Revista Noua 4 - 2015 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA l Ani BRADEA l Irina MUNTEANU l Mioara BAHNA l Radmila POPOVICI l Gh. NAZARE l Firiţă CARP l Adrian SIMEANU l Alin CIUPALĂ l Ada CAROL l Codruţ RADI l Diana TRANDAFIR l Sorin VÂNĂTORU l Iulian MOREANU l Irina Lucia MIHALCA l Laura ŞERBAN l Florin Severius FRĂŢILĂ l Mircea TECULESCU l Ştefan AL.-SAŞA l George Liviu TELEOACĂ l Octavian ONEA l Serghie BUCUR Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 4 (88) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: editorial - Florin DOCHIA - Eu sunt poveste / 3; anotimp - Ani BRADEA Morometea / 5; eveniment - Irina MUNTEANU - «Ridicat-am ochii mei la munţi» / 7; eveniment - Florin DOCHIA - Artgothica, Sibiu, 2015 / 10; cronica literară - Mioara BAHNA - Prezentul-palimpsest: Gellu Dorian – Casa Gorgias / 13; poezie - Radmila POPOVICI / 16; note de lectură - Gh. NAZARE - Clişee de viaţă posdecembristă / 18; note de lectură - Firiţă CARP - Printre stele / 21; note de lectură - Firiţă CARP - Bună dimineaţa, prieteni! / 22; eseu - Florin DOCHIA Câteva reflecţii despre valori psalmice în poezia populară românească / 23; cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Amintiri de preţ despre-un om la fel / 30; restituiri - Alin CIUPALĂ - „RODICA” - Atmosfera câmpineană de acum 100 de ani într-o carte pentru copii / 31; poezie - Ada CAROL / 34; Codruţ RADI / 36; eseu - Diana TRANDAFIR - Franz Kafka, Metamorfoza / 38; poezie - Sorin VÂNĂTORU / 40; proză - Iulian MOREANU - Maşina de scris / 42; Irina Lucia MIHALCA - Fata din vis / 59; Diana TRANDAFIR - Moartea domnului Grigoriu / 62; tălmăciri - Florin DOCHIA - Cântec pentru Inanna, 7 (Chanson pour Inanna, 7 - în limba franceză de Laura ŞERBAN) / 65; istorie recentă - Florin Severius FRĂŢILĂ - Pacienţii politici (5) / 66; eseu - Codruţ RADI - Târgul cu Socrate… / 72; semnal - Firiţă CARP - Un ghid facultativ, dar necesar / 74; poezie - Mircea TECULESCU / 76; şarje amicale - Ştefan AL.-SAŞA - Lansare de carte Codruţ Radi - Celălalt, hotar cu mine / 78; atitudini - George Liviu TELEOACĂ Manualul lui B. P. Hasdeu, imbold spre eficienţă în liceele Europei Unite / 79; teatru - Octavian ONEA - Domnul B. P. Hasdeu şi domnişoara Iulia lucrează. Sau, Biuroul Directorului / 82; evenimente - Adrian SIMEANU - Muzica zilelor noastre / 89; nostalgii - Serghie BUCUR - Poeţii şi Muzicienii mor, Romanţele rămân / 92; cu adresă - Adrian SIMEANU - Epistolă meritată, epistolă datorată / 95; teatrul zilelor noastre - Adrian SIMEANU - Poezie şi umor, într-un show fără decor / 95; evenimente - Concursul Naţional de Poezie «TRADEM» / 96; Festivalul-concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII” / 98.

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

editorial

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Eu sunt poveste Secole de-a rândul, dacă nu cumva milenii, Occidentul a ignorat faptul că suntem parte a naturii. Sentinţa biblică conform căreia omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului a fost înţeleasă în sensul că Dumnezeu l-a făcut pe om stăpânul naturii. Pentru Descartes, dar şi pentru Marx, omul e singurul subiect conştient care poate şi trebuie să controleze natura. Până acum vreo jumătate de veac, nimeni nu sendoia de aceste adevăruri aparent imuabile. Apoi, deodată, revelaţia: natura nu se lasă stăpânită, ea se împotriveşte. Este o revoltă latentă, subterană, secretă, chiar misterioasă, dar de neoprit. Şi omul începe să aibă de pierdut. Şi omul vede cum dispar, treptat, elemente din jurul său pe care se baza ca să vieţuiască. Par minore. Scade populaţia de albine în Americi. Producţia de miere a Franţei este pentru prima dată în istorie mai mică de zece mii de tone. Albinele mor. Şi dacă albinele mor, plantele fructifere nu mai fac rod, pentru că nu mai sunt polenizate. În fiecare oră dispar trei specii de animale şi în fiecare zi una de plante. Revista Descoperă titrează: „A şasea mare extincţie a speciilor, acum!” şi „Noi suntem asteroidul”. Cu alte cuvinte, ne dărâmăm singuri casa şi Acasa. La 94 de ani, sociologul şi filosoful Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Edgar Morin mărturiseşte: „Îmi place mult fraza lui Friedrich Hölderlin: «Acolo unde creşte pericolul, creşte şi ceea ce salvează.» Ăsta va fi suicidul sau reflexul vital. Ne paşte abisul… Pentru prima dată, simţim că facem parte dintr-o aventură comună, din pricina pericolelor cauzate de mondializare. O conştiinţă comună ne va permite să putem reacţiona. Dacă se dezvoltă.” E greu de spus dacă o conştiinţă comună se dezvoltă. Deocamdată, forţa şi criza nu se situează la nivelul gândirii lumii, ci la cerinţa creşterii profitului dezmăţat al complexului militar-industrial-financiar, al cămătarilor care au preluat frâiele în urmă cu vreo două mii de ani şi le ţin tot strâns şi acum. Morţii în războaie militari, civili - aduc cele mai mari câştiguri. Deşertificarea, încălzirea globală, topirea gheţarilor, începerea unor alte mari migraţii de populaţie rămân realităţi constatate fără soluţii. Fiecare se apără pe sine, cât poate, sau se refugiază între fantasmele lumii virtuale. Viitorul este din ce în ce mai imprevizibil, ziua de mâine este cel mai adesea o surpriză. Alungarea din Paradis a însemnat aruncarea în temniţă a omului. Accesul la cunoaşterea temniţei – una nemărginită, desigur – înseamnă accesul la minciuna de fiecare zi. În căutarea 3

Florin DOCHIA

adevărului potenţial, sensul se pierde, rostul plecării se uită, absurdul domneşte. Coborâm tot mai adânc spre infinitul mic şi înţelegem tot mai puţin din funcţionarea lumii materiale. Privim tot mai departe spre alte stele şi înţelegem tot mai puţin din funcţionarea universului. Misterele devin tot mai largi şi mai profunde. Fiecare răspuns naşte încă o mie de întrebări. E mare bucurie că am descoperit (???) existenţa unei planete asemănătoare cu Pământul la o distanţă de 1400 de ani lumină. Nu vom ajunge niciodată acolo. Nici măcar nu ştim dacă mai există, pentru că informaţia e veche de un mileniu şi

jumătate. E ca şi cum abia acuma am fi aflat că s-a născut profetul Mohamed, dar nu am şti nimic despre jihadul secolului 21. Ne pierdem în vise, ne cunoaştem din ce în ce mai puţin pe noi înşine, ceea ce numim ştiinţă este tot mai relativ, tot mai puţin peren. Ne rămâne numai o singură cale sigură: Poezia. În toate formele ei, creatoarea de lumi noi şi salvatoarea de spirit. Actul Creaţiei lui Dumnezeu a fost un act poetic. O metaforă ivită din „umbra unei idei”. E un act care poate fi repetat. Desigur, cu alte personaje. Suntem pierduţi? Poate că nu… De asta, fiecare poate să spună: eu sunt poveste!

REZULTATELE CONCURSULUI DE MANUSCRISE 2015

Iulian Moreanu, câmpinean originar din Moreni, Dâmboviţa. Volumul de proză scurtă „Iarna perfectă” va ﬁ editat în curând, în urma primirii premiului „Florica Cristorforeanu”. Fesivitatea oﬁcială a înmânării premiilor va avea loc pe 5 septembrie, la Râmnicu Sărat.

Juriul, format din criici literari Radu Voinescu (preşedinte), Lucian Chişu şi Vasile Spiridon, a stabilit manuscrisele câşigătoare la concursul organizat de Consiliul Local Câmpina, prin intermediul Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”: „Prins în lumea cuvintelor. Cărţi, opinii, întâmplări (3)” – autor Florin Dochia, „Oraşul suspendat” – autor Diana Trandafir şi „Povesiri cu un copil” – autor Iulian Moreanu. Volumele au fost deja editate şi vor fi lansate oficial în toamnă, la Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” din Câmpina.

UN SCRIITOR CÂMPINEAN PREMIAT Asociaţia „Renaşterea Râmniceană”, condusă de Constanin Marafet, cu sprijinul ﬁnanciar al Centrului Cultural „Florica Cristoforeanu”, a anunţat rezultatele pe 2015 ale cunoscutului Fesival Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constaninescu” de la Râmnicu Sărat, aﬂat la ediţia a VIII-a. Printre câşigători, îl regăsim pe scriitorul 4

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

anotimp

Ani BRADEA

Ani BRADEA Morometea Mi-am făcut o mică bibliotecă la serviciu, din dorinţa de a mai coase spărtura dintre cele două lumi în care trăiesc, una mai mult virtuală iar cealaltă crud de reală. Mă înconjoară cărţi şi obiecte personale, spre liniştirea mea şi intrigarea celor ce trec pe-acolo. Cărţile nu sunt mereu aceleaşi, car după mine volume în curs de citire sau aşez vremelnic pe poliţă vreo carte primită recent. Colegii s-au obişnuit, într-atât încât (şi asta chiar de la început) trec indiferenţi pe lângă fostul dulap transformat în corp de bibliotecă. Cea curioasă, provocată de colţul meu de citit dotat cu un fotoliu şi o măsuţă, pe lângă amintitul dulap, este doamna care face curăţenie după orele de program. Şi cum eu rămân deseori în fotoliu mult peste aceste ore, întâlnirea este inevitabilă. O voi numi simplu Lina, deşi numele nu este real, doar puţin asemănător. E un personaj femeia asta şi, chiar dacă mă scoate din sărite cu vorbăria-i nesfârşită, n-am putut să nu-i remarc inteligenţa nativă. A absolvit doar opt clase şi-apoi s-a măritat, un copil care a făcut repede un copil, după cum se autodefineşte. N-a citit, asta tot ea declară, niciodată, nicio carte. Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Singurele ei lecturi sunt rubricile de horoscop din gazetele locale, pe care le primim în instituţie, şi uneori reţetele de mâncăruri publicate tot acolo. Mi-a spus că i-a plăcut desenul tehnic, în puţinele ore făcute la şcoală, şi că le-a desenat colegilor ei planşele pe care primeau apoi note. Are vedere în spaţiu, m-a convins desenându-mi schiţa unui dulap pe care şi-l dorea în bucătărie. În rest, se pricepe la toate, ca orice femeie de la ţară pentru care băncuţa din faţa porţii ţine loc de bibliotecă, presă, radio, televiziune, adică de toate mass-media. E foarte informată şi, vrând nevrând, prin ea sunt şi eu la curent cu toate bârfele. Dar cel mai mult o atrag lucrurile mele. Ştiu că le cercetează când nu sunt prezentă, reţin unde mi le las şi le găsesc uşor mutate de la locul lor, sau fotoliul deranjat ca după cineva care tocmai s-a ridicat din el. Dar dintre toate, întâmplarea de astă-iarnă a fost memorabilă! Scriind un text în care făceam referire la Dostoievski, am lăsat într-o seară pe măsuţă „Fraţii Karamazov”. A doua zi, toate birourile erau cuprinse de un frig crâncen, atmosfera nu s-a dezmorţit decât spre ora prânzului şi 5

Ani BRADEA

toată lumea bombănea acuzând-o pe Lina, în ale cărei atribuţii intră şi făcutul focului în sobe dimineaţa. I-am cerut explicaţii după-amiaza, când am rămas doar noi două în toată clădirea. A pufnit în râs şi s-a aşezat pe un scaun sprijinindu-se în coada pămătufului, aşa cum face de fiecare data când e pornită pe destăinuiri. „Vă spun, dar să nu mă spuneţi mai departe! Am venit ca de obicei cu noaptea-n cap, am aprins focurile cu primele vreascuri, aşa cum le pregătesc eu de seara. Apoi am văzut cartea dumneavoastră. Am zis că nu mă vede nimeni şi nici dumneavoastră n-o să aveţi de unde şti aşa că n-a fi foc dacă arunc o privire. Am început să citesc şi am uitat de sobe! M-am trezit la realitate cu zece minute înainte de opt. Focurile erau stinse şi a trebuit să alerg după vreascuri să le pot porni iarăşi. De aceea a fost frig şi nu s-a încălzit decât foarte târziu. M-a prins povestea din carte şi ştiţi ceva? Acum înţeleg eu de ce citiţi dumneavoastră atât de mult. Când citeşti uiţi de toate necazurile şi problemele, te concentrezi doar pe povestea din carte şi nu mai ştii cum trece vremea. Să nu vă supăraţi pe mine, vă rog!” Nu-mi venea să cred! Femeia care-mi spusese că n-a citit o carte în viaţa ei a început brusc cu Dostoievski şi s-a declarant cucerită! Am râs în hohote şi i-am spus că nu mă supăr, că poate să citească ce carte vrea ea din cele aşezate pe rafturi sau lăsate de mine pe măsuţă. Săptămâna asta, luni dimineaţa, am găsit lângă tastatură o carte pe care o

primisem recent prin poştă. Ştiam sigur că o aşezasem pe poliţă, lângă cealaltă, a aceluiaşi autor, căreia-i făcusem o cronică. Am fost convinsă că titlul cărţii o atrăsese pe Lina, care venise în weekend să citească. Am întrebat-o zâmbind: „Ai citit poveşti duminica asta?” „Am uitat cartea undeva? – a zis roşind, furişând instinctiv o privire spre locul în care eu o găsisem. „Am citit doar două povestiri pentru că m-a strigat cineva şi probabil de aceea am uitat să mai pun cartea la locul ei.” Scuza ei, prin care se chinuia parcă să-şi diminueze vina, întreruptă fiind n-a putut să parcurgă prea mult din text, m-a amuzat teribil. „Nu-i nimic, i-am zis, ştii doar că poţi citi oricând. Doar să ai grijă de cărţi, am mai adăugat.” Apoi am încercat să-mi văd de treabă, împlântându-mi insistent privirea în monitor. Dar odată cu discuţia asta deschisesem zăgazurile poveştilor Linei şi era imposibil să scap prea uşor. O vreme am ignorat-o, vorbea despre tot felul de chestii văzute la televizor, dându-le interpretare proprie. Nu miam ridicat ochii spre ea, ştiind că gestul ar fi încurajat-o să continue şi mai abitir. Chiar am reuşit să nu mai fiu atentă o vreme, până ce am auzit-o zicând: „Poate că ţările europene asta şi vor, să ne aducă iar în situaţia de demult, să fim din nou o ţară agrară, că oricum nu mai avem fabrici şi uzine, iar economia e la pământ!” Am capitulat! Asta e Lina mea, o Morometea de secol XXI! 18 iunie 2015 la 16:35

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

eveniment

Irina MUNTEANU «Ridicat-am ochii mei la munţi» În perioada 3-5 iulie, Ziarul Lumina a organizat, la Mănăstirea „Înălțarea Sfintei Cruci”-Caraiman din Bușteni, județul Prahova, colocviul de literatură creștină „Ridicat-am ochii mei la munți Repere ale liricii religioase românești”. Au participat poeți și critici literari din toată țara. În deschidere, cuvântul de binecuvântare a fost rostit de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, delegat al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. „Văd foarte multă poezie care se inspiră din

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Irina MUNTEANU

Scriptură și din tradițiile creștine ale poporului român. Există foarte multă poezie sacră, fie doxologică, psalmică, fie creată de poeți care ajung la starea de beatitudine, de inspirație, pentru a-L preamări pe Dumnezeu sub forma poeziei. Astfel, învățătura creștină pătrunde mult mai ușor și mai plăcut în sufletul oamenilor”, a arătat Preasfinția Sa. De asemenea, ierarhul a mai vorbit și despre „curajul nemaipomenit” al poeților religioși din vremea comunismului, a căror operă a ajuns la public „fie pentru că cenzorii nu au văzut mesajul, fie pentru că ei au lăsat-o să treacă pentru că și-au dat seama că poezia de inspirație religioasă era un lucru foarte necesar sufletului acestui popor”. Părintele consilier patriarhal Nicolae Dascălu, directorul Publicațiilor Lumina, a subliniat faptul că acest colocviu stă sub semnul Psalmului 120 - „Ridicat-am ochii mei la munți” - și a vorbit despre

Irina MUNTEANU

„bucuria întâlnirii ce stă în prelungirea a ceea ce facem la suplimentul literar și artistic al Ziarului Lumina”. Daniela Șontică, redactor-șef adjunct al Ziarului Lumina și coordonator al suplimentului „Lumina literară și artistică”, a făcut o scurtă prezentare a acestei publicații care apare lunar din aprilie 2014. Virgil Borcan, profesor de limba și literatura franceză la Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov și coordonator al cenaclului ce funcționează la această facultate, a prezentat o comunicare cu titlul „Scurt traseu diacronic al poeziei religioase românești”. Lidia Popița-Stoicescu, redactor la Radio Trinitas, unde realizează emisiunea „Lumină lină”, a vorbit despre „Poeți români în căutarea lui Dumnezeu”. Doamna Popița-Stoicescu a

observat că există trei modalități de manifestare a poeziei religioase: o încercare de a da o definiție a lui Dumnezeu; o cale a Damascului - drumul de la negare la convertire; mărturisirea cuvântului revelat. „Poezia ca instrument de cunoaștere mistică” este titlul prezentării susținute de Carmelia Leonte, ce semnează atât cărți de versuri, cât și de proză. O scurtă trecere prin istoria poeziei religioase în vremea de după cel de al Doilea Război Mondial a realizat Emanuela Ilie, conferențiar universitar, critic și istoric literar, ce a prezentat lucrarea „Poezia religioasă înainte și după 1989. Constrângeri, prejudecăți, inerții de receptare”. Paul Aretzu, scriitor și profesor de limba și literatura română, a susținut o comunicare cu tema „Rolul creației literare în creștinism”, în care a subliniat

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Irina MUNTEANU

„necesitatea unei întoarceri de finețe către literatura veche”. „Valori psalmice în poezia populară românească” s-a intitulat lucrarea prezentată de poetul Florin Dochia. El a arătat că „o lectură a psalmilor traduși de Dosoftei ne aruncă spre folclor” și că a existat un schimb reciproc între planul folcloric și cel religios. Florin Caragiu a vorbit despre „Poezie și iconicitate”, lucrare dedicată memoriei surorii sale, Carmen Caragiu, și a subliniat „existența fundamentelor religioase ale culturii”. A fost prezent la colocviu și părintele profesor Gheorghe Holbea, prodecan la Facultatea de Teologie din București, care conduce un cenaclu literar la această facultate, unde vin atât studenți teologi, cât și studenți de la alte facultăți. Părintele a citit câteva creații ale poetului Daniel Turcea, plecat la Domnul la 33 de ani.

În partea a doua a zilei de 4 iulie, au susținut recitaluri de poezie autorii: pr. Nicolae Stoia, Elena Dulgheru, Diana Caragiu, Monica Manolachi, Adriana Bulz, Florentina Loredana Dalian, Daniela Șontică, Paul Aretzu, Lidia PopițaStoicescu, Carmelia Leonte, Simona Dumitrache, Daniel Drăgan, Florin Caragiu, Florin Dochia, Codruț Radi, Laurențiu-Ciprian Tudor, Sorin Lucaci, Eugenia Țarălungă, Emil-Iulian Sude. Întâlnirea poeților la Mănăstirea „Sfânta Cruce” din Bușteni a fost și prilej pentru a crea împreună o poezie, la care fiecare dintre cei prezenți a contribuit cu câte un vers. Iată ultimele versuri ale acestei creații: „Atât rămâne din noi: cât suntem întâlnire, comuniune, pe calea inimii cu Dumnezeu și cu oamenii/ De din jos de foarte sus, dusu-ne-am și neam fost spus”. (Articol preluat din ziarul „Lumina”)

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

eveniment

Florin DOCHIA Artgothica, Sibiu, 2015 După drumul spre Sibiu de anul trecut, în compania încântătoare a regretatului prieten Gherasim Rusu Togan, am ales, în vara asta, singurul interregio accesibil din Câmpina, Bucureşti-Timişoara-Bucureşti – 1621/1622. O călătorie cu trenul, care putea să stârnească amintiri din secolul trecut, din vremea în care alternativa la calea ferată pe distanţe lungi era aproape exclusă. Dar nu nostalgiile m-au năpădit, ci tristeţile, dezamăgirile, la vederea ruinelor şi pârloagelor ce se arată în deplinătatea lor de la geamul vagonului, la margini de oraşe, la margini

Florin DOCHIA

de sate din ce în ce mai pustii. Unde e ţara mea frumoasă, de ce se lasă totul pradă abandonului, unde sunt oamenii harnici şi plini de speranţă? Cu o întârziere de 50 de minute, am ajuns în gara prăfuită a oraşului de pe Cibin şi am intrat în spaţiul magic medieval la care visam deja, de câteva săptămâni. Casa cu cariatide e aceeaşi dintotdeauna, oamenii la fel de prietenoşi, fie că-s vechi cunoştinţe, fie că sunt cunoştinţe noi sau chipuri pentru nume cunoscute. Primii: Adrian Suciu, Dan Herciu, Niu Herişanu – cele trei suflete ale Artgothicii. Prima dezbatere, de vineri, la care ajung este dedicată schimbărilor de paradigmă carte pe hârtie / carte digitală & online (io i-am spus hipertext, cum m-am obişnuit de câţiva ani), la care Dan Mircea Cipariu are contribuţia consistentă; concluzia este inevitabilă: nimic nu mai poate fi schimbat, tiparul pe hârtie şi digitalul (sub toate formele) se cuvine să coexiste, să-şi ocupe spaţiul-

Ioan Es. Pop, Rita Chirian, Daniel Corbu, Robert Şerban 10

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

timp aferent fiecăruia, noile generaţii deja suferind schimbări de atitudine inclusiv neuronală faţă de informaţie, comparabile cu acelea constatate de Platon la răspândirea scrisului. Noaptea poeţilor a fost chiar întunecată, o biată veioză aruncându-şi lumina într-un colţ rezervat recitatorilor, atmosfera de mister subliniind misterul poeziei, în aşteptarea fantasmelor care mai apr din când în când, sub forma unor oaspeţi întârziaţi. O masă din curte este destinată ofertei de carte şi reviste – adaug şi eu acolo cele trei numere din Urmuz 2015, Revista Nouă şi 2 volume de poezie proprii: orb pe mare şi Ferestre spre curtea interioară. Sâmbăta se deschide cu un atelier de

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

traduceri gestionat de invitaţii din Israel, pe care-l ratez cu nonşalanţă, din ebraică apropiindu-se de mine numai muzicalitatea implicită unei limbi cu totul străine. Abia după-amiază, în Sala Oglinzilor din sediul Forumului Democrat al Germanilor din România, asistăm la Medalionul literar George Almosnino, susţinut de Nora Iuga (soţia), Valeriu Mircea Popa şi Angela Baciu. Apoi se decernă Diplomele de Excelenţă şi anunţă premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”: Lucian Vasilescu (pentru volumul Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea) şi Merlich Saia (debut cu Garda de corp) Anca Hirschpek (Premiul Editurii Grinta pentru manuscris); Trofeul Mopete nu s-a acordat la această ediţie. La orele 20.30, ne-am mutat în curtea interioară de la Art Café, unde, sub bagheta bine strunită a lui Adrian Suciu, ca şi altădată, ne-a prins miezul nopţii citind şi ascultând poezie. Într-o ordine deliberat alfabetică, cei aflaţi acolo şi care s-au expus publicului, într-un fel sau altul, s-au numit: Ionela-Violeta Anciu,

Mircea Arman, Angela Baciu, Cristina Berinde, Dan Mircea Cipariu, Adrian Cârstea, Rita Chirian, Daniel Corbu, Ioana Crăciunescu, Silviu Dachin, Florin Dochia, Menahem Falek, Bogdan Federeac, Wolfgang Fuchs, Gabriela Garlonţa, Silviu Guga, Niu Herişanu, Dan Herciu, Nora Iuga, Riri Silvia Manor, Alina Naiu, Emil Cătălin Neghină, Cornel Octavian, Ioan Es. Pop, Valeriu Mircea Popa, Merlich Saia, Nicolae Silade, Adrian Suciu, Petruța Şerban, Robert Şerban, Simona Toma, Lucian Vasilescu, Tudor Voicu, Marie Vrânceanu, Laurenţiu Vedinaş… Dacă am uitat pe cineva, cu voie sau fără voie, să fiu iertat. * Premiul „Mircea Ivănescu” pentru poezie: Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, Ed. Rentrop&Straton, 2014. Premiul „Mircea Ivănescu” pentru debut: Merlich Saia, Garda de corp, Ed. Tracus Arte, 2014. Premiul Editurii Grinta pentru manuscris: Anca Hirschpek

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Prezentul-palimpsest: Gellu Dorian – Casa Gorgias Cele zece capitole, intitulate simplu Unu, Doi, Trei etc., care alcătuiesc romanul lui Gellu Dorian – Casa Gorgias, Editura Niculescu, Bucureşti, 2011 –, sunt precedate de câteva note care susţin primatul, în carte, al ficţiunii, în pofida faptului că, pentru scriere, autorul s-a folosit de foarte multe informaţii reale, de documente de arhivă, menţionate în diverse cărţi şi reviste, precum şi de evenimente trăite de el în oraşul în care locuieşte, pe toate topindu-le într-o ficţiune al cărei scop este unul pur beletristic. Acţiunea romanului se dezvoltă pe două planuri temporale, prezentul fiind rama evocării, iar pretextul acesteia, demolarea, în anii ’80 ai secolului al XXlea, a mai multor clădiri vechi, între care casa care a aparţinut lui Gorgias, primului spiţer al Oraşului, spaţiu principal în care se derulează acţiunea, identificabil cu Botoşaniul, oraşul în care locuieşte scriitorul, care îi împrumută personajului, pe seama căruia pune scrierea cărţii, şi alte date ale propriei biografii şi ale personalităţii sale. Reiterându-se, între altele, vechi teme culturale, între care ubi sunt qui ante nos sau sic transit gloria mundi, în cartea lui Gellu Dorian, renaşte, în primul rând, istoria unei aşezări moldave, care a fost pe vremuri un El Dorado al multor Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

inşi veniţi de peste mări şi ţări să se aciueze aici, ale cărei case vechi rămase în picioare peste timp sunt dovezi care atestă trecerea unei lumi incompatibile, în multe privinţe, cu aceea a urmaşilor ei, dar şi foarte asemănătoare, în altele. Un număr impresionant de personaje, multe dintre ele episodice, populează paginile de faţă, implicându-se într-o puzderie de fapte care se întreţes, sporind verosimilitatea întregului, în ciuda apelului din debut de a se miza, în lectură, pe ficţiune, pentru că danii, vânzări, trădări, intrigi, lăcomie în locuri neaşteptate, crime, iubiri, naşteri, speranţe, deziluzii, lupte cu alţii şi lupte cu sine, machiaverlâcuri greu de imaginat, înălţări şi căderi etc. dau un tumult nebănuit vieţii trăite cu mai mult de două secole în urmă, dar se regăsesc, chiar dacă nu se insistă şi asupra acestei laturi, şi în cea a lumii lui George Dorn, căruia naratorul auctorial îi conferă statut de personaj-reflector, flancat mai mereu de prietenii săi, Ivaşciuc, un arhivar dedicat în mod excepţional cercetării, şi colegul său bibliotecar, Titircă, înzestrat, la rândul lui, cu o pasiune şi o imaginaţie extraordinare. Şi, iată, deci, ingredientele pentru reconstituirea trecutului: un cercetător, preocupat de rigoarea ştiinţifică, un cunoscător foarte bun şi el al istoriei, dar 13

Mioara BAHNA

cu propensiune spre reconfigurarea acesteia, trecând-o prin filtrul imaginaţiei personale, un entuziast cu disponibilitate artistică şi o istorie generoasă! În arhitectura cărţii, datelor adunate de personajul-scriitor, împreună cu prietenii lui, li se adaugă şi altele, dezvăluite de naratorul auctorial care, în acest fel, îşi păstrează avantajele omniscienţei, limitând, totodată, atuurile celui desemnat să reconfigureze într-o carte o lume apusă ireversibil, în multe dintre aspectele ei, chiar dacă şi mai multe se reiau, ciclic sau nu. Aşa se explică precizări de felul: George Dorn n-avea de unde şti de… Cei trei vizează cunoaşterea existenţei universului uman al Oraşului de altădată – adevărat Babel, adăpostind armeni, greci, evrei, lipoveni, polonezi, cehi, ruteni, italieni, turci, dar, mai ales, ţigani, la care se mai adaugă austrieci, nemţi, francezi, ruşi şi încă cineva, băştinaşii mereu săraci –, cu toate ascunzişurile ei şi a cărei densitate îi aduce textului încă o notă factologică, având însă rol în sublinierea culorii locale şi temporale, susţinătoare, de asemenea, a veridicităţii ansamblului. Preocupaţi în primul rând de personalitatea lui Johann Gorgias, cei trei prieteni reconstituie, de asemenea, un fragment consistent din istoria Oraşului, remarcând, printre altele, aportul fiecărei etnii, dintre cele menţionate, la construirea profilului economic, social, spiritual etc. al urbei. De pildă, observă contribuţia esenţială a evreilor şi a armenilor la întemeierea unei vieţi economice solide, aşa încât, deşi se aflau la capătul lumii civilizate, aceştia reuşesc să facă aici, din multe puncte de vedere,

un adevărat paradis. De fapt, în roman se demonstrează şi realitatea toposurilor etnice, pentru că grecii din aşezare sunt lacomi, ţiganii se dedau la tot felul de nelegiuiri, francezii – rafinaţi, aplecaţi spre plăceri, turcii, ruşii, şi ei – înclinaţi spre zădărnicii, dornici să li se recunoască vitejia, supremaţia etc. În această conjunctură, spre exemplu, în timp ce majoritatea se preocupă de prezent sau de viitorul imediat, evreii dau o importanţă colosală educaţiei copiilor lor, drept care îi trimit să înveţe, în special medicina, la Academia Mihăileană din Iaşi, dar şi la Cernăuţi, Viena sau Praga! Demolarea Casei Gorgias sau a Farmaciei Semaca, numită şi Casa Curţii, cea mai impunătoare clădire din Oraş, aproape două veacuri, în care a funcţionat prima spiţerie din zonă, se

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mioara BAHNA

constituie, la nivelul structurii, în trama romanului. Fiind vorba de un material documentar a cărui amploare sporeşte continuu, informaţiile aduse nu se înlănţuie mereu cronologic, la scara întregii cărţi anticiparea şi flashback-ul fiind frecvente. Începând cu al doilea capitol, mai ales, prin mintea lui George Dorn se derulează filmul vieţii celui din care îşi face un adevărat idol, Johann Gorgias, trimis austriac la Iaşi, unde uceniceşte în spiţeria lui Musiu Jefroi, francezul care îi acordă, apreciindu-i cunoştinţele şi calităţile remarcabile, tot sprijinul tânărului – absolvent al înaltelor studii de farmacie la Viena, trăitor apoi, o vreme, la Braşov –, chiar şi după ce părăseşte Iaşul, mutându-se în Oraş, pentru ca, înainte de moarte, să-i lase moştenire averea sa. Sosit în Oraş ca trimis austriac, cu loc în loja de la Londra, care-l obligă să supravegheze linia de continuă ofensivă în afara graniţelor imperiului, spiţerul devine o personalitate de referinţă, în studierea vieţii acestuia, dar şi a aşezării, George Dorn căutând răspuns la o întrebare care-l macină: de ce, Doamne, suntem atât de săraci? Secondat, prin urmare, de Ivaşciuc, un şoarece rafinat de arhivă, şi de Titircă, a cărui memorie se dorea descărcată în capul lui, George Dorn ajunge să-şi ocupe aproape tot timpul – dar filmul trecutului se derulează prin mintea lui într-un timp scurt, cât înghite, aproape ritualic, (în zece reprize, corespunzând, fiecare, câte unuia dintre cele zece capitole ale cărţii), cana de vin fiert cu scorţişoară – cu reconstituirea vieţii favoritului său dintre înaintaşi, făcută în

aşa fel ca realitatea să asimileze ficţiunea. De fapt, scrierea lui Gellu Dorian este o creaţie metaliterară, dezvăluind gestaţia unei cărţi, felul în care, între preocupările personajului său, s-a instalat ideea construirii unui roman, precum şi tribulaţiile determinate de aceasta, cu atât mai mult cu cât materialul epic presupune adunarea şi prelucrarea unei cantităţi uriaşe de date documentare. Martor al acestei invazii a trecutului, într-o zi de iarnă, în gândurile unui ins trăind la două secole distanţă, este însuşi Johann Gorgias, a cărui prezenţă tăcută, dar atentă – cu o privire mirată, ori de câte ori se reaminteşte câte un episod sau un amănunt al vieţii lui, a cărui cunoaştere de către alţii pare a-l surprinde, făcându-l să tresară – o face posibilă imaginaţia lui George Dorn, încercând astfel să intre în mintea unui om al cărui trup era de mult ţărână, dar pe care, tacit, îl simte sau măcar în doreşte un alter ego al său, în trecut, ori ipostază a aceluiaşi arheu. Romanul se dezvoltă concentric: lumea lui George Dorn descoperă şi recuperează din acte un trecut neglijat, ignorat, care-l are în centru pe Johann Gorgias, un idealist, în multe privinţe, educat la curtea imperială de la Viena, de la care, odată cu dărâmarea casei care a fost multă vreme punct de reper al Oraşului şi după ce nici numele nu i-a fost dus mai departe de urmaşi, cu toată imensa lui însemnătate pentru locurile peste care se aşază praful zidurilor căzute, nu mai rămâne nimic ştiut. Concomitent cu povestea vieţii lui Johann Gorgias, se construieşte, din amănuntele care o întretaie, şi o „fişă”, sumară, a lui George Dorn, de unde

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mioara BAHNA

răzbat trăsături care-l aseamănă cu înaintaşul ce i-a captat, de la momentul aneantizării casei, aproape toată atenţia, ca, de pildă, un soi de naivitate aparte, care îi face altfel decât contemporanii lor, cei bine ancoraţi în realitatea zilei, şi prin care, în plan sufletesc cel puţin, li se creează statut de potenţiale victime, deşi sunt atenţi observatori ai mediilor prin care trec. De aceea, remarcând nocivitatea acestor lumi, a hăţişurilor lor, pentru liniştea lăuntrică, George Dorn alege să se refugieze în gândurile lui, în imaginaţie, odată cu descoperirea pasiunii pentru secvenţa de trecut pe teritoriul căreia trăieşte acum şi el, pentru că blocul în care locuieşte e construit pe locul unde, timp de aproape două secole, s-a înălţat Casa Gorgias, ceea ce-i sporeşte ataşamentul faţă de istoria acestui perimetru şi a celui care a dominat-o multă vreme. Există, aşadar, în roman, două planuri temporale: unul obiectiv (măsurat, din momentul în care George Dorn, încercând remedierea atmosferei din apartament, loveşte ţurţurele crescut la kitul de evacuare a gazelor de la centrala termică şi până când, în final, suportă, din partea proprietarului maşinii parcate lângă bloc pe a cărei caroserie cade sloiul, consecinţele violenţei) şi altul subiectiv, mult mai amplu, desfăşurat înainte şi înapoi, în imaginaţia personajului-reflector, fascinat de meandrele vieţii austriacului sosit în Moldova, spre finele veacului al XVIIIlea, unde i se etalează calităţile excepţionale: inteligenţa, tenacitatea, seriozitatea, loialitatea, energia pusă în slujba binelui etc. Timpul obiectiv se reduce la două

momente: cel în care, de pe acoperişul bibliotecii unde lucrează, George Dorn asistă la demolarea clădirii care a reprezentat cândva fala, nu doar în materie de arhitectură, a Oraşului, ajungând, în cele din urmă, adăpost pentru ţigani şi pentru homleşi, şi cel în care pune cap la cap informaţiile, în aşteptarea scrierii romanului. Paralelele cu prezentul sunt frecvente, dar, cel mai adesea, indirecte. Evenimente ocultate, din varii raţiuni, sunt descoperite peste secole, reliefându-li-se articulaţiile interioare şi dovedindu-se perpetuarea unor erori, la scara individului, dar şi a societăţii, cu toată evoluţia trăită de omenire. Alunecările în cotidian sunt obişnuite şi referirile la politică se impun, câtă vreme consecinţele ei sunt ineludabile, la orice pas şi în orice epocă, încât, pentru nişte cunoscători lucizi ai trecutului, românesc mai ales, cum sunt cei trei prieteni, George Dorn, Ivaşciuc şi Titircă, dialogul cu tentă axiomatică e o consecinţă firească a periplurilor lor istorice: Știi, Ivaşe, când va fi bine în ţara asta? întreabă Titircă, aprobat şi de George Dorn, pentru ca tot el să răspundă: Când politica nu va mai fi rentabilă. În planul conţinutului epic al romanului, istoria „creşterii şi descreşterii” Casei Gorgias, identificată cu istoria stăpânului ei, este, de fapt, factorul unificator al întregului, demersul personajului, tradus în scrierea unui roman care să-i ducă mai departe numele fiind, totodată, un deliberat act reparator faţă de trecut. Preţuirea trecutului, afinităţile pe care şi le simte cu eroul său, îl fac pe George Dorn să-i urmărească acestuia, pas cu

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mioara BAHNA

pas, drumul mereu ascendent spre împlinirea învăţăturilor sădite în el devreme, de a fi de folos semenilor, neuitându-se însă nici pe sine, spre a putea realiza armonia vieţuirii, a cărei garanţie îi e asigurată de făurirea unei familii în care dragostea, la cotele cele mai înalte, nu a slăbit nicio clipă, trecând dincolo de momentul când, prematur (după naşterea celui de-al nouălea copil, dintre care au rămas în viaţă doar trei, femeia căreia i s-a dedicat trup şi suflet de când a cunoscut-o – în casa părinţilor ei, al cărei tată, von Ziegler, doctorul alături de care a vegheat ani la rând sănătatea Oraşului şi a împrejurimilor –, înainte de a fi împlinit optsprezece ani, apoi de-a lungul celor opt, cât a durat construirea casei şi logodna lor şi de-a lungul căsniciei propriu-zise), s-a stins, lăsându-i un pustiu în inimă, pe care nicio altă femeie n-a mai acceptat-o să i-l umple, în următorii douăzeci de ani cât ia supravieţuit. Finalul romanului, în care stăpânul maşinii avariate de bucata de gheaţă căzută de la ţeava de evacuare a gazelor centralei termice a lui George Dorn vine şi-l loveşte în faţă, trântindu-l, moment când vede spatele lui Johann Gorgias, ieşind din apartament, după ce fusese martor al rememorării vieţii lui, înseamnă întoarcere în timpul concret, obiectiv. Din perspectiva personajului, scrierea romanului pregătit prin toate aceste eforturi de adunare şi mixare a informaţiilor rămâne o potenţialitate. O certitudine este însă aportul cărţii lui Gellu Dorian la perpetuarea amintirii unui erou legendar şi, alături de al, a unui trecut minimalizat sau chiar distrus din ignoranţă. Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

poezie

Radmila POPOVICI /10X15/ să nu simţi cum fotografiile sângerează pielea lor subţire ţipă la atingere ca arsă de teamă le culci în sicrie mai mici sau mai mari de 10X15 mărimea ideală a amintirii stau într-un picior sunt piuneza înfiptă în peretele care desparte ziua de ore întregi aștept o unghie eliberatoare un fir lung de păr pe care să atârn de-a viaţa cineva mă vede cineva vede prin mine cineva nu vede pe nimeni cineva vede pe oricine eu văd numai ce nu se vede cu vederea mea nevăzută am văzut pe cine va arunca primul acela va fi prins câte măști mai ai doctore

Gh. NAZARE

note de lectură

Gh. NAZARE Clişee de viaţă posdecembristă

„Când coloanele s-au întâlnit, au ajuns în miezul oraşului, Ceauşescu era terminat. Restul nu mai contează, e anecdotică măruntă a istoriei”, glosează chiar autorul în deschiderea romanului. Acesta este momentul începerii poveştii celor 10 ani postdecembrişti din viaţa unei instituţii de referinţă din structura medicală românească, Institutul de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie, din Bucureşti, de unde şi titlul romanului. Autorul face adesea o introspecţie a mentalităţilor, a atitudinilor, a caracterelor. Încearcă să desluşească drumul, manipularea, intriga, răzbunarea. Romanul Instituţia se adresează cu prioritate cititorilor de până în 40 de ani, care nu au trăit plenar şi matur istoria postdecembristă, este o cartedocument, de memorii, de reflecţii ale autorului, de încordări, de regrete uneori sau de iluzii pierdute. Autorul surprinde – adesea cu fină subtilitate şi cu ironie - clişee din realitatea acelor zile: revoluţia la televizor, isprăvile „teroriştilor”, graba profitorilor, distrugerea a tot ceea ce avea iz comunist, constituirea noilor organe ale puterii în întreprinderi şi instituţii. Sarcina celor aleşi în comitetele FSN era „să instaureze 18

dreptatea, să desfiinţeze corupţia şi să apere interesele oamenilor”. Ce s-a ales din toate acestea după 25 de ani? Experienţa şi atmosfera creată în acele zile la Institutul de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie se poate multiplica pentru toate întreprinderile şi instituţiile din ţară. Directorul Institutului, Nicolae I. Nicolae, apreciat de salariaţi de-a lungul timpului, este acum „acuzat şi batjocorit” şi pleacă acasă cu sufletul îndurerat. „Nu de trădarea celor apropiaţi îl durea, a celor pe care îi ţinuse pe lângă el şi le făcuse doar bine…, ci de ura aceea inexplicabilă pe care el nu o înţelege, de violenţa ţâşnită brusc din masa amorfă de oameni cărora el personal nu le făcuse nimic”. Personal, se considera Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Gh. NAZARE

doar victima lozincilor acelor zile: „Afară!”, „Afară!”; „Jos!”, „Jos!”; „Comunistule!”, „Comunistule!” Se evocă un dureros adevăr: „Mulţimea este un animal fioros cu aparenţă paşnică ce se înghesuie să-ţi ridice osanale de cum ai ajuns sus, pentru ca tot ea să te zdrobească şi să te sfâşie la cel mai mic semn de slăbiciune”. Nu cumva campaniile electorale, de susţinere sau de denigrare, presa partizană, traseismul politic se regăsesc în acest dureros adevăr? Schimbarea „era un demers cu tentă egalitaristă, foştii erau goniţi nu neapărat pentru faptul că fuseseră ceauşişti, incompetenţi sau corupţi, cât pentru faptul că ocupau locul”. Principiul „ridică-te tu, ca să mă aşez eu” devenise o normă democratică. Mai mult, noul director al Institutului, doctorul Horia Preda, constată cu amărăciune modul în care au înţeles unii oameni democraţia: întârzieri la program, superficialitate în activitatea de zi cu zi, prezenţa la serviciu în stare de ebrietate, acordarea cu mare uşurinţă a certificatelor de revoluţionar, obţinerea de avantaje materiale – pământ, pensii, scutiri de diferite taxe -, repartizarea subiectivă a unor ajutoare venite din străinătate, deşi avea însemnul „Pour le peuple roumaine” etc. Ironia autorului, deşi povesteşte realităţi evidente, este savuroasă, semnificativă şi dramatică atunci când vorbeşte de dezintegrarea CAP-ului din comuna Bilciureşti, care a reprezentat, de fapt, un fenomen cvasigeneral: „Acum, că se va sparge

colhozul, primii o să te fure ai tăi, o să vină fraţii de la oraş să se pună parte la pământul bătrânilor, ori să-ţi calce vecinii hotarul, or să mânărească brigadierii şi cimotiile lor împărţirea tarlalelor”. Este de râsu-plânsu scena cu furatul găinilor de la ferma avicolă, care nu poate fi savurată decât citită din carte (pp. 143 şi urm.). De fapt, omul „strângător” fura orice, că doar era de la colhoz: fişete pe care să le folosească drept cuibar pentru clocitul ouălor de găina-cloşcă, birouri drept cuşcă pentru căţei, spalieri din lanurile de vie ca stâlpi la gard, giurgiuvelele de la gemurile grajdurilor şi tabla de pe acoperişul acestora, ţevile de la sistemul de irigaţii pentru grădina din jurul casei, pomii fructiferi drept lemne de foc etc. „În comuna Bilciureşti, conchide autorul, comunismul a murit laolaltă cu găinile de la ferma avicolă, din lipsă de aer”. În context, sunt extraordinare reflecţiile fostului director al Institutului de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie, Nicolae I. Nicolae, mare specialist, format în regimul trecut, măturat de revoluţie: „Eu sunt fiu de ţăran care a fost ajutat să înveţe şi mi-am făcut datoria”, precum foarte mulţi fii de ţărani. Nicolae se întreba „dacă în societatea care se construieşte acum, copiii de agricultori vor mai avea şanse să înveţe şi să îşi realizeze visele” (p. 163). Din păcate, scepticismul fostului director s-a confirmat în anii postrevoluţionari. Un episod dur, plin de contradicţii, de întrebări, de comentarii este cel

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Gh. NAZARE

referitor la alegerea lui Nicolae I. Nicolae, cel „măturat” cu numai doi ani înainte de revoluţie din funcţia de director, ca senator în Parlamentul României, „tot un fel de Marea Adunare Naţională”, dar în care „a crescut numărul pleşcarilor”, tocmai pe lista partidului creat de revoluţie, la alegerile parlamentare din 1992. Nicolae I. Nicolae este ales chiar preşedintele Comisiei de sănătate din Parlament. Un alt episod plin de semnificaţii este cel în care este descris biroul noului director al Institutului, doctorul Horia Preda, unde „portretul Tovarăşului (T) fusese înlocuit cu imaginea domnului (d) Ion Iliescu”. „Dacă te uitai la tablou, nu puteai să nu-ţi dai seama că imaginea Tovarăşului Ceauşescu fusese mult mai mare decât chipul nou atârnat al domnului Ion Iliescu şi un halou alb în locul în care peretele decolorat de îndelungata şedere înconjura în totalitate portretul, ca un soi de aură generalizată” (p.193). La fel de interesante sunt şi episoadele în care sunt descrise „activităţile” din Piaţa Universităţii, mineriadele, Caritasul, S.A.F.I., guvernarea Convenţiei Democratice, care în opinia unora era „ca o căruţă cu patru roţi inegale”, adică ţărăniştii, ungurii, oamenii lui Roman şi liberalii, vizita lui Clinton la Bucureşti, drept consolare pentru respingerea primirii României în NATO, la Madrid, în iulie 1997 ş.a. Este de reţinut declaraţia preşedintelui Clinton cu acest prilej: „Atâta timp cât mergeţi pe lungul drum al democraţiei, America vă va fi alături”. De unde avea să bănuiască

preşedintele Statelor Unite ale Americii că de multe ori forţele politice din România se vor abate de la acest drum? Spaţii generoase, preponderente, sunt dedicate, în mod firesc, unor aspecte privind viaţa medicală din România, din Insitutul-spital de Chirurgie Funcţională şi Reparatorie: constituirea gărzilor, rapoartele de gardă, internări-urgenţe, operaţii, examene profesionale, promovări, participarea la manifestări ştiinţifice în ţară şi peste hotare, urzeala relaţiilor din comunitatea medicală etc. Sunt în prim plan numele unor medici ai Institutului din perioada postdecembristă, Horia Preda, Lujeriu, Dumitrescu, Câmpeanu, Bunea sau asistenta Mariana Cotoi, devenită şefa sindicatului din unitate, specialistă şi în pregătirea colivelor la pomenile pentru pomenirea morţilor. Doctorul Gheorghe Bacalbaşa scrie un roman de peste 600 de pagini inspirat din realitatea noastră postdecembrisă – cunoscută destul de bine de cei care au astăzi peste 40 de ani -, un text cursiv, coerent, incitant, provocator. Autorul reconstituie şi restituie cititorului, în mod special celui tânăr, momente de istorie palpitantă, uneori hazlie, pagini de viaţă devenite memorie, cu mesaj educativ pentru posteritate. O carte care merită citită şi de luat aminte! _____________ *Gheorghe Bacalbaşa, Instituţia, Colecţia OPERA OMNIA, romanul de azi, Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2015, 609 pagini.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

note de lectură

Firiţă CARP

Firiţă CARP Printre stele Dacă setea lăuntrică de frumos ne va fi dat ghes încât să parcurgem paginile acestei cărţi* pentru a ne-o potoli, nu sunt convins că, odată cu finalizarea lecturii, vom deveni mai puţin dornici de a fi mereu în căutarea bucuriilor izvorâte din frumos. Dimpotrivă, versurile cuprinse în acest volum sunt mai degrabă producătoare decât astâmpărătoare de setea neostoită a cunoaşterii. Forţa verbului aflat mai întotdeauna în mișcare, verb parcă anume folosit pentru a putea vedea şi înţelege împreună cu izvoditorul de metafore ceea ce nu putem vedea şi înţelege singuri, este neobişnuită.Verbul Vioricăi Ruse Zorojan, în cel mai bun caz, are menirea să ne ostoiască neastâmpărul setei, nu să-l învingă. Faptul că adesea substantivele devin verbe iar nu de puţine ori verbele se substantivizează dă o prospeţime aparte arhitecturii lirice, conferindu-i aer primăvăratic şi zvelteţe, nu doar atunci când abia se iţeşte din hăţişul unei speranţe ci şi când doare ca o neîmplinire. Cert este că mereu rămâne, metafora aceasta, surprinzătoare, purtătoare de fior autentic încât, oricât am fi însetaţi de ceva, ea ne face să ne fie sete şi de altceva. Indiferent dacă poezia aceasta este ţipătul de spaimă în faţa singurătăţii sau uimirea ingenuă în faţa iubirii. Fiindcă, în fond, altceva înseamnă alt sens şi, mai ales, alt urcuş spre un mâine al speranţei. Cu siguranţă o altă ascensiune, o ademenitoare şi promiţătoare ascensiune. Este o traiectorie printre stele şi către stele, un itinerar către veșnicia Căii Lactee, care nu leagă doar infinitul cu infinitul, ci mai Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

degrabă iubirea de iubire. Din nefericire, există şi durere. Uneori capătă concreteţe şi chiar nume. Bunăoară, Nesteaua. Dar Nesteaua este în acelaşi timp şi bucurie, acea bucurie inefabilă a înaltului creaţiei, cum poate fi privită lirica acestei poete în aparenţă cuprinsă de timiditate, dar în fond plină de curajul solitarului. Adică de dârzenia aceluia care pleacă singur la drum, chiar printre stele, nu fiindcă aşa ar vrea neapărat, ci fiindcă aşa îi este scris acolo, sus, pe frontispiciul Luceafărului său călăuzitor. Şi-n mersul ei solitar, singură prin ploaia de metafore, Viorica Ruse Zorojan trece peste zăgazuri şi opreliști de tot felul, culege satisfacţii şi îşi asumă riscuri. Cel mai mare dintre acestea, în fapt un amalgam de bucurii şi speranţe, este acela de a fi ea însăși. Chiar în pofida scurgerii timpului şi a singurătăţii paradoxale, dar adesea reale, în doi: ,,Ce-a rămas din noi e-o zare / În care mă văd doar eu Z Tu eşti semnul de mirare / Ce-a suit în curcubeu...” Mereu ea însăși, singură, inconfundabilă, unică. Nesteaua, pur şi simplu! __________ *Nesteaua, Viorica Ruse Zorojan, Editura DETECTIV, București, 2009 21

note de lectură

Firiţă CARP

Firiţă CARP Bună dimineaţa, prieteni! „Eu nu pot spune: Noapte bună, România Oriunde te-ai afla! Pentru că nu te afli nicăieri Decât, poate, în inima mea.” Din poemul cu care începe cartea de publicistică „Noapte bună, România“ (Nicolae Dan Fruntelată, Editura RAWEX COMS, Bucureşti, 2014) v-am redat ultima strofă. Este nota sub care curge întregul volum. Însă, deşi este scris într-o notă pesimistă, el are capacitatea de a infuza o stare de optimism cititorilor. Autorul, cunoscut poet şi jurnalist contemporan, nu se dezminte. Înălţimea ştiută a creaţiei sale, care se desfăşoară, am putea spune, de la Poeme de scris pe ziduri până la Gazetăria, viaţa şi dragostea mea, ca să folosim două dintre recentele-i semnături emblematice, o regăsim în acest volum de jurnalism exemplar, dulce-amarul subiectelor propuse reuşind să tonifieze şi să incite la meditaţie profundă, responsabilă aş sublinia. Fiindcă niciun cititor care o parcurge nu va mai fi la finalul lecturii la fel ca înainte de aceasta. Ceva, ca un antidot al indiferenţei, creşte din paginile ei şi se insinuează între petalele simţirii noastre. Fireşte, aici un rol important îl joacă stilul, îndrăznesc să-i spun „marca Nicolae Dan Fruntelată“, care ne încântă şi ne ajută să trecem mai uşor peste tristeţea unor pagini încărcate de amărăciune. Ea, această amărăciune, vine din neputinţa autorului de a face mai mult împotriva disoluţiei unor valori fundamentale ale existenţei noastre, valori ce gravitează în jurul a ceea ce ar defini patriotismul. Dar cartea însăşi, prin semnalul 22

de alarmă pe care îl trage, reprezintă o măsură a implicării responsabile în viaţa cetăţii. Cât timp apar asemenea cărţi, este mesajul subînţeles al acestui volum, încă nu e totul pierdut, încă mai flutură flamura speranţei pe meterezele mâinelui. În acest sens, titlul cărţii poate fi interpretat ca o invitaţie la un timp al visării, nu al somnului ca atare. Odată visul sfârşit, poate ţara se trezeşte la o altă realitate decât cea oglindită în paginile volumului. Deviza liberală „pentru ţară cu oricine, oricând, împotriva oricui“, promovată de Eugeniu Carada cu aproape un secol în urmă, pe care autorul cărţii o nuanţează în câteva rânduri, este, într-o anume cheie, firul călăuzitor al arhitecturii publicistice căreia Nicolae Dan Fruntelată îi acordă o importanţă vizibilă. Nefiind scrisă cu patimă, cartea este totuşi rodul unei implicări emoţionante. Sufletul autorului stă de veghe şi intră în suferinţă solidară cu suferinţele ţării sale, ale poporului său. Mă aştept ca după acest veritabil îndemn la respect de sine şi demnitate, care este în esenţă „Noapte bună, România“, Nicolae Dan Fruntelată să vină în faţa nenumăraţilor iubitori ai scrisului său cu o carte intitulată „Bună dimineaţa, prieteni!“ Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

eseu

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Câteva reflecţii despre valori psalmice în poezia populară românească Legătura dintre Cărţile Sfinte şi obiceiurile populare tradiţionale este cu siguranţă una firească, veche, pentru un popor creştinat devreme şi profund. Nu cunoaştem datele sigure privind manifestarea religioasă populară a românilor înainte de apariţia tălmăcirilor Bibliei – parţiale sau integrale – în limba română. Prima traducere completă a Bibliei a fost făcut în 1688 (Biblia de la București) de către Radu şi Şerban Greceanu, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Înaintea fraţilor Greceanu, sunt cunoscute traduceri parţiale, cum ar fi Evanghelia slavoromână (1551), Evanghelia lui Coresi (1561), Cartea Psalmilor de la Braşov (1570), Palia de la Orăștie (1582), Noul Testament, tipărit la Bălgrad (Alba Iulia) în 1648, Biblia lui Petru Pavel Aron (1760-1761), Biblia de la Blaj (1795), tradusă de Samuil Micu. Circulaţia acestora era, fatalmente, limitată, şi nu numai din pricina ştiinţei de carte nu foarte răspândite la vremea Evului Mediu. Transmiterea textelor revenea verbului oral al preoţilor şi călugărilor, ca şi relevarea Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

înţelesului pildelor şi sfaturilor, aflate, cel mai adesea, în consonanţă, în mare măsură, cu moştenirea înţelepciunii morale necreştine, inerente unor colectivităţi umane stabile, organizate cvasi-statal. Nevoia de cunoaştere şi transmitere accesibilă a textelor biblice s-a vădit cu deosebire lesne de realizat prin intermediul Psalmilor atribuiţi lui David. [Este limpede că cei 150 de psalmi individuali au fost scrişi de mulţi oameni diferiţi, într-o perioadă de o mie de ani din istoria lui Israel. Ei trebuie că au fost adunaţi şi puşi laolaltă în forma lor curentă de către un editor necunoscut, la scurtă vreme după ce robia a luat sfârşit, în jurul anului 537 î.Hr. Astfel, evident, David a scris mulţi dintre psalmii individuali, dar el nu este autorul 23

Florin DOCHIA

întregii colecţii. Doi dintre psalmi (72) şi (127) îi sunt atribuiţi lui Solomon, fiul şi succesorul lui David. Psalmul 90 este o rugăciune care îi este atribuită lui Moise. Un alt grupaj de 12 psalmi (50) şi (73-83) îi este atribuit familiei lui Asaf. Fiii lui Core au scris 11 psalmi (42, 44-49, 84-85, 87-88). Psalmul 88 îi este atribuit lui Heman, în timp ce (89) îi este atribuit lui Etan, ezrahitul. Cu excepţia lui Solomon şi a lui Moise, toţi aceşti autori adiţionali au fost preoţi sau leviţi care erau responsabili să asigure muzica pentru închinarea din Templu, în timpul domniei lui David. Cincizeci dintre aceşti psalmi nu au desemnat un autor specific.] Cartea Psalmilor este cea mai lungă carte din Biblie, cu 150 de texte individuale. Este, de asemenea, una dintre cele mai diverse, de vreme ce psalmii abordează subiecte precum Dumnezeu şi Creaţia Sa, războiul, închinarea, înţelepciunea, păcatul şi răul, judecata, dreptatea şi venirea lui Mesia. [Corespunzător celor cinci cărţi ale Pentateuhului, psalmii se împart în: Geneza: psalmii 1 - 41, care au ca subiect predominant omul; Exodul: psalmii 42 - 72, care conţin cântări de eliberare; Leviticul: psalmii 73 - 89, care sunt asociaţi slujbei de la Templu; Numeri: psalmii 90 - 106, care evocă peregrinările evreilor; Deuteronomul: psalmii 107 - 150, care exprimă ataşamentul dintre credincioşi şi divinitate. Bartolomeu Valeriu Anania (cf. Ars poetica: text şi

metatext în scrierea psalmică, Daniela Luminiţa Teleoacă) oferă propria clasificare, în conformitate cu care distingem: a. psalmii despre natură, creaţii în care natura nu reprezintă un scop în sine, ci un pretext pentru a slăvi măreţia Creatorului; b. psalmii istorici şi naţionali: experienţa istorică în calitatea sa de sursă de învăţăminte; c. psalmii didactici; d. psalmii mesianici (imaginea lui Iisus din Noul Testament ca Profet, Preot, Răscumpărător şi Împărat); e. psalmii de căinţă (David, în calitatea sa de mare mărturisitor de păcate din Biblie); f. psalmii de imprecaţie, al căror ton pare contrar spiritului neotestamentar întruchipat prin Hristos; g. psalmi de rugăciune, de laudă, de adorare; h. psalmi de călătorie (în esenţă, cântece populare, numite în preambul o ‚cântare a treptelor’, cântate, probabil, în drumul spre Ierusalim, parcurs cu ocazia marilor sărbători, cf. Ezra 7:9) şi i. psalmi scrişi sub formă de acrostih (în ebraică).] Firească, astfel, pentru cei care se interesau de propagarea ideilor moralei creştine, încercarea de a face cât mai accesibil textul unor cât mai largi mulţimi de oameni, în limbile lor materne, şi cu scopul realizării funcţiei iniţiale, originare, de rugăciune şi cântare (de slavă) [grecescul psalmoi, Ψαλμοί, - cântări acompaniate cu harpa]. Aspectul liric

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

iniţial poate conduce la tentaţia de a realiza versiuni care să ia bine seama la ritmuri şi chiar la rimă. Primele încercări cunoscute de traducere în versuri sunt cele în limba franceză ale lui Clément Marot – 1541, 1543 (30, apoi 50) continuate de Théodore de Bèze, 1551 (încă 34), a lui Jan Kochanowski (părintele poeziei poloneze), Psałterz Dawidów, 1579, şi Psaltirea pre versuri tocmită a lui Dosoftei – Dimitrie Barilă – publicată la 1673. Iată, ca un exemplu de abordare a traducerii, începutul psalmului 46 [47]: Latină: (47) Omnes gentes, plaudite manibus; / jubilate Deo in voce exsultationis: / quoniam Dominus excelsus, terribilis, /rex magnus super omnem terram. Franceză (47) Clément Marot: … Vous tous, peuples, battez des mains! / Poussez vers Dieu des cris de joie! / Car l’Éternel, le Très Haut, est redoutable, / Il est un grand roi sur toute la terre. Poloneză (47) Jan Kochanowski: Kleszczmy rękoma wszyscy zgodliwie, / Wszyscy śpiewajmy Panu chętliwie, / Panu nad pany, Panu groźnemu, / Królowi wszego świata możnemu. Română (46) Dosoftei: Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie, / Lăudând pre Domnul, / Să cânte tot omul. Română (46) Anania: Bateţi din palme, voi, toate neamurile, / strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie, / că

Domnul Cel-Preaînalt e înfricoşător, / Împărat mare peste tot pământul. Pare evident – şi aceasta este şi concluzia multor comentatori – că Dosoftei avea cunoştinţă, încă din tinereţe, de traducerea în versuri cu ritm şi rimă a lui Jan Kochanowski, mai cu seamă că, în mai multe rânduri, viaţa l-a trimis, mai cu voie, mai fără voie, pe meleagurile polacilor, şi că fibra sa lirică s-a simţit datoare să realizeze o versiune cu bună folosinţă în relaţia omului cu cele sfinte. Iată ce scrie preotul şi cercetătorul Florin Bengean: „Deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, când limba literară românească nu era încă mlădiată pentru a fi folosită în versuri, Dosoftei a dăruit culturii noastre o lucrare de mare valoare literar-artistică. Psalmii versificaţi de mitropolitul Dosoftei au adus multă mângâiere în sufletele credincioşilor români de pretutindeni, unii din ei ajungând să pătrundă în cântecele de stea şi în colinde. Mulţi din psalmii mitropolitului moldovean stau mărturie că ei sunt inspiraţi din poezia populară românească. Unele versuri prezintă asemănări vădite cu cele ale Mioriţei sau cu unele din Legenda Mănăstirii Argeş.” Însuşi Nicolae Iorga observă: „Câţiva dintre psalmii lui Dosoftei - 46, 48, 94, şi 96 cu deosebire [la care eu aş mai adăuga 97, 98, 100, 101, 111 – n. m.]au ieşit din pagina cărţii şi au intrat în

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

oralitate (în forme uşor modificate) devenind cântece de stea şi colinde. În vremea veche, nu avem poezie românească scrisă, până în secolul al XVII-lea, când apar, pentru întâia dată, rânduri ritmate şi rimate. Dar trebuie să socotim câteva secole înainte de bietele versuri de la stema ţării sau înainte de încercarea, foarte complicată, a lui Dosoftei de a scrie psalmii în româneşte, psalmi ai lui care nu sunt deloc o traducere exactă; nu numai ca text nu este exactă traducerea, dar nici măcar sensul nu este exact. Şi poate că tocmai aceasta îi face frumuseţea: recunoşti în psalmii lui Dosoftei o poezie populară şi, de aceea, Dosoftei ar trebui să intre în orişice antologie, şi, aş zice, potrivit cu timpul lui, căci ar părea altfel un blasfem să capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul să i-l dispute. Dar trebuiau descoperite întâi ritmurile. Fiindcă lucrul esenţial sunt ele, şi, odată create, se găsesc şi cuvintele. Nu cuvintele creează ritmul, ci ritmul creează cuvintele, şi descoperirea cea mare nu este să le găseşti pe dânsele, ci ritmul amplu, care rămâne în ureche. (s.m.) Pe ritmul acesta poate face apoi cineva oricâtă poezie populară vrea. El este, de altfel, esenţial şi pentru alt motiv: fiindcă de la el trebuie să se plece. Cercetând nevoile esenţiale ale poporului, repede ne dăm seama de necesitatea de a găsi ritmul potrivit cu aceste

cerinţe de ordin practic.” În pofida unor afirmaţii riscat absolute, de felul aceleia a lui Dorin Octavian Picioruş: „În mod cert, Dosoftei nu se inspira din folclor… Fundamentele alegorice ale mitropolitului nu erau folclorice”, chiar din exemplul citat mai sus se observă lesne propensiunea lui Dosoftei spre facilităţile versului popular. Este, foarte posibil, şi un schimb reciproc de substanţă lirică între fondul poemului popular şi fondul liric al psalmilor. Substratul ancestral-magic nu îi era necunoscut unui om cultivat precum Dosoftei, iar scopurile şi nevoile creştinismului popular conduc spre asemenea abordări de înlesnire a comunicării religioase. Să ne amintim că Origene a identificat în Biblie două accepţii ale „invocării”: cea de rugăciune şi cea de făgăduinţă. Modelul retoric al invocaţiei ca făgăduinţă apare în fluxul verbal ca o serie de propoziţii condiţionale, încheiată cu propoziţia principală care se referă la făgăduinţa propriu-zisă, iar acest contract verbal care se oficializează între fiinţa umană şi Dumnezeu este de factura schimbului-dar, după principiul „do ut des”, un tip arhaic de cerere implicită adresată divinităţii. În mentalitatea folclorică, se regăseşte acelaşi mod de invocare arhaic. În descântece, folcloristul Artur Gorovei identifică aceeaşi structură: „De-o fi cuţitul şi junghiul de la Dumnezeu / Dumnezeu

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

să-şi aducă aminte / de leacul lui Ion / şi să-l aducă!” Cercetarea magiei verbale româneşti, a descântecelor, precum şi a altor reminiscenţe magice şi ritualice păstrate în întregul folclor românesc scoate în evidenţă existenţa unei invocaţii eterogene, magico-religioase, în care fiinţele supranaturale sunt chemate prin strategii retorice diverse, de la respectul apofatic la ameninţarea catafatică. Sincretismul religios se face prezent şi în eterogenitatea galeriei destinatarilor, invocatorul popular cere echilibrul vital de la „puterile misterioase”, (v. Moses Gaster), nume conservate de-a lungul existenţei milenare a civilizaţiei folclorice, deşi neînţelese, copiate şi reluate pentru virtuţile lor intrinseci, asigurate prin tradiţie. Este un inventar impresionant, de la puterile vechilor religii ctoniene (prevalenţa zeităţii feminine în descântece) sau solare, şi până la prezenţa majoritară a divinităţilor creştine. Iată o invocaţie către Soare dintr-o colindă maramureşeană, în care „boierii” sunt întrebaţi de unde au „căpătat” darurile augurale din pomul „înrămurat”: „Noi le-am căpătat / De la sfântul Soare / Cu mare rugare, / În coate şi-ngenunche, / Cu rugăciuni multe.” (Pop, 1998: 79). Este o prevalenţă a gestului invocator care precede invocaţia verbală şi apare şi în textele biblice: „Întins-am către Tine mâinile mele…” (Psalmul 142, 6)

sau „Către Tine, cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei…” (Psalmul 122, 1), sugerându-se importanţa acordată, în general, în textele religioase, descrierii gestului. Dar nu numai. Al. Andriescu oferă un exemplu de proverb românesc adaptat de Dosoftei, în Psalmul 7, circumstanţelor impuse de versificare: „Cine va săpa groapă altuia să-l surpe, / Sângur ş-va cădean râpă şi viaţa ş-a rumpe.” La Anania, sună astfel: „a deschis o groapă, şi a adâncit-o / şi va cădea în groapa pe care a făcut-o.” Circulaţia Psalmilor în versuri publicaţi de Dosoftei, cu precădere a acelora care pun în valoare structura lingvistică a imaginarului popular, a augmentat, foarte probabil, prezenţa în vocabularul cântecului folcloric a invocării de sorginte psalmică. Iată o ilustrare extrasă din „Maramureş, Ţară veche. Antologie de folclor de pe Cursul Superior al Tisei (1672-1908)”, alcătuită de Dumitru Iuga, Editura Cybela, Baia Mare, 2008: „C’au zis Domnul lui David, / Acela-i mie destoinic, / Care-şi face slujba plină / Şi cu inima sănină. // Primască-şi Domnul danie / Ca şi bani văduvei, / Cu glasul Evangheliei / Fie pomenire ei. // Apostolul să nu tacă, / Ce el tot să glăsuiască, / Mărire lui Dumnezău, / Dela tot sufletul mieu. (p. 20); Rogaţi-vă toţi la Domnul, / Plângă cu lacremi tot omul, / Rogaţi-vă cu credinţă / Şi cu mare umilinţă; (p. 133);

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

Pentru aceia, Doamne sfinte, / Şi de noi ţi-adă aminte, / De păcate ne feresce / Şi în rai ne sălăşluesce / Unde i apa vieţii / Şi lumina cunoscinţii, / Acolo să locuim / Şi în veci să ne veselim / Cu îngerii din preună / Să ne facem voia bună. / De acum până în vecie / Mila Domnului să fie. (p. 131)” (Dumitru Lupu Grad 1895). Este şi cazul dezlegării de lume a dalbului pribeag (v. Gherasim Rusu Togan, „Universuri pierdute din Carpaţi”, p. 148): „Eu mă duc, / Domnul mă cheamă / De nimic nu mie teamă, / Că eu mereu m-am rugat / Şi Domnul m-a ascultat”; tot aici: „Omul este ca iarba / Care răsare şi creşte / La urmă se veştejeşte”, pare venind donspre Psalmul 102: „De near hi zâlele multe / Ca iarba, tot ar hi scurte, / Şi ca floarea ce să trece / De soare şi de vânt rece, / De să destramă cu totul / Şi nu-ş mai cunoaşte locul” sau chiar Psalmul 101: „Ca neşte iarbă tăiată / M-este inema săcată […] Şi ca iarba cea tăiată / Mi-este vârtutea săcată.” La fel se-ntâmplă în ceea ce priveşte lucrarea pământului: „Curaţi apelor, / de noroc şi spor seminţelor / Să crească Grâu / neîntinat şi nespurcat / Vântul nu-l încâlce / Buruieni nu-l strice! / Neghine nu-l soarbă / nici smoc de iarbă / nici răii cerului / şi ai pământului / Apără-l, Doamne!” (idem GRT, p. 88), pare că se iscă din acel „adevărat poem la belşugului” (Al. Andriescu) care este Psalmul 103

(legenda facerii lumii): „Tu sloboz roauă pre munte / Dintr-a tale cămări multe, / Şi pre pământ sloboz ploaie, / De să satură-n pohoaie, / Şi cu lucrul tău sporeşte / Tot pământul de rodeşte. / Tu dai fânului să crească, / Dobitoacelor să pască. / Şi creşti pajiştea cea moale, / De scoate grâul din foale, / De-ş culeg oamenii hrană / Să le hie și pre iarnă. / Că scot pita cu sudoare / Să mănânce la răcoare, / Din pământ agonisită / Pre porunca ta cea svântă. / Şi le-ai dat vinul să-ş facă / Veselie, să le placă.” Cu excepţia intrării în colinde şi cântece de stea, peste substratul magic ancestral, a motivelor biblice, influenţa psalmică în folclor este foarte subtilă, adesea chiar discretă, acoperind mai degrabă experienţe de viaţă, valori morale, soluţii de salvare spirituală, decât simpla calchiere a expresiei lirice, care, oricum, îi este intim apropiată, prin voinţa poetului Dosoftei, indiferent de susţinerile lesne amendabile ale unora dintre comentatorii ultimelor două secole, de la Ioan Bianu, la polonezul Henryk Misterski [Psaltirea in versuri Metropolity Moldawskiego Dosoftei’a a Psalterz Dawidow Jana Kochanowskiego, Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1970] sau la contemporanul Dorin Octavian Picioruş. Oralitatea obligatorie a poeziei populare şi prozodia cantabilă specifică, binecunoscută şi cu excelenţă folosită / experimentată de

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin DOCHIA

Dosoftei şi propensiunea acestuia pentru crearea unui univers de viaţă ţărănească şi pastorală au făcut ca folclorul, în timp, să-şi aproprieze parţial psalmii, să adapteze fragmente propriilor nevoi de exprimare lirică, ajungând chiar până la obscurizarea sursei, dar conservarea modelului. S-a păstrat nealterat spiritul psalmic, incantatoriu, chiar şi în blestemul cu încărcătură asemănătoare vechilor tragedii antice: „De-ar da, mândro, Dumnezeu / Pe când m-oi înturna eu, / Să fii moartă şi-ngropată / Şi de toţi ai tăi uitată. / Şi, mândro,-n mormântul tău, / Să-mi priponesc calul meu! […] Şi, mândro, pe crucea ta, / Să-mi crape inimuţa”. (v. GRT, p. 176) Spirit traversând nealterat secolele, exprimându-se frust, în cele mai diverse situaţii dramatice concrete de viaţă şi de moarte: „Cântă, mumă, cucul cântă / Şi-mi spune că-i azi zi sfântă, / Da eu,

mumă ce m-oi face, / La muscal tunul nu tace. / Frigul oasele-mi sleieşte / Şi-nchid ochii iepureşte, / Că-i blestemul dracului, / În ţara muscalului”; „Mareşale, faţă rasă, / Lasă-mi copilul acasă, / Nu-l da carne tunului, / Pe la Cotul Donului! / Mareşale, mareşale, / S-aduni blesteme pe cale, / Moartea să-ţi stea de mireasă / De n-aduci fecioriiacasă”; „Măi, Staline, măi, Staline, / De nu te-o blestemat nime, / Tu ascultă de la mine: / Kremlinul să ţi-l văz pară, / Să-ţi piară copii şi ţară, / Să te văz lovit de rău, / Cum a fost feciorul meu! / Kremlinul să ţi-l văz jar, / Că l-ai supus la amar, / Kremlinul să ţi-l văz tină, / Că mi l-ai sfârşit în mină! / Măi, Staline, măi, Staline, / Uscă-să inima-n tine, / Foamea să te prăpădească, / Focul să te prăduiască! / Prăduiască-ţi grânele, / Retezească-ţi mâinile! / Doamne, ruga mea primeşte, / Ca pe-un câne mi-l sfârşeşte!” (v. GRT, p. 178)

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

cartea zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Adrian SIMEANU Amintiri de preţ despre-un om la fel Era o lume, p-atunci, cu principii. Cu cheag de cultură şi ştaif. Cu farmecul epocii, clar. Familii notorii, în ţară şiafară. Cu membri de vază. Creatori de vârf în varii domenii. Istoria aureolându-i. Gigantul Enescu, unu’ dintre ei. Modest, sufletist, deşi genial. Larg portretizat de-un apropiat. Ilie Kogălniceanu, neam de Brăiloiu, cu nume vestit. Fiul cu talent al Ninetei Duca. Nepoată de folclorist, educată, cultă. Fidelă prietenă şi fană constant a creatorului nostru de rapsodii juvaer… Fiindu-i prin jur ani îndelungaţi, Kogălniceanu îl pune-n lumină pe omul Enescu, îndeosebi. L-a cunoscut, l-a îndrăgit, îl preţuieşte şi scrie despre dânsu’ corect. Pe înţeles, nimerit, izbutit. Chiar şi pe profani astfel cucerind. Cu destăinuiri ades inedite. Cert binevenite. Chiar şi cu dovezi, grijuliu păstrate. Date la iveală, ca anexe-n op*. Pe care-l citii de mai multe ori. Acuma convins că atâţia alţii ar face la fel. E ca o poveste de te ţine treaz. Despre oameni, fapte, locuri şintâmplări. Toate legate cumva de Enescu. Uriaş în viaţă şi totuşi neputincios spre final. În faţa sorţii necruţătoare. Ilie, în suflet mi l-a 30

vârât minunat. Cald, convingător şi definitiv. Nu comentându-i prea mult ştiinţa la note. Ci omenia şi truda, vicisitudini din calea-i, puterea neostoită de sacrificiu. Contextu’ politic nefast ori patriotismu-i veritabil accentuat. Una peste alta, o biografie. Nu sărăcăcioasă şi nici formalistă. Scrisă priceput şi utilă cert. Mult interesantă şi de luat în seamă. Onorabilă şi onorantă în aceeaşi măsură. Lăsându-mă şi azi profund îndatorat cui mi-a facilitat accesu’ la ea… ________________ *Ilie Kogălniceanu -„Destăinuiri despre George Enescu”, Ed. MINERVA şi Ed. R. A. I., 1996 Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

restituiri

Alin CIUPALĂ

Alin CIUPALĂ „RODICA” - Atmosfera câmpineană de acum 100 de ani într-o carte pentru copii Constanţa Hodoş, autoarea cărţii „Rodica. În vârtejul răsboiului”, povestire ilustrată (apărută la Bucureşti în anul 1921), a fost o scriitoare care s-a bucurat de apreciere şi de notorietate. S-a născut în 1860, într-un sat de lângă Arad. A murit la Bucureşti, unde a trăit o mare parte a vieţii, în 1934. Făcuse studii în particular, fiind mai degrabă o autodidactă. A debutat în revista „Familia” în 1888; a scris mai multe nuvele, piese de teatru, între care se remarca şi drama „Caterina Varga”. A publicat în prestigioase reviste ale timpului precum „Tribuna”, „Semănătorul”, „Luceafărul”, „Universul”. S-a căsătorit cu Alexandru Hodoş, cunoscut mai ales prin pseudonimul literar Ion Gorun. Acesta, prieten cu Caragiale, a scris ca şi amicul său, schiţe umoristice din viaţa bucureştenilor. Împreună cu soţia sa a condus multă vreme o revistă literară. Acţiunea cărţii pentru copii apărută în 1921 este plasată în Câmpina, acolo unde personajul principal, Rodica, îşi trăieşte copilăria şi adolescenţa. Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Am selectat câteva fragmente care introduc cititorul în viaţa oraşului din acele vremuri. „Rodica a învăţat să cânte la pian. A făcut progrese uimitoare şi nu e de mirare că în Câmpina, când ieşea la plimbare cu mămica, toate fetiţele se uitau după ea şi exclamau: Rodica, Rodica! Ştie să cânte la pian. Rodica după ce a învăţat să citească notele de pian, ar fi vrut să citească „Universul” pe care îl aducea tata în fiecare zi din oraş. A învăţat să citească, mămica fiindu-i o bună învăţătoare. Şi teatru a jucat Rodica. O ceruse doamna directoare 31

Alin CIUPALĂ

de la mămica, deşi nu era încă elevă. A jucat aşa de bine pe Viorica din „Puşculiţa” – câteva săptămâni s-a vorbit în Câmpina de succesul ei nemaivăzut la un teatru de copii. (...) Tatăl era funcţionar la o mare societate petroliferă”. Într-o zi, tatăl şi-a anunţat familia că nemţii au năvălit în Belgia şi a început războiul. Copil fiind, Rodica era îngrozită de veştile care veneau de pe frontul belgian, de atrocităţile comise de armata germană, pe care le afla din ziarele noastre. În vârtejul războiului, a fost prinsă peste câţiva ani şi România: „Peste câteva zile, tăticu veni acasă tremurând de emoţie: - S’a rupt frontul la Predeal. La Câmpina începu exodul. Zilnic se întorceau de pe front frânturi de armată în retragere desperată şi povesteau de primejdia grozavă ce ameninţă ţara. (...) Toţi funcţionarii de la petrol primiseră ordin că trebuie să dea ei singuri foc sondelor, să distrugă instalaţiile izvoarelor de păcură, ca duşmanul să nu se poată folosi de ele; apoi să se refugieze în Moldova. (...) Făcură o zi întreagă drumul până la Ploieşti, căci şoseaua era baricadată de trupe şi trăsuri, care cu muniţii şi automobile frânte. Lungi convoaie de răniţi, care nu încăpuseră în trăsuri, se târau osteniţi în noroiul şoselei. Mulţi dintre ei cădeau şi rămâneau culcaţi în şanţuri, adormiţi pe vecie. (...) În

dreapta şi în stânga, de-a lungul Prahovei şi pe sub poalele munţilor, pretutindeni grămădeală de oameni, femei şi copii, mai ales mulţi copii. Care cu boi încărcate cu bagaje, viţei, purcei, păsări şi vaci cu lapte legate de care sau mânate în cireadă. (...) În zare începură să zboară mici fulgi negri ca de hârtie arsă şi cu miros înăbuşitor se răspândiră în aer. Apoi o explozie puternică cutremură pământul şi deodată se lumină întreaga vale de un foc îngrozitor. Se dăduse foc la Câmpina sondelor şi marelui rezervor de păcură. Scântei aprinse umpleau acum atmosfera şi focul dogorea din toate părţile ca dintr’un cuptor încins”. Cu mare greutate, într-un tren supraaglomerat, unde au intrat pe fereastră, familia a ajuns la Iaşi. În cei doi ani de refugiu într-un oraş bântuit de tifos şi foamete, mica Rodica a fost reazemul familiei, ajutându-şi mama bolnavă şi sora de câţiva ani. Multe greutăţi şi dezamăgiri a îndurat în această perioadă. A avut totuşi timp să se ducă şi la şcoală. Acolo a primit întro zi vestea că la Câmpina s-au refăcut sondele arse, distruse de război. S-a reînfiinţat şi societatea pe care o administrase tatăl ei înainte de război şi acum acţionarii îl rechemau la vechiul post. A fost o explozie de bucurie: „- La Câmpina! La Câmpina! Astăzi puţini copii mai

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Alin CIUPALĂ

au în sufletul lor cultul acela al căminului, al casei unde s-au născut... Rodica îşi iubea oraşul ei cu pasiune. Când la Iaşi la şcoală doamna o întrebase care este oraşul cel mai frumos din România, a răspuns fără ezitare: Câmpina!” A revenit la Câmpina, în oraşul care împreună cu întreaga Românie mare începuse să se refacă. În regiunea binecuvântată de bogăţia izvoarelor petrolifere a terminat liceul cu notă maximă. „Profesoarele o iubeau nespus şi fiecare dintre ele ar fi vrut ca fetiţa să urmeze la facultate materia pe care o preda ea. Doamna directoare, o excelentă profesoară de filozofie şi de franceză, susţinea că Rodica trebuie neapărat să studieze literele, căci avea o aptitudine deosebită pentru pătrunderea estetică a vieţii. (...) Iar limba franceză o vorbea ca niciuna din elevele liceului, cu accent pur parizian. Profesoara de muzică o cerea pentru Conservator şi toate la un loc o disputau pentru scenă, arta dramatică. Căci Rodica, de câte ori se aranja vr’un festival cu reprezentare de teatru, escela prin interpretare şi o dicţiune bine nuanţată. Ea avea predilecţie pentru ştiinţe, urmărind mereu ideea ei să se înscrie la Medicină. Luă bacalureatul la Ploieşti, întâia dintre toate. (...) Rodica avea bagajul făcut, doldora cu certificatele, cărţile ei scumpe, gata

de plecare la Bucureşti la Facultatea de Medicină. Câte planuri îşi făcea copila de viitor (...) să cucerească ştiinţa cea mai grea! Să străbată tainele întunericului tuturor boalelor omeneşti, ca să afle izvoare noi de vindecare, mai ales a copiilor, căci Rodica îşi repeta în gând lozinca care o determinase să apuce profesiunea de medic. Copiii nu trebuie să moară!” Autoarea continuă cu amintirile Rodicăi de sub nucul din grădina părintească şi din pădurea de la Piţigaia. Într-o vilegiatură la Sinaia, avea să cunoască un tânăr care îşi pregătea doctoratul în drept şi astfel s-a ales praful de proiectul cu medicina. „La Câmpina fierbeau de ciudă profesoarele, fete bătrâne cele mai multe dintre ele; cum? De ce s’a întâmplat «sacrilegiul» acesta? Să ni-o ia pe Rodica, mândria, fala liceului din Câmpina?” Cartea s-a bucurat de mare succes, apărând în trei ediţii. Acum câteva zile (la „Nenea Cărţi”, buchinistul câmpinean) am găsit ediţia a treia, apărută la Bucureşti în 1933. „Rodica. În vârtejul răsboiului” a fost prima carte pe care am citit-o în copilărie, când eram în clasele primare. După 70 de ani am recitit-o cu aceeaşi plăcere, plimbându-mă prin oraşul tinereţii mele.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

poezie

Ada CAROL

E Marele Mucenic Gheorghe, Cel care a răsădit în gura de balaur Dovada fără ură a luminii.

Poeme cu Îngeri Motto: Mă rog la stea - nu ştiu: e ochiul sfânt sau numai O lacrimă ce-a îngheţat pe-obrazul nopţii? Speranţă-mi dă să cred în ruga mea Şi să mă-nalţ pe-o scară de cuvinte... Am crescut împreună La loc cu verdeaţă Contemplând ierarhiile îngereşti Revelate în tihnă. Acum sunt sfânt, iar tu eşti un balaur Deşi armura mea şi-a tale aripi Ne vădesc fârtaţi... în adevăr noi împărţim durerea Pe stâncile cu aur zugrăvite. Ca o prăpastie ce ne desparte, Voinţa Domnului E suliţa ce îmi străbate mie pumnul Iar ţie inima! *** Cu capul pe o perină de piatră, lisus visează că stelele se-aprind şi din văzduh se-ntinde peste el o plasă de mărgean. Ajuns pe puntea norilor ca peştele se zbate şi se roagă să fie-ntors în apele de jos... De milă un trifoi ce-a răsărit la tâmplă-l din somn îl trezeşte cu o lacrimă de rouă. *** Cel mai istovit sfânt din Grădina Raiului 34

Acum sădeşte florile cu spinii Şi mai târziu, mâncând pâinea de aur, Cea cuvenită celor buni şi drepţi, Ascultă cum aripile-i foşnesc Una îl înalţă, trei îl umbresc, Iar Sfântul suspină Cugetând la solzi însângeraţi. *** Măria picotea-n cerdac Căci chibzuise mult la rugăciunile noi auzite-n templu. Când sandaua sfântă alunecă pe lemn, ea tresări din somn. Şi-a mai zărit prin gene A crinului albeaţă... *** Colind stâncile Printre ierburi rele si năpârci. Cu ochii mă apăr si caut îngerii ascunşi în nori. Ei îmi şoptesc: Pentru fiecare solz de balaur, există o floare. Pentru orice rânjet hâd - un fior de rugă. *** Trimisul domnului încalecă vântul Şi cu pinteni de stele Stârneşte furtuna. Din ferestrele norilor Sfinţii se roagă pentru cei căzuţi. *** Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Ada CAROL

Pe vremuri balaurul Era frate cu îngerul Şi stăpânea peste luciul apei.

Spre seară seminţele licăreau în brazde ca tăciunii aprinşi.

Prima pasăre a fost o scânteie Din limba-i de foc. *** Mărturisesc: nu am ştiut Cât de adânc e cuprinsul bolţii Câte stele sunt de fapt îngeri Aprinşi pentru mântuirea noastră. În nopţile cu lună Răsuflarea lor mişcă norii. *** Mă plimb pe câmp şi florile de spin Cresc peste piatra unei cruci bătrâne. Din şoapta mărăcinelui aud Despre sfântul necunoscut: Că în mormânt oasele-i Strălucesc de aur Şi îngeri are-n zori la căpătai. *** Nu ştiaţi că bolta cerului Se sprijină pe un umăr de înger Ale cărui aripi foşnesc Ca norii grăbiţi de furtună? Când fulgeră, el zâmbeşte Şi ziua din priviri i se revarsă soarele. Noaptea ţine ochii strâns închişi Lăsând să îi lucească Doar stelele din plete. Şi astfel noi dormim nevătămaţi... *** Cuprinşi de zor, îngerii au început odată semănatul cât stelele încă nu-şi arseseră ceara şi duhurile rele mai petreceau pe la răspântii. Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Degeaba au căutat ei să le-mbune cu laptele Vacii Domnului. în miezul nopţii au răsărit muguri care-şi şuierau veninul printre colţi. Şi îngerii, oftând, au pornit secerişul vremelnic, la lumina lunii... *** Pe vremea când nu existau balauri Sfinţii colindau faţa apelor într-o luntre de lut. Tulburau solzii valurilor cu întrebări despre adâncuri, iar peştii nu îndrăzneau să li se arate în nimicnicia lor. Marea s-a plâns Maicii Domnului care a trimis îngerii să făurească din spumă Fiinţa blestemată să Le fie vânat prin icoane şi pe sub pământ. Iar nouă ne-au făurit năvodul. *** Dacă o să întâlniţi cândva Un tânăr într-un câmp de flori întrebaţi-l de ce parfumul lor Nu mai e aşa de puternic, De ce se scutura vremelnic, Si de ce sunt mai rare si mai palide Ca în amintirile noastre? Dacă o să zâmbească trist, Dacă ochii lui o să vă citească vina Şi o să ierte totuşi, Să ştiţi că El e îngerul Domnului. Rugaţi-L atunci să rămână cu noi, Să ne ridice şi să ne apere în câmpul cu flori şi pretutindeni Pe unde paşii obosiţi ne poartă. 35

Codruţ RADI

poezie

Codruţ RADI A nestare Reflexului rămâi ultim statornic chiar dacă n-ai cu ce te mai întrece când timpul însuşi patinează-n ornic pe-o mlaştină-ngheţată până-a trece,

că nu i-au rămas memorii nici puteri la nesfârşit să se fi târât câineşte pe sub porţi la care bat numai cei avizi de glorii şi-s deschise doar de-un pol pentru cel care cerşeşte. Ricoşeuri

Cu cele două limbi desperecheate mai înainte golul să-l înece în aerul ce vieţii nu mai bate deşi reflex n-ar trebui să plece.

Contrar nemărginirii m-ascund în unghiuri moarte ce-astâmpără-a cădere de ochi căutătura să nu mai bată ceasul secundele-ntr-o parte când noaptea se tot vaită că nu-mi adorm tortura,

Decadenţă

De-a arde printre stele cu gândul mai departe tăcerii din cuvinte ce nu-şi găsesc măsura în geometrii mărunte ori lucrurile moarte scornite să nu doarmă deodată cu natura.

Câte-n ziduri fără rost temniţe contradictorii n-au repaus cei plecaţi să se cearnă sufleteşte, trudei pricină-n păcat seacă altfel de victorii să-şi întrebe alţi confraţi cărui vis se mai trăieşte, Pentru tot ce-i inventat 36

Resemnare Nimic nu mai îmbătrâneşte-ndeajuns să fi trecut poveştilor prin toate surpările ce cartea Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Codruţ RADI

ne-a ascuns prin punţile mereu neterminate, Ori înţelesul ferecat de nepătruns în gândul neînstare de a scoate din grota alchimiei vreun răspuns la vârste bătrâneţii repetate. Fără întoarcere Eul să-l desferec uitării de sine nu mi-e-ngăduită parcă nici o luntre s-astâmpăr înecul umbrei care vine beznă necredinţei suspendată între pacoste şi mine, Ce se mai salvează îngropând ruine stelei căzătoare ochiul de-mi agăţ spin de vreme aspră

Codruţ RADI

zvonul când revine şi în loc de luntre ţin mersu-ntr-un băţ rupt morţii din mine. Acoladă Al câtelea ochi mai clar decât focul învârte tot cerul în juru-mi mărunt împrăştie norii să nu-şi afle locul ori chipul din spate cât e de cărunt, Din petice rare ce barbă-i e smocul să nu-şi afle faţa pe cât să-l înfrunt când lacrima nopţii va stinge tot focul, Al câtelea ochi mă vede că sunt.

(din volumul în pregătire „Treptele durerii”)

Nişte scriitori la Sinaia...

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

eseu

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Franz Kafka, Metamorfoza Franz Kafka a exercitat o influenţă covârşitoare asupra literaturii postbelice, formula sa prozastică fiind unică în literatura universală, definindu-l şi diferenţiindu-l ca scriitor. Parabolicul şi obsesivul dau nota definitorie scrierilor sale, căci impresia pe care o lasă este de coşmar, iar tensiunea dramatică exacerbată.Totul este posibil prin suprapunerea absurdului peste planul logicii. Drept urmare, Kafka se dovedeşte a fi aproape imposibil de circumscris întrutotul unor curentelor literare şi orientărilor din epocă. După cum se ştie însă, scrierile sale se dovedesc a fi totuşi marcate de influenţe ale expresionismului şi suprarealismului. În întreaga sa operă condiţia tragică a omului e prezentată în cheie parabolic, tema fiind prezentă încă de la început (din 1909), de la primele sale schiţe de proză publicate în revista „Hyperion”, ce apărea în vremea aceea la München. „Metamorfoza”, proza publicată pentru prima dată în anul 1915, este expresia perfectă a condamnării unei societăţi refractare, ce nu-şi acceptă proscrişii, nu acceptă nonconformismul unora dintre membrii săi, respingând diversitatea şi unicitatea fiecărei persoane. Pentru Gregor Samsa, personajul central al nuvelei, transformarea într-o bună zi din om în insectă se dovedeşte decisivă: nimic nu mai este la fel ca înainte. El însuşi trebuie să îşi reconsidere propriile convingeri. Ceea ce i se întâmplă personajului pe parcursul naraţiunii începe să devină obsesiv, totul 38

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Diana TRANDAFIR

dublat de respingerea iniţială, dar şi de mai târziu, a familiei: „Gregor îşi căpăta acum hrana în felul acesta, o dată dimineaţa, când părinţii şi slujnica încă dormeau, iar a doua oară după masa de prânz, întrucât atunci părinţii îşi făceau siesta, iar Grete trimitea servitoarea acasă, cu vreo treabă oarecare. Fireşte că nici ei nu voiau ca Gregor să rabde de foame, dar poate că n-ar fi suportat să ştie, decât din auzite, că mănâncă, sau poate că sora lui voia să-i scutească de o mică amărăciune în plus, că doar sufereau destul şi fără asta.” De fapt, respingerea şi opresiunea vin din partea întregii societăţi: Gregor Samsa se teme de şeful său, dar şi de birocraţia asigurărilor sociale, care vânează oamenii sau îi declară sănătoşi si pe cei bolnavi, afirmând că, de fapt, aceştia nu sunt decât cei care vor să scape de muncă. Se va vedea cum spre finalul nuvelei metamorfoza se produce în dublu sens, respingerea familiei devenind totală, căci rudele sale se transformă din pseudovictime în adevăraţi agresori. Fraza de început este memorabilă: „Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” Iată unul dintre cele mai şocante incipituri din literatura modernă, stimulând la o multitudine de interpretări contradictorii, întrucât Kafka apelează la un amplu portativ de chei, de la cea biografică la cea psihanalitică şi de la cea ideologică la cea morală. Metamorfoza lui Gregor nu e însă lămurită prin nicio explicaţie, plauzibilă sau nu, cauzele ei rămân total nedesluşite. Naratorul, ca, de altfel, şi personajele povestirii sale, pare orientat doar asupra efectelor acestei „nenorociri”, posibilă oricând în limitele ficţiunii. Miezul acestei parabole rezidă în prezentarea pe de o parte a acestui conflict familial, narat în cea mai simplă convenţie

realistă, şi pe de alta, convertirea lui într-o parabolă a alienării, a blocajului comunicării şi a dezumanizării. Metamorfoza fizică, oricât de senzaţională ar părea, nu dobândeşte în economia textului decât rolul unui factor declanşator al unui complicat proces de sentimente inofensive, atribuite lui Gregor, pe când violenţa cu care familia îl respinge pe acesta degenerează într-o dezumanizare chiar mai periculoasă. Cuvintele surorii Grete, dând glas hotărârii familiei de a se descotorosi de gângania în care nu îl mai recunoaşte pe fratele său, au asupra lui Gregor puterea de a-i provoca moartea. Este o moarte asumată de însuşi personajul central, tocmai pentru a-şi scuti familia de povara existenţei sale supărătoare. Întâmpinarea veştii morţii acestei gângănii hidoase ce stătea ascunsă în depozitul de vechituri se suprapune peste un întreg proces al dezumanizării. Textul lui Kafka se constuieşte cinematografic, prin focalizarea pe detalii aparent banale, precum opintirile lui Gregor pentru a se scula din pat, a descuia uşa, ori a se face înţeles. Tensiunea epică se gradează prin acumularea contrapunctică a gândurilor, sentimentelor şi gesturilor protectoare ale lui Gregor şi, în oglindă, a reacţiilor familiei (de la groaza descoperirii, la indiferenţă sau chiar la respingere agresivă). Răsturnarea ironică şi grotescă a situaţiei este evidentă: aspectul fizic hidos al lui Gregor alimentează prejudecata celor din jur. În final, moartea personajului este eliberatoare şi previzibilă. Metamorfoza s-a dovedit a fi dublă: pe de o parte animalizarea lui Gregor, agravată de izolarea lui, de întreruperea comunicării, iar pe de altă parte metamorfoza familiei sale, care este împinsă treptat spre o dezumanizare completă. Prin această nuvelă de referinţă, Kafka propune o interesantă temă de reflecţie, lansând un veritabil semnal de alarmă către o umanitate aflată în derivă, ce încă îşi caută reperele.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

poezie

Sorin VÂNĂTORU LA CAPĂTUL RĂBDĂRII E ceasul al doisprezecelea al existenţei noastre.De luni pînă duminică suntem împinşi în aceeaşi lumină a zilei o fantomă singuratică, în aceeaşi realitate - un delir sistematizat al neantului. Ne călcăm în picioare să apucăm un os al sorţii. Să închidem ferestrele, uşile, calculatorul, să ieşim în stradă împotriva îndârjirii nonsensului şi a strălucirii nimicului, care ne ţin loc de viaţă, sub un soare de carton. Prizonieri ai naşterii, existăm din toţi rărunchii pentru o perpetuare slinoasă, să luăm cu asalt dumnezeirea, să dăm buzna în electroni şi molecule, aşezaţi pe iarbă în faţa Vaticanului, să-i strigăm Papei o întrevedere cu Dumnezeu, este ceasul al doisprezecelea împotriva unui Dumnezeu închis ermetic în esenţa lui, atât de bine închis, încât nici nu aude ce spun, îi bag mâna în gât acestui univers toată ziua drogat, pariul cu divinitatea a luat sfârşit, Dumnezeu şi cu mine, reciproc ne punem pistolul în frunte: -Aici şi Acum!, e revoluţia prafului ce suntem cu semnul leprei originare pe frunte! -Judecata de Apoi, în secunda asta!, suntem la capătul răbdării! 40

Sorin VÂNĂTORU Trăim într-un extaz mental, ca în faţa plutonului de execuţie, intensitatea existenţei noastre egalează starea de şoc a pasagerilor, după deraierea trenului, suntem cuprinşi de o frică fericită în apropierea posibilului, ne dizolvăm euforia depresiei în beţia lucidă a zilei, exersăm psihicul rece al dumnezeirii, cu fiinţa prăbuşită pe coclaurile materiei. Totul este scris încă de la începuturi: legile fizicii, ale biologiei, obiectivele administraţiei locale. Sîntem victimele unor arhetipuri nevrotice. Fiecare stă între patru pereţi şi resemnifică pînă la paroxismul rezistenţei psihice, o existenţă obligatorie şi fantasmagorică. Continuăm să credem în ceva, dizolvaţi într-o comă universală şi anonimă, congelaţi în orbitele goale ale eternităţii, pierduţi în părinţi şi-n diaspora lui Dumnezeu, obligaţi să existăm ca nişte tîlhari cu belciug în nas la stîlpul infamiei. Fiecare e un deţinut al obnubilării diurne, liber să fie fericit cu matricola pe frunte, de la un capăt la altul al vieţii sale. O schizofrenie superbă răsare dimineaţa, în fiecare zi de luni. Stalin, un bun Dumnezeu Ce metodă rapidă şi eficientă putem găsi întrun moment de avarie existenţială ? În cazul unui stop cardio-respirator, când toate manevrele complicate de resuscitare se dovedesc ineficiente, există soluţia simplă a injectării de adrenalină direct în inimă.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Sorin VÂNĂTORU

Într-un univers relativ, paradoxal şi brutal, în care melancolia metafizică e mai mult durere, depresie şi diabet pe sistem nervos, ar trebui să cerem apariţia pe cer a unei revelaţii mântuitoare, a unui administrator între plăpânda fiinţă umană şi ancestrala incoerenţă neîndurătoare. Să-l cerem pe Stalin. El este un principiu de ordine bolşevică utilizat în electrotehnică. Electronii îşi menţin direcţia încât lumina se poate aprinde, de asemenea, el poate exorciza dracul din proprietăţile halucinante ale particulelor elementare, din cauza cărora nu mai ştim ce e bine şi ce e rău. Stalin putea fi un bun Dumnezeu, dacă n-ar fi existat politica.A ştiut să taie nodul gordian, dilema viscerală a realului, veşnic întinsă condiţiei umane spre rezolvare.

umană se vor trezi pe altă lume. Tocmai cînd eram pe punctul de a crede că şi moartea este bună la ceva, m-am trezit în insomnia arhetipurilor, şi am realizat faptul uluitor că inteligenţa cosmică nu e decît un mutant.

Stalin a fost un mujic terapeutic, simptomul nevrotic al unui Absolut nazist, care continuă să-şi experimenteze capriciile pe oameni. Rugăciunea ateului creator: „Mare Sine, tu eşti cel mai puternic, mă rog ţie cu toţi sfinţii, de la Antonie şi Pahomie, până la sfinţii tăi atei creatori-Voltaire, Shakespeare, Einstein, Heisenberg şi Hawking, mă rog ţie cu săgeata timpului, constanta cosmologică şi mistica mecanicii cuantice, priveşte în sinele meu, câinele tău de pază, mi–ai dat lucrarea odihnei tale în neodihna mea, tu ştii ce vreau, ştii că vreau binele meu, al semenilor mei, al animalelor şi al materiei, miluieşte-mă, vreau să creşti în mine şi eu în necuprinderea ta, să aperi de rău tot ce există, şi să înalţi neantul ce suntem cu toţii, spre euforia de a exista în toate lumile tale posibile!” Amin.

Clonarea este locul unde posibilul se dezbracă de retorica filozofică şi ia la întrebări dreptul roman, unde puterea divină scandalizează principiile teologice, care dau din colţ în colţ dovedind, în felul ăsta, că Dumnezeu si Cuvantul Lui sunt doi analfabeti, şi habar nu au de teologie. Sublima nebunie a lui Dumnezeu nu este un peisaj idilic, ea ne pregăteşte un soi de odihnă şi eliberare pe măsura ei ! Clonarea, pedeapsă şi mîntuire, schimbarea la faţă a temeiului din creier şi o altă filogenie a sănătăţii psihice. O lume a clonării, un amestec de clone ale clonaţilor, care ies unii dintr-alţii, un fel de dubluri, un fel de copii şi taţi în acelaşi timp, într-o nemurire buimăcită, în care nu se mai ştie cine cui vorbeşte, dacă savanţii vor extrage o clonă de pe Giulgiul de la Torino, şi Hristos va fi clonat, se va produce o explozie a minţii, Dumnezeu va intra în conflict cu teologia, realitatea însăşi va dispărea într-un singur limbaj limbut, din om nu se va mai alege decît o personalitate babelică, în mijlocul unei atotputernicii ilizibile… „Necunoscute sînt căile Domnului!”, încît umblăm drogaţi de înţelepciune,

Clonarea lui Dumnezeu Umblăm pandalii, Odată cu descoperirea genomului şi cu ingineria clonării, drama existenţei şi condiţia Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

pe toate drumurile deodată. 41

proză

Iulian MOREANU Maşina de scris Ieri mi-am cumpărat o maşină de scris. Erika. Portabilă, frumoasă, elegantă şi relativ uşoară. Cu carcasă portocalie de plastic, 110-117, Made in DDR, şi cu certificat de garanţie în toată regula, transcris în vreo zece limbi străine. Dacă mă gândesc bine, nici nu ştiu de ce am cumpărat-o. Dar dacă mă gândesc şi mai bine, două cred că au fost motivele pe care, ce-i drept, mi le-am însuşit ca un ageamiu, după ce deja o cumpărasem, şi anume: 1) oricum, nu prea ştiam ce să fac cu cele zece mii de lei pe care numai cu o zi în urmă le împrumutasem de la C.A.R. şi pe care le aveam la mine când am intrat în magazin, şi 2) legat chiar de prezentarea ce i se făcea în unul dintre prospecte (era subliniat textul în româneşte), expus la un loc cât se poate de vizibil, mai exact, aşezat ca un caiet deschis pe maşina de calcul din faţa vânzătoarei şi care prospect, odată citit, m-a decis pe loc: „Aţi intrat în posesia unei maşini de scris (nu intrasem încă – nota mea). Foarte curând veţi constata că aceasta vă uşurează simţitor munca de zi cu zi, datorită siguranţei şi construcţiei ei ingenioase”. Dacă maşina avea să-mi uşureze sau nu „munca” (pentru că sunt, cu tot liceul meu – un modest şi anonim pontator la un şantier de construcţii cvasinecunoscut 42

Iulian MOREANU

unde, în afară de mine şi un maistru veşnic beat, nu se mai prezintă decât cinci, şase lucrători, şi aceia veniţi pe la prânz, după ce şi-au terminat ciubucărerile pe ziua respectivă), aveam s-o constat după ce concediul mi se va fi terminat, si în care tocmai intrasem de nici o zi, pentru o luuungă perioadă de 18 zile. Deocamdată, maşina mă „uşură” de exact 3.600 lei (plus 25 pentru osteneala vânzătoarei de a se încumeta să-mi arate cum funcţionează, demonstraţie pe cât de profesională şi gratuită – iniţial, pe atât de inutilă – în final, pentru că, după o oră de căutări prin prospecte şi căzneli de a face întocmai cum scria acolo, nici vânzătoarea şi nici eu n-am priceput nimic, dar absolut nimic), sumă insignifiantă pe care am depus-o lejer, ca un veritabil nabab, pe tejghea (după o numărătoare neglijentă), sub privirile consternate ale unor gură-cască (cred că erau vreo 10-12, că abia mai puteam respira) dintre care, câţiva, făcură ad-hoc nişte socoteli sincere şi pragmatice (şi, în plus, am înţeles, deocamdată irealizabile) – cam ce altceva folositor ar fi putut cumpăra cu atâţia bani deodată. După ce am plătit, înainte ca vânzătoarea să realizeze pe deplin că eram totuşi un client serios, şi fără mintea cea de pe urmă a românului -, deci, în loc să-mi iau banii înapoi şi să las baltă toată afacerea -, am înşfăcat maşina hoţeşte, şi, prin grindina aceea de priviri chiorâşe şi suspicioase am pornit-o glonţ spre uşă. Primul om care mi-a remarcat proaspăta achiziţie, a fost (se putea altfel?) omniprezenta coana Tanţa (aproape că aş putea să jur că femeia Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

asta posedă darul ubicuităţii), văduva care stă sub mine, cu un etaj mai jos, la parter. - Aaa… bună ziua domnule… Are, pe lângă alte obiceiuri idioate, şi pe acesta: de a se adresa tuturor cunoştinţelor (între care, la loc de cinste, mă număr şi eu) cu un enervant aaa… sau ăăă… depinde de împrejurare – prelungit vreo zece secunde, şi o amnezie a numelor devenită proverbială, că nu numai în blocul nostru, ci în tot (să-i zic, totuşi, aşa) cartierul, nu se mai spune de mult „uiţi de la mână pân’ la gură” ci „uiţi de parc-ai fi coana Tanţa, săraca”; uite, totuşi, că până acum n-am reuşit să pricep de ce i se atribuie acest epitet - săraca. - Sărut mâna, doamna Tanţa! - Aaa… v-aţi cumpărat picap, domnu’?… ăăă… mă întreabă curioasă coana Tanţa, neatentă la salutul meu. Ezit puţin. - Mda... - Ei, atunci să-l purtaţi sănătos! Ăăă… - Vă mulţumesc, zic, încercând să par încântat de „urare”, mă uit o clipă în ochii ei, bun, e perfect, am fost convingător, dau să o iau pe scări în sus, dar coana Tanţa nu mă lasă cu una, cu două, aşa că mă văd obligat (cu toate consecinţe ulterioare la care nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc) să-i fac o promisiune fermă: - Bine, doamnă, cum să nu? Cu plăcere… sigur că da… Atunci, vă aştept diseară, pe la opt – e bine? -, să le ascultăm împreună… doar ştiţi că şi mie îmi place muzica clasică… Coana Tanţa înţelege prin „muzică clasică”, tot ce s-a înregistrat pe plăci de ebonită pe vremea când era ea fată (ehe-

heee!...). Are, într-adevăr, o mare pasiune pentru muzică, şi, când spun asta, mă bazez pe o constatare concludent-statisitică: de când m-am mutat în acest bloc (şi sunt vreo cinci ani de atunci), n-a fost duminică lăsată de la Dumnezeu în care între ora 5 şi 7 dimineaţa să nu aud prin podele Zaraza şi alte (multe) melodii cântate piţigăiat, fals şi cu o turaţie agresiv de mare. Vara trecută, coana Tanţa a fost plecată trei săptămâni în staţiunea Sovata (?!?) cu un bilet obţinut prin Casa de pensii, sau cam aşa ceva, şi parcă şi în duminicile respective, pe sub pardoseală, de la bucătărie până la baie (îmi intrase – şi mi-a rămas definitiv în reflex să mă scol la 5), tot Zaraza se auzea, deşi ştiam SIGUR că era plecată – şi de fapt ştia tot blocul, pentru că avusese ea grijă să împrăştie această veste încă din iarnă. Am ajuns în faţa apartamentului meu, am deschis uşa şi am intrat în casă fără nimic în mână!? Sunt disperat! Mi-aduc aminte că mă căutasem de chei prin câteva buzunare şi în timpul acesta lăsasem maşina jos, evident, ies fulgerător în hol, lângă uşă – NIMIC! În trei secunde mă întreb care o fi numărul miliţiei (şi doar toată ziua îl văd în vitrinele farmaciei, tutungeriilor şi al librăriei, alături de cele ale pompierilor şi salvării – dar uite că niciodată nu l-am luat în serios), încerc să-mi reprezint câteva portrete-robot ale indivizilor care asistaseră în magazin la cumpărarea bijuteriei de maşini, s-o fi luat vreunul dintre ei după mine, că prea le sticleau ochii la toţi (sigur, nu pot, la ce mi-oi fi pierzând timpul cu prostii din astea?), şi mai încerc să mă consolez cu gândul că am pierdut

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

definitiv şi în nici două ore 3.625 de lei. Mă dezmeticesc însă repede, se impune o hotărâre promptă – trebuie s-o iau la fugă înapoi, hoţul n-avea cum să ajungă prea departe (unde?!) şi mă năpustesc literalmente pe scări în jos. Arunc un „bună ziua” strict familiei Gloabă (de fapt numai lui, pentru că nevastă-sa nu-mi răspunde niciodată la salut, oricât de amabil i l-aş adresa), mai cobor cinci trepte, tot aşa, dintr-un pas, cât pe ce să fac o entorsă la glezna dreaptă, mă opresc năuc folosindu-mă şi de mâini cu care apuc zdravăn balustrada, şi mă întorc categoric hotărât să-i smulg peruca doamnei Gloabă şi să i-o fac scame-scame (şi-aşa îmi propusesem mai demult să fac treaba asta). Madam Gloabă se şi apucase (când dracu avusese timp – şi de unde – să pună hârtie?!) să bată cu degetele-i boante şi amirosind domestic a rântaş, în claviatura maşinii mele (aşezată vulgar, direct pe ciment – ar fi fost culmea dacăşi mai aducea şi un taburet!); în claviatura maşinii mele! - Ha-ha-ha!... zbiară domnul Gloabă (cum râde - sau vorbeşte, tot una – de fel) în timp ce nevastă-sa îşi vede impasibilă de treabă maltratându-mi maşina cu o perseverenţă pe care nu o au decât cei săraci cu duhul dar care se încăpăţânează să înveţe ceva ce nu le intră deloc în cap. Gloabă e un munte de fericire, îşi soarbe din ochi nevasta, cu siguranţă că mâine o înscrie la cursurile de dactilografie de la Casa de cultură, dar are în schimb nesimţirea de a nu înţelege furia mea pe care n-am de gând deloc să mi-o reprim – atâta tot că nu mi-o pot

manifesta şi verbal, scena la care asist îmi taie orice replică, am amuţit de tot! - Ha-ha-ha!... nechează mai departe Gloabă ca la un film cu Stan şi Bran, ce, te speriaşi, nu?... ha-ha-ha!... M-am speriat, cum mama dracului să nu mă sperii? Cine în locul meu nu s-ar fi speriat? Şi, totuşi, nu reuşesc să deschid gura, iar de intenţia de a schimba destinaţia perucii neveste-sii am uitat cu desăvârşire (ce alte priorităţi aş avea?). - Ţi-am tras-o!... jubilează în continuare Gloabă şi chiar apasă şi el o tastă ca pe un buton de sonerie (simt că nu mai rezist şi mă apucă pandaliile), nevastă-sa e concentrată în vânarea unei litere se pare inexistente, mă ignoră constant, aşa cum le ignoră şi pe vecinele de bloc în încrederea ei betonată de a se crede frumuseţea cartierului, dar, până la urmă, mă observă (deşi continui să nu exist pentru ea – trece cu privirea prin mine) şi, întorcându-se spre calul de bărba-su, emite subit şi languros o mică pretenţie pe care acesta cred că a intuito la nivel proprioceptiv: Nichişor (deja lui Gloabă – ce ziceam eu? – îi piere râsul ca retezat cu satârul, mă şi mir că nu văd nici o picătură de sânge!, şi nu ştie cum să-mi restituie maşina şi s-o ia din loc – plus că fizionomia i se schimbă într-un mod ciudat, aş zice, „gradual”, de parcă ar fi mim, şi mă şi întreb cum de-l mai recunoaşte nevastă-sa), Nichişooor?... îmi iei şi mie una d-asta?... Gloabă încearcă acum să-mi explice „gluma”, e cu desăvârşire surd la doleanţa consoartei, drept pentru care aceasta se învineţeşte (şi mai mult, peste culoarea-i naturală) la faţă, îmi pune în sfârşit maşina în braţe de parcă mi-ar face-o cadou, capacul mi-l aşează grijuliu

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

sub braţ, şi, în doi timpi şi trei mişcări, dispare direct în stradă, trăgându-şi brutal românca de mână (cred, zic şi eu aşa, că treaba asta o să-l coste, nu ştiu ce, dar o să-l coste!) din care nu mai rămâne decât un ecou care urcă în legea lui (acustică) până la etajul opt: „Ce naiba-aaiba-aiba-ba…Nichişor-uşor-şoror… atâta-îta-îta… te-e-e… face-ace-aace… pe tine-tine-ee-e?...” Acum pot să intru liniştit în casă (şi în consecinţă intru), trag yala şi o blochez, sunt lac de transpiraţie – de nervi şi de emoţie, da, am emoţii, îmi torn la iuţeală un pahar de coniac pe care-l beau ca pe apă, mai torn unul (am de unde – păstrez în frigider o sticlă de un litru cumpărată de acum un an pentru diferite ocazii, şi iată că abia acum s-a ivit prima), şi mă aşez în faţa mesei pe care, răbdătoare şi aproape virgină mă aşteaptă drăguţa mea Erika. Scot de pe tambur hârtia pe care madam Gloabă reuşise (totuşi) să bată câteva cuvinte obscene, pun în locul ei alta ruptă dintr-un caiet de dictando, şi, timp de o jumătate de oră, stau şi mă uit la claviatura maşinii ca la o scriere în sanscrită, nici măcar nu reuşesc să identific în întregime alfabetul. În următorul sfert de oră mai beau două pahare de coniac (şi, nu pentru a nu lăsa impresia că aş fi un vicios, ci şi pentru a respecta adevărul, rectific şi totodată specific – păhărele!) şi apoi, după ce schimb alte douăzeci de foi (am făcut praf caietul – cum de nu mă gândisem să cumpăr nişte hârtie de scris?) am, în sfârşit, satisfacţia de a vedea un cuvânt bătut complet: sânbătî. Reuşita trebuie desigur sărbătorită (ca orice reuşită!) şi, cum nu am cu cine

(fiind încă burlac), mai beau solitar un păhărel şi, dintr-o dată, cu un zel care numi este propriu în situaţii normale, mă arunc asemeni unui uliu asupra maşinii, având în cap gata definitivat un roman în trei volume (trilogie, carevasăzică) şi o plachetă de poezii (pentru început, parodii), dar cum nu pot bate la două maşini deodată (şi nu ştiu dacă ar putea face cineva lucrul acesta, oricât de expert ar fi), îi pun capacul uneia dintre ele, care, curios! se potriveşte la amândouă şi mă culc, ca niciodată, sâmbăta, la ora 19,50, în toiul Teleenciclopediei, şi fără să aflu dacă divorţul dintre Jock şi Miss Ellie este serios sau nu. A doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap, pentru prima oară înaintea Zarazei, era 4 şi jumătate, şi, fără a-mi face obişnuita toaletă de dimineaţă, m-am apucat să bat nebuneşte la maşină, tot ce-mi trecea prin cap la ora aceea. De trecut, îmi treceau multe, dar n-am putut să le imprim pe hârtie pentru că am avut (în schimb) prezenţa de spirit (şi bunul simţ) de-a interpreta toate ciocăniturile din calorifere ca pe nişte rugăminţi ale vecinilor (civilizat exprimate – fără a veni să-mi bată la uşă) de-a-i lăsa în continuare să se odihnească, adică să doarmă; prin urmare, i-am lăsat, şi m-am culcat şi eu la loc. Se spune – sau poate aşa am auzit eu – că, oricât de mult ar dormi un om, şi oricât de lung i s-ar părea un vis, acesta nu durează în realitate decât câteva minute sau chiar câteva secunde. Oricum, aveam destul de bine fixată ideea aceasta, şi nu rare au fost împrejurările în care am susţinut-o savant, în faţa unor amici, mai de fiecare dată la o bere, încercând, cu acele ocazii,

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

să mai alung monotonia discuţiilor pe aceleaşi eterne teme bărbăteşti, adică femeile şi fotbalul. Ei bine, în ziua aceea am abandonat-o definitiv (ideea respectivă), şi iată de ce. Doar ce aţipisem şi (imediat) începusem să mă visez stând la fereastra unei case ţărăneşti şi privind amuzat la coana Tanţa care cucuriga în vârful unui par (!?!), că am şi auzit soneria urlând ca o sirenă, dacă mai întârziam câteva clipe cred că sărea de la locul ei iar transformatorul i s-ar fi dus dracului. Am sărit buimac din pat şi am privit ceasul deşteptător (Victoria, 105 lei): 8 şi un sfert! Imposibil! îmi zic, doar adineauri mă culcasem la loc, ascult ceasul – tic-tac, tic-tac, funcţionează, habar n-are el de trăirile mele, îl doare-n arcuri!, mă uit pe fereastră – lumină multă, ca în orice toi al zilei, şi poate aş mai fi rămas mult timp aşa, cu ochii zgâiţi afară ca să mă conving de o realitate incontestabilă, dacă din holul de la intrare nu mi-ar fi venit un miros suspect de bobină arsă. În faţa uşii, coana Tanţa, supărată foc; sunt în pijama şi vreau să bâigui o scuză de circumstanţă, dar nici nu mă lasă să deschid gura şi mă ia din scurt: - Păi bine, vecine, ăăă… de ce mă duci în eroare, ăăă?... mă întreabă, sfredelindu-mă cu privirea-i vulturească (zic şi eu aşa…) şi ăăindu-mă ca de obicei. Cred (doar cred) că am încercat iar să zic ceva, dar, nici vorbă! Coana Tanţa mă împinge din hol în bucătărie (cu un uşor brânci care pe un boxer de „semiuşoară” l-ar fi făcut sigur K.O.) şi începe să cotrobăiască prin casă ca o nevastă venită mai devreme de la serviciu şi pornită să găsească amanta soţului ascunsă prin cine ştie ce colţ al căminului

conjugal. Profit (vorba vine) de situaţie şi reuşesc să-mi iau pantalonii pe mine – şi ca să mă conving a nu ştiu câta oară că are un simţ al orientării extraordinar, coana Tanţa se întoarce brusc, o secundă, doar o secundă spre mine, dar, fatal, exact în clipa în care îmi încheiam şliţul, apoi se întoarce la treaba ei. Acum, în paranteză (sau în treacăt) fie spus, coana Tanţa îmi cunoaşte destul de bine apartamentul, pentru că din când în când o rog – contra cost, fireşte – să mi-l pună la punct, să măture adică în cele două camere şi în bucătărie şi eventual să şteargă şi praful, aşa că nu-i e greu deloc să găsească maşina de scris în maşina de spălat; să mă fi picat cu ceară şi tot n-aş fi putut spune când şi de ce o pitisem acolo! - Deci… aşa! Te fereşti de mine, domnu’!... ăăă… ai? mă ceartă coana Tanţa apostrofându-mă cu degetul (nu m-aş fi mirat şi nici împotrivit chiar dacă mă trăgea de urechi – îi datoram, oricum, mulţumiri pentru că-mi găsise maşina, şi ca atare trebuia să nu zic nimic), îmi zâmbeşte apoi ştirb, a iertare, şi dă să-mi umple mâinile cu nişte hârtii îngălbenite de vreme, aproape putrede şi emanând un uşor iz de mucegai, pe care le scoate din buzunarul şorţului ce-i spânzură zbanghiu pe talia-i ghicită doar pentru că oricum trebuie să aibă şi ea una. Mă vede puţin dezorientat, e clar că n-avusesem timp să mă dezmeticesc din acest început de percheziţie sui-generis, ea e în schimb exasperant de calmă, cât pentru amândoi, îmi întoarce fiţoasă spatele din care nu se înţelege nimic şi în următoarele două secunde se întoarce zâmbindu-mi (de data asta) fotogenic,

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

larg şi ostentativ cu toţi cei 32 de dinţi şi măsele ale celor două plăci pe care în cele două clipe şi le-a aranjat impecabil. Presimt că vrea să-mi ceară (iar) ceva şi mă pregătesc să-mi încep răspunsul cu câteva scuze, aducându-mi aminte că aseară, parcă nu ascultasem (împreună!) discurile alea, aşa cum îi promisesem. Dar pe coana Tanţa n-o mai interesează nici o muzică (să fi uitat?): - Domnu’, ăăă… nu puteţi să-mi faceţi şi mie nişte copii? Nu a pus accentul cum trebuie, din cópii (pentru că, Dumnezeule, cred că la asta se referea!) a ieşit altceva, aşa că am privit-o surprins, mai ales că nu aveam idee de ce-şi pusese atât de rapid plăcile (de care nu făcea uz prea des), şi nici cum să-i interpretez scânteile din ochi puţin saşii – ce mai!, mă şi vedeam întins pe canapea şi forţat să fac dragoste cu o mumie, eu care… Pentru că vreo trei minute nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu mine, adică dacă am scos sau nu vreun cuvânt, ori chiar dacă mi-a mai bătut inima, nu pot spune nici când coana Tanţa s-a dus la bucătărie şi a făcut în mare grabă două cafele (desigur, fără nici un pic de economie) – cert e că atunci când am revăzut-o, stătea în singurul fotoliu pe care-l posed şi pe al cărui braţ drept vărsase numai puuuţin din ceaşca pe care o ţinea în mână ca pe o cană cu lapte. Mă uitam la ea de parcă vedeam un film mut – dădea din gură, gesticula excesiv, ba, la un moment dat, şi-a şters şi o lacrimă şi îndesa la bobârnace în hârtiile ei bune de refăcut hrisoave, arătând din când în când spre maşină. Am priceput până la urmă unde bătea, şi cum tocmai se ridica din fotoliu continuând să întindă pata de cafea, m-

am auzit spunând: - Da, cum să nu? Cu multă, cu foarte multă plăcere, şi mie… (unde mai auzisem cuvintele astea?) până mâine… sigur… Mulţumesc pentru cafea, a făcut din buze coana Tanţa şi a ieşit fantomatic, lăsându-mă încă năuc şi cu amintirea zâmbetului ei surprinzător. Rămas singur, am aruncat cât colo hârtiile pe care coana Tanţa le aşezase (intenţionat!) pe maşina de scris (nu ştiu ce-mi spunea că era vorba de nişte „acte” – cine ştie ce „drepturi” şi-o fi găsit să-şi revendice tocmai acum!) şi pentru că îmi revenise inspiraţia din urmă cu patru ore, m-am aşezat la masă în faţa Erikăi mele dragi. Mai aveam trei foi din fostul caiet de dictando şi un strălucit viitor de romancier pe care nu mi-l va putea bloca nici cea mai exigentă editură din lume. Vedeam deja premii, ediţii princeps căutate prin anticariate la supra-supra preţ, alte premii, traduceri, case de creaţie, documentări în străinătate, admiratoare etc., mă simţeam excelent! Şi pentru a mă simţi şi mai excelent, miam aprins o ţigară, am băut o înghiţitură de cafea (era atât de tare-densă că ar fi putut trezi la viaţă şi-un mort), am iertato (la rându-mi) definitiv pe coana Tanţa pentru că îmi tăiase porţia pe două săptămâni şi am continuat cu reveria: cafea la discreţie în bufetul de la bucătărie, revărsându-se din tot felul de borcane şi borcănaşe, varietăţi de băuturi extra-fine, vacanţe pe insule exotice, sesiuni de autografe, întâlniri cu cititorii (şi ce de mai cititoare! – domnule, orice-am zice şi ce-am drege, femeile citesc totuşi mai mult decât

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

bărbaţii!), cojoc Alain Delon (şi ce mult îmi dorisem aşa ceva pe vremea când eram un biet pontator – acum aveam patru!), maşină (indiscutabil!), vilă-vilă (nu mai ştiu câte camere), sigur, mobilă stil, cristale peste cristale, persane, vase chinezeşti, bibliotecă pe trei pereţi (şi asta în fiecare cameră), întindeam neglijent mâna şi dădeam de lucrul dorit, numai mâna asta scheletică şi pergamentoasă, plină de pete mici, cafenii mă cam pune pe gânduri, ce-o fi cu ea şi a cui o fi?, nu trebuie decât să-mi ridic puţin capul şi tot visul se duce pe apa sâmbetei. Vreau, nu vreau, sărut afabil dreapta coanei Tanţa (când s-o fi întors?), am mai găsit un act!, zic, neauzit, buzele acesteia, „sigur, sigur… şi pe acestea, cu plăcere…” mă aud în schimb pe mine, o conduc spre uşă apoi mă reped la baie.

Gloabă nevesti-mii, că v-aţi luatîî maşină de scrisîî E-rica!, zice Blegoi de parcă ar anunţa un câştig la tombolă. Trece aproape la modul fizic peste mine şi intră în sufragerie ca la el acasă. Acum, corect să fiu, el a stat înaintea mea în acest apartament, apoi s-a mutat vizavi, „la trei camere”. Vede cafeaua alături de maşină şi are curiozitatea să guste din ea până aproape de fundul ceştii: - Îîîm… bună-n draci, asta te scoală din morţi! (ce spuneam eu?), unde ai găsitîî, domnule?... Stau puţin să mă gândesc de la ce Alimentară am cumpărat-o, şi între timp Blegoi termină de băut şi restul, lăsându-mă calic. - Aşaaaa… zice vecinul Blegoi, se aşează pe fotoliul pe care stătuse şi coana Tanţa şi-şi aprinde o ţigară din pachetul meu. Venisem să vă întrebîî, continuă el mieros şi trecând la pluralul de politeţe, dacă nu cumva vreţi şi sunteţi amabilîî să-i bateţi şi lui fiului meuîî o compunere… lui acela mare… Ca să vezi ce înseamnă să ai maşină – fie ea şi numai de scris – te trezeşti dintr-o dată atât de politicos solicitat cum nici nai visat! Rămân interzis. Mai bucuros l-aş bate pe ochelaristul de fi-su, că prea e tâmpit, prost-crescut, nu dă bună ziua şi urlă mereu la ore nepotrivite obosindu-mi somnul de după-amiază; plus că vorbeşte prostii. - O… compunere? întreb nevenindumi încă a-mi crede urechilor şi-i smulg ţigara din gură. Blegoi, îl cunosc binişor, nu e făcut ca să se supere din atâta, ba chiar îmi apreciază „ieşirea” ca pe o glumă, aşa că îşi aprinde altă ţigară şi zice:

Duşul rece m-a dezmeticit de-a binelea, acum am mintea clară-brici, cea mai clară minte din Univers, dacă aş fi şeful Pământului aş găsi (şi impune) în mai puţin de un minut soluţiile pentru lichidarea tuturor armelor, a subnutriţiei şi analfabetismului, dar cum nu sunt, mă aşez din nou la masă şi aştept să-mi vinăn cap prima frază a volumului întâi din trilogie. Nu aştept prea mult şi aud bătăi puternice în uşă (deci soneria…). - ’neaţa, vecine! - ’neaţa! E domnul Blegoi. Şofer la ITA, ditamai matahala, nevastă pe jumătate cât el, casnică dar cu liceul la bază, patru copii făcuţi în trei ani, destul de prosper însă, şi vecin de apartament (uşă-n uşă). - Am auzitîî, hââm, hââm (îşi drege glasul), am auzitîî, i-a spus adică madamîî 48

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

- Exactîî! (adică înţelesesem bine, nu eram prost). - Păi, bine, domnule, dar de ce nu o scrie de mână, pe caiet? - Da, poate şi aşa, recunoscîî, ce-i dreptîî – e dreptîî, da’ mă gândescîî că bătută la maşină… arată mai miştoacă… poate ia şi el o notă mai bună, că profesoara nu-l scoate altfelîî din cinci… Ce să mă mai codesc şi să-mi pierd vremea? – iau cele şase foi semimototolite pe care scrisul lăbărţat al lui fi-su abia de se desluşeşte printre nişte pete de magiun, şi-mi conduc vecinul spre uşă refuzând din mers cele trei monede de cinci lei pe care insistă să mi le strecoare în palmă, ca la cerşetori, dar parcă fără prea mare tragere de inimă. Mă gândesc că n-ar mai strica un duş rece, inspiraţia mi se topise de tot, dar nu mai curge apa. Ca să fiu sigur că n-o să mai dea nimeni buzna peste mine, închid uşa şi cu yala dar şi cu cheia de jos, apoi o iau sistematic, pentru a putea să onorez măcar parţial cele două obligaţii venite pe nepusă masă. Încep cu „actele” coanei Tanţa şi remarc aproape instantaneu că nu e vorba de nici un „act”, ci de nişte scrisori de dragoste!!! Coana Tanţa şi scrisori de dragoste!! – vaca şi chiloţi de tablă! zic amintindu-mi una din măscările lui Blegoi-junior, şi încerc să citesc una. Nu reţin decât caligrafia îngrijită, de copist şi trei duzini de adjective şi metafore. Da, chiar dacă voi continua să mă îndoiesc, până la urmă trebuie să fiu onest şi să admit că, odată şi-odată şi coana Tanţa a fost o tânără domnişoară „zveltă” (deşi mai „zveltă” ca acum e imposibil să fi fost, ar însemna că nici nu

a existat!), şi foarte curtată – dat fiind că nu găsesc două iscălituri de expeditori identice. Motivul acestei atracţii răsucitoare de minţi pe care o avea asupra junilor din anii ’30 nu mi-l pot însă reprezenta absolut deloc, am încercat totuşi, punându-mi la bătaie toată imaginaţia şi bună-voinţa, dar nam reuşit să ajung prea departe, pentru că am auzit din nou lovituri în uşă (da, sigur, soneria s-a dus, uite că nu am controlat…). E tot Blegoi, prin crăpătura mică a uşii nu văd decât un nas borcănat, inconfundabil – e suficient pentru a fi sigur mie-n sută că e el. De altfel, mi-o confirmă chiar vocea lui şi natura întrebării pe care mi-o pune fără nici o introducere: - Gata? zice, şi dă să împingă uşa. - Încă puţin şi e gata. - Bine, bine, nu mă grăbescîî, zice Blegoi răbdător, îşi încearcă din nou puterile, aiurea, lanţul pe care apucasem să-l pun în grabă nu cedează nici de-al dracului, da’, cred că până diseară… - Nici o grijă, nici o grijă… îl asigur şi dacă mâna s-ar putea strecura prin crăpătura aia cât o foaie de hârtie cred că i-aş da un pumn drept în nas, să mă ţină minte. - Să ştiţi că nu mă grăbescîî şi că vă rămânîî datorîî… o să fiu şi eu atentîî… chiar dacă n-aţi vrut să… şi aud un zornăit de monede de aluminiu. Îmi vine să tropăi de draci, o şi fac de două ori dându-i de înţeles că vreau, pentru Dumnezeu! să rămân singur, şi Blegoi înţelege, aşa că ce mai are să-mi spună o spune precipitat: - Aşa, ca chestie… zicea adineaorea tovarăşul Zlotea, că m-am întâlnit pe

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

scară cu el, că maşina ar trebui declarată la Miliţie… Îi împing uşa în nas şi-l las să vorbească cu vizorul.

tocmai se sărbătorea victoria echipei locale de fotbal (divizia „C”) asupra altei pretendente la retrogradare. Şi care victorie, am înţeles, fusese obţinută „pe bune”, fără nici un ban! - în afară de cei cuveniţi arbitrului, 5.000 de lei, dacă am reţinut bine, din cele auzite cu maximum de discreţie. Simpatici băieţii! (erau uşor de recunoscut printre celelalte douăzeci de figuri trecute cam de mult de vârsta „sportului de performanţă” – am numit numai fotbalul), băgau în ei la proteine, glucide şi lipide cu nemiluita, nici o reţinere pentru „siluetă”, le diluau generos cu bere şi vin, care cum voia, erau spirituali şi nonşalanţi ca şi colegii lor din „A”, loveau uşor-aluziv peste fund ospătăriţele care chiuiau ca nişte iepe cuprinse de călduri, şi-i făceau de două parale (or fi ştiind ei ce-or fi ştiind!) pe „ăia” de la Bayern Munchen, că ce dacă-i are pe Braitner şi pe Rummenigge, după ce n-o mai juca ei?... ei, da, atunci să-i vedem!... După ce o rugasem a treia oară pe o tinerică ce nu se dovedea a fi prea îndemânatică în meseria pe care şi-o alesese (se credea în schimb animatoare la Moulin Rouge) să trimită măcar pe altcineva pentru a-mi calcula nota de plată şi, neprimind nici un semn de atenţie din partea ei, tocmai eram hotărât să fac o socoteală estimativă a valorii consumaţiei (adăugând şi un bacşiş corespunzător, chiar dacă eram nemulţumit de calitatea „serviciilor”) şi să plec, m-am trezit bătut pe umăr. M-am întors – era un fotbalist de la masa festivă. Arăta încă bine, avea un aer prietenos şi mi s-a părut a fi cel mai brunet din grup (pe moment).

Începuse Albumul duminical şi încă nu reuşisem să bat nici trei rânduri din „compunerea” progeniturii lui Blegoi. Şi nu puteam nici măcar să decodific semnele alea hieroglifice, precis fuseseră scrise cu picioarele, sau de analfabetul de tac-su, Blegoi-senior însuşi, că ăştia (şoferii de teapa lui) nu ştiu altceva decât să semneze (cu litere de tipar!) diagrame false şi să ia bani de la călători fără să le dea bilet… După ce i-am văzut şi pe Tom şi Jerry fără a mai fi în stare (ca în alte dăţi) să schiţez un zâmbet, m-am îmbrăcat şi am plecat să mănânc în oraş. Fiind (încă, aşa cum am mai spus) burlac, îmi permit ca în fiecare duminică să mănânc la restaurant. Pe drum, aveam impresia că fiecare individ pe lângă care treceam avea intenţia să mă oprească şi să mă roage să-i bat ceva la maşină – că tot auzise că mi-am cumpărat. Nu m-a oprit însă nimeni; decât un miliţian care mi-a tăiat o chitanţă de 25 de lei nu ştiu pentru ce – şi nici eu nu am întrebat (şi deci nici nam aflat), pentru că prea am fi încurcat de tot circulaţia dacă am mai fi stat mult în mijlocul străzii. La restaurant am mâncat un „meniu fix” compus dintr-o ciorbă sleită „de văcuţă” şi un soi de tocăniţă cu ficăţei de pasăre sub formă de pipote; şi am băut două beri. În tot timpul acesta viaţa mi sa scurtat cu două ore. Ce să-i faci, ospătăriţele sunt şi ele oameni, nu puteau fi în aceeaşi clipă şi la masa mea şi la cele cinci puse cap la cap, unde 50

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

- Liber? mă întreabă, şi se aşează pe un scaun, în dreapta mea. - Liber, zic (ce mai puteam zice?). Tipul intră direct în problemă. - Domnule, dumneata cotizezi ceva pentru „sportu’ rege”? -… - Adică, vreau să zic, dacă nu m-ai înţeles, eşti microbist? Sunt edificat: - Sigur că da… ca toţi angajaţii… mi se opreşte direct pe ştat… - Ha-ha-haaa… bună, domnule, bună! zău aşa, chit că mereu (?!) aud asta... am zis eu că eşti fan… râde fotbalistul şi mă bate din nou pe umăr, de data asta mult mai tare, cât pe ce să mă bage sub masă. Tânăra animatoare apare ca din pământ şi dă o probă de reclamă de pastă de dinţi: - Prieten? îl întreabă pe tânărul şi proaspătul meu comesean. - Şi-ncă de când! Oho-hooo!... aprobă acesta, şi ca s-o convingă îmi trage câţiva ghionţi pe care mi-i însuşesc resemnat, şi chiar încercând să par demn de prietenia sa. - Ce serveşte domnu’?... „Domnul” eram eu; acum. - Păi, nimic… eu aş fi dorit să-mi faceţi nota de plată… - Nu se poate, contramandă simpaticul fotbalist. Mimişor, ce a servit până acum prietenul meu? – se uită în frapieră: bere? Atunci mai adu două beri. Şi mie la fel. Mimişor cred că avea cele două beri în buzunarele şorţului ei foarte apretat-scorţos şi scurt. Şi mi-a mai turnat şi în pahar! Unde erau însă celelalte „la fel” pentru fotbalist? Chiar

pe masă, sub aspectul a două sute de votcă „la un pahar”. Ne-am împrietenit imediat, fără nici un fel de probleme, brunetul se numea Maricel şi era de curând transferat la echipă, ştia un milion de bancuri, care de care mai bun (inclusiv cu fotbalişti ignoranţi care confundau diverse personalităţi istorice cu celebrităţi ale „balonului rotund”), şi cred că avea gâtlejul căptuşit cu ceva, altfel nu-mi dau seama cum reuşea să toarne în el atâta votcă veritabilă („Mimişor, e curată?”, întreba la fiecare pahar, „Ce naiba, se supăra – chipurile – aceasta, tocmai pe tine?... doar eu am desfăcut sticla…!”, dar supărarea îi trecea brusc după ce – harş! îşi primea cuvenita-i palmă peste fundul obraznic) fără să se ameţească; părea chiar mai treaz decât atunci când se aşezase la masă. Eu, în schimb, începusem să bat câmpii după celelalte două beri: aveam un volum „sub tipar”, şi alte trei respinse pe la diverse edituri („nişte încuiaţi, frate, nişte retrograzi şi proletcultişti!, mafie, domnule, mafie curată, e greu până spargi gheaţa, da’ şi pe urmă…”) Maricel era, pe lângă simpatic, şi citit. Era într-a XII-a la seral, „intrat pe cinstite, omule, fără nici un zimţ de pilă, ca alţii… ce, eu nu ştiu că mulţi?...”, îmi cită din câţiva clasici ruşi, şi ca să nu rămân mai prejos i-am citat şi eu din câţiva (români: Tuluc şi Firiţă, numele le-am inventat pe loc), apoi i-am expus pe scurt acţiunea romanului meu care într-o lună, maximum două avea să fie în librării. M-a ascultat cu atâta atenţie şi interes încât m-a molipsit şi pe mine şi nu m-am putut abţine să nu-mi dau frâu liber întregii imaginaţii.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

Cam după o oră şi jumătate ne-am mutat la masa „lor”. Am fost prezentat aşa cum merita un bun şi vechi prieten („un fost coleg de şcoală”, a zis Maricel, dar inadvertenţa flagrantă, de vârstă n-a fost sesizată de nimeni), grupul de petrecăreţi m-a adoptat imediat, şi mi-a fost cu totul imposibil să refuz invitaţia de a lua cina împreună cu „lotul”. Mă simţeam nemaipomenit de bine, înfulecam aperitive şi fripturi de porc pe care le udam din abundenţă cu vin la trei sferturi, şi priveam îngăduitor la ceilalţi consumatori care se uitau la noi ca la nişte amulete personificate, şi din rândul cărora cineva ne cinstea cam la zece minute cu două sticle „de care au băut băieţii”, mândri nevoie mare că aveau ocazia să-şi arate recunoştinţa pentru recenta reuşită a echipei de fotbal locale, mă trăgeam de şirete şi cu fotbaliştii dar în egală măsură şi cu ceilalţi din „delegaţia de oficiali”, eram într-o vervă de zile mari (ca atare am şi reprodus două bancuri cu fotbalişti pe care mi le spusese Maricel, dar cu care nu am avut prea mare succes, pentru că deja le ştiau toţi, în cel puţin patru-cinci variante), şi am povestit în câteva rânduri romanul meu care deja fusese lansat la librăria Dacia din Bucureşti (sigur, nu ştia nimeni pe unde se afla aceasta, şi nici chiar de ea), dar la care lansare nu putusem să mă duc din motive obiective de serviciu! În final, mi s-a propus să las dracului postul de pontator şi să intru în partea superioară a organigramei conducerii Clubului de fotbal, ceea ce am şi acceptat imediat. Buna dispoziţie mi-a fost însă întreruptă pentru câteva minute de tovarăşul Zlotea, fostul plutonier-

adjutant de miliţie, acum pensionar şi vecin de scară. Acesta, după ce s-a aşezat la o masă vecină cu ale noastre şi a băut cam într-o jumătate de oră un amărât de Quik uitându-se prin local ca „înainte”, când era „activ” şi „în exerciţiul funcţiunii”, mi-a făcut un semn foarte discret (cu ambele mâini: „veniţi până la mine!”), de parcă eram un recrut privilegiat. - Am auzit că… mă rog… în sfârşit… părerea mea este că ar trebui totuşi (?!) să… adică, ce mai la deal, la vale, să declaraţi maşina de scris… că pe când eram eu… ştiţi… anonime… eu nu zic că dumneavoastră… nu e mare lucru… se ia numai… iscălitura adică… seria… tastatura şi un text scurt… şi cu asta… Nu ştiu ce-a mai spus, că parcă a mai spus ceva, începuse să cânte orchestra restaurantului, băieţii de la masa festivă (care mă chemau insistent, cu mâinile ridicate deasupra capetelor lor pletoase de parcă eram un antrenor ce-i condusese din victorie-n victorie până în finala Cupei U.E.F.A – să zicem), s-au animat şi mai mult, eram revendicat sacadat: „Scri-i-to-rul! Scri-i-to-rul!...” şi l-am părăsit pe Zlotea, uitând de ce mă chemase şi întrebându-l în schimb dacă nu cumva mai doreşte un Quik; fac eu cinste. Orchestra fu repede angajată de fotbalişti, fiecare îşi exprima câte-o dorinţă (chiar şi eu am cerut Zaraza, şi în hohote de râs am explicat care era treaba cu melodia asta), onorată pe loc şi mai mult parţial, după ce câte-o sută de lei îşi lua zborul spre oacheşii flăcăi din formaţia Primus Group, sticlele curgeau în continuare spre mesele noastre, multe din ele (cam tot a treia sau a patra) luau

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

drumul foarte scurt către orchestră, şi, până la urmă, aceasta a trebuit să-şi înceteze programul din cauza neputinţei muzicanţilor de a-şi mai controla instrumentele; în consecinţă, s-au alăturat şi ei grupului nostru fără ca cineva să se supere. Între timp, Maricel mi se destăinuise neaşteptat de convingător că şi el scrie, scrie de mult, poezii însă, şi abia îndrăzni să-mi ceară părerea în legătură cu câteva pe care mi le recită patetic, puţin gâtuit de emoţie la început, şi care mi se părură excelente; câteva, însă, din mica mea cultură generală, parcă le mai ştiam de undeva, sau măcar în parte, dar nu am dat importanţă acestui fapt, e doar firesc ca până la formarea unui stil propriu – ca al meu, de exemplu, sau, poftim, ca al lui… şi am dat primul nume ce mi-a trecut prin cap, autorul să sufere influenţa unor confraţi; i-am explicat chestiunea asta şi lui, şi l-am împăcat într-o oarecare măsură, întrucât era foarte conştient că nu era încă un original, „cum a fost Sorescu ăla când a debutat cu prima carte, Străin printre cronicari!...” Bineînţeles, i-am promis că după ce-şi va cizela poeziile şi le va strânge într-un volum, o să-i acord tot sprijinul, mai precis o să-l duc la o editură care-l va publica sigur, doar acum aveam şi eu relaţiile mele. „Masa” s-a mai prelungit câteva ore şi după miezul nopţii – pentru că începuse o nouă zi şi în acea zi cineva din conducerea Clubului împlinea frumoasa vârstă de n-am reţinut câţi ani şi deci… Rămăseserăm numai noi, pentru restul consumatorilor restaurantul se închisese normal şi legal la ora 23 – scrisă chiar şi pe geamul uşii

imitând vulgar cristalul, iar şeful localului se simţi deosebit de onorat când sărbătoritul acceptă o navetă cu sticle de şampanie-şampanie, „şi nu spumos d-ăla ordinar de la Alimentara…” S-a cântat, s-a toastat, s-a jucat (haţegana, ca la breaza, geamparalele, chiar şi un cazacioc aproximativ şi un sirtaky ratat – toate în acompaniament exclusiv de palme) şi aşa ne-a prins ora trei, eram plecat de-acasă de o duzină de ore, mă simţeam obosit de nu mai puteam ţine ochii deschişi şi, din când în când, capul mi se apleca până aproape de marginea mesei, auzeam încă perfect lucid dorinţa (pe cale de a se îndeplini a) şefului restaurantului care mai propusese o „navetă”, câteva „tinere speranţe” adormiseră cu mâinile făcute pernă pe masă şi sforăiau de se clătinau paharele, sărbătoritului i se făcuse dor de nevastă-sa şi dialoga cu ea pe care o întruchipa pe rând în fiecare din noi, şeful localului continua să strige către bar să se mai aducă ceva de băut, indiferent ce, fiecare ce doreşte, dar nimeni nu mai avea chef, cei ce rămăseseră treji căscau de le pârâiau fălcile, aşa că, cu toată bunăvoinţa, petrecerea (iniţial – „masa”) luă sfârşit într-o atmosferă de semi-regret. Nota de plată (nici nu încerc să-mi imaginez la cât s-o fi ridicat) nu ştiu cine a achitat-o. Atât mai ţin minte: că am scris în agendă toate adresele celor cu care mă distrasem ca niciodată până atunci (ce înseamnă colectivul!) şi că am ieşit din restaurant la braţ cu Maricel, care ducea în mâna cealaltă o sticlă de votcă. De cum am dat de aerul rece de afară m-a cuprins o ameţeală plăcută, mai aveam puţin şi îmi luam zborul, şi am

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

început să cânt cât mă ţineau plămânii Zaraza – apoi, vorba lui Maricel, care mă iniţiase suficient în jargonul „băieţilor”, mi s-a rupt filmul…

- Nu lucrează nici un Mimişor, Mimi, Minodora, Magda, Marga la restaurant… nimeni cu un nume care să înceapă cu litera M… zise căpitanul şi-şi făcu din nou din braţe o cruce de circumstanţă, mai mult de-atât nu mă mai putea ajuta… Când am ajuns acasă, m-am întâlnit (se putea altfel?!) cu coana Tanţa. Ce naş fi dat să devin dintr-o dată invizibil!, să nu-i mai dau nici o explicaţie! Ce-o să-i spun acum, că doar nici „actele”-scrisori nu le mai găsisem! Maricel, ca dovadă a încrederii, ospitalităţii şi prieteniei mele le luase şi pe acestea, ce dracu’ o fi putând face cu ele?... Coana Tanţa îmi răspunde la salutul meu rapid, zis mai mult în barbă - ca de obicei, zâmbindu-mi ştirb şi mă întreabă de sănătate, „bine”, zic, „că parcă sunteţi cam palid…” Mai zic ceva, nu ştiu ce, dar nici coana Tanţa nu pare interesată, îşi duce o mână spre un (să-i zicem) sân, „nici eu nu mă mai împac de la o vreme cu inima… să fie de la vreme?...”, şi intru, în sfârşit, în casă, uimit, abia acum, că nu am auzit nici o referire la „acte”. Mă prăbuşesc în fotoliu, stau câteva clipe cu capul în palme, şi am brusc o revelaţie. Gâtuit de emoţie, încă uşor ameţit de toate cele trăite în ultimele două ore, sar în picioare, drept în mijlocul camerei, şi, înainte de a încerca totuşi o cât de banală (altfel cum?) teoretizare de profan a neaşteptatei şi desigur epocalei mele descoperiri – nu mă mai îndoiesc că aşa e! - în acest domeniu pe care dintotdeauna l-am crezut cam apropiat de ocultism (mă refer la psihologie), mă reped la barul pe care-l am amenajat în bibliotecă, deschid uşa, şi la vederea banilor simt cum nu mai am mult şi explodez!

Mi-a fost cam ruşine, la început, dar până la urmă nu am avut de ales. Am împachetat cămaşa, „corpul delict”, într-o pagină de ziar (nici măcar n-am curiozitatea să văd câte îmi lipsesc din şifonier, în „contul” ei) şi m-am prezentat la Miliţie. Am povestit cum se petrecuseră lucrurile (în măsura în care am reuşit să-mi amintesc), l-am descris pe Maricel, am scris şi semnat o declaraţie pe patru foi, apoi, timp de cinci minute am asistat plin de curiozitate la discuţia telefonică a căpitanului cu preşedintele Clubului de fotbal, tovarăşul inginer… - Ieri, echipa de fotbal nu a avut meci în localitate, ci în deplasare, la Buşteni. Şi nu există nici un Maricel în echipă!, zise căpitanul şi-şi desfăcu larg braţele a necunoştinţă şi neputinţă – temporară însă, pentru că mă încredinţă că va lua legătura şi cu… şi nu se poate să nu… dacă cele spuse de mine sunt adevărate (dar se vedea de pe faţa lui că nu mai dădea doi bani pe ce spusesem, ba cred că se şi întreba cum să se descotorosească mai repede de mine şi de acest „eveniment” ce deja căpăta nuanţe de absurd). Nu ştiam ce să mai zic, era imposibil! Cum adică? Nu fusesem aseară cu fotbaliştii („băieţii”) la restaurant?! Aveam, din fericire, şi alte argumente: - Dar Mimişor?... Mimişor trebuie să-l cunoască!... Încă un telefon, discul se roti de cinci ori, leneş, în diferite arcuri de cerc. 54

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

Acum înţeleg fără nici o rezervă ce a simţit Arhimede de a strigat cât l-a ţinut gura „Evrika!” Erika! strig şi eu după câteva milenii, cu acelaşi entuziasm, Erika! Sigur, Erika (mea) n-a existat niciodată, n-am cumpărat în viaţa mea nici o maşină de scris, la ce mi-ar fi folosit?! Număr banii, sunt exact zece mii de lei. Extraordinar! Cuprins de un uşor tremurat mă duc direct la caietul de dictando, pe care îl găsesc la locul lui, pe bufetul din bucătărie, evident întreg, fără nici o filă ruptă, şi aştern înfrigurat pe hârtie primele – nici nu ştiu cum să le numesc: simptome, impresii, sentimente? ale acestei stări de pseudo: realitate-vis-imaginaţie pe care am trăito în ultimele două ore. Foarte curând, nu mai mult de următoarele două, trei zile trebuie să iau legătura cu un specialist în domeniu, om de ştiinţă (oricum), eventual academician, că doar nu o să mă încurc cu un rutinat doctor de policlinică ce se descalifică în mod constant ciocănind toată ziua genunchii pentru a controla chipurile situaţia reflexelor şi semnează cu ochii închişi în rubrica respectivă din foile de angajare după ce te întreabă fără pic de interes profesional dacă „simţi ceva deosebit”. Aici e vorba de o descoperire cu valoare profund ştiinţifică, prin care se vor putea explica, trata şi vindeca în sfârşit… Şi totuşi, nu cumva?... Nici un „cumva”, toate cămăşile stau frumos şi atent călcate şi aranjate pe umeraşe, în şifonier, mă întorc în sufragerie pentru ca imediat să mă duc iar la bucătărie, cafeaua e neumblată, la locul ei, nu ştiu ce să mai fac, sunt de-a dreptul surescitat, îmi vine să mă dau peste cap, să ţopăi, până la urmă beau un pahar de

coniac din sticla desigur neîncepută, pe care o găsesc în frigider, în agendă nu e scrisă nici o adresă, nici un nume (decât numărul de telefon de la şantier), şi, ca să pun capac la toate, recunosc în cămaşa pe care o dusesem la Miliţie, propria-mi cămaşă! Mai am însă un semn de întrebare, aşa că dau fuga la magazinul de unde „cumpărasem” maşina de scris. Da, aşa cum mă aşteptam deja, dar voiam doar să verific, la magazin nu fuseseră aduse niciodată maşini de scris, „cine să le mai cumpere şi pe-astea?” mă întrebă şi se întreabă vânzătoarea, e nemaipomenit de frumoasă („cum de n-am remarcat lucrul acesta sâmbătă?” – îmi vine să râd), mă îndrăgostesc instantaneu de ea, mă mai învârt prin magazin numai ca s-o mai pot vedea, „doriţi altceva? e ora închiderii şi…” şi, fireşte, trebuie să închidă, mă uit la ceas, e fix 11 şi 53, urmează pauza de prânz de două ore, domnişoara, dacă nu interpretează altfel propunerea mea, acceptă cumva o mică plimbare?... Am cutreierat tot oraşul (nu-i mare scofală, într-o jumătate de oră n-ai cealege), ne-am plimbat cu barca pe lac (nu ştiu cum s-a făcut dar – pentru prima oară – m-am descurcat admirabil cu trasul la rame), am mâncat la restaurantul la care „fusesem aseară”, mi-am făcut chiar şi drum până la bar, am întrebat de „şef” sau, mă rog, de „responsabil”, mi s-a spus că şeful e de fapt „şefă”, mi se dă şi un nume dacă mă interesează (nu mă interesează), pentru că „momentan lipseşte”, ieşim din restaurant, trecem pe la cofetărie – nimic cu frişcă, „nici nu ştiu de când nu ne-a mai adus!”, n-are a face, ne mulţumim cu

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

câte-o „buturugă” cu multă franzelă, ne răcorim cu o citronadă sălcie, vedem şi un film de mare succes (dacă şi aici a ajuns biletul 15 lei la negru!) din care nam înţeles bine cine cu cine era soră şi cum rămăsese „aia mică” oarbă, s-a făcut seară de-a binelea, şi-mi conduc logodnica (ce a uitat să se mai întoarcă la magazin) acasă (la ea – stă, şi-mi arată cu mâna, într-un „bloc cu garsoniere”), nu, nu mai am timp de nici o cafeluţă, cât de mică ar fi ea, sunt de fapt în tura a doua, am cam întârziat, nu-i aşa?, trebuie să mă pregătesc şi eu puţin, poate trag şi un pui de somn de vreo jumătate de oră, bat amuzat cu degetul în cadranul ceasului (prilej să constat că nu mai are geam – o fi căzut în înghesuiala de la film - iar limbile contorsionate arată o oră imposibil de citit), pa! sărut măna în care sesizez un miros vag de bani umblaţi, pa, tu, atunci, pe mâine, la… stabilim o oră aiuristică şi plec val-vârtej (ca un prost) acasă. Sunt fericit! Ce mai! Mi-am făcut o prietenă sinceră – îmi amintesc, în timp ce mă scutur lângă un copac din care o voce piţigăiată de copil strigă: „ata-cuuu!...” că în momentul în care se producea o întâlnire lacrimogenă din film ne logodisem „pe vecie”, la propunerea ei, cuminte fată (tot ea a spus-o), peste două luni ne vom căsători şi vom contribui şi noi la întărirea „celulei de bază a societăţii”, „te iubesc cum l-am iubit numai pe… (n-am reţinut numele, dar nu contează), altfel crezi c-aş fi uitat că după-amiază trebuie să mă întorc la serviciu?...” În holul blocului mă întâlnesc cu veşnic fericita familie Gloabă, bună seara! (eu, lui), bună seara! (el, mie), sărut mâna, doamnă! (ea, nimic, ca de

obicei), mă uit pe lista cu întreţinerea să văd cât mai am restanţă la plată, apoi intru în casă, uff… nu mai pot de obosit ce sunt, ce-aş mai face un duş, dar nu e zi de apă caldă. Dau drumul la televizor, tocmai începea serialul „de luni” („episodul”, cum i se mai spune la modul general), mă uit puţin dar nu pricep nimic, începe să mă frământe subit, cum să-i zic? – descoperirea mea de dimineaţă (de care, cu tristeţe constat, uitasem, de parcă nu era a mea), mă cuprinde aceeaşi frenezie, şi recitesc însemnările făcute în caietul de dictando. Ţââârrr… ţââârrr… O nouă revelaţie, soneria nu era arsă, deci coana Tanţa nu… Deschid. În faţa uşii, neutru şi mut, Blegoi. - Salut, vecine, zic, pofteşte… (parcă se cam codea) şi până să poftească îl trag eu în casă. Îl împing în sufragerie, împiedicându-l să-şi scoată din picioare pantofii ca două bărcuţe mici-mici. Îi vine glasul: - Domnule, de când a fost ăla cu Dezdemona… sau cum naiba îi zicea?... - Demelza! strig din bucătărie unde mă aflu pentru a aduce sticla de coniac. - Aşa, cu Demelţa, şi lu’ ăla cum dracu’ îi mai zicea şi lui?... - Poldark, zic, fără să mai strig, pentru că m-am întors ţinând ca pe cine ştie ce mare trofeu sticla în mână, şi deschid barul. - … Că de când a fost ăla cu ăştia doi n-am mai văzut nici un episod (ce ziceam eu?) ca lumea… Scot două pahare adecvate (mijlocii) licorii din care nu lipseşte decât atât cât băusem de dimineaţă, mângâi cu privirea banii, mânca-i-ar tata să-i

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

mănânce, sunt tot zece miişoare, umplu paharele şi ciocnim. - Da… cu ce ocazie? mă întrebă Blegoi (şi constat că nu mai vorbeşte cu îîî-ul ăla enervant în coada cuvintelor) cu o figură tâmpă, după ce dă paharul peste cap fără nici o urmă de grimasă (până acum nu am văzut şofer care să se strâmbe când bea). - Azi e ziua mea, zic în lipsă de alt motiv şi reumplu paharele. - Eeeiii… păi atunci, la mulţi ani şi tot ce vă doriţi! Dacă ştiam… Blegoi pare sincer încurcat. - Nu vă faceţi probleme… Serialul trece, Blegoi dă să plece, „nu ştiu, zău, mă simt cam prost… nu ştiu cum… dacă ştiam…” zice în timp ce-mi întinde paharul ca să i-l reumplu din mers, „vede-ţi-vă de treabă, dom’ Blegoi, nici eu n-am ştiu până mai adineauri”, încerc un spirit de glumă, râde, se vede că se relaxează, dă iar paharul peste cap (nu-i place şi lui să savureze minunea asta de coniac Milcov, că doar nu-i dau tescovină, dar, ce să-i fac, ăsta-i omul!), mi-l întinde şi i-l umplu prompt, „eu venisem numai să vă cer o sută de lei împrumut, până joi, când iau leafa, dacă aveţi… ce mai, asta e… se mai întâmplă şi câte-o pană d-asta!...”, „sigur, se mai întâmplă… cu plăcere… întâmplător am…”, îi dau două sute pe care le extrag dezinvolt din teancul de zece mii pe care le şi număr cu o dexteritate de casieră, lui Blegoi încep să-i sticlească ochii de fericire, cam ştiu ce urmează, dacă prinde gustul băuturii, apoi se ţine de treabă, nu glumă… Îmi ia sticla (ce parcă s-a umplut singură la loc) din mână şi începe să facă el oficiul umplerii paharelor, de parcă eu

aş fi musafirul, îmi povesteşte „şoferisme” de-ale lui, îi spun şi eu că am găsit o fată care-mi place şi cu care… „ei, da! se bucură sincer, asta îmi place, aşa mai zic şi eu, că de mult vorbeam cu nevastă-mea că de ce nu v-oţi însura şi dumneavoastră, că, vorba aia, tânăr sunteţi, plăcut sunteţi, toate alea, da’ acum că am auzit… şi dacă n-aveţi nimic împotrivă, eu mă ofer să vă fiu naş…” Accept, la urma-urmei de ce n-aş accepta? Blegoi, aşa cum e el, e un om cumsecade, cinstit, în firea lui, familist, cu casă grea (dar se descurcă), nu văd de ce n-ar putea să-mi fie naş. Timpul zboară mai departe, zboară şi Cadranul mondial, se aude şi ediţia a doua a Telejurnalului şi se duce şi sticla de coniac. - Să trag o fugă, să dau şi eu una… propune Blegoi. - Nu! gata, că eu am mai petrecut astăzi… mi-ajunge, zic, şi chiar că n-aş mai putea să beau nici cât o lacrimă, chit că Blegoi a băut aproape de unul singur toată sticla. - Ei, atunci, cum ziceţi, oricum, mâine e rândul meu. Se pare că nici Blegoi nu prea mai avea chef, se ridică greoi din fotoliul în care „stătuse şi ieri” (zâmbesc în sinea mea), îl mai ajut şi eu, „s-a făcut, naşule!” îl aprob, şi-l conduc spre uşa de la intrare întorcându-l din drumul spre dormitor – „hooţuleee!...” mă ameninţă şmechereşte cu degetul, „aşa, e bine, e foaaar-te bine! că după ce te-nsori…” Ne dăm mâna, noapte bună, noapte bună, finule, mă pupă, face doi paşi, dau să închid uşa în urma lui, dar se întoarce pe călcâie şi văd ca un film derulat cu cea mai mică viteză

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Iulian MOREANU

posibilă, cum dă să deschidă gura. Buzele i se depărtează una de cealaltă, chinuitor de încet, cu un milimetru pe minut, şi, în tot timpul acesta, retrăiesc aproape la modul fizic toate întâmplările prin care am trecut în ultimele două zile. Nu mai am nici un fel de control, mă supun fără putinţă de împotrivire acestei experienţe care nu ştiu cât va dura, totul în jur este încremenit, numai gura lui Blegoi încearcă să nască nişte cuvinte (ce deocamdată sunt doar în mintea lui), încă nu s-a deschis în întregime, în ritmul ăsta nu cred că va reuşi – în schimb, prin faţa ochilor îmi defilează în continuare imagini după imagini în

mijlocul cărora, actor ratat, mă aflu eu. - Zi domnule, ce ai de zis! strig la Blegoi, dar acesta nu aude nimic, la fel cum nu aud nici eu însumi. Să fi durat… Cât să fi durat toată „întâmplarea” asta? Habar n-am. Ce ştiu cu siguranţă e că, într-un sfârşit pe care nu-l mai bănuiam a se produce vreodată, Blegoi a reuşit să deschidă gura, iar vorbele lui, clare, rostite într-un ritm standard m-au năucit de complet: - Finule, da’… până mâine seară cred că termini de bătut compunerea lu’ fi-miu, nu? Că… (1985) – Din volumul „Ruleta mincinoasă”, 2007

Iulian Moreanu, Florin Dochia, Ştefan Al.-Saşa la Sinaia, lansarea cărţii lui Codruţ Radi (în planul doi, proﬁl) 58

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

proză

Irina Lucia MIHALCA Fata din vis „Noli foras ire, in interiore homine veritas!” (Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!) „Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.” Shakespeare „Visul pe care îl visezi singur rămâne doar un vis, / visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate.” din scripturile antice tibetane În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui, aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă. În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcoduşul şi-apleacă ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac. Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor. Adolescentul prefera nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Irina Lucia MIHALCA

chiar o iubită. Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute. Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate? Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară. Nedumerit, încercă să afle de unde venea acea chemare abia şoptită. În curtea casei, cumpăna fântânii despica luna plină. Încet, un glas suav îl chema: „Vino, hai vino! ”. Înaintă mirat, pe urmele glasului fetei, „Vino, hai vino! ”, pe aleea ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii. La vederea lui schiţă un zâmbet: - Ai venit! Sunt eoni de timp, prin timp, de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino! Vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti! Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă o dată. Pâlpâiri de lumină irizau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu-şi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea asta intens, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles. Ca-n transă, coborî treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură. Fata cu trăsături asiatice îl luă de 59

Irina Lucia MIHALCA

mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i îi spuse: - De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp! Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului! Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya! Din văzduh se apropie, plutind inefabil, o pajură de o rară frumuseţe. Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, cu pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, iar în ochi o tainică lumină îi scânteia. Privindu-i adânc, le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul Soarelui-Răsare al Templului de Aur. Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse şi păşuni, peste vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri ale căror maluri erau mărginite de palmieri şi ferigi uriaşe. Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară o lacrimă pe obrazul timpului, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare. Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse. Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi

mici, Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânărul cu ochii negri, strălucitori. Intrară în templu, aprinseră okoro, acele beţişoare parfumate de tămâie, smirnă şi santal, priviră fuioarele de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva paşi în faţă şi îngenuncheară, ţinându-se de mână. Privind, prin ochii ei, se derula trecutul unei poveşti, povestea vieţii lor. Ştia că a mai fost aici, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care a mai trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză. În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic. Lacrimile îi inundară ochii, îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui. [Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic! Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.] Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare. Cu lacrimi în ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Irina Lucia MIHALCA

sărută, redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea. - Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu tentrista! Hai, zâmbeşte, Chanchala Sarvaga! Ştii doar că ţi-am văzut frica, te-am înţeles şi te-am iertat. Trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber. Va trebui să descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi, o vei parcurge şi repeta până o vei înţelege. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni! Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi, fără să-şi dea seama, când şi cum, se trezi în camera sa, la masa de lucru. Să fi fost totul un vis atât de real? Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei, totul să fie doar un vis? Pe masă găsi o floare albastră de numă-uita şi-o foaie de hârtie pe care era pictat, caligrafic, asemeni unei ideograme, în tuşe de cerneală sumi, captând imaginea unor picături de apă, dincolo de linii: Ne trezim amândoi dintr-o altă realitate încercând să oprim clipa, continuarea unui alt timp, în acest timp. iar dedesubt el completase: Oare ne vom întoarce? Oare ne vom regăsi, mai tineri decât moartea ce ne-a chemat, despărţindu-ne, mai curaţi decât cerul primăverii? Copil plutind în lacrima timpului, ţipând după mireasma gândului tău! Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?

Te văd alergând lângă mine cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă, întinzând mâna să-mi prindă suflarea, să-mi alunge întristarea... Oare vom mai fi NOI? ……………………. Oare visele, trăirile avute, pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele? Amintirile, temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot! O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci să le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu. Toate alcătuiesc comoara de absolut, necesară unui suflet. Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată, prin întâmplare, de un lucru de nimic care a concretizat-o, iar când nu mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti. Ca-ntr-un obscur subteran, trebuie să cobori în sufletul tău, proiectând lumini, ca să poţi afla ceva. Te-apleci asupra inimii şi-asculţi cum bate-n ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pământ, ca să auzi din depărtare un zgomot surd. Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat. Culori, arome, sunete şi forme; văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea care a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

(povestea, poate, va continua) 61

proză

Diana TRANDAFIR Moartea domnului Grigoriu A murit domnul Grigoriu! Prieten bun cu tata, deşi între ei e o distanţă de peste douăzeci de ani. Padre suferă un şoc. Plânge în hohote, ca la moartea surorii lui, în accident, ca la moartea domnului Gică Gheorghiu, care, fără să fi dat un semn mai vizibil, s-a stins dintr-o dată. Aşa păţeşte el când se produce o dispariţie bruscă, definitivă, a unor fiinţe dragi. Ne-a spus că prima dată a plâns când era copil şi a auzit că a pierit Anica, verişoarea lui, după o operaţie de apendicită. Apoi, a vărsat lacrimi când era un tinerel şi a aflat de la radio că a murit îndrăgitul actor Gérard Philipe. „Eşti o fire slabă, şi o mai şi spui!”, am auzit-o pe mama reproşându-i. Dacă ea n-ar fi acum la serviciu, l-ar aduce repede la realitate, ba cu o vorbuliţă de duh, ba cu o încurajare. Pe jumătate, reuşim să îl liniştim eu şi sora mea, Calliope, folosindu-ne de eternele clişee: că moartea e o parte a vieţii, că domnul Grigoriu era bătrân, că deşi ne era prieten trebuie să acceptăm... că avea o bună formaţie filosofică şi, totuşi… - Nu era bătrân, să fi avut vreo 62 de ani. Seara, se duce la priveghi împreună cu mama şi cu domnul Ciucă, om cu inimă tare, vecinul nostru şi profesor de matematici. Sărmanu’ domnu’ Grigoriu, îl cunosc de foarte multă vreme. Ne aducea, mie şi surorii mele, pe când eram foarte mici, dulciuri greu de procurat, bomboane cu 62

Diana TRANDAFIR

cremă de mentă, gumă de mestecat, savarine şi dropsuri colorate. Câteodată ne strecura în palmă 10 lei, scuzându-se că nu a putut aduce nimic. O mare generozitate! Era un om sărac şi foarte singuratic. Deţinea o casă veche pe strada Doftanei, de fapt erau doar trei odăiţe înghesuite sub un acoperiş înclinat, gata să se prăbuşească la cea mai mică zdruncinătură. Era căsătorit şi avea un băiat de vreo 40 de ani, cu care nu se afla în relaţii prea bune. Nu ştiu cum să mă exprim mai bine, îl are, căci băiatul, fiul său, trăieşte bine mersi... Mai târziu, când am învăţat noi, fetele, să citim, ne aducea cărţulii frumoase, împodobite cu imagini, ieftine ca braga, cu dedicaţii lungi, poetice, scrise cu grafia sa impecabilă, înclinată spre stânga. O dată a venit cu un teanc de hârtii pline cu texte bătute chiar de dumnealui la maşina de scris. Erau diferite aforisme, citate celebre, sau mici anecdote moralistice, pe care, clipind complice, mi le-a făcut cadou. Am fost de-a dreptul fericită! Nu înţeleg de ce mă prefera surorii mele, poate pentru că îi ascultam poveştile de viaţă şi pe cele desprinse din cărţi cu mai multă atenţie. Altădată, fiind vremurile aspre şi cât priveşte alimentaţia, a venit cu două conserve cu ceva neaşteptat de bun, erau fructe de mare, nu bănuiesc de unde le-o fi procurat... Dumnezeu ştie! Am simţit sau am intuit încă de pe atunci cum arată dragostea frăţească, curată, atât de pură încât nu are nevoie de a fi numită cumva, definită cu vorbe. Îl iubea pe tata ca şi cum ar fi fost o rudă de sânge. M-am gândit apoi... poate şi pentru că fiind amândoi profesori de literatură, mai şi scriau, tata şi la gazete, iar domnul Grigoriu numai pentru sine şi pentru noi, fetele „Oscarului”. Cu un surâs şăgalnic, îi spunea lui tata „Oscar Wilde”, zice-se pentru că ar fi Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Diana TRANDAFIR

semănat la chip cu paradoxalul scriitor. Domnul Grigoriu avea şi această calitate rară, care se cheamă umor. Un umor foarte fin. Eu n-am observat că părintele meu ar fi un tip extravagant, probabil se referea numai la isteţime, la vervă, dar nici chiar aşa. În ultima vreme, însă, domnul Grigoriu arăta ca un bătrânel mic, slab, pricăjit, să tot fi avut vreo 45 de kilograme, parcă se topea de-a-n picioarelea. Dar ce păr înalt, ca un panaş coliliu! Ce ochi vioi şi scânteietori! Numai când „întrecea măsura” i se înceţoşau, căpătând, aşa, o culoare incertă, cenuşiu-apoasă. Vorbea însufleţit. Lucrul ăsta mă fascina la culme! A fost, probabil, pe vremuri, un bun orator, cu o dicţie impecabilă, cu demonstraţii solide, în tot cazul un excelent profesor de literatură şi filozofie. Temele, la aceeaşi înălţime, mai rar unele de-ale tăifăsuielii... Într-o zi, aflându-se, ca de obicei, în sufrageria micuţă a apartamentului nostru, a făcut o demonstraţie alambicată, bazată pe numerologie şi alte calcule oculte, zicându-ne, mai în glumă mai în serios, că va trăi exact 77 de ani. Eu zâmbeam neîncrezătoare, dar mintea mea deja se înfierbântase. Aducea şi argumente antropologice, cabalistice, teozofice, magice, (mageia, spunea dânsul). Eu şi sora mea, fete de liceu de-acum, mai auzisem câte ceva, aflasem din surse familiale şi despre practicile mai mult sau mai puţin ortodoxe ale lui Hasdeu, însă la demonstaţia domnului Grigoriu am rămas de-a dreptul cu gurile căscate. Vorbea de Mandala şi de misterele universale, de câte şi mai câte! Ştiam că îl adoră pe Mircea Eliade, pe care l-a cunoscut în tinereţe personal. De altfel, făcea referiri la fel de fel de personaje ilustre, cu o familiaritate respectuoasă, ca şi cum s-ar fi întâlnit şi ar fi conversat cu toţi. Povestea ore în şir

despre Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Emil Cioran, despre „diabolicul” Nae Ionescu, despre cursurile şi amorurile lui. Fiind eu ceva mai mare şi ştiindu-mă febleţea lui, l-am rugat să scrie atâtea amintiri câte le are şi chiar să imagineze mai mult sau mai puţin, poate chiar pentru un viitor volum, care, cine ştie cum, cine ştie când... Dacă... Proiectul ăsta n-a mai apucat să se înfiripe, a rămas doar un vis al meu. Poate şi al domnului Grigoriu, cel de dincolo... Dintre străini, mai des reveneau relatări despre Papini şi Unamuno. Era foarte încântat că, în sfârşit, după zeci de ani, are cine să-l asculte şi că,iată, nici nu păţeşte nimic. Aflasem dintr-alte relatări ale sale cum că a făcut Litere şi Filozofie şi cum pe la sfârşitul războiului era profesor chiar la liceul unde învăţ eu acum. Ce vremuri! O tempora, o mores! Îmi amintesc cum vara trecută, când erau căldurile cele mari şi mama stătea cu un prosop ud pe umeri şi cu picioarele în ligheanul cu apă răcită în frigider, mi-a ţinut adevărate cursuri despre Nietzsche, Bergson, Kirkegaard, Berdiaev, Brice Parain şi Jaques Maritain. Atunci a apărut pe neaşteptate în uşă tata, care a strigat cu aplomb: - Eu rămân ce-am fost, cartezian! „Marxist”, îmi spuneam eu în gând, evident, cu simpatie. - Raţionalist.. Dar îmi place patetismul spiritualiştilor şi ezotericilor, a adăugat părintele meu fizic şi spiritual. E lumea mai colorată cu ei... Trebuie să adaug că în acest timp, masa din centrul sufrageriei era veşnic încărcată. Nu cu cine ştie ce... diverse „bunătăţi”. Se consumau, în cele aproximativ două ore, cât dura vizita, suficiente alcooluri, dar mai ales saleuri, fursecuri şi biscuiţi. Cred că de la aceste gustări mi se trag cele două-trei kilograme

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Diana TRANDAFIR

acumulate în ultima vreme, depuse în zonele numite de aşa zişii experţi ca fiind „cu probleme”. Dar domnu’ Grigoriu a murit! Ce veste neaşteptată! Din păcate, nu s-a adeverit previziunea lui cu cei 77 de ani. Îmi imaginam că va trăi, dacă nu veşnic, măcar 80-90 de ani... Aşa se pare că vedem noi, tinerii, sfârşitul, foarte departe, undeva, în zariştea îndepărtată! Nu a apucat nici 70. Îi spunea lui „ceva” cifra şapte, şi încă repetată. O înmulţea cu trei şi rezulta 21, ziua lui de naştere şi onomastică. În luna mai care are trei litere şi e luna a cinci a anului, şi dacă îi scazi 2 rămâne 3, iar dacă-i adaugi 1, rezultă 6, adică 2 ori 3. Şi cu toate acestea, previziunile bune, câte le va fi avut, nu i s-au împlinit. Cu ceva-ceva tot se alesese din anii aceia de temniţă grea. Am aflat fără să vreau, din şoaptele alor mei, care se fereau să vorbească astfel de lucruri în prezenţa copiilor, că ar fi încercat de vreo două ori să se sinucidă. Parcă o dată a încercat să se înece în baie, iar altă dată şi-a tăiat venele de la mână cu o lamă. Teribil! Asta i-a spus lui tata, într-o seară când, copleşit de oboseală, a fost nevoit să înnopteze la noi şi s-a desfăcut pentru dânsul fotoliulpat. Ştiam şi despre faptul că nu vorbea cu nimeni altcineva în afară de noi. Era ocolit pe motiv că fusese legionar şi de aceea nu avea alţi prieteni. Şaisprezece ani a stat în puşcărie, iar de acolo a venit numai pielea şi osul. Imediat a fost preluat pentru „recuperare”, fiind veşnic schimbat de la un loc de muncă la altul: ILF, ICTAL, IGO, LPT, ACC, IRA, UMC, BAPS. Ieşise de curând la pensie, ultima staţie fiind uzina „Neptun”, unde îndeplinise umila funcţie de curier. Nu mai putea să reziste, îl plăteau de formă, 64

Diana TRANDAFIR

cu o sumă care nu-i ajungea nici de ţigări... Fuma câte trei pachete pe zi, „Mărăşeşti”, până a dispărut această marcă şi a trebuită să treacă la „Bucegi”. Tuşea de te apuca mila şi groaza. „Organele” au stat tot timpul cu ochii pe el, din umbră, avertizându-l să nu facă un pas greşit, că se întoarce imediat de unde a venit! De două ori pe lună mergea acolo să semneze condica şi să dea o mică declaraţie, până când s-au lămurit ei că „inamicul” nu mai prezenta nici un pericol public. Era ca omul celebru al lui Papini. Asta până într-o zi, când a sosit interdicţia de a se mai întâlni cu tata, iar lui tata i s-a pus în vedere să întrerupă orice legătură cu acest „personaj”. Ordine clare! Nu l-am mai văzut din ziua aceea... Silueta sa gârbovită de necazuri şi de ani nu a mai trecut cu paşi tremuraţi peste pragul umilului nostru apartament , iată, de mai bine de şase luni... Ochii sclipitori sub fruntea străjuită de coama colilie nu mau mai privit iscoditor şi totodată duios, în modul acela special... Îmi place să cred că i-am înseninat cu o picătură de omenesc ultimii ani ai vieţii, căci am simţit cum flacăra voia să ardă şi nu mai avea pentru cine. A pâlpâit un pic şi pentru noi... Ne-a adus şi i-am adus bucuria unei prietenii sincere, dezinteresate, bazate pe cuvinte şi gânduri din cărţi. Bucuria unui strop de simţământ nobil, căci aşa poate fi numită legătura prietenească ce a unit firesc, fără ostentaţie, cinci oameni obişnuiţi, adunaţi cândva, nu de mult, în jurul unei mese dintr-o încăpere anostă, aflaţi la distanţa a trei generaţii. Şi totuşi, domnu’ Grigoriu a murit de inimă rea... Acum ştiu ce vrea să înseamne asta. Mai multe... sunt mai multe motive... Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

tălmăciri

Florin DOCHIA Cântec pentru Inanna, 7 ai înghesuit în pântec toate cuvintele, o magmă fierbinte le protejează, stiletul de gheaţă nu are cum ajunge

Laura ŞERBAN

Chanson pour Inanna, 7 tu as rempli ton ventre de tous les mots, un magma brûlant les protège, le stylet de glace ne parvient pas à les toucher, il ne peut pas graver avec du sang le signe de l'extinction.

la ele, nu are cum scrie cu sânge semnul extincţiei. trec de pielea albastră, trec de pielea verde,

je vais au-delà de la peau bleue, je vais au-delà de la peau verte, j'ouvre la porte orange et je me glisse sous les arbres de café, tu m'attends et m’absorbes dans ton intérieur carnivore.

deschid poarta oranj şi mă strecor pe sub arborii de cafea, mă aştepţi şi mă sorbi în lăuntrul tău carnivor. de-o atât de înaltă tensiune, ni s-au amestecat uleiul şi apa, mă scalzi între litere şi vagi diacritice, mă cuprinzi în veştminte de purpură. supraveghez de pe acoperişul de ţigle nesomnul lui david visând la batșeba, tu închipui o crimă pasională la zidul cetăţii, suntem una, trupul şi sufletul,

à cause d'une telle haute tension, notre huile et eau vont ensemble, tu me baignes dans lettres et vagues signes diacritiques, tu me couvres de vêtements de pourpre. je surveille sur le toit en tuiles l'insomnie de david rêvant de bathsheba, tu imagines un crime passionnel aux murailles du château-fort, nous ne sommes plus qu’un, corps et âme, Dieu nous pardonnera, comme Il pardonne à tous les malheureux.

Dumnezeu ne va ierta, cum iată El pe toţi nefericiţii.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

În limba franceză de Laura ŞERBAN

istorie recentă

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ Pacienţii politici (5) Anul 2012 rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul (victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare) alianţei social-liberale (USL) au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice (manifestaţiile antibăsiste de stradă din ianuarie şi februarie, alegerile locale din iunie, referendumul de demitere a preşedintelui, alegerile parlamentare), românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise. Volumul „Pacienţii politici”, din care public aici o altă serie de fragmente-jurnal, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii: jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi, pe alocuri, impostura, care, inevitabil, vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului. *** Încântătoare luciditatea amară a lui C. Crăciun. Reţin din „Pelingeneze”, eseu apărut în ultima ediţie din „Revista Noua”: „Legat de această boală naţională, de a distruge tot ceea ce funcţionează (...). Decapitarea I.C.R şi schimbarea acestei instituţii într-una de simplă propagandă politică în vremile acestea în care prostia este francă, ideologică (sunt printre cei care 66

cred că prostia şi ideologia sunt oarecum sinonime), gestul acesta de a anihila una dintre emblemele reuşitei culturii naţionale dă, oricui şi-a păstrat o brumă de luciditate şi de memorie, fiori reci. De altfel, faptul că actul acesta a stârnit o neaşteptată reacţie de solidarizare chiar şi din partea adversarilor declaraţi ai lui Patapievici, că astăzi are loc un protest sui generis al papioanelor, poate îi va umili puţin pe cei care cred că ştiu şi pot totul. Oricum, e una dintre cele mai cumplite lovituri pe care spiritul primar agresiv, fie el şi împănat cu diplome, nu contează, le dă construcţiei culturale. România se întoarce triumfal în ghetoul izolaţionismului naţionalist ceauşist”. Sunt ani de când acest gânditor român ţine editorialul în „Oglinda” şi nu încetez să-i admir raţionamentele, chiar dacă n-au fost puţine ocaziile în care am primit apăsate reproşuri, inclusiv de la liberali, în urma scriiturilor sale. Cu ceva timp în urmă, l-a făcut zob pe fostul ministru liberal al transporturilor, Ludovic Orban, şi, altă dată, pe prezidenţiabilul Crin Antonescu, în ambele situaţii pe bună dreptate, prilej pentru lichelele din partid să mă ameninţe că vor trimite scriiturile la centru să vadă şi mai marii liberali cum înţeleg eu să promovez imaginea liderilor PNL. În zadar Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

semnal

am încercat să le explic, a câta oară, că nu-mi cenzurez ziariştii/ colaboratorii şi că politica editorială a publicaţiei pe care o conduc sprijină libertatea de opinie indiferent de opţiunile mele politice. A fost un întreg iureş care, prin intermediul lui Vigu, a ajuns subiect de discuţie şi la judeţ. 1 iunie 2012 Lansări - spectacol de candidaţi. Cronică din mijlocul evenimentelor. Nesperate vizite de la centru. USL-ul l-a adus pe Antonescu, poporenii pe Diaconescu. Organizaţiile locale PNL şi PSD au pregătit până la amănunt evenimentul lansării candidaţilor programat a avea loc în sala mare de la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”. Desfăşurare impresionantă de forţe! Sute de membri şi simpatizanţi ai celor două partide i-au întâmpinat pe liderii politici naţionali în mijlocul valurilor de drapele colorate în galben şi roşu. Conferinţă de presă la sediul PNL. Antonescu a abordat, în grabă, mai multe subiecte, printre care şi cele referitoare la importanţa votului pe care câmpinenii ar trebui să-l dea numai acelor candidaţi care vor putea apăra interesul comunităţii oraşului şi vinovăţia/ complicitatea primarilor pedelişti la actualul dezastru social-economic al României: „Nu trebuie să uităm că acei primari pedelişti care vin acum şi cer votul populaţiei sunt şi ei responsabili, alături de Traian Băsescu, Elena Udrea, Emil Boc şi Roberta Anastase, pentru dezastrul economic, social, instituţional pe care îl trăim azi în România. Fără sprijinul lor politico-administrativ, nu se putea desăvârşi planul falimentar al guvernanţilor. Pe 10 iunie, vom alege, înainte de toate, oamenii pe care îi socotim cei mai vrednici de a reprezenta şi servi interesele comunităţii. Eu sunt aici pentru a-l susţine pe Virgil Guran, un om pe care îl cunosc de mult, pe care îl admir de mult, pentru că este un om puternic, cu curaj şi personalitate, capabil să se angajeze în bătălii greu de purtat, în care puţini se angajează. O astfel de bătălie este aceea pentru Câmpina, aici fiind unul dintre fronturile cele mai dificile pentru noi toţi. Sunt absolut convins că Virgil Guran este un om nimerit să conducă această comunitate. Depun mărturie despre un om în care am toată încrederea”. Pe afară e vopsit gardul! În realitate, Antonescu, informat/ influenţat de Roşca, are altă impresie despre candidatul şi situaţia de la Câmpina. Am aflat din surse sigure că nu agreează înţelegerea liderilor locali cu Ixulescu şi că evită subiectul pentru că ar fi prea târziu să mai schimbe lucrurile. Prezent şi el la întâlnirea cu presa, M. Cosma, jupânul pesedist de la Consiliul Judeţean Prahova, a Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

semnal

reamintit că „municipiul câmpinean era, cu ani în urmă, un oraş cu o viaţă economică înfloritoare, cu mai mulţi salariaţi decât locuitori, cu o producţie industrială mai mare decât cea a judeţului Sălaj. Acum mai are abia vreo 4000 de angajaţi! După ce vom câştiga Consiliul Judeţean, vom înfiinţa patru parcuri industriale în Prahova, dintre care unul va fi la Câmpina, cel mai probabil pe o platformă ce aparţine azi SC Petroutilaj SA”. Nu părea deloc convins că va realiza ceea ce promite! După conferinţă, liderii USL şi echipele de campanie s-au îndreptat spre Casa de Cultură, unde au fost primiţi cu aplauze şi îndelungi ovaţii de către sutele de activişti cantonaţi în faţa instituţiei. Strângeri de mâini şi chiar cereri de autografe, de la Antonescu, pe treptele de la intrare, proaspăt reparate. Aproape strivit sub presiunea şuvoiului uman, ce curgea greoi spre foaierul sălii de festivităţi, un pensionar îşi striga disperarea prins ca într-un cleşte în gura strâmtă a uşii metalice doar pe jumătate deschisă. Se formase un dop de mâini, capete, trunchiuri şi picioare împinse nebuneşte către un festival de aplauze. Înainte de a urca pe scenă, Antonescu a cerut câteva minute de intimitate, pentru o scurtă convorbire telefonică, în timp ce Guran, Cosma, Roşca, Rebega (de la PC) îşi pregăteau, în culise, discursurile pe fondul muzical al filmului Piraţii din Caraibe ce răzbătea asurzitor în boxele instalate în faţa celor aproape o mie de aplaudaci frenetici. Cosma, care nu pierde nicio ocazie să-şi arate marea pasiune pentru istorie şi cultură, şi-a împănat discursul cu referiri la românii din Basarabia, la marele cărturar adoptat de Câmpina în urmă cu 130 de ani („pe prispa casei lui Hasdeu, cel care a scris Etymologicum Magnum Romaniae, să îngenunchem de câte ori venim la Câmpina”) şi la noua sa carte („Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul”) ce a văzut recent lumina tiparului, reînnoind, în final, promisiunea de a revigora viaţa economică a oraşului prin realizarea unui parc industrial. La rândul său, Antonescu, recunoscut drept un bun orator, a însufleţit mulţimea îndemnând din nou câmpinenii să voteze candidaţii USL, aducând cuvinte de laudă colaborării sale cu Victor Ponta, colaborare care a făcut posibilă realizarea alianţei politice USL, „lucru la care nici nu ne puteam gândi acum trei ani, pentru care am fost acuzat de mulţi fruntaşi liberali că, din această cauză, îi voi face pe Brătieni să se răsucească în mormânt. Astăzi, vedem că USL este singura cale pentru a învinge puterea portocalie, construcţia noastră politică dovedindu-se perfect valabilă, viabilă şi necesară. Vă asigur că şi atunci când nu vom mai fi 68

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

semnal

împreună, când drumurile partidelor noastre se vor despărţi din nou, peste mai mulţi ani, vom purta pentru colegii noştri din PSD respectul pe care îl merită”, a subliniat Antonescu. În spatele cortinei, frăţia avea o altă faţă. S-a iscat un adevărat scandal între liderii locali pentru locurile repartizate fiecărui partid în sala de spectacole. Pesediştii se simţeau boicotaţi, în faţa mai marilor de la judeţ, pentru că sute dintre activiştii lor n-ar fi avut şansa să aplaude, cu sârg, din pricina liberalilor care, după toate astea, au şi îngălbenit peisajul cu sute de baloane şi eşarfe, mult mai vizibile decât cele roşii. Unul dintre ei a propus chiar înfiinţarea unei comisii mixte care să analizeze şi să sancţioneze aroganţa liberală. Noaptea minţii! Din surse credibile, am aflat că sindrofia electorală a avut şi o prelungire la şpriţ în crama lui Ixulescu din creasta Muscelului. Antonescu a refuzat invitaţia, cu toate insistenţele lui Roşca. Alte sute de admiratori în parcul cu soldat. Pe o vreme ploioasă şi rece, în care nu îţi venea să scoţi un câine afară din casă, domnul Dănuţ Diaconescu şi-a dat întâlnire cu trei-patru sute de localnici, majoritatea din comunele limitrofe, puţini orăşeni. Realizatorul tv a întârziat două ore, timp în care simpatizanţii săi s-au încălzit cu muzica trupei Romania, precum şi cu melodiile interpretate de un taraf local. Şeful poporenilor a sosit pentru prima dată la Câmpina venind direct din Ardeal, de la alte manifestări electorale programate în cadrul turneului naţional „Caravana speranţei”. Fanii, majoritatea oameni simpli, aşa rebegiţi cum erau, l-au întâmpinat cu urale şi ropote de aplauze, îmbulzindu-se, mai ales femeile, să-l atingă şi să-i ofere flori. Dacă nu ar fi avut gărzi de corp, mulţimea l-ar fi înăbuşit cu afecţiunea pe fondatorul PP-DD. După pancarte, erau prin mulţime şi poporeni din Şotrile, Poiana-Câmpina, Băneşti, Valea Doftanei şi alte localităţi limitrofe. Atâta patos nu s-a mai văzut din 1996, când se ridica valul CDR peste români. Discursul domnului Dănuţ nu a ieşit din tiparele manipulării pe care o vinde de multă vreme: „(...) ciocoii care tremură de frică în faţa voastră, a poporului, căci ei ştiu că sunteţi puternici şi îi veţi pedepsi cu un pumn în bot la vot. (...) după alegeri părţi din avuţia oraşului vă vor reveni, pentru că vă aparţin de drept. (...) marea schimbare se va produce la Câmpina şi chiar în Prahova, prin votarea candidaţilor noştri, Adrian Piţigoi la Primărie şi Jenica Tabacu la Consiliul Judeţean”. Pe scenă, alături de Dănuţ, înfloreau feţele candidaţilor nominalizaţi, oameni cu doctorate hasdeiene, masterate în afaceri şi educaţie solidă, primită în familie. 2 iunie 2012 Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

semnal

Sfârşit de capitol în duminica orbului. Vlăguite şi cu moralul la cota de avarie, „trupele” se aliniază de la şapte de dimineaţă la cartierul general, pentru instrucţiuni. Se verifică liste şi se încarcă toate telefoanele. Locotenenţii de cartier primesc ultimele ordine înainte de a se întoarce în tranşee. „Totul pentru victorie!”, îi mobilizează Vigu, cerând raportare din oră în oră. Dănilă supraveghează centralizarea datelor primite din secţii (prezenţa la vot şi eficienţa locotenenţilor în teren) în format electronic, sau cel puţin asta trebuia să facă până la apariţia, surpriză, a angajaţilor de la apă Talea. Vigu schimbase tactica (din motive de competenţă?) fără să-l anunţe şi pe Dănilă. De aici, o întreagă scenetă plină de grimase şi cârcotele prin care, cel înlăturat îşi anunţa retragerea pe secţia de care răspunde, pentru tot restul zilei. Într-un exces de nervi, Vigu mă unge pe loc coordonator, iar Dănilă părăseşte sediul în trombă. În noua ipostază, aveam nevoie de „telefoniste”, drept pentru care am cerut ajutorul unor dudui de la organizaţiile de femei şi tineret. În 35 de minute, am activat operatoarele ce aveau să se ocupe, până la închiderea urnelor, cu sondarea „opiniei publice”. După un ceas, rezultatele se arătau îngrijorătoare. Activitatea locotenenţilor de cartier se dovedea a fi, în bună măsură, doar o raportare fictivă. Îl înştiinţez pe Vigu şi îmi cere să convoc de urgenţă şedinţă cu „factorii de răspundere”. Era deja ora 11 când s-a terminat săpuneala. Dinspre PSD nu se auzea nimic. Nici nu avea cum, pentru că „aliaţii” îşi vedeau liniştiţi de noncombatul planificat. Pe la prânz, primim vizita unei delegaţii de ţigani conduse de unul, Javriş, un soi de bulibaşă cu pantofi de lac, cămaşă roz şi privire de şoim plecat la vânătore. Aveau de vorbă cu jupânul, obligatoriu, în momentul ăla, până nu era prea târziu. Îl anunţ pe Vigu şi refuz să particip la negocieri. După un sfert de ceas, mi se transmite să-l chem la ordin pe Titi Prosop, un zdrahon veşnic îmbrăcat în maiou, cu muşchii tatuaţi, bun de băgat la înaintare şi evident responsabil politic în zonele de risc. Acelaşi Prosop care nu a stat pe gânduri când a fost pus să-l toarne la A.N.I, pentru incompatibilitate, pe directorul / consilier local Marean de la Piaţă. A ieşit scandal mare şi Marean a jurat că nu-i iartă pe reclamagii. La ora 13, prezenţă slabă la vot. Vigu era tot mai pământiu. Îi explic amănunte în legătură cu reţeaua din cartiere ce nu funcţionează şi parcă nici nu mă aude. „Ăştia suntem. N-ai pe cine să te bazezi!”, îmi răspunde cătrănit într-un final. Nu înţelegeam prea bine la cine se referă. La noi, la pesedişti, la naţie ori la aranjamentele „eşuate”! La 70

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

semnal

ora 17, a cerut, surprinzător, mobilizare generală. Primise informaţia că stă bine în sondaje şi sunt şanse de câştig. „Cheamă-i pe toţi şi spune-le din partea mea să aducă voturi, cum or şti! Cine nu se mişcă acum să plece şi să nu se mai întoarcă.” Am transmis noile ordine şi am plecat însoţit de Vigu, chemaţi de urgenţă de către o iscoadă într-un cartier mărginaş, acolo unde se mişca în draci morişca adversă. Am găsit ciurdină de ţigani încolonaţi la secţiile de votare! Era clar că mecanismul de vot, bine uns, al încrengăturii funcţiona din plin. În periplul nostru prin zonă, am dat şi peste Ixulescu, care intra în viteză cu maşina în curtea unei hale aparţinând grupului său de firme. Cam dubioasă prezenţă într-o astfel de zi, la o astfel de oră, în zona respectivă. „Tu ce crezi că ar putea să caute ăsta aici şi acum?”, mă întrebă Vigu. Tăcerea dintre noi ţinea loc de orice răspuns. Era deja ora 19 şi la partid se strângeau activiştii şi odată cu ei zvonurile contradictorii. Discuţii, lăudăroşenii şi propuneri de încins grătarul. Bănuiam că vom pierde Primăria, dar speram la un rezultat bun la Consiliul Local. La închiderea urnelor am ales să particip la numărătoarea voturilor (aveam voie, în calitate de candidat) la o secţie din imediata vecinătate a societăţii Neptun S.A, pe strada Bobâlna. Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că rezultatele erau cu mult sub aşteptări. PDL şi PP-DD deţineau majoritatea sufragiilor. Se lăsa cortina. Regizorul avea motive de satisfacţie. 10 iunie 2012 Încerc să fiu obiectiv cu privire la rezultatul alegerilor de acum două zile. Portocaliul primar în exerciţiu a câştigat al treilea mandat consecutiv cu mari eforturi umane şi importante resurse financiare. Noncombatul pesedist, infuzia de capital a unor afacerişti direct interesaţi să deţină controlul în administraţia publică locală şi slăbiciunile unei pături de cetăţeni dispuşi oricând să se vândă la colţ de stradă, au făcut diferenţa. Consiliul Local este fix rezultatul unor calcule putrede cu efect paralizant pentru oricine vrea să se opună sistemului. Opt consilieri USL, şapte consilieri PDL şi patru PP-DD, întocmai „previziunea” lui Ixulescu pe care o cunoşteam cu multe luni înainte. Nu-mi fac iluzii că se va schimba ceva în societatea câmpineană! Nu ştiu cum am să mă descurc în toată cloaca asta. Cu ei ori împotrivă, singurele variante! În niciun caz în gaşca slugoilor! Sper să găsesc o cale de mijloc, să îndrept ceea ce am criticat în trecut şi să pun o cărămidă în plus la edificiul societăţii. Mă năpădesc gărgăunii! 12 iunie 2012 Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

eseu

Codruţ RADI

Codruţ RADI Târgul cu Socrate… Ca-ntotdeauna la-nceput, în simplitatea lui primară, Omul este reprezentat prin linii şi cercuri. Intersecţiile lor devin inevitabile, însăşi viaţa în curgerea ei, printre noduri de relief, răspântii de semne,ca o nevoie de stilizare. Arta care se porneşte şi ea, poate chiar prima în procesul creaţiei omului respectiv, pe un drum recompus încontinuu, din aproape în aproape. Primitiv, cu atât mai domestic al firii, târguind pentru ochi ce-i de prins mai departe. Uneori, prea puţin de uşor, să ne fie de seamă viziuni că orice poate fi în locul oricui, zăpăcindu-ne rostul. C-am vedea, nu ce-i rău diferit, ci nimic, un nimic izolat între scopuri, dislocat din fiinţa supremă, care vine la rând, imposibil de strâns, dovedind echilibrul precar al mişcării. De-l ridici, patruped înnăscut, pe picioare-napoi, din ghem deşirat alergării spre soare-apune. Cât de liber să-şi fie dorinţei, ce n-are nici chip la vedere, nici poartă-a cuvânt. Prin care s-alunece umbre, fecunde tăcerii, nimănui altcuiva, siluete de grup. Cine-şi imită zbor fără aripi, din direcţia cerului în cădere, mai aproape de el însuşi, cel izvor înainte de fiinţă. Curgere inversă, declin, ecou pe urme de vânt, înfăţişări imprecise nerăbdării-n detalii. Să nu-şi afle de linişte ochii şi nici 72

înţelegeri ce gând ar avea. O neîntrerupere morţii dincoace, la fel, aparentă luptă cu viaţa. Permanent înfrângere care singularizează, nu eşecul, ci destinul neîmplinirii, limita de a ne fi mai buni decât suntem. După facerea inventată a lumii, pentru a fi altceva aşteptărilor înşelate, la vârste diferite, nicicum în floare. Îndoielilor rătăcind ascunsul stins căutării, dimprejurului singur fără viitor, pedeapsă nesfârşitului drum în cerc, să nu te opreşti, de teama uitării. Ori cel fiind descoperit în toată-i goliciunea insignifiantă, în pragul negării suficienţei, una singură, când e vorba de alegere. Lipsind la apelul emoţiilor tocmai atunci, dacă ne este dat numai aşa să ne regăsim. Forma primordială neprelucrată de nimeni, de noi înşine cel mai puţin, din cauza îngustimii emoţionale, simţului deloc sensibil echivalenţelor existenţiale. Extazul ochiului până la orbire, şlefuind conturul luminii doar cât focul poate cuprinde, împrumutându-şi prin zbor libertatea. Într-un itinerariu-ntortocheat, cu maluri oriunde şi niciodată capăt, pentru eşuare. Doar timpul înaintează, viitorul, prin ceea ce realităţii i se refuză, întâlnirea cu eliberarea posibilă între graniţele visului. Toate incertitudinile confruntate cu presimţirea suferinţei, ca experienţă Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Codruţ RADI

artistică, până la dizolvarea celorlalte sentimente , care fac curgerea vieţii mai dureroasă. Sau, poate, o degradare de la sine a închipuirii, pe cât de discretă, pe atât de inutilă, fără nici o împotrivire. A creatorului, care-şi uită până la renegare actul, înfăptuit fără desăvârşire, o dată cu dezlegarea la păcat. Răspunsurile ce trebuie să le pândim singuri, apăraţi de convingeri preferenţiale, mesaje individuale, minore în perspectiva universalităţii. Din postura ,,ghemuitului” în faţa celorlalţi, a neputinţei, a vulnerabilităţii, a slugărniciei, chiar, a instinctului la voia întâmplării, a suferinţei care a pierdut lupta cu durerea. La ce bun să restitui indiferenţei sensuri mereu potrivnice harului dumnezeiesc, cuminecăturile vrajbei din afara ochiului sau dinăuntrul sufletului!? Cu atât mai departe, cu cât i ne-am alătura, nu prin cunoaştere, ci prin intuiţie. Chipul nostru într-o inechitate narcisistă, impusă de absenţa oglindirii-n ceilalţi, va deveni, încet-încet, altarul pe care ne vom jertfi vârstele. Într-un

ceremonial anost, sărac de emoţii spirituale, prin care nu facem decât să ne întoarcem la ceea ce am fost odată, fără a fi putut ajunge altceva. Cu toate iluziile, obşteşti şi artistice, pe care le-am încercat, de a ajunge deasupra morţii, pătrundem pe aceeaşi cale a nimicului, prin aceeaşi poartă a nicăieriului , ca pedeapsă. Pe care o repetăm fiecare dintre noi, pe oscilanta cunoaşterii, urcând şi coborând trepte, versanţi, râpe, gropi, căzând şi ridicândune tot mai obosiţi, tot mai puţin implicaţi şi stabili, pe o punte care nu mai leagă pământul de nici un orizont, împiedicându-ne accederea, pe spirala divină, către cer. Unei alte naşteri, pe care, nemeritând-o, nu o putem precede real, prin durate sau imagini, nici nu-i putem obţine mântuirea, ca recompensă a acceptării păcatului. Devenirea noastră rămâne limită naturală pe cât cunoaşterea se-ndoieşte de nemurire. Să putem închina, în abandonul bătrâneţii „Cupa lui Socrate”, mai goală ca oricând.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

semnal

Firiţă CARP

Firiţă CARP Un ghid facultativ, dar necesar Cine a avut prilejul să frunzărească „Dezumanizarea artei” (Ortega y Gasset) sau „Nu vedeţi nimic” (Daniel Arasse) va fi, poate, surprins extrem de plăcut să constate, prin întâlnirea cu cartea lui Corneliu Ostahie intitulată „Artişti, ateliere, galerii (Ghid facultativ de încântat privirea)”, aflată la a doua ediţie*, că artele plastice pot produce şi la noi interferenţe spirituale de cel mai înalt nivel! Îl ştiam pe autor ca pe un deplin stăpân pe mijloacele de expresie literară, dar nu şi ca pe un cunoscător rafinat al forţei culorii, luminii şi formelor. Dintr-o perspectivă cât se poate de personală, care are totuşi la bază caracterul obiectiv al datului vizual şi al timpului care guvernează feluritele lui metamorfoze estetice, el analizează, cu luciditate şi pertinenţă, tot ce întâlneşte în periplurile sale permanente în lumea artelor plastice, avide de sensibilitate aplicată. De-a lungul multor ani de contemplare a rezultatelor acesteia din urmă, privirea lui avizată a păstruns nu numai în ateliere şi săli de expoziţii, ci şi (sau poate mai ales) în motorul interior al creaţiei, în sufletul artistului, ceea ce i-a înlesnit o cunoaştere profundă a intimităţii creaţiei şi l-a condus spre o manieră originală de interpretare a ei. Citită astfel, cartea lui Corneliu Ostahie 74

ne ajută să aflăm „frumos” despre artă şi împrejurările înfăptuirii ei lucruri pe care credeam că le putem cunoaşte şi singuri. În esenţă, „Artişti, ateliere, galerii” nu doar spune, ci şi arată. Ceea ce pare, de altfel, un paradox pentru o încercare de ilustrare a vizualului fără nicio ilustraţie, fără niciun element grafic. Este un merit incontestabil al autorului faptul de a fi ştiut să exploateze eficient energia subtilă a cuvintelor şi alchimia combinării lor meşteşugite în propoziţii, fraze şi pagini pentru a sugera potenţialul expresiv al culorii şi al materiei perpetuu supuse unor intense prefaceri structurale. Din acest punct de vedere, volumul oferă mai mult decât o lectură plăcută, reprezentând, în egală măsură, şi un instrument ingenios pus la îndemâna celor dispuşi să vadă. Fiindcă privirea nu Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Firiţă CARP

este întotdeauna suficientă pentru a vedea. De cele mai multe ori avem nevoie de un filtru cald, profund uman, prin intermediul căruia elogiul la adresa realului fascinant să nu rişte a fi numai o laudă conjuncturală, ci, înainte de toate, să consacre o redefinire convingătoare a evidenţei cu mijloacele artei. Folosindu-se de acest filtru, care este, de fapt, sensibilitatea proprie, Corneliu Ostahie face, cum spuneam, chiar mai mult. Prin verdicte sigure, fără a avea însă pretenţia iniţierii unor stratificări axiologice, el scoate în evidenţă unicitatea actului creaţiei, singularitatea artistului, ceea ce-l distinge pe fiecare din amalgamul comun, sâmburele de originalitate către care tânjeşte neobosit orice creator în lungu-i drum spre împlinire. Ceea ce nu-l opreşte să invoce, cu aceeaşi fermitate, pe lângă factorii de coeziune şi solidarizare, şi pe cei de

disociere hermeneutică sub efigia valorii. Frecvent, punctează reale sau imaginare momente de confruntări ideatice, tocmai din nevoia de a pune într-o lumină atent cumpănită tot ceea ce uneşte şi edifică frumosul în infinitatea faţetelor sale. Fireşte, cartea lui Corneliu Ostahie nu ne scuteşte de necesarele drumuri către imensul spaţiu al sălăşluirii frumosului. Şi nici nu poate ţine locul întâlnirilor directe cu artele plastice. Dar are meritul de a ne crea iluzia că, măcar uneori, sublimul ne e la îndemână. Şi că, în consecinţă, putem învinge pe cont propriu în lupta cu aparenţele. Astfel, ea ne călăuzeşte către bucurii autentice şi durabile cu o sinceritate, cu o discreţie şi cu o prietenie specifice împovăraţilor de suflete mari şi de viziuni asemenea. ______________ *Editura Detectiv, Bucureşti, 2012

Maria Dobrescu, Ştefan Al.-Saşa, Diana Trandaﬁr, Iulian Moreanu, Ioan Vinilă Finiş, Elena Glodean,la Sinaia, lansarea cărţii lui Codruţ Radi (în planul doi, vorbind cu Ioan Floricică) Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mircea TECULESCU

poezie

Mircea TECULESCU * chipul cu care te-ai născut şi chipul cu care ai mers la şcoală şi chipul ce-l aveai, când te-ai îndrăgostit prima oară; chipul de la maturitate, şi chipul tău de acum şi chipul ce-o urma să-ţi fie chip postum; toate sunt ale mele, mare şi unică putere pentru ziua când voi pleca spre peştera de nisip şi ceaţă unde mă aşteaptă dulceaţă, 365 sticle de roşu Cabernet Sauvignon, şi 366 de sentimente cuprinzătoare, stabilite de Sus ca ascunzătoare pentru orfice icoanele tale posesii * mai întâi tu priveşti în ochii mei şi timpul ne înghite încet-încet, sub ocupata plutire a norilor; pe urmă eu privesc dinlăuntrul ochilor tăi şi totul se vede ca un zâmbet, petrecut de păsări, copaci şi iarbă; 76

într-un sfârşit vine iarna, nu mai rămân după noi decât două semne şi timpul, privind prin ochii noştri de fotografie învăţând prin tăcere * în fiecare dimineaţă tensiometrul: maxima, minima, pulsul apoi realitatea, ca o bătrână cu Parkinson, al cărei viitor stă sprijinit în trecut, realitate în care pralinele şi vinul au o istorie a lor, căci viitorul lor de praline şi vin este decis şi creat mereu după trecute şi neschimbate reţete, altfel n-ar ajunge praline şi vin; în fiecare seară tensiometrul: pulsul, minima, maxima şi speranţa că dulcele şi îmbătătorul viitor va schimba realitatea dulce şi îmbătător viitor * încăperea se scufundase ca un lift, în subteran pieriseră urmele tale, umbrele tale, Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mircea TECULESCU

cuvintele tale alungate de zvonuri şi bârfe, parcă era frig şi parcă soarele dispăruse, pierdut pe tărâmul celalalt; chiar înserarea risipea fulgii mov şi gri din plafonul decorat cu îngeri de ghips, cărţi se răsfoiau singure, plictisite de întuneric, play-back se cânta din înalt alt fel de play-back * respins - desprins - atins: mi-am petrecut toată viaţa pregătindu-mă pentru ziua ta, strâmtoarea cea plină de emoţii, în care naufragiezi mereu, plină de fericire soartă, epică soartă * poate că pereţii sunt ceaţa condensată, compactată, a sentimentelor ce ne-nconjoară; locul geometric în care stau ele adunate, ca nişte ţestoase, cu multă povară; Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Mircea TECULESCU

poate că, odată şi odată, n-or să mai pară acestea, zidurile, drept margine a lumii de afară căci le avem pe ele, trupurile, umbre prin oraşul ce ţine, spre seară, să ne cuprindă; ca odinioară ca odinioară * durerea de aripă ca o simulare de sacrificiu, ca o vioară cuprinsă de flăcări din mine eliberate, cu frică; durerea de aripă ca far în ceaţa nordului, acolo unde pietrificatele trupuri, flămânde de tăceri, sunt bolnave de gripă; durerea de aripă risipită în vorbele ce-ţi împânzesc fiinţa când vorbim la telefon o clipă şi încă o clipă însă ştii, tu, femeie, ştii: doar candela poate ţine locul ochiului meu orbit de durerea de aripă când candela ţine locul ochiului 77

şarje amicale

Ştefan AL.-SAŞA Lansare de carte Codruţ Radi Celălalt, hotar cu mine

Ştefan AL.-SAŞA

Chiar de nu-i religioasă, Cartea are nişte spini, Stai cu DEX-ul pus pe masă, O citeşti şi te închini. * Spun acum o vorbă sfântă Chiar de te faci foc şi pară, Opu-n sine ne încântă, Însă versul ne omoară!

Á propos de titlul volumului Recomand această carte Unde dânsul, un sihastru, Cu el însuşi, parte-n parte, Şi-a făcut act de cadastru.

Criticii şi jurnaliştii Spus-au: cartea-i fenomen, Şi-or citi-o navetiştii Dimineţile în tren. ÎNCHEIERE

* Că-i unul pe hotar cu tine, Nu e atât de grea năpasta, Dar dacă şi în patu-ţi vineri, S-aprobe mai întâi nevasta. *

Ermetic e volumul, spun pe-a dreaptă, Da-ntreg auditoriul are-un ţel, El speră, băutura ce ne-aşteaptă, Să nu dea Domnul de a fi la fel! 24.06.2015

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

atitudini

George Liviu TELEAOACĂ

George Liviu TELEOACĂ Manualul lui B. P. Hasdeu, imbold spre eficienţă în liceele Europei Unite Ştiinţele noologice au pus în evidenţă rolul determinant, pe care-l are participarea spirituală în derularea proiectelor politice, economice şi sociale [1],[2],[3]. Din această perspectivă noologică, succesul unităţii europene depinde, în bună parte, de recuperarea şi conştientizarea temeiurilor ontologice, care susţin reala noastră unitate spirituală. Performanţele Uniunii Europene şi chiar supravieţuirea ei vor depinde de promtitudinea cu care sistemele de învăţământ vor asigura însuşirea la toate nivele a acestor temeiuri ontice, necesare pentru a defini identitatea de ansamblu a unităţii europene. Dat fiind aportul definitoriu, pe care îl au în formarea personalităţii umane, liceele europene sunt primele chemate la un efort de sincronizare menit a pune în aplicare o strategie comună privind edificarea ontică a identităţii europene, cale sigură pentru a optimiza procesele de re-modelare europeană. În derularea lor nu se va mai putea ignora faptul că orice progres economic va fi limitat de grava criză a mediului înconjurător, aflat în pragul unor transformări ireversibile, în timp ce progresele spirituale se menţin nelimitate pe coordonatele perene ale devenirii umane. În cadrul acestui atât de necesar Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

efort de sincronizare, învăţământul preuniversitar din România îşi poate aduce partea sa de contribuţie având în vedere şi modelul oferit de manualul pentru licee, realizat în anul 1894 de B.P. Hasdeu. Intitulat „ETIMOLOGICUM MAGNUM…, bucăţi alese şi adaptate pentru clasele secundare superioare”, manualul a demonstrat, în mod riguros, dar atractiv, profunda înrudire a neamurilor balcanice. În legătură cu scopul atins de acest manual, autorul a ţinut să precizeze: „Dar fericirea mea cea mai mare este, că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la desbinare, ci îndeamnă la înfrăţire. Toate popoarele balcanice, Românii, Grecii, Albanezii, Serbii şi Bulgarii, ne apar acum ca o singură familie strâns înrudită, ca un συμπόσιον de fraţi, de veri şi de cumnaţi.” (p. 72) [4] . 79

George Liviu TELEAOACĂ

Epuizarea celor şase ediţii ale manualui reflectă preţuirea, de care a avut parte această adaptare la nivel liceal, şi, în egală măsură, îndeamnă la punerea în circulaţie a unui manual similar pentru Europa Unită, alcătuit în conformitate cu cele mai recente cuceriri ale lingvisticii, în contextul general al exploziei informaţionale. Urmând să explice în manieră enciclopedică, dar suplă, concepte de larg interes european, manualul va oferi tot atâtea dovezi menite să consolideze conştiinţa unităţii europene pornind de la adevărul recunoscut că înrudirile lingvistice definesc înrudirea naţiunilor. În acest sens, Ferdinand de Saussure, părintele lingvisticii comparate, n-a ezitat să precizeze că „limba este un document istoric; faptul că limbile indo-europene formează o familie ne face să tragem concluzia că există un etnitism primitiv ale cărei moştenitoare, mai mult sau mai puţin directe, prin filiaţie socială sunt toate naţiunile ce vorbesc astăzi aceste limbi [5] Alături de Saussure, mulţi alţi savanţi au formulat aserţiuni similare, între aceştia şi Th. Mommsen, singurul istoric onorat cu Premiul Nobel, care a stabilit că „Limba, în epoca de formare, este imaginea fidelă şi mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinsă de către un popor. Marile revoluţii ale artei şi ale spiritului sunt păstrate ca într-o arhivă, din ale cărei acte viitorul nu va întârzia să se informeze despre acele timpuri asupra cărora orice tradiţie nemijlocită a amuţit.”[6]. Alături de aceşti doi savanţi, un lingvist şi un istoric, omologaţi de cultura universală, spiritul enciclopedic al lui B.P.

Hasdeu a subliniat importanţa reunirii celor două ştiinţe, astfel: „Când e vorba de începutul popoarelor şi de epoce întunecoase din viaţa lor, orice studiu exclusiv istoric duce la încheieri greşite; la încheieri greşite, nu mai puţin duce, orice studiu exclusiv lingvistic. Pentru a nimeri adevărul, sau încai a ne apropia de adevăr, trebuie neapărat un studiu paralel istorico-lingvistic. Când un text istoric se întăreşte printr-un fapt lingvistic sau vice-versa, ambele urmărite pe o cale strîns metodică, atunci şi numai atunci adevărul e găsit.” [7]. Aşadar, pentru noi ca şi pentru B.P. Hasdeu, etimologia este o adevărată istorie a cuvântului, paralelă cu istoria realităţii denumite, urmărind nu stabilirea unei simple posibilităţi, ci, pe cât este posibil, chiar a realităţii. Aşa după cum a arătat Cicerone Poghirc [8], renumit profesor de indo-europenistică la Bochum, B.P. Hasdeu a adus importante contribuţii şi în problema substratului multor limbii indoeuropene, cu puţin înaintea prietenului său Ascoli. Prin valorificarea ultimelor progrese făcute, inclusiv, de şcoala românească de lingvistică în investigarea elementelor de substrat din limbile europene se poate trece la realizarea noului manual de lingvistică, destinat liceelor din Europa Unită, pentru care propunem câteva titluri în limita a optsprezece lecţii, tot atâtea câte au fost dezvoltate în manualul lui B.P. Hasdeu. I. De la etimologia rădăcinilor la semantica cuvintelor II. Tapiseria de Bayeux sau universalitatea hieroglifei Dragon III. De la bi-corbul hittit yin-yang la

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

acvila bi-cefală IV. Wer-Wolf sau sistema europeană a teonimelor V. Lik-Urgos/Lup-Ercus/Bers-Erkr sau sensul iniţial al lykantropiei VI. De la Isis şi Nut la Lupa Capitolină sau limbajul nonverbal VII. De la Waide-Wut la regele Clovis sau instituţia PIE a liderului VIII. Drin-Rin-In sau sistema europeană a hidronimelor IX. Ba-Bel între Babilon, Antiohia, Bucegi şi Cracovia X. Obraz-obraznic-brazen sau sistema cuvintelor de uz comun XI. De la lespede la plită sau despre anagramare XII. De la helv-eţi la horv-aţi sau sistema europeană a etnonimelor XIII. Hugo Schuchardt sau taina celor trei feluri de veneţi din Europa XIV. Cu nimfa Himalia, din Himalaia în Himli, sau trecerea b/mb/m XV. Georg Barthold Niebuhr sau despre originea pelasgilor XVI. Gulucusta, mama lăcustelor sau despre rolul metaforei XVII. De la creanga cloampă la leagănul spaniol columpio sau despre trasori XVIII. Râul Mărgău, mergo,-ere, a merge, tenismenul Florin Mergea sau despre omonime Considerăm că valoarea ştiinţifică, a noului manual de lingvistică, ce va fi realizat pentru liceele din Europa Unită, se poate ridica la valoarea manualului de lingvistică a lui B.P. Hasdeu născut în starea de emulaţie academică creată printr-un susţinut dialog purtat de marii lingvişti ai epocii, aşa cum au fost G.I. Ascoli, G. Curtius, A. Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

Kuhn, Max Müller, A. Mussafia, Gaston Paris, H. Schuchardt, G. Weigand, ale căror zeci de scrisori elogioase adresate genialului autor se păstrează în Arhivele Statului Român [9]. BIBLIOGRAFIE 1. Ilie Bădescu, Noologia - Ordinea spirituală a lumii. Sociologie noologică, vol. I - Noologie generală. Sistemul noologiei, Editura Academiei Române, 2012 2. Ilie Bădescu, Sociologie noologică. Ordinea spirituală a societăţii. Strat şi substrat sufletesc, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010 http://www.tipomoldova.ro/carti/Sociol ogie%20Noologica.pdf 3. Simpozion MAI, 18 mai 2006, Globalizare şi identitate naţională, Editura Min.Ad.Int., 2006, http://www.cultura.mai.gov.ro/bibliot eca%20virtuala/editura%20mai/globaliza re%20si%20identitate%20nationala/glob alizare%20si%20identitate%20nationala. pdf 4. B.P. Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, bucăţi alese şi adaptate pentru clasele secundare superioare, Editura Librăriei E. Graeve & Comp., Bucuresci 1894, p.72 5. F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi 1998, p. 227 6. Th. Mommsen, Istoria romană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1987, Vol.I, p.26 7. Ciecerone Poghirc, B.P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p.81 8. Ibidem p.147 9. Ibidem p.225 81

teatru

Octavian ONEA

HASDEU: Peste zi vine să mai lucreze cu mine fie-mea, Iulia, şi vreau să-i cruţ plămânii ei cruzi. BIANU: Atunci, în semn de solidaritate cu abstinenţa Dumneavoastră, n-o să fumăm nici noi. HASDEU: Dar puteţi bea un coniac fin franţusesc. Mi l-a trimis pictorul Ulisse Diogène Maillart, în atelierul căruia Iulia mea ia lecţii de pictură în ulei. BIANU: Contaţi pe noi, căci suntem puşi pe fapte mari. HASDEU: Puteţi să-l beţi pe tot, fiindcă eu nu beau de fel. În copilăria mea de la Cristinesci, tatăl meu, Alexandru Petriceicu Hasdeu, a invitat la moşia sa un înalt funcţionar Rus, care venise în inspecţie la Hotin. Se cunoscuseră pe când lucrau amândoi în cancelaria guvernatorului civil al Basarabiei, Consilierul de Stat Averin. În şură, Ruşii au dat de tocitoarele în care erau la fermentat prunele pentru ţuică. BIANU: Şi au beut din ele. HASDEU: Cu ulcelele de lut. Până n-au mai putut. Zicând că aşa compot cu gust de alcool nu mai mâncaseră niciodată. Au adormit pe loc, de a trebuit să pună tata servitorii să-i care în casă cu tărgile. La plecare le-a mai umplut câteva burdufuri, să aibă pe drum. De atunci, orice băutură alcoolică îmi repugnă, numai când îi pronunţ numele. (Către Fecior:) Ce stai, Fecior? Două ceaiuri. Pentru mine şi D-l Mumuianu. ŞĂINEANU: Şi pentru mine unul. BIANU: Coniac pentru mine. BĂRBULESCU: La fel. IORGA: Eu am să închin o cafea. BOGDAN: Coniac. (Feciorul iese pe uşa 2.) HASDEU: Dumneata, D-le Ilie Bărbulescu, te duci la Praga. E suficient să-ţi dau cartea mea de visită pentru Profesorii de la Universitatea Carolina: Jan Urban Jarnik şi Jan Gebauer. Se vor purta cu D-ta cu o rară gentileţă. După ce vei deprinde bine limba cehă, te vei putea duce la Zagreb, să înveţi croata. Apoi la Viena, la Profesorul Vatoslav

Domnul B. P. Hasdeu şi domnişoara Iulia lucrează. Sau, Biuroul Directorului Culegere de mottouri, în două tablouri TABLOUL I O cameră mare, din apartamentul Directorului General al Arhivelor Statului de la Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti. Acţiunea se petrece în anul 1886. NOTĂ: Scenele 1-6, din Tabloul I, au fost publicate în „Dacia literară”, Serie nouă, Anul XXIV, Nr.1-2 (112-113), Iaşi, IanuarieFebruarie 2013, p.29-36, iar scenele 9-19, din Tabloul II, în „Revista Nouă”, Seria a IV-a, Anul X, nr. 1 (74), Câmpina, 2013, pp. 121-128. SCENA 7 B.P.Hasdeu, C.D.Mumuianu, Ioan Bianu, Lazăr Şăineanu, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga, Ilie Bărbulescu şi Un Fecior HASDEU: Dar nu v-am întrebat, dragii mei, dacă serviţi ceva. MUMUIANU: Feciorul a spus că nu mai este bragă. HASDEU: Normal. E secetă cumplită la Archive. (Sună din clopoţel. Apare Feciorul şi se aşază în faţa lui.) Eu cu D-l Mumuianu bem câte un ceai. Dar am şi cafea. Şi ţigări, căci sciţi de la Facultate că fumez ca un Turc. ŞĂINEANU: Chiar, astăzi nu v-am văzut aprinzând nicio ţigare. 82

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

Jagič şi la bătrânul Franz Miklosich, care tocmai a tipărit Dicţionarul Etimologic al limbilor slave. L-am mai trimis înaintea D-tale la Praga pe Tocilescu, primul meu emul, care la 20 de ani îmi mânca scrierile. Îmi scria de acolo că-mi va fi recunoscător toată viaţa. BĂRBULESCU: Eu n-aş putea uita vreodată pe acela care mi-a voit şi făcut atâta bine! Şi apoi, Doamne, e atâta legătură sufletească între dascăl şi elev, când acesta din urmă poate simţi, încât, cum simt eu cel puţin, dascălul iubit de la o vreme ajunge a fi chiar o parte întregitoare a firii elevului său. V-o spune din toată inima, iubitul şi binevoitorul meu Magistru, devotatul Dumneavoastră elev Ilie Bărbulescu, şi vă rog să aveţi cea mai deplină încredere în sincerul meu devotament. HASDEU: Lucrul bun pe care l-a făcut Tocilescu a fost că, trimiţându-i făscioarele din cursul meu de Filologia comparativă arioeuropeă, cuprinzând grupurile indo-perso-tracic ŞĂINEANU: greco-italo-celtic şi leto-slavogermanic HASDEU: le-a cetit, împreună cu Profesorul Alfred Ludwig. Care, întâi a început să înţeleagă româneşte, iar acum ne vorbeşte limba „prea bine”, cum spune el. Şi că i-a dat lecţii de limba română Profesorului Förster, care preda limbile romanice. Vă recomand să faceţi cu toţii la fel. (Intră Feciorul şi îi serveşte pe fiecare.) BIANU: La mulţi ani, D-le Hasdeu! Şi succese mari Iulicăi! BOGDAN, BĂRBULESCU: La mulţi ani! HASDEU: La mulţi ani şi succese şi vouă, dragii mei! IORGA: În sănătatea Sultanului! BOGDAN: Acuma dă-o fierbinte pe gât, ca Logofătul Tăutu! IORGA: Dragă, eu învăţ Istoria tocmai ca să nu repet greşalele trecutului. BIANU: Şi chiar n-aţi beut niciodată, D-le Hasdeu? HASDEU: Ba da, la botezul fiicei mele am închinat (se ridică, deschide un dulap cu

geamuri şi scoate o cupă) din această cupă de argint. (O întinde lui Bianu.) Ca să păstrez o tradiţie de familie. BIANU (citeşte inscipţia de pe cupă): Alexandri Napoleoni Tadeo / Nato die XXV [vigesimus quintus] Aprilis MDCCCXI [millesimus nongentesimus undecimus] ex Valeria. / Filio suo carissimo, Pater ejus exultans. / Tadeu Petru Hiżdeu [Hijdeu]. / Baptezato die 30 [trigesimus] Novembris Ejusdem anni. HASDEU: Şi tatăl meu a închinat, la rândul său, la botezul meu, la 5 Aprilie 1838, la Cristinesci, din această cupă.. BIANU: Păi, dacă aţi închinat o dată, nu puteţi să închinaţi şi în sănătatea noastră? HASDEU: Sciţi că sunteţi ca şi copiii mei, dar este cumva botezul vostru?! Nu, D-le Bianu, din ea nu va mai bea decât fiica mea, la botezul fiilor ei. Şi fiii ei, la botezul fiilor lor. Şi fiii lor, la botezul fiilor lor. Şi aşa mai departe. Altfel, noi Românii găsim una-două prilejuri să bem. (Urmează un moment de tăcere.) BOGDAN: Este bine ca nişte somităţi sciinţifice să ne cunoască limba. Aşa ne vor cunoaşte mai bine ca popor şi, implicit, Istoria noastră. HASDEU: Ai sesizat foarte bine, D-le Ioan Bogdan. D-ta vei merge la Petersburg. Tare mult aş fi vrut să fiu eu în locul Dumitale. Nu pentru că îi iubesc pe Ruşi. Dimpotrivă. Ci pentru a depune o lacrimă pe mormîntul fratelui meu, Nicolae. Mort la vrâsta de numai 19 primăveri, când crisalida devenia flutur. Era o floare de bărbat, student la Şcoala de Belle Arte. BOGDAN: Am să-i aprind eu o lumină, în locul Dumneavoastră, deşi nu va fi acelaşi lucru. HASDEU: Îţi mulţumesc, dragul meu, dar nu cred că va fi posibil. Fratele meu a participat la o mişcare studenţească şi a murit în închisoare, aşa că nici nu sciu dacă are vreun mormînt pe undeva. Dar te rog să nu te expui. Administraţiunea rusească este administraţiunea Diavolului. A păţit-o nu

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

numai fratele meu, dar era s-o păţesc şi eu, care am suferit o condamnare la deportare în Siberia, ca un fel de nihilist. BIANU: Şi cum aţi scăpat de damnaţiune, D-le Hasdeu? HASDEU: De condamnare n-am scăpat niciodată. Venit în ţară, mi s-a cerut extrădarea în 14 rânduri. Noroc cu Conul Mihalache Kogălniceanu. Care m-a apărat, răspunzând că Românii au dreptul să trăiască netulburaţi în ţara lor. BĂRBULESCU: Dar acum, că sunteţi membru al Academiei Imperiale de Sciinţe din Petersburg, această alegere n-a ridicat condamnaţiunea de pe Dumneavoastră? HASDEU: Teoretic, da. Dar nu mi s-a comunicat nimic oficial. Dacă ar fi aşa – fiindcă tot suntem noi adunaţi aici şi într-o cestiune de bani, nu numai sciinţifică – la un caz oportun aş putea să revendic moşia de la Cristinesci, averea lui tată-meu. Deşi, orice avere am sacrificat-o totdauna cu plăcere când a fost vorba de România. Averea cea mai solidă este în capul şi în inima omului: învăţătură şi consciinţă. ŞĂINEANU: Cristinescii unde se află, D-le Hasdeu? HASDEU: În Basarabia, în judeţul Hotinului. Acolo vara e admirabil. Călduri mari nu sunt niciodată ca în Bucuresci, unde schimb cămaşa de trei ori pe zi. Avem lângă casă o grădină colosală, în care eu, când eram de 7 ani, făceam 7.000 de nebunii pe zi, urcându-mă în copaci şi jucându-mă cu un arici, de la care poate că au rămas nepoţi sau strănepoţi. BĂRBULESCU: Vă e dor de casa părintească, nu-i aşa? BOGDAN: Cum să nu, dacă şi-n Răsvan şi Vidra D-l Hasdeu a scris că dorul ţării răsbate pân’ şi-n sufletul de cal?! Eu nu sunt la vârsta amintirilor, dar îmi îngădui, iubite D-le Hasdeu şi tinerii mei amici, să vă fac o mărturisire. Eram copil în Braşovul meu şi, ca orice transilvănean, visul meu era să ajung în Bucuresci. Sciam că asta însemna într-un fel şi o despărţire de ai mei, încât udam cu lacrămi

cântul acesta al lui Răsvan, pe care de atunci îl sciu pe dinafară: M-arunc pe cal ca vârtejul, înfig în coastă-i un pinten, Murgul scutură din coamă, sboară vesel, fuge sprinten, Şi cu cât sălta mai tare, şi cu cât mai mult sărea, Mişcarea-i cea furioasă simţeam că mă răcorea, Până ce-l lăsai în voe, asvârlind din mâni căpăstru: Calul, născut în Moldova, mă duse drept pân’ la Nistru. Nistru, apă românească, ce spumegă printre stânci, Îngropând duşmanii ţării în vâltorile-i adânci! Nistru, ale cărui unde altădată-n zile grele Apărau în loc de tunuri hotarele ţării mele! Nistru!... Nistru!... Pân’ acuma ştiut-am să mă feresc De-a trece pe lângă ţărmu-i, ca să nu mă ispitesc! Şi să nu-mi aduc aminte că rămâi în ţări străine, Pe când scumpa mea Moldovă nu-i departe de la mine! Astăzi însă de nevoe mă simţii împins la mal, Căci dorul ţării răsbate pân’ şi-n sufletul de cal!... Nainte-mi se desveliră, şerpuind ca un balaur, Holde şi câmpii, în care, jucând pintre spice de-aur, Se zăreau, ca pietricele presărate pe-un inel, Busuioc şi garofiţă, toporaş şi ghiocel, Iar prin ele-n depărtare, un Român muncind la soare, Falnic, rumăn, plin de vieaţă, se părea şi el o floare!... Le văzui acele locuri şi din văz le sărutai, Ţara-mi, unde însuşi iadul parcă se prefacen rai!...

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

Dor de ţară! Dor de ţară!... Iară sângele meu ferbe! HASDEU: Dumneata, iubite D-le Bogdan, mai arunci peste inima mea un butoi cu gaz în pară... Acolo, la Cristinesci, în copilăria mea iam văzut de atâtea ori pe tatăl meu şi pe prietinul său, poetul Costache Stamati, vecinul său de moşie, petrecând împreună în duioase amintiri despre fost-au-fost al Românilor. Stamati mă ţinea în braţele sale, povestindu-mi nesfîrşitele vitejii ale lui Ciubăr Vodă. Tatăl meu îl admira foarte mult, nu numai pentru că era versat în limbile greacă veche şi nouă şi în francesă, dar şi pentru că învăţase la Iaşi, acolo unde visa să ajungă orice basarabean. IORGA: Aşa îmi explic eu cum de autorul Muzei româneşti i-a trimis lui Kogălniceanu, la Iaşi, la „Dacia Literară”, discursul lui Alexandru Hasdeu, Suvenire de cele trecute, idee de cele de faţă şi arătare de cele viitoare ale Moldovei. BOGDAN: Iar când Filaret Scriban, aflat la Kiev, i-a cerut îndrumări, Stamati l-a trimis la învăţatul său prieten: „Dacă vrei Dumneata, Domnul mieu, să ai mai deosebite şi mai rari ştiinţe şi materialuri pentru vrednicul de laudă lucru ce faci asupra istoriei bisericesci a Moldovii, apoi te sfătuesc să te adresuesci cătră preaînvăţatul arheolog român basarabianul nostru D-l Alexandru Petriceicu Hasdeu, eforul şcolilor din Hotin, şi crede că nime în lume nu poate să-ţi fie mai de folos scoposului D-tale ca D-l Hasdeu.” BIANU (luându-i vorba): „Carele nu numai are desăvârşită erudiţie în cele patrioticesci sciinţe şi obştesci învăţături, carele ca un alt Cantemir ne face cinste română, dar apoi biblioteca sa este plină de cele mai rari cărţi a istoriografilor Daco-României.” HASDEU: Tatăl meu a avut cea mai cuprinzătoare minte pe care am cunoscut-o vrodată. De la el, prin iubire, am învăţat a fi Român şi creştin, căpătând puterea de a transmite altora flacăra naţionalismului. Dragostea către Patrie şi patrioţi şi către limba strămoşilor noştri nu s-a stins niciodată în inima şi în cugetul său. Abia ocupaseră Ruşii

Basarabia când el şi-a pus la disposiţia Divanului Principatului Moldovei multele sciinţe pe care le stăpânea. Iar gestul său era să-l coste viaţa. Pe D-ta te aşteaptă un drum lung în sciinţă, D-le Ioan Bogdan, aşa că, încă o dată, te rog să nu te expui. BOGDAN: Oricât de lung ar fi, dar să ştiţi că la întoarcerea mea în ţară, n-aş vrea să mă arunce la Iaşi, după toate ostenelele mele. Ce poţi face acolo fără arhive, fără biblioteci şi fără tipografii? O catedră nu poate prospera decât în Bucuresci. Nu este o dorinţă după căpătueală ori după glorie deşartă: e dorinţa de a fi acolo unde pot aduce un folos sciinţei noastre. HASDEU: Lasă, D-le Bogdan, că şi eu şi Titu Maiorescu am fost întâi profesori la Iaşi. Şi cine ţi-a spus D-tale că în Iaşi nu sunt tipografii şi archive? Nu uita că te afli chiar acum în biuroul Directorului General al Archivelor Statului. Cât despre bibliotece, eu însumi am fost bibliotecarul Bibliotecei Naţionale. Şi am lăsat acolo, în înţelegere cu tatăl meu, şi 4.000 de cărţi şi antice din biblioteca sa. IORGA: Le-am văzut şi eu. Îţi sporesc gustul pentru Istorie. BĂRBULESCU: Nu vă faceţi griji, iubitul meu Maestru. Mă voi duce eu la Iaşi. Simplul meu dor este să muncesc şi să urmez într-ale sciinţei, cu puterile minţii pe cari eu le am, brazda trasă de Dumneavoastră, Magistrul întregii generaţii muncitoare şi cinstite de acum. HASDEU: Aşa, D-le Bărbulescu. Din puntul de vedere al sciinţei Istoriei, D-le Ioan Bogdan, familiarizarea Dumitale cu limba rusă poate fi un câştig consistent pentru noi. Trebue să ţii cont că, de când Petru cel Mare a pus piciorul pe pământul Moldovei, Ţările Române li s-au lipit Ruşilor de suflet. BIANU: Ca marca de scrisoare. HASDEU: De atunci, n-a fost răsboi cu Turcii, în care ei să nu fi încercat să le ocupe. BOGDAN: Au fost, totuşi, ocupaţii vremelnice.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

IORGA: Fiindcă, afară de răpirea Basarabiei, n-au putut mai mult. HASDEU: Paralel cu această perpetuă sforţare, Ruşii au început să ne studieze cu lupa. Aşa că studiile lor despre noi, ca şi orice fel de informaţii cuprinse în felurimi de documente, au pentru noi o valoare de care îţi vei putea da singur seama. BOGDAN: Mă voi strădui să învăţ rusa la perfecţie, D-le Hasdeu. HASDEU: Sciu că o vei face cât vei putea de bine. N-aş vrea să trec însă peste observaţia făcută de D-l Iorga. Da, Ruşii n-au putut mai mult, deşi, chiar şi la 1877-1878 ei ne-au hrăpit petecul din Sudul Basarabiei. IORGA: Cele trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, după ce Rusia se îndatorise a păstra integritatea teritoriului românesc. HASDEU: N-au putut mai mult, dar asta nu înseamnă că nu doresc şi că nu vor înceta să dorească şi de aici înainte să poată mai mult. Pentru asta noi trebue să fim tot timpul în gardă. Şi să-i cercetăm şi noi pe Ruşi. IORGA: Dar am şi făcut-o deja. HASDEU: E un fel de-a zice, dragă D-le Iorga. Dacă am făcut-o, am făcut-o sporadic, nu cu metodă. Din când în când s-a rădicat câte un glas. Zilot Românul, în ultima cronică română din timpul fanarioţilor, de-o pildă. Vrei Dumneata, D-le Bianu, să ne aminteşti cum îi caracterisa Zilot pe Ruşi? BIANU: „Lupi sub pielea oii: de la împărat până la ofiţer.” HASDEU: Mulţumesc, D-le Bianu. Dar, mai ales Heliade Rădulescu, părintele literaturii române. Heliade s-a răsboit cu Ruşii toată viaţa. Ţi-aduci aminte de a doua epistolă către Români, de la 1850, din „Curierul de ambe sexe”, D-le Bărbulescu? BĂRBULESCU: „Am desvălit – zice Heliade – am desvelit înaintea soarelui cabalele protectoratului răpitor, cabale de mai mult de un secol, smuls-am masca ţarului, şi am înfierat pe acest faraon de la Nord, am însemnat cu Crucea pe Dracul de

Miazănoapte...” HASDEU: Continui Dumneata, D-le Şăineanu? ŞĂINEANU: Mai jos, Heliade urmează: „Această Rusie care vă trimise zavera cu Ipsilante, care vă aduse ciuma, holera şi Regulamentul Organic la 1828, care vă făcu a mânca humă şi coji de copaci luându-vă făina şi mălaiul; această Rusie ce vă prepară omorul, focul şi prada averilor la 1848, tot această ortodoxă şi protectoare putere nu încetează prin uneltele sale a vă turbura din nou pacea...” HASDEU: Când oare vorbesce Heliade: la 1850? Sau, nu cumva, tocmai astăzi?! BIANU: Şi aceste cuvinte la 1850 le repetau cu Heliade: Christian Tell, Gheorghe Magheru, fraţii Golesci, fraţii Brătieni şi legiunea tuturor adevăraţilor Români. HASDEU: Drept răspuns, muscalii vindeau la noi pe la sate iconiţe de sfinţi şi caricaturi de împăraţi, nişte mâzgălituri eftine şi proaste şi fiindcă românii le luau mai mult gratis, Rusia striga: „Vedeţi că poporul moldovenesc iubesce sfânta Rusie!” pe când în realitate ţăranii, în graiul lor cel fără etichetă, niciodată nu caracterisau pe muscali altfel decât porci, mai ales porci hărbareţi, cuvîntul hărbareţ aplecându-se numai la porci şi la Muscali. ŞĂINEANU: Or să ne lipsească seminariile cu Dumneavoastră, D-le Profesor Hasdeu. HASDEU: Parcă numai vouă?, dragii mei. IORGA: Pot să intervin şi eu? HASDEU: Ai toată libertatea, D-le Iorga. IORGA: Nici Dumneavoastră, D.le Hasdeu, nu le-aţi rămas dator Ruşilor. Îmi este vie Viaţa, faptele şi ideile lui Nicolae Spătarul din Mileşti, din tinereţea Dumneavoastră, foarte vie şi ea. HASDEU: Cred că şi acuma dau dovadă de vietate, nu-i aşa? IORGA: Emoţiunea m-a făcut să nu mă exprim cum trebue. HASDEU: Nu-i nimic, greşalele tinereţilor se iartă. Am înţeles bine sensul. Ca să-ţi revii puţin, dragă D-le Iorga: Milescu a fost o inteliginţă vastă şi un erudit de prima ordine.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

Niciunul din strămoşii noştri n-a avut o erudiţiune gigantică aşa cum a avut-o Nicolae Milescu. „El era prea învăţat şi cărturar şi scia multe limbi: elinesce, slavonesce, grecesce şi turcesce”, zice cronicarul Neculcea. IORGA: Iar Dumneavoastră adăugaţi: „El avea cunoscinţe enciclopedice în toate sciinţele şi în toate artele; vorbea în limbi orientale şi occidentale, vechi şi moderne; cutreerase lumea de la Constantinopole până la Peking, de la Stockholm până la Oceanul Indic.” HASDEU: Da, era o natură nervoasă şi vagabundă. Întinată de o meschină versatilitate de caracter. El l-a îndemnat pe Primul Ministru moscovit a apuca ţara lui Ştefan cel Mare, răpind-o de la Turci şi alipindo la Rusia. IORGA: Norocul nostru că pretenţiunile Poloniei asupra Moldovei nu-i permiteau lui Matveiev a realisa la timp consiliul lui Milescu!... Altfel eram pierduţi. HASDEU (venind drept la el): Dumneata, iubite D-le Nicolae Iorga, vii de la Iaşi, de la o şcoală care mă critică aspru. Dă-mi voe mai întâi să-ţi dau pentru totdauna la o parte bretonul socialist, care-ţi acoperă fruntea. Şi eu am fost socialist odată şi zolist. Dumneata lucrezi serios şi nu mă miră că ai consultat la Iaşi cărţile în care bunicul meu, Tadeu Petriceicu Hasdeu, şi tatăl meu, Alexandru, au investit o avere. Dumneata eşti una din perlele junei generaţiuni române şi sciu că vei face multe lucrări solide. Şi ca să-ţi dovedesc simpatia ce-ţi port, ţi-am făcut o recomandaţiune către Louis Leger, care-mi cere pe cineva pentru La Grande Encyclopédie, în care vrea ca România să fie serios studiată. Cineva capabil să redacteze noţiţe scurte şi bine făcute despre istoria şi geografia ţării nostre. Vei fi remunerat cu 10 centime rândul şi, cum te sciu foarte harnic, îţi vei spori simţitor bugetul. IORGA: Voi lucra cu toată tragerea de inimă, D-le Hasdeu. HASDEU: Nu mă îndoesc. Nici de

Dumneata şi nici de toţi cei care sunteţi aici. ŞĂINEANU: Altfel n-am fi. HASDEU: Ei, da. Trebue să învăţaţi, ca să le dovediţi străinilor că Românii, prin inteliginţa şi silinţa lor, sunt superiori celorlalte neamuri. Poate veţi fi singurii Români la acele cursuri şi cu atât mai sacră este datoria de a susţine bine numele naţiunii noastre. Căci sunteţi Români şi sunteţi elevii şi amicii lui Hasdeu. ŞĂINEANU: Să n-aveţi nicio grijă, iubitul nostru Magistru. HASDEU: Seara asta voi perfecta preluarea direcţiunii unei reviste literare. Vă invit să colaboraţi, atât pentru a vă face un nume, cât şi pentru ceea ce derivă din aceasta: renumeraţia, cum zice un personaj de-al lui Caragiale. BIANU: Subiectele? HASDEU: Biografii, notiţe, recenzii. IORGA: Note de drum? HASDEU: Şi. Mai ales că vă poftesc să porniţi chiar acum, căci trebui să mă ocup şi de Dicţionarul meu, la care lucrez şi mereu lucrez. Muncesc de mă spetesc, şi vouă pot să vă mărturisesc cât timp îmi ia această colosală enciclopedie. Am făcut un plan gigantic, şi acum ţine-te, Hasdeule! Planul meu întrece pe Littré şi chiar pe neamţul Grimm. Va eşi ceva monumental, pe măsura limbei române, care ea singură atârnă cât toate celelalte limbi romanice la un loc. ŞĂINEANU: D-l Dimitrie A. Sturdza a spus în Academia Română că Etymologicum Magnum Romaniae este adevăratul monument al limbii române. IORGA: Nu sunt pictor, D-le Hasdeu, dar priviţi în jur ce tablou! Tot spuneaţi Dumneavoastră, în Strat şi sub-strat – Genealogia popoarelor balcanice, Introducere la Etymologicum, că toate popoarele balcanice, românii, grecii, albanesii, serbii şi bulgarii, ne apar acuma ca o singură familie strîns înrudită, ca un symposion de fraţi, de veri şi de cumnaţi. Nu vi se pare că suntem ca în Grecia antică, iar Dumneavoastră sunteţi Socratele nostru?

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Octavian ONEA

HASDEU: Adică, pe undeva pe-afară deja mi se pregătesce cucuta şi, oricum vor evolua lucrurile, eu voi fi acela ce va sorbi până la fund cupa amară şi ultimă. Ca pe o supremă conclusie. Dacă însă vreţi să socratizăm cuadevărat, atunci, ca oameni de sciinţă ce sunteţi, să păstraţi totdauna această normă filosofică, simplă ca una din cele zece porunci: „Când faptul ţii, atunci adevărul scii.” IORGA: Îmi aduce aminte de decalogul istoricului, din Istoria critică a Românilor, cartea Dumneavoastră din tinereţe. HASDEU: Când eram foarte viu. IORGA: Aveaţi 25 de ani atunci. HASDEU: Când a apărut cartea, da. Dar cu doi ani mai devreme o publicasem în revista mea, „Columna lui Traian”. Iar punturile acestea toate le aveam în minte cu mult înainte. Dar n-are mare importanţă „când”. Important este „ce”. Sigur că este bine să păziţi întregul decalog. Mai ales puntul 4. BOGDAN: „Să nu se citeze niciodată ceea ce nu s-a citit, iar în cas de a fi împrumutată de aiuri vro citaţiune, să se pună modestul apud, fără care nu se poate sci pe a cui responsabilitate se vorbesce.” HASDEU: Dacă îl încălcaţi, nu mai existaţi. Prin cele străinătăţi, să luaţi cu Dumneavoastră şi Legea morală: „Iubesce şi ajută neamul. Iubesce şi ajută pe cine te iubesce şi te ajută.” BIANU: Nu te îndoi, D-le Hasdeu, că nu te vom iubi toată viaţa. HASDEU: Şi să nu uitaţi nici Legea socială: „Nu necinsti. Nu necinsti pe tine însuţi, ca să te cinstească alţii. Nu necinsti pe alţii, ca să te cinstesci pe tine însuţi. Nu necinsti munca, căci munca e vieaţă.” IORGA: „Munca tare, munca deasă”, cum spuneaţi când aţi apărut pe ogorul literaturii române. „Munca tare, munca deasă, / Numai dânsa nu mă lasă, / Risipindu-mă, să mor.” HASDEU: Simt eu că Dumneata eşti şi poet, D-le Iorga. IORGA: Sper, D-le Hasdeu. Şi mă voi strădui ca toate aprecierile la adresa mea să

aibe acoperire. Şi pentru că aţi arătat atâta bunătate faţă de noi, vă rog să-mi daţi voe să recit poesia Dumneavoastră din tinereţe, Bradul, în care am simţit că mă regăsesc pe mine însumi. BIANU: Bradul, de Bogdan Petriceicu Hasdeu. IORGA: „Când arde soarele de Mai, / Când vântul iernei geme, / Măreţul brad, pe naltul plai, / Stă verde-n orice vreme. // O rădăcină de colos / Şi-a sfredelit în stâncă, / Şi de pe stâncă, maestos, / Mai sfredelesce încă! // Demult cu blocul de granit / El s-a făcut tot una, / Şi p-amândoi, necontenit, / Îi sgudue furtuna. // Şi lemn şi peatră la un loc, / Verdeaţa-i ne-ntreruptă, / Aspiră ger, îndură foc, / Cu trăsnetul se luptă! // La pept cu viforul turbat, / La cap cu norul rece, / Datâţia ani nestrămutat / El tot aşa petrece. // D-ar fi să-i daţi în văi adânci / Odihnă desmierdată, / Răpindu-i viscole şi stânci / Laţi omorî pe dată! // Când arde soarele de Mai, / Când vântul iernei geme, / Măreţul brad pe-naltul plai / Stă verde-n orice vreme!” N-am s-o uit până-n cea din urmă zi a vieţii mele, D-le Hasdeu. Şi atunci am să mă gândesc la Bradul Dumneavoastră. Ca la un Brad al meu. Care, sper să fie bătrân, bătrân, cât mai bătrân cu putinţă. HASDEU: O, dragul meu Domn Iorga! Nici nu i-au dat bine acele şi tuleele, şi el se şi vede un Brad bătrân. Acuma, gata. V-am dat ceai, v-am dat coniac, v-am dat cafea, acum vă dau afară. Şi, ca un simbol, vă deschid eu însumi uşa viitorului. (Le deschide uşa 1.) Ceva să vă fie foarte limpede: acuma sunteţi încă legaţi de mine. Dar când vă veţi întoarce, să veniţi înapoi ca savanţi independinţi. Ave, vale! TOŢI: Valemus! La revedere D-le Subdirector! Salve, Magister! (Îi strîng mâna şi ies.) HASDEU: Dumneavoastră veţi ridica naţiunea română. BIANU (de afară): Nu Poliţia?!

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

evenimente

Adrian SIMEANU Muzica zilelor noastre Omagiu unui Lord Drag mie imens mi-o fi toată viaţa Deep Purple. Un grup britanic de rock, uriaş. Cu impecabili muzicieni. Între ei, pân’ acu’ trei ani, şi Jonathan Douglas Lord. Clăparu’ Jon Lord, mai pe scurt. Realmente, un lord în domeniu. Instrumentist şi compozitor cu varii resurse. Şi realizări câte şi mai câte. Creator de soi, virtuoz deplin. Improvizator fervent şi fluent. Inovând mereu, în chip iscusit... L-am aflat într-o vreme când ideologia obtuză dicta. „Europa Liberă“ avu meritul ăsta de necontestat. Şi câţiva prieteni de-afară. Prilejuri alese creând minunat s-ascult d-ale genului multe. De mine apoi oferite, decis, la postu’ de radio naţional. În emisiuni p-atunci îndrăzneţe, nu de puţini urmărite. „Child in time”, de exemplu, divin. O capodoperă covârşitoare prin frumuseţea-i neîntinată. Unică, poate, tulburătoare. Atrăgătoare nespus. Lord, cu Gillan, Glover, Blackmore şi Paice în echipă, dându-i drumul în lume, spre eternitate… Şi fiindcă-i vorba doar de un omagiu, să mai amintesc ceva potrivit: Jon a încercat şi a izbutit să apropie de simfonic hard-rockul. Trupa cea mică de marea orchestră. Să cânte-mpreună Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Adrian SIMEANU

acestea chiar din Beethoven. Ingenios, cu impact, sigur onorant. Insist s-auziţi „Sarabanda“ iscată de Lord, splendoare vădit. Ori concertele date în timp, păstrate cumva. Impunătoare enorm. Stând mărturie pe veci că muzica lux e perenă. Şi giuvaere naşte de-a pururi, dacă pe portativ se aşterne cu har. Închei, ca atare, aşa: Jon Douglas Lord, muritoru’, nemuritor deveni. El a plecat în alt loc, dară rămâne cu noi, neuitat. Nemăsurat respectat şi mereu apreciat…

Domnu’ Doctor Sbârcea

Nu e medic, cum s-ar crede, ci muzician. Sbârcea, nume de familie, cu obârşia-n Ardeal. Iară Doctor Petru, ăle de botez înscrise în acte tocmai la Segarcea. Unde s-a născut, în timp interbelic, a’ lor purtător. Vrednic dirijor şi astăzi activ pe scenă, cu spor. Din plin dovedind-o, recent, la Piteşti. Când sfârşi în triumf stagiunea a opta a filarmonicii loco. Conducându-i orchestra, cu mână forte, către aplauze îndelungate şi meritate... 89

Adrian SIMEANU

Stă drept, vigilent, la pupitru. N-are partitură, că-l ştie pe de rost pe Marele Surd. Se mişcă puţin şi-i atent mereu la instrumentişti. Pe care îi poartă lesne şi precis pe drumu’ cel bun. Le insuflă putere, viteză, siguranţă şi dinamism din belşug. Aşa că a cincea, de pildă, ieşi strălucit. Cinstind negreşit p-al ei creator megaiscusit... Doctor Sbârcea, neîndoielnic, şi mai adânc ni-l vârî pe acesta în suflet. Cu priceperea sa evidentă, şi pasiunea, şi dăruirea, neprecupeţite. Cert te cucereşte de-l vezi conducând cu sobrietate, lejeritate, seninătate. Arătându-se clar omu’ „lucrului bine făcut”. Socot, de aceea, că-i chiar un noroc să-l ai la pupitru oricând. Cu muzică autohtonă, îndeosebi, de el tălmăcită mereu potrivit. Ar deveni, sigur, şi mai îndrăgit...

Mai întâi, coru’ târgoviştean „Appassionato”. Mititel numeric, dar eficient. Numai tineret bine pregătit. Revelaţia serii vădit. Concitadinu’ cândva Florin Emil Badea îl conduce ţais, cu vrednic profit. Repertoriu fain, nu doar românesc. Viu interpretat, modern şi ritmat. Impecabil şi captivant. Cu o voce în faţă, chiar de remarcat şi de neuitat, a Mihaelei Micuţă. Semn ca mai există şi prin provincie talent performant… Apoi, capu’ de afiş. Coru’ de cameră „Preludiu” numit. De atâta vreme constant renumit. De la Bucureşti, oaspe îndrăgit. Împrospătat adecvat şi întinerit. Da’ şi, chibzuit, cu-aceeaşi Gabi Mădincă solistă. Şi acu’, ferice, în formă deplin. Dirijat, evident, de “comandorul” Enăchescu Voicu. Aşa cum îl ştim. Calm, precis, meticulos, temeinic şi maiestuos. Per total vorbind, omogenitate, acurateţe, fineţe şi eleganţă sonoră. Artă la nivel, fără îndoieli. Mereu măiestrită, mereu strălucită… Închei amintindu-l din nou pe Gheorghe Gomoiu. Ctitor, animator, organizator neobosit încă, al manifestării în vârstă de patru decenii juma’. La cât mai multe ediţii, profesore!

Festivalul „Kiriac” 23 Argeşeano-mondial, deja tradiţional. Doar două momente, aici, în revistă, din ce-am ascultat şi-am aplaudat. În această vară, tot la „Davila”, teatrul piteştean...

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Adrian SIMEANU

Jazzul, iar îndoliat…

Rând pe rând, se duc şi greii acestuia în mormânt. Ornette Coleman, unu’ dintre ei, în Cireşaru’ vecin. Saxofonist american, ultracunoscut. Om de funky, bebop, free jazz, ultrapriceput. Improvizator fervent, creator, inovator. A trăit ani buni şi-a cântat necontenit cu alţii la fel. Experimentând, pe mulţi atrăgând. A contribuit la muzica zilelor noastre masiv, iscând sonorităţi inedite, subtile şi felurite. Motiv pentru care aprecierile nu i-au lipsit. Devenind chiar doctor honoris causa în domeniu. Nu se mai află de-acu’ printre noi, da’ rămas-a cu noi negreşit. Prin discuri şi benzi ce-or sta mărturie mereu despre ce-a făcut pe acest pământ, cu instrumentu-i, prin cânt. Astfel că fanii nu l-or uita, întotdeauna l-or putea asculta şi, măcar uneori, l-or omagia. Fie şi numai prin câteva rânduri ca astea de faţă, sigur meritate, deplin datorate…

Cea mai tare la cântare! Dacă-i luna lu’ Cuptor, e un festival sonor. „Vară magică”, în Bucureşti, bogat şi ispititor. Mă aflai şi eu în lojă la Ateneu, să ascult. Şi-o spui răspicat, entuziasmat: fuse minunat! Eugen Ţichindeleanu, solistu’, cordar de largă fineţe. Încă tânăr, da’ cu experienţa vizibil-a muncii de-afară. Are şi-o ceteră veche şi faină, aşa că Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Adrian SIMEANU

notele-i zboară clar, pur, decis şi precis. Fiindu-le astfel puse-n valoare mândreţea, nobleţea şi prospeţimea nedezminţite. Strânse juvaer de Mozart în concertu’ cu număru’ cinci. Încât cine-l cântă e musai so facă numai pe măsură şi doar strălucit… Eugen, dibaci, socot c-a făcut-o vrednic,

iscusit. Conlucrând cu Orchestra Română de Tineret. Ce l-a însoţit foarte potrivit. Cu toţii conduşi nici că se poate mai nimerit de-acelaşi neobosit musician Cristian Mandeal. Vajnic dirijor, bun îndrumător şi de performanţă vădit creator. Ansamblul acesta, doar de şapte ani, e o mărturie de necontestat. Sună nemaipomenit şi simfonia întâia mahleriană o dovedi cu vârf şi-ndesat. Riguros, viguros, impecabil spre boltă ţâşnind. Cuceritor şi copleşitor deopotrivă. Drept e că-i măreaţă, da’ nici tălmăcirea nu-i fu mai prejos. Ci cum se cuvine. Ambiţioasă, energică, fără cusur. Şi, mai cu seamă, întreagă, la bis fiind cântată binevenit şi mişcarea “Blumine”. Umblu la cuvinte de atâta timp, dar acuma parcă ele îmi lipsesc. Voi încheia, deci, simplu şi firesc: este cea mai straşnică trupă autohtonă de gen în momentu’ de faţă. Trebuie să-i recunoaştem excelenţa neapărat. Uralele noastre îndelungate, la fine, având, evident, tocmai aiastă menire. Căci ce e frumos, e şi merituos… 91

nostalgii

Serghie BUCUR Poeţii şi Muzicienii mor, Romanţele rămân Generaţia de după anii 90 e dominată de libertăţile de toate felurile, duse la opulenţa şi degradarea cu precădere morală. Aparatura electronică ultraperformantă, culminând cu tabletele, i-au acaparat sentimentele, raţiunea, planurile, dorinţile, gândirea şi instinctele. Pluteşte, capitalmente indiferentă, într-un haos de care entităţi oculte sunt, din umbra şi în anonimatul lor aparent, interesate, privind neputincioasă cum sfârşitul îi e tot mai aproape, incapabilă să i se opună. Romantismele în care Interbelicul a proiectat contigentele de la 1935 la 1985, s-au condensat, pe lângă atâtea valori încă viabile, şi în romanţe. „Scrie-mi mamă despre satul...”, „Îţi mai aduci aminte doamnă”, „La umbra nucului bătrân”, „Am iubit doi ochi albaştri” – câteva ecouri ale unei epoci sincere în trăirea Vieţii prin Iubirea femeii. Translată pe Internet, pe Facebook, pe Wikipedia, pe naiba ştie ce alte reţele care, pesemne, or să faciliteze perpetuarea speciei umane, fără ca un bărbat să se mai culce cu femeia lui, această vitală dualitate se stinge. E reformată, e modernizată; e călcată în picioare! O comoară Pe ultima pagină a unei cărţulii concepută să încapă în buzunarul hainei sau în geanta pentru serviciu, apărută la Editura Muzicală, tipografii au scris aşa (cum nici o editură, cu excepţii insignifiante, după 1990, nu titrează): „Redactori: Victoria Pricopie şi Vasile Şirli. Tehnoredactor: George 92

Serghie BUCUR Măgureanu. Bun de tipar: 18. 04. 1978. Tiraj (!): 125.120. Coli tipar 8. Tiparul executat sub cd. 85 la I. P. „Filaret” str. Fabrica de chibrituri nr. 9-11, Bucureşti. Republica Socialistă România”. Cartea, cu adevărat de buzunar, e alcătuită în trei registre – care de fapt alcătuiesc titulatura ei: „Romanţe. Cântece de petrecere. Cântece populare româneşti”. Din raţiuni ideologice, ale „Iepocii dă aur”, registrele 2 şi 3 conţin versuri scrise şi la comanda politică de-atunci, a căror re-citire azi stârneşte rictusul ridicolului, jena imbecilizării acceptate iresponsabil. Cartea cu acest triplu conţinut muzical, rămâne, în ciuda compromiţătoarelor versuri puse, la comandă ideologică, pe note muzicale, o comoară. Pentru că, cel puţin romanţele, ca gen muzical clasic, n-au avut ghinionul să fie compuse în regimurile politice de după 23 august 1944. Definiţii Romanţa – după Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, 1914: „1. Istorioară fantastică în vresuri şi destinată a fi cântată; 2. cântec tânguios ori sentimental; 3. bucată de muzică scurtă, simplă şi graţioasă” (pag. 643-644). Romanţa – după Mic-ul Dicţionar Enciclopedic 1978: „1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspiraţie erotică. Cultivată în evul mediu în Spania, sub forma unor compoziţii lirice-narative cu conţinut eroiclegendar, este consacrată, începând cu secolul 15, ca specie a poeziei culte cu formă metrică fixă, fiind adesea transpusă pe muzică; 2. compoziţie muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental şi cu conţinut liric, sentimental; p. ext. Piesă instrumentală cu caracter asemănător” (pag. 839). Romanţele În ordinea alfabetică rânduite de amintiţii redactori, acum aproape 40 de ani, certe valori poetice şi muzicale, romanţele conservate între copertele cărţii noastre Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Serghie BUCUR

sunt deja valori consacrate şi care, prin ele însele consacră genul ca atare, gen de o răscolitoare forţă sentimentală, ideatică şi, prin accentuări emoţionante, sociologice, morale şi istorice. Însumate în sintagme odinoară ale Onoarei: iubirea de ţară, de mamă, de femeia visată, de dragostea carnală... Tezaur viu prin mesajele emise, de fericire, de tristeţe, de speranţă (adesea deşartă) şi de disperare, romanţele în discuţie, 70 la număr, prin extensie ar putea simboliza cei aproape 210 ani, dacă ne întoarcem, pe firele vremurilor secolului XIX, încă de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, la petrecerile fabuloase care răsunau zile şi nopţi, peste Bucureşcii ante şi post-paşopt, ca şi pe uliţele Ploieşcilor aceluiaşi veac, aşa cum ni le povesteşte documentat ilustrul inginer doctor în Chimie Carol Nicolae Debie, în magnifica sa tetralogie monografică „O cronică ploieşteană 1825-1974”, apărută la Editura „Ploieşti-Mileniul III” 2006, „Cartea I, Psalţi şi lăutari 1825-1865”, editor Constantin Trestioreanu, îngrijită, adnotată, completată şi ilustrată de Mihai Apostol şi Gheorghe Marinică”. Prin ani - ambrazurile timpului, oameni dăruiţi cu harul Poeziei şi al Muzicii lăutăreşti, „de foc şi inimă albastră”, au rămas nemuritori prin creaţiile care au iluzionat milioane de semeni, înflăcăraţi reciproc de iubire, devastaţi de dezamăgiri în suprema lor aspiraţie: contopirea trupească. Valoric, spaţiul ne obligă la selecţie: „A venit aseară mama”, versuri de Vasile Militaru; „De-acuma, nu teoi mai vedea”, muzica de Ionel Brătianu, versurile de Mihai Eminescu; „Frumoasa mea cu ochii verzi”, versurile de Cincinat Pavelescu; „Mai am un singur dor”, respectiv „Pe lângă plopii fără soţ”, muzica de Guilelm Şorban, versurile de Mihai Eminescu; din nou Guilelm Şorban, dar pe versurile lui George Coşbuc, „Pe umeri pletele-i curg râu”; „Se scuturau toţi trandafirii”, muzica – P. Popescu-Peppo, versuri – Ionescu-Quintus şi Gheorghe Preda; „Steluţa”, muzica – D. G.

Florescu, versuri – Vasile Alecsandri. Sub crucea unuia din mormintele din cimitirul ortodox al bisericii oraşului grec Pera, din 4 mai 1847, versurile acestei romanţe scrijelesc în surdină esenţa inegalabilei şi pătimaşei iubiri dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri: „În cruda-mi rătăcire / N-am altă mângâiere / Mai vie pe pământ / Decât să-nalţ la tine / Duioasa mea gândire, / Steluţă zâmbitoare / Dincolo de mormânt! / Căci mult, ah, mult în viaţă / Eu te-am iubit pe tine, / O, dulce dezmierdare / A sufletului meu ! / Şi multă fericire / Ai revărsat în mine / Pe când eram în lume / Tu singură şi eu !”

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

Star şi model În adolescenţă îl ascultam la radio pe marele interpret de romanţe şi cântece de petrecere Ion Luican! Fascinat de timbrul vocii acestui uriaş cântăreţ (căruia, azi, epatanţii i-ar fi atribuit ocupaţia de... vocalist), fost preot în viaţa creştină, pentru care demnitatea era menirea existenţei sale pământeşti. Animat de ritmurile şi armoniile unice ale repertoriului său public, am avut – tentaţie frondeură - dorinţa să îl imit. Erau anii 1955-1975, când muzica populară se preta evenimentelor. Cu ocazia unor spectacole desfăşurate prin judeţ, am cântat romanţe de-ale maestrului meu, Ion Luican, pe scenele unor cămine culturale atunci active, unele, renumite, într-o epocă în care, pe scena Fabricii de Anvelope „Victoria”, au cântat Ioana Radu, Mia Braia, Ion Luican, Maria Lătăreţu, Marcel Budală, Grigore Kiazim, Gabi Luncă, au jucat Mircea Crişan, Puiu Călinescu, Horia Căciulescu, Radu Zaharescu şi Horia Şerbănescu etc. Profesorul, dirijorul şi pianistul Cornel Scheffer, precum şi dirijorul orchestrei „Flacăra Prahovei”, Dumitru D. Botez, au fost încântaţi, ascultându-mă ca pe un posibil emul al virtuozului Ion Luican. Dar, fără studii muzicale superioare, mi-am dat seama, nu aveam cum atinge performanţa modelului meu ! 93

Serghie BUCUR Romanţa fără muzică Incandescenta imaginaţie a poetului Ion Minulescu a lăsat câteva volume de versuri în majoritatea lor albe, inspirate evident, şi de trecerea timpului, a vieţii, cu finalitatea în tristeţile, melancoliile şi regretele pe care fiecare dintre noi le trăim în faţa realităţii: îmbătrânirea – cu pierderea fiorului şi plăcerii anilor erotici, şi moartea – actul întrevăzut în versurile multora din romanţele noastre. Ion Minulescu a scris o serie de poeme sub genericul „Romanţe pentru mai târziu”, „cântând” – în sinea lui – fără niciun fel de cheie muzicală, o singură dată, pentru

eternitate. George Călinescu ni-l explică, în a sa imensă „Istorie a Literaturii române de la origini până în prezent” (1941), comentându-i opera poetică şi, în parte, scrierile de acest soi: „Romanţele” pentru mai târziu ale lui Minulescu erau chiar nişte roamnţe, ca şi multe din poeziile lui Eminescu, şi, ca şi acelea, în ciuda unor complicări culte, întemeiate pe o formulă simplă, fără de care vulgul nu poate fi câştigat.” Două fragmente din „Romanţele pentru mai târziu”, sensibil asemănătoare, pun în acţiune ceea ce, ne spune magnificul critic român, „Omul comun nu-l vede” – „jocul de emoţii grandilocvente şi de mari procedee estetice”. A – „În cinstea ta, / Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, / Am ars miresmeotrăvitoare în trepieduri de argint, / În pat ţi-am presărat garoafe / Şi maci - / Tot flori 94

Serghie BUCUR însîngerate – / Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, / Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt / Trei ramuri verzi de lămâiţă / Şi-un ram uscat de-Eucalipt”; B – „În cinstea ta, - / Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, / Voi scrie trei ode, / Trei romanţe, / Trei elegii / Şi trei sonete / Şi-n cinstea ta, / Cea mai cântată din câte-n lume au fost cântate, / Din fiecare vers voi face / Câte-un breloc de-argint, în care gândurile-mi vor sta alături ca nişte pietre nestemate / De-a pururi încrustate-n bronzul / Unei coroane princiare...” Sentimente 1825 Revenind la Cronica Ploieştilor a scriitorului Carol Nicolae Debie, o scurtă zăbavă pe pagina 16 a primului volum – Cartea I, ne teleportează înapoi cu aproape două secole: „ Ce a fost, a bănuit Dumneaei Cocoana Ralu cu bănuială (sic!) şi spaimă... Şi i s-a adeverit bănuiala. Dar mai bine a văzut cum stau lucrurile coconiţa cea tânără, Elenco. Boierii cei mari, Bălăcenii, n-au venit la Ploieşti la sindrofie de dragul odraslelor vărului Nicolaie; ei au venit în peţit. Iancu are gând să se însoţească cu Elenco, fată bogată, şi frumoasa clironomă la moşia Târşorului (sic!) şi a Ploieştilor; şi a venit cu tată-su, boier puternic şi cu trecere, ca s-o ceară babachii. (...) Şi coconiţa Elenco striga că, ce dacă Iancu este om mare cu ipolipsis mare, că ea tot nu-l vrea. Şi că dacă Babaca o sileşte (...) s-a repezit la tufechierul cu pistoale şi şişanele, a luat un „puşcoci” şi (...) i-a zis aşa: „(...) vrei să mai ai o odraslă pierită de puşcă?” (...) Şi când sporovăiala era în toi, iată că s-aude în bezna nopţii venind dinspre grădină, o muzică de cobze şi scripci. Au tăcut cu toatele şi au ascultat glasul frumos, ce zicea: „Acest foc ce arde-n mine, / Ca întrun cuptor nestins, / Draga mea, e de la tine, / De la tine s-a aprins... //. Arde PoduMogoşoaii / Pentru fata Moruzoaii...!” (capitolul „Octombrie 29. Sindrofia de la dumnealui Paharnicul Nae Bălăceanu şi plânsul coconiţei Elenco, fata Moruzoaei”). Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

cu adresă

teatrul zilelor noastre

Adrian SIMEANU

Epistolă meritată, epistolă datorată

Poezie şi umor,

Noapte caldă de vară, la ceas târziu şi tăcut. Tulburat minunat de nişte jazz rafinat. Stimulându-mă nici că se poate mai nimerit prin carte să-ţi umblu avid. Parcurgând capitole şi, mai cu seamă, atelieru-i binevenit alipit. Curios fiind, firesc, să văd cum s-a zămislit. Ce febră te-a mistuit, ce voinţă te-a-ntărit, câte file ai cetit prin arhive răscolind. Cât timp sigur ai trudit până ai orânduit cele la care-ai gândit. Da’ cred că eroul tău are a fi mulţămit. Şi de Sus te ocroteşte, constant te învredniceşte să nu laşi condeiu’ jos, slovei să-i fii de folos... Se scriu anevoie romane, cele istorice îndeosebi. Aşa că Domnu’ putere să-ţi dea să-l duci la capăt şi păl cu Jorj şi Maruca. Alăturându-l pe raft celui aflat în mâinile mele. Ce-o fi comentat niţeluş şi de mine curând. Că ni-l aminteşte pe Nicu Bălcescu. Şi ne povesteşte viaţa şi epoca sa paşoptistă... Mă ştii scurt şi explicit, la cuvinte cam zgârcit. Închei deci astă misivă cu un salut argeşean, prietene prahovean. Omule Serghie Bucur, să trăieşti, să tipăreşti şi de-acolo din Floreşti cronici alte să iveşti... Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

într-un show fără decor E neîndoielnic: unde-i Mălăele, este comedie. Haioasă, spumoasă, sigur savuroasă. Da’ şi poezie din a mai aleasă. Nichita, Brumaru fiind două nume din cele vestite. Ale căror versuri le-a inclus deştept într-un one man show. Superrecital ce îl reprezintă şi îl defineşte. Ca actor de vârf, în zilele noastre. Născut, nu făcut, pentru munca asta perfect conceput. Comicu’ ţâşnind din el natural. Ca şi versu’ fain, rostit ideal. „Sunt un orb” confirmă – pentru-a câta oară? – al său cert talent. Fără vreun pic de decor, Horaţiu, pe scenă singur, recită tulburător. Răscolindu-ne de zor cu al strofelor fior. Ori făcându-ne să râdem dacă umblă la umor. Inteligent, evident, totu’ cu tâlc suculent. În minte şi în suflet intrând astfel deplin. Păcat că melanju-i vrednic şi subtil îi este cam scurt. Meritând, socot, până-n zori să ţie. Şi, cu alt prilej, mai larg să ne-mbie...

evenimente

CONCURSUL NAŢIONAL DE POEZIE «TRADEM» ediţia a XXXVII-a, CRAIOVA, 2-8 noiembrie 2015 REGULAMENT Sub egida Consiliului Local, a Primăriei Municipiului Craiova şi a Asociaţiei Craiova Capitală Culturală Europeană - 2021, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova organizează, în perioada 2-8 noiembrie 2015, „Săptămâna TRADEM”, în cadrul căreia va avea loc şi ediţia a XXXVII-a a Concursului Naţional de Poezie „TRADEM”. Concursul va avea o secţiune de creaţie şi una de traduceri. Programul activităţilor din cadrul Săptămânii TRADEM va fi făcut public pe site-ul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” (www.tradem.ro), pe pagina de facebook (https://www.facebook.com/trademro) şi în presa scrisă. Juriul concursului de poezie este format din scriitorii: Luiza Mitu, Cosmin Dragoste şi Cornel Mihai Ungureanu. Premiile acordate sunt: Premiul TRADEM – în valoare de 2000 lei Premiul I – în valoare de 1500 lei Premiul al II-lea – în valoare de 1000 lei Premiul al III-lea – în valoare de 800 lei 1 premiu special – în valoare de 800 lei pentru un autor din Oltenia Lucrările pentru concursul de creaţie, constând în grupaje de 5 – 7 poezii, redactate (dactilografiate) în câte 3 exemplare, vor fi trimise numai prin poştă, până la 16 octombrie a.c., data poştei, pe adresa: Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Str. Traian Demetrescu, nr. 31 Craiova, jud. Dolj, 96

cu menţiunea „PENTRU CONCURSUL DE POEZIE «TRADEM»”. Poeziile trimise nu vor purta semnătură, ci un „motto” ales de autor. Plicul cu poeziile va conţine un alt plic închis, care, în loc de adresă, va purta acelaşi „motto”, iar în interiorul lui se vor menţiona numele şi prenumele autorului, vârsta, adresa şi numărul de telefon al acestuia. La concurs pot participa creatori care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România ori ai altor asociaţii de scriitori şi care nu au publicat un volum individual de poezie. Festivitatea de premiere va avea loc la sediul instituţiei în data de 03 noiembrie 2015, ora 18:00. Câştigătorii vor fi invitaţi la Craiova pentru premiere, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Craiova urmând a le asigura cazarea pentru ziua de 3 noiembrie 2014. Transportul va fi suportat de premiant. Relaţii suplimentare la numerele de telefon: 0351.413.369, 0767.578.083 sau 0725.505.729; e-mail: tradem@tradem.ro. SECŢIUNEA TRADUCERI: Şi ediţia de anul acesta va conţine o secţiune dedicată traducerii a patru poeme în proză din opera lui Traian Demetrescu, în limbile: germană, engleză, franceză, spaniolă, italiană. Poemele în proză propuse pentru traducerea din limba română în limbile menţionate se găsesc mai jos, în regulament. Juriul este format din: Cosmin Dragoste (limba germană), Cornel Mihai Ungureanu (limba engleză), Luiza Mitu (limba franceză), Oana Duţă (limba spaniolă), Elena Pîrvu Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

evenimente (limba italiană). Premiile acordate sunt: Premiul I – în valoare de 500 lei Premiul al II-lea – în valoare de 300 lei Premiul al III-lea – în valoare de 200 lei Traducerile trimise nu vor purta semnătură, ci un „motto” ales de autor. Plicul cu poemele în proză traduse va conţine un alt plic închis, care, în loc de adresă, va purta acelaşi „motto”, iar în interiorul lui se vor menţiona numele şi prenumele autorului, vârsta, adresa şi numărul de telefon, precum şi limba pentru care autorul a optat să realizeze traducerea. Traducerile vor fi trimise numai prin poştă, până la data de 16 octombrie a.c., data poştei, pe adresa: Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Str. Traian Demetrescu, nr. 31 Craiova, jud. Dolj, cu menţiunea „PENTRU CONCURS TRADUCERI”. Festivitatea de premiere va avea loc la sediul instituţiei în data de 03 noiembrie 2015, ora 18:00. Câştigătorii vor fi invitaţi la Craiova pentru premiere, Casa de Cultură „Traian Demetrescu” Craiova urmând a le asigura cazarea pentru ziua de 3 noiembrie 2015. Transportul va fi suportat de premiant. Relaţii suplimentare la numerele de telefon: 0351.413.369, 0767.578.083 sau 0725.505.729; e-mail: tradem@tradem.ro.

Poemele în proză, de Traian Demetrescu, pentru secţiunea traduceri: Lebăda Sub jeratecul lunei lacul doarme. O lebădă albă pluteşte molatec şi maiestos. Apa se înfiorează în urma ei... Singuratica pasere trece aşa de liniştită, aşa de neturburată, că mă gândesc: de ce Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

evenimente sufletele noastre nu păstrează aceiaşi seninătate în trecerea lor prin viaţă? O lume Picăturile de ploaie cad ca nişte note din coarde obosite… Pe vremea asta fără soare, mă gândesc la o lume; - o lume frumoasă, cum e în minuni, cum e în basme… În ce parte e, nu ştiu… N’au descoperit-o nici poeţii. Dar am auzit că spre acea lume toţi ne trimitem visurile ca s-o găsească, - iar visurile nu se mai întorc înapoi… Mor, neaflând’o… Pâinile De dimineaţă, brutarul deschide cuptorul, având în ochi umezeala caldă a somnului. Pe stradă plouă; salcâmii se scutură, frunzele cad, vântul plânge… E început de toamnă. Brutarul scoate pâini coapte, unele albe, altele negre. Dintr’însele ies aburi ce împrăştie un miros dulce, un miros sfânt. Oraşul se deşteaptă. Trecătorii grăbiţi şi friguroşi îşi urmăresc drumul nevoilor. Bogaţii aruncă spre pâini priviri liniştite şi mândre; săracii le privesc cu lăcomie… şi ochii lor par’că le fură, le devorează cu un fel de sălbăticie... Singur… În sufletul omenesc se ascunde un străfund, o singurătate virginală, unde ne exilăm noi de noi înşine. Viaţa obicinuită nu ne îngădue nici o izolare; numai nebunii şi morţii trăiesc departe de viaţă. A fi singur, - singur, în sensul cel mai ideal al cuvântului, - este o nostalgie care m’a ademenit adese-ori, ca o adiere de voluptate necunoscută. Singur, - ca o stea, ca o Mare, ca un vis… Singur, în aşa chip, în cât să n’aud nici mişcarea unei cugetări, - şi s’asculţi eternitatea tăcerei, - sonoritatea nimicului… 97

evenimente

* Am căutat această tăcere cum se caută o fericire… Am căutat-o pretutindeni: în păduri, pe malul apelor, în ochii femeilor… Şi n’am găsit de cât zgomot: pădurile suspină, apele cântă, ochii plâng…

Târziu abia, pe când o zi de toamnă murea dureros ca o muzică, am simţit această tăcere în mine însu-mi. Marea tăcere, eterna singurătate, e propriul nostru suflet…

Festivalul-concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII” Ediţia a XIV - a, 02 - 03 octombrie, 2015, Bacău-Tescani Regulamentul concursului Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XIV - a ediţie Festivalului de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte şi Jurnalism. Condiţii de participare La această competiţie pot participa: I. Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/sau eseu în limba română din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia), Gyula (Ungaria) şi din diaspora, cu cetăţenia română, a ţării de rezidenţă sau cu dublă cetăţenie, care:  nu au depăşit vârsta de 47 de ani şi nu au debutat editorial 98

 au debutat editorial în perioada 2014 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani  nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori profesionişti), precum şi II. Autori de antologii (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi) în limba română, din ţară, Basarabia, Bucovina (Ukraina), Voivodina (Serbia) şi din diaspora, apărute în 2014 III. Reviste literare şi de cultură IV. Creatori din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului Desfăşurarea concursului I. Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 47 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia un număr de minimum: - un grupaj de 10 poezii, - 3 lucrări de proză însumând maxim 8 pagini, - 1 - 2 piese de teatru scurt, - 2 lucrări de crtitică literară/eseu de circa 4-5 pagini. Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate, cu diacritice. Lucrările vor purta un motto, iar fişa Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

evenimente

autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi moto cu cel al lucrărilor. De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă. Conţinutul CD-ului va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.com  Concurenţii care au debutat editorial în anul 2014 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.  Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi.  Poeţii profesionişti, care şi-au scos o antologie din creaţia proprie în anul 2014, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.  Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2014, în trei exemplare, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie  Directorii (redactorii-şefi) publicaţiilor literare şi de cultură de limbă română, din ţară şi străinătate vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2014, un CD o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Toate lucrările vor fi expediate până la data de 28 august 2015 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul de Creaţie Literară Avangarda XXII”. Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivitatea prilejuită de acest eveniment. Organizatorul va asigura transportul, masa şi cazarea pentru invitaţi şi laureaţi. Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015

II. Până la data 28 august 2015, creatorii din domeniile literaturii vor trimite prin poştă sau vor depune la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bacău: o carte de poezie editată în 2014 sau minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut o carte de proză editată în 2014 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut o carte de critică literară editată în 2014 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut - Artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2014. - Dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune pe CD sau stik - minimum trei piese prezentate la trei spectacole diferite în anul 2014. - Jurnaliştii vor depune minimum trei reportaje sau anchete sau interviuri, indiferent de mărimea lor, şi cinci note sau ştiri – toate publicate în anul 2014. Lucrările, însoţite de un CV, vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale 99

evenimente Fundaţiei Culturale Cancicov”. Premiile: Pentru prozatorii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani:  Premiul „GEORGETA MIRCEA CANCICOV” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2014 Pentru poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani:  Premiul „GEORGE BACOVIA” pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2014 Pentru dramaturgii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani:  Premiul „ION LUCA” pentru cea mai bună carte de teatru a anului 2014 Pentru criticii literari consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani:  Premiul „VASILE SPORICI” pentru cea mai bună carte de critică literară a anului 2014 Pentru poeţii care au debutat editorial în anul 2014 şi care nu au depăşit vârsta de 47 de ani:  Premiul pentru cea mai bună carte de debut a anului 2014

evenimente „GEORGETA şi MIRCEA CANCICOV” Pentru întreaga creaţie literară, Juriul va acorda:  Premiul „OPERA OMNIA” sau PREMIUL DE EXCELENŢĂ PREMIILE ANUALE ALE FUNDAŢIEI CULTURALE „GEORGETA ŞI MIRCEA CANCICOV” PENTRU LITERATURĂ, CULTURĂ, ARTE ŞI JURNALISM În vederea stimulării şi promovării la nivel local, naţional şi internaţional a creatorilor băcăuani din domeniile literaturii, artelor, ştiinţei şi învăţământului, juriul constituit va acorda: Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului 2014 Premiul pentru cea mai bună carte de proză a anului 2014 Premiul „NICU ENEA” pentru cel mai bun artist plastic al anului 2014 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun jurnalist al anului 2014 Premiul de Excelenţă pentru cel mai bun solist-vocal/instrumentist al anului 2014 Premiul „Dr.VASILE ADĂSCĂLIŢEI” pentru cel mai bun ansamblu folcloric al anului 2014

Pentru poeţii care nu au debutat editorial şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani:  Premiul de debut în volum al Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov Bacău La această categorie se vor mai acorda Premiile II şi III, trei menţiuni, precum şi premiile unor reviste literare.

Notă: Premiile vor fi acordate numai persoanelor prezente la festivitatea de decernare a acestora. În lipsa premiantului, premiul se anulează. Manuscrisele, cărţile, materialele, lucrările şi revistele care nu îndeplinesc întocmai condiţiile acestui Regulament nu vor intra în concurs. Relaţii suplimentare la telefon: 0334405419 mobil: 0721/861045 E-mail: fundatiacancicov@gmail.com

Pentru cea mai bună revistă literară şi de cultură a anului 2014:  Premiul FUNDAŢIEI CULTURALE

Director Festival: Victor Munteanu

Pentru cea mai bună antologie (inclusiv de autor) de poezie a anilor 2014:  Premiul „GEORGE BACOVIA”

100

Revista Nouă nr. 4 (89) /2015