Revista Noua 4 2014 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA Christian CRĂCIUN Ioan VINTILĂ FINTIŞ George PAŞA Mioara BAHNA Victor STEROM Serghie BUCUR Ana HÂNCU Paula ROMANESCU Maria DOBRESCU Iulian MOREANU Constantin DOBRESCU Ani BRADEA Dan DRĂGUŞ Serghie BUCUR Octavian ONEA Gherasim RUSU TOGAN Diana TRANDAFIR Elena GLODEAN Gheorghios VAFOPOULOS Elena DINU Magda MIREA Janina SFETCU Marian HOTCA Valeriu Marius CIUNGAN Daniela ŞONTICĂ Ştefan CIOBANU Andreea SOLOMON Luminiţa AMARIE Ioan TODERIŢĂ Camelia Manuela SAVA Robert TOMA Vasile Ioan CIUTACU Theodor MARINESCU Ştefan AL.-SAŞA Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul X nr. 4 (83) / 2014

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

CUPRINS: eseu - Florin DOCHIA - Actualitatea lui Kafka. Încă un secol în labirint / 3 * temele actualităţii - Christian CRĂCIUN - Paradoxurile credinţei / 7 * la aniversară - Ioan VINTILĂ FINTIŞ – 60; George PAŞA - Laitmotivul frigului la Ioan Vintilă Fintiş; Poeme / 15 * cronica literară - Mioara BAHNA - Mihai Zamfir: Se înnoptează. Se lasă ceaţă / 20 * in memoriam - Victor STEROM 1937-2014 (Serghie BUCUR); Omagiu modestiei din măreţia valorii (Ana HÂNCU) / 24 * breviar: Victor STEROM - Nichita Danilov: Imagini de pe strada kanta; Iulian Moreanu: Cerbul însetat / 27 * poezie franceză - Paul CLAUDEL (Traducere de Paula ROMANESCU) / 28 * remember - Dan LAURENŢIU (Victor STEROM) / 29 * note de lectură - Maria DOBRESCU - Desenând cu degetul pe cer / 30 * ethica minima - Iulian MOREANU - A douăzeci şi una povestire cu un copil / 31 * oameni ai locului / Constantin DOBRESCU - Ing. Constantin R. Bărbăcioru / 35 * memento - Ani BRADEA - File dintr-un posibil jurnal extim / 40 * note de lectură - Dan DRĂGUŞ - APTER (Fără aripi) / 42 * note de lectură - Serghie BUCUR - Porţile poetului / 43 * eseu - Octavian ONEA - Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului academic (II) Una la Prefectură sau O scrisoare pierdută / 45 * folclor – Gherasim RUSU TOGAN - Omul cu dor / 52 * poesis - Diana TRANDAFIR / 59 * poesis - Elena GLODEAN / 60 * translaţii - Gheorghios VAFOPOULOS (Traducere din limba greacă de Elena DINU) / 62 * translaţii - Magda MIREA (Traducido por Janina SFETCU) / 62 * poesis - Marian HOTCA / 63 * poesis Valeriu Marius CIUNGAN / 64 * poesis - Daniela ŞONTICĂ, Ştefan CIOBANU, Andreea SOLOMON / 65 * poesis - Luminiţa AMARIE / 66 * poesis: orientalia - Omar KHAYYÂM (Prezentare şi traducere de Paula ROMANESCU) / 68 * proză - Ioan TODERIŢĂ - Visul lui Ion. Mărturisirea preotului / 70 * poesis - Camelia Manuela SAVA / 74 * poesis Robert TOMA / 75 * memento - Serghie BUCUR - La ceasul hărăzit de Soartă, Epigrama în doliu / 76 * evocare - Vasile Ioan CIUTACU - Dan D. Rădulescu nu merită uitare. Argumente, evocări şi literatură / 79 * cronica plastică - Serghie BUCUR Erotica / 85 * actualitatea culturală - Canicularul miez de vară 2014 pe Paralela 45 de grade... culturale (Serghie BUCUR) / 87 * actualitatea culturală - Theodor MARINESCU - La Câmpina, cu Ion Ochinciuc şi romanul său, Călugăriţa sau Mantis Religiosa / 91 * actualitatea culturală - 7 iunie - Sărbătoare a literaturii / 93 * parodii - Ştefan AL.-SAŞA – Sublima dorinţă / 95

Cercul Literar «Geo Bogza»

Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură)

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

DTP: Flowerin Flow

al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef)

5 lei

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

eseu

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Actualitatea lui Kafka. Încă un secol în labirint 1. Cu mintea netulburată şi cu ochii larg deschişi concentraţi pe actualitatea cea mai proaspătă, este imposibil să nu observi tendinţa civilizaţiei umane de a se strădui să pună în operă „lecţiile” textelor filosofice/literare, rod al gândirii critice din ultima sută şi ceva de ani. După experienţa tragică şi demolatoare a comunismului marxism-leninist, încheiată (în ce măsură?) cu o mizerabilă dezamăgire, existenţialismul sartro-camusian a fost deja adoptat ca grilă de citire a psihologiei omului modern, iar viziunile lui Nietzsche, curăţate de zgura interpretărilor maleficente, încă rezistă cu brio, în vreme ce psihanaliza domnului Freud se cam clatină în faţa atacului concentrat al noilor viziuni (post)moderne din psihologie, domeniu care încă îşi caută rosturile, între ştiinţă şi artă (americanul Carl Murchison – m. 1961 - inventaria cândva peste 11 doctrine psihologice existente)… Marile scrieri au obiceiul de a rezista multă vreme după dispariţia autorilor, ba chiar încearcă să răspundă celor mai diverse interpretări timp de decenii sau veacuri, să nu rămână Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

legate de o perioadă istorică strictă şi să-şi verifice valabilitatea artistică şi de analiză socio-psihologică a trăirilor fiinţei umane indiferent de schimbările de paradigmă socială şi politică. Este, evident, şi cazul lui Franz Kafka, a cărui exegeză înregistrează deja peste cinci mii de titluri şi se îmbogăţeşte continuu. Suntem foarte aproape de adevăr, dacă nu chiar în mijlocul lui, când afirmăm că prospeţimea operei kafkiene se datorează, fără îndoială, geniului scriitorului care a închis în scriitura simplă şi lesne accesibilă, însă multiplu polisemică, valori de uimitoare complexitate ale unor tablouri emoţionale individuale, la întâlnirea cu Lumea, imposibil de cuantificat. „Înţelegem mereu mai mult sau mereu mai puţin decât ne trebuie. Adevărata lectură rămâne imposibilă. Cel care citeşte Kafka este, deci, neapărat transformat în mincinos, dar nu chiar întrutotul”, observă Maurice Blanchot (1). Cu alte cuvinte, în materie de Kafka, toţi comentatorii greşesc şi, în acelaşi timp, aparent paradoxal, toţi comentatorii au dreptate. 3

Florin DOCHIA

Multivalenţă şi paradox - în interogaţia asupra lumii scriitorul praghez devoalează realităţi ocultate de idei şi de valori false sau cel puţin iluzorii, în care personajele sunt închise în circumstanţe angoasante, în căutarea, lipsită de entuziasm, a căilor de ieşire din labirint. Este cunoscută şi răscunoscută simbolistica uşilor (intrări, ieşiri; absente, deschise, încuiate) în scrierile lui Kafka. De la intrarea/ieşirea unică din Vizuina şi uşa păzită la care ajunge şi aşteaptă ţăranul din În faţa legii („…intrarea asta îţi este hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”), la „numeroasele uşi de lemn” din Procesul, avem de-a face cu pericolul („cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna” - Vizuina), din „semiîntunericul încăperii” (Procesul), cu situaţii în care din camera ta ajungi „doar spre uşi laterale, unde locuiesc oameni străini” (Nefericirea burlacului), cu rătăcirea în labirint din America, în care „Karl lăsă astfel în urmă mari porţiuni de ziduri cu desăvârşite lipsite de uşi încât, pur şi simplu, nu-ţi puteai imagina ce se află în dosul lor. Se iviră apoi din nou uşă după uşă; încercă să deschidă câteva, însă erau încuiate şi încăperile păreau evident nelocuite.” De fapt, uşile sunt cele care blochează accesul şi fac inaccesibile înţelesurile unei lumi birocratice, apăsătoare, opresoare, ucigaşe. Legea (o necunoscută!) este aceea care stăpâneşte dintr-o direcţie

niciodată relevată, niciodată identificată. Este viziunea unui locuitor (doctor în drept) din Praga anilor 1900. Poate fi, de asemenea, viziunea unui european din anii 2010, aflat „în faţa legii”, pe care este obligat să o recunoască drept instituţie care prescrie şi, deci, sancţionează, drept necesitate naturală ce pretinde susţinerea ordinii în lume. Realitatea nu s-a schimbat în datele ei esenţiale, în ultima sută de ani, din punctul de vedere al relaţiei individ-societate – după avatare de toate felurile, suntem în situaţia (in)stabilă a domniei Legii asupra indivizilor. Suntem, fiecare şi cu toţii, fie ţăranul din faţa paznicului legii, fie Joseph K. rătăcit în labirintul unui imens tribunal. La jumătatea secolului XX, Roland Barthes oferea o viziune generaliza(n)tă pornind de la romanul modern: „…acolo, o istorie, violentă în spectacolul său, dar coerentă şi sigură, triumf al unei ordini; aici, o artă, care, pentru a scăpa de reaua conştiinţă, sprijină convenţia sau încearcă să o distrugă cu pasiune. Modernitatea începe prin căutarea unei Literaturi imposibile. Regăsim astfel în Roman acel aparat distructiv şi deopotrivă resurecţional, propriu întregii arte moderne. Ceea ce trebuie distrus este durata, adică liantul inefabil al existenţei: ordinea fie ea a continuului poetic sau a semnelor romaneşti, fie a terorii sau

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Florin DOCHIA

a verosimilităţii - ordinea este şi rămâne o crimă premeditată. Dar ceea ce pune din nou stăpânire pe scriitor este tot durata, căci e imposibil de desfăşurat o negaţie în timp fără să se elaboreze o artă pozitivă, o ordine ce trebuie din nou distrusă. De aceea, cele mai mari opere ale modernităţii se opresc cât se poate de mult timp, printr-un soi de echilibru miraculos, în pragul Literaturii, în acea zonă vestibulară unde densitatea vieţii este prezentă, diluată, fără a fi totuşi încă distrusă de triumful unei ordini a semnelor.” (2) Ordinea semnelor urmează nu Ordinea Legii, ci ordinea efectelor Legii: supunerea individului, alienarea, închiderea într-o lume absurdă, al cărei sens este absent. Triumful nu este o salvare, ci o acceptare a unei situări într-un prezent continuu încheiat cu extincţia (adesea, încă din timpul vieţii). După mai bine de un secol, spaţiul Kafka este la fel de actual, la fel de misterios, la fel de angoasant prin aparenţa de provocare/proiectare a realităţii. Suntem, în continuare, în prezenţa unei triade psihosociale: individul, Legea şi paznicul Legii. Am depăşit demult aşa-numitul realism cognitiv (de care se mai face caz încă, în anumite cercuri), care distinge între subiectul cunoscător şi obiectul (lumea) cunoscut(ă) şi de cunoscut, dualism reductiv de tip cartezian. În faţa omului se află Legea, care se

impune întotdeauna printr-un intermediar, paznicul. Acesta din urmă, în serviciul Legii, totdeauna un subaltern care nu cunoaşte decât un superior care e la rândul său subalternul cuiva – ş.a.m.d. - nu este şi cunoscător al Legii, el este numai cel care o apără şi o aplică, în aparenţă discreţionar, atâta vreme cât imensitatea şi imprecizia ei o fac imposibil de dominat, ea este dominatoarea impersonală, prezentă numai prin reprezentanţi funciar incapabili de a o comunica. În prezenţa necunoscutului, a angoasei induse de imposibilitatea cunoaşterii adevărate, fiinţa umană acceptă condiţia sa incertă, anxietatea, mizeria morală. Ţăranul de la poarta Legii şi Joseph K. se încarcă de absenţa oricărei speranţe, acceptă iminenţa pedepsei în lipsa unei (re)cunoaşteri a vinovăţiei. Se pare că însăşi naşterea, existenţa este o vină de neiertat. Viaţa omului este, în fond, o serie de eşecuri, antrenând de fiecare dată un sentiment profund de frustrare şi o impresie a futilităţii oricărei acţiuni – să ne amintim de expresia atribuită înţeleptului Solomon: „deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune”; şi să observăm că vine din rădăcina „deşert”, cu sensul evident de „gol” (vanité, fr.; vanity, engl., vanidad, hisp.). Aceasta este impresia de care are parte cititorul de Kafka. Semnificaţia simbolică a povestirii În

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Florin DOCHIA

faţa legii este, în esenţă, de a pune în evidenţă natura fundamental angoasată a fiinţei umane. Ceea ce ne aminteşte lesne de omul absurd al lui Albert Camus, cu nostalgia după unitate, esenţă a dramei umane şi de angoasa definită de Soren Kiekegaard ca „raport al omului cu spiritul însuşi şi cu propria sa condiţie” (3). Dar la cei doi va intra în ecuaţie şi moartea („Moartea ca putinţă-de-a-fi devine echivalentul faptului-de-a-fi-în-lume în singularitatea absolută” (4).), pe când la „precursorul” Kafka moartea nu are nici o relevanţă, de vreme ce totul a fost deja (pre)scris. Acea aşteptare a ţăranului, în urma căreia rezultatul vine inevitabil prea târziu, este o confirmare a ideii că nu există cu adevărat decât suferinţă. În acest punct, Legea îşi pierde orice relevanţă. Fiinţa umană experimentează, pentru o ultimă şi unică clipă, libertatea. Ea este, în propria-i natură, condamnată să aştepte ceva ce nu va veni niciodată? Viziunea de un pesimism extrem despre om poate fi relativizată. Ar trebui, cumva, să vedem la Kafka un efort de abordare a temei universale a vieţii şi a morţii? Condiţia umană se înscrie, într-adevăr, în această tensiune majoră, care se regăseşte în toate societăţile, într-un fel sau în altul. Omul se confruntă cu propria finitudine, ca toate fiinţele vii, dar imaginează mereu un univers de sensuri pentru a nu cădea în absurd.

A se observa, însă, că ţăranul, în ciuda eşecurilor repetate, nu pare a se lăsa pradă disperării. Ceea ce ne conduce lesne spre asemănări şi diferenţe de fond cu personajele din En attendant Godot. Vladimir şi Estragon persistă în iluzia lor: „Şi dacă nu vine, ne întoarcem mâine… apoi poimâine… poate… / Adică, până când vine! … / Găsim întotdeauna ceva care să ne dea impresia că trăim” [subl. mea, F.D.]. Beckett a adăugat absurdului speranţa şi deznădejdea, care la Kafka sunt absente. La Sartre, „fiinţa este fără rost, fără cauză şi fără necesitate: definiţia însăşi a fiinţei ne dezvăluie contingenţa ei originară” (5). La Camus, „omul absurd” este însoţit de „omul revoltat”, chiar dacă tema incomunicării este marcantă, şi este incapabil să se supună iraţionalului. La Kafka – aceeaşi incomunicare, dar nu este nici o revoltă, ci doar o continuă uimire deşartă, o supunere necondiţionată. —————— (1) Maurice Blanchot, De Kafka à Kafka. Paris, Gallimard, 1981, p. 66 (2) - Roland Barthes, L’écriture du Roman, în Le Degre zero de l’ecriture, Ed. du Seuil, Paris, 1953 (3) Søren Kierkeggard, Frică şi cutremur, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 178 (4) idem (5) Jean Paul Sartre, Fiinţa şi neantul, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, p. 134

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

temele actualităţii

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Paradoxurile credinţei Tereza Brânduşa-Palade este unul dintre cei mai interesanţi gînditori în domeniul filozofiei şi teologiei din generaţia tînără. Are meritul de a fi adus în România - fiind foarte preocupată de acest personaj unic în istoria veacului XX - opera şi personalitatea unuia dintre cei mai mari gînditori ai secolului XX: Edith Stein (sfînta Tereza Benedicta a Crucii), martiră şi filozof de (a)filiaţie heideggeriană, ucisă în cuptoarele de la Auschwitz, cvasi-ignorată de referinţele noastre în trend, căreia i-a dedicat o completă prezentare: Raţiune, credinţă şi demnitate a omului. Despre viaţa şi gîndirea lui Edith Stein; ed. Galaxia Gutenberg, 2008. Paranteză deschisă dintru început. La Editura Carmelitană apare deja o serie foarte serioasă de Opere Complete Edith Stein, în care încă din 2011 s-a publicat Fiinţă finită şi fiinţă eternă, una din marile cărţi de filozofie ale veacului. Ilustrînd acel fenomen-blestem numit de Horia-Roman Patapievici non sequitur, conform căruia nimic nu se leagă în cultura noastră, nu există continuitate, legato, (vezi De ce nu avem o piaţă a ideilor, 2014), cartea a trecut complet ignorată pe „piaţa noastră culturală”. Deşi ar fi trebuit să fie incontestabil un eveniment. Închis paranteza. Dar cartea pe care vreau să o semnalez aici are alte mize, se numeşte Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Infinitul fără nume – Cîteva reflecţii despre paradoxurile credinţei, ed. Galaxia Gutenberg 2013. Este o culegere de eseuri, apărute în parte în Observator cultural, despre felul cum poţi fi creştin azi, despre felul în care raţiunea, dar şi scara de valori a prezentului, intră în dialog cu jertfa Celui de pe Cruce. Nu este o lucrare scorţoasă de teologie, ci o transcriere febrilă, în duhul autenticităţii, a interogaţiilor pe care trăirea credinţei le ridică raţiunii în genere şi somaţiilor lumii de azi în particular. Avem astfel: credinţa ca paradox al încrederii, paradoxul convertirii, paradoxul moderaţiei în virtute, al solitudinii şi comunicării, al criticilor ateiste aduse credinţei, paradoxul întrupării logosului şi al raţionalităţii lumii, al parabolelor lui Isus, al consolărilor lui Iov, al iubirii, al pluralismului religios şamd. Creştinismul însuşi s-a construit pe scandalul Crucii, al divinului care acceptă să coboare realiter în trup, să sufere ca atare, care se naşte din fecioară ca om deplin, pătimeşte, învie şi se înalţă la ceruri. Creştinismul impune „logica dinamică a contradictoriului”, ca să folosesc într-un sens oarecum metaforic o sintagmă celebră a unui filozof român. Sau, cum spune autoarea noastră: „Credinţa creştină presupune asumarea lucidă şi personală a riscului de-a crede într-un scandal: într-un paradox cosmic, 7

Christian CRĂCIUN

cum este acela al Întrupării, al Crucii şi al Învierii unei Persoane luminoase, care a adus cu sine o lumină din altă lume” (2). Într-o vreme în care creştinismul „se diluează” în comodităţi burgheze, sau devine o chestie oarecum privată, de desfăşurat în spaţiul intim, în care predania riscă a fi redusă la un moralism mediocru, astfel de texte curajoase aduc a aer proaspăt. Nu întîmplător autorii citaţi într-o carte care nu face abuz de citate sunt C.S. Lewis, Chesterton, Pleşu… oameni cu o abordare – paradoxal!nedogmatică a dogmelor. Adversarii credinţei sunt mulţi şi de multe feluri, dar cel care este aici ţinta principală este un anume fel de „mediocritate religioasă”. „Credinţa începe cu conştiinţa de a fi fost creat de un Creator care a dorit în mod gratuit ca tu să exişti, acceptînd toate riscurile libertăţii tale, pe care tot El, Creatorul, ţi-a dăruit-o. Începe cu conştiinţa că, deşi nu meriţi nimic, eşti iubit în fiecare clipă de Cel care îşi dăruie fiinţa printr-un act atît de generos încît te face demn să porţi şi un chip asemănător cu al Său. Cu conştiinţa că meriţi să fii iubit nu datorită ţie, ci datorită Iubirii însăşi” (12) Această serie de eseuri se constituie într-o „definiţie” cumulativă a credinţei subiectul gramatical şi ontologic aş spune al aproape fiecărei fraze. Şi asta pentru că, iarăşi contrar lenei prea lesne primitoare a adevărurilor de-a gata, credinţa este căutare şi nu aflare, uimire şi nu certitudine. Aş spune, credinţa este puterea de a ţine mintea treaz-uimită, atunci cînd căldura deja aflatului o îndeamnă la somn (parabola fecioarelor). „Credinţa este acceptarea unei lumini care provine de la o prezenţă – o lumină care, deşi nu e strict «intelectuală», nu

este totuşi nici iraţională sau contrară inteligenţei. Nu este o acceptare ferventă, care te conduce la mîndria de a fi altfel decît ceilalţi – de preferinţă, decît cei care nu cred – sau de a fi un «iluminat» într-o lume copleşită de întunericul păcatului şi al ignoranţei, ci o acceptare smerită, care te expune uneori singurătăţii, mai ales atunci cînd accepţi provocarea autenticităţii şi nu te laşi entuziasmat de «impersonalul căldicel» al încolonării triumfaliste la grupări ideologice ce pot înflori şi în biserică” (17). Toate aceste paradoxuri pe care le desface autoarea conţin, în fond, pericole la adresa credinţei autentice: autosuficienţa, moralismul, iraţionalismul, închistarea în sine însuşi, întîrzierea în litera care ucide şi nu în duhul care dă viaţă (cf. 2 Cor.3.6), ruptura de viaţă. Venind dinspre raţionalitatea tomistă, o asemenea căutare îşi conţine drumul. Avem un contract cu Creatorul care îţi cere, aş spune, nu numai credinţă, ci şi încredere. Să I te încredinţezi total. „Credinţa trebuie aşadar acceptată în paradoxul ei, ca provenind de la Creatorul tău care îţi cere saltul de încredere al inimii pentru a-ţi putea manifesta, rămînînd în acelaşi timp infinit misterios” (20). Cunoaşterea nu exclude acceptarea Minunii. „Acceptarea credinţei presupune aşadar acordul de a te dărui unui mister de neînţeles de care depinzi în întregime, dar la care nu poţi avea acces decît dacă rămîi uimit şi smerit în faţa prezenţei sale, cu inima în adoraţie. Este semnificativ că toţi aceia care l-au primit pe Isus sînt descrişi de evanghelişti ca avînd capacitatea de a fi uimiţi şi de a se bucura, fie de miracolul vestit de «steaua călăuzitoare», precum magii, fie de minunea naşterii

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

Mîntuitorului anunţată «celor mici», precum păstorii din Betleem, fie de autoritatea Cuvîntului, precum cei care ascultau învăţătura lui Isus” (23). Paradoxul convertirii ne îndeamnă să gîndim una dintre cele mai grele probleme ale creştinului: libertatea lui deplină, prin care a fost construit, inclusiv aceea de a-şi nega Tatăl. Există un sens extrem de personal al fiecărei existenţe, şi el se formează la capătul de regăsire a acestui drum de (re)găsire a credinţei, a tonului just în dialogul cu transcendentul. Alegerea devine astfel mai importantă, pentru că este liberă. Şi „creşterea în libertatea interioară devine atunci şi o creştere în umilinţa şi răbdarea care nu mai pornesc din Eul nostru îngust, ci din sinele nostru profund” (96). Cunoaşterea lui Dumnezeu, asupra căreia s-au ostenit atîţi teologi şi filozofi, este, observă cu dreptate TerezaBrînduşa Palade, cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. „Accentul cade, aşadar, mai curînd asupra unei cunoaşteri relaţionale a iubirii lui Dumnezeu care eliberează inima de egoismul şi falsitatea care menţin vicii ce se opun obiectiv adevărului şi iubirii. Finalitatea vieţii de credinţă este cunoaşterea lui Dumnezeu, care este iubire şi lumină, şi nu micul moralism care nu vede mai departe de reforma morală, confundînd scopurile cu mijloacele şi creştinismul cu o lecţie de morală pedantă. «Cînd te apropii de lumină, ai mereu umbra în spate» - scria Fer. Vladimir Ghika, sugerînd cu subtilitate că finalitatea este lumina Adevărului, şi nu preocuparea anxioasă de a lupta mereu cu «umbra»” (28). Legat de acest „moralism pedant” şi plicticos este şi următorul paradox, al

excesului în virtute, unul dintre cele mai greu de înţeles raţional şi de pus în practica vieţuirii cotidiene, într-atît contrazice el părerea comună, după care „cu cît mai multă virtute, cu atît mai aproape de perfecţiune”. Grecii deja probaseră virtutea lui „nimic prea mult”, prea mult bine duce la hybris, la tragedie. Dreapta socotinţă, discernămîntul, spun Sfinţii Părinţi este una dintre calităţile cele mai greu de achiziţionat pe drumul spre „castelul interior”. „Dumnezeu revarsă din belşug neputinţe, care au însă curajul de a-şi pune toată speranţa în ajutorul Său, încredinţîndu-se fără rest iubirii ale milostive” (29). Harul lui Dumnezeu lucrează în linişte, aşa şi lupta cu propriile căderi trebuie purtată în linişte. Fervoarea „vitezei”, „ascezei

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

spectaculare” nu e totdeauna compatibilă cu această lucrare, discretă, înceată, insesizabilă de cele mai multe ori, a Duhului. „Creştinul poartă harul lui Dumnezeu într-un «vas de lut» -mereu fragil şi putînd fi mereu doborît” (32). Aici apare marele pericol al fariseismului, al stricteţii formale care usucă deplin miezul fiinţei. „A confunda decenţa creştină cu rigiditatea sau puritanismul este de multe ori genul de atitudine care ratează adevărata pudoare, ce are menirea de a proteja ceea ce este delicat şi intim în persoană, pentru a nu pune în pericol demnitatea şi libertatea ei spirituală. Cel mai rău este însă atunci cînd rigiditatea ascetică înseamnă a practica pudoarea mai ales ca pe o indignare moralistă faţă de «frivolitatea» celorlalţi. Acesta este un simplu exerciţiu de fariseism, fiind de multe ori o manifestare a lipsei de iubire şi a incapacităţii de a vedea ce este ascuns de obicei în inima omului sub «o mască frivolă»: uneori imaturitatea, alteori o suferinţă sau o singurătate deghizată – şi alteori, ca în cazul lui Kierkegaard, delicateţea care se cuvine ocrotită ludic şi ironic în raport cu o rigoare care poate deveni indiscretă” (33). Creştinul are azi a aduce în lume cîteva calităţi „simple”: bucuria, seninătatea, speranţa, iubirea… Fiecare dintre paradoxurile pe care le ia în discuţie autoarea nu reprezintă, în fond, decît o imensă tensiune în care este prins cel ce crede, o credinţă fără „poli” nu pare a fi autentică. De pildă, cum să conciliezi singularitatea şi singurătatea experienţei fundamentale de „teamă şi cutremur” în faţa Nepătrunsului cu dimensiunea comunitară a Bisericii? „Paradoxul cel mai mare al solitudinii în

credinţă este e nevoie cel puţin de o solitudine temporară şi de o «luptă cu îngerul» la singular pentru a-l putea descoperi pe un altul în comuniunea iubirii care «vine de sus», fiind atinsă de harul lui Dumnezeu şi în libertatea persoanei care conduce la dăruire de sine” (40) Relaţia creştină între doi oameni este de fiecare dată una ternară (de nu trinitară), ea este (pre)simţită ca fiind dăruită de „al treilea” şi dedicată în întregime Lui. „Cristos luptă mereu alături de cel care crede în El şi îi odihneşte sufletul în oaze de pace şi bucurie – dar lupta rămîne cu toate acestea reală şi duritatea ei nu trebuie ocolită cu subterfugii «pioase» sau «devoţionale» (41). Solitudinea în rugăciune este o solitudine paradoxală, pentru că este, de putem folosi acest superlativ, cea mai comunitară dintre acţiunile omului. Aşa cum: „Prin Crucea, care este semnul speranţei şi al Învierii, Cristos răscumpără nu doar persoanele singulare, ci şi relaţiile omeneşti pe care El le doreşte şi le binecuvîntează” (44). Există azi o spaimă a credincioşilor faţă de procesul galopant de secularizare, faţă de acuta de-creştinare a lumii de azi. Creştinii simt că „teritoriul” lor scade de la o zi la alta. Un alt paradox la care autoarea ne îndeamnă să reflectăm este acela că (pînă şi) criticile ateiste aduse credinţei pot avea la o adică o funcţie revigorantă, pot contribui la vigilenţa şi flexibilitatea gîndirii teologice, la scoaterea din mediocritate a trăirii religioase. Eroarea noastră stă într-un fel de greşită poziţionare, în aşteptări greşit plasate, în dorinţa de „a moderniza” creştinismul care este, în sine, o absurditate; mutîndu-se pe sine de pe

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

verticala duhului pe orizontala cotidianului ideologizat şi fals caritabil, creştinul ratează exact esenţa luminoasă (şi numinoasă!) a mîntuirii. „Creştinismul nostru a devenit edulcorat, «adaptat» la slăbiciunile noastre. În loc ca noi să «ne adaptăm» la spiritul vertical al creştinismului, în primul rînd prin ascultarea vie şi paradoxală a Cuvîntului Scripturii, nutrim aşteptarea ca el, creştinismul, să se remodeleze pe orizontală imanentă, şi Isus să devină «unul de-al nostru», fără transcendenţa Lui care ne incomodează” (46). Autoarea pledează convingător pentru o „gîndire atentă la penumbre”, pentru tensiunea căutării necontenite a „drumului celui îngust”. „Paradoxurile lor [al criticilor ateiste] pare să fie că se nasc dintr-o tensiune a căutării care le lipseşte de multe ori oamenilor care se consideră credincioşi – pe de altă parte, ateii nu au de obicei seninătatea care face posibilă căutarea simplă, smerită şi profundă a lui Dumnezeu” (47). Ceea ce pare ateistului de azi (care, trebuie spus, suferă de multe ori de aceleaşi defecte ale superficialităţii ca şi cele reproşate creştinului) cel mai greu de acceptat în „programul” creştin este aparenta - lui - lipsă de raţionalitate. Adică tocmai paradoxul, „scandalul” axial al crucii. Istoric vorbind, creştinismul vestic a făcut cele mai multe eforturi de a concilia textul sacru cu ordinea logică aristotelică. Doar nu despre Logosul întrupat este vestea cea bună a Evangheliilor? Paradoxal (da!), lumea contemporană, „liberalizînd” opţiunea de a crede, îi sporeşte infinit greutatea. Credinţa devine o asumare lucidă, nu o cutumă. E citat aici Charles Taylor care

propunea distincţia între Epoca Mobilizării, în care valorile şi practicile creştine erau transmise prin familie, şi Epoca Autenticităţii, în care oamenii caută liber o împlinire spirituală şi ajung la Dumnezeu pe căi mai ocolite. În contextul în care dezbaterile de la noi privind rolul public al religiei au atins intensităţi de gherile, dar nivelul dezbaterilor nu se ridică de cele mai multe ori mai sus de cel din dezbaterile politice, asemenea abordări nuanţate şi comprehensive sunt ca o gură de oxigen pentru gîndire. Cazul Iov este analizat tocmai pentru a ilustra această dreptate paradoxală a lui Dumnezeu. În eseul Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul se face o comparaţie între „terapia prin filozofie” a stoicilor şi asumarea creştină a Patimilor. „Dumnezeul vulnerabil de pe Cruce nu are, aşadar, nimic în comun cu idealurile stoice şi platonice. Unica filozofie morală care pare să întrevadă, chiar în limitele unei gândiri naturale, ceva din profunzimea Crucii este o filozofie care acceptă lecţia tragicului şi care nu respinge pasiunile şi emoţiile omeneşti – şi o asemenea filozofie este cea aristotelică” (64). Urmînd teoria aristoteliciană a tragicului, BrînduşaTereza Palade analizează educaţia pasiunilor în sens moral prin lecţia tragediei, care în creştinism este lecţia Patimilor. Îl citează pe episcopul american Fulton Sheen care, analizînd atitudinile omeneşti în faţa Crucii, vorbeşte de trei ipostaze: apatia, antipatia şi simpatia. Vorbind de grupul hulitorilor de lîngă cruce, cei care îl provoacă pe Isus să-şi dovedească divinitatea coborînd de pe cruce,

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

episcopul îi asemuieşte cu „intelligentsia care îl pune la încercare pe Dumnezeu cerîndu-i o religie fără Cruce, fără suferinţă şi fără un Mîntuitor care coboară în mijlocul nedreptăţii oamenilor – o religie conformă cu aşteptările oamenilor, şi nu cu paradoxul lui Dumnezeu” (67). Cu observaţia, extrem de provocatoare, că cei plini de ură se pot întoarce la Dumnezeu mai uşor decît indiferenţii… Argumentul „suprem” cu care ateii neagă prezenţa divinului creştin este existenţa în lume a răului, a suferinţei a nedreptăţii. Asta pentru că nu au pătruns structura paradoxală a acestei religii. „Cazul” Iov este exemplar, din acest punct de vedere. „Iov încearcă să descopere o raţionalitate coerentă pentru această aparentă părăsire, care anticipează Crucea lui Cristos, şi eşuează – apelul lui la Dumnezeu este, în esenţă, rugăciunea omului pentru care a devenit dificil să creadă într-o realitate transcendentă care nu îi mai putea oferi un sens inteligibil şi îl lasă pradă celei mai mari confuzii. Iov formulează întrebări filozofice moderne sui generis, ce pun în discuţie sensul dreptăţii şi al milei divine care pare că îi răspunde cu rău celui care are motive să se aştepte la răsplată pentru binele făcut Iov 30.26)” (70). Raţionalitatea suferinţei… iată o temă grea, dar unde să cauţi în altă parte sensul existenţei? Întrebarea autentică, demonstrează autoarea, este primul pas spre întîlnirea cu Dumnezeu din inimă. „Răstignirea lui Cristos – Dumnezeul vulnerabil, care suferă pe Cruce pentru noi – ne oferă consolarea ultimă pentru că nu există nimic mai mult, nici o revelaţie sau imagine a lui Dumnezeu, care să poată

coborî mai aproape de slăbiciunea şi suferinţa omului decît aceea a Dumnezeului care acceptă să sufere şi să moară pentru a-l mîntui. Un Dumnezeu situat pe înălţimi inaccesibile, care nu poate trece prin agonia pe care o trăiesc oamenii, nu poate fi cu adevărat consolator. Numai Dumnezeul care acceptă să fie rănit şi să agonizeze pe Cruce poate fi întruparea paradoxului divin care îi vorbeşte cel mai profund inimii omului.(73) Lecţia lui Iov este paradoxal, nu? - lecţia bucuriei şi îndurării divine. Eseul despre iubirea creştină se deschide cu un citat din Thomas Merton, îl redau aici pentru frumuseţea lui: „Nu există nimic care poate fi înţeles în iubire: doar bucurie şi apoi tristeţe şi apoi, dacă eşti norocos, şi mai multă bucurie”. Pentru că sunt amintite cele trei ispite care stau în calea iubirii: a hedonismului, a falsului ascetism, a incapacităţii de a-l iubi pe Celălalt. „Cel dintîi paradox al iubirii veritabile este, în schimb, acela că iubirea nu poate fi niciodată păstrată şi împlinită dacă o căutăm numai pentru noi înşine. Iubirea care procură fericirea este întotdeauna dezinteresată; fericirea poate spori numai în proporţia cu care iubirea este dăruită şi împărtăşită, ca în paradoxul evanghelic al „bobului de grîu”- şi nu există o limită pentru fericire. Acesta este modelul în care se manifestă iubirea divină: ca infinită dăruire de sine, care produce o fericire infinită” (76). Iubirea însăși este paradoxală, altfel, cred, n-ar avea o legătură atît de indiscernabilă cu credinţa. Apelînd atît la Aristotel, cît şi la învăţatul călugăr trapist Thomas Merton, autoarea

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

prezintă supremul paradox al iubirii, acela că nu putem iubi bine decît dacă iubim mai presus de toate adevărul şi căutăm adevărul prin iubirea noastră. (cf. p. 78) Părinţii aveau un termen extrem de percutant pentru a vorbi despre complexitatea vădirii lucrării divine în ceea ne noi numim Real: iconomie (vezi pentru prezentarea detaliată: Mari-José Mondzain, Imagine, icoană, iconomie. Sursele bizantine ale imaginarului contemporan). De aici, pornind de la premiza că religia creştină este singura cristocentrică şi prin asta – simultan teocentrică şi antropocentrică, autoarea detaliază raportul Tată-Fiu în creştinism. Este aici chestiunea vitală a cunoaşterii lui Dumnezeu. Cel radical de necunoscut şi care – totuşi – în marea Sa iubire pentru noi, ni se dăruieşte într-un mod la fel de radical, pentru a ne readuce la condiţia originară. Şi, în consecinţă directă, ne este supus reflecţiei raportul exterioritate – interioritate în lumea contemporană. Atunci cînd ni se vorbeşte despre „străinul din inimă”. Epoca noastră este caracterizată scurt: divinizarea materialistă a exteriorităţii, a ceea ce se vede. A-L căuta pe Dumnezeu, înseamnă a-L descoperi în propria ta inimă. „Dumnezeu locuieşte şi acum în inima omului şi o şoaptă liniştită din adîncul propriului său suflet îl cheamă şi astăzi, cel puţin în clipele de tăcere şi reculegere în care o poate auzi, la întîlnirea cu dragostea Sa milostivă” (87). Această locuire interioară a celui „cu totul altfel” înseamnă eliberarea noastră din lanţurile exteriorităţii, libertatea ta depinde de gradul în care îl laşi pe celălalt să fie liber – şi nu e doar sensul

politic aici. „Creşterea în libertatea interioară devine atunci şi o creştere în umilinţa şi răbdarea care nu mai pornesc din Eul nostru îngust, ci din sinele nostru profund” (96). Cel mai important în această carte mi se pare sinceritatea uimirii în faţa acestor paradoxuri, este o împărtăşire a stuporilor, nu o impunere a unor soluţii-răspunsuri prefabricate. Este o situare în deschis, cum ar spune Heidegger, care nu ocoleşte punctele dificile. Cum este, de pildă, dialogul (necesar?) dintre creştinism şi celelalte religii, mai cu seamă Islamul, dar şi cele (extrem)orientale. Accentul e chiar mai apăsat vehement în acest punct: „Prin urmare, este o lipsă de credinţă să ne lamentăm că «secularismul şi pluralismul l-au alungat pe Dumnezeu», fără a mai avea încredere că Duhul Sfînt rămîne şi acum cu noi şi că Dumnezeu este în continuare viu în epoca noastră” (104). Horia-Roman Patapievici povesteşte undeva un dialog impulsiv tineresc cu Părintele André Scrima, în care el se lamenta vehement de asaltul secularismului, agonia creştinismului şi decăderea bisericii. La care Părintele l-a mîngîiat blînd ironic cu vorbele: Lasă-l pe Dumnezeu să aibă grijă de ale sale! Această carte pare scrisă în duhul acestei apoftegme. Eliberarea reciprocă a lui Dumnezeu şi a omului despre care vorbeşte autoarea se face simţită şi la acest nivel. Asemănător criticilor ateiste, asaltul altor forme de credinţă schimbă nu creștinismul (imutabil dogmatic), ci modul nostru de a ni-l interioriza. Sigur, aici intră în joc contexte istorice, politice, psihologice, sociologice, etc.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Christian CRĂCIUN

pe care autoarea nu le poate lua în considerare. „Nimeni nu poate îmbunătăţi cu succes caracterul altor persoane – mai sigur este să încerci să te îndrepţi pe tine însuţi – totuşi un creştin nu trebuie să conchidă de aici că «totul este pierdut». Dimpotrivă, chiar în aceste medii toxice din care lipsesc valorile adevărate, creştinul trebuie să caute mereu să se elibereze de condiţionări prin rugăciune – mai ales de sclavia faţă de ce spun şi gîndesc alţii – şi să continue să răspîndească cu simplitate valorile Învierii: atenţia pentru persoană, compasiunea şi dreptatea şi, mai presus de toate, o speranţă şi o bucurie care nu sunt hrănite din cultul materialismului şi care pot împrospăta şi atmosfera asfixiată de egoism dintr-un mediu secular. Fireşte, un creştin nu poate «predica Evanghelia» într-un asemenea context. Totuşi, trebuie să aibă foarte puţină credinţă şi să fie într-adevăr bigot şi lipsit de umor ca să creadă că Duhul Sfînt nu poate acţiona decît acolo unde se vorbeşte explicit despre religie” (106). M-aş referi strict la ultima frază din citatul ultim, gîndindu-mă la virtuozitatea unui Steinhardt de a descoperi înţelesuri creştine în cine ştie ce text literar sau film aparent „frivole”. Trăim o epocă în care necesitatea dialogului necrispat între religii e mai presantă ca oricînd în istorie, paradoxul (altul!) dintre globalizare şi păstrarea identităţii îl impune. „Provocarea pluralismului pentru credinciosul creştin de azi este, aşadar, aceea de a accepta că Dumnezeu vrea să-i lărgească inima” (112). Avem nevoie de o inimă larg înţelegătoare, o inimă inteligentă, după

minunata formulă a lui Finkielkraut. Rezumînd: avem de-a face cu o carte scrisă cu bucurie, pentru a aduce bucurie. Bucuria interogaţiei şi a neodihnei spirituale. „În loc de a încerca să «înaintăm» către Dumnezeu într-o euforie a imaginaţiei, în care ne imaginăm că oamenii, lumea şi Dumnezeu însuşi sunt aşa cum le construim noi în închipuirea noastră, este de preferat să renunţăm la aceste iluzii, chiar cu preţul de a ne simţi invadaţi de incertitudini şi de gustul arid al pustietăţii. Numai în clipa acelei renunţări, care nu poate fi perfectă decît dacă porneşte din iubire, mintea se poate apropia de simplitatea unei priviri contemplative asupra lui Dumnezeu – de adoraţia mută a inimii, în care mintea şi voinţa se odihnesc într-o privire de recunoştinţă iubitoare asupra Creatorului” (114). „…adevărata mistică nu constă în viziuni şi în revelaţii ieşite din comun, ci în ascultarea simplă şi încrezătoare a Infinitului fără nume în propria inimă şi în lepădarea de sine de dragul Dumnezeului infinit – în abandonul în braţele Tatălui. Mistica presupune sărăcia iubirii, într-o mult mai mare măsură decît bogăţia luminilor cereşti. A te apropia de Dumnezeu pe o cale mistică înseamnă a te lăsa tot mai mult modelat de iubirea Lui săracă şi deposedată de sine, şi a fi mai împăcat, precum Sf. Paul, cu lauda cu propriile slăbiciuni (2Cor 12.5), care face să se manifeste puterea lui Cristos (2 Cor 12.9) decît cu mărturia despre răpirile extatice ale propriului suflet în paradis (2 Cor.12.4)” (115). O carte vie despre un subiect viu…

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

la aniversară

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

S-a născut la 6 iulie 1954, în localitatea Finta, judeţul Dâmboviţa. Este absolvent al Facultăţii de Tehnologia Prelucrării Ţiţeiului şi Petrochimie a Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti, în anul 1980. Debutează în acelaşi an, în Biblioteca Luceafărul - 15 Poeţi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1995. A publicat poezie şi cronică literară în: Luceafărul, Vatra, Poesis, Convorbiri literare, Dacia literară, Ramuri, Timpul, Calende, Cronica, Astra, Axioma, Sinteze literare, Esteu, Artpanorama, Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Steaua, Argeş, Cafeneaua Literară, Oglinda literară, Revista nouă, Arca, Familia, Banatul, Actualitatea literară, Apostrof etc. Volume de poezii: Singurătatea supremă, Ed. Labirint, Bucureşti, 1991; Obiecte după frig, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993 (Premiul USR, filiala Braşov, şi al Festivalului Naţional de Poezie „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte 1993); Amintiri de malul celălalt, Ed. Calende, Piteşti, 1994; Dealul, Ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1996; Hierofania, Ed. Universal Cartfil, Ploieşti, 1997; Halucinaţia, Biblioteca Sinteze, Ploieşti, 1998; Obiecte după frig, antologie de autor, Ed. Regală, Bucureşti, 1999; Ceremonii de iarnă, Prefectura Jud. Prahova, 2002 (Premiul USR, filiala Braşov); Sonete, Prefectura Jud. Prahova, 2002; Visul toboşarului, Ed. Labirint, Bucureşti, 2003 (poeme rotite, scrise împreună cu poetul Costin Lupu); Porţile, Ed. Printeuro, Ploieşti 2005; Hierofania, ediţia doua, Ed. Printeuro, Ploieşti, 2006; Dealul, ediţia a doua, Ed. KartaGraphic, Ploieşti, 2007; Timp muzical, Ed. Premier, Ploieşti, 2008; Bufonul Şi KlaRaRegina, Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2009 (Premiul USR, filiala Braşov), Icoana din apă, Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010; Făptura căzută din mit, Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2011 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei 2012); Amintiri de pe malul celălalt, Ed. TipoMoldova, colecţia OPERA OMNIA; Fântânile frigului, Ed. TracusArte, Bucureşti, 2014. Figurează în următoarele antologii: Lumina laterală – Streiflicht eine auswahl zeitgonossischer Rumanicher lyrik, Ed. 15

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Dyonisos Verlag, Kastellaum (antologie româno-germană) Aripa şi roata (antologie de versuri însoţită de nouă desene de Nichita Stănescu), Ed. Libertas, Ploieşti, 1998; Braşovul în 100 de poeme, Ed. Pastel, Braşov, 2007; Poeme hai-hui, Ed. Grinta, Cluj, 2012; natură în mişcare cu infantă / flamingo şi fără măr, Ed. Premier, Ploieşti, 2012.

Simion Bărbulescu (Luceafărul 2000), Nicolae Stoie (Gazeta de Transilvania 2002), Victor Sterom (Informaţia Prahovei 2002), Nicolae Dumitrescu (Prahova 2002), Tudor Toma (AltPHel 2002), Victor Sterom (Porto Franco 2003), Ionel Dune (Gazeta Prahovei 2004), Victor Sterom (Informaţia Prahovei 2005, Argeş 2005, Astra 2006, Informaţia Prahovei 2006), Nicolae Dumitrescu (Axioma 2005), Lucian Gruia (Poesis 2006), Constantin Miu (Oglinda Literară 2006), Petrică Birău (Realitatea 2006), Mihai Antonescu (Oglinda Literară 2006), Victoria Milescu (Sud 2006), Niculina Oprea (Axioma 2006), Lucian Gruia (Poesis 2007), Dumitru Augustin Doman (Argeş 2007 ), Loredana Eglisch (Astra 2008), Radu Cange (Cafeneaua Literară 2008), Minel Ghiţă Mateucă (AltPHel 2009), Lucian Gruia (Revista Nouă 2008), C. Trandafir (Axioma 2010), Constantin Buiciuc (Banat 2008), Remus Valeriu Giorgioni (Banat 2010), Radu Cange (Cafeneaua Literară 2010), Victor Sterom (Oglinda Literară 2010), Eugen Evu (Revista AGERO Stuttgart 2010), Horia Gârbea (Luceafărul 2011), Aurel Sibiceanu (Argeş 2011 ).

Este autorul antologiei Melancolie Diesel, a cenaclului Atitudini din Ploieşti, Ed. Karta Graphic, Ploieşti, 2010, cu un Cuvânt înainte de Constantin Hârlav şi al antologiei Pentarombul. Ploieştiul în cinci prieteni (Ion Stratan, Ioan Vintilă Fintiş, Costin Lupu, Martin Culcea, Filip Kollo) Prezent în DGLR, vol. 6, şi în Dicţionarul scriitorilor români. A primit numeroase distincţii şi premii. Referinţe critice: Iulian Boldea (Vatra 1992), Ioan Moldovan (Familia 1992), Ştefan Ion Ghilimescu (Luceafărul 1992), Romulus Bucur (Arca 1992), Nicolae Oprea (Calende 1992 ), Vasile Spiridon (Poesis 1993), Ştefan Ion Ghilimescu (Contemporanul 1993), Mircea Bârsilă (Calende 1994 ), Iulian Boldea (Vatra 1994), Stelian Stan (Dunărea literară 1995), Crenguţa Gânscă (Familia 1994), Miruna Mureşan (Universul cărţii 1994), Radu Cange (Poesis 1994), Dan Silviu Boerescu (Luceafărul 1996), Adrian Bucurescu (România Liberă 1997), Victor Sterom (Minerva 1997 ), Nicolae Oprea (Calende 1997), Gheorghe Mocuţa (Arca 1997), Liviu Comşia (Gazeta de Transilvania 1998), Nina Vasile (Artpanorama 1998), Bogdan Stoicescu (Telegraful de Prahova 1998), Victor Sterom (Gazeta de Prahova 1998), Gheorghe Mocuţa (Poesis 1999), 16

„Fintiş nu poate fi considerat nici şaizecist, nici optzecist şi cu atât mai puţin, nouăzecist. Este poet, pur şi simplu. Desolidarizându-se de majoritatea congenerilor, se înscrie pe orbita poeţilor de tip orfic, fascinaţi de realitatea primordială, de temeiurile originare. Pe urmele orficilor, poetul contemporan crede în metempsihoză ca act purificator şi percepe Timpul ca principiu necreat – dar ordonator –, aflat la obârşia tuturor lucrurilor.” (Nicolae Oprea) Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

George PAŞA Laitmotivul frigului la Ioan Vintilă Fintiş Poet greu încadrabil într-un anumit curent literar, chiar dacă prin vârstă aparţine generaţiei optzeciste, Ioan Vintilă-Fintiş aduce prin volumul de versuri Fântânile frigului (editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2014) un univers poetic dominat de aceeaşi obsesie a frigului, văzut mai degrabă nu în „măreţia” sa, ca la Nichita, ci ca un fel de anticameră a sfârşitului. Spun obsesie creatoare, fiindcă poetul mai are un volum, Obiecte după frig (editura „Porto-Franco”, Galaţi, 1993), unde visează un drum către o „ţară a frigului”, într-o „apocalipsă de ninsoare”, amintind, cumva, de viziunea din „Decembre” de Bacovia. N-aş putea spune că, astfel, Fintiş poate fi considerat un poet monocord, fiindcă, în ciuda unor motive poetice, prelungite de la un volum la altul, mijloacele artistice sunt total diferite. Cartea are 109 pagini (inclusiv cuprinsul), cu o structură muzicală, în sensul că o poezie în prozodie clasică este dublată imediat de un text concis, în vers liber. Altfel spus, muzicalitatea voită a discursului poetic presupune şi schimbări de ton, în acord cu muzica sufletului. Interiorizarea este uneori dublată de ludicul poeziilor în vers clasic, unde ritmul, măsura, retorismul amintesc vag de Mircea Dinescu. Dintrun alt punct de vedere, după o poezie unde muzica este în surdină, se aud Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

acordurile, uneori psalmice, alteori de romanţă sau de cântec de lume. Însă Fintiş are imaginarul său poetic specific, dublat de o anumită teatralitate a gesturilor, fără emfază şi joc al oglinzilor. Contrapunctul este, în mare parte, bazat pe laitmotivul frigului. Un frig ce trimite, uneori, şi la „castelul de gheaţă” al lui I. Barbu, şi la „oceanul cel de gheaţă” eminescian, în ciuda faptului că textele autorului de faţă sunt bazate pe stări poetice şi pe sugestii care vin nu atât din limbaj, cât din ideile poetice. Şi dacă vorbeam de acea obsesie a frigului, să exemplificăm prin versuri care dau această dominantă tragică şi încărcată de note premonitorii: „oglinzile se sparg/ chipurile devin/ constelaţii de frig” (p. 10); „Este pustiu pe ţărm şi parcă ninge/ cu păsări violete din lumea de apoi” (Iarna balerină”, p. 23); „Cântând să deturnăm mărfarul/ Spre nordul cu zăpezile fecioare” („Zăpezile fecioare”, p. 25); „”priveam în taină/ dirijorul cu bagheta/ de frig” (p. 44); „Cum o corabie pornită/ Spre frigul albastru fundamental” („Cândva în decembrie”, p. 67); „dacă până atunci/ nu ne vor acoperi/ întrutotul zăpezile” (p. 84); „cerbul inimii mugeşte/ pe altarele gerului” (p. 104) etc. Observăm aici că sugestiile au un câmp epistemic deosebit de larg: liantul care adună cioburile şi reface întregul este conştiinţa rămânerii, fie şi într-o „constelaţie de gheaţă”; amurgul, care aminteşte nu de Bacovia, ci de viziunea cioraniană a „singurei rătăciri valabile”, în cazul autorului de faţă, cea a creaţiei; iubirea ca o şansă oferită fiinţei de a deturna sfârşitul spre începuturile imaculate; îngheţul ca rămânere, dincolo de timp şi de timpuri; fiinţa „îngheţată” 17

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

(citeşte „răstignită”) în tăcerea albastră a cerului, mai precis, în acele începuturi, în care sâmburele creaţiei conţinea, în imobilitatea sa, potenţialitatea transcenderii. Deşi temele volumului sunt, în mare parte, cele consacrate, adică: moartea, iubirea, Dumnezeu, cântecul, copilăria, lumina, noaptea etc., viziunea poetică este una particulară, în care singura alternativă a nopţii în care se va scufunda totul nu pare a fi decât locuirea în secundă şi eternizarea sa prin iubire şi creaţie. Volumul pare unul unitar, tocmai prin acea compoziţie muzicală despre care vorbeam, în care, ca într-o veritabilă simfonie a zăpezii, nu lipsesc nici alămurile vântului, nici sunetul de violoncel al tristeţii, nici pianul care aduce viul ca o perpetuare prin cântec în faţa extincţiei. De altfel, şi la nivel lexical, observăm această predilecţie spre muzical, altfel decât la simbolişti: „de undeva se aude cântecul iernii/ flaut/ sau violoncel” (p. 20); „pe deal violoncelul/ în sala de aşteptare/ nimeni” (p. 32); „Uite cum plânge noaptea octavă” („Cântec”, p. 39); „ţi-am scris// o mie de simfonii/ până ce ai devenit/ cântec” (p. 44) etc. Dacă ar fi să ne referim şi la poeziile de forţă ale volumului, am putea aminti aici textele fără titlu de la paginile 10, 12, 36, 40, 44, 100 sau poeziile „Zăpezile fecioare” (p. 25), „Metaforă marină” (p. 55), „Acrobaţi de aer” (p. 63), „Cândva în decembrie” (67), „Dincolo de râuri” (p. 81), chiar dacă poeziile în prozodie clasică suferă, pe alocuri, de aritmie. Prima şi a patra dintre ele amintesc de adolescenţă şi, respectiv, de copilărie. Prima e marcată de nostalgie, sfâşiată de neputinţa cuprinderii totului, dominând conştiinţa că toate se duc sau rămân

doar în „constelaţii de frig”. Cealaltă are ceva din sfâşierea lăuntrică a versurilor lui Labiş din „Primele iubiri”, însă, în cazul lui Fintiş, sfâşierea este doar sugerată, semn că totul este la el doar retrăire, nu la aceeaşi intensitate, dar, în mod sigur, mai tragică: „copilul îmi face cu mâna/ şi mă strigă pe nume// ceva straniu/ adierea vântului/ înşurubându-se/ pe câmpul cu păpădii/ pe drumul care urcă/ dealul pieziş// dacă te întorci/ din carte/ să cari după tine/ toate cuvintele/ şi ninsorile de odinioară”. „Acrobaţi de aer” pare a fi şi un text despre menirea artistuluisaltimbanc, adică a unui „acrobat de aer”, care-şi rostogoleşte „fantasmele din sfere” spre a atinge muzica iubirii. Până la urmă, aduce vreo noutate în lirica actuală volumul acesta al lui Ioan Vintilă-Fintiş, când dominanta frigului nu este decât o viziune, dintr-un alt unghi, a „marii treceri”? Greu de spus, într-un context în care noutatea în poezia de azi este, în mare parte, o surprindere, prin alte modalităţi poetice (de cele mai multe ori, narative) a aceloraşi teme eterne ale literaturii. Dincolo de unele inconsecvenţe stilistice (uşoara alunecare în manierism, prin laitmotive sau formule poetice similare), unele erori de redactare (fără a ştirbi înţelegerea cuvintelor), unele metafore facile („altarele gerului”, „zidul de frig”, „inorogul copilăriei”, „prinţese de rouă”), ce-i drept, bine integrate în contextul poetic, putem spune că volumul Fântânile frigului se citeşte cu plăcere, fiind accesibil, cel puţin în structura „de suprafaţă”, şi cititorului nespecializat.

Vintilă Fintiş, Ioan, Fântânile frigului, Bucureşti, „Tracus Arte”, 2014 Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan VINTILĂ FINTIŞ - 60

Ioan VINTILĂ FINTIŞ

biciuieşte tropicele care noapte şi zi care polul nord şi polul sud cântec straniu majestuos ca sărutul unei frunze de diamant aşezată pe marginea visului

FANTASME (2) inexistenţa cerc luminos în centrul căruia se concepe tăcerea sanctuarul de cuvinte trupul verbului lenevind

*** între dealuri şi văi cum pielea amurgului peste hieroglifele oase *** în purpura pupilei pluteşti pe masă gramofonul sticla de vin legănându-se este decembrie balet de fluturi în lumina blândă a felinarului îţi sărut lacrima de opium părul tău de cânepă neagră pare un catarg fluturând peste câmpia de valuri ne contopim până la dispariţie tu trage cearşaful nevinovat cum pe o cortină gri deasupra oraşului între cer şi pământ bulevarde pustii pe ziduri umbrele stacojii ale celor morţi şi ale celor vii *** apoi tăcerea fulgerul care deschide piramida care topeşte smirna de pe trupul aurit al faraonului care se curbează după ecuator şi Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

deodată crapă un nor - se deschide poarta sărutului inima cerului pare străpunsă cu o săgeată de timp ia forma unei secunde o amintire trupul care acum mi se pare despărţindu-se în două în patru apoi în infinit s-a despărţit plângând sărmanul trup o pulbere de aştrii abur divin în golul dintre şapte ceruri magie constelaţii *** şi - n loc de trup o coasă pe aşternutul inocent de parcă de curând cineva a cosit fânul tinereţii crinii copilăriei amintirile ei şi drumul pribeag. îngerul a bătut cu aripa un val nevăzut apa s-a cuibărit în visul oval din care ţâşnesc formule şi alchimii şi astfel cel de al doilea vis în al doilea somn au fosta săvârşit...

w 19

cronica literară

Mioara BAHNA

Isabel Nogueira, profesoară universitară australiană, originară din Lisabona, între care, aşa cum se arată de la început, a existat, cu mulţi ani în urmă o poveste sentimentală, recunoscută, în primele scrisori, doar de bărbat. Românul, specialist în lingvistică romanică, şi portugheza, fostă studentă la litere, care au trăit prin anii ’70 ai secolului al XX-lea la Lisabona, un început de iubire, pe fondul descătuşării social-politice aduse de aşa-numita Revoluţie a Garoafelor, începută în 25 aprilie 1974, se reîntâlnesc, după circa un sfert de veac, cu prilejul unui nou stagiu de cercetare pe care îl parcurge el în ţara de care s-a ataşat incurabil, definitiv, ajungând, în cele din urmă, să renunţe la ţara natală pentru a se stabili în Portugalia. Descoperindu-i numele într-o revistă – Portuguese Studies –, Petru /Pedro Cosmovici îi scrie lui Isabel Nogueira, la întâmplare, dar plin de speranţe, care i se amplifică după primirea primei scrisori de la Melbourne. Schimbul epistolar re-creează atmosfera anilor ’70-’80 din România, dar şi din afara „lagărului comunist”, însă din perspectiva unor inşi dominaţi de livresc – de aceea, prezenţa unor fragmente eseistice, în scrisori, e firească –, preocupaţi, în cea mai mare parte a timpului, aproape exclusiv de fapte legate de mediul universitar căruia îi aparţin, aspect ce sporeşte aerul de desuetudine pe care îl au gesturile şi chiar sentimentele lor, dar pe care personajele şi le cenzurează, mai ales la început, izolându-se în lumea cărţilor, încât personajele par a alege deliberat forme de manifestare care înclină spre artificial. În contrabalans însă, evenimentele petrecute demult sunt devoalate din perspective diferite, prin tehnica

Mihai Zamfir: Se înnoptează. Se lasă ceaţă Cu un titlu care preia un vers al lui Tudor Arghezi, regăsit în motto, Se înnoptează. Se lasă ceaţă, cartea lui Mihai Zamfir, apărută în 2006, la Editura Polirom din Iaşi, este un roman epistolar, înscriindu-se, din acest punct de vedere, într-o tradiţie începută în urmă cu nişte sute de ani – la care au trudit o seamă de scriitori, între care Montesquieu, Laclos, Goethe, pentru a nu aminti decât câteva dintre cele mai cunoscute nume din literatura universală, dar şi scriitori români, şi îl amintim, de pildă, pe George Călinescu –, care aparţine literaturii autenticităţii. În subsidiar, de pildă, unul dintre personaje, contribuind la transformarea unor „documente” reale în literatură, îi atrage atenţia partenererei sale: Draga mea, nu suntem în filme, nu suntem nici măcar într-un roman, suntem în mijlocul unor scrisori. Romanul reliefează, de la început, două laturi structurale: pe de o parte, palierul celor două personaje care „traduc” scrisorile din portugheză în română, şi, pe de altă parte, scrisorile propriu-zise, care au patru autori şi sunt trimise din Lisabona, Bucureşti, München, Melbourne şi Queensville. Dintre semnatarii lor, se detaşează, ca personaje principale, mai întâi iniţiatorul acestei corespondenţe cu un oarecare grad de insolit, Petru Cosmovici, lingvist bucureştean, şi destinatara rândurilor lui, 20

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Mioara BAHNA

„oglinzilor paralele”, întregul căpătând, din punctul de vedere, mai ales, al lui Isabel un statut de scriere „de graniţă”, ea, spre exemplu, chestionându-l adesea pe Petru în legătură cu posibilitatea ca el să cocheteze cu literatura. În ce priveşte cuplul „traducătorilor”, pentru ei scrisorile apar ca o provocare, ca un joc, unde se sugerează a fi, totuşi, şi un dram de interes (nu foarte clar precizat, în legătură cu o posibilă plecare în Portugalia), dincolo de satisfacţiile pe care li le dă posibilitatea de a intra în intimitatea unor oameni, ridicaţi – sau coborâţi?! – la rangul de personaje, cărora le analizează comportamentul sau caută să le anticipeze evoluţia sentimentelor şi finalitatea acesteia. Impresia de vetust dă nota generală iubirii – manifestată mai mult la nivel ideatic – renăscute la distanţă, în timp, dar şi în spaţiu, personajele fiind trecute de prima tinereţe (de aceea, „traducătorii” îi cataloghează ironic adesea ca „bătrânei”, la cei cincizeci şi şase de ani ai lui Pedro, când se reînnoadă legătura de altădată, şi la cei cu un deceniu mai puţini ai lui Isabel) şi obstinându-se să păstreze o formă de corespondenţă perimată în plină eră a internetului. O tehnică artistică exploatată pe larg în romanul lui Mihai Zamfir este cea a punerii în abis /mise en abîme, începând chiar prin rolul personajului principal masculin, de alter ego al scriitorului, la care se adaugă pluriperspectivismul, încât, în ciuda restricţiilor pe care le impune spaţiul epistolar, contururile pe care le trasează din unghiuri diferite emiţătorii dau coerenţă şi verosimilitate ansamblului. Încadrabil în categoria autoficţiunii, romanul este construit ca un text

adnotat, unde, pentru personajele din prim-plan, care – cel puţin la început –, după propria mărturie, scrierea e şi exerciţiu de elocinţă, iar iubirea e mai mult un fel de corolar al periplului lor cultural, pe care, în primul rând, tenacitatea bărbatului o reînvie şi caută să o perpetueze, din moment ce femeia e mai rezervată, o scuză putând fi şi starea ei maladivă, crizele de depresie a căror victimă e periodic. Flux şi reflux emoţional, patetism sau uitare sunt manifestări ale celor doi, ale căror scrisori sunt, după expresia lui Petru /Pedro, răspunsuri la nişte strigăte lansate peste ocean. Reacţiile pe care le au sau, măcar, le lasă la vedere personajele sunt, la început, ale unor personalităţi oarecum incompatibile, pentru că, în timp ce Petru Cosmovici manifestă un entuziasm debordant în cauţionarea unui sentiment existent, cel puţin în aparenţă, doar în el, Isabel e traversată de trăiri antinomice, apoi de o culpabilitate cu surse nedesluşite, până la un punct, pentru motivarea cărora invocă mai mereu angoasele pe care i le induce o viaţă universitară acaparantă, care impune prea multe şi, de multe ori, inutile atribuţii. Spre a curma posibilitatea instalării monotoniei, scriitorul le adaugă celor doi corespondenţi încă două personaje, încât trama se complică, aducând, totodată, noi informaţii prin care imaginea – unilaterală, până atunci – a câte unor evenimente se dezvoltă, sporindu-se verosimiliatea şi reducându-se, în oarecare măsură, livrescul. Nostalgici, în general, eroii lui Mihai Zamfir caută – o căutare maladivă, cum spune Petru, adresându-se prietenului său Andrei Dumitrescu –, cu tristeţe, urmele trecutului, dar rezultatele sunt

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Mioara BAHNA

dezamăgitoare, de vreme ce calea modernizării pe care au intrat este ireversibilă. Fluctuaţii sentimentale, analize, în special ale celor două ţări, România şi Portugalia – făcute aşa cum ei înşişi remarcă, uneori, cu o inconştientă propensiune pentru scris –, surprinzând momente marcante pentru cei doi, Petru Cosmovici şi Isabel Nogueira, de o parte şi de alta a evenimentelor care le-au fracturat timpul istoric, revoluţii, toate se insinuează în scrisori, unde personajele realizează adevărate studii de caz, în care, mereu, actanţii din prim-plan sunt chiar ei, fiindcă, dincolo de zbuciumul profesional şi cel sentimental, personajele lui Mihai Zamfir zugrăvesc, fără parti-pris-uri, fundalul social, politic, economic al lumilor în care trăiesc, având, în acelaşi timp, posibilitatea de a compara, prin experienţă directă, regimuri politice distincte, epoci, oraşe, ţări, continente etc. Reacţiile lor la mediu sunt ale omului obişnuit, înzestrat cu luciditate, sincer, incapabil de comportament duplicitar, al cărui bioritm înglobează atât resemnare, cât şi entuziasm, fără să maximizeze vreo direcţie sau alta. Prin Petru şi Isabel, cartea aduce o replică la motivul îndrăgostiţilor nefericiţi, pentru că, în pofida vârstei – pe care şi-o exagerează din varii motive sau le-o exagerează „traducătorii” –, personajele sunt în căutarea (tardivă) a unui drum pe care să meargă fără oprelişti artificiale, cu detaşare şi în acest scop înfruntă limite geografice, sociale, politice etc. Scrisorile relevă atitudini specifice acelora care trăiesc în universul cărţilor, de la încercarea de a înţelege şi explica forme ale existenţei lumii, în ansamblu, incluzând studierea interlocutorului – urmărindu-i „progresele” făcute, „umanizându-se”, prin actul cathartic al corespondenţei cu un

interlocutor care înseamnă parte consistentă din trecut–, până la introspecţie, discursul fiecărui personaj fiind traversat de ironie şi autoironie, într-o insolită competiţie, cu miză ipotetică: ştiu că adevărul meu se află înscris undeva, într-o epistolă, la celălalt capăt al lumii, cum îi mărturiseşte Petru lui Isabel. Străbătând trei continente, de-a lungul a şapte ani, din 1997 şi până în 2003, scrisorile, prin care se realizează „dosare de existenţă”, păstrează o notă de mister referitor la modul în care cei doi „traducători” au intrat în posesia lor, dar şi la felul în care urmează să li se finalizeze acţiunea (au fost găsite, le-au fost date spre a le traduce...) şi punctează etapele parcurse de o iubire care a debutat prin ’70, părând încheiată de-a lungul unui sfert de secol, pentru ca, apoi, să se producă adevărata descătuşare a sentimentelor, graţie, mai ales, perseverenţei lui Petru, care îi relatează imediat, la cald, aproape totul lui Andrei Dumitrescu, reluând, ulterior, pe acelaşi traseu, dar cu oarecare detaşare, cele întâmplate. Considerându-se „exilat” în propria ţară, pe care n-a ales-o, ci s-a născut pur şi simplu în ea, dacă s-a întâmplat fără să mă fi întrebat nimeni, personajul concluzionează: Trăiesc în exil de când mă ştiu. Cu Portugalia, ţara de adopţie, are, în schimb, reale „afinităţi elective”. Cercul participanţilor la spectacolul epistolar se lărgeşte prin apariţia a încă unui personaj, Lidia Fotino, care îi scrie lui Petru Cosmovici de la München, invocând amintirea vieţii lor de famile destrămată înainte de evenimentele revoluţionare din ’89, prin plecarea ei din ţară. Ca urmare, noile date despre tribulaţiile casnicsentimentale, ocultate sau omise până atunci de iniţiatorul schimbului de

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Mioara BAHNA

scrisori, amplifică portretul acestuia, dar şi imaginea lumii româneşti sub regimul comunist, pentru că Lidia face un rezumat al vieţii lor în comun, încercând o reevaluare a acesteia şi tatonând astfel posibilitatea de a o relua prin întoarcerea ei în ţară. Scrisorile Lidiei, care se adaugă celorlalte, subliniază statutul de permanent perdant al personajului central, de ins adaptabil, în portretul pe care i-l face sau, mai exact, i-l completează, trecând de la admiraţie la cinism: Chiar mă întreb: n-ar fi fost mai bine să te faci scriitor decât lingvist? N-ar fi câştigat mai degrabă literatura română un pamfletar de temut decât lingvistica romanică al nu ştiu câtelea specialist? Cu acelaşi prilej, fosta soţie, inventariind motivele despărţirii lor, îi reproşează lui Petru o imensă indiferenţă atât faţă de alţii, cât şi faţă de sine, încât, remarcă ea, dacă regimul comunist te-ar fi lăsat în pace să te ocupi doar de ce te interesează, dacă ţi-ar fi permis să mergi din când în când în străinătate, puţin ţi-ar fi păsat cum trăieşti, ce mănânci, dacă e în casă frig sau nu, dacă pe străzi e lumină sau întuneric. N-am văzut în viaţa mea pe cineva mai indiferent faţă de alţii! Construită, aşadar, din oglinzi paralele, lumea romanului este rodul memoriei afective a naratorilor şi, în consecinţă, deşi scrisorile sunt înseriate cronologic, evenimentele – relatate, de obicei, succint – sunt „ordonate” în zig-zag. Tonul evocator al majorităţii scrisorilor susţine o tentă monografică pe care o capătă romanul, toate cele patru personaje care trimit scrisori fiind tentate, de fiecare dată aproape, să relateze, să descrie, să-şi dovedească într-un fel existenţa de martor – en spectateur, cum Petru Cosmovici însuşi remarcă privitor la

sine – sau ca participant, cu toate că, de cele mai multe ori, destinatarul rândurilor sale a fost, la rându-i, o piesă din contextului rememorat. Specifică majorităţii literaţilor care îşi translează, fie şi temporar, rezultatele preocupărilor teoretice spre creaţia artistică, este tendinţa demonstrativă. Excepţie nu face nici Mihai Zamfir, în primul rând prin personajele care „traduc” scrisorile şi care se constituie în instanţe narative intermediare, asigurând relaţia cu potenţialul cititor, dar şi prin celelalte personaje, intelectuali pentru care graniţa dintre viaţă şi literatură e adeseori greu de precizat. De aceea, spre sfârşitul şirului de scrisori, remarcând faptul că a uitat să o dateze pe una dintre ele, observă, adresându-i-se lui Isabel: Toate adevărurile pe care ţi le spun par absolute şi eterne. La ce bun să le mai datez? Dezvăluindu-se aspecte din culisele procesului de creaţie, în consens cu aceleaşi preocupări teoretice ale autorului, dar şi cu estetica postmodernă la care se raliază, cartea lui Mihai Zamfir este şi un metaroman, unde dialogul personajelor din ramă sau cadru – cei doi „traducători” – este prilej şi petext de reliefare a concepţiei despre roman a autorului. Pornind de la aceste scrisori, în care se regăsesc mai multe vieţi, vieţile a patru oameni oferite pe tavă, unul dintre personaje îşi exprimă intenţia de a scrie un roman postmodern, un roman unde autorul să nu intervină deloc, să lase doar scrisorile să vorbească, aceasta însemnând postmodern extrem, şi, detaliind, continuă: În viitorul meu roman, gata cu prostiile, conflicte, personaje, acţiune lungă, gata cu autorul care ştie tot, gata cu maculatura asta adunată de secole şi pe care nimeni n-o mai citeşte...

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

w 23

in memoriam

Victor STEROM

Victor STEROM 1937-2014 Duminică 10 August 2014, a încetat din viaţă scriitorul Victor STEROM, pe numele său real Ion Vergu DUMITRESCU. Dicţionarul Bio-Bibliografic „Personalităţi Prahovene” apărut în 2003, sub redacţia grupului de profesori Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Mihai Apostol şi Maria Necula, editura Premier, consemnează astfel viaţa şi opera ilustrului scriitor în paginile 355 şi 356: „STEROM, Victor (Ion Vergu DUMITRESCU) (n. 14 02. 1937, Mizil), poet. Studii, Liceul Mihai Viteazul Ploieşti (1964). Activitate. Tehnician petrochimist la Combinatele petrochimice Brazi şi Teleajen Ploieşti. Debutează în 1965 în revista FAMILIA. Membru al cenaclurilor literare „I. L. Caragiale” şi Casa Armatei Ploieşti, la ultimul fiind şi conducător. Îndrumător al tinerelor talente literare locale, prefaţator sau prezentator de volume. Publică frecvent în presa literară centrală şi în presa locală. Cuprins în toate antologiile literare pe plan local („Torţe, torţe, torţe!”, „Condeie prahovene”, „Pământ al bucuriei”, „Sub flamura cetăţii” etc.). Laureat al unor concursuri de creaţie organizate pe plan judeţean. În prezent director al editurii Universul Cărţii Ploieşti şi al revistelor SINTEZE şi Sinteze Literare (Ploieşti), reviste de cultură prahoveană cu o mare durată de apariţie şi putere de lansare a noi talente literare. Membru în comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor – Filiala Braşov, membru al Uniunii Scriitorilor. Redactor-asociat la editura 24

„Calende” (Piteşti) şi la revistele „Sburătorul” (Oneşti) şi „Minerva” (Bistriţa). Preşedinte al Cenaclului literar „Grupul de la Ploieşti”, înfiinţat în februarie 1991, cu prezenţe în toată presa literară românească. Opera. „În iarnă cu fluturi albaştri” (1974), „Rouă” (1980), „Durata” (1981), „Semn de clipă” (1987), „Pauza dintre crime” (1990), „Umbre pe faleză” (1991), „Interior” (1991), „Labirintul alb” (1992), „Nemărginire” (1992), „Poeme fără timp” (1994), „Roata durerii” (1995), „Borne” (Ploieşti, 1996), „Fumul” (Ploieşti, 1997) „L’Ombre parlante” (Ploieşti, 1997), „Naufragiul” (Ploieşti, 2001)”. Ceremonia funerară a avut loc în ziua de marţi, 12 august, în biserica „Sfinţii Atanasie şi Chiril”, în prezenţa soţiei scriitorului, Doamna Ştefania Dumitrescu şi a rudelor apropiate, a multora dintre cunoscuţi, vecini şi prieteni, precum şi a Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

câtorva dintre membri Grupului de la Ploieşti, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, printre care: Ioan Vintilă Fintiş, Emanoil Toma, Corneliu Sântioan Cubleşan, Niculae Stanciu, Filip Kollo, Dan Drăguş şi Sorin Vânătoru. Personalitatea scriitorului Victor Sterom a fost evocată de semnatarul acestor rânduri, de Emanoil Toma şi de Niculae Stanciu. Mesajele a doi dintre poeţii lansaţi de Victor Sterom, în anii Grupului de la Ploieşti, evocă emoţionant spiritul poetic steromian, personalitatea marelui întemeietor de cenacluri literare şi de reviste de cultură. Romanciera, poeta şi publicista Ana Hâncu: „Victor Sterom sau Ioan Vergu Dumitrescu, aşa cum l-au cunoscut majoritatea dintre noi, şi-a încredinţat spiritul nemuririi! Iniţiatorul şi conducătorul Grupului de la Ploieşti, poet, eseist, critic, un OM de o modestie rară în măreţia valorii sale, generos, altruist, neobosit cititor şi critic al confraţilor de breaslă, a încetat să mai lupte cu suferinţa trupească şi a plecat dintre noi. Cei care l-au apreciat ca scriitor şi prieten, ca sfetnic sau critic, îl vor regăsi printre stelele ascunse de lume, dar existând în galaxia celor aleşi să dăinuiască prin nume care nu se pot uita sau şterge din atâtea rânduri cu migală publicate în cărţile şi revistele de cultură, în inima celor care au ştiut să îl citească printre cuvinte, cu sufletul şi sensibilitatea. Victore, primeşte regretele noastre, al meu personal, pentru că în plină forţă creatoare ai scăpat condeiul din mână şi ai încetat să mai trăieşti. Locul tău va fi mereu în amintirea şi preţuirea mea. Pace sufletului şi trupului, să îţi de Dumnezeu”. Poetul Dan Drăguş: „Victor Sterom a fost înzestrat cu

statornicia şi robusteţea unei peşteri iluminate de „seri care nu apun niciodată”. Şi-a compus personalitatea dintr-un sumă de autoportrete. Le-a înrămat în „bucăţi de frig”, în răstimpul unui sfert de secol de fertilă activitate poetică, literară. Primul autoportret, Victor Sterom şi l-a profilat „Într-o iarnă cu fluturi albaştrii”. A înţeles viaţa şi arderea fluturilor pe lampa poeziei, fără de care nimic nu eşti dacă nu scrii... A fost „rănit” de unii şi de alţii, poetul însă şi-a durat continuu alte şi alte portrete literare. În simfonia lor, poetul a picurat pe „ochii hârtiei” „margini de cer mirosind a fragi” sau „tăceri adunate în pumni din vraiştea văzduhului”. În labirintul portretelor sale, Victor Sterom a pus semn umbrei din clipă. A pus semn pauzei dintre umbră şi nemărginire. Pe fiecare silabă din cele peste douăzeci şi cinci de volume de poezie publicate, tot atâtea autoportrete, Sterom a pus boabe de nisip curgătoare „între fioroasele fălci de tigru” ale poeziei „Între iarbă şi cer”. Autoportretele literare şi portretele din viaţa lui Victor Sterom au fost şi rămân un punct de sprijin. „Să nu cădem / Necunoscuţi de pe pământ!”. Adio, Maestre!” La sfârşitul evocărilor personalităţii scriitorului, fondatorului de cenacluri şi de reviste de literatură Victor Sterom, sicriul cu trupul neînsufleţit al acestuia a fost scos din sfânta biserică şi purtat către auto-dric, de către colegii săi de litere Emanoil Toma, Sorin Vânătoru, Filip Kollo şi Corneliu Sântioan Cubleşan. Cortegiul funerar l-au condus pe ultimul drum până la cimitirul Mihai Bravu, unde îşi va dormi somnul de veci.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR 25

Victor STEROM

Omagiu modestiei din măreţia valorii

Victor STEROM

VICTOR STEROM sau IOAN VERGU DUMITRESCU, aşa cum l-au cunoscut majoritatea dintre noi, şi-a încredinţat spiritul nemuririi! Iniţiatorul şi conducătorul Grupului de la Ploieşti, poet, eseist, critic, un OM de o modestie rară în măreţia valorii sale, generos, altruist, neobosit cititor şi critic al confraţilor de breaslă, a încetat să mai lupte cu suferinţa trupească şi a plecat dintre noi. A trecut ultima zi când mai puteam să îi aducem omagiu. Cei care l-au apreciat ca scriitor şi prieten, ca sfetnic sau critic îl vor regăsi printre stelele ascunse de lume, dar existând în galaxia celor aleşi să dăinuiască printre nume care nu se pot uita sau şterge din atâtea rânduri aşternute cu migală în cărţile publicate, în revistele de cultură, în inima celor care au ştiut să îl citească printre cuvinte, cu sufletul şi sensibilitatea. Victore, primeşte regretele noastre, al meu, personal, pentru că în plină forţă creatoare ai scăpat condeiul din mână şi ai încetat să mai trăieşti. Locul tău va fi mereu în amintirea şi preţuire mea. Pace sufletului şi trupului să îţi dea DUMNEZEU! 11 August 2014

Ana HÂNCU 26

SINTONII Moto: „Poemul într-un vers izvorăşte spontan dăruit şi hărăzit de noua sa soartă.” (Paul Valéry) ECOURI: În grădina ecourilor stă umbra căzută de pe cruci. PICTURA: Răcoarea dă razelor de lună un ritm invizibil. SEMNE: Pe buza prăpastiei înfloresc semnele morţii. FANTEZIE: Dimineaţa descoperă în fereastră amintirea unui greier. TABLOU: Ninsoarea se preface pe ziduri în stele răstignite. IMAGINE: O cruce doarme pe deal cu luna sub cap. DIMINEAŢA: Deasupra ierbii rouă îşi murmură destinul. IUBIREA: Între două tâmple întunericul se face ghem. COLINA: În amurg colina se micşorează între cruci. MURMURUL: Murmurul valurilor crispează timpul nopţilor din larg. Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

Breviar

Iulian Moreanu Cerbul însetat*

Nichita Danilov Imagini de pe strada kanta*

„Iulian Moreanu aspiră să pună ordine în haosul înconjurător, separând, temporar, personajele de lumea lor pentru a le pune să acţioneze în condiţii de laborator (Florin Dochia) Cu siaje paradigmatice şi parabolic literaturizate într-un „sfârşit continuu” scriitorul de factură modernă, Iulian Moreanu este în acest volum de proză scurtă un introspectiv lucid, pentru care creaţia naraţiei constituie o încercare de ordonare a lumii sale lăuntrice, cum şi de eliberare ori mântuire de sub tirania unor obsesii cognitive şi ontologice. Adevărul este că libertatea prozatorului Moreanu se revendică din estetica şi etica autenticităţii. El îşi doreşte să substituie conceptului de originalitate ori de sursă romantică, ideea de insolit care, la rândul ei, să reziste pe ideea de experienţă motivată cultural. Există în toate cele 12 proze însumate în acest volum, un punct de analiză de unde observaţia minuţioasă a naratorului, supusă obiectului, lunecă spre zonele ficţionalului, ale subconştientului. De exemplu: Bărbat privind revista, din proza: „Instant portrait”. De aici încolo, subiectul trece înaintea obiectului examinat şi, fără ezitare, Iulian Moreanu, deprins să observe şi să judece lumea din sufletul personajelor, devine, psihologic vorbind, ontic şi fantast. Scriitorul a înţeles, în tot ce scrie, că există o mitologie a realităţii exacte sau subsidiare, cum şi o para-lume a interiorităţii împinsă până-n unghiul intrinsec al absurdului care derivă totdeauna din transcrierea supranaturalului în ordinea existenţei în sine, ori, cum spunea Dostoievski „studiul stărilor obsesive”. *Editura Premier, Ploieşti, 2012; Cu o prefaţă de Florin Dochia

Victor STEROM

Prezenţa poetului ieşean Nichita Danilov (născut la 4 Aprilie 1952, în satul Climăuţi, comuna Muşeniţa, Judeţul Suceava) în peisajul liric românesc nu ţine întru totul de generaţia sa. Doar unele accente cât de cât ludice ar putea sugera apropierea. Prin aceste „Imagini de pe strada kanta”, îl găsim într-o viziune romanticexpresionistă. Lirismul acesta e uşor auster, metaforic, obsedat de reverberaţia semnelor profetice. Aşadar, poezia marca Nichita Danilov dezvăluie o psihologie secundarizată, între simbol şi parabolă, în fine, de cunoaştere creştină. Criticul Radu G. Ţeposu îl sintetiza ca pe unul dintre puţinii noştri poeţi cu vibraţie metafizică adevărată, fiind mereu în disputa dintre trăire şi ontic. Fantezia e la el o formă a viziunii, iar insolitul imagisticii un mod de a traduce criza interiorităţii. Aş putea completa portretul liric, dar mai ales spiritual, al lui Danilov, spunând că el continuă în timp şi îl completează felicit pe Daniel Turcea - un alt poet de esenţe mistice; însă Nichita Danilov păstrează elemente expresioniste ale viziunilor crepusculare încercând să găsească punctul de sprijin al unui echilibru necesar, deopotrivă pentru poezie şi pentru autor. „Numele tău / ca o piele de bivol / întinsă la uscat, pe terasă / lîngă un întreg / maldăr de rufe / ondulându-se încolo şi-ncoace / în bătaia vântului. Întins într-un şezlong / ridic un pahar de vin roşu, /pentru cei morţi / dar şi pentru cei vii. / Apoi scrijelesc / cu un cuţit numele / meu pe faţa de masă / şi o arunc de pe terasă în stradă…” (Pe terasă) * Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011 Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poezie franceză

Victor STEROM

Paul CLAUDEL

Bătrâna-ţi mamă te aşteaptă, soţia-ţi bună şi cuminte Te-aşteaptă. Prinde-le-n braţe cu iubire! Tot restul e nimic. Dumnezeire E-n mângâierea pruncului. ’Nainte E pentru tine bucurie sfântă. Bea-ţi vinul, pâinea caldă ţi-o mănâncă! În faţa mea cărarea-i lungă încă.

(1889 -1955) Nume de rezonanţă în literatura franceză din prima jumătate a secolului XX, Paul Claudel a fost un căutător de sensuri, forţa intrinsecă a cuvântului care-i era deopotrivă iubire şi credinţă. Cele două poeme alese pentru Revista Nouă sunt construite pe baza naraţiei reflexiv-discursive, împletită cu dialogul purtat în subsidiar cu un presupus convorbitor. Acesta poate fi un amic cu suflet de rouă sau chiar umbra molatică-n rotire. Naraţia în sine include fapte cotidiene ridicate, pe alocuri, la rangul de simbol. Tonul folosit e meditativ, iar comparaţiile metaforice servesc la sublimarea unor însuşiri deosebite. Astfel, consemnarea faptelor ori a momentelor este fulgurantă, de un dramatism simptomatic, reflex de preaplin, dar şi reacţie împotriva preţiozităţii conexate. Noutatea prefigurată în aceste poezii constă într-o atitudine ontică, precum într-o emoţie naturală a acesteia. Poetul Paul Claudel nu face altceva decât să consemneze, cât mai simplu şi mai direct cu putinţă, trăirile sincere, autentice ale existentei, în ce are mai ea mai semnificativ, totul, evident, la modul simbolic, (Victor STEROM) NE DESPĂRŢIM AICI Ne despărţim aici, tu ai ajuns, Iată copilul, locul şi casa ce te-aşteaptă. Prietene de drum, am mers pe-o cale dreaptă Din zori şi până-n ceasul târziu dinspre apus. Ei, bine, adăpostul visat ţi l-ai găsit Strigă: Sunt eu, deschideţi, m-am reîntors acasă! Femeia te aşteaptă cu cina, ce-ţi mai pasă De cei cu care o zi ai mers! Tu ai sosit. 28

SPRE EXIL Nu-mi spune că bolta-i albastră! - E ora patru. Aeru-i tare, soare nu-i, bolta-i albastră, grea de rouă, Nu-i nimeni - Nu e ziua, mai rămâi! Simt cum miresmele de floare urcă. - Plouă. Nu-mi spune că pământul e plin de infinite Cărări de oameni cu privirile-n lacrimi care mint. Nu-mi spune că e vremea de somn, taci, totul minte Şi soarele şi noaptea cu stelele-i de-argint. Nu-mi spune… - Nu. - Ce lucru neştiut, Tulburător! - Şi-apoi? - Apoi umbră molatică-n rotire, Plictisul. Nu, să nu-mi spui iubire! Parcă aud urcând spre mine-acest cuvânt Nu, nu-l rosti! Tu să nu spui iubire. IUBIRE! Eu de doruri bolnav sunt, bântuit! Vorbind despre iubire, zicând mereu iubire Şi ieri, şi azi, şi mâine totul opac devine Şi irosindu-mi timpul uit chiar de-a fi trăit. Iubesc! - Ei, şi? - Iubesc! - Pe cine? - iubesc! Mai bine taci! -E seară. Iubesc. Bărbatul copil devine, iată, Se-aprinde iarăşi focul, căldura stă să-nceapă - Nu-mi spune ca în neguri tot cerul se îneacă.

Traducere de Paula ROMANESCU Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Victor STEROM

remember

Dan LAURENŢIU 10 august 1937 22 decembrie 1998 Poetul Dan Laurenţiu devine, în poemele sale, un Narcis în căutarea elixirului infailibil, dar plutind conştient în melancolia interogaţiilor fără de răspuns. Aflăm totodată multe ipostazieri imaginate într-o textură lingvistică de o mare forţă de concretizare. Versurile create de Dan Laurenţiu poartă pecetea stilului romantic în viziune modernă, iar ca temă preponderentă, iubirea se organizează în parametrii postromantici ca „formă de cunoaştere” şi „categorie existenţială fundamentală”. Astfel, realitatea subiectivă este surprinsă la nivelul parabolei metaforice, iar ţinuta exterioară se prelungeşte într-una lăuntrică, poetul dovedind o grijă deosebită în stilizarea viziunii sale lirice. Dan Laurenţiu şi-a descoperit orizonturile sufleteşti pe măsură ce ele

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

au prins contur în fizionomia interioară, Ideea poetică, încorporată în aceste versuri, este o rezultantă firească a vieţii, uneori sugerat alteori doar şoptită parcă în umbra cuvântului. De altfel, niciun cuvânt nu este fără acoperire semantică, niciun poem fără puţinţa de-a fi înţeles ca pe o lume reală. Meditaţia nostalgică într-o confruntare cu sinele, conferă poemelor scrise de Dan Laurenţiu o vibraţie afectivă întru sublimitate.

(Victor STEROM) NARCIS Mi-am scufundat obrazul cald în râu în unda care nu se mai repetă foşneau spre maluri lujeri verzi de grâu cu pacea lor sublimă şi discretă plutea un chip neliniştit şi mut în unda rece beată de candoare mă oglindeam în râu cum un sărut îţi tremură pe buze şi te doare dar pânza apei hohotind s-a rupt şi-n alb cutremur s-a deschis afundul din amintiri priveam la râul supt şi mă privea cu ochi de sticlă prundul

note de lectură

Maria DOBRESCU Desenând cu degetul pe cer Citind poezia Magdei Mirea, ai impresia că traversezi cu sfială o lume în care stafia unui bărbat bântuie blând prin duminicile ei, împrăştiind anotimpuri printre femei. Spaimele ei îmbracă forme câteodată neaşteptate şi atunci ea se dezbracă de umbre pentru a colinda prin poezie cu inima la vedere. Nu se sfieşte să ne dezvăluie că se îndrăgosteşte permanent, face declaraţii de dragoste „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi”, chiar dacă ştie că iubirii îi lipseşte mereu ceva ca să fie întreagă. Bucuria ce îi răzbate din gând îşi are, adesea, rădăcinile în copilărie, stare care se prelungeşte continuu, chiar şi atunci când timpul o presează. Ştiinţa de a rămâne copil o aşază cumva deasupra lucrurilor mărunte, considerând că: „cine nu are o sărbătoare în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”. Uneori se revoltă: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar singurătatea” (şi soarele acesta care intră în mine), dar are „atâtea inimi rămase în oameni” încât şi-a amenajat „o cameră albă de iertare”. Alteori se 30

Maria DOBRESCU

alintă: „vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut visele cu oameni”(azi am respirat de mână cu un izvor). Trăieşte fericiri pe care nu îndrăzneşte să le rostească până la capăt, iar amintirile cu miros crud de măr îi stârnesc dorinţa de a coborî în ea pentru a afla certitudini. Lumile ei închipuite sunt pline de maci, cai, cafenele, viori, ceaiuri cu arome de măr sălbatic, mansarde, ciorapi roşii de mătase, stampe cu fluturi, pantofi cu toc, balerine, pe care ni le dezvăluie într-un stil inconfundabil, plin de sensuri inedite ce te fac să trăieşti o continuă mirare. Poezia ei îţi rămâne în memorie „ca un canon smuls dintr-o femeie”. După cum ne mărturiseşte, Magda Mirea scrie poezie pentru că îi e teamă să rămână într-o cameră goală. Şi, astfel, camera are nevoie de o poveste pe care trebuie să o dibuim, uneori, legaţi la ochi. Să ştiţi că nu e greu să o descoperiţi. Ea poartă un „basm legat de mână” şi umblă prin târguri să afle un bărbat care să fie inversul naşterii sale. Dacă l-a aflat sau nu rămâne să descoperiţi. Paradoxal, deşi a trăit atâtea iubiri în poezie, Magda Mirea spune că nu ştie ce este dragostea, dar e sigură că într-o zi se va afla. Ceea ce ne dorim şi nouă.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

ethica minima

Iulian MOREANU A douăzeci şi una povestire cu un copil În stânga copilului, pe rândul de la fereastră, stătea cea mai ciudată fată din clasă. Poate din toată şcoala, dacă nu cumva din toate şcolile din oraş. O chema Rodica Dişmăială, şi locuia vizavi de şcoală. Acesta era şi motivul pentru care dimineaţa venea prima, şi tot prima intra în clasă, iar în cele mai multe recreaţii prefera să dea o fugă până acasă decât să stea alături de ceilalţi colegi. Nu vorbea cu nici un băiat, iar dintre fete doar vreo două, trei erau cele cu care mai schimba din când în când câte o vorbă. I se zicea „muta”, nu doar pentru că nu vorbea mai deloc cu colegii, ci şi pentru că nici la ore nu prea răspundea. Când i se punea câte o întrebare avea o figură de ai fi zis că nu ştia ce se întâmpla cu ea în acele clipe şi ce căuta în sala aceea în care zeci de ochi o priveau aşteptând minunea ca ea să scoată câteva sunete, iar domnul sau doamna aceea din faţa ei vroia să afle neapărat ceva de la ea. Stătea tăcută minute întregi, până când profesorul, exasperat, o întreba „ai înţeles întrebarea?” Rodica îl privea ţuguindu-şi şi apoi muşcându-şi uşor buzele, şi abia la a doua sau la a treia întrebare de acelaşi fel dădea din cap, da, înţelesese. „Ei, atunci, răspunde”, zicea profesorul şi urmau iar minutele acelea de muţenie. Până la urmă, profesorul era cel care răspundea în locul ei. Acesta începea şi apoi continua propoziţiile ce conţineau răspunsul, Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Iulian MOREANU

vorbind rar, pe măsură ce Rodica dădea din cap, adică, aşa era. Din când în când profesorul se oprea, doar-doar va scoate şi ea un cuvânt, dar în acelaşi timp se opreau şi aprobările din cap ale fetei. Dacă i s-ar fi dat note pe drept, mai mult ca sigur că Rodica nu ar fi terminat şcoala niciodată. Însă trecea an de an clasa, cu media cinci la toate obiectele. Doar la purtare avea zece, pentru că din acest punct de vedere nu i se putea reproşa absolut nimic. Nici de lipsit nu lipsea. Faţă de acest ajutor dezinteresat al profesorilor, Rodica manifesta o indiferenţă suzerană. Ai fi zis, după cum privea lucrurile, că acesta era un drept al ei, de la sine înţeles. Adică să promoveze clasa an după an deşi nu răspundea niciodată la lecţii. Colegii ei erau uneori nemulţumiţi, şi pe bună dreptate, îşi zicea uneori şi copilul, pentru că unii transpirau din greu pentru un cinci, în timp ce ea şi-l asigura doar prin simpla ridicare în picioare urmată de muţenia aia care ar fi durat până la sfârşitul lumii dacă profesorii nu i-ar fi pus punct după câteva minute de aşteptare zadarnică. Lucrările de control ale ei se „rătăceau” de fiecare dată, pe ea nu o interesau oricum, şi era foarte clar că Rodica lua note de trecere pe acele foi pe care le preda invariabil albe, şi pe care apoi nu le vedea nimeni. Şi ca să nu bată la ochi că era favorizată, în timp ce alţi elevi slabi la învăţătură erau trataţi corect şi articulaţi la notă, până în vacanţa de vară şi aceştia erau trecuţi, astfel că în final toată lumea era mulţumită. Ca atare, şi cei care rămâneau corigenţi pe vreun trimestru, erau în final promovaţi. Rodica cea „mută” nu era însă chiar mută de tot. Din când în când mai schimba câte-o vorbă cu vreo colegă, dar o făcea mai mult monosilabic, cel mai adesea răspunzând prin „da” sau „nu” la câte o 31

Iulian MOREANU

întrebare. Cel mai bine se avea cu colega de bancă, cu care era şi vecină, aceasta stând la două case de ea. De altfel, cu ea şi vorbea mai des. O făceau însă foarte încet şi cu feţele mult apropiate, aşa că nimeni nu a reuşit vreodată să afle ce-şi spuneau. Cu băieţii era în schimb într-o neînţelegere continuă, pentru că mulţi râdeau de ea zicându-i „muta!, muta!” şi chiar veneau pe la spate şi o trăgeau de cozi. Rodica strângea din dinţi, gura i se strâmba de durere, ochii i se încruntau de ai fi zis că în curând vor ieşi flăcări din ei, dar nu încerca să se apere în vreun fel, ci se mulţumea doar să-i zică respectivului, printre dinţi, şi cu o expresie de silă îngăduitoare, „prostule!” În primele zile după ce se mutase la noua şcoală, copilul a încercat să schimbe câteva cuvinte cu Rodica, aşa cum a făcuto cu toţi noii săi colegi, dar de la început s-a izbit de refuzul ei ferm de a-i răspunde, ca de un zid. Prima dată nu a înţeles ce se întâmplase, şi de ce colega aceasta care era şi cam urâţică nu i-a răspuns şi părea a fi, după figura ei mândră şi înţepată, îngâmfarea în persoană. După alte câteva eşecuri, l-a întrebat pe Marian, băiatul cu care s-a împrietenit cel mai repede, ce era cu fata aceasta de se purta atât de ciudat. Marian i-a spus că aşa e ea, din clasa întâi, de când o cunoaşte el: nu prea vorbeşte, şi nu se înţelege decât cu o singură fată, vecina ei, cu care şi stă în bancă. Ciudat… a zis copilul. Da, ciudat, a aprobat Marian. În vacanţa dintre clasa a şaptea şi a opta, copilul a mers la berăria „Rapid” ca să ia câteva sticla de bere pentru tata. Nu mai intrase până atunci în acel local şi când a păşit înăuntru l-a izbit un miros acru de fum de ţigară amestecat cu cel de alcool ieftin şi prost. S-a strecurat cât de repede a putut printre muşterii care beau în picioare, sprijiniţi cu coatele de nişte mese

cu picioare foarte înalte, şi s-a apropiat de tejghea. Voia să cumpere berea şi să iasă cât mai repede din aerul acela aproape de nerespirat. A stat la un rând de câteva persoane, şi când a ajuns în faţa vânzătoarei a rămas împietrit. Lângă ea, sobră, cu faţa lipsită de orice expresie, se afla Rodica, ciudata lui colegă. Aceasta spăla sub jetul de apă ce curgea într-o chiuvetă de tablă, halbele pe care o altă fată, tot cam de vârsta ei i le aducea de la mesele pe care clienţii le lăsau după ce le beau cu nesaţ conţinutul. Doar puţini preferau berea la sticlă, şi de regulă aceasta se vindea pentru acasă. Dinspre halbele pe care prin spatele tejghelei cealaltă fată le punea în dreptul Rodicăi, pentru ca aceasta să le spele în ritmul ei de pendul, venea un ciudat miros ca de sodă, şi copilul se întrebă cum de colega lui putea sta atâta timp cu nasul în mirosul acela care îţi strâmba nasul. Rodica l-a văzut şi şi-a fixat preţ de două secunde privirea pe faţa lui mirată. Apoi s-a concentrat iar pe treaba sa de o monotonie exasperantă. Sigur că nu se aştepta să o întâlnească acolo. Bună, îi zise copilul, convins că Rodica, aşa cum o ştia, nu o să-i răspundă, însă aceasta şi-a ridicat din nou privirea spre el şi i-a răspuns, bună. În aceste câteva secunde mâinile nu i s-au oprit şi probabil că putea face treaba aceea la fel de bine şi cu ochii închişi. Cel mai probabil că Rodica stătea pe un piedestal, pentru că altfel nu ar fi putut să ajungă până la nivelul tejghelei. Vânzătoarea i-a luat grăbită sticlele goale din plasă, i-a pus altele pline în loc, atâta face! i-a zis, şi copilul i-a întins banii. A trebuit să ia plasa şi să iasă repede din rând, pentru că din urmă veneau alţi cumpărători şi încurca treaba. A pornit-o spre ieşire, şi când a ajuns în dreptul uşii şi-

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Iulian MOREANU

a întors capul. Avea o bănuială că Rodica îl va urmări cu privirea. Aceasta stătea însă cu faţa împietrită fixată asupra halbelor pe care le trecea pe sub jetul de apă, după care le aşeza cu gura în jos pe o tavă de pe care vânzătoarea le lua şi le umplea cu berea aceea ce venea pe o ţeavă exact ca la o chiuvetă obişnuită, faţă de care diferea doar prin faptul că nu avea robinet ci un fel de manetă care părea că e din lemn. În următoarele zile, copilul s-a mai întâlnit de două, trei ori cu Rodica. A salutat-o de fiecare dată, însă aceasta nu ia răspuns. L-a privit mereu, pe sub breton, de ai fi zis că nu-l cunoaşte, cu fruntea uşor încruntată şi buzele strânse. Pe umăr avea de fiecare dată o geantă din meşină, micuţă şi jerpelită pe care o purta cu o mândrie de prinţesă. În vacanţa aceea, copilul a mai văzut-o pe Rodica în câteva împrejurări care l-au făcut să înţeleagă că aceasta… muncea! Nu era nici o ruşine să munceşti, dacă o făceai în propria gospodărie – se chema că-ţi ajuţi părinţii, nu? -, dar Rodica o făcea cu siguranţă pentru bani. Copilul nu ştia dacă părinţii aceştia erau într-atât de strâmtoraţi cu banii încât să o lase (dacă nu cumva chiar s-o trimită) pe fata lor ca să muncească cu ziua prin diverse locuri. A întâlnit-o în piaţă, trebăluind pe lângă o zarzavagioaică, apoi a văzut-o într-o grădină, culegând legume şi greblând, aranjând, în alta, în stive geometrice lemnele pentru iarnă tăiate cu icneli ce se auzeau până în stradă de un bătrân despre care ştia că avea o proteză în loc de piciorul drept, spălând pereţii ştrandului în zilele în care se schimba apa şi se curăţa bazinul, şi în multe alte situaţii. Uneori îl vedea, alteori nu. În primul caz îl privea de parcă vedea prin el, iar în cel de-al doilea copilul se oprea în loc şi o urmărea minute întregi cum îşi făcea treaba cu destoinicie şi fără

să scoată un cuvânt; parcă i se făcuse dinainte un instructaj amănunţit şi nu mai avea nevoie apoi şi de alte precizări şi lămuriri. Cu o săptămână înainte de începerea şcolii s-au întâlnit la librărie. Se dusese săşi cumpere rechizite. Rodica stătea la o coadă lungă, care îi enerva pe unii cumpărători atât de tare încât îi făcea să iasă din ea pentru a reveni mai târziu, când probabil că se va mai micşora. Era de un calm şi de o indiferenţă de-a dreptul enervante faţă de tot ce era în jurul ei. Toată lumea se foia şi era agitată. Se vocifera că vânzătoarele se mişcă prea încet, erau luaţi de guler cei care încercau să intre prin faţă şi li se făcea vânt afară din librărie, iar ceasurile de mână erau privite din minut în minut. Numai Rodica, singurul copil din coada ce se mişca întocmai unui melc şi căreia avea să i se adauge copilul, la patru persoane în spatele ei, nu părea deranjată de toată înghesuiala şi vacarmul din jurul ei. Ai fi zis că îi făcea chiar plăcere să stea în hărmălaia aceea, singurul lucru care o deranja fiind căldura excesivă dinăuntru, pe care încerca să o mai liniştească făcându-şi aer cu o hârtie pe care se uita din când în când. Era lista cu ce trebuia să cumpere. Rodica l-a văzut pe copil de când acesta a intrat în librărie, dar ca de obicei nu i-a acordat nici o atenţie, parcă nu îl cunoştea deloc. Copilul s-a aşezat la rând cu convingerea că va pierde o jumătate de zi la coada ce ajunsese până la uşă, după ce făcea deja câteva bucle în interiorul încăperii, şi nu avea nici o idee cum şi ce anume să facă pentru ca timpul să treacă mai repede. Cumpărătorii întârziau destul de mult, şi ieşeau din rând cu câte două sacoşe pline de caiete, coperţi, penare, blocuri de desen, acuarele, călimări, creioane negre şi colorate, coli de hârtie albastră, truse de geometrie, ascuţitori sub

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Iulian MOREANU

formă de avion, ori diverse animale şi păsări, ghiozdane şi câte altele. Când în sfârşit a ajuns în faţa uneia dintre cele două vânzătoare, Rodica a citit de pe foaia ce-i slujise drept evantai până atunci ceea ce urma să cumpere. Vânzătoarea s-a aplecat mult în faţă, ca să o audă, pentru că după ce că era gălăgie mare, Rodica vorbea la fel de încet ca în clasă, când spunea doar „da” sau „nu”, în funcţie de ce zicea profesorul. Nu a stat prea mult, şi când a plecat, copilul a văzut că nu cumpărase decât patru caiete, două creioane, un bloc de desen, o călimară şi o coală de hârtie albastră. Le ţinea în mâini ca pe nişte trofee şi-şi făcea loc printre oameni cu o aşa mare grijă de parcă se strecura printre tufe pline cu ţepi. O vânzătoare a strigat după ea că uitase să ia

rest 25 de bani, dar nu s-a întors. Mai degrabă nu a auzit. În prima zi din noul an şcolar, diriginta i-a întrebat pe elevi cum au petrecut vacanţa; pe unde au fost şi ce-au făcut. Se grăbea fiecare să spună: că au fost la mare, la bunici, că au făcut şi-au dres, fiecare după posibilităţile părinţilor. Când i-a venit rândul, Rodica s-a ridicat în picioare şi şi-a privit colegii, pe fiecare în parte, de parcă era nou venită în clasă şi nu cunoştea pe nimeni. Copilul avea aşa, o impresie, că asupra sa va insista mai mult. Dar Rodica nu i-a acordat nicidecum o atenţie mai mare. După ce i-a parcurs pe toţi cu privirea, şi-a mişcat gura de parcă ar fi înghiţit ceva, a săltat uşor de umeri ca şi cum o deranja uniforma, apoi s-a aşezat la loc în bancă. Răspunsese.

La Maratonul poeziei de dragoste 34

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

oameni ai locului

Constantin DOBRESCU Ing. Constantin R. Bărbăcioru Printre personalităţile care au lăsat urme adânci în viaţa şi societatea câmpineană a fost şi ing. Constantin Bărbăcioru, nu numai un valoros specialist în industria de petrol dar şi un animator cultural şi bun patriot. Am fost bucuros când mi-au căzut în mână două lucrări despre Câmpina şi anume cea datorată lui Silviu Dan Cratochvil intitulată Monografia Municipiului Câmpina, care a cunoscut două ediţii, şi mai ales Istoria unei rafinării centenare „Steaua Română” Câmpina 1895-1995, dar am fost şi foarte dezamăgit. Am constatat că una din marile personalităţi ale Câmpinii şi a Societăţii „Steaua Română” nu a trezit interesul autorilor. Aşa se întâmplă când problemele de istorie sunt tratate cu mare uşurinţă de neaveniţi. Acesta s-a născut în anul 1877 în comuna ILOVĂŢ din judeţul Mehedinţi, dintr-o familie de moşneni, fiind singurul copil al familiei sale. Tatăl său Radu Bărbăcioru şi mama sa Stanca erau oameni plini de înţelepciune, conştienţi de rolul şcolii în ridicarea neamului şi educaţia tinerilor. Studiile secundare le-a urmat la prestigiosul liceu Carol din Craiova şi după obţinerea bacalaureatului în anul 1895 la numai 18 ani pleacă în Elveţia. Aici s-a înscris la Politehnica din Zurich, secţia chimie, după care s-a înscris la Academia de mine Freiburg – Germania (Saxonia). După patru ani de studii serioase şi practică în Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

minele de cărbuni de la Zwickau şi în minele de argint şi plumb de la Freiburg îşi trece examenul de diplomă cu menţiunea „gut”. Întors inginer diplomat, aşa cum erau puţini în ţară, în anul 1900 acceptă postul de sondor oferit de „Steaua română”. A muncit cot la cot cu muncitorii şi în anul 1901 este trecut în rândul inginerilor. Printre cei mulţi şi anonimi care vor pregăti vizita ministerială din 1904 la exploatările din judeţul Prahova a fost şi tânărul ing. Constantin R. Bărbăcioru. În luna mai 1904, şeful guvernului liberal D.A. Sturdza împreună cu ministrul lucrărilor publice Porumbaru Vintilă Brătianu, ing. Anghel Saligny, C. Alimănişteanu, prof. univ. L. Mrazec au vizitat zona Câmpina-Buştenari-Poiana Câmpina. Aceştia doreau să studieze la faţa locului terenurile petrolifere ale României. La această vizită importantă au participat şi G. Ionescu primarul Ploieştiului, deputatul D. Agraru (strănepot al lui Tudor Vladimirescu), Al. Radovici, N. Stănescu primarul Câmpinii, Max Schapira, M. Câmpeanu, G. Boambă directorul general al Stelei Române şi mulţi alţii. Timp de 20 de ani rămâne în slujba Societăţii „Steaua Română” promovând până la funcţia de director tehnic. Constantin R. Bărbăcioru figurează în anul 1911 pe lista candidaţilor Partidului Conservator pentru alegerile Consiliului General Judeţean din Prahova pentru Colegiul I din ziua de 15 mai 1911, alături de General Teodor C. Văcărescu fost Vice Preşedinte al Senatului, Victor Gogălniceanu avocat şi proprietar. Ziarul Conservator ”Prahova” din 21 mai 1911 îl prezintă pe C.R. Bărbăcioru drept ”unul din cei mai de vază şi reputaţi ingineri de mine din ţară”, cu ”vaste cunoştinţe ştiinţifice şi de specialitate”. Pe ing. Constantin Bărbăcioru îl întâlnim şi ca membru în delegaţia conservatorilor 35

Constantin DOBRESCU

ploieşteni care vor participa în aprilie 1913 la funeraliile „ilustrului bărbat de stat George Gr. Cantacuzino” alături de Luca Elefterescu prefectul judeţului Prahova, Scarlat Orăscu, primarul Ploieştiului, generalul C. Candiano, Grigore Ivăncianu, dr. G. Cosma, C. Ceruleanu, G. Popescu Ciocănel, prof. I.A. Bassarabeswcu, arhitect Toma Socolescu, ziaristul Eugen Ionescu, din Câmpina, primarul C. Duşescu, Victor Rădulescu, Petre Şerbănescu-Calmuc, ing. Traian Meţianu, Traian Lambru, iar din Sinaia, G. Manolescu, primar. În timpul războiului de reîntregirea Neamului, când toţi inginerii străini au plecat, C. Bărbăcioru, în calitate de director tehnic, organizează toate şantierele în vederea susţinerii efortului de război. După ce şantierele de petrol din Muntenia au fost distruse cu ocazia retragerii în Moldova, la cererea expresă a aliaţilor, C. Bărbăcioru, împreună cu colaboratorii săi, reorganizează şantierele din Moldova pentru a aproviziona armata cu carburanţi şi lubrifianţi, în vederea apărării ţării. El a avut misiunea de a organiza schelele petrolifere din judeţul Bacău. În acest judeţ leagănul industriei petrolifere era la Moineşti. După război, rugat fiind de ing. I. Ghica, C. Bărbăcioru s-a implicat în înfiinţarea primei societăţi petrolifere cu capital românesc: „Industria română de petrol”. Astfel C. Bărbăcioru a fost membru în Consiliul de Administraţie al acestei societăţi alături de I. Ionescu – Quintus, ing. C. Osiceanu şi N. TresneaGreceanu etc. Pe ing. C. Bărbăcioru îl găsim în anul 1906 în delegaţia oficială formată din 300 de persoane care a participat la excursia de lucru în regiunea petroliferă CâmpinaBuştenari condusă de L. Mrazec, delegatul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Din această mare delegaţie făceau parte diplomaţi din Franţa, Italia, Bulgaria, Anglia,

SUA, Serbia, Germania, Rusia, Elveţia, Belgia, autorităţi locale şi judeţene, care au vizitat rafinăria societăţii „Steaua Română” precum şi societatea „Buştenari”. Dorind să contribuie la formarea profesională a sondorilor, C. Bărbăcioru a activat neîntrerupt din anul 1904 în cadrul Şcolii de Maiştri Sondori şi rafinori din Câmpina, prima şcoală de acest fel din lume în calitate de profesor (a predat matematica, apoi legislaţie minieră) pentru ca din anul 1931 să devină directorul acestei cunoscute şcoli, pe care o reorganizează. În anul 1911, ing. C. Bărbăcioru face parte alături de ing. V. Tacit (n.1876 Braşov – m.1935 Ploieşti) şeful regiunii miniere Prahova din Comisia de examinare a celor 22 de maiştri sondori şi 19 maiştri sondori şefi absolvenţi ai Şcolii de maiştri sondori din Câmpina. Legat fiind de destinele acestei şcoli, ing. C. Bărbăcioru a participat în ziua de 5 octombrie 1924 la aniversarea a 20 de ani de la înfiinţarea Şcolii care se va numi de acum înainte Şcoala de maiştri sondori şi rafinori „Ing. Constantin Alimănişteanu”. Cu ocazia acestui eveniment aniversar s-a inaugurat şi noul local al şcolii, iar în ziua de 6 iunie 1937 s-a dezvelit şi un bust din bronz al lui C. Alimănişteanu. De fapt şcoala este înfiinţată în timpul guvernării liberale conduse de D. A. Sturdza ca urmare a raportului din anul 1902 al ing. C. Alimănişteanu, director al Serviciului Industriei şi Comerţului. La dezvelirea bustului, au participat Petre N, Bejan, E. Marian, familia defunctului în frunte cu ing. V. Alimănişteanu, C. Osiceanu, precum şi „foştii şi actualii profesori ai şcolii, un mare număr de ingineri şi fruntaşi politici din Prahova”, iar Asociaţia Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria minieră a fost reprezentată de Ing D. RusuAbrudeanu secretarul general al Asociaţiei care a ţinut şi o emoţionantă cuvântare. Printre cei care au luat cuvântul şi au

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

omagiat personalitatea lui C. Alimănişteanu, ing. dr. V. Iscu (1874-1941), fost profesor şi director al şcolii din Câmpina, în perioada 1904-1934, ing. C. Bărbăcioru, directorul actual al şcolii, şi ing. C. Osiceanu, care a menţionat că C. Alimănişteanu „a sesizat printre primii valoarea bogăţiilor subsolului românesc prevăzând rolul pe care îl va avea în industria mondială de petrol.” De asemenea a luat cuvântul şi ing. Petre N. Bejan. Temperament dinamic, ing. C. Bărbăcioru a luptat şi pe tărâm politic pentru ridicarea economică a ţării şi naţionalizarea industriei noastre de petrol, fiind ales de trei ori în parlament în anii 1920, 1921 şi 1931. Ca parlamentar, orice om necăjit şi mai cu seamă lucrător din petrol, găsea în C. Bărbăcioru o ureche care să le asculte păsurile şi un suflet care să-i înţeleagă. Ing. C. Bărbăcioru în calitate de deputat al Partidului Poporului condus de generalul Al. Averescu, participă la Congresul acestui partid care a avut loc la Ploieşti în luna mai 1921. Luând cuvântul „a arătat într-o frumoasă şi populară expunere păsurile generale ale judeţului şi ale ţării” propunând şi măsuri pentru remedierea stărilor de lucruri negative care să ridice prestigiul partidului. Astfel „felul său popular atractiv de a vorbi, a ţinut captivată şi încordată atenţia tuturor celor de faţă.” La sfârşitul Congresului s-a trimis o telegramă generalului Averescu preşedintele Partidului Poporului, îndelung ovaţionată de participanţi. Ing. Constantin Bărbăcioru a făcut parte din conducerea centrală a Asociaţiei funcţionarilor petrolişti încă din 1916. La 14 noiembrie 1925 va participa la sărbătorirea ing. Tacit Virgil cu ocazia aniversării vârstei de 50 de ani şi 25 de ani de activitate în industria petrolului. Festivitatea a avut loc la sala teatrului „Modern” din Ploieşti. În incinta palatului „Creditul Minier” din

Ploieşti al cărui preşedinte era V. Tacit, s-a amplasat bustul de bronz al acestuia în semn de preţuire. Seara a avut loc şi un banchet la care a participat Th. Ficşinescu, C. Osiceanu şi ing. C. Bărbăcioru, ing. T Masterson directorul societăţii „Unirea”. Pe acest eminent specialist al industriei de petrol îl găsim în ziua de 10 mai 1927 ca participant la solemnitatea botezului tancului petrolier „Oltenia”, proprietatea societăţii „Steaua Română”, care a avut loc la Constanţa. La această importantă solemnitate a participat principesa Ileana în calitate de naşă a petrolierului principele Nicolae, Barbu Ştirbey, ing. C. Osiceanu, C. Mătăsaru, amiralii Scordea, Gavrilescu, comandorii Păiş, Popescu, autorităţile judeţului şi oraşului Constanţa. Petrolierul a fost construit la şantierele navale „Armstrong Withwarth et comp. Ltd.” din New Castle, şi avea o capacitate de 10000 tone şi un echipaj de 40 persoane. Acest petrolier mărea flota societăţii „Steaua Română”, care mai avea un vas achiziţionat în anul 1919. La Adunarea generală a Asociaţiei Inginerilor de mine care a avut loc la 1 iunie 1930 în Amfiteatrul Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, este cooptat în Comitetul pentru construirea Palatului Asociaţiei la Bucureşti şi ing. C. Bărbăcioru alături de G. Ianulescu şi ing. Th. Meţianu. Constantin Bărbăcioru a fost membru fondator al Ateneului popular „B .P. Haşdeu” din Câmpina, alături de prof. Paul Papadopol, Anastasie Scripcă, prof. Stoica Teodorescu, ing. Serghiescu, A. Velicu-Lecca etc. În calitate de preşedinte al acestui prestigios Ateneu ing. C. Bărbăcioru iniţiază comemorarea a 25 de ani de la moartea lui B.P. Haşdeu şi N. Grigorescu la 28 septembrie 1933. La această ceremonie pe lângă autorităţile locale au participat pictorul

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

Costin Petrescu din partea Ateneului Român, prof. Scarlat Dumitrescu preşedintele Asociaţiei spiritiştilor „B. P. Haşdeu” împreună cu ing. Pascu, Ioan Pop Florentin „un bătrân din vechea gardă a Junimii”, Gh. N. Grigorescu fiul pictorului, Horea Botea, magistrat, etc. La cimitirul local s-a oficiat un parastas pentru cele două personalităţi, de către protoereul Opriş şi preoţii Chirică, Buzeţeanu, I. Popescu şi Martinescu. De la cimitir, participanţii s-au îndreptat către castelul „Iulia Hasdeu” pentru a-l vizita şi a asculta explicaţiunile „date de ing. C. Bărbăcioru şi Gh. Ştefănescu-Dolheşti custodele castelului.” După aceea s-au îndreptat spre casa pictorului N. Grigorescu „unde au putut admira unele tablouri ce-au fost salvate de fiul pictorului din mâinile foştilor ocupanţi”, iar la ora 13 s-a servit invitaţilor o masă la Şcoala de menaj din localitate. Nu putem omite nici comemorarea a 30 de ani de la moartea patronului Ateneului şi a pictorului N. Grigorescu, fiu al Câmpinei prin adopţie. Participarea personalităţilor de la Bucureşti a fost impresionantă. Astfel, participă Petre Haneş, Cecilia Cuzescu-Stork, Cella Delavrancea-Gilbory, Adrian Maniu, prof. Paul Papadopol însoţit de un grup de 30 de elevi de la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală, ministrul I. Inculeţ, filozoful Mircea Eliade, Scarlat Dumitrescu, etc. În semn de preţuire, cohortei de cercetaşi din Câmpina i s-a atribuit numele pictorului N. Grigorescu, care a participat la Jamboreea Internaţională din Ungaria desfăşurată în perioada 1-15 august 1933. În prezenţa a 36000 de cercetaşi veniţi din peste 40 de ţări din lume, cercetaşii câmpineni au făcut cunoscute dansurile noastre naţionale ca Bătuta, Românul, Brâuleţul, etc. Cercetaşii din această cohortă urma ca în anul 1934 să se deplaseze la manifestaţiile cercetăşeşti de la Belgrad şi Cairo.

În calitate de preşedinte al Ateneului „B. P. Haşdeu”ing. C. Bărbăcioru a prezentat în martie 1939 o conferinţă la Şcoala Primară nr. 1 de Băieţi, urmată de „o frumoasă manifestaţie pentru Frontul Renaşterii Naţionale.” O altă latură a personalităţii lui C. Bărbăcioru a fost dragostea faţă de neam şi lupta sa împotriva duşmanilor care atentau la integritatea teritorială a ţării. Ing. C. Bărbăcioru a fost preşedintele Ligii Antirevizioniste, secţia Câmpina. În această calitate, el va organiza sărbătorirea zilei de 24 ianuarie 1935 la sala Monovici cu concursul şcolilor secundare, la care au luat parte 1500 de persoane. Cu această ocazie, C. Bărbăcioru, în calitate de preşedinte al Ligii, arată scopul acesteia care „urmăreşte păstrarea integrităţii gliei strămoşeşti” şi cere asistenţei „să păstreze un minut de pioasă amintire pentru răposatul Rege George al Angliei, care este unchiul M.S. Regelui nostru şi care întotdeauna şi-a arătat dragostea faţă de ţara noastră.” Deasemenea ing. C. Bărbăcioru a participat şi la întrunirea antirevizionistă din ziua de 28 mai 1933 care a avut loc la Câmpina şi la care au participat 5000 de persoane. Comisariatul de Poliţie Câmpina raporta că sala „Monovici” unde s-a „protestat contra revizuirii tratatelor de pace” s-a dovedit neîncăpătoare. Printre participanţi s-au numărat „profesori, ingineri, preoţi, comercianţi, meseriaşi, şcolile secundare de băieţi şi fete”. Preşedinte al acestei importante adunări a fost ales preotul Buzăţianu care arată „importanţa acţiunii revizioniste”, după care ing. C. Bărbăcioru „într-o cuvântare entuziastă şi plină de avânt, arată idealismul românesc, spunând că prin cucerirea drepturilor noastre nu s-a intenţionat jignirea altor neamuri. Românii şi-au cucerit drepturile lor pe baza drepturilor istorice şi etnice, iar când nevoia va cere, românii vor întreprinde acţiunea cu

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Constantin DOBRESCU

toate sacrificiile”. De remarcat că Poliţia raporta că „la această întrunire au luat parte toată elita oraşului, cler, profesori, ingineri, avocaţi, comercianţi, meseriaşi, evrei şi chiar parte din muncitorii socialdemocraţi, însă toată asistenţa a remarcat lipsa supuşilor italieni şi bulgari cum şi a minoritarilor maghiari.” În cuvântul său Victor Bilciurescu delegatul Ligii Antirevizioniste de la Bucureşti, aduce salutul lui Stelian Popescu după care arată că actualele hotare „au fost stropite cu sângele ba 800000 de români eroi”, combătând acţiunile revizioniste maghiare sprijinite de presa lordului Rothermer, chemând populaţia la acţiune „pentru că, în faţa primejdiei, noi, românii, nu trebuie să stăm cu mâinile în buzunar.” Ardealul este al nostru şi în el se găseşte cetatea care ne dovedeşte obârşia neamului nostru şi de acolo ne vorbesc mormintele lui Avram Iancu, Horea, Cloşca, Crişan şi mulţi alţii care au suferit moarte de martiri. În numele societăţii „Mărăşeşti” a luat cuvântul Nicu Mohoceanu. La sfârşitul emoţionantei adunări, asistenţa hotărăşte să se trimită o telegramă de simpatie lui Stelian Popescu directorul ziarului „Universul” semnată de ing. C. Bărbăcioru. C. Bărbăcioru s-a implicat şi în sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1936 la Câmpina, care a avut loc la sediul Asociaţiei inginerilor şi tehnicienilor din petrol. În anul 1942, C. Bărbăcioru, trece la cele veşnice, spre regretul colaboratorilor şi al câmpinenilor pe care i-a preţuit. Sfârşitul i s-a datorat unei răceli contractate în timpul când căuta să salveze instalaţiile de apă ale oraşului Câmpina. A lăsat după moarte un premiu în bani care urma să se distribuie anual primului clasificat al Şcolii de maiştri sondori şi rafinori al cărui director a fost până ce moartea l-a secerat.

că ing. C. Alimănişteanu a fost căsătorit cu Sarmiza Bilcescu (1897-1935) prima femeie doctor în ştiinţe juridice din lume. Nu putem fi de acord cu aserţiunea distinsului col (r) Marian Rizea, cadru didactic universitar şi membru al Diviziei de Istoria Ştiinţei CRIFST al Academiei Române care susţine că anul 1904 (evident legat de înfiinţarea şcolii de la Câmpina) „este socotit ca dată oficială de înfiinţare a învăţământului preuniversitar de petrol din România”. Şcoala de la Câmpina a fost şcoală profesională şi aşa a rămas până s-a mutat la Ploieşti în 1943. Îi recomandăm distinsului colonel de informaţii să citească Monitorul Petrolului Român dacă vrea să obţină bastonul de... savant.

NOTĂ. Credem că este cazul să amintim Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Bibliografie 1. Constantin Dobrescu (colab.), Viaţa politică prahoveană 1919-1938 Documente, Editura Scrisul prahovean, Ceraşu, 2000 2. Constantin Dobrescu (colab.), Viaţa culturală a Municipiului Ploieşti şi a judeţului Prahova (1900-1948) Documente, Editura Silex, Bucureşti, 1977 3. Gherasim Rusu-Togan, Spiritualităţi câmpinene, editura Premier, Ploieşti, 2009 4. Gheorghe Calcan, Şcoala de maiştri sondori din Câmpina (1904-1948), în Anuar I, 1989, Editat de Societatea de Ştiinţe Istorice Filiala Prahova – Ploieşti 5. Arh. Naţ. Prahova, fond 265, dosar 21/1933 6. Arh. Naţ. Prahova, Fond Tribunalul Prahova, S.I, dosar 21/1925, dosar 7/1927, dosar 5/1925 7. Analele Minelor din România, nr 1971924, nr 8/1942, nr //1937 8. Monitorul Petrolului Român, nr 24/1906, nr 271920, nr 1/1904, nr 11/1911, nr 22/1942, 12/1930. 9. Ploieştii, 25 martie 1925 10. Îndreptarea Prahovei, 29 mai 1921 11. Gazeta Câmpinii, 3 iulie 1916 12. Universul 15 mai 1927, 9 martie 1939. Noaptea perseidelor 39

memento

Ani BRADEA File dintr-un posibil jurnal extim Noapte, jumătate de oră trecută peste miezul ei, privesc luna, afară, sub cer. Şi-a mai revenit puţin din strălucitoarea diformitate de acum două nopţi. Din pricina intensităţii cu care mă uit la ea, conturul e puţin ciudat, seamănă cu un ou Fabergé. Nu e vorba, desigur, decât despre o iluzie optică şi puţină imaginaţie. În noaptea asta aş putea să mai văd perseide. Mă amuză numele lor, atât de pompos încât rostindu-l, sau scriindu-l, am senzaţia că citez din tratate de astronomie. Sunt de fapt stele cu coadă, cum le spunea bunica mea, pe care nu doream să le văd în copilărie deoarece auzisem, tot de la ea, că atunci când una cade moare cineva. ”Îi apune steaua” – spunea, iar mie mi se făcea inima cât un purice şi aşteptam cu groază, a doua zi, terifianta veste. Noaptea trecută cerul a fost pustiu, ici colo câte o stea, să le numeri pe degete nu alta, bine înfipte în bolta întunecată, nu părea să aibă vreuna intenţia să cadă. Am văzut totuşi trei, asta după două ore de privit cerul, cu capul răsturnat pe spate până la durere, în scaunul meu pliant din grădină. În ciuda văpăii de peste zi noaptea a fost răcoroasă. Acoperindu-mă cu o pătură moale şi uşoară mi-am imaginat că semăn, mai ales că o răceală rebelă şi o tuse insistentă mă chinuie în plină vară, cu Clavdia Chauchat, din ”Muntele vrăjit”. Ciudat, îmi amintesc prea des de Clavdia! Trebuie să fi stat şi ea tot aşa, poate doar mai comod aşezată în patul ei de cură, învelită în pături groase însă, acolo aerul era mult mai rarefiat. Şi tot aşa trebuie să fi visat, simţindu-se la fel de străină şi de 40

Ani BRADEA neînţeleasă în lumea ei. Da, categoric, mă obsedează Clavdia! Am scris un eseu despre ea dar nu m-am eliberat, ba m-a acaparat şi mai mult după aceea. Îmi amintesc, abia terminasem scrierea mea, când un bărbat, trecut de mult de prima tinereţe, dar şi de prima sănătate, se lupta cu o obezitate morbidă, plus un mănunchi de alte boli, ale căror denumiri, auzindu-le enumerate de el, mi se păreau exotice, a intrat în biroul meu întrebându-mă care e procedura legală pentru a se căsători cu o moldoveancă de peste Prut. ”Nu am găsit, doamnă, aici, la noi, pe cineva care să-mi accepte handicapul”. I-am explicat omului ce era de explicat şi fără vreun motiv anume, profesional nu mă interesa în acel moment, am întrebat care e numele doamnei. Clavdia - zice el! Am încremenit. Clavdia, am repetat eu cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii, frumos nume! Faptul că mai târziu, am constatat că doamna, proaspăt îndrăgostită de un cetăţean român, nu avea nimic în comun cu Clavdia mea, n-a mai prezentat niciun fel de importanţă. Tablou de august: scene de gen! * Dimineaţa, piaţa de legume de la marginea oraşului: O doamnă corpolentă, hotărâtă să atace eroic tarabele încărcate, cu două sacoşe împăturite cu grijă sub braţ, întreabă: daţi castraveţii şi pe ales? eu aş vrea doar din cei mici, pentru borcane. Răspunsul vine clar şi răspicat: pe bani doamnă, vindem şi pe ales dar numai pe bani! Eu, în apropiere, nu mă pot abţine: şi dacă nu e vorba de ales pe ce vindeţi? Negustorul, care nu părea şi grădinar, mă priveşte duşmănos, încordânduşi ameninţător abdomenul maiestuos, acoperit doar pe jumătate de un tricou slinos, a cărui culoare originală nu se mai poate ghici, şi mi se adresează tăios: aveţi bani? vreţi să cumpăraţi? dacă da, bine, dacă nu eu n-am vreme de filozofii, am treabă. Şimi întoarce spatele cu dezgust pentru a-şi relua îndeletnicirea: scuipă vârtos, de jurRevista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ani BRADEA

împrejur, cojile seminţelor din punga aşezată strategic în colţul grămezii de castraveţi.

negri lucioşi, mulaţi ca o a doua piele. La mesele vecine conversaţiile continuă. Ascult cu încântare frânturi de limbi amestecate într-un şuvoi babilonian. Blanche, venez ici! Blanche! Chemarea-i aparţine unei doamne, care nici nu ar fi fost nevoie să deschidă gura pentru ca toată lumea să înţeleagă de unde vine. Rafinamentul vestimantaţiei, un taior subţire de vară, a la Chanel, coborât parcă de pe scena prezentărilor de modă dintr-un secol trecut, părul prins simplu într-o buclă deasupra cefei înalte, silueta impecabilă, eleganţa gesturilor, totul, absolut totul vorbeşte despre originea ei. O privesc nepoliticos de insistent, dar nu mă pot abţine, n-am văzut niciodată o franţuzoaică autentică, dar nici o femeie care să-mi trezească interesul atât de mult. Blanche e un căţel alb, pufos, cu zgardă roşie, elegant şi rasat ca stăpână-sa, care mă duce cu gândul la Bubico al nostru tocmai când o ia la fugă printre mese, scaune, picioare de comeseni şi trecători. În tot acest timp madame strigă disperată: Blanche, venez ici! Blanche! Duduia cu pantalonii supraelastici, gata să cedeze, se ţine de cuvânt, aduce o farfurie în plus, dar goală! Pe celelalte două câte o pizza întreagă, n-avem decât să le împărţim cum vrem. Fiţi drăguţă, sosuri la pizza nu aveţi? Văzând figura ameninţătoare regret imediat îndrăzneala. Pe un ton ultimativ, declamă vizibil enervată: comandaţi, plătiţi în plus şi vă aduc! Nu reuşim, două femei şi un copil, să dăm gata cele două pizza, aşa că mai risc odată şi o rog pe amabila ospătăriţă să ne împacheteze feliile rămase întregi. Aşteptăm mult şi bine, dar în final se întoarce cu o pungă, prin care se vede un pacheţel învelit în folie de aluminiu. Trânteşte, aproape, pachetul pe masă, împreună cu nota de plată pe care scrie, înainte de total: cutie de pizza, carton, mărime medie, 1,50 lei! La masa de alături un bărbat se adresează doamnei cu Blanche în braţe (potolit acum şi cu limba scoasă de-un cot): le roumains sont tres aimables et hospitaliers! Serghie Bucur este înzestrat cu

** În maşină, eu în dreapta, la volan o bună prietenă, pe bancheta din spate nepoata ei, o fetiţă de paisprezece ani, venită la rudenii în vacanţă: Acum că am terminat de făcut piaţa mergem direct la muzeu, zice prietena mea. Unde mergem? - întreabă nedumerită fata. La muzeu, vine răspunsul. Dar copila insistă: la muzeu? adică trecem pe lângă el sau prin el? *** Centrul Oradiei, două ceasuri după amiază, adie un vânticel rece, ştergând amintirea caniculei din ziua precedentă. Terasele se ţin de mână, de la un capăt la altul al zonei pietonale. Aproape n-ai loc să treci de pe o parte pe cealaltă. Sâmbăta, puţine dintre magazinele care-şi fac cu greu loc printre baruri şi restaurante, sunt deschise. În schimb e o afluenţă pitorească de turişti străini. Se vorbeşte în engleză, franceză, germană, maghiară, foarte puţin româneşte. Aşezată la o masă, ascult cu încântare dialoguri multilingve. Pe-alături trec grupuri de turişti asiatici. Parcă aş fi la Viena, gândesc, dar observ repede, pe peretele clădirii de vis-a-vis, un anunţ care nare a face cu Austria. Scrie: atenţie cade tencuiala! pericol de accidente! Mai departe, în colţ, pe o băncuţă a municipalităţii, Vali, bărbatul care vinde cărţi, priveşte impasibil şirul turiştilor interesaţi de arhitectură. Privesc în sus, atunci când se scurg pe lângă el, nu se opreşte nimeni. Mă trezeşte vocea nerăbdătoare a ospătăriţei: v-aţi hotărât ce comandaţi? Prietena cu care mă aflu zice: aveţi o ofertă la pizza, una plus una gratis, ne puteţi aduce la trei farfurii? Da, răspunde morocănos duduia, vă aduc o farfurie în plus. Şi pleacă îmbufnată, nu ştiu de ce. Are pantalonii răriţi, zice prietena mea şi eu apuc să o văd din spate înainte de a dispărea în local, cu nota de comanda fluturându-i triumfător în mâna dreaptă. Într-adevăr, anatomia-i generoasă întinde până la limita rezistenţei pantalonii Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

w 41

note de lectură

Dan DRĂGUŞ APTER (Fără aripi) creion şi peniţă în desenul portretistic. Ceea ce l-a ajutat în portretistica personajelor din romanul APTER. Este înzestrat cu sunetele muzicii şi reproducerea acestora, pianistic. I-a înlesnit companierea portretelor din roman : serdăreasa Zinca Bălcescu, monsieur Ghica, postelnicul Tănase Bălcescu, cristianistul Heliade, generalul Kisseleff, Alecsandri, Chopin, George Sand, Napoleon, Rosenthal etc. Domnul Serghie stăpâneşte scrisul profesionist, gazetăresc şi literar, fiind prozator şi poet. Este însă de o modestie extrem de exagerată. La o întâlnire cu domnia sa te împresoară cu o jovialitate şi un zâmbet complice, cu bucuria de a te revedea. Scara valorică, în orice sens, îi este favorabilă faţă de unii interlocutori. Romanul APTER îi consolidează definitiv valoarea prozatorică. Predestinat prin aceasta , domnia sa, urmăreşte paşii lui Nicolae Bălcescu prin judeţul Prahova şi pe unde a mai poposit. Devine astfel complice la Revoluţia din 1848. Şi oricine citeşte APTER intră în această complicitate impusă de autor cu sangvinitate. În alcătuirea romanului APTER, autorul propune o sută cinci „fişiere” pentru a căror view multă trudă scriitoricească a săvârşit. Peste un deceniu din viaţa domniei sale. Numerotarea în scrierea latină a „fişierelor” susţine caracterul istoric al romanului. Şi preocuparea prozatorului de a sorbi ISTORIA. Din 42

Dan DRĂGUŞ

copilăria sa cunoştea umbra zidurilor Conacului Mavros – Cantacuzino şi umbla pe urmele paşilor lui Bălcescu. Aici, la Călineştii Prahovei, în ajunul Revoluţiei de la 1848 a fost găzduit într-o odaie secretă a Conacului, Nicolae Bălcescu. Pentru a fi ferit de potera domnească. Romanul are mai multe chei. În interiorul acestuia domnul Serghie esenţializează timpul şi interioritatea acelor vremi paşoptiste din Ţara Românească. În colaje vii, clişeizate. Ca un cronicar independent, omniprezent, redă singularitatea şi personalitatea lui Nicolae Bălcescu. Adesea Nicu. Plecat din ţară fără aripi şi învins. Atelierul APTER cuprinde cheile de studiu, unele cifrate ale Revoluţiei paşoptiste. Cuprinde truda scriitorului începută în anul 1978, romanul fiind conceput mai întâi ca o nuvelă. ASCUNZĂTOAREA, azi devenită romanul APTER. Prin acest roman autorul intervine şi este îndreptăţit să intervină asupra sentimentului de înstrăinare faţă de Nicolae Bălcescu, mai ales după 1990. Romanul domnului Serghie Bucur (re)califică istoricul în istoria Ţării Româneşti şi nu numai… Azi străbatem un neopaşoptism Postdecembrist în care ISTORIA se rescrie. Se construieşte şi urmează a se face literatură profilactică identitară. Ambianţa literară nu contravine evenimentelor istorice reale. Iată cum se vede România, AZI . Citez din Revista Nouăzeci: ca un miel <de> paie la care vine din când în când mă–sa <oaia>, şi mai dă cu ţâţa peste el. păi după toţi anii aceştia, eu nu zic că <trebuia> să fim ţepeni, mă, da’ măcar să fi fost în picioare! Până când măi, până când, fără aripi pe Pământ ?...

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

note de lectură

Serghie BUCUR Porţile poetului „Cazne-atrag pe-atâta rugă / patimi c-am trecut de ieri / mintea-n suflet când se-nslugă / să n-ai mâine cui să ceri, // Zei mi-aţin punţile-n fugă / cârcii n-am de-ajuns poveri / să le sui spre ceru-n crugă / c-ar mai lumina să speri, // Ce-a rămas divin-corugă / pustiind de timp eteri / tot ce morţii mă înjugă / de cutez să-i fiu nepieri” – astfel scrie Codruţ Radi, în pagina 9 a volumului domniei sale de POEZII, intitulat „Porţi de... vreme închise”, editura „Premier” 2013, a scriitorului Marian Ruscu. Autorul nostru a ales, aşa cum ne spune în „Nota autobiografică” ce deschide volumaşul, în locul profesiei de inginer energetician, „activitatea de librar” chiar în oraşul natal (născut la 5 noiembrie 1957 în Sinaia), unde are propria „cetate literară” numită „Flower Power”. Misiune ce sfidează asprimile vremurilor prezente, dintr-un devotament specific numai caracterelor integre, exemplare! Pragmaticii, inevitabil, se întreabă, la apariţia unei noi cărţi de literatură, la ce foloseşte ea, pentru ce autorul cheltuie o grămadă de bani, când mai nimeni (şi mai ales ei!) nu mai citeşte/citesc în scelerat-superficiala eră a computerizării, ignorând edificarea culturii, latură a demnităţii şi spiritului omului civilizat. Ei bine, fire visătoare şi alergică la Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

avantajele imediate, faţă de tentaţiile vieţii materiale, Poetul – cel înnăscut, îşi urmează steaua, preferând sărăcia şi mizeriile atrase de ea. Acesta, o astfel de realitate aduce în existenţa iubitorului de poezie: trăirea superioară care îi îmbogăţeşte privire, gândirea, mentalitatea, atitudinea, comportamentul şi sensurile propriei vieţi. Iar când cartea ajunge, prin mărinimia autorului, în mâinile lui, exerciţiul afinităţilor demarează înălţător, curativ; transmite chiar o anume religiozitate; fiinţa lui iubeşte / se indignă / atinge inefabilul! Până şi însingurarea devine prilejul re-memorării solidare, ca în poezia „Singularii” (p. 127), în etalarea dramatică „la moartea unui prieten”: „Mă uit degeaba printre brazi / sortindumă cu cei rămaşi / că nu mai eşti aici de azi / să ne întrecem timpu-n paşi, // Precum servanţi pe-o veche punte / ceau eşuat de vremea ruptă / Sisif – la poarta altui munte / Quijote – nvinsul fără luptă”. POEZII-le din acest volum al dlui Codruţ Radi, ne relevă un rafinament lingvistic de excepţie, filtrat – cu vocaţia constructorului erudit – de lecturi solide din opera genialului Ion Barbu (Dan Barbilian). Elaborări sintactice de o sonoritate miraculoasă iscă versuri sau chiar poezii întregi, de o muzicalitate barocă fascinantă. Dl Codruţ Radi ştie să alcătuiască raporturi sincretice între cuvintele cu putere persuasivă uimitoare, metaforizând şi metamorfozând: „Niciunde timpul s-a ascuns / să-mi amintesc dacă am fost / în altă lume-ndeajuns / ori în aceasta fără rost, // Cobor spiralei printre morţi / când gândul încă ne desparte / 43

Serghie BUCUR

pustiului să bat la porţi / de-un drum ce-ar duce mai departe, // Mi-e rondul somn printre ispite / visând că nu mă pot trezi / în nopţile deja dormite / ce n-ajung niciodată zi”. (De...partemii, p. 100) Bijutier de o exasperantă meticulozitate, ascet în propria trăire – marcată de un perpetuu sentiment al morţii, altminteri, conştient – dl Codruţ Radi adaugă Poeziei româneşti a secolului XXI un adagiu original; poeziile cuprinse în „spatele” porţilor pe care domnia sa crede că, vremea deja (i) le-a închis (dar şi devreme?), au structura

unor sonate de Frantz Schubert, iar dacă mă refer, spre exemplu, la ritmicul „Păstrăvul” acestui mare compozitor romantic (1797-1828), vedem, valoric, o prestigioasă personalitate a Poeziei româneşti contemporane, în dl Codruţ Radi! „...aplecat spre Eminescu. // Vise n-am să mă adoarmă / le-au strivit sub luna plină / nopţi de pravilă divină / într-o lume fără karmă // Descompusă-n ani ruină / când nu-i pasă nimănui / timpul de-l cobori sau sui / ziua dac-o să mai vină” (Gând de plâns, p. 19)

Premiile Cartea Anului 2013 - Poezie 44

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

eseu

Octavian ONEA

timp. A fost luptă şi iarăşi luptă (subl. n., O.). Cu toate astea m-am gândit zi şi noapte la voi. Mai am bucluc în Cameră astăzi şi mâine, şi apoi mă liniştesc. De nu eram eu în Craiova, ar fi căzut şi Chiţu, căci Stolojanu organizase o intrigă infernală contra noastră, a tuturora. Dar bun e D-zeu! / Mă grăbesc la Cameră.” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 166.) Peste două zile, Duminică, 18/30 Nov. ’84: „V-am scris alaltăeri. De atunci un succes definitiv, şi mai mare decât cel dintâi. Stolojanu a împins pe Kogălniceanu să conteste alegerea mea, sub cuvînt că directorul Arhivei, ca funcţionar, nu poate fi deputat. Erau faţă în Cameră 120 deputaţi. Se scoală Kogălniceanu şi zice: «Contest pe d. Hasdeu, care trebui să fie invalidat.» După lege, o contestare numai atunci se poate lua în consideraţiune, când o susţin cel puţin 5 deputaţi. Preşedintele întreabă dară: «Sunt 5 deputaţi cari să susţină pe d. Kogălniceanu contra d-lui Hasdeu?» Adâncă tăcere. Întreabă încă o dată. Aceeaşi tăcere. Întreabă a treia oară. O voce răspunde: «Nu este nimeni contra d-lui Hasdeu.» Atunci preşedintele rosteşte: «Proclam pe d. Hasdeu deputat al Craiovei.» Kogălniceanu a rămas ca un caraghioz. Stolojanu devenise galben ca ceara. Toţi deputaţii mă felicitau. Tablou!” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 167.) Dar lupta continuă. Tot Hasdeu, peste două săptămâni, Duminică, 2/14 Decembrie, după ce se deschisese şi Senatul: „Vă scriu în pripă, căci trebui să merg la Ateneu, unde ţin astăzi (Duminică, 2 oare p.m.) o conferinţă literară. Vă anunţ numai că Stătescu în Senat a combătut alegerea mea, cerând de la Minister cu or-ce preţ ca să optez pentru Arhivă sau pentru Cameră, una din doă. Chiţu a declarat că voi opta. Jurnalele au şi publicat că mi-am dat demisia de la Arhivă pentru a rămâne deputat. E minciună. De Arhivă nu mă las odată cu capul. Mâine mă duc la Cameră, fac un discurs şi-mi dau

Menodrama Hasdeu – Caragiale. A. De la Societatea „Românismul” la ratarea premiului academic (II)

Una la Prefectură sau O scrisoare pierdută

Aşa se face că, puţină vreme după premiera de la Teatrul Naţional a Scrisorii pierdute (Marţi, 13/25 Noembrie 1884) Hasdeu, deputat de Craiova, îşi ia adio de pe scena Camerei Deputaţilor, aducând în spectacol o replică a lui Trahanache, din actul III, scena VI. Aici chiar trebue să ne oprim puţin, pentru că unele dintre „persoanele” din Parlament se vor regăsi şi în Academie, în 1891. Aşadar: Le povesteşte Hasdeu, Iuliilor, la 16/28 Nov. ’84: „În curs de 3 săptămâni am fost numai pe drumuri: de 5 ori din Bucureşti la Craiova şi înapoi. Am avut un succes strălucit: nu numai m-am ales eu, dar am ajutat a se alege în Craiova toţi amicii mei şi am dărâmat pe Stolojanu, care mă combătuse în alegerile trecute. Acum Camera s-a deschis eri. (Premiera Scrisorii pierdute, cu două zile înainte de deschiderea Camerei Deputaţilor, nu poate fi desprinsă de acest context. Dimpotrivă; n.O.) Astăzi sau mâine Stolojanu (continuă Hasdeu) care s-a ales în Bucureşti după ce a perdut la Craiova, este decis a rădica în Cameră cestiunea că eu nu pot fi deputat de vreme ce sum director al Arhivei. Sper că-l voi birui şi aci, căci Direcţiunea Arhivei nu este un post administrativ, ş-apoi am foarte mulţi amici în Camera actuală. Înţelegeţi acum de ce nu v-am scris atâta Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

demisia din deputat. Dacă Camera va refuza demisia, atunci rămân şi deputat şi arhivist. Iată cum stau lucrurile. Bun e Dumnezeu! Eu mă port înţelepţeşte şi cu moderaţiune. Să vedem, cine va birui!” (Corespondenţa Hasdeu – Iulia, scrisoarea 164; editorii au datat-o eronat: 2/14 Noembrie 1884.) Momentul fiind tensionat, înţelegând cu o zi mai devreme că a pierdut partida („Un om care 20 de ani a lucrat zi şi noapte în sudoarea frunţei şi totdauna cu fruntea senină, un om căruia energica cetate a Craiovei, prin scrutin secret, i-a dat 400 de voturi, un om care nu a şovăit niciodată pe calea ideilor liberale şi naţionale, un asemenea om nu intră nicăeri pe fereastră, ci totdauna pe uşa cea mare, şi tot aşa pe uşa cea mare va eşi, iar nu pe fereastră din această Cameră”, spunea în discursul ultim; „Monitorul Oficial”, nr. 12, 4 Decembrie 1884: Desbaterile Corpurilor Legiuitoare. Şedinţa Camerei de la 3 Decembrie, p. 147; apud Oprişan, Setea, 448) şi nevrând să mai întindă coarda, Hasdeu – el însuşi un devastator umorist – destinde situaţia cu o replică din Scrisoarea cea proaspătă a lui Caragiale: „Îmi permit, domnilor, să trec peste laudele personale, ce-mi adresează aci d. Stătescu, laude care-mi aduc aminte un pasagiu din comedia d-lui Caragiali, pasagiu care zice: «onorabile, dă afară pe stimabilul». D. Stătescu, făcându-mi atâtea elogiuri, se adresează către d. Chiţu şi-i zice: Onorabile, dă afară pe respectabilul (Aplauze, rîsete).” („Monitorul” cit.; apud: Caragiale, Teatru, 599.) Aducerea lui Caragiale în Parlament – nici n-a fost nevoe să-i numească titlul piesei, fiind suficient să spună „comedia d-lui Caragiali” – era totodată şi un „certificat de calitate”, pe care Hasdeu înţelegea să-l acorde mai tînărului, dar marelui său confrate, ca pe un monumentum aere perennius, fixat în forul aleşilor naţiunii. Ca o dovadă că teatrul caragialian era deja memorabil. Data este de reţinut: Luni, 3/15 Decembrie 1884. Până

atunci, Scrisoarea se jucase de nouă ori: Marţi, 13/25 Nov. 1884 (I), Joi, 15/27 Nov. (II), Duminică, 18/30 Nov. (III), Marţi, 20 Nov./2 Dec. (IV), Joi, 22 Nov./4 Dec. (V), Duminică, 25 Nov./7 Dec. (VI), Marţi, 27 Nov./9 Dec. (VII), Joi, 29 Nov./11 Dec. (VIII) şi Duminică, 2/14 Dec. 1884 (IX). Şi avea să se mai joace apoi de şapte: Marţi, 4/16 Dec. (X), Duminică, 9/21 Dec. (XI), Duminică, 23 Dec. 1884/4 Ian. 1885 (XII), Marţi, 1/13 Ian. 1885 (XIII), Joi, 17/29 Ian. (XIV), Luni (deşi, ziua mi se pare curioasă; Onea), 25 Martie/6 Aprilie (XV) şi Marţi, 23 Aprilie/5 Mai (XVI) 1885 (Massoff III, 165). Nu ştiu dacă Hasdeu fusese la vreunul dintre spectacolele anterioare scrisorii sale (sper că da), dar ştiu că a asistat la a doua lectură făcută de autor (prima fusese Duminică, 23 Septembrie/5 Octombrie 1884, la Junimea, în presenţa lui Alecsandri, Maiorescu, Zizin Cantacuzino, Al. Philippide, Th. Rosetti, Burghele, Chibici Râvneanu; Marin Bucur, 191). A consemnat-o Maiorescu, în însemnările sale zilnice: „Miercuri, 3/15 Oct. Aseară, domnul şi doamna [Dim. A.] Sturdza la mine, alde Th. Rosetti, Hasdeu, Creţeanu, Zizin, I. Cerchez, Alecsandri ş.a.m.d. Carag[iali] a citit din nou O scrisoare pierdută” (Bucur, 192). Hasdeu cunoştea, aşadar, cel puţin şi sigur, piesa de la sursă. Şi nu esitase să-i facă reclamă, deşi Caragiale îi persiflase copios reperele pe care le expusese în programul ziarului „Traian”, la 16 Aprilie 1869: „Trei date formează totalitatea crezului nostru politic: 1821, 1848, 1866. Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu a deşteptat în România elementul naţionalităţii, amorţit până atunce sub falanga jugului fanariot. Fidel memoriei lui 1821, organul nostru va fi un luptător neobosit al românismului.” „Revoluţiunea din 1848, rumpând şi sfărâmând ruginitele lanţuri ale privilegiului, a fost pentru noi aura născândă a

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

democraţiei. Generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi suflet a lui 1848.” „Revoluţiunea lui Tudor ne-a dat românism, revoluţiunea din 1848 ne-a dat democraţie, revoluţiunea din 11 Februarie a venit să le căsătorească într-un mod indisolubil, dându-ne Constituţiunea. În 1866 principiile din ’21 şi din ’48 au devenit o literă vie, o lege, un sacrament.” (H., Op. IV, 385-386). Gândea, probabil, că şi o reclamă comică, din partea lui Caragiale, tot reclamă rămânea. Aşa că, în loc de supărare şi ranchiună, a ales lauda. ...Acuma, va zice cineva, ce mare brânză că te lăuda Hasdeu? Păi, era. Aşa cum – şi avea s-o simtă Caragiale însuşi, la desnodămîntul premiului academic – era de rău dacă te critica Hasdeu. Şi apoi, să nu uităm că laudele lui Hasdeu erau adresate unui dramaturg ce fusese copios fluerat şi avea să mai fie încă fluerat. Şi ce fluerat! De-i sunau sirenele-n cap şi după ce ajunsese în fruntea Teatrului Naţional. „Le auz încă... De atunci ocolesc stradele cu linii de tramways [aveau clopote de avertizare], de atunci am rămas cu un fel de antipatie de anarhist contra sergenţilor de oraş [aveau ţignale]; semnalele lor mă aruncă într-o melancolie [nu inventase încă Cioran cuvîntul disperare] foarte neplăcută.” Semnatarul acestor cuvinte exasperate era „actualul director al teatrului” şi „autorul pieselor O noapte furtunoasă, Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută şi D-ale Carnavalului – şi încă un autor unic în ţară... Nu vă speriaţi” – şi prin asta sublinia, de fapt, echivocul – „unic nu prin talent, ci prin altceva: eram şi sunt unicul autor dramatic fluerat... Şi ce fluerare!... Le auz încă...” (O întîmpinare personală în cestiunea Teatrului Naţional, 22 August 1888; Op. III B, 799; scriem şi noi, peste tot, Reacţiunea şi Carnavalului, cum le-a scris Caragiale).

Caragiale la curtea lui Maiorescu

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Toate acestea se ştiu. Şi se mai ştie că acelaşi B. P. Hasdeu îl şi premiase pe I. L. Caragiale, pentru D’ale Carnavalului, în Comitetul Teatral, Luni, 25 Februarie/9 Martie 1885. Deci, tot pentru teatru. În regia lui Titu Maiorescu. Prin casa căruia trecuse, cum am văzut adineaori, şi O scrisoare pierdută. Dar, momentul Premiului Comitetului Teatral era cât pe ce să fie ratat de Caragiale! L-am văzut învingător la Junimea, la 26 Mai 1878, după Roma învinsă, a lui Parodi. Parodie a destinului?! Din contra. Tînărul dramaturg devine repede un astru al Junimii, presenţa sa dând o şi mai mare consistenţă societăţii literare. „La Junimea era binevenit şi pentru că avea atâta haz. «Caragiale avea nota umorului irezistibil – va scrie N. Petraşcu – şi cum la Junimea anecdota prima, el se impunea chiar în faţa lui Carp, omul cel mai puţin respectuos din lume. Anecdotele lui produceau îndeosebi lui Maiorescu un rîs sgomotos».” (Roman, 92; citează N. Petraşcu, Biografia mea, în I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, VI, p. CLIII). Presenţa lui Caragiale este atât de agreabilă pentru el, încât mentorul Junimii îl invită în casa sa din Mercur 1: nu numai la Junimea, dar şi la masă, ori la reuniunile sale mai intime de muzică de cameră. Ba, încă şi la Kremnitzi. Iată prima masă la Kremnitzi (1/13 Septembrie 1878). Atunci: „Astăzi au fost la alde Kremnitz la masă Nica, Eminescu, Slavici, Ronetti-Roman, Caragiali, Chibici şi eu. După masă, povestiri ale lui Caragiali, păţaniile lui ca redactor la Naţiunea română împreună cu Damé (ştirea falsă despre luarea Plevnei anul trecut: Medoc fini, Cognac entré); revoluţia de la Ploeşti, Aug. 1870, cu Candiano-Popescu şi Stan Popescu ş.a.m.d. La Bohême roumaine.” (Îns. I, 311). Şi, mai târziu, luată, pe firul Ariadnei, la comun. La Cioculescu: „La sfîrşitul vacanţelor estivale, Maiorescu îl invită pe Caragiale la masă la d47

Octavian ONEA

rul Kremnitz, cumnatul său. Cina are caracterul unei adevărate serate literare cu aceiaşi scriitori de la «Junimea», Eminescu, Slavici, Ronetti-Roman, Nica şi ChibiciRâvneanu. La sfîrşitul mesei, Caragiale prinde momentul ca să debiteze cu vervă câteva episoade din viaţa lui, ca acela al revoluţiei ploeştene şi suspendarea ziarului Naţiunea română, în urma telegramei cifrate a corespondentului de la Turnu-Măgurele, cu ştirea prematură a căderii Plevnei [Titu Maiorescu: Însemnări zilnice, I (1855-1880), publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, Bucureşti, Socec, 1937, p. 294] Titu Maiorescu notează în jurnal, sumar şi dispreţuitor: «La Bohême roumaine».” (Viaţa, 42, 258). Şi la umbra sa de la Cozia: „La masă, în familia Kremnitz, Caragiale a povestit întâmplări din viaţa lui, care urmau să se transforme în două schiţe savuroase: Succes şi Boborul. A vorbit de Naţiunea română, ziarul efemer, scos împreună cu Damé în timpul războiului de independenţă şi suspendat pentru că anunţase prematur luarea Plevnei («Médoc fini, Votca, Tzuica dedans») şi de participarea la mişcarea ploeşteană. Maiorescu notează cu dispreţ: «La bohème roumaine» [Titu Maiorescu: Însemnări zilnice, I, Buc., editura Socec, f. a., p. 311].” (Momentul, 25-26). Ti-Li se comportă ca un mare seigneur. De unde, în mod logic, tentaţia sa continuă de a se afla în preajma Regelui. Seigneur care voia să aibă în jurul său o curte mai strălucită decât a Regelui-Soare. Pe care o poartă cu alai, pi conta sa. Aşa, „Sâmbătă 11/23 Noemvrie 1878, plecat cu Eminescu, Caragiali, Slavici, Nica şi Olănescu la Iaşi, la a 15-a aniversare a Junimei (cei dintâi 3, pe socoteala mea), Duminecă 12/24 sărbătorit această aniversare”. La care „Slavici citit Gura satului, Caragiali via lui comedie Noaptea furtunoasă de la No. 9, apoi o humorescă de tînărul Beldiman, apoi banchet ca deobicei până pe la ora 4 dimineaţa”. Luni după amiază, „la ora 3½ cu aceiaşi domni iarăşi

îndărăt, şi Marţi ora 10 dimineaţa sosit iarăşi aici” în Bucureşti (Îns. I, 318). La revenirea, în Ianuarie 1879, a marelui actor italian Ernesto Rossi la Bucureşti, de la ale cărui spectacole nu lipseşte (era abonat la loja avant-scenă 4), Maiorescu oferă un dineu în onoarea acestuia. Din lipsă de timp, diaristul notează laconic: „1879. / Ianuarie.” „Dineul meu pentru E. Rossi” (Ins. I, 319-20). Fiica sa, Livia Dymsza, va suplini peste ani: „Venise într-un timp un actor foarte renumit, Rossi, la Bucureşti – juca pe Otello, Hamlet, Regele Lear nespus de puternic, italieneşte. Atunci s-a convocat un fel de Junime: Caragiale, Slavici, Eminescu, Ascanio, studenţi, Teodor Rosetti cu nevasta, Nica, Burghelea, vreo 50 de persoane şi l-a poftit pe Rossi la noi – ţinându-se o întrunire foarte entusiastă, Doamna Kremnitz cu bărbatul ei, D-ra Rosetti etc.” (Pop, Eminescu, 218-9). Evident, Caragiale n-a lipsit dintre invitaţi. Cum n-a lipsit nici de la masa cu ştaif, de la 11 Fevruarie („Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 Fevruarie...”): „Ernesto Rossi din nou la Bucureşti. Duminecă 11 Fevruarie el la mine la masă cu alde Kremnitz, alde Rosetti, alde Mandrea, alde Sevescu [Săvescu], alde Polyzu, alde Gâţă, prinţul Cantacuzène ş.a. Şi Lambrino, ofiţer, Caragiali, v. Vietinghoff, Slavici; Eminescu n-a venit, fiindcă i se părea că nu e bine îmbrăcat. Încântătoare seară. În interval, greul timp intern cu M[ite] şi Eminescu.” (Îns. I, 321). Ne putem închipui altitudinea la care a putut urca exaltarea lui Caragiale, dacă Maiorescu se strădue să-l îndatoreze mai mult decât cu o onorabilă ţigară de tutun, găsind pentru aceasta un mijloc cu totul uluitor şi neaşteptat. El merge cu nebunia până acolo încât, observând pasiunea dramaturgului pentru Shakespeare (Momentul, 24), la 28 Martie 1879, „îl invită pe I. L. Caragiale, pe cheltuiala sa, la o mică vacanţă de Paşti” la Viena (Cronologie, p. XLI). Unde, „au asistat împreună la o reprezentaţie cu Visul unei nopţi de vară la

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

Burghteater” (Momentul, 24). „La 8 Aprilie familia Caragiale se întoarce la Bucureşti.” (Cronologie, p. XLI; subl. O.). S-ar crede d-aci că I.L.C. era gata-nsurat, aşa că ne întoarcem cu faţa spre Însemnările lui Maiorescu, mai de-ncredere şi mina de aur în care săpăm galerii, după sistemul clasic, îmboldind, ca şi mai sus, numele lui Caragiale (şi pe-ale lui Hasdeu şi Eminescu, de-asemeni). „1/13 [Aprilie 1879,] Dumineca Paştilor, acum, ora 6, scriu acestea în Viena, Grand Hôtel, camera Nr. 221 în etajul al 2-lea, alături 222 cu 2 paturi; liniştit şi bine, dar scump (amândouă 9 fl[orini], cu Carag[iali] 11). Serviciul 2 fl. pe zi. Am plecat din Bucureşti Miercuri [28 Martie/9 Aprilie] seara, ora 9, cu Clara, Livia şi I. Caragiali, pentru care, spre a-i face o surpriză, scosesem eu bilet şi în orice caz voiam să-l pun în situaţia de a vedea Viena (întâia privire asupra civilizaţiei pentru el). Prin Lemberg, Cracovia, fiindcă aproape tot aşa de lung prin Orşova, deoarece e încă întreruperea inundaţiilor de la Szegedin. În Vinerea-mare ora 5 după prânz sosiţi la Viena, văzut imediat biserica Altlerschenfeld, unde era concert religios, apoi alte biserici; Sâmbătă (ploaie, dar nu frig) [vizitat] Galeria Lichtenstein şi Muzeul oriental, toate celelalte închise, mâncat la Breying, învierea în biserica Sfântul-Ştefan (cor), făcut cumpărături. Acum, Dumineca Paştelor, afară mic viscol, pun să facă focul. La Burgtheater Visul unei nopţi de vară, spre cea mai mare bucurie a lui Caragiali. Vineri [6/19] plecat îndărăt şi Duminecă 8/20 Aprilie 1879 iarăşi în Bucureşti cu toţii.” (Îns. I, 322). Aşa da. A cam dispărut familia Caragiali. Iată acele tempi passati rememorate de Livia Dymsza, născ. Maiorescu, într-o scrisoare din Câmpulung-Muscel, Str. Lascăr Catargi 18, 2 Decembrie 1945: „când venea în anii 1879-80-81 etc. Eminescu de dejuna de 3-4 ori (ba când era redactorul Timpului în

fiecare zi) pe săptămână la noi în str. Mercur no. 1, ca să nu tot înghită cafelele lui turceşti, până ce mergea pe la vreo 2-3 ceasuri dupăamiază la vreun birt apropiat să mănânce un borş sau o «mâncare» oarecare, sau când am plecat la Viena de sărbătorile Paştelor, cu tatăl meu, Titu Maiorescu, el a luat atunci pe tînărul scriitor Caragiale cu noi, ca să vază şi el altceva decât numai Bucureştiul” (Pop, Întregiri, 82). Maiorescu repetă gestul şi-l duce pe Caragiale la un spectacol cu Noaptea furtunoasă la Turnu-Severin. Să fi fost la 21 Aprilie/3 Mai 1879?! Jurnalul său este laconic: „21 Aprilie/3 Mai 1879 la TurnulSeverin, proces contra lui Ştefănescu” (Îns. I, 322), dar ne vine în ajutor memoria unei strălucite artiste. „Aristizza Romanescu îşi amintea că, în vacanţa care a urmat stagiunii 1878-79, a jucat în turneu O noapte furtunoasă, la Turnu-Măgurele, Târgu-Jiu şi Turnu-Severin; la representaţia din această localitate asistă şi Titu Maiorescu, care «...spre a respunde fluerelor publicului, dă un banchet în onoarea autorului»” (Cioculescu, Viaţa, 48; trimite la Aristizza Romanescu, 30 de ani, amintiri, Socec, 1904, p. 60). La Kremnitzi, vesela Junime se dedă la jocuri de societate, în care întunecatul Eminescu – „Grea epocă Eminescu”, notează Maiorescu – se arată stângaci la „boccia”. În schimb, meşter în improvizaţii şi luând jocul ca joc, dramaturgul este în largul lui şi crează bună disposiţie. Mite şi Caragiali rîd de „Barométrique” (Îns. I, 324-5; Cioculescu, Viaţa, 47). Nu e de mirare că I. L. Caragiale acceptă colaborarea la „Convorbiri literare”, în care apare, la 1 Octombrie 1879, O noapte furtunoasă sau Numărul 9, comedie în patru tablouri. Cu reverenţa, făcută „înainte de lista personajelor”: „D. Titu Maiorescu este cu adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de recunoscinţa şi devotamentul ce-i poartă autorul ei.” (Bibliografia, 1799).

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

Revenirea în Bucureşti, în Octombrie 1879, a Anei Rosetti – viitoarea sa soţie – îl face pe Maiorescu să reia şedinţele Junimii: „iau naştere iarăşi, regulat, seri literare, o dată pe săptămână la mine şi o dată în aceeaşi săptămână la Mite”. Dar nu numai „seri literare, şi şi mese” la Maiorescu (Îns. I, 328). „În mai toate serile literare, aforisme făcute de noi. Întâi ale mele [Maiorescu], apoi de cele mai multe ori Caragiali, proaspăt improvizate, apoi câteva franceze de Zizin, apoi deseori trimiteri anonime.” (Îns. I, 330). În acest climat destins, Caragiale se întoarce la republicanii săi de la Ploeşti şi, parcă spre a-i face pe plac regalistului Maiorescu, aduce în scenă cuplul de bătrânei ramoliţi, Conul Leonida şi cocoana Efimiţa. Nu ştim exact când. Maiorescu notând retrospectiv, în Martie 1880: „Mica farsă a lui Caragiali Conul Leonida faţă cu reacţiunea” (Îns. I, 329). În orice cas, lectura la Junimea a făcut-o în Noembrie sau Decembrie 1879. După aniversarea de la Iaşi a Junimei, la care, fireşte, au fost iar Maiorescu, Eminescu, Caragiale şi Slavici. Deşi, ştim sigur că au fost presenţi doar primii doi. Maiorescu a spus-o însuşi: „Lucrările mele comunicate despre G. Jäger, Entdeckung der Seele. Dare-de-seamă despre asta la aniversarea Junimei, la care am fost la Iaşi...” (Îns. I, 328). Iar despre Eminescu ştim din corespondenţa Poetului cu Veronica Micle (scrisorile se vor vedea mai la vale). Nu ştiu dacă repetatele insinuări ale lui Eugen Barbu, la adresa lui Şerban Cioculescu, aveau vreun praf de acoperire (calomniază, calomniază, că tot va rămâne ceva!), dar eu nu mă pot abţine să nu iau de la viul critic – iată, stau de vorbă cu el acum! – această jumătate de pagină: „De Sfântul Ion (7 Ianuarie) 1880, crezând că I. L. Caragiale îşi serbează onomastica în acea zi (de fapt, el ţinea pe patronul zilei sale de naştere, [la] Sfinţii Ion, Grigore şi Vasile”, [Maiorescu] îi trimite o felicitare spirituală,

însoţită de câteva sticle de şampanie: «La mulţi ani! Nu ştiu, eşti Ion Botezătorul sau, ca coleg al lui Luca, Ion Gură-de-Aur. În orice cas, Ion Gură de şampanie sper că nu strică». Altă dată îl invită la dânsul, când se joacă «boccia»: «Mâine Luni 5 ore prânz la noi acasă şi joc de «boccia» în curte după masă. Presenţă (de corp, dacă nu de spirit) şi voie bună indispensabile!»” – Ei, bată-te să te bată, cu petale de fluturi, ângerii Domnului, Domnule Cioculescu, că nu te-ai deranjat să ne spuni dacă era vorba de boccia noastră, de boccia italiană sau de boccea-ua turcească! Şi mă pui acum pe mine s-aleg. Ei, uite că bag şi eu capu-ntre umeri şi mă fac că plouă! Doară scriu la Ploeşti. – „Caragiale a păstrat şi alte cărţi de vizită de la Titu Maiorescu, care dovedesc asiduitatea relaţiilor dintre ei. Cu spiritul lui de ordine, şi Titu Maiorescu punea deoparte biletele sau scrisorile lui Caragiale, însemnând în margine data primirii lor. Înainte de a da citire comediilor în faţa prietenilor de la «Junimea», autorul le supunea aprecierii lui Titu Maiorescu. Astfel, la 19 Septembrie 1884, i-a expediat acest bilet: «Piesa este gata toată. Când poftiţi să săvârşim botezul după datine? Al dv. I. L. Caragiale». Este vorba de O scrisoare pierdută, care, prin mijlocirea lui Titu Maiorescu, a fost citită, chiar în ajunul premierei, la Palatul Regal, înaintea Carmen Sylvei. (Viaţa, 48). Dar, am ajuns prea departe. Aşa că mă întorc puţin. Mercuri 24 Noem./6 Dec. 1882, sara la Junimea, „animat. Din nou Candiano, Exarchu ş. a. m. d. (Eminescu lipsea, din causa lui Candiano), alde Negruzzi şi Gane, Caragiali; şi Hasdeu. – Citit poesii de Jipescu, snoave de Ispirescu, multă critică asupra poesiilor lui Candiano, 2 nouă poesii de Alecsandri, una foarte frumoasă (Iarna vine), pentru Almanahul studenţilor de la Viena, iar la urmă foarte drăguţa, hazlia Un drum la Cahul de Jacques Negruzzi.” (Îns. II, 138). Vineri 26 Noem./8 Dec. 1882, când s-a

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Octavian ONEA

„citit actul I din opereta Hatmanul Baltag de Caragiali şi Negruzzi, cu ei toţi. Foarte amuzant. Caragiali cam neruşinat cu ceilalţi....” (Îns. II, 138; să se ponteze – una peste picior – la trăsăturile de caracter ale lui Car). „Mercuri 8/20 Dec. Sara, Junimea: alde Negruzzi, G. Creţeanu cu doamna şi fiica, Candiano cu doamna, Hasdeu, şi Eminescu în sfîrşit iarăşi [n-a mai fugit de Candiano, dând cu ochii de Hasdeu], şi Maroneanu (dr. en droit de Paris, care mai demult, la Iaşi, m-a insultat într-o prelegere) ş. a. m. d. Hasdeu a citit Gioga [Ghioagă. O pagină din istoria armaturei române] foarte drăguţ, versuri nouă usturătoare de Ronetti Roman, glumele lui Jipescu. Amuzant. Ei au plecat la 11¾. Noi

am mai rămas împreună până la 1 (alde Negruzzi, Caragiali, Burghele, Chibici, Annette) şi am sărbătorit ziua numelui Annettei, de mâine”. (Îns. II, 143). „Luni [24 Ianuarie/5 Februarie 1883]. Sara, muzică: 2 simfonii de Beeth[oven], cu Livia [fiica sa, pian] şi violoncelistul Mandrea; Aldulescu nu putea să cânte, din causa degetului. Erau de faţă şi Burghele şi Caragiali; foarte plăcut.” (Îns. II, 151). Aici e momentul să facem loc însemnării care îl arată pe Maiorescu preocupat şi de găsirea unui post pentru Caragiale. Mai întâi însă, să vedem ce a determinat această preocupare. (Va urma)

La Maratonul poeziei de dragoste

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

folclor

Gherasim RUSU TOGAN Omul cu dor „Săracul omul cu dor, Cum plânge seara la nor, Până-i fac ochii izvor. Săracul omul cu jele Cum plânge seara la stele Până-i fac ochii vâlcele” (Cântec)

Din perspectiva satului „de tip tradiţional”, viaţa ni se oferă guvernată de puritate şi de sublim, univers ce ne facilitează prin bogăţia lui, o uimitoare aventură de cunoaştere a lumii căreia, prin desprindere brutală, se pare că i-a pierdut pentru totdeauna rădăcinile. Aşadar, referirile noastre înspre „lumea ce credea în basme / Şi gândea în poezii”, ca să folosim sintagma eminesciană, sunt de regret pentru robusteţea morală, vitalitatea, sensul superior de raportare la eternul uman, fundamentat pe echilibru şi conştiinţă de autenticitate în gestică şi faptă. Afirmam, chiar, cândva, faptul că „niciunde în produsul folcloric românesc nu-şi găseşte locul, decât în contrafaceri, în care dogma biblică şi-a spus cuvântul, acea stare deprimantă, de refuz de viaţă” (1). Dimpotrivă, întâlnim la nivelul afectului o forţă de viaţă de vitalitate telurică, un mod de înţelegere a vieţii sub toate 52

Gherasim RUSU TOGAN

faţetele sale, dar nicidecum prin anularea frământărilor vieţii. Dar nici o spovedanie aşa-zis „în gura lumii” nu-şi avea locul! Manifestările interioare într-o asemenea lume îşi găsesc acel spaţiu unic, totuşi, cu toate că undeva se iscă impresia topirii lor în sfera largă de trăire a întregii colectivităţi. Dar tocmai această caracteristică, după convingerea noastră, imprimă vieţii vitalitate, iar manifestărilor interioare: sentimente, percepţii; gânduri şi aspiraţii, mai concret, li se acceptă ca unică formă de existenţă, starea de intimitate, niciodată fără voie descoperită. Astfel revenind la ideea enunţată mai înainte, admiraţia pentru acea lume constă în starea ei „instituţionalizată şi codificată, cu caracter practic şi orientativ teoretic” (2), manifestată, adăugăm noi, prin forme de viaţă ce conferă acestei lumi unicitate şi forţă de exemplaritate; prin multe fibre până azi activă. Dar pentru ceea ce avem în vedere, în acţiunea de faţă, se impune să înţelegem „starea de cântec”, nu ca o „spusă” în gura lumii ci, dimpotrivă, ca orice creaţie, drept plămadă a sufletului, taină ce până la urmă se exteriorizează într-un moment de stare emotivă tensionat trăită, în care trăirea răbufneşte prin cuvinte, într-o conjunctură de tipul „Bade, dacă strig la tine / Tot nu mă aud pe mine!” Prin urmare, situaţi într-un asemenea concentru, vom descoperi în „cântecul de dragoste rănită” sisteme referenţiale, în trăiri de mare intensitate, echivalent metaforic al unui fond psihic subtil comunicat. Dar înainte de a ataca „lumea Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

nefericirilor”, să culegem câteva diamante din chemările la dragoste, atât de frecvente în lirica noastră de dragoste: De primirea dorului: „Bade, dorul de la tine / peste multe dealuri vine / Şi nu-l poate opri nime. / Nici ţigan cu cetera, / nici român cu fluiera, / numai eu cu inima”. Sau mândria fetei doritoare de dragoste: „Cine vrea să mă iubească / vie-n poartă să-mi grăiască. / Cui i-e voia să mă vadă, / Vie singur şi să-mi creadă./ Să nu-mi trimită pe altul, / că altul umple tot satul. / Vie singur, furişat, / să-i dau dulce sărutat / Să-i dau guriţă tăcută / să facem dragoste multă”. (Colecţia Bibicescu, 1893). De o mare frumuseţe apare şi starea fetei certată pentru neascultare în dragoste: „Măi bădiţă pentru tine, / Dă mama cu lemnu-n mine, / Dor! / Şi de-ar da să mă omoare / Pentru tine nu mă doare, / Dorule! / Mă ţine închisă-n casă, / Cu obloane la fereastră, / Dorule! / Mă ţine închisă bine, / Să nu mă-ntâlnesc cu tine, / Dorule!/ Vai de mine, iar e seară, / Bădiţa m-aşteaptă iară, / Cum să fac să ies afară, / Dor!” Stările conflictuale apasă sufletul fetei, de unde explozia de nelinişte şi năduf: „Arză-l focul dor şi drag / Că multe-n lume mai trag, Dorule, dor! / De la muma, vorbe grele, / Din inimă, dor şi jele, / Dorule!” (De pe Târnave) Dar vraja şi legământul din dragoste îşi au o ţesătură multicoloră, specifică lumii cu rânduielile purtătoare de varii semnificaţii fundamentale. Iar ca model absolut este sacralitatea, prezentă în gânduri, gesturi şi întregul corolar al vieţii. De-aici, faptul că în lirica de dragoste de sorginte folclorică nu s-au acceptat intruziuni care să-i degradeze

puritatea. Gândurile, gestica, aspiraţia spre puritate şi sărbătoresc, cât şi opţiunile fiinţei îndrăgostite nu se abat de la o anume conduită, de altfel impusă de psihologia colectivităţii tradiţionale, conformă, în expresia lui Mircea Eliade, cu schema divină. Şi totuşi, ne simţim datori cu un adaos. Chiar dacă ne fundamentăm consideraţiile pe acest concept, nu putem trece cu vederea stările adiacente acestei viziuni, precum jocul posibilităţilor oferite în trăirile dragostei, precum chemare, amăgire, rugă, dor, tristeţe ş.a., alături de trăiri contrare, precum ura, blestemul, reproşul, fronda etc. Aşadar, câteva din aceste faţete, aparţinătoare corolei dragostei, se cer revelate atât pentru frumuseţea imaginilor, în varietate de sentimente, cât şi pentru fiorul de sinceritate ce le aureolează, urmare a vârstei actanţilor. (3) Într-o primă imagine aleasă, se conturează starea fetei ce se vede victimă a dragostei, pentru „badiul, pălărie mică”. Voinicia şi mândria, cele două trăsături ce-i dau feciorului distincţie, sunt pricinuitoare de haos şi degringoladă sufletească: „Bade, pălărie mică, / Voinicia ta mă strică; / Voinicia şi mândria / M-au făcut ca păpădia”. Sub teroarea mamei, fata caută un remediu pentru lumea sa devastată: „Bade, pentru dumneata, / M-o urât şi măicuţa; / La fântână nu mă mână, / Num-o datăn săptămână; / La pârleaz nu-mi dă răgaz, / Trebe, bade, să te las!” Şi totuşi, „lăsatul” e doar o simplă amăgire, respectiv o formă de a mişca lumea din loc, în rost de a se rupe lanţul atâtor nepotrivite stări. Dovadă, explozia de

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

IuliGherasim RUSU TOGAN

Gherasim RUSU TOGAN

sinceritate: „Dragu-mi-i, bade, de tine, / Mai urât de cin’ te ţine, / Că te ţine-n lanţuri bine, / De nu poţi veni la mine”. Iar starea de unicat a „badelui”, se asociază cu cea de nelinişte, de tulburare şi dor, finalizată printr-o lamentare potenţată în plan expresiv de personificarea a două elemente abstracte: „Vai de mine, doru-mi, / N-am pe cine-ţi porunci, / Făr’ pe lună, voie bună, / Şi pe jele dor şi jele”. Apoi, vocativele compuse, de tipul „Măi, bădiţă”, însoţite de un limbaj plastic, metaforic, se asamblează într-un discurs declamativ, sugerând dorinţe, mândrie, stare erotică, în genere, fundamentată pe curăţenie sufletească şi frumuseţe: „Măi, bădiţă, strugur bun, / Rupe-te-aş şi nu mă-ndur, / Te-aş lăsa dar te-ai usca / Şi te-ar rupe urâta”. Şi totuşi, temerea persistă, de unde şi ironia: „Că urâta-i mânioasă / De ce nu-i şi ea frumoasă, / Da vie la măicuţa, / Să mi-o facă şi pe ea”. De-aici, orgoliul şi recurgerea la un univers încărcat de precepte şi proceduri magice, prin care mama i-a aureolat venirea ei pe lume. De asemenea, universul floral este prezent ca metaforă simbolică, realizat prin reluarea în versuri cumulative a diverselor elemente din natură, prin care se potenţează calităţile fetei: „Că pe mine m-o făcut / Într-o zi mergând la plug / Şi-o ţâpat scalda-ntre flori, / Să fiu dragă la feciori / Şi-o ţâpat la iarbă verde, / Să fiu dragă cui mă vede”. Dar, înainte de a trece la alte universuri de percepere a noţiunii în discuţie, să ne îndreptăm referinţele şi înspre universul văzut prin ochii feciorului. Din partea „badelui”, însă, dorul şi dragostea devin agenţii care să-i

împlinească acestuia „făcătura”. În fapt, cele două stări se topesc într-un început de „blestem al purificării” sentimentului ce-i frământă sufletului. Iubirea fetei: „Ajungă-te, mândro,-ajungă, / Ajungăte-un dor şi-un drag, / Să stai toată ziua-n prag”. Asocierea verbului „ajungă” în reflexiv, cu sensul de a răzbi, şi vocativul „mândro”, dau cursivitate şi forţă imprecaţiei. Asemeni, noţiunile din sintagma „dor şi-un drag” semnifică două sentimente aflate în acelaşi cerc semantic, dar completându-se unul pe altul: dorul apare ca un chin, un vifor de nelinişti sufleteşti, cauzate de o iubire peste măsură, un legământ ce se doreşte sfinţit prin nuntire. De-aici şi efectele distructive dorite. În caz contrar: „Să stai toată ziua-n prag, / Cu aţa băgată-n ac”. Iar din încremenirea aceasta prădalnică, doar percutarea într-o anume gestică şi stare să o mai poată, pe mândra, reda vieţii: „Să nu poţi, mândruţo,-mpunge, / Până nu-i începe-a plânge”. Cruzimea feciorului se consumă în dorinţa ca fata dragă să-i înţeleagă totodată blestemul şi sursa care-l cauzează: „Să plângi să uzi aţa-n ac, / Să ştii că-i blestem cu drag, / Să plângi, să uzi cusătura, / Să ştii că-i blestem cu gura”. Prin urmare, şi vocea feciorului creează efecte emoţionale de o mare forţă afectivă, urmare a tonalităţii de invocaţie şi imprecaţie ce se imprimă textului poetic, respectiv cântecului liric de sorginte folclorică. Lanţul de elemente cu valoare determinativă, realizat prin conjunctivul „să plângi”, în repetarea lui, cu asocierile ce completează ţesătura imagistică, bazat tocmai pe această „dinamică a verbului”,

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

în expresia lui Gheorghe Vrabie, împlineşte complexul sistem ce naşte în cele din urmă compasiune şi, de ce nu, ameninţare, doar „Să ştii că-i blestem cu gura” şi nu, încă, spus cu sufletul! Cheia înţelegerii ne-o oferă, deci, cele două expresii fundamentale: „să ştii că-i blestem cu drag” şi „să ştii că-i blestem cu gura”. Şi astfel, cu dăruirea sufletească şi efectul cuvântului ce taie şi corijează, căci prin imprecaţie lumea se revitalizează, se adevereşte zicerea că „blestemul din dragoste nu seamănă prin lume pacoste!” Aceste secvenţe luate în discuţie ne conving, deci, că imprecaţiile au rost integrator, atât din partea „badelui”, cât şi a „mândrei”, cu rezerva că, aşa cum se va vedea şi în planurile ce urmează, limba ascuţită o descoperim la „mândră”, totuşi! Drept urmare, dintr-o gamă expresivă apropiată de cea a „badelui”, răsare şi sentimentul prăduitor de lumi, urmare a unui păcat de neiertat, părăsirea: „Ajungă-te, badiul meu, / Ajungă-te dorul meu, / Unde-o fi locul mai rău”. Semantic, „locul rău” este identic cu „ceasul rău”, momente fatidice pentru destinul îndrăgostiţilor. Efectele ce le va produce „dorul” sunt apocaliptice: „Cuţit din teacă să saie, / La inimă să te taie”, iar urmările unui asemenea „semn” sunt redate în imagini hiperbolizate: „Să meargă sângele vale, / Şi pe deal şi pe cărare; / Să meargă sângele tău, / Şi pe deal şi pe părău”. În această explozie sângerândă, „badele” are o singură şansă, voinţa fetei. Mijloacele sunt diverse: verigi şi inele, peste care se revarsă „dorul inimii”. Astfel, se dovedeşte faptul că

starea de magie este propice situaţiilor în care îndrăgostiţii certaţi în dragoste caută un remediu. De astă dată, vraja benefică este perspectivată de către fată: „Steie [sângele să se oprească] când l-oi opri eu, / Cu verigi şi cu inele / Cu dorul inimii mele”. Poetica textelor semnalate, considerăm că este unicul element ce le dă valoare excepţională, într-o lume a magicului de sorginte afectiv-erotică. Desigur că, în retorica sa, există, gradual, şi un nivel de la care cuvântul se rosteşte cu rol malefic atotcuprinzător şi posibil egal în conştiinţa populară blestemelor fixate în sfera religiosului. Dar, într-un asemenea concentru, se includ acele blesteme ce anatemizează pe autorii iubirilor înşelate, rostite de către fiinţele victimizate, dureros părăsite şi cu idealurile spulberate. În asemenea situaţii limită, conştiinţa tradiţională victimizează şi apără mai ales actantele, fiinţe iubite şi chiar soţii, rămase cu inima pârjolită şi, social, de multe ori neajutorate… Respectiva referire îşi găseşte justificarea prin proiectarea ei într-o altă grilă de gândire, anume în cea a conştiinţei tradiţionale. Aici se învaţă comportamente, se asumă responsabilităţi, iar individului aflat în perioada premaritală i se impuneau o serie de norme a căror asumare constituiau, prin ele însele, normele vieţii în devenire. De-aici, şi asprimea blestemului aruncat peste viaţa celui care părăseşte, care distruge rosturile iubirii aparent aşezate durabil pe cărarea timpului. Revin, încălcarea codului moral echivalează cu un sacrilegiu.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Celui care-l încalcă i se rezervă potop de imprecaţii, ce curg din izvorul blestemului şi, doar din acest punct, teamă mi-e că împlinirea unui blestem situat de către noi în galaxia iubirii neîmplinite îşi arată efectele. Pentru ornarea respectivelor demersuri, ne vom servi de materiale culese de Bibicescu, la finele secolului al XVIII-lea, încărcate de arhaicitate şi inedit expresiv. „- Nu ţi-a fost, neică, păcat ? / M-ai iubit şi m-ai lăsat, / Ca pe-o vită lângă gard?”, sună reproşul fetei părăsite, „ca o vită lângă gard”, comparaţie deşi aspră, şocantă şi dură, se înscrie în tiparul situaţiei, totuşi, dacă ne raportăm la universul în care se arde drama. Asemeni, scenariul în care se polarizează drama, este învăluit într-un linţoliu de flacără, cuvintele devin bulgări de lavă încinsă ce topesc o întreagă lume, semnificată de prevestitori a fi în pragul apocalipsei. „Să te bată lemnele / Care le-am ars serile, / De sara până-nnoptat, / Pân’ cocoşul mi-o cântat”. Răspunsul badeului, de aceeaşi forţă explozivă, adună, de asemenea, vestigii ale trecutului trăite în dragoste: „Să te bată, mândro, bată, / Să te bată urmele, / Ce le-am călcat serile / Pe tină şi pe zvântat, / Aşteptând pe lângă gard”. Din acest punct, în blestemul ei, fata uzitează de arme distrugătoare de viaţă, respectiv boli cu acţiune în context magic: „şapte boli, şapte lingori; şapte perechi de friguri; nouă feluri de junghiuri; şapte sute bani în pungă / la doctori să nu-ţi ajungă; şapte boi ca pepenii, / să-ţi mănânce doctorii”. Blestem aspru, ce-şi întinde tentaculele,

deopotrivă, pe starea fizică şi materială. În privinţa agenţilor malefici, ei sunt amplificaşi ca efect, prin fortificarea lor magică. Cifre oculte le măsoară ca potenţă efectul: şapte, şase, nouă… ce se prind de existenţa badelui, distrugând-o. Finalul acestui cântec de foc şi de lacrimi aparţine, în echilibru cu începutul, tot fetei. Invectivele, însă, prin aciditatea replicilor, ating paroxismul, emanând, deopotrivă, ură, umilire, cruzime şi neîndurare. Formulele invectivă se acumulează în mod gradat, ducând în cele din urmă la explozie de ură şi umilire. Câteva mostre cutremură. În fapt, sunt uşor de recunoscut bolile dorite de către fată în cruzimea răzbunării: „- Să zaci, neică, sub perete / pân-ai face frunză verde / să tragi ţolul / cu piciorul, / periniţa / cu guriţa; / să te-adapi cu linguriţa / şi să-ţi dea pâine cu acul / şi să nu-ţi mai găseşti leacul. / Să dea Domnul Dumnezeu, / să te-nsori, / de nouă ori, / să ai nouă fiişori. / Mai întâi o copiliţă, / să te-adape în temniţă. / Mai pe urm-un copilaş, / Să te poarte prin oraş; / să te-aducă Dumnezeu / şi la bordeiaşul meu, / să te umilesc şi eu / c-o cojiţă de mălai, / uscată de nouă ai / Ci să-ţi iei o bâtă-n mână / să te ducă la fântână, / Anumerând pietrile, / rupându-ţi mărgele; / Strângându-ţi mărgelele, / să-ţi rupă şi degetele / Nouă sute bani în pungă, / La doctori să nu-ţi ajungă” (p. 50-51). Acordând un calificativ acestui cântec încadrat de către Bibicescu la capitolul „Drăguţi certaţi”, ca valoare estetică, atinge sublimul imagistic, iar ca formă de conflict social, naşte repulsie, prin aspectul gregar al limbajului.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

Unde-şi are, totuşi, rădăcinile un asemenea arsenal de invective? Răspunsul ni-l oferă profesorul şi etnofolcloristul Tache Papahagi, punct de vedere susţinut ulterior şi de către Dumitru Tudor Mazilu, în cartea amintită: „Blestemul, remarcă profesorul Papahagi, a jucat un rol esenţial în concepţia folclorică religioasă din trecutul patriarhal al popoarelor, contribuind la formarea unor adânci convingeri, cu privire la efectele lui considerate reale… un adevăr pe care îl ilustrează o bogată literatură populară” (5). Desigur că observaţiile profesorului sunt complet valabile şi-n cazul blestemului semnificat din colecţia Bibicescu, veche şi încă mai puţin atinsă de morbul artificialului şi al convenţiei (1890). Iar în analiza protagoniştilor, ca agenţi contribuabili la un asemenea fond poetic, Tache Papahagi atribuie femeii o dublă ipostază, respectiv, „acest sex e nu numai un excelent depozitar şi transmiţător de poezie populară în special lirică, ci el poate revendica, cu bună dreptate o parte din paternitatea creaţiunii poetice” (6). Dar nu putem absolutiza o asemenea aserţiune, câtă vreme literatura populară ne oferă material suficient pentru a da spaţiu şi altor atitudini, mai ales ţinând seama de faptul că frapantele distorsiuni din arealul nostru folcloric, istoriceşte petrecute, a bulversat concepte, relaţii, morală, credinţă chiar, în general, imaginea arhetipală asupra lumii proiectate în universul tradiţiei şi sacrului, iar fenomenul având aspect devorator mai ales începând cu secolul trecut…

Colindul care urmează, este, în fapt, o hulă, o voită defăimare a femeii lovită de stigmatul infidelităţii, ruinător de casă şi legi de convieţuire în normele tradiţiei: „Bat-o, s-o bată, / Bat-o, s-o bată, / Cum nu-i blestemată, / Cum nu-i blestemată / Scârna de nevastă, / C-o lăsat, lăsatu, / C-o lăsat, lăsatu, / Hai, lerui, / Un bărbat ca bradu, / Un bărbat ca bradu, / Hai, lerui / Şi-un copil beteagu, / Ş-un copil beteagu, / Hai, lerui / Care i-a fost dragu / Şi-o turmă de oi, / Hai, lerui, / Şi ciobanii doi; / Şi-o ciurdă de vaci / şi ciurdarii dragi. / Bat-o să o bată / Bat-o să o bată / Cum nu-i blestemată!” (7) Rare sunt asemenea colinde ce se înscriu în sfera magicului distructiv, prin retorica încărcată de acuze şi uimire pentru faptul că oprobriul mulţimii nu i-a retezat femeii calea rătăcirilor. Ca poezie festivă, cum o clasifică Gheorghe Vrabie, în studiul său despre estetica poeziei populare, care posedă un anume câmp de desfăşurare, respectiv casele gospodarilor, explicabil, deci, ca invocaţiile şi imprecaţiile să acţioneze cu o forţă distrugătoare asupra femeii învinuite de adulter. Apoi dialogul „care formează nervul motor al multora dintre creaţiile populare” (8), în cazul colindei, „expunerea capătă vivacitate”, iar faptul moral este expus auditoriului „în ambianţa unei scene dramatice” (9). Mai mult, forma dialogată între cele două grupe ale cetei de colindători care susţin colinda favorizează colportarea faptului negativ, cu o audienţă peste măsură, percutată în rândul mulţimii, cunoscătoare a faptelor celei repudiate. Expresia prin care se deschide colindul este o imprecaţie: „Bat-o s-o

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Gherasim RUSU TOGAN

bată”, în repetabilitatea ei expresivă accentuează natura sa psiho-morală şi emotivă sintagma având forţă distructivă, în judecarea şi condamnarea comportamentului nevestei necredincioase. Acestor stări li se adaugă şi atitudinea de mirare interogativă cu mare efect în retorica specifică speciei: Cum, nu-i blestemată / Scârna de nevastă”, iar epitetul acid adânceşte efectul peiorativ. În continuarea „prologului”, urmează nominalizarea faptelor devastatoare, într-o redare obiectivă şi crudescenţă realistă, cu repetiţii ce au efectul unor lovituri de ciocan şi devenite fire de legătură între colindători şi auditoriul, desigur, şocat, când starea sărbătorească impunea, în fapt, evocarea beneficului, a urării de bun augur şi nu a unor stări devoratoare de normalitate. Aşadar, acuza: „C-o lăsat bărbatu, / Un bărbat ca bradu“, semn al forţei, siguranţei şi abundenţei în lumea tradiţională, părăsirea bărbatului este gest degradant, ce se finalizează cu ruina şi pierderea calităţilor familiale. Dar gestului ce o degradează pe femeie din calitatea de soţie se adaugă şi cel al pierderii calităţii de mamă, eliminând-o pe femeie din cercul ce aureolează fiinţa umană la superlativ: calitatea de mamă: „Ai un copil beteagu /… / Care i-a fost dragu“. Determinantele comparatiste şi epitetice: „ca bradu, beteagu, dragu”, adâncesc prăpastia în care, nevasta-mamă, ce şi-a pierdut dramatic rolurile vieţii, se prăvăleşte neiertător, fără putinţă salvatoare. Cum era de aşteptat, elementele ce semnifică bogăţia familiei, deşi inventariate şi ele, „turma de oi” şi

„ciurda de vaci”, cum e şi firesc, par mai puţin păguboase, prin materialitatea lor, în contrast cu cele de ordin moral şi de excepţie, nevastă şi mamă. Finalul, în retorica lui expresivă, prin reluarea incipitului, îndeamnă, în fapt, ascultătorii la blestem şi anatemizare. Afirmaţia se fundamentează în fapt tocmai pe calitatea colindătorilor, de colportori ai veştilor „minunate”, de astă dată veşti „neasemuite”, purtate de la o „gazdă”, la altă „gazdă”, captând ca aderenţă pe semenii lor. Ca urmare, blestemul loveşte cu duritate, iar sentinţa rămâne indubitabilă: „Bat-o s-o bată, / Bat-o s-o bată, / Cum nu-i blestemată “. ............... Bibliografie 1 Apud, Gherasim Rusu Togan, Apa stare de oglindă…, Editura Libra, Bucureşti, 2003, p. 192. 2 Petru Ursache, Etnosofia, Editura Paideia, p. 171. 3 Folosim texte din culegerea folcloristului sud-transilvănean Ilarion Cocişiu, executate în această zonă între anii 1930-1940, sub dirijarea lui Constantin Brăiloiu, aflate în colecţia subsemnatului. 4 Conf. Colecţia Bibicescu, Poezii populare din Transilvania, Bucureşti, 1893, pp. 50-51. 5 Tache Papahagi, Poezia lirică populară, EPL, 1967, p. 204. 6 Ibidem 7 Valentin Bilţ, Poezii, tradiţii, obiceiuri din Maramureş, Editura Grai şi Suflet, Bucureşti, 1996, p. 8. 8 Gheorghe Vrabie, Din estetica poeziei populare, Editura Albatros, 1989, p. 66. 9 ibidem

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Diana TRANDAFIR INSOMNIE iniţialele căsătoriţilor din dragoste şi steaua dimineţii ce-ți arde ochii s-au tocit pe la colţuri în rochia mea de smog am ieşit din casă ceva mai devreme pe el nimeni nu-l vede hainele nu-l ajută decât să se strecoare gol prin mulţime de când se trezise cu întunericu-n braţe începuse să se spele pe faţă blocat între uşi mierla bătrână ciugulea ochi de guşter la o veche masă pătrată un prieten îmi turna miere în ceai iar prin lichid defilau incerte culori cuvintele nespuse mă acopereau până sub ochi și îmi spuneau că noaptea nu te poţi apăra decât cu tăceri el îşi spăla faţa-ndelung şuvoaiele de apă izbeau în pereţi şi se opreau pe paginile-ntoarse filă cu filă reuşea chiar să respire puţin muşcând pete mari de aer albastru când am scăpat de zloata subţire Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Diana TRANDAFIR

si de alergatul pe brânci îşi devorase deja degetele până la os în răcoarea dimineţii rochia mea se-nfoia a morişcă eram un derviş rotitor încălecând peste balcoane pline cu muşcate bonsai şi oase de împuşcaţi pe la spate oglinda apei spăla oglindea clătea bumbacu-ngheţat încrustat cu violete de parma se derulau tot mai multe imagini blânde scămoase în vis circular frânghia împletită în numele tatălui absent a plesnit ca un bici mă gândeam cum am fost strecuraţi din greşeală pe pământ sub pământ cum somnul ne fugăreşte ca pe şobolani sub cotloane nu e niciodată la fel istoria lingea ușor faldurile nopţii și atunci am putut vedea amândoi colţii îmbietori şi sticloşi de pe faţa umezită a fricii 59

poesis

Elena GLODEAN Când zimbrii nopţii vin să se adape Cu sete îţi sărut curată tâmpla, izvor curgând din vremuri de-altădată! Sărut lumina-ţi de-nceput de lume în ochiul tău de veacuri ferecată. Şi, uneori, îţi cânt în ritmul ploii, când fulgerele ceru-n două crapă, sau îţi descânt în nopţi de sânziene, când umbra stelelor se scaldă-n apă. Când liniştea îmi însoţeşte pasul iar răsuflarea ta o simt pe-aproape, eu îţi vorbesc de câte şi mai câte, până vin zimbrii nopţii să se-adape. Abia atunci, ca roua strânsă-n iarbă, de braţul tău m-agăţ, dar tu mă vinzi, şi cât mă oglindesc în unda-ţi rece, făclia visului mi-o reaprinzi. Să mor cu tine-n fiece cuvânt Ieri, dimineţi cutreierai prin munţi o mie de izvoare să deschizi; Şi zbor de vultur, tril de ciocârlii în cerul meu albastru să închizi. Azi, mă priveşti cu ochi ce stau să plouă si-n pumni îmi strângi a clipelor cenuşă. Ştiu că îţi sunt datoare viaţa toată, dar nu-mi trimite portărei la uşă! O linişte de început de lume închide-acum oglinzi înşelătoare când trupul, ostenit de-atâta trudă, se scutură cu gesturi trecătoare. Mai lasă-mă copac măcar o noapte; în fiecare ram o stea să fie! Să sap fântâni şi-n vis să-ncep a arde ca torţa, cu o flacără-aurie. 60

Elena GLODEAN În versuri să mă pierd ca într-o toamnă când frunza-şi caută pe-asfalt mormânt şi îmbrăcată în lumini stelare să mor cu tine-n fiece cuvânt. Când depărtări se surpă între noi Sub semnul gândului ce-a-ncărunţit e valea dintre noi tot mai adâncă. Copaci suntem şi trupul desfrunzit un vânt tăios în palmă ni-l descântă. Cerniţii norii o lacrimă-şi destramă pe chipul nostru-mpovărat de ceaţă; Un roi de fluturi cu sclipiri de-aramă în suflete crispate ne îngheaţă. Prin bruma deasă, clipa se grăbeşte în toamnă să ne-mbrace pe-amândoi; Priveşte-apoi tăcută şi albeşte când depărtări se surpă între noi. Cât rătăcesc prin vise La ceasul când începe să mă cheme visarea, în al ei decor feeric, croiesc poteci prin codrul de-ntuneric şi-ţi scriu în grabă: “Nu mă-ntorc devreme!” Eu mai rămân să văd cum arde locul în răsăritul roşu ca un brâu, să văd sclipirea pietrelor în râu când mânjii dimineţii-şi încep focul. Prin pântecul pădurii de culoare, cu fluturii speranţei să roiesc; În jurul lumii, clipa s-o-nnoiesc şi să-mpletesc lumini crepusculare. Să zăbovesc la margine de lume aşa cum am făcut de-atâtea ori. În cufere de dor să strâng comori şi fiecăreia să-i dau un nume. Tu ţine-mi calde braţele deschise Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Elena GLODEAN şi-aşteaptă-mă, chiar dacă-i prea târziu! Poemele pe care-o să le scriu le voi aduce-n teanc de manuscrise.

Elena GLODEAN

În zidul meu de Ană-ncătuşată

Îţi cer iertare, poate-am fost prea lacom dorind să fie doar a mea câmpia; o vară am sperat să-mi crească aripi spre soare să mă-nalţ cu ciocârlia.

Când a venit, aşa, ca un însemn, cu geana scrijelind în trup de lemn, privea fără de ţintă-n viaţa mea citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Şi să mă ierţi pentru c-am strâns sub pleoape, cu sârg, toţi norii toamnei până când, ca într-o rugă spusă doar în şoaptă, i-am transformat în lacrimi rând pe rând.

Stăteam închisă-n putredul meu trunchi, cu sufletul să-mi cadă în genunchi, când ea, din stele scurse pe pământ, un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un prezent trăit de amândoi

Într-un acord de linişte deplină şi îmbrăcată-n straie de lumină, eu o ţineam ca un copil, de mână şi-o imploram cu lacrimi; să rămână. În timp ce firul magic mi-l scurta, zâmbind, de mine se îndepărta, lăsându-mă femeia de-altădată în zidul meu de... Ană-ncătuşată.

Cu gândul rezemat de-o aşteptare, în vis trăit pe nevisat tărâm, respiră-mă din floarea de salcâmîn părul meu o pată de culoare. Cât mă silabiseşti ca pe-un descântec neliniştea împarte-o pe din două, învaţă-mă ca pe o slovă nouă şi cântă-mă în necântatul cântec. Când dimineaţa înfloreşte-n noi culege-mă din boabele de rouă şi-aşează-mă, cu mâinile-amândouă, într-un prezent trăit de amândoi. Rondelul tăcerii

Rugă pentru iertare Vin astăzi, Doamne, să îţi cer iertare că am iubit prea mult albastrul cer şi-am îndrăznit să îmi ridic privirea crezând că încă dreptul am să sper. Îţi cer iertare de-am greşit cu fapta, cât am trăit prin munţi de unul singur tot haiducind cu şoimii şi cu cerbii, din iarnă până da stejaru-n mugur. Mă iartă, Doamne, pentru primăvara ce-am locuit-o-n ochii unui vultur; am vrut să fur, discret, un colţ din soare şi în oglinda râului să-l scutur. Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

În suflet intră frigul, tot de acolo iese tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm. Sub gene tremurânde, cu gesturi ne-nţelese, copacul îndoielii în noi îl scuturăm. Ieri, slovele-nălţarăm cu sunete alese în ritm de sarabandă; azi, le încătuşăm. Şi-n suflet intră frigul, tot de acolo iese tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm. Ne-am rătăcit cuvântul şi prinşi în două lese, pe-o filă-ngălbenită, cu el agonizăm. Suntem doi prizonieri şi fără să ne pese, în straiele minciunii începem să-nvăţăm tăcerea-n care chipul pe rând ni-l conturăm. 61

Elena DINU

translaţii

Gheorghios VAFOPOULOS Απόφαση

Hotărâre

Ό,τι είχανε να πούνε το είπανε. Δεν είχαν άλλο τίποτε να πούνε. Καθένας όμως μ’ επιμέλειαν έκρυψε κάποιες σκηνές και κάποια γεγονότα, που ίσως να ματαιώναν την απόφαση.

Ce au avut a-şi spune, tot şi-au spus. Nimic n-a mai rămas să-şi spună. Cu grijă însă, fiecare ascundea Oarece fapte şi oarece scenarii Ce poate hotărârea nimiceau.

Εδώσανε τα χέρια τους μ’ αδιαφορία — έτσι τουλάχιστο η όψη τους το έδειχνε — και χωριστήκανε. Όμως καταβαίνοντας τη σκάλα Εκείνη δάκρυσε άθελα, κ’ Εκείνος, μόνος πια σαν έμεινε, ανάλυσε τον πόνο που έκρυβε σ’ ωραία δακρύων μαργαριτάρια.

Cu nepăsare mâinile şi-au strâns - Cel puţin astfel le-nchipuia privirea Şi despărţitu-s-au. Dar scara coborând-o Ea, fără de voie lăcrima Iar El, cum singur a rămas În ale lacrimii frumoase mărgărite cerceta durerea ce se ascundea. Traducere din limba greacă de Elena DINU

Magda MIREA con el alma en los labios cu sufletul în buze de repente brusc aerul a început să mă mintă mâinile au început să mă mintă numele tău a început să mă mintă mă încălzesc de spatele unui necunoscut în troleibuz azi noapte lângă uşa de la intrarea în casă a răsărit un copac ca o obsesie 62

el aire empezó a mentir las manos empezaron a mentir tú nombre empezó a mentir me calentaba en la espalda de un desconocido en un trolebús anoche junto a la puerta de casa medró un árbol como una obsesión Traducido por Janina SFETCU Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Marian HOTCA

poesis

Marian HOTCA

ca o ploaie de stele peste gândurile mele?

Timpuri

Nu! Totu-i tăcere de somn în universul de crom şi totu-i stingher... în universul de fier.

Timpul cosmic, hipnotic naşte clipa suspendată de fier în imense minute arzânde pe altarul stelar ce se divide în clipe roşii de aur. Timpul de platină naşte ore de durere în duhul stelelor ce ard moarte cu lumină de logos. Timpul de diamant plimbă clipele ascunse pe leagănul planetelor verzi ce încep a-nflori, în sete aprinsă de culoare. Timpul de argint clădeşte caverne ascunse în toposul amar de tăcere şi cheamă materia să nască amor. Timpul de azi e ou ce aşteaptă căldura iubirii ce arde pe vatra sufletului gol!

Clipe Auzi clipa cum plânge închisă în balta de sânge şi curge din nori în stropi de fiori? Auzi inima cum zbiară încolţită de-o gheară ce cade din lună pe alba ta mână? Auzi sufletul cum se zbate în întunecata noapte Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Totul e privire de gheaţă în cosmosul de viaţă şi totu-i tăcere... în secunda piere.

Somn Cu dragostea umed-a lacrimilor mele, ai şters geamurile prăfuite să vezi mai bine stele eterne. Apoi ai coborât cerul, aproape de pământ ca să ţi-l îngrop în negrul mormânt. Clipele din ceas le-ai închis în alba tăcere... şi-ai ars orele pe vetre stinghere. Florile sufletului zăceau înflorite în vise de piatră sperând chinuite. Dorului imens i-ai dat aripi să zboare departe, departe, s-aducă visare. Credeam că trăiesc, dar astăzi visez pierdut în albe cuvinte ce dorm în aduceri-aminte. 63

poesis

Valeriu Marius CIUNGAN

tău cotor, ce te alege şi te-nclină, pe mâna binecuvântată ce te-aduce din întuneric la lumină

PENTRU POEZIE

Voi pagini albe cu meşteşug legate-n astă carte lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase, ce vă abandonează plictisite sub veioză, pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

aş fi-nceput frumoasa poezie fără să ştiu în versul următor cerneala , cum se-aşterne din peniţă ştiu,dar nu ştiu ce-o să scrie cerneala scade –n călimară ca vinul pus deoparte, cu sigiliu,e-nvechită ca timpul părăsit în ceasul de perete,tresare în aceeaşi baterie şi moare şi parcă-nvie o clipită creionul ce-o să scrie ? tăciune negru, lumină din adâncuri lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu vine, înaltă, sveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie Altul pentru mine, să mă supună, să posede, să ucidă să mor puţin ( să vad cum e ) să mor frumos şi-apoi să-nviu frumos în poezie pentru poezie ! TU, CARTE Tu carte scrisă ,închisă între cărţi mai vechi,pe raft, Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să zboare, să se –aşeze, pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul 64

Tu, carte scrisă (cinste cui te-a scris ) cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru pune-le straiele pentru marea trecere anuntă familia trupul tău trupul meu timpul tău timpul meu au trecut ! POEM FRUMOS şi te prindeam de glesne , să uiţi cum este mersul, să nu atingi cărbunii-aprinşi,focul mocnind, cenuşa să nu se-aştearnă peste foaia albă,să uit a scrie versul şi te eliberam adesea –să-nveţi saltul - în visul meu boem dor pietrele ,doare drumul, tace jarul când tălpile din palma mea mai şchiopătau scriind acest frumos poem! Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Daniela ŞONTICĂ Scrisoare pariziană Iubito ce faci faci tu acolo în grădinile fără stăpân şi cum reuşeşti să te fereşti de pragmatismul cuceritorilor? Vino la Paris ţi-am rezervat o vacanţă unde să-ţi porţi cum numai tu ştii picioarele lungi mâinile lungi şi desigur gâtul lung fără pereche umbra ta ar fi în stare să scoale din morţi pictorii suprarealişti i-ar face să-ţi dedice fiecare o capodoperă cel puţin. Pentru tine aş dormi pe o pală de fân sub Turnul Eiffel numai să nu mă uiţi când vin tinerii poeţi cu gesturi tandre şi poeme aspre să te cucerească girafa mea. Luna este foarte frumoasă iubita i-a răspuns.

Ştefan CIOBANU joie de vivre ei vin în căruţe cu coviltir îţi iau ferestrele iubirile îţi iau temele pentru acasă şi uite aşa te trezeşti cu ochii roşii alergând alături de celelalte furnici în căutarea unei crăpături mai convenabile despre iubirea ni se zbate prin pietriş ca o găină cu capul retezat o bătrână aleargă cu un lighean să strângă sângele pentru flori Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Andreea SOLOMON întrerupt cu tine se culcă doar printre catafalce atunci când se cântă veşnica pomenire îşi linge linguriţa de cafea obiectivul aparatului se lasă-n jos admiră jartierele cât îi mai stau pe picior noaptea nunţii o vrei virgină şi ea a avut primul avort la 12 ani de atunci fotografiază fiecare întrerupere de sarcină aprinde un joint din lumânările de pe tortul tău trebuie să zâmbească la aparat legată la ochii te ţine de mână cealaltă mâzgăleşte pe certificatul de căsătorie în haine largi fumează ţigara de după citeşte din dostoievski vrea să te urască /şi poate/ noxtrada părul despletit faţa pe jumătate acoperită & ochiul stâng orbeşte în dreptul felinarelor strada aceea a rămas aici de când mă ştiu toţi s-au mutat & s-au reîntors în marşuri funerare fantome bântuie prin case – preoţii îşi ţin slujba de duminică o mână apasă claviatura solemn - cu părul stins şi fata arzândă doar eu mai ascult întinsă pe asfalt 65

Luminiţa AMARIE

poesis

Luminiţa AMARIE *** Taci, ascultă bucuria Plângi, scrâşneşte cu durere Vezi, închide ochii nopţii Du-te, caută lumina Ia, să bei din apa asta Fii, în ciuda neputinţei Mergi, pe spinii îndurării Iartă, fii stăpânul milei Cântă, leagănă-ţi fiorii Urcă, trepte sunt în aer Zboară, cazi în albul clipei Strigă, mângâie ecoul Fugi, eternul e neantul Cazi, te mângâie pământul Pleacă, nu aici ţi-e locul Ia, din toate iei din mine Stai, respiră rouă vieţii Creşti, adu-mi copiii lumii Cere, dă-mi-te iubirii Uită, inima ţi-e vie Vino, iată-te pe tine! *** Nu i-am spus niciodată că îl iubesc Avea, dintre toate câte nu le avea Cel mai îndepărtat mod de a plânge Lacrimile lui erau de fapt cuvinte Cum aş fi putut eu să-i spun deci Cu însăşi cuvintele lui Că îl iubesc? Acum că el nu mai este Acum când plouă cu o apăsare de piatră Peste ochii mei ai lui deja de demult Aş putea să-i strig numele violent 66

Dar chiar el, cu ale lui cuvinte, mi-a spus Să nu sperii vreodată liniştea cu care cresc copacii Căci aş putea stârni furtuni Tăcerea mea îngheaţă apele. *** Târziul crucilor de lemn Mâinile tremură Nu se mai întâlnesc cu izvorul Sângelui ce duce către inimă Febra se zbate în pielea obrajilor O rugăciune mi-a rămas pe frunte Ori de câte ori m-au iubit Am devenit femeia de nisip Ciudată creatură fiinţa ce O port ca fiind eu Când m-au avut Am devenit eşecul fiecărui fericit De neatins ştiau doar morţii mei că sunt Şi nu am puţini Morţii mei sunt singurii mei îngeri Mă pregătesc de o înmormântare vie Februarie s-a dus fără milă Am rămas altcineva şi-mi amintesc de mine Dacă vreodată am iubit Atunci ei au fost flacăra lumânării ce Arde în pieptul meu crud Rupt în cercuri plutitoare Se împart aripile mele precum Pâinea se frânge şi se dă săracilor Flămânzii mănâncă mereu Cel mai puţin De aceea sunt mai tristă Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Luminiţa AMARIE

Decât o zi din timpul morţii Căci moartea nu ne promite nimic Nici o eternă revenire Nici un himeric început Ea doar vine şi ne anihilează iluziile Un înger mai mult e doar o fericire mai dureroasă Nici nu mai ştiu ce spuneam Tremur de frig Tremur de cald Privesc la cana cu apă rece Şi rog să mă cuprindă o sete de moarte. ***

Este tomnatică, anii îmi sunt grei Mâinile acestea Umerii şi genunchii Coapsele şi spatele Toate, toate au rămas undeva în urmă în palmele tale, acolo unde nopţi întregi Mă risipeam precum o flacără Apoi din tine mă înălţăm frumoasă Nici ochii, nici chipul, nici trupul Nu şi-au păstrat vigoarea Mi-au luat tot anii timpului cel viu Dar tu, tu vino, nu te îndepărta In inima mea sufletul tău Are aceeaşi culoare încă te pot adăposti în trupul meu târziu încă te pot mângâia cu simpla mea prezenţă Dar să nu rămâi Nu aş putea trăi fără să te aştept.

La Maratonul poeziei de dragoste

Apropie-te, vino mai aproape Ştiu, ştiu că nu mă mai recunoşti E drept că pielea mea acum

Luminiţa AMARIE

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis: orientalia

Omar KHAYYÂM Omar Ibn Ibrahim El Khayyâm s-a ivit sub cer la Nişapur, în provincia Kharosan din Persia (Iranul din zilele noastre) în prima jumătate a veacului al XI-lea după Cristos, în anul… 1028? 1030? 1040? Biografii nefamiliarizaţi cu cititul în stele nu s-au pus încă de acord asupra datei exacte, iar în calendarul persan alcătuit de el, strălucitul astronom Omar Khayyâm, nu s-a gândit să consemneze acest mic amănunt. Doar aşa, în treacăt, avea el să noteze întrun rubaiat: „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii? / Plecarea n-o să-i sfarme rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul sens al spumii: / Ce rost avu venirea şi-apoi ce sens plecarea?” Mai sigur pare a ne fi rămas anul morţii: 1122. Şi anii toţi de viaţă: 82. Contemporanul său, scriitorul Nizami Arudi, avea să consemneze în cartea de anecdote „Cele patru cuvântări”, momente din convorbirile avute cu poetul-savant prin 1112 şi 1113. Alegem (nu chiar la întâmplare) însemnarea lui N. Arudi cum că, într-o zi, cu seninătatea cu care ştia să atace orice problemă reducând-o la esenţă prin cea mai firească simplitate, Khayyâm a spus: „Mormântul meu aş vrea să fie întrun loc unde, cu fiecare primăvară, vântul de nord mă va acoperi cu flori”. Avea să fie pământul oraşului său natal, Nişapur, acolo unde primăvara vine foarte devreme. Acelaşi scriitor nota prin anul 1135-1136 că a vizitat mormântul lui Khayyâm de la Nişapur în primăvară, acoperit cu flori de meri şi peri… Noi auzim parcă versurile sale ca un surâs amar plutind printre miresme de timpurie înflorire: „Bahram prindea peaici măgari sălbatici / Şi pletele îi fluturau în vânt. / Azi prins e sub movila de pământ / Şi pasc pe-al său mormânt măgari sălbatici”. 68

Omar KHAYYÂM

Şi-au trecut câteva secole de când Omar Khayyâm s-a mutat sub o movilă de pământ. Au durat nemuritoare rubaiatele sale, transmise oral din generaţie în generaţie, adăugite uneori, jefuite alteori de vreun cuvânt pe care vreo minte de om nu-l va fi reţinut pe de-a-ntregul, dar scânteind mai limpezi cu fiecare suflet care se va fi recunoscut în ele. Şi-a fost anul 1859. Un oarecare Edward Fitzgerald publica la Londra, într-un tiraj de 250 exemplare, o broşurică: „Rubaiyat of Omar Khayyâm into english verse”, cuprinzând 75 de rubaiate, cu o prefaţă şi note culese din studiul eruditului orientalist Byles Cowell, preşedinte al Colegiului Sanscrit din capitala Marii Britanii, şi apărut în revista Calcutta Review. Praful s-a aşternut cu temeinicie peste coperta cărţii alcătuită de Fitzgerald „în maniera lui Khayyam”, traducătorul redând cu fidelitate doar 49 de catrene, în rest „recompunând” în manieră proprie catrene noi din versuri câte două aparţinând unor catrene diferite. Dar timpul, acest „hoţoman de soi”, cum îl numeşte Radu Stanca al nostru, a făcut ca numita broşurică de la librăria Quaritch din Londra să ajungă sub ochii unor cititori avizaţi. De atunci până astăzi (şi, cu siguranţă, mult dincolo de noi!), rubaiatele lui Omar Khayyâm au fost traduse în toate limbile pământului cu oameni. S-a convenit că numărul catrenelor sale este de 170. Că au fost publicate culegeri stufoase precum, Les Quatrains de Kheyam, traduits du persan par J.B. Nicolas, ex premier drogman de l’Ambassade francaise en Perse, din ordinul împăratului, la Imprimeria Imperială, în 1867, ţine poate de eterna rivalitate dintre Anglia şi Franţa. Dar cum să ţi-l adjudeci pe Khayyâm după mărunte-mari orgolii, când el aparţine lumii întregi, adresându-se cu Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Omar KHAYYÂM

egală simplitate fiecărei fiinţe vorbitoare? Într-un articol publicat în Monitorul Universal din decembrie 1867, Théophile Gautier îşi începea comentariul la recent apărutele Catrene ale lui Khayyâm în limba franceză astfel: „L-aţi citit pe Baruch? întreba La Fontaine pe oricine-i ieşea în cale, după ce citise el opera profetului care-i aprinsese puternic imaginaţia. „Aţi citit catrenele lui Khayyam?, am fi noi tentaţi să întrebăm acum”. Chiar aşa! N-aţi citit catrenele lui Khayyâm?! Să nu vă plângeţi atunci că vă veţi simţi nefericiţi! Ce-ar fi să începeţi chiar acum?

*** Zorile mi-au umput de roze cupa seninului, Privighetoarea tace, parfumul vinului E tot mai diafan... Şi mai sunt unii gata să se lase Robiţi de vise de măriri! Frumoaso, părul tău - ce mătase... L’aurore remplit de roses la coupe du ciel, le chant Du rossignol s’endort, le vin est plus léger. Dire qu’il y a des fous qui rêvent de gloire, d’argent... Ô, tes cheveux de soie, ma bien aimée... *** Atâta graţie, atâta fericire La începutul poveştii de iubire ! De ce acum, frumoaso, unica vrere-a ta E să-mi frângi inima? Tant de tendresse, tant de bonheur À l’aube claire de notre amour ! Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Omar KHAYYÂM

Pourquoi maintenant, ma belle, nuit et jour Tu ne fais que mieux déchirer mon cœur ? *** Palatul mândrului sultan Bahram* Ajuns-a adăpost pentru gazele. Leii ce dau târcoale ştiu de-acele Jocuri şi cântece din vremi d’antan? Le beau palais du grand sultan Bahram* Est devenu tanière des bêtes sauvages. Les lions qui rodent autour ne savent rien de temps Des rires, des jeux, des chants de ce noble, bel âge. ———————— * Bahram Gur (420-430) rege persan din dinastia Sasanizilor/ roi persan de la dynastie des Sassanides. *** Maculare culoarea sângelui Vărsat pe câmp de-un împărat uitat Iar albăstreaua-i cerul din ochii lui De-adolescent cu zâmbet înstelat. Le coquelicot a la couleur du feu De sang versé dans l’herbe par un roi oublié ; Le bleuet c’est le ciel de ses yeux D’adolescent au sourire étoilé.

Prezentare şi traducere de Paula ROMANESCU (din volumul în pregătire „Khayyâm mi-a spus”) 69

proză

Ioan TODERIȚĂ Visul lui Ion. Mărturisirea preotului Lumina mătura întunericul cu mături de cânepă şi de pelin, în straturi succesive de culoare, de alb fosforescent. Oamenii se lipeau de oameni, venind de afară tiptil înăuntru, printr-o cruce apăsată pe frunte, pe umeri, în aer. „Uite-l şi pe Vasile! Ia, ha! Ăsta-i frate-meu, Ştefan! L-a trimis muierea la biserică.” Umbrele oamenilor din icoane încremeneau sărutul prelungit al altor oameni, în iconostas, de jur împrejurul înălţimilor cereşti ale bisericii. Preotul Ciobanu’ stătea ascuns privirii oamenilor în altar. În uşile altarului, aurite, strălucitoare ca doi sori gemeni, era aşteptată apariţia lui nepământeană, trupul lui subţire înfăşat în odăjdii, ca un Iisus la „Cina cea de taină”, ca un Dumnezeu pămâtean necunoscut. „L-au eliberat! L-au liberat!” Şopteau două femei aproape de „Sfântu Gheorghe ucigând şarpele” în peretele din nord a crucii zidită de oameni pe pământ. „Ani grei săracu’!” „Ani grei de temniţă!“ pribegeau cuvintele şoptite ale altor „credincioşi” în peretele de sud; plin de bărbaţi înalţi cu capetele plecate în mâini ca „Ioan Botezătorul”. - Cine? Cine? se propagă din om în om întrebarea, ca o undă seismică întrun loc, ca o cădere de frunză sub stejar. - Preotu’ Popovici. Părintele Popovici. - Care preot? întrebă o fată cu ochii 70

Ioan TODERIŢĂ

plecaţi pe gura, pe buzele foşnitoare ale bunicii ei. - Lasă! Tu nu erai născută… Din altar, pe uşa invizibilă în contur a iconoclastului, o mână nevăzută culegea pomelnicele oamenilor înşiruiţi acolo anume. Coloana lor se stingea când, odată cu „Dumnezeu să-i ierte!” murmurat de preotul nevăzut, oamenii împovăraţi de cruci, plecaţi până în pământ, se împrăştiau în biserică, la locurile lor ştiute, în locul lor de îngenunchiere şi de cuvânt ascultat. Această translaţie, din om în om, spre altar, a mulţimii, acest dinamism al mulţimii strânse să se roage pentru păcatele neamurilor ei, conştientiza căderea sufletului în inconştiinţă, în catalepsii de odihnă a minţii conştientiza contopirea sufletului fiecăruia cu Duhul, cu Fiul şi cu Tatăl; cu treimea din ei. „Aşa sunt oamenii! ” îşi spuneau preoţii în altar. „Mătci vorbitoare de cuvânt necunoscut. Noi vom lumina cuvântul. Noi vom slavi cuvintele din ei învăţându-i să le rostească celui care le-a dat cuvântul pentru a fi, pentru a împlini focul arderii lui în trupuri, în suflete prinse în carne.” „Acest murmur de şoapte, e omul de dincolo de om, e o fiinţă târâtoare în deşert, să atingă oaza din miraj, să-şi sfârşească setea în cuvânt.” Preotu Ciobanu gândea astfel, bătând drum des între masa cu pomelnice despăturite şi uşa cu pomelnice întinse în altar, cu nume de oameni care au fost, care mai sunt poate, dincolo, dincolo sub bolţile crucii greceşti – care e biserica, care e naos, pronaos şi acest altar de suferinţă. „Da! de suferinţă. Că oamenii nu ştiu de Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan TODERIŢĂ

povara crucii mele de aici, de povara mărturisirilor mele, de aici, dinaintea fiecărei slujbe.” Ocoli masa cu peticele de hârtie despăturite, cu nume de oameni scrise apăsat în ele, cu nume de oameni indescifrabile în aer. O uşă, cea dinspre strană, se deschise. Un băiat de biserică sufla în tămâie, să ardă în emisfera interioară de argint a cădelniţei: Fum! Ufff! de parcă expira şi inspira în acelaşi timp cât isca focul în cetina bolnavă, în scoarţa rănită a unui brad falnic, a unei păduri de mirt. Da! Du…! Da!… Du!… Du! Mi!… Mi! Şi! Şi! … se auzeau şoaptele prin bolţi concave; arcuite pe oameni şi preoţi, pe icoane şi lumini pulverizate de fum, de flăcări, de priviri. - Grea e, părinte, crucea tăcerii dintre noi! îi mărturisi Ciobanu, preotului Popovici, în timp ce-şi sumeca tunica-i albă cu fireturi, de mântuitor al clipei ce urma, de vestitor al cinei liturgice care stătea să înceapă – „slujba”, călătoria lui prin mulţimea şoptită a oamenilor din naos, a oamenilor din faţa icoanelor. El, preotul Ciobanu, ascuns aici în argintul, în faşa nevăzută a altarului, se făcea om prin: „Grea a crucea tăcerii!”, ca să comunice oamenilor contopirea lui cu Dumnezeu. Preotul Popovici, îmbrăcat în om de rând, se ruga în genunchi într-un perete rotund, sub fereastra cu lumină vânătă, lumina soarelui trecută prin zarzărul de afară, prin merii de afară, crescuţi pe osemintele necunoscute ale unei păduri tăiate. - Amin! se ridică el într-un genunchi ca să privească în jur, ca să culeagă în ascensiunea lui cele spuse de „preotul

suprem” al altarului. Omul – preot surghiunit, era, acolo în altar, în rădăcina trupului său, tulpina privirii omeneşti, era amintirea preotului de altă dată. Cei zece ani de temniţă, măsuraţi în trupul lui cu lopata de o clepsidră spartă, de un ceasornic cu arc plesnit, i-au picurat în carne două suflete opuse, care să se-ncleşteze într-o identitate imposibilă, de înger prigonit, de sfânt fără nume. Cei zece ani de temniţă, de tăcere în colivii vorbitoare, de encefalii arzând ca două felinare în întunericul timpului măcinat în pietre de moară, i-au pietrificat căutarea omului din jur, ascultarea lui. Uşa din răsărit a altarului s-a deschis. „Cine a descuiat uşa asta?” îşi spuse uimit omul în hlamidă albă, preotul Ciobanu’. Pe fluxul luminii albastre, din chenarul ei negru, intră o umbră fără culoare, fără identitate; oricând umbră întrupată, oricând trup umbrit de trecere prin zid. - Părinte Popovici! M-a trimis… Băiatul de biserică se înălţă în călcâie peste masa cu pomelice, scuturând clopoţeii cădelniţei cu tămâie aprinsă, împotriva deprinderilor lui vechi de a sta nemişcat în altar, de a călca pe vârful picioarelor, de a privi în jos ca-ntr-o fântână fără fund, ca-ntr-un izvor adânc cât inima pământului. - Ştiu! Ştiu! se auzi glasul subţire, feminin, al preotului – om, al preotului rătăcind în altar după veşminte, după veşmintele lui albe de altădată. Se scutură în tunica-i largă, neagră, ca umbra venită de afară, căutând-şi un loc între cusături, căutând centrul de greutate a deplasării lui în spaţiu, în punctele unui sprijin relativ al spaţiului. Umbra fără chip, înbrobodită cu un batic cafeniu, furată de doi ochi galbeni

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan TODERIŢĂ

în aer verticală acum, de când s-a propagat sferic cuvintele „Ştiu” spre fluxul luminii semănat de răsărit în altar prin uşa deschisă în zidul peretelui rotund, umbra îi întinse peste masă, lui celui rătăcit aici – preotului fără veşmânt, o pâine şi un peşte. - De la brutăria lui Bulearcă. - Da? - Da. - Şi peş… - De la cherhanaua din pădurea de plopi. - Da? - Da. Ion şi Nicolae. Ştefan şi Vasile. - Da? - Da. Apoi umbra îmbrobodită se stinse. Băiatul linişti cădelniţa şi i-o întinse preotului Ciobanu. Acesta se oglindi în ochii băiatului apoi peste el, prin el, printr-un drum necunoscut din cîte erau în altar, în oglinda … din cireş de unde-i fusese dăruită de cineva necunoscut veşmintele ceremoniei liturgice. Împrumutându-şi parcă din argint puterea umblatului sacru prin porţile altarului spre oameni se răsuci împietrind băiatul, apoi masa cu pomelnice, uitând de omul în veşmintele-i vechi şi sărace ce-şi privea pâinea şi peştele într-un colţ al ei. Enunţă jumătatea lui de ectenie ascultând răspunsurile dascălului din strană Dă, Doamne, Ţie, Doamne, ascultând răsuflarea omului preot pribeag din altarul lui. „Grea cruce e tăcerea dintre noi, părinte!” şi uşile din faţa lui îl dădu în jos înapoi, împinse parcă de privirile oamenilor din biserică spre el, îl loviră în piept, o clipă, ca să fie smuls apoi de rotaţia lor inversă în iconostas. „Luaţi! Mâncaţi! Acesta este… Beţi! Acesta este sângele meu!” … şi „Cina cea

de taină” se desfăşura metodic, în vârful lumii, în al o mie nouă sute şaizecilea an de la Hristos încoace, în satul Tuluceşti, suspendat pe lac, pe cherhanaua pădurii de plopi, pe cântecul răguşit de vioară a Budilenilor, pe casa lor zidită dintr-o salcie îngenuncheată în lut, în rădăcinile merilor fără stăpân din ograda bisericii. Clopotul bătu a doua oară: Bang! şi oamenilor le-a fost luată suflarea în naos, în pronaos, în sat, pe Drumul Mare, până acolo unde arama şi zincul şi neliniştea lor propagată putea ajunge, putea penetra depărtarea. Oamenii arătau ca nişte morţi verticali, cu ochii albi în orbite, cu sprâncene mai lungi, cu bărbi ascuţite vânăt în piept. Bang! Şi s-au trezit deodată cu altă înfăţişare, în alt timp. „S-a dus săracu’ frate-meu!” vorbea Ştefan scormonind locul din biserică unde şedea cândava alt om, drag lui, indiferent lui, sânge din sângele lui. „Vai, n-am măcinat ieri! Şi azi plouă!” se ruga într-o scânteie de lumânare Vasile din umbra „Sfântului Pavel”. „Să ar grădina! Să scot salcâmul uscat din grădină!” Se rugau cei din lancea „Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, cu buzele încleştate pe dinţi să nu le scape vorbele pe jos, afară, în cenuşele umbrelor fumegânde, ale unor oameni înalţi până în bolţile bisericii infinite. „Doamne, n-am lemne de foc! Doamne, n-am haine de înmormântare! Doamne!…” se contopeau gândurile omeneşti cu trâmbiţele vieţii de afară, vieţii terestre – lumeşti, de afară, cu un singur ceas diurn – soarele ţinut de mări să ne vegheze, în hamul ursei mari, târâtă-n calea laptelui pe stele nevăzute cu lumină-n pârg. Oamenii umblau desculţi, în ectenii,

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Ioan TODERIŢĂ

în fiinţa lor mai întâi, apoi în cântecul psalmilor, în duetul preotului cu strana, cu Vasile dascălu’, mereu răguşit de solfegii, mereu certându-se pentru întâietatea cântărilor sfinte, pentru un „Amen!” nefericit… - Iubiţi credincioşi! Grea e crucea tăcerii între oameni. - Care cruce, Ileano? - Taci Marie! Vorbeşte părintele. Taci! - …şi nu ne lepădăm de ea până la moarte. - Doamne! cum de nu-i aici şi frate-meu Gheorghe să-l asculte… - Da, da. Ca rândul la moară e moartea… - Cum tac icoanele pe noi… - Ce trist tace clopotul, Ileano! - Taci, Marie, că-şi strânge puterea să bată eftenia de la sfârşitul slujbei. - Bang! Bang! Clopotul sfârşi tăcerile eretice ale cuvintelor nevorbite. Biserica se golea cu fiecare dangăt, cu fiecare om miruit. - Măi Ioane, da unde-i frate-tu de n-a venit azi la biserică? întrebă preotul pe cel din mâna lui dreaptă ce-i săruta crucea; şi mâna în acelaşi timp ce-şi făcea alte cruci peste crucea de argint să ţină minte dumineca asta. - Păi... S-a dus… - A! Am uitat, se rezemă părintele cu mâna stângă de felon, mângâindu-şi parcă epitrahirul şi reverenda de sub el, pipăindu-şi trupul slab de om, de om sfânt. Am uitat! A plecat… Parcă mi-a spus unde… Parcă… Ion tăcu. Ion – fratele celui mort, îşi purtă crucea spre masa cu pomeni ce aştepta să fie „citită“. „Omul e o cruce cu braţele frânte! Omul e o lumânare de seu aprins pe un fir cu plumb!”. Auzi ca-ntr-un somn numele celor pomeniţi şi numele celor

din pomelnice: … Ion, Maria, Gheorghe cu tot neamul lor adormit… Vasile, Vasile, Vasile cu tot… „Unde-i frate-meu? Care-i frate-meu din atâţia Vasile?”. „Lasă! Ştie El, Dumnezeu, asta! El ne ştie dinainte de botez, de naştere, de creaţie. El…” - Ioane! Lumânarea. Dar lumânarea lui se stinse. Femeia lui, o altă lumânare a vieţii lui, îl deştepta din ascunzişurile tăcerii vorvitoare, ce-i năpădidse sufletul, conştiinţa. Atunci când lancea flăcării galbene, cu sâmbure albastru, i se rezemase în bărbie. Atunci auzi desluşit: „Unde nu este durere, nici suspin, ci viaţă, ci viaţă, ci viaţă veeeşniiicăăă…” Nu cânta preotul Ciobanu, cum credea el. Cânta părintele Popovici care îl privea, îl privea până în adâncurile neştiute ale privirii lui omeneşti, până-n rădăcina minţii lui dumnezeieşti. „Ce eşti aşa de uimit, fiule? Doar eu te-am botezat Ion. Ion botez…” „Lasă părinte! Lasă! Unde ai fost atâta vreme?” „La puşcărie, fiule. La canal…” „La canal? Păi, cine te-a…” „El! El! El!…” Şi preotul care era mai mic decât toată mulţimea din jurul lui, care îl privea adânc în suflet, acolo, în fărâma de biserică, în ungherul bisericii cu altar stins, cu clopot nebun sfărâmând sferic satul, acolo unde se „cânta” eftenia lui, îl auzi pe fratele lui Vasile: „Ioane, Ele… Ele…, Ileana, va rămâne cu mine în noaptea vieţii tale de aici, în noaptea vieţii noastre de furnici…” - Scoală-te, Ioane! bătea Despina cu pumnii în uşa brutăriei. Scoală-te,că dă pâinea afară din covată!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

poesis

Camelia Manuela SAVA

Camelia Manuela SAVA Darabana ploii Moto: un copil repetă cuvântul profetic care spunea că numai curcubeul e promisiunea că nu va mai fi un alt potop În oraş ploaia cade ritmic şi impetuos, cântecul ei jucându-se cu pleoapele mele… Fulgere spintecătoare împart în două pânza cerului de o culoare tot mai incertă: sângele apusului se scurge la picioarele mele, pe când eu îţi adulmec paşii…

Visul 3 Vine mai întâi privirea verde, tăioasă, rece: eu o primesc fără clipe, fără gânduri! Vine apoi limpedele – e un ecou de munte ce sfârşeşte ca vocea ta imperială, maiestuoasă: şi eu o primesc, deschizându-ţi fereastra, pregătesc vesela, florile şi tot ce mai e de prisos prin casă! Vii la sfârşitul poveştii tu cu făptura ta Ca să-mi cuprinzi degetele ce au ştiut să aştepte cuminţi, Frângându-şi de fiecare dată zborul… Și tremurând, eu aştept – Soseşte iubirea pe aceeaşi uşă pe care intri tu, Pragul se frânge sub căderea aceasta a cerului infinit Ca o pasărea albă vine iubirea: şi eu o primesc! Vei afla ultimul ce vine odată ce cântecul a pornit înspre tine! Timpul flămând se scurge prin ochii tăi amari, 74

Aerul se zbate nechezând obosit şi bătrân Totul e în zadar, marea nu te mai ascunde, Fiindcă eu te primesc în casa trupului meu ce îţi ţine loc de vis…

Moartea e violet… Moartea e violet, Vine cu paşi moi De pâclă… chipul de alabastru Buzele stacojiu-vineţii, Neuronii rămaşi înţepeniţi, limba perplexă sunt semne că gândul ei te va lua în stăpânire tiptil… Copiii te întreabă miraţi: Îţi e rău, mamă? Și tu nu ştii ce să le răspunzi fiindcă îţi simţi urechile de vată, cu ochii de păianjen speriat îi priveşti pe toţi fix ca printr-o sticlă violet… Dar nu mai ai ochi pentru fapte, închizi secundele într-un sipet murdar undeva, Dar nu mai ai glas pentru cântec Și sângele ţi se scurge în picioarele ascunse pe jumătate în pământ şi atunci dormi şi visezi că moartea e violet…

Portret în două culori recent îţi redusesem trupul la dimensiunile unui gând stingher nu ştiam de ce eşti un carusel în două culori împins înainte şi înapoi numai de dorul meu de a întreba: interesante sunt clipele pe care le răsuceşti în arcul vânătorii… trupul tău are două culori: una pentru noapte şi alta pentru zorii alburii, în rest, ziua te schimbă cu un caleidoscop înfierbântat... Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Robert TOMA

poesis

Robert TOMA DE N-AI FI TU De n-ai fi tu, s-ar frânge-n mine toarte, Aşa fi copac de trăsnet doborât. Pământul însuşi ar crăpa atât, Că ar duhni a stârv în orice parte.

păsări ca nişte bulgări de negură plutesc la orizont dogoarea obrajilor abia acum se domoleşte glasuri de mame ajung până la muguri miresme tari de buruieni sub stele. *

De n-ai mai fi, n-aş mai putea pricepe Nimic din toate câte se petrec, Şi ziua s-ar târî sub ochiul sec, Aş alerga spre nicăieri, prin stepe. * Ea, aceeaşi – nicicând. El, cum e – se arată. Ea – în linişte stând. El – făptură mirată. Ea răsfrântă-i în sine, El pe sine se vrea. Ea – cu gând să-l domine, El – cu gândul la ea. * Zăcusem într-o pulbere Pe care prietenii mei încercau s-o descrie, Dar nu găseau cuvinte. Mi-am scuturat haina, zicându-le Iată, Puteţi vorbi acum, Aveţi dovada ! Ce alte amănunte să vă dau, Decât pulberea însăşi ? Vă intră-n nări, Vi se strecoară-n ochi, Şi faceţi gol în juru-mi. * S-a făcut târziu în oraş încep să se vadă fibrele serii Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

A plecat cu frumuseţea ei cu tot cu nepăsarea şi tristeţea ei de femeie în care am crezut pentru care mi-am zis m-am născut s-a dus ca şi cum n-ar fi fost niciodată într-un cer înalt respirată. * Un zâmbet de femeie rară Şi acceptata mea povară. O mână caldă, mână ninsă, Şi o tristeţe neînvinsă. Nelămurit, de ea aproape, Încerc pământul de sub ape. S-o strâng în braţe, s-o descos, De grija chipului frumos, De spaima chipului surpat, Mi-am zis că pot şi că mi-e dat. * De n-aş fi cunoscut iubirea, Cruzimea ei de ne-nţeles, Măruntă mi-ar fi fost uimirea Şi-aş fi privit mai mult spre şes. Eu aş fi râs, dar inutil, Aş fi crezut în tot ce pare. Aş fi tânjit ca un copil Lipsit de-a mamei sărutare. 75

memento

Serghie BUCUR

amiciţiei. Cred că l-am văzut de vreo două sau trei ori, înainte de ’89, la cenaclul Bibliotecii „Nicolae Iorga”, în compania strălucită a profesorului Ion Grigore. Personalitatea ilustrului dispărut mi-o descrie fermul şi vigurosul ironist Costel Tudorache, acelaşi cu Constantin Tudorache, în ediţia nr. 3 / 2014 a revistei ploieştene „Atitudini” a casei municipale de cultură „Ion Luca Caragiale”. Selectez totuşi din consistentul şi doctul articol acele secvenţe care structurează efigia nemuritoare a lui Nelu Quintus. Venit pe lumea asta la 12 august 1919, „Nelu a fost un adevărat boem. A fost „băiatul mamei”, protejatul familiei, şi a făcut ceea ce i-a plăcut în viaţă”. (O fotografie care ilustrează articolul din care citez, îl prezintă pe acesta în interiorul său domestic şi de lucru: „În spate (-le lui N. Q. – nota mea) se vede un peisaj desenat de Nelu, iar în dreapta, o „reproducere” făcută tot de el, după o fotografie a actriţei Danielle Darieux”). „Când i-am făcut prima vizită, mi-a zis: „Ai venit tocmai azi, când am zi de scuturat!”. „A cunoscut câteva femei dar nu s-a căsătorit. La începutul anilor ’90, Nelu şi-a găsit o prietenă, Lili Ionescu, profesoară, o adevărată doamnă care l-a înţeles şi acceptat cu toate hachiţele lui. I-a fost soţie, amantă, menajeră, partener de dialog, consultant şi critic”. „Am vorbit la începutul acestui an şi iam urat „La mulţi ani”. După ziua lui a făcut o viroză şi a fost internat la Spitalul judeţean, la secţia terapie intensivă”. „A avut o evoluţie neaşteptat de bună şi a fost externat după o săptămână. Acasă, obişnuit

La ceasul hărăzit de Soartă, Epigrama în doliu Maestru al rimelor încărcate de spinii ironiilor, autor de studii şi cărţi despre arta epigramei, redactor valoros în constelaţii revusitice ale Umorului românesc, cu rubrici permanente şi unice prin „temperatura” sarcasmului lor, premiat naţional şi zonal al numerosaelor concursuri şi festivaluri ale spectacolului lingvistic incendiar care rămâne Epigrama, vechiul meu prieten, inginerul Cosntantin Tudorache mă ţine la curent cu viaţa publică a „râsu’-plânsului” – sintagma cu virtuţii esenţializatoare în existenţa noastră, de la Esop încoace. Din păcate, două „coloane” ale peristilului Epigramei româneşti s-au prăbuşit fatal sub dalta lui Kronos, iar dispariţia lor trebuie să rămână borne în cuvenita lor eternitate.

Nelu Quintus Ramură din venerabilul arbore umoristic Ionescu-Quintus, Nelu Quintus a plutit aproape o sută de ani, pe valurile oceanului de „satiră şi umor” – concept cu precădere radiofonic, dacă ne amintim fie doar de inimitabilii Stroe şi Vasilache, de Radu Zaharescu şi Horia Şerbănescu, încă din juneţea lui, moştenind pe de o parte harul epigramei şi pe de alta, harul 76

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

dimineaţa să se dezbrace până la brâu, să se spele singur, (...) a răcit mai rău. De data asta a fost internat la o clinică particulară, care, neavând aparatura necesară, l-a expediat din nou la Spitalul judeţean, unde, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 2014 şi-a dat ultima suflare. A trăit 94 de ani, 5 luni şi 16 zile”. „Pentru a fi descoperit – a propos de răspunsul filozofului german Arthur Schopenhauer, la întrebarea „unde ar vrea să fie înmormântat”, acesta a precizat: „Nu are nici o importanţă locul. Posteritatea mă va descoperi oriunde!”. Nelu Quintus a lăsat un epitaf în manuscris: „Sub licărirea unui sfeşnic, Umbrit de florile din vas, Din cel ce odihneşte veşnic Doar spiritul a mai rămas!” Una din epigramele reunite de Nelu Quintus în volumul „Quintesenţe” apărut la editura Karta-Graphic în 2007, la pagina 226 fixează „averea” familiei din care el a provenit, sub numele care a întemeiat-o: „Ion Ionescu Quintus”: „Printre poante, poezii, Din păcate are şi Două minime creaţii: Fraţii!”

Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă, sub conducerea – academică - a domnului profesor universitar doctor Miron Oprea, pe atunci redactorul paginilor de Matematică ale revistei AXIOMA, Mihai Danielescu mi-a prezentat un fel de pliant al acesteia şi, la despărţire, nu ştia cum să îmi mulţumească – copleşit de emoţie – pentru că aveam să scriu apoi, în reportajul ce-a apărut mai târziu, în această primitoare publicaţie, despre opera sa artistică! O serie de convorbiri telefonice au consolidat prietenia noastră, revăzându-ne tare bucuroşi, în cadrul multor evenimente de gen petrecute la Buşteni, la Sinaia, în Câmpina, iar la Ploieşti, de foarte multe ori însoţit de caricaturile şi epigramele lui, din care, graţie maestrului Alexandru Bădulescu – părintele Atheneului omonim, din 1991 fondat de dânsul, l-a invitat consecvent să citească melomanilor prezenţi la recitalurile puse la cale aici, concomitent cu memorabile concerte camerale şi lansări de carte! Întocmai eram împreună la Cercul Militar, la Biblioteca Nicolae Iorga, unde magicul profesor şi cărturar Nicolae Boaru îl invita cu suculentele epigrame şi caricaturi semnate discret „M.D.” Anul trecut îmi trimisese a nu ştiu câta epistolă – prin care mă ruga să-i certific, prin consultarea unui filolog de specialitate, întâietatea cuvântului „carigramă” – combinaţie lexicală între prefixul cuvântului „caricatură” şi sufixul cuvântului „epigramă”, socotindu-se inventatorul expresiei amintite. În nu mai ştiu (dar am notat-o) care zi a iernii trecute, un apel telefonic primit din partea sa, mi-

Mihai Danielescu Gazetăria mi-a ocazionat nenumărate întâlniri cu acest trist / vesel artist al caricaturii şi al epigramei, de o delicateţe care mă intimida mereu! Într-o expoziţie aranjată în amfiteatrul liceului – apoi colegiu naţional – „Ion Luca Caragiale”, spre a ambienta cât mai plăcut o reuniune lunară a membrilor Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

a aruncat gheaţă în şira spinării! „Domnule Bucur, v-am sunat să vă urez un an nou cu sănătate, că nu cred să ne mai vedem vreodată...!” Vorbea printre sunete gâjâite, sugrumate de o sfârşeală în care bolborosea vulcanul tot mai stins al pierzaniei... „Mă scuzaţi, dar atâta am vrut să vă zic...” şi glasul unui mare şi delicat caracter s-a înecat într-o tăcere înspăimântătoare, căzută ca tăişul sabiei în clipa implacabilă...! ...Mi-l evocă frust şi elogios, tot prietenul Costel Tudorache, în articolul amintit, generosul dispărut privind – în fotografia alăturată textului – pe sub „coiful” alb al capilarului răvăşit, undeva – către presimţitul loc de dincolo de Styx! „Nu se plângea că-l doare ceva anume. A fost de vreo două ori internat la Spitalul judeţean din Ploieşti. Aici, doctorul Pavelescu îi gusta epigramele şi, după investigaţiile făcute, i-a spus că nu are nimic şi să meargă liniştit acasă. Mie mi se confesa că se simte obosit, că nu poate face efort şi că are nevoie de multă odihnă. În ultimele telefoane pe care i le-am dat, îi simţeam oboseala din glas şi se jena că nu poate vorbi prea mult. Soţia mi-a spus că în ziua de 15 ianuarie 2014, Mihai a ieşit din casă şi a dus la poştă o scrisoare. În dimineaţa zilei de 16 ianuarie 2014, privind spre pat, şi văzând că el nu-i spune nimic, dânsa i sa adresat cu următoarele cuvinte: „Dar tu nu vorbeşti cu mine în dimineaţa asta?”. Când s-a apropiat de pat, a constatat că soţul ei murise şi, pentru el, totul se sfârşise”! Scriu cu chipul lui Mihai Danielescu, arborat – şi trist – pe trupul lui

subţiratic şi suferind, vorbindu-mi înfiorat de părerea de rău că sunt ultimele lui cuvinte... Se ivise printre semenii lui într-o zi de 4 martie 1933, într-o locuinţă modestă „din Ţibirica – judeţul Orhei, pe pământul Basarabiei, din părinţii Dumitru şi Nina – Ciobotaru, mai târziu, Cebotarenco. Într-o noapte, când au fost conduşi la gară pentru a fi expulzaţi în Siberia, părinţii săi au decis să se urce în trenul de România”. Opera lui Mihai Danielescu – numele e al soţiei, Niculina - a rămas în grija urmaşilor – fiii săi, sub motto-ul preferat: „Vax populi”, devenit genericul unei emisiuni de umor televizat. Trei volume de apigrame: „Călcâiul lui Achile”-1997, „Cuiul lui Pepelea”-2001 şi respectiv „Apă distilată”-2004; grafica şi ilustraţiile a 22 de volume; menţionat în 70 de cataloage interne şi internaţionale; premii pentru caricatură în China, Croaţia şi Canada. Tâlcurile câtorva din catrenele lui Mihai Danielescu vor străbate vremurile şi-or să tulbure conştiinţele. Către „Vasile Groza, care i-a spus, într-un duel, că are nevoie de o secretară: „Cum n-am birou capitonat, Şi n-am fost şef în viaţa mea, Eu zic s-o ţii, că e păcat, Că nu ştiu ce să fac cu ea”. Pentru volumul de epigrame „Inspiraţii fără raţii”, scris de Nelu Quintus, Mihai Danielescu a făcut o epigramă caustică, dar bună: „Ca să vezi că-l preţuiesc, Ţi-am fixat volumu-n ramă, Dar îl iau să-l mai citesc, Poate dau de-o epigramă”!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

evocare

Vasile Ioan CIUTACU Dan D. Rădulescu nu merită uitare. Argumente, evocări şi literatură Desigur, municipiul Câmpina nu-şi mai poate permite luxul de a-şi îmbrăca straiele de sărbătoare dacă îl împinge uşor, delicat, mai încolo, pe unul din poeţii ei de vază, Dan D. Rădulescu, cel care a văzut lumina zilei şi a locuit în această urbe doldora de cultură... Şi presupunând că totuşi ar face-o, cred că haina, pe care ar îmbrăca-o în continuare la zile mari, ar fi prea strâmtă, cu umerii lăsaţi, fără toţi nasturii şi cu o mânecă mai scurtă faţă de cealaltă. Iar dacă cineva îşi permite (şi e liber să o facă!) să afirme că lucrurile nu stau chiar aşa, s-ar înşela amarnic, pentru că Dan D. Rădulescu vine cu un argument zdrobitor în sprijinul aserţiunii noastre – poezia sa de o ţinută aleasă, rafinată, îndelung meşteşugită cu mult har de la Cel Etern, ce te determină să te scoli în picioare, să-ţi scoţi pălăria şi să-ţi ţii răsuflarea la auzul ei de apă limpede şi curgătoare precum Ozana cea de odinioară... Cum consider că, acestui poet ales şi puternic om de cultură, i s-a făcut o mare nedreptate – fie când era în viaţă, fie astăzi, când se plimbă printre stele, făcându-ne semne cu mâna, „mă ridic”, sperând să împrăştii cât de cât ceaţa deasă a uitării din ochii noştri, care ne face să nu-l putem zări printre noi. Dar, să fim sinceri până la capăt, poate că şi Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

el poartă vina de a nu fi „dat din coate”, cum făceau alţii (şi o fac mai ales astăzi!), ca să stea în primele rânduri ale poeziei prahovene şi naţionale. Fire boemă, îi lăsa pe ceilalţi, obrăznicuţi, talentaţi până la genunchiul broaştei, „să-i taie” calea... Să dea Atotputernicul să fie alături de mine, când am purces la acest drum al evocării lui Dan D. Rădulescu, cât mai aproape de domniile voastre, fireşte, cu luminile şi umbrele specifice fiinţei umane creatoare. Fac asta după „putirinţele” mele – cum ar zice cronicarul – pentru a lua aminte că a fost printre noi un om blagoslovit de Dumnezeu cu suflet de înger şi cu tâmplele trecute prin vămile cerului. În sprijinul acestui demers, cred că sunt bine venite de-acum câteva date biografice referitoare la ilustrul nostru cărturar şi creator de comori literare. Pentru aceasta, vă rog, să-i priviţi chipul din fotografie până veţi vedea cum buzele lui se desfac, se arcuiesc pe şoapta rostită, molcom, tărăgănat, cu glasul baritonal, aproape de oftat. Că multe focuri îi pârjoleau inima şi ficaţii, chiar dacă, seniorial, „trăgând” un zâmbet de copil, reuşea să mascheze amărăciunea cu o aripă prin sângele-i albastru. De unde această tristeţe? O zăbavă numai, şi vom vedea. Dar să ne imaginăm că am pornit reportofonul: „Lumina zilei am văzut-o, pentru prima dată, pe 4 decembrie 1939, în oraşul atât de însorit Câmpina. Mama era casnică, iar tatăl medic. Şcoala primară şi liceul le-am absolvit în Câmpina, după care am fost student la Facultatea de Drept din Bucureşti. Numai trei ani, pentru că am fost 79

Vasile Ioan CIUTACU

exmatriculat pe motivul că am contrazis profesorul de socialism ştiinţific, care afirma că la ruşi nu au fost niciodată lagăre de deţinuţi politici. Pentru asta, cum spuneam, trei ani nu mi s-a mai permis să urc scările, d-apoi să deschid uşa vreunui institut superior de învăţământ... Ce faci ochii mari?... Prin vremuri de-astea am trecut. (Şi ia o pauză, aprinzându-şi un Snagov. Al câtelea? mă întreb eu). De-abia după ce s-a scurs acest timp disciplinar din viaţa mea , am putut să mă înscriu la admitere, la Facultatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, la secţia Filologie, în 1960, fiind apoi şef de promoţie... (Pauză) Tu crezi că trebuia să spun toate astea?... Va zice lumea că vreau să epatez”. (După care ne înfăşurăm în rotocoale de fum, pe care încearcă să le

îndepărteze, cu mâna, din dreptul meu. „Ce treabă avem noi cu lumea!?”, îi răspund încercând să fiu cât mai „autoritar”, de teamă să nu se închidă cu totul în el. Se pare că „trucul” a reuşit. „Dar toate acestea fac parte din viaţa ta. Sunt ale tale, n-ai cum să le ocoleşti” – îl mai tachinez, îl mai încurajez la vorbă.) „În fine... După terminarea studenţiei am fost asistent de literatură comparată la catedra Institutului Pedagogic, care ţinea tot de facultate. Din motive familiale, am venit la Câmpina, fiind un an profesor de franceză la liceul din Buşteni. După care, pentru că îmi plăceau castelele, m-am angajat ca ghid la Peleş, unde am parcurs toate treptele profesionale – de la muzeograf principal până la şef restaurare... (Râde fonfăit...) Cu toate că ştii: niciodată nu mi-a plăcut şefia. (Râde şi iar îşi aprinde un Snagov sau îl continuă pe cel dinainte.) După cum cunoşti, în 1978, restaurarea a fost mutată la Castelul lui Bibescu din Posada şi am rămas aici până la capăt.” Dar, vai, capătul acesta afurisit a fost să se întâmple pe 15 decembrie 1991, într-un sfârşit tare misterios (ca să nu zicem altcumva), pe când se întorcea acasă, pe la miezul nopţii geroase, de la Timişoara, unde participase, ca membru al Forului Democrat Antitotalitar, înfiinţat pe 6 august 1990, la Cluj, preşedinte Doina Cornea, deoarece nu era un tip care „să stea”, când ţara fierbea din toţi rărunchii. În noaptea cu pricina, după mărturiile celor dragi, avea o rană sângerie la craniu. „Nu-i nimic” – ar fi zis şi a intrat în baie ca să-şi oprească şuvoiul de sânge. N-a mai ieşit decât pe braţele celor apropiaţi. Adică fără viaţă.

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

Presa vremii a făcut multă vâlvă pe chestiunea acestei morţi subite, enigmatice – dacă ne este permis. Nu i-a „tăcut” gura! Spre exemplu, în revista „Cuvântul”, s-a scris cu lux de amănunte despre dispariţia ciudată a poetului nostru. Au urmat deshumări şi înhumări, dar pentru că familia - în special soţia, delicata profesoară Aurora Rădulescu nu a mai rezistat acestora, s-a pus capăt acestei morţi nedescifrate, cu reale semne de întrebare. Cert este că Dan D. Rădulescu era un adversar incomod, declarat al comunismului şi al acelor vremuri care au urmat după revoluţie sau ce-a fost atunci… Noi să privim încă o dată chipul din fotografia în care buzele se închid amare şi misterioase pentru totdeauna, pierdute într-un murmur precum o rană sângerie: „...Că la nunta mea / A căzut o stea, / C-am avut nuntaşi / Brazi şi

păltinaşi, / Preoţi, munţii mari / Paseri lăutari, / Păsările mii / Şi stele făclii...” Repetăm, era un intelectual subţire, rasat, un profesionist de clasă, studiase istoria artei bazându-se pe memoria sa ascuţită. Şi de amorul artei, cu toate că avusese oferte să se întoarcă asistent ori conferenţiar la Facultatea de filologie de la Iaşi, a preferat „să stea” printre tablourile luminate de razele solare petrecute prin vitraliile Peleşului. A dobândit atestate de istoria artei şi era la un pas de a-şi da doctoratul în studiul folclorului. Dar orele nenumărate ce i-au trebuit să pătrundă până la originea acestor lucrări plastice şi la obiectele de ceramică din Peleş, l-au împiedicat să-şi ducă până la capăt hârtiile, doctoratul de cercetător folcloristic… Era un om bun la suflet, din care cauză subalternii îl tratau cu respect. Niciodată nu s-a impus în faţa lor plesnind biciul, ci prin „dulceaţa” limbii şi a graiului. Era imposibil să-şi refuze personalul din subordine atunci când apela la el cu diferite probleme personale sau de altă natură. Cu alte cuvinte, era întotdeauna săritor la nevoile oamenilor. Subalternii îi purtau un neţărmurit respect, le era ruşine să-i treacă prin faţă. Şi vă spune un martor căruia i-a fost dat să trăiască asemenea clipe. Avea o ţinută elegantă, mai mereu într-un sacou bleumarin închis şi cu pantalonii gri fer, la dungă. Purta cravată asortată cu haina ce o îmbrăcase, cămaşa întotdeauna scrobită şi cu pantofii niciodată nelustruiţi. În buzunarul din dreapta al sacoului avea mereu câte un Snagov de rezervă (să nu uităm că eram în era

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

comunistă de plin avânt muncitoresc, în alianţă cu intelectualitatea şi ţărănimea cooperatistă pentru îndeplinirea cincinalului în patru ani şi jumătate. De unde un Kent, ori Marlboro? Astea „gemeau” în încăperile mai marilor partidului). Pe timpul mai umbros, purta o canadiană din tercot de culoare crem, cu o căciulă căzăcească. Sau aşa îmi făcea mie impresia. Era un tip subţire, rafinat, pentru că aşa îi stătea în caracter, nu se forţa să fie altfel, atât la vorbă, cât şi la port. Ne-am întâlnit pentru prima dată în vara anului 1976, la Casa de Cultură din Sinaia, ce-şi avea sediul în Cazinou (O, tempora!) la cenaclul „Lucian Blaga”, înfiinţat în 1959 de scriitorul Stelian Tăbăraş şi de Radu Ghica Moise, director. Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de personajul nostru. La acea şedinţă a cenaclului, la care Dan D. Rădulescu venea mai rar, şi-a scos din geanta „Diplomat”, de care nu se despărţea niciodată, cum aveam să constat de-a lungul anilor, câteva coli de hârtie dactilografice şi ne-a lăsat mască, cum se zice, cu versul său voievodal: „Caii au rămas cu şei de lemn să ne aştepte încă ...Ori să le poarte pe drumul întoarcerilor; Gătiţi de nuntă închinăm ploşti de piatră, Curg linişti pe păşunile lumii, Stele cu ochi de lup iscodesc prada...” Sau: „Aş fi vrut să-ţi povestesc despre nopţile bolovănoase Şi despre mâinile oarbe... Nopţile au nume de fată şi-mbrăţişarea iubitelor

Şi a tatei... la fereastra vagonului cu strigături de timp Peste cozorocul chipielor....” Ori: „Toamna picoteşte cu frunze Şi umbra paşilor şi răsuciri de rană Ori ale roadelor pârguite statornic Şi pădurii pline de mine... Din când în când îmi adun inima În potirul vorbelor Şi ferecături de poartă... „ Şi: „Inima îmi este poartă de cântec Îi ascultam nesomnul zăvoarelor zăvorâte cu linişte; Oameni intră şi ies Şi, De multe ori, Nu se mai întorc niciodată...” După care a devenit senin, eliberat parcă de povara cuvântului trecut prin suflet, zâmbind ca un copil. S-a lăsat o tăcere monumentală pentru că, în faţa acestor „bijuterii” poetice, orice cuvânt ar fi fost de prisos. Numai Nicomah, parcă, a zis: „Bravo, Dane!”... Asta e poezie, nu joacă!...” Apoi, pentru că era poate unicul specialist, după cum spuneam, care era în stare să scrie despre comorile din Peleş, ne întâlneam foarte des la Castel, unde eu participam la reparaţiile capitale ale acestei construcţii. Ne opream, câteodată, pe zidul Economatului sau pe scările de piatră, păziţi de cavalerii în armuri. Aprindea Snagovul şi deschidea nelipsitul diplomat. Iar vocea uşor fonfăită, dar emoţionată, începea: „La drept vorbind, toţi cei care ar fi trebuit să uite Nu am uitat nimic din marile evenimente

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

Ale căror eroi şi martori au fost deopotrivă Au uitat însă toţi cei care nu trebuiau să uite: Şi-am uitat ciutele izvoarele Şi-am uitat zborul cocoarele Turla bisericii a uitat dunga vecerniei şi deniilor Iar noi, noi am uitat, iubito, că încă ne mai iubim, Am uitat dacă şi pentru ce încă ne mai iubim...” Apoi, cum eram pe „lista” Casei poporului, am hotărât să rămân în Ţara Colţilor de Nisip, unde ursul îşi poartă regeşte coroana, iar corbul lui Edgar Allan Poe, de peste o sută şi ceva de ani, şi-a făcut cuibul veşnic în coasta muntelui, de unde în lungi piruete zboară să recunoască pasul de străin. Dar cum nu puteam dintr-o dată să dau buzna în acest ţinut, Dan „mi-a acordat” 2 ani aclimatizare într-o cameră a Castelului Bibescu din Posada, locuind, după cum se vede, o bucată de vreme în „casa” lui. Parcă a fost ceva „aranjat” de Pronia Cerească, deoarece în această perioadă mi-a fost dat să ne cunoaştem mai bine. Discuţiile noastre îndelungi, pe diverse teme, dar evident predomina literatura, m-au făcut să trec foarte uşor peste monotonia unor zile gri şi să-mi dau seama de vasta lui cultură universală. Şi de prietenia pe care mi-a acordat-o. De bunătatea lui făr’ de hotare şi de dragostea sa enormă ce o purta familiei sale atât de distinse. De înverşunarea lui fără de capăt împotriva sistemului de atunci... Rămân neşterse în ceara memoriei clipe de neuitat petrecute împreună. Bunăoară, iată-l pe terasa de la

restaurantul de la Posada, încălzit de o „Havana Club”, când a început să danseze. Se simţea liber, extraordinar de liber. Era un toreador în arenă care-şi „dansa” taurul imaginar. Apoi dansul acela părea zborul unui cocor rănit. Şi ca Zorba grecul ţopăia de bucuria înfrângerii. Era ceva din vechime în acele mişcări bine coordonate, totuşi. La un moment dat s-a curbat pe spate gata să atingă pardoseala cu ceafa. Era ca un arc întins la maximum şi, pentru o clipă, am avut impresia că se desprinde de pământ şi se duce săgeată către cer. După care a început un tangou fără greşeală... (Îţi aminteşti, Aluna?). Aici, la Posada, am înfiinţat împreună cenaclul literar „Simion Stolnicu”, urmăriţi pas cu pas de profesorul M.S., proaspăt întors din Franţa, unde stătuse vreo 4 ani. L-am ghicit amândoi după felul „deschis” în care ne povăţuia: „Ascultaţi bine, la ce vă e de folos literatura, poezia în speţă? Niciodată, dar niciodată poezia n-a rezolvat ceva în societate... Vax!... Varză! (Şi îşi pocnea mâinile de bucurie că noi nu-i dădeam vreun semn de neînţelegere a celor spuse de el. Şi râdea zgomotos, pocnindu-şi mereu palmele.) „Vax... Varză, băieţi!” „Varză, maestre, dar aceea e bună de salată, de sarmale electorale, de putină sau de ros iepurii pe câmp. Ce zici, Vasile?” Da, dar câte-o foaie de varză, am mai auzit prin bătrâni, că ar fi bună să ţi-o pui pe frunte când te doare capul şi ai vrea, ca şarpele, să ieşi la drumul mare. Am râs toţi trei, după care „împricinatul” trimis în misiune a ridicat un deget ameninţător în aer: „Bine, bine, o să vedeţi voi că poezia nu e bună la nimic. Decât aşa, de

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Vasile Ioan CIUTACU

fandoseală! Şi dus a fost. Eu m-am mai pomenit cu el acum vreo patru ani în sala de spectacol de la Buşteni. Nu mică mi-a fost nedumerirea când s-a aşezat lângă mine şi aproape mi-a băgat limba în ureche: „Când vă spuneam eu că poezia n-a rezolvat nimic în societate!” Care va să zică... Pe 15 decembrie 1989, eu şi cu Dan ne-am întâlnit la Posada, pe terasă: „Băiete, se mişcă ţara! Trebuie să-i împiedicăm ca să nu pună mâna pe putere!” - Cum? - Unindu-ne toţi într-un front comun. Trebuie să continuăm ce s-a frânt în ‘47. De acolo să începem cu istoria acestor vremuri... şi peste două zile era foarte abătut, pentru că fiica lui trăia între focurile încrucişate ale mitralierelor de la Timişoara, fiind acolo studentă la medicină. E de accentuat că Dan D. Rădulescu a făcut o înverşunată opoziţie, înscriinduse în Forul Democrat Antitotalitar, cauza de la care s-a plecat în constituirea Alianţei Civice, din care cauză şi astăzi cu „toate formele legale întocmite” de cei în drept, se bănuie că bâta nimicitoare primită în moalele capului, în noaptea de 15 decembrie 1991, a curmat viaţa acestuia în plină putere creatoare, la numai 51 de ani. El a murit la datorie, ca în versurile: „...Drumurile mă cuprind din inima drumurilor, Drumurile care se nasc dintr-un răsărit al soarelui...” Finalul pentru această evocare mi l-a dat, cândva, grădinarul castelului, nenea Ionică Peticilă, un subordonat al poetului Dan D. Rădulescu, plecat între timp şi el

la cele veşnice. - Domnule Vasilică, ştiţi ce mi-au zis, pe limba lor, florile pe care le sădeam prin parcul Bibescu, mai ales trandafirii galbeni? „Noi, meştere, înflorim din inima lui Dan Rădulescu. Dacă el n-ar mai fi, nici noi nu mai avem vreun rost pe aici.” Ce ziceţi de asta? Iar ieri seară, paznicul de la castel mi-a mărturisit că i-a bătut în poartă domnul Rădulescu: „Era frumos precum un colind!” - Am revenit, băiete, să-mi iau umbra ce mai bântuie prin Castel. Să n-o mai poarte nimeni! Şi spune nişte vorbe: „Dar luaţi aminte, ferească Dumnezeu Să nu muriţi neîngropaţi de dorul meu!” Parcă i se adresa cuiva care era de faţă, în nici un caz mie. După care s-a dus topindu-se cu umbre cu tot prin păduricea Crângului cu un mers de înserare....

La Maratonul poeziei de dragoste

Vasile Ioan CIUTACU

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

cronica plastică

Serghie BUCUR

scurt: Ce este din toată această „feminiadă” în patul lui Cristian Radu – omul şi plasticianul! La despărţire, exact asta l-am întrebat, sub şocul artei lui fără perdea, extrem de brutal, admiţând însă că, şi aşa ceva trebuie să fie arta. Dacă nudurile lui Tonitza şi Iser, Pallady şi Ciucurencu păstrează, oricât de goale pozează modelele în faţa acestora, în atelier, nu exacerbează erotismul, acel orgasm ajuns în cele mai delirante forme, sub impresia aceasta – de inşi cu o educaţie artistică decentă, deşi şi noi – femei şi bărbaţi, ştim bine ce se întâmplă cu noi, în paturile conjugale sau nu –, faţă în faţă cu apocalipticele scene erotice, elegant înrămate de creatorul lor, Cristian Radu, ne e imposibil să nu tresărim şi să nu medităm la acele „păţanii” care, asemenea personajelor din tablourile în discuţie, ne-au fost date să le trăim, oricât de „animale inteligente” cu ipocrizie ne-am socoti. N-am putut evita, încă din întâile priviri, sintagma „Sodoma şi Gomora” – despre care, conştient şi provocator, Marcel Proust a scris în marea lui epopee „În căutarea timpului pierdut”. Dar, Sodoma şi Gomora au fost, cum ne spune Scriptura, distruse de Dumnezeu, din pricina animalismului ce cuprinsese populaţia lor, căzută într-o dejectă relaţie sexualistă, orgiacă. A propos de „orgiac”; exact vorba asta mă ajuta să conturez, într-o conversaţie cu minunatul meu coleg de jurnalistică, Tudor Mihalache, în ansamblul expoziţiei, lucrările lui Cristian Radu: o panoramare a orgiilor în care, trupurile, scăpate de sub controlul propriu, se întorc la matca lor genetică: beţia carnalităţii extreme. Fără a fi explicate sau identificate de vreo formulare cu statut de titlu, lucrările lui Cristian Radu au rezumat răspunsul artistului brăilean, la întrebarea mea, desigur superfluă: - Ce se petrece în patul dumneavoastră, cu femeia pe care o aduceţi acolo, din toate aceste „opere”, domnule Radu? – T o t u l!!! a sunat replica lui.

Erotica Explozia preferinţelor sexuale se perpetuează, după un sfert de secol de la revoluţia din 22 XII 1989, în toate domeniile. Sexualitatea este aerul şi apa majorităţii pământenilor de pretutindeni, emanaţia ei occidentală alimentând dorinţa de libertate transformată în primul rând, în fundamentalismul erotic manifestat în infinite modalităţi – carnal şi artistic. În a sa HISTOIRE DE L’AMOR = Istoria iubirii, Marcelle Tinayre („Viaţa Românească”, 1992), sub primul ei titlu, „Naşterea iubirii”, autorul începe astfel: „Amorul este mai tânăr decât umanitatea. El nu s-a născut odată cu ea, ca foamea, setea sau plăcerea carnală. În caverna primitivă, masculul era supus dorinţei elementare, satisfăcută de posesiunea femeii. Creatura cu sânii grei, cu şolduri imense, mai slabă decât stăpânul său, încurcată de fructul pe care-l purta sau de hrana pentru alăptare, trăia sub protecţia bărbatului”. Presupun că, tânărul artist plastic brăilean Cristian Radu se va fi aruncat peste paginile acestui modest op apărut la noi, cu 22 de ani în urmă – dovadă a exploziei de care aminteam în deschiderea acestei cronici – sau poate şi în alte cărţi despre Eterna Poveste, pentru a pregăti expoziţia de Grafică vernisată joi / 20 februarie 2014, ora 17;20 în Galeria de Artă din Ploieşti, în prezenţa lui. De altminteri, reflectând asupra cifrei 22, să recunosc că, artistul brăilean atunci venea pe lume – la 5 noiembrie 1982, prin urmare nu avea ocaziunea să deschidă cartea francezului istoric al Iubirii. Urma să o răsfoiască, precum orice artist plastic care se respectă. Dar, văzându-i cele 24-25 de lucrări expuse pe simezele Galeriei de Artă ploieştene, de la primele lucrări – toate despre corpul contorsionat de freamătul erotic al Femeii – m-am întrebat în gând, Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

Răspuns intuit de mine, dar pe care mi-l vroiam confirmat. Amalgamul trupurilor feminine, segmentat în abdomene cu taliile şi sânii clocotind de excitaţia mâinilor care îi frământă, gambele şi fesele cuprinse de acea haotică încleştare între ele, ardenta dorinţă de sălbatică legătură genitală – pe spate, pe burtă, de sus în jos, de jos în sus, oblic, orizontal, obtuz, circular, imposibil, infernul erotic este plasat de Cristian Radu, în Grafica lui, într-un prepetuum mobile exacerbat, a cărui logică este una singură: plăcerea orgiac-demenţială! De la amorul în caverna primitivă,de acum 10.000 de ani, despre care Marcelle Tinayre începe să istorisească într-a lui „Istorie a iubirii”, la amorul fixat în tablourile lui, de plasticianul brăilean Cristian Radu, calea este cosmică, dar actualitatea lui, aceeaşi. Pe cât de actual devine în minţile copiilor noştri, când, conform aberantelor interdicţii de sorginte UE, „acest film poate fi urmărit de

copiii sub 12 / 15 ani numai cu acordul părinţilor” etc. Iar odraslele, înzestrate – „din toată sărăcia” – cu telefoane mobile şi, adesea, cu calculatoare, deci cu internet, navighează pe ele şi „sunt la zi” cu ceea ce „fac mama şi tata noaptea, în patul lor”!!! Libertatea ne-a dat dreptul să fim liberi în absolutul ei, ca sens politic şi social. Prin urmare, avem dreptul, deci voie să ne arătăm cum suntem şi între cei patru pereţi ai camerei unde sălăşluim – singuri sau cu celălalt / cealaltă. Despuiaţi, „în costumul” lui Adam şi al Evei, sub pecetea profundei chemări carnale, a acelui magnetism senzual, de care, cât suntem tineri, ne bucurăm, iar când „am ajuns la o vârstă”, visele sau amintirile ne mai pun pe jarul definitiv stins! Poate de asta este conştient şi artistul plastic brăilean Cristian Radu, şi „bate fierul cât e cald / roşu”, când, amintindu-mi răspunsul său, deocamdată „are TOTUL în patul său” şi în dogma lui imagistică. Nu ne îndoim!

La Maratonul poeziei de dragoste 86

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

Canicularul miez de vară 2014 pe Paralela 45 de grade... culturale Primo tempo „Vremea arşiţelor – Vara / Trecu înc-odată Ţara, / Bate bruma peste vii, / Viaţă treci viaţă revii; / Tot aicea mă găseşti ? / Uite,-i toamnă la Floreşti!”. Terorizat de istericele transmisii Meteo, la radio şi pe ecranul tv, am ieşit, totuşi, din tihna roditoare a Bibliotecii, ambiţionându-mă să colind arealul prahovean, în lungul şi latul Paralelei care, pe harta emisferei de Nord a Pămîntului, taie distanţa între Pol şi Ecuator, mânat de freneziile prin care lumii culturale şi adepţilor ei, le place să respire. Vara 2014 a încins – la figurat şi la propriu – această lume, iar ea şi-a risipit energiile protectoare în contra prostiei, a mediocrităţii şi a caragialismului politic. Dăruirea a atins consacrata „temperatură” a traseului – 45 de grade... culturale.

Nonşalantul Pictura maestrului Valeriu Scărlătescu are darul de a face ca privirea să fuzioneze fulgerător cu gândirea şi să se lase sublimate într-un sentiment filtrat de o viguroasă nonşalanţă. Personajele ies de sub penelul domniei sale aproape ştrengăreşte dar inundate de melancolii apodictice, sonorizate de Bach cântat la Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

orga Bisericii Negre. Femeia deţine roluri de primadone rurale sau / şi urbane, personificând ipostaze privilegiate, de la senzual la filozofic, indiferent de situarea fiinţei sale: la o cafea, într-o grădină, pe calul de Circ sau de echitaţie, într-un interior aproape cosmic (din cauza absenţei oricărui element decorativ, a mobilierului etc), pozând (carnal) nu doar ca un model, din contra, ca reprezentare a feminităţii sincretic poetizate. L-am admirat în mica expoziţie amenajată într-o sală neîncăpătoare pentru afluenţa invitaţilor d-sale, marţi 13 mai, aflată în uriaşul (centenar) Palat al Culturii, cu sentimentul expulzării zădărniciei prin fiecare tuşă trasă în aparenta nonşalanţă. Presupun că aproximativ aşa au înţeles şi gândit şi confraţii expozantului, distinsa Elisabeta Stănciulescu (maestră a florei adâncurilor marine) şi dezinvoltul colorist Valter Paraschivescu, alături cu sobrul său frate, Boris, în incinta Salonului Mythos, prea strâmt pentru impresionantul regal pictural scărlătescian: „Înger în grădină”, „Nud în fereastră”, „Pasul tău, de domnişoară”, „Doamna cu lycornul” etc.

Minţi luminate Exista pe vremuri obiceiul – de inspiraţie Hasdeu-Iorga – conferinţelor publice susţinute de personalităţi de valoare naţională şi europenă. Generaţiile ante- şi inter-belice ale Ploieştiului şi ale Câmpinei, ale Vălenilor de Munte şi ale Sinaiei au fost luminate de asemenea spirite. Venerabilul profesor Constantin Enciu, ajuns la generoasa vârstă de 90 de ani, spirit 87

Serghie BUCUR

enciclopedic pentru istoria, educaţia şi cultura oraşului „Aurului Negru”, uimeşte prin luciditate, logică şi farmec, asistenţa. Orice liceu din aceste localităţi s-ar onora pe sine, invitându-l să povestească – cum emoţiona publicul, în 5 iunie, în Atheneul „Paul Constantinescu”, cu ocazia – relatată deja – prezentării cărţii „Destinaţii esenţiale”, de Nic Dumitrescu. La fel, doctorul în Muzicologie Alexandru Bădulescu, prin vocea şi paginile scrise de domnia sa, Cultura Prahovei rezonând, în contextul celei naţionale – documnetat – prin povestirea – eventual foiletonistică – a 60 de ani de civilizaţie românească! Sumedeniei de istorici, de profesori, de artişti, scriitori şi muzicieni încă în viaţă, ziarele şi televiziunile şi mai ales - autorităţile judeţului NU le acordă spaţii de acces public educaţional şi nici banii pentru publicarea Amnitirilor / Memoriilor acestora. Câţi dintre ploieşteni ştiu de tetralogia „O cronică ploieşteană 1825-1974”, scrisă – cu pasiunea cercetătorului şi a istoricului, de Doctorul în Chimie Ing. Carol Niclae Debie, fondatorul Societăţii Muzicale a Ploieştiului, Filarmonica de mai târziu !?! „Panta rhei” spuneau latinii, adică „Totul curge”. Cum şi încotro? Simplu şi tragic: „Panem et circenses” – adică pentru „Pâine şi jocuri de circ” – felul de a fi, de 25 de ani, impus românilor în „democraţie”.

singuratic, trăieşte undvea deasupra Comarnicului, pe vârful de cremene al unei stânci pesemne destinată visării. Persuasivă în „vocile” care o armonizează în structuri cantabile, de nuanţă tragică, cartea d-lui Ciutacu face să crească în sufletul cititorului iarba mâhnită a iubirii de sorginte Zaharia Stancu. Cam aşa i-am receptat lecturile susţinute de poet, în faţa unui public avizat şi pe care elogiile criticului Christian Crăciun le-a direcţionat selectiv: „După 20 de ani de neîncredere în Poezie, dl Ciutacu s-a întors la Ea. Melancolia lui 2000 e mai vie decât şuvoiul optzecist! În vărful său de munte, Nea Vasile scrie minunat, e o sursă curată a Limbii Române!, salvând-o de la bufoneria în care astăzi ea este aruncată de agramţi şi grafomani!” Subscriu şi adaug: Vasile Ion Ciutacu scrie o poezie erotică, cu accentele râvnei şi râvnirii supremei noastre meniri: Iubirea şi Dragostea!

Poetul din vârf de cremene Biblioteca „Istrati” de pe încă romanticul bulevard al Culturii – podoabă străveche a Câmpinei, a prilejuit, sâmbătă 17 mai, lansarea cărţii de poeme „Iubeşte-mă (,) începe ura”, autor, Vasile Ioan Ciutacu. Poetul e un tip 88

Junii arhitecţi Miercuri 28 Mai, Galeria ploieşteană de Artă. Zidită parcă din alb şi din umbre, Expoziţie Absolvenţilor Liceului de Artă „Carmen Sylva” promoţia 2014 atrage publicul cu sculpturi, desene şi picturi ale elevilor claselor îndrumate de profesori eminenţi, ei înşişi artişti plastici consacraţi: Rita Bădulescu şi Nicolae Lupu. Întâlnesc lucrările textile ale elevilor profesoarei Cristina Galai, cele de design, profesor Cristian Anghel, de fotografie, profesor Ion Mihai Cochinescu şi, extrem de ingenioase, machetele câtorva clădiri imaginate de viitori arhitecţi îndrumaţi de profesorul Liviu Ghiţuleasa. Formele, spaţiile şi volumele au coerenţa asamblării în culori Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

sugestive şi reconfortante, premizele mi se dezvăluie cert: junii sunt înzestraţi cu harul ştiinţei şi artei de a proiecta şi construi clădiri. Complexurile sociale concepute de Andra Călin şi respectiv de Ana Costea vizează ambientale spaţii în acord cu habitaturi precumpănitor odihnitoare. Terasa cu dublă utilitate instalată pe o insulă din verdeaţă şi piatră, descrie motivul arhitectural pus într-o valorare accentuat modernă, de Andrei Ciobanu. Intuind locuinţe ale secolului XXI în variantele studiate de mulţi trecători în vitrinele Galeriei de Artă, intraţi aici odată cu noi, am găsit explicaţia artistică a lucrărilor semnate de Rareş Nedelcu, „Timpul”, Poliana Nicu, „Închinare”, Diana Cristudor, „Flori acvatice”, Mădălina Andriescu „Arborele”, Cristina Rusu, „Vibraţie”, Valentina Ion, „Paradis”, Andrei Boghici, „Autoportret”, Anghel Ionuţ Ştefan, „În bucătărie”, Andrei Goran, „Cuiele”, Daniel Alexandru Florea, „Gata de drum”, Claudiu Edwin, „Şarpe”, Silvia Nuţă, „Porumbeii”.

încântaţi de o evidentă bucurie. Sensibilitatea şi legăturile profesionale apropie două distinse june combatante pe frontul Frumuseţii: Mara Mirona şi Amalia Suruceanu – preşedinta Filialei UAP-Câmpina şi pictoriţă de valoare, poetă a culorilor întreţesându-se în peisaje, naturi statice, portrete şi compoziţii originale. Regret că n-am avut cum privi lucrările domniei sale, anul trecut, dar mă voi revanşa în toamna 2014, în ambianţa minunatelor pânze semnate cu numele rezonant în latura asemănării numelui de botez, care mă trimite la marea cântăreaţă portugheză, Amalia Rodriguez – văzută şi ascultată timp de două ore şi jumătate, pe scena Palatului din Capitală, într-o seară tomantică 1969. Sunt în stare să asociez muzica nuanţelor din picturile Marei şi, de pe Facebook, ale Amaliei – Alias Amas Art, cu rezonanţele celebrei regine a Fado-ului, medium capabil să îmi refacă spiritul şi voinţa. Mara Mirona – o urmăresc cum mai toţi aşteaptă s-o felicite şi s-o cuprindă în braţe – aduce publicului expresive desene, modelaje şi uleiuri, turbionare imagini ale ideilor artistice care au căpătat forme surprinzătoare şi sensuri matriceale asupra cărora privirile stăruie hipnotizate, iar ochii de sticlă Zeiss clipesc electronic, eternizându-le. O modernitate febrilă se degajă din expoziţie, spirala pare să susţină motivul filosofic al majorităţii lucrărilor, arta artistei îmbracă această sinteză a înşurubării şi a ascensiunii. Imaginaţia Marei Mirona lucrează pe sensul binomic al creaţiei, în piatră, în metal, în ceramică, în peniţă, în ulei şi în pastel.

Pictoriţele E o zi de joi – 5 iunie, spre seară. 6 şi ¾ oră cam tîrzie pentru un asemenea eveniment - Vernisajul expoziţiei personale de artă plastică a Marei Mirona. Lume potop, în foaierul Casei de Cultură „Geo Bogza”, perpendicular pe strada Grviţei 95; limuzine, buchete de flori, îmbrăţişări, pupături, zâmbete, chipuri radiaose, tandreţuri, felicitări, fotografii de grup, cordiale; o efuziune delirantă. Artista expozantă jubilează între operele prezente pe simeze şi domnişoarele, doamnele şi domnii Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Serghie BUCUR

Duplex de suflet

Juliile lui Hasdeu Eveniment naţional, cu reverberaţii europene, Ziua Juliilor lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, amândouă născute în aceeaşi zi, de 2 iulie, în faţa unui public numeros, ocrotit (contra ploilor care, în zona Castelului „Julia Hasdeu”, sunt instantanee, imprevizibile) de un sistem de corturi elegante şi ospitaliere, cu invitaţi de seamă, hasdeologi cu reputaţie continentală: Ionel Oprişan, Crina Decusară Bocşan, Mircea Coloşenco, precum şi scriitorul Gherasim Rusu Togan, preotul Constantin Mănescu, Mihai Ştefan şi Ioana Maria Vasiloiu. Condusă de dr. Jenica Tabacu, directoarea Muzeului Hasdeu, toţi aceştia au susţinut referate şi comunicări inedite, în ordine: „Aparatul critic al ediţiei Oeuvres posthumes, de Julia Hasdeu”, „Filele scrise vor fi scrise”, „Bogdan Petriceicu Hasdeu, stâlpul culturii române”, „Începuturile folcloristice ale lui B. P. Hasdeu”, „Filologia ca auxiliar al cercetării istorice la B. P. Hasdeu”, „Julia Faliciu, aurul hasdeean de la Roşia Montană”, „Julia Hasdeu – iubire din iubire”.

Serghie BUCUR La Maratonul poeziei de dragoste

Prin octombrie 2012, Filormonicile din Ploieşti şi din Piteşti s-au apropiat până la a se vizita reciproc, cu orchestrele şi dirijorii lor, Piteştiul consonând în spiritul de breaslă, profesional şi profesionist, şi în dimensiunea jurnalismului confratern, datorită emiciţiei dintre mine şi Tudor Mihalache, şi Adrian Simeanu – publicist remarcabil la ziarul ARGEŞUL şi în paginile altor publicaţii locale, recent, în ale revistei „Cafeneaua literară”, cu care am colaborat în paginile luxoasei reviste „de cultură muzicală” EUPHONIA. În compania iluştrilor maeştri ai baghetei Ovidiu Bălan şi Radu Postăvaru, prezenţele simfonicului ploieştean au strălucit de fiecare dată, dl Corneliu Irimia, directorul general al colosului muzical „Paul Constantinescu” turând la maximum „motoarele” acestei duble existenţe spirituale. În EUPHONIA am scris despre concerte şi recitaluri cu ecou naţional, domnii Adrian Simeanu şi Jean Dumitraşcu – directorul Filarmonicii piteştene şi fondatorul-director al amintitei reviste, publicând cu consecvenţă relatările despre viaţa filarmonică prahoveană. Despre Ioana Maria Lupaşcu, despre Daria Ioana Tudor, despre maestrul Octavio Calleya, despre Vlad Hârlav Maistorovici – pe 15 ianuarie 2012 interpretând, pe scena simfonică din Trivale, un Brahms, sub bagheta maestrului Pedro Negrescu! Stagiunea 2014-2015 se va deschide, la Ploieşti, pe la jumătatea lunii septembrei, sub un nou directorat – al maestrului Radu Postăvaru, succesorul vrednicului de laudă prof. Corneliu Nicolae Irimia; onoare predecesorului, glorie continuatorului!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

Theodor MARINESCU

Theodor MARINESCU La Câmpina, cu Ion Ochinciuc şi romanul său, Călugăriţa sau Mantis Religiosa

în profil al unei femei. Exuberant, cu un ton baritonal şi o dicţie bine temperată, poetul Florin Dochia, directorul Casei de Cultură gazdă, a deschis întâlnirea literară, subliniind valoarea evenimentului şi a anunţat lectorii prezentatori ai acestui incintant roman: Constantin Trandafir, Theodor Marinescu, Serghie Bucur, Christian Crăciun, Iulian Moreanu, autorul şi Ştefan Alexandru Saşa. După o sumară expunere a vieţii, activităţii profesionale şi a operei scriitorului Ion Ochinciuc, cronicarul Theodor Marinescu a remarcat, printre altele: „Romanul, ca specie a genului epic, în proză, greu de definit şi de clasificat datorită interferenţei cu alte genuri literare, este forma predilectă a scriitorului Ion Ochinciuc. Meritul incontestabil al scriitorului nostru oaspete, constă în asigurarea celor trei elemente definitorii ale unui roman de calitate: intrigă, caracterizarea personajelor şi cadrul – realizate impecabil în structura şi dinamica lucrării”. Atent la intervenţiile lectorilor, cu o excelentă documentare, prof. dr. Constantin Trandafir a subliniat: „Am atras atenţia că trebuie să se găsească acele părţi care să incite cititorii. Eu nu am citit prea multe cărţi poliţiste, am fost atras de unele, dar nu cucerit întru totul de romanul poliţist. Autorul acestui gen trebuie să fie foarte inteligent. Trebuie să aibă capacitatea de a crea o atitudine dramatică. Un roman poliţist nu trebuie să umble cu sentimentalisme. Autorul are toate calităţile pentru a scrie un roman poliţist; are o experienţă bogată şi un

Mult gustate de publicul încă aristocrat al municipiului dintre albiile Doftanei şi ale Prahovei, lansările de carte, în ultimii doi ani, s-au înmulţit considerabil. Astfel, datorită bunei colaborări a Comisiei de Cultură şi Sport a Cosniliului Local, cu Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, cu Biblioteca „Dr. C. I. Istrati” şi cu Casa Tineretului, în ultima perioadă s-au realizat peste 40 de cărţi (multe dintre ele fiind premiate la concursurile de profil, de jurii specializate), trei antologii şi două reviste. Printre protagonişti, ca invitat de onoare al Cercului Literar „Geo Bogza” s-a aflat iarăşi scriitorul Ion Ochinciuc, nelipsit în ultimii patru ani, cu o nouă carte. Recent, în prezenţa unui public select, încântat de armoniile pianistice ale maestrului Serghie Bucur, la amintita Casă de Cultură – din strada Griviţei 95 – domnia sa şi-a lansat cea de-a 23-a carte, intitulată „Călugăriţa. În umbra unei femei”, apărută la editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014. Coperta – semnată de maestrul Florin Dochia – ilustrează romanul cu desenul şi denumirea ştiinţifică a „Călugăriţei”: „Mantis religiosa”, în tandem cu nudul Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

Theodor MARINESCU

stil dinamic. Există puţină analiză psihologică şi mai mult dialog”. „Sunt un cititor constant al cărţilor maestrului Ochinciuc – a mărturisit publicistul Serghie Bucur – cartea este minunată, de rezonanţă balzaciană. Mam simţi în pielea lui Cozianu, dar am întâlnit şi câteva Simone. Personajele alcătuiesc o lume complexă, vii în epoci şi în împrejurări în care pasiunile trupeşti s-au împletit, ca totdeauna, între posesiunile carnale şi eternele interese pentru bani şi averi”. Intervenţiile moderatorului Florin Dochia, cu amintirea unor cărţi de referinţă ale unora dintre lectori („APTER”, „Cerbul însetat” ş. a.) s-au dovedit a fi un reuşit liant al acestei întâlniri. Prin urmare, Iulian Moreanu (real, prof. Gheorghe Ciocodeică), în calitatea de prezentator ne-a împărtăşit câteva impresii despre acest roman onchinciuchian: „De la primele pagini am crezut că este un roman de dragoste, dar ulterior am constatat că are şi un alt conţinut. Cartea este fascinantă, se citeşte pe nerăsuflate. Am aflat din cronica literară a d-lui Marinescu, publicată în „Oglinda de azi” din această săptămână, de tirajul de 140.000 de exemplare ale cărţii „Îngerul negru”! Incomparabil cu cel de azi, de câteva sute...! Personajele sunt bine conturate. Ingredientele: intrigă, suspans, crimă, sinucidere – sunt ingrediente generale. Personajele, veridice (în special Mircea Cozianu şi procurorul Titi Gămanu)”. „Dl. Ochinciuc a devenit câmpinean prin adopţie” – a spus prof. dr. Christian Crăciun. „Romanul este cel mai lipsit de reguli precise. El rămâne

un gen literar popular. Am fost impresionat de personajul feminin. Există o scanare a mediului social. Maestrul Ochinciuc are un ochi care vede conflictele şi evoluţiile sociale. Toţi suntem în umbra unei femei! „Călugăriţa” este un roamn care se citeşte cu mare plăcere”. Emoţionat dar încântat de prezenţa spectatorilor şi mai ales de aprecierile elocvente ale celor care vorbiseră înaintea domniei sale, d-l Ion Ochinciuc a remarcat, printre altele: „Emil Cioran susţinea că, dacă ai o idee, poţi scrie o carte. Dar ca să scrii un articol ori să faci o prefaţă de carte (...) ai nevoie de mai multe idei. Or, se pare că lansarea de carte de azi, n-a dus lipsă de idei. În această carte, CĂLUGĂRIŢA pare-se că vine cu susţinerea unei idei ce nu mă sfiesc s-o exprim: „Poezia e a tinereţii, iar proza, a maturităţii!” Excelentele catrene axiologice, semnate de renumitul scriitor umorist Ştefan Alexandru Saşa au încheiat, pentru al patrulea an consecutiv, întâlnirea cu maestrul Ion Ochinciuc: „De „Călugăriţă” am fost sedus / Şi-o iubesc precum un derbedeu, / Deaceea eu îl rog supus, / Să mă ierte bunul Dumnezeu!” („Păcat literar”); „Femeia care te-a ţinut / În umbră, tare-a fost haină, / Noroc că-n scris eşti fericit / Şi te-a scos muza la lumină!” („Compensaţie”), sau: „Că reumatism ai, nu-s uimit / Şi caută, îţi spun, de vrei, / Prea mult la răcoare ai tropăit, / În umbra atâtor femei!” („Efect întârziat”).

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea culturală

7 iunie Sărbătoare a literaturii Premiile concursului „Cartea Anului” 2013 Decernarea distincţiilor a avut loc sâmbătă, 7 iunie, pe terasa „The Ice Factory” de lângă Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza». Iată câştigătorii, pe categorii: - Premiul pentru poezie a fost acordat ex-aequo poeţilor Maria Dobrescu (pentru volumul „Gânduri în cuşcă”, Editura Premier) şi Florin Dochia („Elegiile căderii”, Editura Premier). - Premiul pentru eseu: Codruţ Constantinescu – „Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS: control şi propagandă”, Editura Vremea, Bucureşti). - Premiul pentru monografie: Alin Ciupală, Şerban Băleanu – „Istorisiri de pe plaiuri câmpinene. Chipuri. Locuri. Întâmplări”, Editura Premier). - Premiul „Opera Omnia” a revenit folcloristului, poetului şi istoricului literar Gherasim Rusu Togan pentru întreaga sa operă literară şi contribuţiile sale la studiul folclorului românesc din Transilvania. Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

7 iunie

- Premiul pentru proză nu s-a acordat Premiile Concursului de Manuscrise 2014 Juriul (acelaşi pentru ambele concursuri) a fost compus din criticii literari Radu Voinescu, Lucian Chişu si Vasile Spiridon. - Florin Dochia, pentru volumul „Orb pe mare” - Constantin Trandafir pentru volumul „Pactul conversaţiei. Secvenţe critice. Dialoguri” - Elena-Corina Cernica pentru volumul „Jocul fantasticului în proza lui Mircea Eliade”” Ambele concursuri au fost organizate de Biblioteca Municipală Câmpina, cu sprijinul financiar al Primăriei Câmpina şi al Consiliului Local Câmpina. 28 de poeţi la Maratonul Poeziei de Dragoste Imediat după acordarea premiilor pentru Cartea Anului 2013, Concursul de Manuscrise 2014, s-a desfăşurat Maratonul Poeziei de Dragoste. În Câmpina, acest tip de acţiune a ajuns la cea de-a şaptea ediţie. Şi de data aceasta, la Maraton, au fost prezenţi 28 de făuritori de versuri, care, pe parcursul a nu mai puţin de 3 ore, au 93

7 iunie

încântat publicul cu creaţiile proprii. Cel care a moderat manifestarea a fost poetul Florin Dochia, directorul Casei Municipale de cultură şi redactor-şef la „Revista Nouă”. Tot el a fost şi cel care a înmânat participanţilor „Atestate de poet maratonist”. Iată numele tuturor poeţilor care au susţinut recitaluri: Marina Popescu (Bucureşti), Angela Baciu (Galaţi), Emanoil Toma (Ploieşti), Florin Frăţilă (Câmpina), Aurel M. Buricea (Slănic Prahova), Constanţa Coman Mezdrea (Câmpina), Ioana Geacăr (Târgovişte), Emil Sude (Poiana Câmpina), Elena Glodean

(Câmpina), Viorel Păcala (Slatina), Anastasia Tache (Câmpina), Beatrice Ruscu (Ploieşti & Bremen, Germania), Codruţ Radi (Sinaia), Maria Dobrescu (Câmpina), Virgil Diaconu (Piteşti), Magda Mirea (Bucureşti), Radu Voinescu (Bucureşti), Gherasim Rusu Togan (Câmpina), Diana Trandafir (Câmpina), Florin Dochia (Câmpina), Ştefan Al.-Saşa (Câmpina), Ana Hâncu (Ploieşti), Vasile Ioan Ciutacu (Comarnic), Cătălin State (Câmpina), Amelia Stănescu (Constanţa), Marian Dragomir (Ploieşti), Călin Derzelea (Ploieşti), Vasile Valerian (Câmpina).

La Maratonul poeziei de dragoste 94

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

parodii

Ştefan AL.-SAŞA

Ştefan AL.-SAŞA SUBLIMA DORINŢĂ Iubita mea senilă cu părul alb şi rar, Mă bântuie prin creier spectrale amintiri Din timpurile-apuse când eu eram ştrengar, Iar tu o damicelă cu zeci de musafiri. Ce dansuri îndrăcite pe muchie de cuţit Mai întocmeam zănatici la balurile seci, Când tinereţea dulce pervers ţi-am vămuit Pe piatra zgrunţuroasă a unui loc de veci. Îţi mai aduci aminte chiolhanurile lungi Conspirativ ţinute în case de desfrâu, Şi vinurile limpezi cu care aş vrea să-mi ungi Pe pieptul scofâlcit o cruce până-n brâu? Ori meciurile arse în paturi din carton, Sfidare mondială a unui vechi refren Întruchipând o luptă ce-o dă Napoleon La Waterloo-ul paşnic cu-a lui Madame Sans Gêne? Alzheimer-ul pândeşte la fiecare pas, Când vii la rendez-vous, nu ştiu cum te mai cheamă Şi-ţi zic puicuţă dragă, dulceaţă, ananas, Sau lăcrimând rostesc, duios cuvântul mamă. Iubita mea senilă, e SMURD-ul într-un peş, Aşteaptă-mă, degrabă la tine o să-ajung, Sublimă e dorinţa şi nu vreau să dau greş, Mai dă-mi o sărutare cu ultimul tău schwung!

Revista Nouă nr. 4 (83) /2014

actualitatea

La Maratonul poeziei de dragoste

Revista NouÄ&#x192; nr. 4 (83) /2014