Ce-ai făcut, măi, filosofule? - I-am luat capul în palme şi am sărutat-o pe obraji, asta am făcut! - Păi, dacă ai sărutat o babă, eu de ce nu aş merita? a întrebat Lăcrămioara şi s-a suit de tot pe mine. Cum am spus, la o săptămână după ce am ajuns pe şantier, aveam să-mi leg viaţa de a ei. Iar relaţia asta avea să dureze câţiva ani. Îmi amintesc perfect cum s-au petrecut lucrurile, de parcă de atunci nu a trecut decât o oră. În ziua în care am ajuns pe şantier ca să mă angajez, după ce, ieşind din biroul şefului de cadre a trecut pe lângă mine şi m-a privit din mers, spunându-mi tot din mers „mincinosule”, a sosit un tip mărunţel de la magazie şi m-a luat cu el să-mi dea echipamentul, apoi m-a dus la o baracă lungă şi mi-a indicat un pat făcut impecabil, soldăţeşte, restul având doar păturile aruncate la repezeală peste ele. - Ăsta o să fie patul tău, aici o să dormi cât o să stai pe şantier, şi dacă o să stai. M-a dus apoi şi m-a prezentat unei matahale care era şef de echipă, iar ca să fie şi mai convingător că de mine era vorba, m-a împuns cu un deget în piept: - De azi o să lucreze la tine în echipă. Îl cheamă Anghel Cristian, zice că a făcut liceul,

dar nu prea a lucrat până acum. Ai grijă de el. După care a făcut stânga-mprejur şi cred că s-a teleportat, pentru că în secunda următoare nu mai rămăsese decât amintirea mea despre el. Am început treaba din acea zi. Cum a fost, greu, uşor, nu mai contează. În câteva zile mă adaptasem complet. Trăgeam de fiare cot la cot cu tovarăşii de echipă, băgam în mine aceeaşi mâncare cam îndoielnică de la cantină, beam aceeaşi ţuică falsificată pe care ne-o aduceau oamenii din satele din jur, fumam aceleaşi ţigări puturoase şi participam la glumele lor porcoase, seara, înainte de culcare. Asta era, ca să zic aşa, desfăşurarea de rutină, cam ca un ritual, a unei zile de muncă pe acel şantier, de care sătenii ce ne aprovizionau cu otrava lor ne întrebau mai de fiecare dată când veneau. Cum o să arate adică hidrocentrala de care auziseră şi ei că se va construi acolo. Habar n-aveam noi de chestia asta, apoi, treaba era abia la început. Ei şi, într-o bună zi, trece ea pe acolo. Sau vine acolo, mai degrabă. Din ziua în care sosisem şi o întâlnisem în biroul şefului de la Personal, nu o mai văzusem. Probabil că lucra prin altă parte a şantierului, că era şi ăsta întins cam cât o comună. Şi, sincer să fiu, şi uitasem de ea. Pentru că nu venisem aici la agăţat, ci parcă pentru a mă purifica într-un fel. De ce anume, nu-mi dădeam încă seama, dar simţeam că ceva trebuie să se întâmple cu mine. Şi să se petreacă cu mine. Apoi, aveam şi multe lucruri pe care voiam să le uit, cu toate că ştiam foarte bine că nu există uitare voluntară. Dar măcar munca brută pe care eram nevoit s-o fac îmi alunga multe ore pe zi gândurile de la lucrurile pe care voiam să le uit şi pe care, curios, începeam totuşi să le uit. Sau era doar faptul că nu mai aveam timp să mă gândesc la ele. Ar fi un truism să spun că viaţa de şantier era grea. Cu siguranţă că cei cu familii lăsate acasă (neveste, copii, părinţi) aveau interesele lor, gândurile lor, calculele lor, în schimb eu nu aveam nici o obligaţie de felul ăsta, nu

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Iulian MOREANU

aveam copii, nu mai aveam nici nevastă, nici părinţi, eram liber ca pasărea cerului şi mă aruncasem, cum s-ar zice, în braţele destinului, deşi nu am crezut niciodată în aşa ceva şi sunt singur că ce i se întâmplă omului este legat absolut de liberul său arbitru. O singură dată să alegi – tu – cum nu trebuie, şi viaţa ţi-o ia pe alt făgaş. Degeaba arunci, apoi, vina pe nu ştiu cine, pe nu ştiu ce. Nu! Tu! Tu ţi-ai făcut-o, cu mâna ta! Se uita spre noi, şi nu ştiu ce îmi zicea că voia să mi se adreseze. De altfel, toţi cei din preajmă s-au oprit din lucru şi s-au întors spre mine. - Tu! zise până la urmă, confirmând gândurile tuturor. Eu, ce? Am privit-o nelămurit. - Da, tu! repetă ea. Prima mea reacţie a fost s-o bag în pizda mă-sii şi să-i zic să-i spună aşa cui o vrea, dar nu mie. Şi totuşi, m-am trezit că mă împungeam ca un idiot cu degetul arătător în piept, punând o întrebare neauzită: de mine era vorba? - Vino cu mine! Şi a pornit-o înapoi, agale, cu mine urmând-o ca un căţel, la trei paşi în spate. Nici nu a întors capul ca să vadă dacă mă urnisem sau nu din loc, atât de sigură era că-i executam ordinul. Privind-o din spate, cum îşi mişca picioarele ca pe două pistoane perfect unse, am simţit o uşoară erecţie. Era pentru prima dată când mi se întâmpla de când venisem aici. Curios, dar aşa era. Cam nefiresc pentru vârsta mea, mai ales că dimineaţa mai toţi cei din dormitorul comun făceau gluma aia cazonimbecilă cu culesul castraveţilor, iar pe unii chiar îi bănuiam că se masturbau, după mişcările mâinilor pe sub pături şi feţele congestionate. Toţi se prefăceau a nu vedea nimic. Am mers aşa cam zece minute şi în tot acest timp nu s-a întors măcar o singură dată ca să vadă dacă o urmam. Îmi auzea

însă paşii pe bolovănişul traseului, deşi ar fi putut fi şi ai altuia dintre cei mulţi care treceau pe lângă noi sau ne depăşeau din spate, salutând-o cu un respect deosebit: „sărut mâna, doamna inginer!” Abia când am ajuns în zona barăcilor şefilor s-a oprit, s-a întors spre mine şi mi-a făcut semn să intru în cea mai mică dintre ele. M-am supus în continuare, cu mii de gânduri zbârnâindu-mi prin minte. M-a urmat şi am auzit-o aşezând casca pe un scaun, probabil. M-am întors spre ea şi mia făcut semn să arunc o privire. Baraca era de fapt o minigarsonieră. Avea un hol, o bucătărie cât să încapă în ea o masă, două scaune, chiuveta, un dulăpior pentru vase, un aragaz meşteşugit probabil chiar pe şantier şi alimentat de o butelie, un grup sanitar cu duş, nu ştiu cum şi de unde alimentat cu apă caldă şi rece, şi două camere micuţe, cu câte un pat de campanie şi mobilier sumar: o noptieră, un dulap pe post de şifonier, o măsuţă, un taburet, câte un radiator electric. Şi alte mici fleacuri cărora nu le-am acordat atenţie. Bun, am văzut, i-am zis din priviri, şi? - Pe care o alegi? m-a întrebat. Se referea la cele două încăperi. Asta era culmea, să mai şi aleg, când erau identice. Ce repere aş fi avut ca să aleg una sau alta dintre încăperi? Am indicat-o la întâmplare pe una din ele, cea care era în dreapta mea. - Asta. - Bine. Te duci şi-ţi aduci lucrurile. De azi înainte o să stai aici. Şi zicând asta a ieşit şi m-a lăsat singur, nu înainte de a-mi mai zice în timp ce se pregătea să închidă uşa pe dinafară: - Şi vezi să nu întârzii înapoi la echipă! Am rămas de-a dreptul buimac. Ce se întâmpla? Îmi venea să mă ciupesc de obraz ca să-mi dau seama dacă visam sau nu. Sigur nu visam. (continuare în numărul viitor)

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

poezie

Florentina Loredana DALIAN

Florentina Loredana DALIAN Umbra Umbra acestui bărbat îmi spune noapte bună el pare că nu mi-ar spune parcă ar mai prelungi tăcerea dintre noi dar umbra lui se depărtează lent cu paşi nehotărâţi; l-aş striga, l-aş întoarce, dar umbra se strecoară uşor printre ziduri. eu ştiu că nu e el el a rămas undeva pe drumul abrupt înspre mănăstire. de câteva ori îmi atinge umărul, braţul o dată mi-a atins inima; dar iată cum umbra se depărtează...

când visul se năruie, călătorii stingheri pe aleile trupului îşi spun: pe locul acesta, a locuit, cândva, o inimă... Vin ploile

umbra mea şi ea se-nclină politicos şi dă noapte bună. Crucea veghează de sus umbrele noastre întâlnindu-se la plus infinit Ada Kaleh Când visul se stinge, inima-i ca o insulă scufundată acoperită de apele uitării, precum Ada Kaleh, pe care nu mai cresc trandafirii; Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Vin ploile, tristeţi se coboară în lume ca un alt Potop. Noe a murit. Cine vrea să-şi afle salvarea îşi construieşte singur o arcă. Vin ploile şi noi - tot mai departe, fiecare pe arca lui.

poezie

Ioana SANDU Paranteze înviate Te preocupă logica lucrării în mişcare continuă noapte de noapte. Acum iubeşte semănătura verde pe dunga pământului şi dintr-odată se dă pe obiceiul vechi patinează cu neuronii pe cele mai plauzibile fire, rupe nucleul cu parantezele înviate sar cuvintele, mai înţelepte şi neîndurătoare în starea de cumpănire pe teme universale, sclipesc unele pe lângă celelalte cu aforisme în plus plonjează în logica dimineţii şi prind înălţarea când se deschide rândul la răsărit şi mai sus

Ioana SANDU până aproape de vârf rânduieşte înţelesul scurt cât să preţuieşti darul din cer pe naştere pe râvnă pe desăvârşire face slalom prin firea omenească şi pune de-o parte tot ce pictează în nuanţele străzii ş-ale văzduhului taie hăţişul de învăţături până coboară şi cuvântul providenţial cu litere proaspete astupă golul în treaptă, ţesătura se umple de franjuri se lasă în voia lui Dumnezeu când nimeni nu stinge focuri în cer. Te aştepţi la orice de cum te ridici de pe jos şi lucrurile trebuitoare nu le mai vezi rotunde, nici pure

cu zburătoarele.

după cum se deschide recitalul minţii şi mintea scoate poemul pe felii-feliuţe

Numai tăcerea minţii se vâră prin colţuri şi scoate bruma de sentimente pe detalii subţiri, prinde iluminarea în conţinutul săltat

după cum triumfă micul simbol târât de-a buşilea salvat de panică şi băgat repede în seamă

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Ioana SANDU de cum stă el foarte frumos pe umerii altuia scos întreg din profeţiile zilei, din praful şi pulberea de cinci degete la colţul piramidei.

Poteca de iarbă Nu bate, poarta se dă în lături dintr-o izbire cu palma calcă poteca de iarbă femeia micşorată în plăţile karmice are mult de lucru, în fiecare zi schimbă florile Maicii ca pe florile-soarelui

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Ioana SANDU în fiecare seară intră în camera mică şi plimbă o căruţă de îngeri pe fire de păianjeni cu înfrigurarea de har în toiul nopţii prinde un pic de odihnă cu tot ce-a făcut ziua întreagă cu ce-a însăilat ieri, egal şi împrejur cu ce va face şi mâine şi până la o sută de... stinge luminile nici nu bănuieşti cum se împacă într-o minte de om monologurile lungi cu sintagmele lucide şi calme.

folclor

Marian CÂLŢ

Mariana CÎLŢ Doina populară, creaţie esenţială şi definitorie a românilor Doina populară este o creaţie reprezentativă a poporului român, fiind o specie a genului liric, „prin care sunt exprimate cele mai puternice şi variate sentimente” (Popa, Ion, Popa, Marinela, Literatura română, editura Niculescu, Bucureşti, 1999, p. 314). Opera literară caracterizată prin intensitate şi complexitate are numeroase elemente definitorii, dintre care putem enumera: îndeplinirea trăsăturilor literaturii populare (caracterul anonim, caracterul oral, caracterul colectiv, caracterul sincretic etc.), transmiterea unor sentimente puternice şi variate, existenţa figurilor de stil şi a procedeelor artistice, predominante fiind repetiţiile, exclamaţiile retorice, paralelismul sintactic), evidenţierea legăturii strânse dintre om şi natură, prezenţa elementelor de versificaţie (ritm, rimă, măsură, vers, strofă – predominând structura astrofică sau strofele inegale), care au rolul de a accentua intensitatea mesajului transmis. De asemenea, de-a lungul timpului, doina s-a remarcat sub diverse tipuri: de jale (Unde-aud cucul cântând), de dor (Frunză verde, lăcrămioare), de haiducie (Mult mi-e dor şi mult mi-e sete), de cătănie (Maică, maică, draga mea), de înstrăinare (Cântecul singurătăţii), de păstorie (Voi, brazi, -nalţi, încetinaţi), de dragoste (Măi bădiţă, floare dulce), voinicească (Mult mi-i dor). Se ştie faptul că aceasta, printre alte creaţii literare populare, era cântată la horele realizate ca nişte expresii ale sărbătorilor religioase sau locale, după cum aflăm din documente străvechi. O mărturie ar fi o 66

notare dintr-o monografie a comunei Adunaţi din judeţul Prahova, comună ce avea în trecut numele de Ocina: „Hora începu a se face la Stoica Hoitan unde erau adunate fete, flăcăi din Talea şi din Breaza. Într’o zi de Paşti, tocmai în toiul horii ce se învârtea la umbra fagilor şi la sunetul de fluer al lui Godină, se aude cimpoiul: erau cei trei Bădileşti sosiţi în sat de vr’o două zile. Cimpoierul este în urmă angajat cu anul să cânte pentru horă la Hoitan şi astfel se statornicesc aici şi Bădileştii, mai ales când cimpoierul ia de nevastă pe Măriuca lui Baca” (Dimitrescu-Aldem, Al. Gh., Satul Ocina şi locuitorii ocineni, Tipografia Nicu D. Miloşescu. Furnisorul Curţii Regale, Târgu-Jiu, 1905, p. 9). O doină cunoscută şi interpretată în vechime la horă şi în prezent la manifestările tradiţionale din această zonă este una de haiducie, numită Pe plaiul Bezdeadului (Bezdeadul fiind o localitate din judeţul Dâmboviţa, aflată în vecinătatea comunei Adunaţi). Creaţia cunoaşte numeroase variante, dintre care am putut identifica patru ce, surprinzător, deşi se aseamănă prin temă şi prin câteva motive, diferă prin ideile sugerate sau conturate în stihuri. Varianta I conţine opt versuri şi debutează cu trimiteri la elementele naturii: „Frunză verde-a macului, Pe plaiul Bezdeadului, Dete frunza fagului Ca guşa brotacului. Pusei gândul dracului La uşa bogatului, Pe bogat să-l sărăcesc, Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Marian CÂLŢ

semnal

Pe sărac să-l înstăresc.” (www.bezdead.ro) Deşi are dimensiuni reduse, această operă se remarcă prin destule figuri de stil şi procedee artistice, anume: epitet – „(frunză) verde”, comparaţie – „frunza fagului ca guşa brotacului” sau antiteza de la final ce deţine un puternic rol de a echilibra cumva distribuirea avuţiilor în lume şi de a concretiza rolul haiducului – „Pe bogat să-l sărăcesc,/ Pe sărac să-l înstăresc”. Varianta a II-a, chiar dacă face referire la acelaşi toponim, se deosebeşte de precedenta întâi prin construcţie (conţine două strofe de dimensiuni inegale), iar în al doilea rând prin individualizarea celor la care eul liric face apel să-l însoţească în aventura sa, „ceea ce confirmă legăturile (...) din zona Prahovei” (www.bezdead.ro): „Neică, foaie verde-a macului, Pe plaiul Bezdeadului Dete frunza fagului Ca guşa brotacului. Nu e frunză cum e frunza, Ci e frunză-n patru dungi, Geme codrul de haiduci, La tot fagul câte cinci, La tulpină câte trei, Că-s tot frăţiori de-ai mei. Apoi, foaie verde mărăcine, De-ar veni vara ca mâine, Să-mi iau cinşpe din brezeni Şi vreo câţiva proviţeni, Să mă ţin pe la strâmtori, Să omor la negustori, Să le iau la gălbiori.” (www.bezdead.ro) Aici, se observă repetarea unor versuri din prima variantă, precum şi adăugarea altor elemente, cum ar fi utilizarea apelativului popular „neică” sau a diminutivului „frăţiori”, ambele contribuind la realizarea oralităţii. De altfel, nu lipsesc figurile de stil şi procedeele artistice, remarcându-se repetiţia care accentuează importanţa elementului natural în viaţa haiducului („Nu e frunză cum e frunza”). Varianta a III-a se remarcă printr-o structură astrofică, la fel ca prima: „Pe plaiul Bezdeadului Urcă Ghiţă-l Radului Şi cu Nică Duliuţă Şi cu Gheorghe-al lui Mănguţă Şi pleca şi se-nvârtea, Mâna pe arme punea Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Marian CÂLŢ

semnal

Şi în codru se oprea Şi-ncepea a şi trăgea Şi trăgea o armă, două, Pân’ la patruzeci şi nouă.” (www.bezdead.ro) Despre aceasta putem spune că prezintă un ritm alert, dând o impresie puternică de epic. De asemenea, se ştie faptul că „numele haiducilor (...) sunt autentice: Ghiţă al Radului, Nică Duliuţă şi Gheorghe al lui Mănguţă nu s-au supus autorităţilor şi au luat calea codrului”. (www.bezdead.ro) Constituită din nouă versuri, Varianta a IV-a se prezintă ca o dorinţă a eului liric de a privi până departe, ceea ce fără ajutorul naturii nu este posibil: „Pe plaiul Bezdeadului A dat frunza fagului, Pe plaiul Urseiului A dat frunza teiului. De-ar cădea frunza de fag, Să se vadă la Bezdead. De-ar cădea frunza de tei, Să se vadă la Ursei, La Gheorghiţă la bordei.” (www.bezdead.ro) Secvenţele dispuse sub forma paralelismului sintactic subliniază existenţa şi trăsăturile a două localităţi dâmboviţene din apropierea comunei Adunaţi, iar partea de final, prin utilizarea verbelor la modul condiţional-optativ, exprimă o puternică aspiraţie spre motivul locuinţei ancestrale stăpânite de un tânăr (de acest lucru dându-ne seama prin utilizarea diminutivului „Gheorghiţă”). Ceea ce observăm este faptul că, respectând ideatic şi compoziţional trăsăturile doinei populare, cele patru forme ale creaţiei Pe plaiul Bezdeadului reprezintă mărturii valoroase pentru istoria locală şi pentru surprinderea trăirilor sufletului prahovean tradiţional. În concluzie, această specie a genului liric, atât în particular (prin variantele prezentate), cât şi în general (prin multitudinea de opere răspândite în ţara noastră) este un element definitoriu şi esenţial al românilor. BIBLIOGRAFIE: 1. Dimitrescu-Aldem, Al. Gh., Satul Ocina şi locuitorii ocineni, Tipografia Nicu D. Miloşescu. Furnisorul Curţii Regale, Târgu-Jiu, 1905. 2. Popa, Ion, Popa, Marinela, Literatura română, editura Niculescu, Bucureşti, 1999. 3. www.bezdead.ro. 4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Adunaţi,_Prahova. 68

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

proză

semnal

Claudiu Robert TOMA Somn şi veghe I Ciprian, izolat în penumbra odăii sale, se îndreptă, instinctiv, înspre oglinda ce începea să se-ncreţească, alburie. Murmura posac, îngâna un refren obsesiv, izbucnea în râs fără noimă. Chipul contrariat, suferind, al Amaliei, încă nu-i dădea pace. Odată, privindu-se cu atenţie, observă cum figura i se alungeşte, căpătând cute stranii, pe care nu le-ar fi bănuit vreodată. Vrând să se-audă pe sine, rosti o frază anume, însă aceasta, răsturnată, îşi pierdu înţelesul. Ora târzie, mai târzie ca niciodată, îl îmboldi a-şi face semnul crucii. Aprinse lumina pripit şi respiră adânc, să-şi revină. Cărţile, mobila veche îşi recăpătară conturul firesc. Era din nou conştient de prietenia monotonă care se crease între el şi obiectele din încăpere. Ar fi vrut să noteze pe un colţ de hârtie o reflecţie, dar băgă de seamă că unghiile prea i-au crescut şi renunţă, scârbit. „Trebuie să ies la aer, să umblu!” -se gândi el, şi-şi frecă palmele cu un soi de bucurie prudentă; apoi, se întinse pe pat, având, în sfârşit, sentimentul că întrezăreşte un sens. II În dreptul ferestrei, grăunţe de praf jucau pe deasupra mesei de lucru. Bâzâitul insistent al unei muşte i se strecură în auz ca o mustrare mai veche. Ar fi vrut să schimbe ceva, să se închine un pahar de vin în cinstea cuiva, să îmbrăţişeze lume multă, cunoscuţi şi necunoscuţi... Pe de altă parte, era ispitit să vadă o piesă de teatru. În oraş, i se păru că unii şi alţii se uită la el pieziş, cu duşmănie; îl ajungeau din urmă voci răstite şi râsete uşuratice. De lumea din carte nu-l mai despărţea acum decât o draperie catifelată. Pe scaune, spectatorii gesticulau banal, în aşteptarea loviturii de gong. Pe scenă, alţi oameni se înfiripau: păreau ireali şi totuşi erau vii, se înclinau politicos, vorbeau dintr-o altă epocă, de pe alte meleaguri... Felinarele iluminau feeric, scena se lărgea treptat, năpădită de iarbă, flori şi gâze. Muzica, de-o voluptoasă tristeţe, prevestea sau risipea întâmplările, unea sau despărţea personajele... Ciprian cântărea cu atenţie rolul fiecăruia, însă pierdu nuanţele câtorva replici, din pricina unei doamne care tocmai îi dădea copilului ei ceva să mănânce. Când, în anumite momente, actorii exagerau, prin gesturi sau mimică, Ciprian rostea ca pentru sine: “Prea mult! Fals!” De altfel, era nerăbdător să-şi dezmorţească trupul şi să rămână iar singur, cu gândurile sale.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA

semnal

III Plouase. Bălţi licăreau printre paşi. Înserarea încă vibra de arşiţa zilei. De umerii lui Ciprian se lipea lasciv o rază de lună. Cu fruntea prăbuşită-n pernă, încerca să adoarmă. Ceasornicul ticăia pe undeva, pe-aproape, iar mobila trosnea discret, tulburându-i închipuirea. Toropit, Ciprian presimţi ivirea cuiva familiar, şi cineva bătu, într-adevăr, în uşă... Ţâşni în picioare, năuc. În prag, râsul ei îl izbi neplăcut şi, prin ceaţa oboselii, îi primea cu greu gesturile apăsate. Dar ea îl împingea uşor spre pat, învăluindu-l în parfumul ei cunoscut şi totuşi străin, şoptindu-i pătimaş la ureche vorbe de alint, sărutându-l, muşcându-i buzele cu o sălbatică blândeţe. Îl asalta, ţinând încă în frâu ceea ce urma să-i dăruiască dintr-o răsuflare, ca pentru a răscumpăra o chinuitoare absenţă... Ciprian nu se mai împotrivea îndrăznelii ei. Şi, când fata îşi dezgoli un umăr, el îi pronunţă numele şoptit, ca şi cum ar fi conjurat o putere ocultă. Dându-şi capul pe spate, ea îşi scutură nărăvaş pletele, iar Ciprian o strânse în braţe aproape tremurând, o întrebă ceva cu glasul sfărâmat. Îşi dorea s-o ghicească pe de-a-ntregul, într-o clipă. Brusc, geamătul vinovat se preschimbă într-un ţipăt de jale... Pe chipul fetei se prelingeau fire de sânge, şi el nu mai putea înţelege nimic. „Ce mi-ai făcut?” se tângui ea. Glasul ei se îngroşă treptat, cuvintele se-mpotmoliră într-un noroi greu, braţele atârnară ca nişte crengi uscate... Ciprian, asudat, murmură ceva fără înţeles, iar în odaie se ivise deja o dungă de lumină roşiatică. IV Aşezat pe muchea patului, aştepta să redevină el însuşi. Gândurile se îndemnau reciproc, se închegau şi se risipeau iarăşi. Un zvâcnet îi alunecă mârşav spre ceafă, umerii purtau, parcă, un bolovan colţuros... Deschise, cu lăcomie, fereastra, ca şi cum un asemenea gest l-ar fi putut lecui de orice tristeţe... Prea multă viaţă intra deodată cu aerul proaspăt şi când un fluture albastru se furişă în odaie, Ciprian, surprins, îl ţintui cu privirea. Trei albine, ca nişte picături grele de aur, zumzăiau printre muşcate. Şi tânărul se hotărî s-o ia de la capăt, numai să scape odată de neliniştea care făcuse, de-atâtea zile, cuib. Cafeaua brună se umfla în ibric, şi cum horbota de spumă sta să dea pe-afară, el o vărsă în cană, adulmecându-i aburii. Surprinse o bătaie molcomă a vântului în crengile abia înflorite. „Astăzi e bine!” -ii trecu prin minte, şi cotrobăi după un cufăr, să scoată la iveală întâmplări, îngropate acolo mai demult, fără ştirea nimănui... Îl deschise cu o cheie ruginită, şi un păianjen alunecă iute pe lângă talpa lui şovăitoare... Suflă în praful aşternut în interior. Printre sorbituri, cu un aer absent, răsucea un maldăr de plicuri îngălbenite. Se găseau cărţulii cu coperţi scorojite, între filele cărora zăcea şi câte-o frunză uscată; 70

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA

o Biblie ce-i fusese dăruită, caiete de versuri din adolescenţă, o şuviţă de păr-desprinsă la ziua lui de naştere, pe când era copil... Apucă un plic, la nimereală, şi începu să citească: * Am primit scrisoarea. M-a înştiinţat mama când s-a întors, cu chiu, cu vai, de la cumpărături! N-a scăpat prilejul să mă mustre că nu mă odihnesc suficient. Am sărutat-o pe obrajii reci. Ei să-i fie bine! Ciprian, cum vei reuşi să te descurci, dacă nu mai locuieşti cu ai tăi? Pentru Dumnezeu, caută să te-mpaci cu tatăl tău! Iar de nu se mai poate, de te-ar ajuta măcar, din când în când!... Ţi-e dor de munţi... Învăluiţi în pâclă, şuieră de osteneală şi de presimţiri... Frunzele ard mocnit, se sprijină, suflate de vânt, una de cealaltă... Trebuie vegheate cu răbdare, ca să le pricepi tânjirea... E un miros de zăpadă în aer, şi sufletul meu se zbate între două anotimpuri de când nu mai eşti cu mine! Am avut şi astăzi musafiri... Mama, ce-i drept, s-a întrecut pe sine preparând cozonacii. Dar, cu toate că miezul aburea, ispititor, am preferat să gust şi să-mi fac de lucru. * Vezi tu, ai plecat, şi nimic nu mai e la fel! Îţi spuneam atâtea lucruri, iar tu râdeai, copilăreşte, sau ascultai cu prefăcută gravitate... Ne-am împuns cu vorba, din bucuria de a fi împreună... Ciudat! Stau aşa de mult cu mine însămi, încât nu mă mai regăsesc! Atâta linişte! Adesea răspund cu „da” şi „nu” la tot felul de întrebări inutile. Trebuie să zâmbeşti la câte-o glumă, când nu vrei decât să taci... să taci. Încă un an în Bucureşti... Ce departe! Dar e la mijloc doar un an! Sărut cruciuliţa pe care mi-ai dat-o, şi astăzi are o sclipire mai vie! M-am rugat sfântului, să aibă grijă de tine!... * Îmi spui că pe Dumnezeu îL pot afla oriunde: sub o piatră, într-un lemn, în aer, în apă, în foc... într-un surâs. De parcă eu n-aş şti! Te-am visat într-un fel anume, şi n-am linişte... Te vedeam, nu ştiu cum, lângă o biserică... Ai fi vrut să intri, să te rogi, şi mă

sorbeai din ochi, dar cu tristeţe... Se stârni un vânt îndărătnic, amestecat cu zăpadă, iar tu, înmărmurit, aşteptai... Turla bisericii abia se mai zărea, şi te strigam pe nume, dar glasul meu nu ajungea până la tine... Scrutând, apoi, încăperea, mi-am dat seama că se crăpa de ziuă. Era însă frig, o uşă scârţâia monoton, întredeschisă. Adormind iarăşi, am visat că săpai o groapă, tot mai aspru, tot mai înverşunat, pe o ploaie măruntă... Te întrebam ce-i cu tine, sapa începuse să vâjâie în mâinile tale, mă priveai dintr-o parte, şi nu scoteai un cuvânt... I-am povestit şi mamei visul, iar în ochii ei albaştri, îngustaţi, tremurau scântei de răutate... * Cum Sfintele Sărbători stau să ne calce pragul, nu vreau decât s-ajungi înaintea lor! De altfel, mi-ai promis!... Ursuzul meu, viitorul meu soţ drag!... Nu-ţi poţi închipui câtă lumină albă s-a cernut peste oraş astă-noapte! Motanul toarce de zor în poala mea, ciulinduşi urechile... Am auzit că la voi, acolo, aerul e vârtos deatâta ger... Să nu umbli descoperit, cum te ştiu! Ai fi cuviincios din cale-afară cu o vreme câinoasă!... *

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

S-a topit şi cea din urmă pojghiţă de gheaţă, dar nu şi amărăciunea mea... Dacă tot n-ai putut veni de Sărbători, de ce nu-mi spui mai multe despre tine? Clopoţeii niciunui brad, oricât de împodobit, n-au mai însemnat nimic. Urările de bine s-au risipit, înainte chiar de a fi rostite... Mama tot învârtea lingura de lemn în zemurile ce fierbeau, sau înfigea câte-o ţepuşă în grăsimea care sfârâia... Avea chef de vorbă şi căuta să-i facă pe plac motanului meu dolofan. Îşi netezea părul cu un pieptene de os, în aşteptarea câtorva persoane flămânde... Îmi zice, mângâindu-mă pe creştet: „Fii liniştită, fata mea!...” Ciprian, tu ce ai de gând? Dacă ţii să mă împaci, cum de mă laşi s-aştept, fără niciun ţel? * Printre bolovani şi trunchiuri de copaci a 71

Claudiu Robert TOMA

încolţit verdeaţa, şi muntele duduie de voiebună... Pâraiele, ţinute-n frâu o iarnă, curg la vale cu bucăţi de soare cu tot, orbindu-mă, şi fac paşi mari, sărind când pe-o lespede, când pe alta, şi-mi rămâne zălogit sărutul, cine ştie pentru câtă vreme încă!... Ţi-aduci aminte? Savuram împreună pasaje din Biblie, şi fiece frunză părea să aibă un ochi în mijloc... Îndeosebi păţaniile lui Moise ne-au îmbiat la un vin roşu, fiert, cu scorţişoară... Şi când am ajuns, în fine, la capitolul înecării egiptenilor, ai încercat să mă convingi că Marea Rosie nu s-a despărţit în două, aşa cum se spune... Naivă ce sunt! „Două inimi, da, se pot despărţi! Dar marea...” Eu devenisem, între timp, serioasă. Gluma făcută mă pusese pe gânduri... Ciprian îşi ridică privirea. De-afară, în apropierea curţii lui, răzbăteau glasuri de femei; apoi, un cotcodăcit speriat şi-o zbatere sinistră, ca a unei aripi în ţărână... Râs de copii, şi o voce răguşită, setoasă: „Dă-te-ncoace, mă, că te murdăreşti de sânge!” Sorbi din cafeaua sleită. Se lăsă, încet-încet, liniştea. Continuă să citească: * Ce se întâmplă cu tine? De ce ţi-e frică şi de ce veghezi? Asupra cui? Îmi otrăvesc singurătatea cu o speranţă neghioabă şi cer prea mult, pesemne. Fără doar şi poate, fur din timpul tău preţios, dau în vileag o râvnă fără rost, mă mint pe mine însămi, mă risipesc... şi caut. Când stau întinsă pe pat, cu braţele în părăsire ori cu ele cruce pe piept, fixez cu privirea un punct anume, iar tavanul seapleacă, se bolteşte; se face seară, totul e un Început... Suspendată-n gol, îmi ţiuie urechea, şi-o nefirească pace îmi apasă pieptul. Înmugureşte dorul, însă: întâi, un dor ca o ispită, apoi- un dor ca o vrere fără leac; în cele din urmă, un dor molcomit, un fel de apă clătinată în ulcior... * Mama nu osteneşte, de la o vreme, să mă certe; îşi scuipă-n sân şi bâiguie, iar eu m-arăt cuminte şi scârbită de leacurile ei amare. Azi a

lovit motanul cu bastonul, că-i stătea în cale! Mi-a citit, cu emoţie, parabole, apăsându-şi batista pe chipul scobit şi asudat. N-o mai auzeam limpede, dar, când a sfârşit, umbra ei s-a alungit pe tapet şi s-a tot lăţit, până mi s-au plumbuit pleoapele... A vrut mama să mă prezinte cuiva. E vorba despre un tânăr teolog, fiul unei văduve, prietenă de-a mamei, din copilărie. Femeia e paralizată într-un scaun cu rotile. Când începe să se bâlbâie, e semn că i s-a făcut foame... Băiatul şopteşte o rugăciune, îi prinde un ştergar în jurul gâtului şi o hrăneşte cum poate; încearcă să spună ceva amuzant, iar mama se grăbeşte să râdă, crezând, pesemne, că o să râd şi eu... Din locuinţa lor înţesată de icoane şi mătănii, am sperat să ies cât mai repede la aer... * Aş veni la tine, să-ţi sorb sufletul, să-mi plec fruntea pe umărul tău!... Dar mama nu suferă singurătatea... I-ar înghiţi umila cărunteţe, ar umple-o de neputinţa şi spaimă. De undeva, răzbate un zvon de perdele. Îmi sângerează buzele, mă dor!... Dacă te zvârcoleşti de nerăbdare, cum de rămâi departe de fiinţa care te iubeşte? * Pe la prânz, am stat de vorbă pe îndelete cu teologul acela. Mama l-a poftit pe la noi, deşi mă gândeam să cos, netulburată. I s-a pus dinainte cafea. A ales să bea nişte vin roşu, pentru care a mulţumit de câteva ori, cu stângăcie. Are un chip stropit cu agheazmă, nu altceva!... Părerea lui e ca fumul de tămâie, suie cu smerenie spre cer. Veselia cucernică, însoţită mereu de citate, mă scoate din sărite! Când îţi alegi cuvintele, autoritar în blândeţe, nicio glumă nu-şi mai află ţinta... Ochii lui scrutează lacom împrejurimile, cutele de pe la colţul ochilor au ceva ambiţios, ascuns... Abia după ce-a luat o înghiţitură de vin, a prins limba să i se dezlege în gură, şi m-a privit, o clipă, galeş... Mama, iată, dezmiardă motanul, zvârlindui bucăţele de carne, deşi, bietul, dă semne că-i sătul, abia le mai atinge cu mustăţile...

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA De ce nu eşti aici?! * Tu eşti, deja, soţul meu! Nu te posomorî şi lasă natura să-şi urmeze cursul, nu i te pune tu de-a curmezişul, căutând să faci mai mult decât eşti în stare în prezent! Prin ce miracol am eu acum răbdare, iar tu dai bir cu fugiţii? Instinctul îmi porunceşte să te urmez oriunde, însă eu mă mişc într-un spaţiu dinainte trasat, cu un deget sever... Andrei, teologul, m-a invitat, de curând, la teatru!... Zâmbea strâmb şi, fiindcă îi păream distrată, îşi lăsa greutatea de pe un picior pe altul. Încurcat, se scărpina la ceafă sau înlătura câte-o scamă de pe costumul proaspăt adus de la croitor. Aproape că mi s-a făcut milă, şi miam zis să-l iau pe ocolite... Dar, vai! Cum să stâmperi setea, pomenind de fântână? Andrei nu se urnea din loc, fulgerând cu pupilele pe sub sprâncene, până când - ştii ce i-am zis? I-am zis; „Uite ce e, sunt cu cineva!...” Andrei a replicat stins: „Înţeleg... înţeleg. Nu-i nimic!” Şi, cu obrajii dogorind, a trecut la alt subiect. Teatrul, de data aceasta cel din Bucureşti, reveni în discuţie. Omul se lăuda că are un loc pe cinste tocmai în faţă, în faţă de tot, la câţiva paşi de scenă, ca pentru a lua parte mai cu sârg la ceea ce se petrece... În privinţa mamei... Cum a ajuns la urechile ei refuzul de-a ieşi cu Andrei, a şchiopătat spre mine şi, lovind cu vârful bastonului în podea, mi-a zis: „Observ că nu eşti în toate minţile, fetiţo!...” Îţi vine să crezi? * Ştii cum e orice veste primită de la tine? Ca o pasăre ce se loveşte de geam; n-am găzduito la vreme, şi s-a rănit... Ce n-am făcut, de nu merit mai mult? Mi-ai bătut în uşă, iar eu nu ţi-am deschis? Te-am îmbrăţişat, ca apoi să te resping? N-am întreţinut, oare, vâlvătaia? Să fi fost mai mult a mea? N-am crezut o clipă că dragostea e doar sminteală, cum zic unii care nu pun suflet în nimic, care nu cred în nimic... * Teologul devine, uneori, haios, fără să-şi dea seama. Presimţirile bolnave pe care, Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA chipurile, le-a zărit în ochii mei, l-au încurajat să se apropie... Îşi clătina bărbuţa creaţă şi, cum ţinea o carte veche, bisericească, într-o mână, răsfoind-o suav cu cealaltă, a strivit brusc, între file, o muscă supărătoare... Am tresărit, dar mi-am păstrat calmul, şi chiar l-am invitat la ceai. El, de colo: „N-ai vrea să ascultăm Sonata lunii?” Asta-i bucata lui preferată. Îi place şi mamei. M-au învăluit, însă, nişte ameţeli fierbinţi. Şi-apoi, s-ar fi cuvenit să insinueze o intimitate care nici nu există între noi? Precupeţii, astăzi, în piaţă, îşi etalează marfa cu un puhoi de vorbe. Vremea-nsorită ia însufleţit pe toţi. Unii se-ncaieră, alţii sar peste coşuri de nuiele-mpletite, pline ochi cu legume. Ţigănci dau zor să-ţi ghicească, privirea lor fixă te pârjoleşte, încât nu mai ştii ce să spui şi eşti gata să cedezi... Copii în zdrenţe, soioşi, muşcă din măr, cu un aer absent... Mirodeniile îmi aţâţă simţurile! Femeile probează veşminte, fac piruete, îţi dau iluzia tinereţii veşnice... Mi-a atras atenţia magazinul de antichităţi înaintea căruia am zăbovit odată. Mai ştii? Ploua mărunt, şi o văpaie ne şerpuia prin vine... Arătai cu degetul câte-o piesă, ca un copil. Explicai, entuziasmat. Te şi vedeam, parcă, un tânăr învăţat-favorit al lui Alexandru cel Mare... Eu eram o fiică de rege persan, îndrăgostită de tine... S-a aşezat praful pe toate-aceste mărturii ale trecutului, şi-am înţeles numaidecât că soarta ne dezvăluie, la tot pasul, urzeli capricioase... * Peregrinări prin străinătate. Are acum un accent bizar, antipatic. Vorba lui e pripită, şi ne stropeşte adesea cu salivă. Iartă amănuntele! De sub mustaţă, ca dintr-un boschet incendiat, fumul de ţigară se răsuceşte şi se întinde în toată casa... Mama, răguşită, îl imploră sănceteze cu tutunul, şi stă mai mult la distanţă, dar Păun râde, cu capul dat pe spate, ţinând-o una şi bună că nu se poate abţine... Nu s-angrijit deloc de dinţii săi strâmb orânduiţi, mai puţini ca înainte, de parcă traiul i-ar fi fost o povară... A avut, crede-mă, bani de cheltuială 73

Claudiu Robert TOMA

pentru care alţii ar fi trudit o viaţă, dar i-a risipit nebuneşte, după cum singur se laudă... Ne-a adus tot soiul de fleacuri: basmale, brăţări, statuete din ipsos, o casă cu cerdac, în miniatură... A rămas acelaşi Păun, pe care-l trăgeam de mânecă, în anii copilăriei mele!... Şi, pe când făcea mare caz de cele văzute, îşi aţinti privirea asupra motanului... Acesta, cu ochii sfredelind aerul, îşi arcuia spinarea, ignorându-l. Păun, după ce-l ademeneşte cu o fărâmă de carne, îl înşfăcă, îl azvârle până la tavan, îl prinde, îl azvârle iar; ba chiar îl învârte, apoi se face, spre spaima noastră, că-l scapă... Îi prinde coada în ultima secundă... Motanul, iritat la culme, „harşt!” - i-a şi croit cu gheara o dâră de sânge pe obraz, şi se face nevăzut. Păun, de colo: „Ia uite ce mi-a făcut! Ptiu! Fir-ar!...” Dornic să-l bată, gâfâia prin toate ungherele. Abia-abia s-a potolit. Râdeam pe înfundate, iar bunul nostru Păun rânjea pe sub mustaţă. A început şi el apoi să râdă cu toată gura, încântat, până la urmă, de ispravă. Doamne! Nici nu ştiu când s-a făcut miezulnopţii!... * Ameţelile seamănă cu o haită de lupi... Când îndrăzneşte unul, şi ceilalţi te atacă, mârâind şi muşcând până la os... În preajma cui să aflu mângâiere? Astăzi, teologul a fost poftit la cină, şi n-a întârziat să-şi arate mutra fără de prihană... Are ceva de satyr în felul său de-a fi... Înainte de-a înfuleca, a murmurat o rugăciune-n barbă, şi-a făcut semnul crucii, şi a sorbit din vinul roşu cu o vădită mulţumire... Mama, cu mâna tremurând, îi întindea peste masă una-alta. Se interesa dacă ajung la sare sau piper, în vreme ce Păun, încurcat de furculiţă şi cuţit, înmuia pâinea de-a dreptul în sos, mereu cu scuzele de rigoare pe buze... I se pare că hrana e mai gustoasă astfel, iar dacă bei vin, alege o cană de lut sau de ceramică, nu searbădul pahar cu picior, şi licoarea se va duce până-n călcâie... Teologul, purpuriu la faţă (nu de ruşine!), încuviinţa din colţul său şi râdea cu măsură, fără-a mă scăpa din priviri. Eu, abia dacă m-am

atins de bucate. Nu ştiu cum, dintr-una-ntr-alta, veni vorba de tine şi mama, dându-şi cu presupusul, ducea tot mai rar lingura la gură. O ţinea morţiş că m-ai lăsat de izbelişte, şi mă săturasem să o contrazic. Andrei, preocupat, se uita pe sub masă. Păun tuşea cu subînţeles, răsucind ştergarul în mâini. Părul mamei semăna cu o bălărie de spini, faţa ei părea şi mai brăzdată. Am înlemnit, deşi Păun, timid oarecum, mă îndemna să-mi ascult inima, întâi de toate... Şi, picior peste picior, sfătos, pufăind ritmic din ţigară, tot încerca să ne-mpace. Dau să ies, când mama, cu-nţelepciune-n glas: „Ascultă ce-ţi spun, nu e cea mai bună alegere! E un aiurit, un visător! El scrie, şi-atât! Poţi trăi din asta? Dacă mai apare şi-un copil...” N-am mai avut răbdare s-o ascult până la capăt. Mă ierte Domnul, dar am cântărit-o cu dispreţ în clipa-aceea!... Bubuie îndepărtat... Aproape... Mai aproape. Zăngăne fereastra. Şi parcă plouă-n casă!... * Râvnesc în aşa măsură, că îţi aud paşii oriunde, dar când să te aflu, îmi dau seama că ţărână s-a aşternut peste ţărână, de nu mai pot zări nicio urmă!... Spui că te reţin atâtea probleme, încât abia de mai apuci să răsufli şi să-ţi aduni oasele de oboseală... Ce fel de probleme? Eu tot n-am priceput. Şi dacă nu mie, cărei alte fiinţe să i te destăinui, fără teamă? Ştiu că ai avut tare mult de buchisit, dar în restul timpului ce altceva te preocupă? Îţi alină, cumva, truda de peste zi braţe străine? Pe la mine nici n-ai mai trecut, invoci tot felul de motive şi-ţi blestemi ursita! Apoi, te vaieţi că eşti confuz din cale-afară, tu, cel ce te-ai desprins aşa de limpede, anul trecut, din braţele mele!... Ciprian, ce se-ntâmplă cu noi? Cu jumătăţi de măsură, nimic nu se clădeşte! Ce poate fi mai trist decât o iubire frântă la mijloc, în goana ei după rotunjime? Astăzi am cusut, cu gândurile-aiurea... Am ajuns să mă port ca o babă! M-am înţepat de mai multe ori în buricul degetului şi n-am isprăvit mai nimic, dar mâine voi lua totul de la capăt... Numai dă-mi o veste bună! Dă-ţi

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA

seama numai că orice amânare e ca o împunsătură de ac în inimă!... * Stăteam, cu capul sprijinit pe braţ, într-un fotoliu. În cameră, la picioarele mele, tremura o rază de soare... În încăpere, Păun era înalt, înalt... Şi sporovăia, cu creştetul atingând, aproape, tavanul, despre suferinţa mea... S-a aplecat, să mă sărute pe frunte... „Trebuie să treci şi peste asta!” -mi se părea că-l aud... „Trebuie să te smulgi curentului nefast!” Iar eu, ţin minte, i-am răspuns, şi mă dureau coastele odată cu răspunsul: “Ce e smuls din tine, nu se mai întoarce!...” Şi el a continuat cam aşa: “Ei, lasă, lasă!...” Şi fuma, fuma... Râdea şi fuma, de-am început să tuşesc din răsputeri. Mi-am dat apoi seama că adormisem în fotoliu, iar motanul mi se cuibărise-n poală. A tresărit, buimac, şi ochii prea îi semănau cu doi cărbuni stinşi, poate pentru totdeauna... Nu, n-am să-l iau de soţ pe Andrei, fie ce-o fi! M-am săturat de atâta gâlceavă! Ce fel de om e acela care ştie prea bine, de fiecare dată, ce are de făcut, şi chiar se făleşte cu asta, în stânga şi-n dreapta? Vezi tu, aş fi vrut să mămpiedic de un ciob de curcubeu, şi nu găsesc decât mocirlă!... Deşi ne-am cunoscut, încă nu ne-am cunoscut!... E ca şi cum nu ne-am fi născut încă... Totodată, morţi suntem de veacuri, amândoi... * E de mirare că te interesezi de mine... Din milă? Dintr-o simplă obligaţie? Iar dacă-i dragoste, cum de şovăi între a veni şi a rămâne, mai degrabă căutând piedici, decât înlăturândule? Veghez cu o plăcere bolnavă, îmi zgândăr rana în fel şi chip, aluatul tristeţii mele dospeşte... Câteodată, râd, aşa, de una singură... Apoi, îngrijorată, mă rog, şi iată, sărutul tău închipuit rupe firul rugăciunii mele!... Sărutul se roteşte sonor în Univers, e o mărturie a regăsirii noastre... Cât de naivă sunt!... Lasă-mă să-ţi spun ceva despre forfota de astăzi! S-au aşezat mama, Păun, Andrei şi maică-sa, nefericita, la un joc de cărţi, de ţi-era mai mare dragul! M-au poftit şi pe mine, rând

pe rând şi toţi odată, până m-am smucit din mijlocul lor, de silă ce mi se făcuse... Văzând ei că nu mă dau bătută, au prins, cu dinadins, a pocni din degete, a-şi plesni palmele, a şi le freca una de cealaltă, de-ai fi zis că ai de-a face cu nişte cămătari. Îşi dădeau ghionturi, bârfeau, mânuiau cărţile cu iuţeală... Mama râdea sarcastic, şi mă-mbia, cum îmbii o vecină oarecare: „Hai, mă, fată, ce stai acolo de pomană! Mai distrează-te şi tu!...” Andrei încerca să râdă, boţindu-şi faţa înspre mine, iar maică-sa, care avea încă un ştergar în jurul gâtului (uitase, pesemne, să mănânce), nu-şi mai găsea locul pe scaunul ei ce scârţâia. Păun hohotea - câştigase puncte cu nemiluita - şi, de-atâta satisfacţie, le tot făcea sânge rău bătrânelor... Toate ca toate, dar s-a şi iscat o vrăjmăşie între Păun şi Andrei, fiecare acuzându-l pe celălalt că a trişat... Şi când Păun a început să-i toarne teologului peste masă vorbe de ocară (l-am auzit chiar zbierând: “Trişezi, du-te dracu!”)- am ieşit cât ai clipi, lăsându-i cu buzele umflate... L-am auzit doar pe Andrei, împăciuitor: “Păun, frate, zău, censeamnă asta?” Dar, destul! Pe boltă, soarele pâlpâie şi-acum, de poţi urmări cu ochiul nestânjenit şiroaiele de flacără printre case vechi, de cărămidă. Totul pare a avea un sens... Dragostea mea însăşi e o pulbere cărămizie, păstrată cu grijă, pentru ca locuinţa să fie trainică... Totul se construieşte clipa de clipă, cărămidă cu cărămidă... * Ciprian, nu eşti sincer! Dacă ai fi, ai veni într-un suflet! Iar dacă eşti sincer, aşa cum spui, de ce te porţi ca şi cum n-ai avea suflet? De invidiat e femeia care nu se tulbură atunci când bărbatul, sigur pe sine, se apropie... El, avându-l pe vino-ncoace, e convins că i se cuvine totul, dar, la început, cere puţin, cu modestie, fiindcă ştie că i se va da mai mult... Şi când, în sfârşit, capătă mai mult, smulge, hoţeşte, şi ce-a mai rămas... Ea, descoperită, n-are decât să tremure! Târziu... Prea târziu, deja! Ştii, ceva mă roade pe dinăuntru, ca o molie! Îţi aminteşti de Iosif şi de fraţii săi? Ei bine, parcă

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA

văd cum unii şi alţii te-ntâmpină prietenos, iar în urma ta ochii le sfârâie de ciudă!... În discuţia lor, numele tău e amestecat şi strivit, dar tu nu bănuieşti nimic, şi-ţi numeri izbânzile, copilăreşte. Ce monştri te înhaţă şi te-aruncă în groapa săpată anume pentru tine? Cum de rămâi zgribulit, în zdrenţe? Ce-ai să te faci în mâl şi beznă? Şi-n preajma ta, nicio ţipenie de om! Doar geamătul tău răzbate, înfundat... Eu mă târăsc printre mormanele de frunze umede, şi nu te aflu nicăieri... Îţi gâlgâie de sânge rănile... Dar, când vei fi ajuns Faraon, o să-ţi aduci aminte şi de mine, oare? * Aş vrea să râzi puţin, ascultă! Astăzi, am surprins o scenă cum numai noi doi am putut gusta cândva, la teatru!... Ajunsă-n dreptul unei uşi întredeschise, ce văd?! Andrei, în picioare, molâu, cerându-şi scuze, era certat de maică-sa, care-şi agita mâinile violacee pe roţile scaunului. La un moment dat, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, femeia sa alungit spre el, cu gând să-i dea o palmă, dar Andrei, atins pe la bărbie, s-a dat vreo doi paşi înapoi, apărându-se cu-o mână... Baba îndruga verzi şi uscate, n-am priceput mare lucru. Desluşeam ceva de soiul: „Nu eşti în stare...” Am fost tentată să intervin, să răstorn o vază de flori, doar-doar s-o potoli, dar m-a strigat mama, din bucătărie, printre râsetele şugubeţe pe care le schimba cu Păun... Până la venirea toamnei, spui? Te aştept din toată fiinţa mea!... * Cerul pare mai aproape de pământ. Soarele se prelinge molcom, sunt pălmuită de atâta roşu... Frunzele foşnesc pe trotuare... Glasuri târzii urcă odată cu răcoarea serii până la mine... Un amestec de veselie şi reproş, ca după o zi de trudă... Mi-e mai bine, totuşi!... Dar dacă s-ar cutremura pământul şi-ar crăpa, sub zodii de foc şi pară, ai răzbate până-aici? Ai face, pentru mine, paşi de zeu, îndepărtând primejdia?

* Îţi voi istorisi o ispravă! Dar să nu-ţi dea târcoale îndoiala! Altfel, tac! La urma urmei, nam nimic de ascuns, şi Dumnezeu mi-e martor!... În oraş e un parc împrejmuit de un gard viu, şi te pierzi în el cu totul, ca într-o altă epocă... Ici, colo, nisip în care-şi înfig lopăţica atâţia copii de prin partea locului! Câţi pistrui şi ce revoltă! Mă plimbam cu Andrei, cedând unei rugăminţi înnoite pentru a nu ştiu câta oară, dar dacă aş fi bănuit unde bate... Se rostogoleşte o minge la picioarele noastre. În loc s-o paseze, cum ar fi fost firesc, Andrei o ridică-n soare şi-o boxează; apoi, îşi scutură mâna, şuierând printre dinţi... Se strâmba şi râdea... Vorbeam despre nimicuri, când am nimerit într-un colţ mai ferit, în care umbra se hârjonea cu lumina, sub felurite forme... Neam aşezat pe-o bancă veştejită de vremuri.. După câteva minute, stânjenită oarecum, dau să mă ridic. El cade în genunchi, lăcrimează... Întinde braţele a neputinţă... Mă imploră. Mam ridicat, plictisită la culme, ca de o scenă repetată a mia oară, dar Andrei, palid, m-a prins de braţ, zicând: „Amalia, sunt om, ca şi tine!...” Îmi spunea că nu mai poate dormi, c-ar vrea s-audă acel cuvânt salvator... Doamne! Am cunoscut un singur om în stare să mă mişte... * Am cântat ceva la pian. Mă îndemnase mama, care-şi clătina capul, nostalgică, uitând să lase, totuşi, cuţitul în bucătărie... Era, de fapt, străină de ritmul meu sufletesc, şi Păun, la rândul său, îşi tot apropia urechea, să perceapă undele concentrice... El comenta savant, printre îmbucături. Interpreta, nega, afirma. La sfârşit, a lăsat deoparte tava cu aperitive, ca să aplaude. Am auzit şi un horcăit. Păun se lupta să respire, cu ochii bulbucaţi în afară... Înjura şi scuipa. Ciprian! Ce balenă te-a înghiţit, hulpavă, şi te ţine captiv în pântecul ei, de-atât amar de vreme?

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA * Am zăbovit îndelung înaintea colii de hârtie. Dar tăcerea, fie ea şi nobilă, e greu de suportat când ai un alean de mărturisit... Desigur, nu o dată ţi-a vorbit despre mine, în sinceritatea ei neputincioasă!... De curând, mă consolam la gândul că ţi-aş putea deveni, cine ştie cum, simpatic, şi că-i omeneşte să ierţi. În clipa-aceasta, însă, nu vreau decât să mănţelegi, să-mi întinzi o mână, dincolo de loc şi vreme, întru împăcare... Tu ai fost pomenit mereu, fără ca numele tău să fie trâmbiţat; ai fost ocrotit de o prezenţă pioasă, oriunde ţi-ai îndreptat paşii, neştiutor de tine şi de toate... Frate Ciprian! Dacă ai socotit că trebuie să renunţi, la ce-ai mai scormonit jarul cu vătraiul? Cum de te-ai putut juca, de unde nechibzuinta-aceasta? Ea te-a iubit, se vede!... Ea nu s-a mai trezit, n-a mai putut!... Întinsă pe pat, cum era, ca şi cum ar fi dormit încă, soarele a surprins-o fără grai şi fără culoare-n obraji. Atâta frumuseţe curmată brusc, te înfioară... Dar ce putem şti şi ce putem face noi, oamenii? Cine poate scorni un şiretlic, spre a trage de limba Providenţă? Maică-sa, ţintuită în scaun, se holbeaza-n gol ceasuri în şir... Îşi mişcă numai buzele scorojite, de parcă, în sfârşit, dezleagă vreo enigmă obsedantă. Nici eu, la drept vorbind, nu prea mai ştiu ce să cred... Cât priveşte înmormântarea... Ciprian se poticni. Nu mai putu să descifreze nimic. O pată de un albastru întunecat acoperea ultimele rânduri ale scrisorii. Cercetă hârtia în dreptul ferestrei, întorcând-o pe-o parte şi pe alta, precipitat... Nimic. Altceva, nici nu mai vru să citească; îşi stârni preaplinul sufletesc, nemaivrând să citească... Şi, cu nările înţepate de mirosul cernelii, se pomeni alunecând la vale, pe un pârâu vâscos, tuciuriu, între două maluri de piatră arsă... Bănuia că are chipul mânjit de funingine. Dar nu se împotrivi câtuşi de puţin, bucuros să guste pe îndelete din această odihnă... Pârâul nu părea să ducă undeva şi, câteodată, aburi fierbinţi îl ademeneau, Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Claudiu Robert TOMA înşelându-i vederea, până la teama de a nu şio pierde cu totul... Apoi, se văzu într-o sală, ai cărei pereţi, brumaţi cu cărbune, parcă, se cutremurau, când şi când... Prin unghere, se cernea tencuiala în grămezi şi o dogoare năvălea pe sub uşi de metal incandescent. Dincolo de uşi, aproape că se ciocni de oameni preocupaţi şi mâhniţi, cărora le ajungea abia până la brâu. Aceştia purtau pe umăr câte-o călimară ori îşi azvârleau suluri de pergament ce trasau rotocoale prin aer, şuierând. Câţiva meşteri voioşi îl salutară, punând cărămidă peste cărămidă, şi un glas de femeie deznădăjduită se auzea tot mai stins... La o masă colţuroasă, deoparte, scria cineva... Un tânăr pletos, cu înfăţişare delicată şi sobră totodată, ţinea în mână o pană ca o dâră de fum. Pe sulul desfăşurat, vârful ei lăsa fire de foc, iar alături se formase o grămăjoară de cenuşă. Tânărul scria fără preget şi, întrebat cine este, a mai înmuiat o dată pana în călimară, surâzând... Întrebat iarăşi cine este, cu mai multă îndrăzneală, un vuiet se iuţi prin încăpere, ca o văpaie scăpată dintr-un cuptor nevăzut. Pe fruntea lui se iviseră broboane de sudoare, îşi mişcă buzele ca şi cum ar fi cerut un strop de apă... Se trezi deodată, înspăimântat că şi-a pierdut conturul firesc, şi încercă, din răsputeri, să se ajungă pe sine din urmă, să reintre, cumva, în el însuşi... În răcoarea dimineţii, respiră cu lăcomie, revenindu-şi treptat. Era sărbătoare, şi-n curtea bisericii vechi, din apropiere, se strânsese deja lume multă. Când începu să bată clopotul, sufletul lui Ciprian se zbătu pe loc, precum o pasăre captivă, într-o tânjire cum nu mai cunoscuse nicicând, iar în ochii săi osteniţi scăpăra o bucurie curată...

note de lectură

Monica ZAMFIR

Monica ZAMFIR Iarna lui Iulian Moreanu - Volumul timpurilor perfecte „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. (...) Pentru orice lucru este un timp şi o judecată.” (Ecclesiastul) Există, aşadar, un timp pentru toate şi toate trebuie făcute la timpul potrivit. Iar timpul perfect pentru a muri este acum pentru personajul emblematic al volumului semnat de Iulian Moreanu Iarna perfectă. Alcătuit din plămada unei neaşteptate coerenţe şi lucidităţi demne de invidia multora dintre noi, personajul fără nume, dar nu şi fără identitate şi individualitate îşi deapănă cu fervoare şi mister scurta-i tranziţie către moarte, pe care şi-o asumă încă de la început cu maximă detaşare: „Eram atât de beat încât abia mă mai puteam ţine pe picioare. (...) Voiam să mor. (...) Să mă aşez pe ceva şi gata! În secunda următoare să mor. Să dispar.” De-a lungul acestei agonii, pe care singur şi-o proiectează drept existenţă voit asumată, personajul alege să evadeze din normalitate: „de mult nu-mi mai păsa de nimic. De absolut nimic. De sănătate, de mâncare, de igienă personală, de sex, de citit. Dacă aveam ce bea, indiferent ce, îmi era de ajuns. Şi cu cât mai mult, cu atât mai bine.” 78

Beţia este în cazul protagonistului un gest de maxim curaj sau, dimpotrivă, de maximă inconştienţă, care îl aruncă dintro viaţă normală direct în cârciumile şi bodegile infecte - în care îşi câştigă băutura şi ţigările îndrugând „ca o maşină de livrat la infinit tromboane, fabulaţii, poveşti...” -, pe aleile unor parcuri sinistru de pustii, cu bănci pe care se lungeşte punându-şi o mână sub cap ca să doarmă şi, din când în când, în „centrele” acelea speciale şi temporare destinate celor fără căpătâi... Însă ceea ce este cu adevărat cutremurător în cazul acestei poveşti este tocmai fericirea lucidă a acestui individ, faptul că starea lui nu stârneşte mila, compasiunea cititorului, ci tocmai sentimentul acela că, în sfârşit, cineva are îndrăzneala de a sparge tiparele. Aşadar, pentru personajul din proza ce denumeşte volumul, viaţa este o scurtă pendulare între „vara eternă” şi „iarna perfectă”. Între rutina unei existenţe placide şi atipicul unei ieşiri din scenă spectaculoase. Până aici, nimic mai mult decât o formulă narativă, un algoritm potrivit al unei proze realiste de succes, reluat, sub o formă sau alta, în fiecare dintre textele din volum. Dar ceea ce se poate observa la o lectură atentă, dincolo de toţi aceşti algoritmi, este subtila, interesanta confruntare dintre aceleaşi două tipare Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Monica ZAMFIR

de personaje: unul constrâns de rigorile normalităţii, celălalt, eliberarea însăşi. Aşa se face că, în Iarna perfectă, beţivul învaţă să se acomodeze cu femeia – frumoasă, generoasă, seducătoare imagine a morţii înseşi. O doreşte mai întâi, o întâlneşte foarte repede după aceea, îl contrariază cu amestecul ei de indiferenţă şi empatie, o regăseşte apoi cu plăcere după un timp, după un anotimp şi, în final, o respinge (cerând parcă un soi de amânare?) – „Hai că mă faci să râd! Nu o să te chem niciodată!” – pentru ca, în clipa următoare, să şoptească cu luciditatea celui ce îşi conştientizează iarna perfectă: „- Vino!”. Aşadar, există timpul perfect pentru toate. Există un timp să crezi în legende şi fantasmagorii reale, precum cele din pădurea Ţuicaniului, în care ziceau unii că ar trăi un soi de Omul pădurii, îmbrăcat ba „cu veston militar fără epoleţi”, ba „în tricou marinăresc..”, ba desculţ, ba încălţat cu tenişi, cizme, zugrăvit în fel şi chip de imaginaţia însetată de imaginar şi senzaţional a unor bieţi locuitori docili de orăşel prăfuit şi provincial, precum cel numit Moreni. Apoi, există un timp să te îndrăgosteşti de o anume Doamna Nina, misterioasa colocatară ce scapă o vreme de ochiul vigilent şi de urechea versată – capabilă să concureze chiar şi cu sensibilitatea unui stetoscop - ale versatei vecine Lizeta. Şi asta numai dacă eşti sau te transpui în pielea naivului personaj Petru, junele administrator de bloc, direct interesat de numele real al fantomaticei doamne Nina, dacă nu din alt motiv, măcar din nevoia de a nu scrie în cartea de imobil, în lipsă de altceva, un ipotetic şi trivial nume Popescu...

Improbabil, în viziunea lui, de a se potrivi cu halucinanta şi seducătoarea apariţie sporadică a unei asemenea fiinţe. Şocant şi senzaţional în acelaşi timp este însă tocmai detaliul final: această Doamna Nina se numeşte chiar Popescu şi nu e o himeră plăsmuită de cine ştie ce dorinţe subconştiente ale visătorului Petru, ci e tocmai o femeie în halat şi papuci, care manevrează cu o dexteritate banală ibricul de cafea, tigaia pentru şniţele şi tuciul pentru cartofi prăjiţi. În fine, există chiar şi acel soi de dimineaţă care poate anunţa ziua perfectă, acea zi în care eşti ferm convins că tot ceea ce urmează să ţi se întâmple nu poate decât să se asorteze cu noua ta maşină franţuzească, un Peugeot capabil să stârnească în sfârşit acele mult aşteptate valuri de admiraţie la adresa ta... Sesizăm din nou aceeaşi perspectivă subiectivă ca în Iarna perfectă. Un

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Monica ZAMFIR

personaj-narator extrem de lucid care îşi doreşte acel altceva. Altceva decât ceea ce avusese în zilele precedente, în umila şi precauta sa existenţă de până atunci. Altceva. Aproape de fiecare dată, personajele scriitorului Iulian Moreanu caută, vor, îşi doresc altceva. Autorul însuşi propune cititorului său, de multe ori, lectura textului ca pe un altceva. Ca pe un experiment. Fiecare secvenţă narativă poate fi percepută ca un test ce impune lectura experimentală. Cititor fiind, poţi avea, la un moment dat, aceeaşi impresie ca a personajului care experimentează dimineaţa perfectă, dar „se trezeşte”, după o vreme, ca măcelărit în bătaie de nişte anume indivizi necunoscuţi. Urmează starea aceea comatoasă de pe patul unui spital, momentele alternative de aşa-zisă „trezire” când pe lumea aceasta, când pe lumea de dincolo, ciudata conversaţie cu vecinul de salon, un bătrânel profetic ce îi aduce iertarea, izbăvirea, mântuirea, eliberându-l de povara unei anume... crime: tocmai el – nici nu îşi amintea cum?! – ucisese femeia! Moşuleţul acela cu aerul unui arhanghel, cu barba sfântului Petru, îi resetează din propria existenţă accidentul, confirmându-i totodată că întreaga lui viaţă a fost un astfel de accident, dar acum, datorită prezenţei lui – o intervenţie sacră în profanul unei existenţe minore – acum totul este altfel. Acel altfel după care personajele Iernii perfecte jinduiesc, proiectându-şi propriile vieţi în deplin acord cu ADN-ul acestor dorinţe subconştiente. Volumul însumează, aşadar, momente ce încarnează clipa prielnică, acel timp perfect pentru fiecare sentiment, pentru fiecare stare în parte.

În acest sens, Ăla care... este un text subtil, de o anumită senzualitate, despre adolescenţele de altă dată, despre pudoarea bunului simţ, despre elevul de modă veche, inhibat, în sensul unui copleşitor respect faţă de instituţii astăzi desuete, precum şcoală, profesori, educaţie... Un alt fragment de memorie iese la suprafaţă odată cu îndrăzneala, tupeul cuminte al personajului care agaţă fata preferată într-un mod incredibil de politicos şi seducător în acelaşi timp: „Măi-măi, da’ ce mai portăriţă avem noi!..., exclamă Constantin...” Adolescenţa, tinereţea, trăite la modul fascinant şi sublim de scriitor şi păstrate cu sfinţenie în plan pur emoţional, fragmentează realitatea, o destructurează, o sparge în cioburi, care sunt ulterior depozitate în diversele sertare ale memoriei afective. Scrisul recuperează memoriile, dar nu mai poate aduna absolut toate bucăţile şi, astfel, realitatea îşi pierde în procesul anamnezei tocmai coerenţa, cauzalitatea, făcând imposibilă recuperarea întâmplării în ansamblul ei. Lipsesc, în felul acesta, anumite piese din artefactele trecutului. Această onestitate auctorială, însă, conferă veridicitate textelor. Scriitorul nu mai este arheologul grijuliu care să reconstituie memoriile umplând spaţiile goale cu fake-uri plăsmuite artificial, ci se păstrează în zona autenticităţii, ca fiinţă estetică unică, ce se compune, respectiv, se descompune scriind, în frame-uri de memorie. Iarna perfectă este astfel un volum despre o fiinţă unică şi irepetabilă, alcătuită din disparate momente, clipe perfecte ale propriilor experienţe de viaţă: ea s-ar putea numi Iulian Moreanu.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

eveniment plastic

Codruţ RADI Fără umbre Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina a găzduit, sâmbătă 23 aprilie 2016, un eveniment cultural complex, care a încununat, pe de-o parte, munca de mai bine de un an a membrilor sucursalei Câmpina a Uniunii Artiştilor Plastici (Alba Iulia), în cadrul „Programului de exprimare a personalităţii prin artă”, iar, pe de altă parte, a marcat deschiderea spre lume a ferestrelor primăverii prin ochii artiştilor plastici membri ai grupării respective. Prezenţa atâtor copii este, evident, meritul organizatorilor de a-i atrage spre artă, acolo unde niciodată, sau mai ales la început, nu poţi avea singur măsura talentului şi a vocaţiei artistice. Ai nevoie să te vezi prin alţii, ori să fii văzut de cei care te pot descoperi, ca pe un potenţial artist, şi te pot îndruma ca atare. Evenimentul, în sine, a fost o multiplă sărbătoare. A copiilor, în primul rând, care sau bucurat de premiile obţinute, dar parcă mai mult de alăturarea cu oamenii mari, şi sunt convins că mulţi dintre ei s-au simţit, fie şi numai pentru două ore, solidari într-o lume fără vârstă, aceea a creaţiei artistice. Aşa cum nici noi, cei cu ceva mai mulţi ani în cârcă, nu ne-am opus să fim. Faptul de a putea expune şi de a fi premiat în acest cadru a însemnat o emoţie specială, de care nimeni nu s-a sfiit, acceptând trăirea individual, ori ca rezonanţă comună. Imaginile de grup o dovedesc cu prisosinţă, constituind amintiri de pus la rănile inevitabile ale creaţiei artistice în singurătatea facerii ei. Nu am văzut pe faţa nimănui vreo umbră de nemulţumire sau tristeţe. Poate doar la plecare, a copiilor mai Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Codruţ RADI ales, desprinşi pentru reîntoarcerea în cotidianul de-afară, de-acasă, sau de oriunde vor simţi nevoia alegerilor începute. Se adevereşte, încă o dată, că prezenţa şi compania unor mentori, dascăli, modele poate, pentru micii artişti, este o binefacere mai mult decât divină, pentru că însuşi omul desăvârşeşte harul cu care a fost înzestrat. Cât despre lucrările expuse, majoritatea pe o tematică prestabilită, trebuie spus că s-au constituit într-o adevărată explozie de culoare şi lumină, într-un spaţiu care avea nevoie de aşa ceva, la momentul respectiv. Precum reiese chiar din cuvintele de introducere, în atmosfera emoţională a evenimentului, rostite de scriitorul Serghie Bucur, deopotrivă istoric şi critic, poate cel mai îndreptăţit, ca decan de vârstă, pentru acest demers. Printr-un permanent balans de tehnici şi efecte s-a creat impresia unui singur anotimp posibil, susţinut mai degrabă dinăuntrul lui. Flori într-o reprezentare naturală, candidă sau stilizate în fel şi chip, după asemănarea creatorului, s-au înşiruit pentru desfătarea ochilor, înainte de toate, dar şi a sufletului, sensibil în percepţia lui determinantă. Am fost tentat să extrapolez o expresie consacrată „că nu e om să nu fi scris o poezie” completând cu „şi să nu fi desenat o floare”. Mi se pare a fi combinaţia ideală care ar pune în evidenţă starea de graţie artistică. În pictură regăseşti, uneori, ceea ce poezia nu poate transpune în imagini, nici chiar muzica, dar, de cele mai multe ori, imaginea realizată prin pictură şi muzică are suficientă poezie pentru unitate artistică. De la nivelul creaţiei până la cel al percepţiei, aceste componente, estetice în fond, trebuie să intre pe făgaşul cel bun al ansamblului artistic. Circuitul respectiv a fost, de data aceasta, scurtat printr-un act deliberat cultural, în folosul artei. Se cuvin, deci, felicitări celor care s-au implicat în acest program, desăvârşit prin evenimentul memorabil la care facem referire. Pentru exemplificare, voi face o scurtă prezentare a celor prezenţi cu lucrări în cadrul expoziţiei, dintre copiii făuritori de 81

Codruţ RADI

lucrări diverse (pictură, grafică, modelaj, colaj) remarcându-l, mai întâi, pe membrul onorific al UAP Câmpina, David Alexandru din Iaşi. Acesta, la cei nu mai zece ani ai săi, demonstrează o maturitate artistică specială, depăşindu-şi, flagrant parcă, vârsta biologică. Peisajele lui au o coloristică impresionantă, ca şi proporţia dintre lumini şi umbre, stăpânită şi controlată surprinzător ca efect. Nu trebuie trecut cu vederea, însă, nici colţul realizat în cadrul „Programului de exprimare a personalităţii prin artă” şi respectiv „Bucuria culorilor”, în cazul cărora marele premiu a revenit Iarinei Slobozeanu din Ploieşti şi lui Emanuel Gheorghe din Câmpina. Ceilalţi copii care au fost premiaţi, în total doisprezece, pe secţiuni – creativitate, compoziţie, simbolistică, respectiv două categorii de vârstă, 10-12 ani şi 13-15 ani, s-au impus prin lucrări îndrăzneţe, bine executate, cu o evidentă predominanţă a culorilor vii, pastelate, mai apropiate, simbolistic să spunem, vârstei. Dintre „oamenii mari”, se cuvine, cred, să începem cu Amalia Suruceanu, doamna preşedinte al Sucursalei Câmpina a UAP, sufletul acestui program şi al multora asemănătoare, organizatoare a evenimentului desfăşurat ireproşabil. Ea însăşi o remarcabilă peisagistă, cu un simţ desăvârşit al planurilor de încadrare, al formelor şi detaliilor acestora. Să consemnăm prezenţa discretă, ca şi creaţia, altfel suavă, după tematică, şi profesionalistă a doamnei Maria Maciu, peisajele la limita anotimpurilor care le golesc de culoare, ale Cristinei Popescu, dar şi splendidul ei snop de maci, pe un fond marin surprinzător. Florile stilizate ale Denisei Oblojan, adevărate vitralii care deschid ochiului ferestre imaginare, dar şi o fereastră adevărată, de la Moeciu, a pictorului Comnoiu Elisei, prin care orice anotimp poate fi primăvară. Tuşele acestuia, foarte bine realizate, parcă învie natura moartă în care sar încadra altfel. Gabriel Dima, un alt câmpinean dedat trup şi suflet mişcării artistice din această zonă, vine cu mai multe

aranjamente florale la graniţa suprarealismului, florile sale fiind stilizate până la identificarea cu natura însăşi. Un debut în pictură marchează artistul plastic Elena Grecu, care, pe lângă exponatele sale de artizanat, vine cu peisaje inedite, înmuind pastelului penelul, în folosul imaginii. Multă inspiraţie îi doresc! O foarte bună impresie artistică mi-a provocat întâlnirea cu lucrările Marcelei Sacalov, în care aceasta creează, mai degrabă, perspectiva unei imagini, utilizând suprapunerea a două planuri aparent disociate, astfel încât să nu poţi extrapola un plan secundar. Lumina arzând din lucrarea „Răsăriţa”, o explozie a luminii, de fapt, întrun spectru voit îngust, evidenţiază unitatea de culoare. Peisajele pictorului Ionel Haloiu, cu care eram deja familiarizat, exigente în minuţiozitatea lor, atent prelucrate pentru o încărcătură consistentă a imaginii şi încadrate într-un decor indulgent atemporal, completează tabloul global al expoziţiei, în care poate doar nudurile Oanei Dumitrache nu fac parte din tematică, deşi, închise cum sunt în forme, le putem asocia, îngăduitor, unor boboci de floare într-o sfială feciorelnică. Nu-l putem omite, chiar dacă-l consemnăm cel din urmă, pe Ştefan Muşoiu, cu ale sale fotografii desăvârşite, în care florile par mai vii şi adevărate decât pot fi, în care mişcarea vieţii se întâmplă prin ochii artistului. Momentele muzicale care au însoţit evenimentul, pe tot parcursul lui, au scos la rampă alţi artişti de notorietate polivalentă, precum cantautorii Dinu Olăraşu, poet totodată, Tituş Constantin, pictor peisagist interesant, după cum am descoperit, mai apoi, şi violonista Rodica Boldorea. Că arta nu are graniţe, ba mai mult, că poate reieşi de oriunde împrejurul permite, s-a demonstrat la Câmpina cu prisosinţă, începând de la cei mai mici, generaţia din care se vor alege, în mod sigur, câţiva importanţi creatori, poate chiar mesageri ai artelor plastice. Peste un timp pe care ne-am dori să-l retrăim împreună. precum ziua minunată de aprilie, în afara lui.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

poveştile urbei

Alin Daniel CIUPALĂ

Alin Daniel CIUPALĂ Cetăţean de onoare „Câmpina e o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma” Alin Ciupală este o enciclopedie. În faţa acestui om, emoţiile te copleşesc. Ai senzaţia că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti parcă nu se leagă cu următorul şi tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să zâmbeşti şi să asculţi. Este un orator de excepţie şi aşa cum a afirmat, dânsului îi place să vorbească şi mai puţin să scrie. Fost muzeograf la Muzeul Doftana şi la Castelul Peleş, fost profesor de istorie, Alin Ciupală este o reală comoară pentru oraşul Câmpina. Acest interviu se doreşte a fi modalitatea puternică de conectare a oamenilor de azi cu generaţiile trecute. Este o şansă de a călători prin timp. Veţi afla despre trecut aşa cum auziţi despre experienţele din viaţa reală. Şi de-a lungul drumului s-ar putea să descoperiţi unele perspective atemporale pentru a vă ghida prin propriul viitor. - Cum a debutat „întâlnirea” dumneavoastră cu pasiunea pentru istorie, pentru artă, pentru cultură? - Îmi petreceam vacanţa de vară la bunicii mei din Proviţa de Sus. Bunicul era un personaj interesant, luptase pe front, căzuse prizonier şi a stat doi ani într-un lagăr din Germania. În timpul prizonieratului, soţia sa Ioana, rămasă cu patru copii mici, a avut multe greutăţi. Am mai păstrat câteva scrisori venite din lagăr care sunau cam aşa: „Dragă Ioana, află despre mine că sunt bine sănătos. Muncesc mult şi, dacă poţi, du-te la nenea Gheorghe la Câmpina Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

(fratele mai mare, mic negustor), roagă-l să te ajute să-mi trimiţi un pachet de cinci kg cu ceva mezeluri, aţă de cusut bocanci şi câteva pachete de tutun (n-a fumat niciodată, schimba tutunul pe pâine).” Întors din prizonierat, şi-a găsit gospodăria ruinată. Nemţii rechiziţionaseră cazanul din alamă pentru ţuică, animalele din curte, lâna strânsă de bunica să facă covoare pentru zestrea fetelor. A luat totul de la capăt, a reuşit să-şi facă o gospodărie şi o casă cu care se mândrea (un fel de casă ţărănească cu etaj, specifică arhitecturii munteneşti). A mai avut încă patru copii. Pe toţi i-a crescut dându-i la şcoală şi făcând multe sacrificii pentru educaţia lor. Aşa m-am întâlnit prima dată cu istoria. În casa aceea, care din fericire se mai păstrează, erau câteva sute de cărţi, multe manuale pentru şcoala primară şi secundară. Acolo, din cărţile de istorie ilustrate cu gravuri frumoase, am aflat poveştile romanţate despre eroii neamului românesc. Începusem să citesc carte după carte încă din clasa a II-a. Uneori mai recitesc cartea care m-a fermecat atunci „Poveştile unchiaşului sfătos” de Petre Ispirescu, care prelucra legendele mitologiei greceşti. Istorie am început să învăţ la şcoală, prin clasa a IV-a, cu învăţătoarea noastră, doamna Florica Alanchi, care avea un deosebit talent pedagogic. Cea care, însă, m-a făcut să mă leg pentru toată viaţa de istorie a fost doamna profesor Negoescu, care provenea dintr-o mare familie de petrolişti câmpineni. Avea harul să transforme lecţia într-un adevărat tablou panoramic, vedeai în faţa ochilor, prin descrierea dumneaei, scenele de bătălie şi personajele bine portretizate ale 83

Alin Daniel CIUPALĂ

unor celebri oameni de arme şi cultură. Cu arta m-am întâlnit în liceu, când am avut-o profesoară pe nepoata pictorului Grigorescu care îi purta numele, doamna Niculina Stanciu, soţia directorului Georgică Stanciu care a condus Liceul Grigorescu câteva decenii. Doamna profesoară ne preda desenul, dar ne ţinea şi multe lecţii de istoria artei şi nu am să uit niciodată distincţia, rafinamentul şi delicateţea sa. Era şi nepoata scriitorului Alexandru Vlahuţă. În clasă am avut un coleg, Adrian Ionescu, care a ajuns un pictor cunoscut în capitală şi care avea un vecin colecţionar. În casa tapiţerului Niculescu am văzut pentru prima dată tablouri de Grigorescu, Luchian, Tonitza şi alţi pictori marcanţi din intebelic. - Ştiu că aveţi o dragoste deosebită pentru Câmpina şi puteţi povesti atât de multe... Prin ce credeţi că se deosebeşte zona acestui oraş de celelalte zone ale ţării? - Toată România este frumoasă, fiecare zonă are specificul ei. Câmpina, aşa cum ne demonstrează cercetările arheologice din incinta Parohiei „Sfântul Nicolae” din cartierul Slobozia, are rădăcini înfipte adânc în vremurile vechi. Ceramica descoperită şi datată ştiinţific cam pe la la anul 2000 î. e. n. face din Câmpina o aşezare contemporană cu Troia şi de trei ori mai veche decât Roma. Părintele paroh Moga, făcând nişte reparaţii, a descoperit un colţ dintr-o necropolă care aparţine epocii bronzului şi care este foarte mare. O vreme îndelungată nu mai avem veşti despre localitate, până când, cu 500 de ani în urmă, moşnenii câmpineni au început să vândă produsele lor în piaţă, la Braşov. Nicolae Iorga, în „Istoria comerţului românesc”, publică nişte documente care atestă vechimea Câmpinei la 1 ianuarie 503 (prima menţiune scrisă). Spre deosebire de alte oraşe din zona subcarpatică, Câmpulung Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte, Câmpina n-a devenit o capitală de ţară, a fost numai capitala unui ţinut întins de aici până la munte, numit Plasa Câmpina. Ce o deosebeşte de toate localităţile din zona aceasta subcarpatică şi o face chiar

unică în ţară, a fost bogăţia zăcămintelor de petrol descoperite pe moşia prinţilor Ştirbei, în partea de sud a oraşului. Câmpina a devenit capitala petrolului românesc cu sediile unor importante societăţi: Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Concordia, cu cea mai mare rafinărie de petrol din Europa şi cu un laborator de cercetare pentru perfecţionarea metodelor de foraj. Scriitorul Geo Bogza şi fratele său, Radu Tudoran, care locuiau atunci la Buştenari, au lăsat descrieri minuţioase ale acelei perioade. Şi fratele lor mai mare, Ovidiu Bogza, care a trăit în Câmpina până la vârsta de 90 de ani, a scris la bătrâneţe o carte care descrie personaje pitoreşti de petrolişti. Aduşi de această bogăţie, în oraş s-au strâns reprezentanţi a 21 de naţionalităţi (aşa ne arată Stoica Teodorescu, autorul primei monografii a oraşului, publicată în 1922). În oraş erau trei biserici ortodoxe, o sinagogă, o biserică luterană şi una dintre cele mai frumoase biserici catolice de parohie, construită cu banii petrolistului Anton Raky, sfinţită în 1902. Erau trei ştranduri, numeroase terenuri de tenis, între care Astra Tenis Club Român, care iarna se transforma în patinoar, cazinouri şi restaurante luxoase. Strada principală, Bulevardul Carol, avea clădiri cu arhitectură cosmopolită, clădiri frumoase, la parter magazine, la etaj locuinţele proprietarilor. Se remarca farmacia făcută după planurile marelui arhitect Toma Socolescu şi librăria condusă de cele trei surori Olimpia, Maria şi Irina Crăciun. La Librăria Crăciun găseai toate noutăţile care apăreau la Paris. Cele trei surori au ridicat o vilă în stilul Castelului Balcic unde aveau şi un atelier de cusături naţionale. Regina Maria şi Principesa Ileana veneau des în vila Crăciun şi îşi comandau costumele naţionale pe care le purtau la festivităţi. În vilă erau strânse adevărate comori de artă şi piese etnografice, un adevărat muzeu pe care surorile au vrut să-l doneze oraşului. Regretabil că aceste comori s-au pierdut, vila Crăciun a fost luată pentru locuinţele de serviciu ale unor ofiţeri de securitate, iar mai târziu a devenit Casa Pionierilor.

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

Câmpina de atunci avea unul dintre cele mai frumoase bulevarde din ţară, pe faleza râului Prahova şi un parc pe Câmpiniţa, amenajat de marele savant, chimistul şi doctorul Constantin Istrati, care la moartea sa îl donase oraşului ca să devină loc de agrement. În perioada interbelică fusese supranumit “Oraşul Florilor”. Şi stâlpii de iluminat electric aveau jardiniere în care se plantau flori. În centru exista şi o grădină publică, cu tei bătrâni şi cu un chioşc unde vara se cânta o muzică militară. Oraşul avea un farmec deosebit, mulţi străini, germani, olandezi, englezi, care au plecat după 23 august 1944, i-au păstrat o frumoasă amintire şi până la moartea lor s-au considerat câmpineni. - Cum era lumea câmpineană înainte şi cum este acum? - M-am născut în 1941, când oraşul trecea prin momente grele. Îmi sună în urechi şi astăzi zgomotul produs de la schijele obuzelor de artilerie, trase din bateriile care apărau oraşul de bombardamentele americanilor şi englezilor din 1944. Copil fiind mi-au rămas câteva imagini cu avioanele care zburau la joasă înălţime şi aveau nişte culori argintii care le puneau în evidenţă pe cerul albastru şi în urechi răsuna zgomotul aproape muzical pe care îl făceau schijele ce zburau prin aer. Am intrat la grădiniţă la trei ani, la doamna Ionescu (grădiniţa de lângă Tribunal, care acum nu mai există) şi la şase ani la Şcoala de băieţi nr. 1 din centrul oraşului, distrusă de cutremurul din 1977. Am început clasa I cu portretul Regelui Mihai pe perete, cu lecţia de religie pe care o ţinea părintele Săvulescu şi am terminat-o cu portretele marilor clasici marxişti (Marx, Engels, Lenin, Stalin) şi cu imnul Republicii Populare Române care înlocuise vechiul imn regal. Eram la vârsta când începeam să cunosc lumea şi timp de un deceniu constat, cu toată vitregia anilor 50, Câmpina îşi conservase ceea ce se numea „lumea bună”. Era formată din intelectuali şi liber profesionişti. Se remarcau profesorii de liceu, unii cu studii în străinătate, medicii (erau adevărate dinastii de medici, profesia trecând din tată în fiu, cum au fost

doctorul Grădinescu, tatăl, doctorul Grădinescu, fiul sau cei patru medici din familia Opriş, dintre care supravieţuieşte doctorul Ofelia Mihălcioiu, care, recent, şi-a aniversat 93 de ani şi care are şi ea doi copii medici în Franţa şi Canada), avocaţi cu mare renume, arhitecţi, dentişti cu cabinete particulare şi ingineri ai vechilor societăţi petrolifere. Societatea câmpineană era destul de stratificată, urma o categorie de funcţionari, meseriaşi cu ateliere proprii: mecanicul neamţ Aurică Kraus, pălărierul Nicolau, ceasornicarul Florescu, croitorii Zainea, Gologan, fraţii Aron cu atelierele încă private, chiar şi frizeri care deserveau această lume bună, unul din ei celebru pentru talentul său, domnul Rainovici avea pe Bulevard o casă încărcată de obiecte de artă şi mobilă luxoasă pe care clienţii lui, din lumea bună, care începeau să sărăcească, i le vindeau. Pe centru mai erau mici magazine foarte pitoreşti, unul al bragagiului sârb Mito Petrovici, care pe lângă bragă făcea şi o îngheţată minunată şi cocoşi din zahăr pentru copii, cizmăria domnului Niţescu, care pe comandă lucra pantofi eleganţi şi de damă, covrigăria cu vatră unde, pe palete de lemn, erau scoşi toată ziua şi puşi în vânzare covrigi care umpleau strada de miros aţâţător şi magazine diverse ale unor negustori, Vasilescu, Velicu, Pavel Ionescu, cofetarul Zisopol, care au rămas în memoria câmpinenilor. Se remarca şi cafeneaua cu joc de biliard a lui Nelu Teodorescu, care-şi petrecuse tinereţea la Paris. Erau şi câteva restaurante, Continentalul familiei Petrescu la parterul Casei Poporului, terasa Frânculescu, cârciuma lui Ionică Filcea. Funcţionarii, meseriaşii şi negustorii formau altă categorie importantă a societăţii câmpinene. Preoţii de atunci făceau parte din lumea bună, distinşi, cultivaţi, cu studii serioase, cucernici, erau o pildă pentru enoriaşi şi mă gândesc şi acum cu mult respect la părinţii Săvulescu, Chirică, Georgescu, Grigorescu şi nu pot să nu-i menţionez şi pe preoţii Bisericii Catolice, care în vremea aceea avea mulţi enoriaşi, Krasovski (conte din Ţările Baltice, mare pianist şi alpinist), părintele Dragomirescu şi

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Alin Daniel CIUPALĂ

părintele greco-catolic Laurenţiu Moise. În cartierele mărginaşe, care păstrau un aspect rural, muncitorii de la rafinărie sau de la fabricile de utilaj petrolifer aveau căsuţe frumoase, înconjurate de flori şi grădini. Muncitorii câmpineni câştigau bine, îşi educau copiii în şcolile bune de atunci şi făceau parte dintr-un sindicat al Uniunii Muncitorilor din Petrol şi dintr-un partid de stânga, social-democrat, care a avut în Câmpina un senator, învăţătorul Niculescu Malu şi doi lideri care conduceau Casa Poporului (cel mai frumos sediu muncitoresc din ţară), fraţii Nicu şi Gogu Rădulescu. Pe locul unde a fost Casa Poporului există o placă de piatră mozaicată, cu o inscripţie aproape ştearsă (în faţa Telefoanelor). Aceasta era vechea societate câmpineană de acum trei sferturi de veac. Astăzi, oraşul moşteneşte, din epoca comunistă, o statistică făcută prin anii 80, care preciza următoarele: Câmpina dădea o producţie industrială cât două judeţe (Tulcea şi Sălaj), avea cei mai mulţi ingineri şi maiştri la mia de locuitori, cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori. În acea perioadă devenise un important centru industrial, cu întreprinderi gigant, care aveau de la 3000 la 5000 de muncitori, 20.000 de muncitori erau din oraş, 20.000 erau navetişti din localităţile învecinate. După 1990, ca în întreaga ţară, industria comunistă, în mare parte nerentabilă, s-a prăbuşit. Oraşul îşi caută pe bâjbâite alte direcţii de dezvoltare. S-ar putea remarca, ca un aspect pozitiv, o reţea de şcoli şi licee destul de bine înzestrate, cu ateliere, laboratoare şi cabinete moderne şi cu profesori de bună calitate. Există şi o bogată viaţă culturală reprezentată de cele două Case de Cultură, de cele două Muzee Memoriale, de Biblioteca Municipală şi de Filarmonica câmpineană. Sunt mulţi scriitori în oraş, de o reală valoare, profesorul universitar Ioan Bălu, cu remarcabile opere de istorie literară; poetul, romancierul şi folcloristul Gherasim Rusu Togan, scriitorul Florin Dochia, profesorul Constantin Trandafir, critic literar, poetul Ştefan Al.-Saşa, maestrul

rondelurilor şi epigramelor, profesorul Florin Iordache, autor de madrigaluri delicate şi mulţi alţii. Se remarcă şi performanţele artiştilor plastici locali: sculptorul Alfred Dumitriu este un vârf al generaţiei sale, un artist de mare vigoare, de care se va vorbi din ce în ce mai mult în viitor, sculptorii Gabriel Sitaru, Vlad Dumitriu, Viorel Popa, mai tinerii soţi Stroe, toţi dovedesc un real talent prin operele lor. În pictură, printre foarte numeroşi artişti, unii profesionişti, alţii amatori, se detaşează Lidia Nicolae, cu un stil personal care o singularizează între ceilalţi colegi, Daniela Rîndaşu, Carmen Bălan, Mihai Boroiu şi alţii destul de numeroşi. Dacă învăţământul şi cultura nu au decăzut, industria a dispărut aproape de tot. Câteva din fostele întreprinderi mai supravieţuiesc cu personal redus. Fără industrie, Câmpina are numeroşi oameni de afaceri foarte prosperi. Este o performanţă pentru aceşti întreprinzători care în două decenii şi-au construit o avere impresionantă, care o depăşeşte pe cea a vechilor boieri din familiile prinţilor Ştirbei, a boierilor din familiile Ion Câmpineanu şi Băicoianu, care şiau strâns moşiile în decurs de câteva generaţii. Probabil că sunt bine cunoscuţi de câmpineni, eu aş vrea să evidenţiez numai pe unul, care face şi multe treburi bune pentru oraş, inginerul Ioan Simion, sponsorul unor activităţi culturale şi ctitorul unui spital ultramodern. Societatea câmpineană de azi, pestriţă, amestecată, are şi oameni politici dintre care se remarcă senatorul Georgică Severin, primarul Horia Tiseanu, consilierii din comisia de cultură, Florin Frăţilă, Marian Dulă etc. Are şi o numeroasă populaţie muncitoare, prinsă în comerţ şi servicii, foarte mult tineret, mai mult sau mai puţin studios, sportivi mai mult sau mai puţin de performanţă şi chiar o lume interlopă destul de numeroasă şi bine organizată. Este greu să fac o apreciere… Ca toate persoanele în vârstă, sunt pătruns de nostalgia vremurilor apuse. Lumea de azi nu îmi este străină, dar nici nu mă atrage.

Interviu de Andreea Ioana VOICU Revista Nouă nr.3 (94) /2016

poezie

Daniela Elena CRIAŞAN

Daniela Elena CRIŞAN FLUTURELE Un fluture s-a aşezat în palma ta. Te-ntrebi : oare de ce la tine ? Poate de drag, poate de bine. Vibra cu teamă din aripile-i fine, Uitându-se în urmă de-unde vine ... Te-a confundat în zboru-i cu o floare Sau poate-a fost adus cu aripa, de-o boare… El stă acum în linişte şi-n soare, Şi nu-şi doreşte - dragul - să mai zboare. Căuş, tu palma-atunci uşor ai strâns Să-l aperi, să-l admiri ... Şi ca răspuns, El a vibrat gingaş, de nepătruns, Crezând că-i floare mâna în care a ajuns. Rămână floare palma ta ! ORAŞUL Mărunt, cât o fărâmă de gând, oraşul îmi vorbeşte noaptea, cu paşi de şoaptă.

rupte de lucirea apei : ochi de şarpe. Colindă oameni prin el, lăsându-i gândurile. În noaptea adâncă pare o lumânare aprinsă, invitând la tainice contemplări. Colindă prezentul prin el, făurind viitorul. STRIGĂT Îmi venea să strig ! Să strig tăcerea din gândurile mele, să-mi strig neliniştea din suflet. Dar buzele îmi erau pecetluite. Gura nu voia să se deschidă. Şi atunci am lăsat lacrimile tăcute să se prelingă dâre pe faţa mea.

Colindă vântul prin el răvăşindu-i străzile. Dealurile ce-l strâng ca nişte valuri fine, Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

poezie

Irina Lucia MIHALCA

Irina Lucia MIHALCA Aripile de înger Mâinile mamei, frumoase, calde - prima atingere simţită, mâini delicate ce te-alină, te vindecă şi îţi surâd, mâini magice prin care toate prind contur - povestea lucrurilor sădite şi crescute; păstrate, apoi, în amintire mâini harnice ce trudesc neobosite, mâini dragi care te leagănă, te-nalţă şi-o viaţă te susţin, mâini călăuzitoare care te-nvaţă să scrii şi paşii să-ţi continui, mâini liniştite care te ţin în braţe, tengrijesc şi te îmbrăţişează, mâini line recunoscute-n somn şi-n vis, în febră sau durere, mâini puternice în care-ţi găseşti şi sprijin, şi tărie, mâini ce se dăruie şi-ţi dăruiesc tot ce-i mai bun, mâini strânse într-o rugăciune, Cerului trimisă, mâini pline de duioşie ce lacrimile-ţi şterg. Mâinile mamei, calde, iubitoare, pline, ce te cuprind când vii şi flutură, în urmă, la plecare. Sunt mâinile de care fire nevăzute te leagă, sunt mâinile din care ţi-ai luat, cu timpul, zborul, sunt mâinile care au-ndurat, în dragostea nemărginită, şi răni, şi frig, dureri şi-atâtea greutăţi. 88

În calmul lor, mâinile mamei, tăcute, reci şi vlăguite, pe ultimul ei drum le simt, mâini adormite pe care râurile fierbinţi de lacrimi şi suspine nu le mai pot trezi la viaţă, acum, aici.

Aripile noastre uitate Într-o particulă misterioasă încape întregul univers. În noi s-a creat, acum cuvântul există şi-odată cu el viaţa pulsează în stele, planete, natură, om, lumi infinite. Lumina îşi cere întruparea. Ne naştem, murim, revenim în lumină. Suntem. Nici început, nici sfârşit, nu există! Totul este lumină, în razele ei ne e scris viitorul. Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc! Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Irina Lucia MIHALCA Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare, vei prinde, până la urmă, una. Asculţi glasul culorilor? Sunetul, odată creat, continuă să existe etern, chiar şi-n adâncă tăcere. Cu toate simţurile atingi lumina muzicii, eternul ciclu al paradisurilor stelare, în infinit se-ating liniile paralele. Respiră, priveşte şi-ascultă prin respiraţia, ochii şi-auzul universului! Cândva aripile ni se vedeau, încă le mai avem, copiii şi tinerii le folosesc în zborul lor prin lumi nevăzute. Cu aripile tinereţii, gândul prinde înveliş în azurul cerului. Asculţi bătăile inimii? Sunt părţi din simfonia pământului ce-şi poartă în noi mesajul - viaţa are un sens -, nu uita cine şi de ce suntem aici.

Irina Lucia MIHALCA Printre corzile ciupite ale zitherei, sunetele clare, pure, se sting brusc, reaprinse, din eter, de magia oboiului şi-a tamburului, înfrigurându-mă. Lăsată în voia nadei muzicii, timpul pare să nu existe, spaţiul nu are limite. Simt o uşoară bătaie pe umăr, am impresia că mă-ntâlnesc cu mine, cea de dincolo de timp. Cu zâmbetul cald mă priveşte adânc, devoalând lumina de chihlimbar din lumina oglindită. Uitând de mine, călătorim în teritorii vaste, spulberând materia şi umbrele ei. Timpul suspendat îşi revine, alert o ia la fugă, în briza serii năluca se pierde, întind mâna s-o prind, în zadar încerc să reţin acest eu profund. În nicio oglindă n-o voi putea striga, în nicio oglindă n-o voi putea privi.

Arirang, Arirang, Arariyo

Un regret intens străbate ultimele acorduri ale cântecului, ce copleşesc spaţiul camerei, umplându-l, Arirang, Arirang, Arariyo...

În camera scăldată de razele lunii, ascult, într-o seară de mai, acordurile unui cântec tulburător. O voce diafană, vibrant-tânguitore, menţinută de respiraţia sa ritmată, asemeni unei eşarfe luată uşor de vânt, Arirang, Arirang, Arariyo...

După rugăciune, închid ochii, în surdină, sunetele lente îşi continuă ritmul interior la marginea lumii. Păşind în tărâmul viselor, o adiere de mătase şi-o strângere delicată a mâinii.

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

poezie

Mircea TECULESCU

Mircea TECULESCU Ea este psiholog aşadar niciun test nu-i mai este permis, se gândi el, nici chiar cel despre cât de mult poate iubi, apoi o luă de mână, probabil era o persoană în uşoară dificultate, iar Dumnezeu îi supraveghea atent, foarte atent, primăvara răsărise în copaci, florile aşteptau aripile fluturilor ca să zboare

Călătoria frumos tu mergi prin ea cu paşi involuntari tiptili care ţie ţi se potrivesc şi astfel ea îşi află loc mai aproape de pielea ta apoi tot pătrunde în tine intră începe şi creşte şi tu nu îi poţi face nimic eşti o prinţesă a durerii trăieşti mecanic din reflex în acelaşi fel la fel 90

aşa înaintezi doar simţuri fără să mai poţi fi nimic altceva eşti tot mai puţină înceată mai dezlânată şi mată până ce a ei cu totul devii până ce nu-ţi mai aparţii deloc şi deloc nu mai contează visele tale ai fost invadată 100% cucerită total molecular nici în cea mai frumoasă îndrăgostire a ta nu s-a întâmplat aşa ceva da încă un sfârşit abisal de aici înainte decât orice cuvinte decât orice artă clopotele sunt auzite acum Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Mircea TECULESCU doar de mine şi ceilalţi tu deja ai plecat pe acel pod ce-şi ţine în gură propria lună trupul tău o iubită humă iar eu geamănul din depărtare pot doar semne să fac plimbându-mă cu umbra dăruită de tine

Acesta este raiul ea şi el se plimbau ţinându-se de mână printr-un alb cimitir ,,sunt încă trei oraşe aici’’ i-a spus el apoi s-a desprins uşor şi a plecat pe o îngustă alee ea nu l-a mai revăzut niciodată

Ea şi el ea ştia despre el ceva ce el nu ştia despre el poate de aceea ea îl iubea pe el poate de acea el o iubea pe ea

Mircea TECULESCU profesionist aranjate, fiecare cu Dumnezeul lui, pentru a fi cu El trebuie doar să tragi jaluzelele, atât

Primăvară şi mâna preotului verde se făcuse, spre cer îndreptată, şi păsările aduceau înapoi sufletele morţilor, era primăvară pe câmpul oaselor albe şi niciun cer pentru tine era primăvară

Despre ea într-o zi ea a postat un poem cu dorinţa secretă a unui singur „I like” într-o altă zi nesperat şi ascuns a zâmbit şi a fost fericită între atâtea altele

Atât fiecare cu Dumnezeul lui, îmi spuse, degustând curcubeul ca pe un dulce baton de culori, Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

poezie

Ştefan AL.-SAŞA

Când paznicul beţiv şi pisălog Îşi rupe din comoara lui incastră.

RANA DORINŢELOR IMPOSIBILE

O zi înfometată, pe catarg, Scrutează orizonturi plictisite Şi valuri fără noimă ce se sparg, De briza care bate din copite.

Şi totuşi e chipul meu Locuit de anii Ce m-au străpuns Cu violenţă, E chipul meu, Brazdă de primăvară Şi toamnă, totodată, Aici se-ascund gloanţele Trase pe lângă ţintă Şi versul astmatic De-ncheiere, Modul de folosinţă Al bombei cu bârfă Şi apelul către Civilizaţia intraterestră, Iar în ariergardă, Tornadele nedezamorsate La final de naufragiu Sanctificat, Şi totuşi e chipul meu, Pasăre bătrână planând Spre ultimul punct fix, Rana dorinţelor imposibile.

Se leagă de cuvinte un absurd Cadavru selectat de prin adâncuri, Mumie egipteană, spirit lurd, Cu teama atârnată la oblâncuri. Rămasă între coaste, piramida, Cu foşnetele morţii mă vesteşte Iubirea îşi încheie-aici partida, Centura se închide ca un cleşte. E-n rana mea alcoolul unor chefuri Şi îngerul cu deget acuzând Ispitele ce-au strâns din reliefuri, Doar smogul şi veninuri prea curând. CRUCEA DE VANILII Lui Florin Dochia

ÎNGER ACUZÂND

În certuri aprige, spre morile de vânt, Nebuni, cu buzele-n potire surde, Pe noi, poeţii, ne cheamă jocul sfânt Precum o ţară nouă, triburi kurde.

E-n rana mea o lacrimă de sfânt Ca un cuţit flămând la sacrificiu Şi tragicul, satanic jurământ, Ce straniu se transformă în deliciu.

Să dăm de-a rostogolul muza stearpă Venind din infinituri cronofage Cu imnuri regăsite pe o harpă, Ce cupluri imorale încă-atrage.

E-n rana mea un ochi de inorog Scăpat dintr-un muzeu fără fereastră,

Să dăm de-a rostogolul revoluţii Şi câinii omorâţi pe bulevarde

Revista Nouă nr.3 (94) /2016

Ştefan AL.-SAŞA Cu teii înălbiţi de lungi poluţii Extrase din romanele bastarde. Iar sexul, ridicat la rang de lege Pe cruci de catifea şi de vanilii, Simboluri de lumină va culege Aidoma cu-averea din familii.

Ştefan AL.-SAŞA Durerile-mi ce le provoc. Şi astfel, pe concluzii fade Încuie monştrii orizontul, În timp ce lancea nopţii cade, Plătind coşmarului acontul. ANONIMAT

Descheie epilogul, n-ai ce-i face, Amurgul stă la pândă prins în zgarde Cu titlul care spune că e pace, Iar smoala universului tot arde.

Se-ntunecă-n interior Sclipiri de tinereţe fug, Silabele-ncifrate mor Şi oasele se frâng sub plug.

LANCEA NOPŢII Îmbătrânesc cu ploaia-n braţe, Pe-acoperişuri umbre cad Iar cioclii lumii stau s-agaţe Pe nori, cercei de Ţarigrad. Vin din bejenii luntri sparte Şi turme goale de păstori, În filmul zilei, ca-ntr-o carte, Moare eroul, deseori. Pleşuve crânguri ung argilă Pe geana lupului bolnav, Trece de praguri, inutilă O mască palidă, de sclav. Nepotolit mi-e încă pulsul, Chiar dacă fulgeră în gol, La fel cum paşnic vremii, mulsul, Îi dă terorii lung ocol. E-o aşteptare îngerească Ce se preschimbă-n joc pe loc, De parcă nu mai vor să crească Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Aud din ce în ce mai greu Zăpezi bătând la poartă, sec, Sunt eu şi totuşi nu sunt eu Când pe sub glasul Lui m-aplec. Prea lesne înecate-n pas Pedepsele se smulg din legi, Iar jocurile au rămas La curtea regilor betegi. Gata de drum, dar încă ud, Prins cu agrafă într-un act De care avocaţi conclud Că-i prea târziu şi inexact. Trofee-n colţul vremii tac, Șerpii din ou fac semne vagi Pe al cafelelor caimac Sub care dorm bătrânii magi. Iar liniştea, adevărat, Va cerne din nimic, nimic, Etern şi sfânt anonimat, Ce mie însumi mi-l dedic. 93

actualitate

Adrian SIMEANU Muzica zilelor noastre Concert pascal ideal Când dă Dumnezeu omului, din haru’ său, muzica nu poate să fie altfel decât divină. Johannes Chrysostomus Wolfgangus Amadeus Mozart e, clar, un exemplu. Iară recviemu-i, mărturie vie în timp. Meritând a fi ascultat mereu în genunchi. Nu stând într-un scaun, ca mine. În sala de azi a filarmonicii de la Braşov. Unde răsună „Lacrimosa” copleşitor, dramatic, înălţător. Graţie timişoreanului cel inspirat Gheorghe Costin. Muzician iscusit şi neobosit la pupitru. Vrednic dirijor, de această dată, al unei orchestre şi al unui cor de apreciat şi de lăudat. Reuşind împreună o măreaţă cântare. În semn de onoare pentru autor. Şi, cu siguranţă, pentru Cel de Sus, ca demnă ofrandă... Cunosc trupa braşoveană şi spun c-a prestat cuvenit. Temeinic, precis, izbutit. Cu mureşenii corişti formând un tot unitar de cert randament. Fiindcă aceştia sunt şi ei la fel. Profesionişti experimentaţi, la treabă veniţi bine pregătiţi. În fine, soliştii, vădit potriviţi. Anda Pop, Sidonia Nica, Liviu Indricău, Iustinian Zetea. Cu voci bune şi rodate, pe deplin armonizate. Aşa că, adăugând neapărat cele două piese de Bach, perfect orchestrate de cehu’ Stokowski şi talianu’ Respighi, martor fusei la un concert ales, minunat. În Joia Mare, nici că se poate mai adecvat. Plecând acasă purificat. 94

actualitate Spiritual încărcat. Şi cu speranţa îndreptăţită a repetării neapărat. Eventual, la Ploieşti, prahovenii apreciindu-l neîndoios…

Andrei Vladimirovici Gavrilov Iar în România, recent, la Ateneul bucureştean. În dublă postură, inedită probabil. La fix împletită, deplin izbutită. Solist, dirijor, neasemuit şi clocotitor. Rarisim instrumentist şi notoriu pianist. Cu profunzime şi forţă, avânt şi viteză, blândeţe, fineţe duium. Astfel împletite, aşa folosite încât eşti uimit nemaiîntâlnit. Conducând magnific orchestra filarmonicii gazdă. Impulsionând-o miraculos să-i ţie hangu’, spectaculos, în trei concerte incandescente. Bijuterii din născare, sub mâna lui parcă şi mai strălucitoare... I-a revelat pe Rahmaninov, Prokofiev şi Ravel cum nu ştiu de-oi mai avea prilej să constat. Căci are-ntr-însu’ magic fluid. Inepuizabil, în jur, răspândindu-l. Ceia de pe scenă, la dânsul atenţi ca şi fermecaţi. Noi, ăia din sală, sigur copleşiţi. Cu toţii atraşi într-un univers intens fascinant. Al divinei muzici, tulburătoare, înălţătoare, nepieritoare. Demn de celebrii înaintaşi Andrei dovedindu-se cu vârf şi-ndesat. Căci îi cinsti în chip onorant. Mărturisindu-mi anume admiraţia vie pentru Dinu Lipatti. Pe care cred că n-o trăda-o vreodat’ prin ceea ce face înflăcărat, măiastru, nestrămutat. Ca veritabil artist al lumii întregi. Ei dăruit pe vecie, frenetic, neîndoielnic, benefic…

Doi romantici compatibili Întâiu’, Chopin. Straşnic pianist, fertil componist. Mihail, al doilea. Şi el pianist şi activ solist. De ce amândoi pe afiş acu’? Fiindca Horia s-a însoţit în turneu-i Revista Nouă nr.3 (94) /2016

actualitate în curs cu Fryderik Franciszek. Cântându-i binevenit, nimerit, portative aflate-n tezaurul universal. Miniaturi giuvaer, tot mai strălucite în timp. Mazurci, nocturne, balade şi vals. Care mai de care mai melodioase şi armonioase. Proaspete, frumoase, veşnic delicioase… Le-am savurat însetat, captivat, în Prieru’ vecin. Mihail dându-le viaţă ales, rafinat, vibrant, onorant. Pe suflet ungând melomanii. Şi dor de Chopin într-înşii crescând. Căci marele romantic francopolonez nu doar virtuoz fuse-n ce-a creat. Ci şi inventiv, profund, expresiv. Iar vrednicu’ nostru român îl simte astăzi intens şi îl redă cuvenit. Fluent, dezinvolt, iscusit. Potrivită punte peste vremi clădind. Aşa că-n final aplauze vii ţâşniră instant şi durară minute constant. Semn deplin convingător că „Pianul călător” e la înălţime şi în acest an. Meritând deplin a fi ascultat şi apreciat. Declar apăsat şi semnez îndat’,

Olandezul „zburător” E nalt, suplu şi legat. Cu bagheta-n mâini, este-nflăcărat. Îs momente-n care, prins de melodie, parc-ar vrea să zboare. Zvâcneşte în aer şi zdravăn impuls transmite pe scenă. Că-i un dirijor ferm, impetuos. Şi îşi face treaba cu eficienţă. Nu e ăl mai bun din această branşă, dar experienţa, ardenţa şi siguranţa îi sunt aliaţi. Însuşiri de bază, fructuoase cert. Ştie muzică din plin şi-o simte intens. Izbutind simfoniile ţais, cu impact. Temeinic tălmăcite şi duse la capăt în chip onorant… Şi pentru că are şi nume, şi prenume, le menţionez cu prietenie. Omu’ Theo Wolters fiindu-mi amic. Reîntâlnindu-l pe la Piteşti, anul acesta, îl îndemnai chiar să se aşeze în România definitiv. Că ş-aşa Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

actualitate munceşte preponderent în oraşele noastre cu filarmonici. Ar fi un olandez „zburător” binevenit pe plai mioritic. Şi, neîndoielnic, benefic din plin...

Englezi, în Bănie Filarmonica de la Craiova ne îmbie şi-n Prieru’ vecin cu ceva mai rar. Opusuri ingleze, nimerit alese. Sonorităţi ample, marea amintind. Blânde, zbuciumate, mândre, minunate. Elgar, VaughanWilliams, Walton şi Matthew-Walker, ai lor meşteri autori. Ultimul, în viaţă şi prezent în sală. Stând lângă ambasador, şi acesta spectator… Orchestra doljeană le tălmăci reuşit. Fluent, nuanţat, cu deplin impact. Toată preţuirea pentru membrii ei. Că-şi fac treaba bine şi cu randament. Serios, sudat, mereu avântat. Acu, la pupitru, c-un tânăr ştiut. Care i-a condus şi cu alt prilej. Din Essex, de fel, Petrie Christopher este reţinut în gestica sa. Însă purtă trupa peste aşteptări în greul parcurs. La fix lucrând împreună şi, în final, aplauze lungi împărţind meritat… I-a fost parteneră o compatrioată. Tanya Sweiry, încă, şi ea, jună. Cu folos şcolită de Azoiţei. Cald prietenoasă şi deloc fiţoasă. Căci fuse-n Bănie şi concertmaestru, şi solistă brici. Are sculă ţais, arcuşu’, vioi şi sunet, cristal. Mâna-i umblă sigur, lejer, cu vibrato. Şi cântă Enescu de ne încântă. La bis, „Lăutarul”, ne unse pe suflet. O felicitai şi îi mulţumii cu ochi lăcrimaţi. Convins integral că diplomatu’ din Capitală avu bun motiv să se afle-n public. Şi să salute pe larg, româneşte. Legând nouă punte spirituală-ntre ţări şi culturi cu vechime pe continent. Good job, thanks a lot! 95

actualitate

Adrian SIMEANU Teatrul zilelor noastre Aparent, divertisment… Dar, în fond, o pledoarie. Ca teatru mereu să fie. O susţin, la meserie, nişte bucureşteni inspiraţi. Iubitori de gen admiraţi. Florin Botiş şi Aurelian Temişan. Alexandra Velniciuc şi Cosmin Seleşi. Monica Davidescu şi Corina Dănilă. Anca Sigartău şi Tania Popa. Manuela Cara, Ozana Barabancea şi cu Doina Botiş. Într-un show binenchegat, cu haz şi tâlc asortat. Firesc, de culoare, cânt şi mişcare-ncărcat. Că doar d-aia se cheamă, îmbietor, “Un altfel de cabaret”… Interesant e că Anca (şi regizor), împreună cu Manuela, l-a rânduit potrivit doar cu folclor renumit şi de români îndrăgit. Cara fiind femeia orchestră în el, importantă clar. Are jazzul în ea (ca şi Barabancea) şi face un scat copios, excelent, de efect. Aurelian, să nu mai vorbim. Le zice din gură nemaipomenit. Colegii, asemeni: cântă, joacă şi dialoghează toţi neobosit. C-ăsta-i, pân’ la urmă, ţelu’ muncii lor: să-mbine util talentu’ teatral, muzical, coregrafic neprecupeţit. Făcând scenariul cât mai convingător cu putinţă… Ce-ar fi de spus în încheiere? Că Anca a mai avut replici şi melodii, laolaltă. În „Laugh story”, mai an. Acuma, iat-o-n acest „Cabaret”. Isteţ adaptat, jucat animat. Revuistic, sigur, 96

actualitate însă, important, cu motiv dramatic de apreciat. De asta, să zicem, „un altfel” se vrea...

Bungrăzescu-n straie noi... Se poartă adaptări. Ale unor piese la modă cândva. Un exemplu nou, de la Capitală, e o variantă a uneia d-atunci. „Încurcă-lume” intitulată de-al său autor. În acte, Adolf de Hertz. Care-a rostuit scenariu peren dintr-o întâmplare simplă, oarecare. Banală în sine şi comună cert atâtor familii nu doar româneşti. Oleacă adulter ce-l duce pe soţ la o înscenare doldora de haz. Motiv ca-n prezent, pe afiş, titlul să fie „Amanta”. Regizoru’, şi actor în rol principal, optând pentru el spre a împlini un vis al mătuşii Elvira Godeanu. Şi să (re)atragă lumea către teatru. Ingrediente de azi nelipsind, evident... Olga florăreasa, amanta fără scrupul, e Ilinca Goia. Emil Strâmbuleanu, avocat matur însă infidel, fiind Armand Calotă (nepotu’ Elvirei). Magda Catone, consoarta-i Didina. Cochetând, la rându-i, drept nemulţumire, cu Bungrăzescu. Omu’ potrivit din senin ivit. Să dea ajutor în dilema lor. Îl interpretează cu sârg Marius Rizea. Iară Gavril Pătru e frate zurliu cu soaţa tradusă. Făcând pe detectivu’ neobosit. Una peste alta, treabă de echipă. Experimentată şi deplin sudată. Umoru’ stârnind, râsu’ gâlgâind. Văzui, ascultai şi mă bucurai că eroi de ieri sunt şi-n acest an pe scenă aduşi. Întro încercare binevenită de-a înzdrăveni şi întineri dramaturgia autohtonă de altădat’. Ţel de lăudat, mereu de urmat. Şi, dacă-i atins, de apreciat. Oare cine-o încerca şi „Micul infern”? Revista Nouă nr.3 (94) /2016

actualitate

„Ulciorul sfărâmat”, la „Masca” jucat!

Felurite animale ca personaje teatrale…

Heinrich von Kleist a trăit puţin. Dar a studiat diversificat. Şi a scris la fel. Chiar şi-o comedie vie şi acu’. M-am convins recent în sală la “Masca”. Teatrul ăla mic de pe Uverturii. Activ însă zdravăn, cu vădit folos. Fiindcă e-acolo o echipă ţais. Tineri şi maturi lucrând împreună. Profesionist şi entuziast. Dezinvolt, precis şi echilibrat. Dând replicilor un rost adecvat precum şi savoare duium… „Ulciorul sfărâmat” este comedia celui pomenit. Germanu’ von Kleist. Pusă-n scenă proaspăt tot de Mălaimare. Satiră celebră, de-un veac şi ceva. Înfierând năravuri şi judecători din acele vremi. Ce există totuşi şi-n zilele noastre. La noi, din belşug şi dezonorant… Mihai a ales-o nici că se poate mai nimerit. S-a însoţit în efortu-i tonic cu Sorin, Anamaria, Cosmin, Dora, Valentin, Cristina, Mihai, Oana, Eugen, Mădălin, Ioana. Basarabescu le puse pe note ce-a trebuit. Antemir, decoru’ creă potrivit. Astfel încât păţania judelui Adam ne fu-nfăţişată moralizator şi convingător. Alert, cu tâlc şi umor. Când se termină, mai că mă-ncercă un pic de regret şi plecai acas’ decis să revin ori de câte ori oi avea prilej. Pentru că în Militari se face teatru… popular! Mereu de văzut, la lume plăcut. Iară Bucureştiu’ nu-i peste pământ…

Ceva mă-mboldea de un timp încoa’ la Râmnicu Vâlcea să merg negreşit. La Teatrul „Anton Pann”. Unde dramaturgia nouă îşi află loc bogat. Aşa că-n Făuraru’ vecin dădui o fugă acolo. La una dramatizare cu destulă căutare. „Eşti un animal, Viskovitz!” se intitulează ea. Precum acea carte din care se trage. Roman de succes, Alessandro Boffa, autoru’ lui. Biolog acesta, hotărât să scrie o alegorie. Cu fiinţe varii, da-n fond despre oameni. Chestii existenţiale din alea esenţiale. Tendinţe contemporane, întrebări fundamentale… Le-a adus în scenă Tudor Lucanu, din Cluj. Însoţindu-se, pentru rostire, de vreo şase tineri toţi entuziaşti. Mădălina Ciotea şi Olimpiu Blaj, Réka Szász, Cătălin Asanache, Ciprian Nicula şi cu Vlad Bîrzanu. Au jucat, au dansat cu vioiciune duium şi straşnic efort. Condiţie fizică de invidiat etalând constant. Umor abundent iscând permanent. da’ şi tâlc la fel rolurilor dând. Au potenţial şi fac treabă de echipă sudată deplin. Fără îns-a-şi estompa personalitatea. Expresivitatea individuală. Sunt promiţători şi, neîndoios, încă doritori a ne arăta ce pot în domeniu. Adică spectacol intens şi de real interes. Ce le-aduce premii sigur meritat. La Piteşti, de pildă, la festivalul teatrelor de studio, nu cu mult în urmă. Fiind inspirat la ei să mă duc, ca să-i văd jucând. Gazda muncii lor având, eu socot, vrednic viitor în această zonă a artei de azi. Promit c-o mai calc…

Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

actualitate

Serghie BUCUR Biblioteca Judeţeană „NICOLAE IORGA” – 95 DE ANI În ajunul Festivalului „Nichita Stănescu” – 30 şi 31 martie 2016, Calendarul Culturii prahovene a dat deja pagina „Zilelor Bibliotecii Judeţene Prahova”, instituţie care poartă ilustrul nume al savantului-martir Nicolae Iorga şi care a împlinit, cu 10 zile mai devreme, venerabila vârstă de 95 de ani!

Cronică 1 „Fiind primar al Ploieştilor, în primii ani de după război, mi-am fixat ca un punct de program crearea unei biblioteci populare şi a unui muzeu de arte frumoase, mai mult de reproduceri de pe capodoperele din muzeele mari ale apusului, cari împreună cu muzeul arheologic în care adunasem obiecte de artă bisericească românească, să formeze un nucleu cultural de cel mai mare folos tineretului şcolar îndeosebi”, citim în cărţulia „Repere în timp”, la pagina 28, semnată – la 75 de ani ai Bibliotecii, în 1996 – de directorul ei, profesorul Gheorghe Maxim. Observăm spiritul plin de grijă şi respect pentru educarea şcolărimii în epocă, grijă şi respect călcate în picioare de politicienii incompetenţi ajunşi primari şi – mai grav – miniştri ai Educaţiei, după 1990!

Cronică 2 „S-a hotărât înfiinţarea unei biblioteci a oraşului sub numele „Biblioteca comunală „N. Iorga” (fonduri strânse prin festivaluri şi subscripţii publice”, anunţa cititorii săi ziarul SECERA din 20 ianuarie 1920. „Dl Toma T. Socolescu obţine suma de 50.000 lei din partea Societăţii americane pentru înfiinţarea bibliotecii populare „N. Iorga”, 98

actualitate scria acelaşi SECERA, în 15 februarie 1920, pentru ca în aceeaşi zi, edţia ziarului VOINŢA PRAHOVEI să titreze: „Prin subscripţii publice s-au strâns până astăzi peste 55.000 lei care asigură îndeajuns înfiinţarea bibliotecii chiar în cursul acestui an, poate chiar în aprilie” (sursa citată). Cronică 3 Tot „Voinţa Prahovei” scrie la 29 februarie 1920: „Am arătat în numerele trecute că s-au strâns 60.000 lei pentru noua bibliotecă populară orăşenească, din iniţiativa fostului preşedinte al Comisiei interimare, d. arhitect Toma Socolescu, care e şi iniţiatorul Muzeului prahovean, aşezat în vecehea casă românească (de peste 130 de ani) din Calea Bucureşti, unde se va instala provizoriu şi biblioteca „N. Iorga”, dacă nu va fi încăpător localul din etajul Băilor Comunale” (idem sursa citată)

Cronică 4 Lucrarea prof. Ghe. Maxim a rămas exemplară, răstimpul trecut de la apariţia ei – 20 de ani – e un gol imens, pliantele puse în circulaţie la 80, 85 şi 90 de ani dovedindu-se superflue, deşi s-a muncit şi cheltuit bani pentru tipărirea lor. Prin urmare deschidem din nou „Repere-le în timp”, să aflăm alte istorii ce au premers fiinţării Bibliotecii Nicolae Iorga de azi. De pildă, cine au fost, conform documentelor, ctitorii acestui impresionant aşezământ cultural. Merită să-i ţinem minte! Toma T. Socolescu (1883-1960), Ion Ionescu Quintus (1875-1933), Dumitru Munteanu-Râmnic (1877-1952), Nicolae M. Pârvulescu (1878-?), Ioan A. Bassarabescu (1870-1962).

Cronică 5 Epoca 1948 – 1989 a fost, precum încă generaţiile mai înaintate o ştiu, marcată de proletarizarea României, după strălucita epocă interbelică, temeinic aşezată pe fundaţia constituţională a Regatului, 6 martie 1945 detonând prăbuşirea culturii naţionale cu consacrate trăsături europene. Biblioteca Nicolae Iorga (numită Revista Nouă nr.3 (94) /2016

actualitate

astfel cu acordul ilustrului istoric aşezat la Vălenii de Munte) a suferit urmare infestării rafturilor ei cu tone de volume ideologizate sub Stalin-Dej-HruşciovBrejnev-Ceauşescu şi politrucii lor! Aproape jumătate de veac, setea de Carte scrisă, tipărită şi citită liber, a existat zi şi noapte, cerinţele ei fiind pe cât s-a putut de ameliorate prin eforturile directorilor care au fost la cârma Bibliotecii, a scriitorilor şi operelor lor aduse aici laolaltă sau prin achiziţii cu bani grei şi, cum s-a visat de către întemeietorii acestui Templu al lui Pagas, prin câţi mai mulţi cititori – dornici de lumina cuvântului tipărit, întru curăţenia şi instruirea spiritelor lor.

Victor Sterom, cu toate sâmbetele de peste an lucrate în tumultul lecturilor autorilor ajunşi, prin 2004, la 70, o treime din ei cu volume publicate în provincie. Am fost o vreme şi în Cenaclul I.L.Caragiale, diriguit de profesoara Natalia Boncu, precum şi în acela al şcolarilor, condus de soţii Simion şi Marta Bărbulescu. De faţă am fost, sub cupola „Nichita Stănescu”, unde au lansat cărţile – poezie şi proză – scriitori de azi ai Prahovei şi ai României, precum Marian Ruscu, Ion Rotaru, Nicolae Popescu, Victor Sterom, Ieronim Tătaru, Marian Chriulescu, Bogdan Georgescu, Ion Stratan, Violeta Bercaru, Niculae Stanciu, Aurelia Rânjea, Nicolaer Petrescu-Redi, Ion Vintilă Fintiş, Livia Dimulescu, Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Ghersim Rusu Togan, Ion Flora, Ion Dumitru, Ana Blandiana, Sorin Vânătoru, Corneliu Cubleşan, Filip Kollo, Ioan Suciu, Geo Olteanu, şamd.

Cronică 6 Să avem o idee despre evoluţia cititului, reţinem din statisticile cuprinse în cartea prof. Gheorghe Maxim aceste cifre comparative: în 1989 au frecventat sălile de lectură 21.562 de cititori, consultând 506.837 volume; în 1995, 20.398 cititori la 456.692 volume consultate. În Cartea de Aur a Bibliotecii au semant impresii dintre cele mai emoţionante mari oameni de Cultură români: Şerban Cioculescu, Augustin Z. N. Pop, Eugen Simion, Valeriu Râpeanu, Dan Simionescu, Sorin Titel, Ion Bălu, Mircea Maliţa, Ioan Alexandru, Virgil Cândea, Marin Sorescu, Ion Zamfirescu, Ştefan Aug. Doinaş, Laurenţiu Ulici, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Alexandru Balaci, Mihai Cimpoi şi Grigore Vieru.

Cronică 7 Am fost de faţă, sub arcadele Bibliotecii Nicolae Iorga şi ale Palatului Culturii – pe care îl găsesc sinonim acestei nonagenare instituţii a Cărţii în Prahova, de nenumărate ori, la evenimente cu precădere literare, pe de o parte, acelea găzduite de sala de lectură „Nichita Stănescu”, pe de alta – în fond, paralele între ele – reuniunile Grupului de la Ploieşti – Cenaclul pornit (în februarie 1991) de uitatul astăzi poet şi publicist Revista Nouă nr. 3 (94) /2016

Cronică 8 – ultima Cum să închei aceste secvenţe de timp şi fapte cărturăreşti, fără să îmi amnintesc efigiile de strălucit directorat ale profesorilor Gheorghe Maxim şi Nicolae Boaru – azi, venerabile umbre pe soclul de 95 de ani ai Bibliotecii judeţene „Nicolae Iorga”! Dacă în cabinetul directorului Gheorghe Maxim am intrat de cel mult 15 ori, găsindu-l cufundat între munţi de cărţi, absorbit de înţelepciunea şi farmecul lor, în biroul directorului Nicolae Boaru m-am răsfăţat, pur şi simplu, aproape săptămânal, luându-i multe interviuri, expunând, cu vernisajul său, al regretatului cronicar Tudor Mihalache şi al maestrului Valter Paraschivescu, desenele din Spania, apoi invitat să lansez romanul meu istoric APTER, în amploarea comentariului său plin de epitete, preţuind totodată pe autorul „Podului de Cărţi” aruncat pe celălalt mal al Prutului, cu donaţii consistente, până în tristul ajun al zilei de 9 octombrie 2014, când lumina ochilor i-a fost pentru eternitate furată...! 99

concurs

Regulamentul concursului de literatură din cadrul Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”

confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare) Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs. - Juriul, prezidat de o personalitate a vieţii culturale româneşti, format din 5 scriitori, membri ai U.S.R., va acorda următoarele premii: Marele Premiu Ahata Grigorescu Bacovia; La Secţiunea POEZIE: Premiul „George Ranetti” (I); Premiul Spirea V. Anastasiu (II); Premiul prof. Gheorghe Panait (III). La Secţiunea PROZĂ: Premiul Gheorghe Eminescu (I); Premiul Leonida Condeescu (II); Premiul Ioachim Botez (III). Premiile revistei Fereastra, la ambele secţiuni, vor fi acordate autorilor cu cele mai semnificative contribuţii în revistă, publicate în intervalul 1 septembrie 2015 – 1 septembrie 2016. De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare, instituţii de cultură sau sponsori. Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va alege şi va nota primele 20 de texte, la fiecare secţiune, în ordine valorică, (cel mai valoros text primind 20 de puncte, cel de al cincisprezecilea un punct). În final punctele se vor cumula, întocmindu-se clasamentul, în funcţie de care se acordă premiile. Premiile acordate de celelalte reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezentanţii acestora. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie 2016, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie. Informaţii suplimentare la telefonul: 076 021 0763

- Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” organizează Ediţia a X-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”. Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: POEZIE şi PROZĂ. Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă şi afiliere la U.S.R. sau alte asociaţii profesionale. Nu pot participa autorii care au obţinut unul din primele 3 premii la ultimele 3 ediţiile ale festivalului, (cu excepţia celor cărora li s-a retras premiul în bani, pentru neprezentarea la festivităţile de premiere). - Lucrările vor fi expediate la adresele de e-mail: lmanailescu@gmail.com sau revista.fereastra@gmail.com. Materialele pot fi trimise şi prin poştă, tot în format electronic (CD) la adresa: Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bl. 35C, ap. 14, Buzău. CP 120237, până la 1 septembrie 2016. - Textele vor fi culese cu Times New Roman, corp 12 -14 (obligatoriu diacritice) - cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea proză (una sau două proze scurte) sau 15 poezii. Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru). Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm. (pentru a permite reproducerea ei în revistă, în cazul publicării). Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa 100

Revista Nouă nr.3 (94) /2016