Revista noua 5 2015 by Florin Dochia

Revista Nouă - apare de şase ori pe an -

În acest număr semnează: Florin DOCHIA * Christian CRĂCIUN * Codruţ RADI * Mioara BAHNA * Petre ISACHI * Dumitru TÂLVESCU * Ani BRADEA * Diana TRANDAFIR * Florin Severius FRĂŢILĂ * Andreea ŞTEFAN * Alexandra Alina NEGRU * Diana-Andreea BELDEANU * Victorita Tudor * Adina Maria VAMAN * Dumitru Alexandru GHERAŞ * Mihaela GALU * Alexandra DUMENCU * Anca ŞERBAN * Daniel GEROUS * George BODEA * Diana Adriana MATEI * Mircea TECULESCU * Iulian MOREANU * George Liviu TELEOACĂ * Iulia GAJEA * Serghie BUCUR * Adrian SIMEANU * Alin CIUPALĂ * Ştefan Al.-SAŞA Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 S e r i a a I V- a , e d i t a t ă d e C e r c u l L i t e r a r « G e o B o g z a » d i n a p r i l i e 2 0 0 4

Anul XII nr. 5 (90) / 2015

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

Cuprins: în loc de editorial - Florin DOCHIA, Alte elegii de pe strada mea / 3 * eseu Christian CRĂCIUN, Fenomenologia comunismului / 5 * poesis - Codruţ RADI, Zigzaguri ...stratane / 16 * cronica literară - Mioara BAHNA, Lucia Olaru Nenati: Parabola vulturului / 17 * note de lectură - Petre ISACHI, Harpa numerelor-cerc: 112 – 222 / 21 * note de lectură - Dumitru TÂLVESCU, Dreptul la nefericire / 24 * anotimp - Ani BRADEA, Simple note (Călător prin Transilvania, Filă de jurnal, Despre dragoste, un tărâm niciodată pe deplin explorat) / 26 * interpretări - Diana TRANDAFIR, „Izabel şi apele diavolului” / 31 * istorie recentă - Florin Severius FRĂŢILĂ, Pacienţii politici (6) / 34 * eveniment - Andreea ŞTEFAN, Sărbătoarea Limbii Române la Câmpina / 40 * poezie - Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015: Alexandra Alina NEGRU, Diana-Andreea BELDEANU, Victorita Tudor, Ani BRADEA, Adina Maria VAMAN, Dumitru Alexandru GHERAŞ, Mihaela GALU, Alexandra DUMENCU, Anca ŞERBAN, Daniel GEROUS / 42 * poezie - George BODEA / 55 * poezie - Diana Adriana MATEI / 56 * orientalia - Mircea TECULESCU, Căci timpul este umbra ta (T-Haibun) / 58 * proză - Iulian MOREANU, Ruleta mincinoasă / 60 * eseu - Codruţ RADI, În marja fanteziei poetice… / 69 * proză - Diana TRANDAFIR, Mireasa de sare / 70 * opinii - George Liviu TELEOACĂ, Latinitatea românilor între DA şi NU / 75 * eveniment - Iulia GAJEA, Braşoavele pot fi mai incitante şi mai poetice decât simplele adevăruri / 82 * Serghie BUCUR - 80 - O scrisoare c-o urare, pentru o aniversare (Adrian SIMEANU) / 85 * reportaj - Serghie BUCUR, Domeniul Cantacuzino şi alte domenii / 86 * note de lectură - Serghie BUCUR, Andrei Strihan - Munte al Thaliei / 90 * actualitate - Adrian SIMEANU, Muzica zilelor noastre / 92 * actualitate - Adrian SIMEANU, Teatrul zilelor noastre: Iubire şi prejudecăţi / 94 * actualitate - Adrian SIMEANU, Evenimente la Piteşti / 95 * evenimente Alin CIUPALĂ, Simple note / 96 * parodie originală - Ştefan Al.-Saşa, Gonartroza dragostei / 98 * reportaj - Alin CIUPALĂ, Prietenii Muzeului „B. P. Hasdeu” la tradiţionala sărbătoare 2 Iulie / 99 * Parodii de Saşa / 100

Cercul Literar «Geo Bogza» al Casei Municipale de Cultură Câmpina

Revista Nouă Florin DOCHIA (redactor-şef) Ştefan Al.-Saşa (secretariat) Iulian MOREANU (corectură) Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina 5 lei

ISSN 1223 - 429X

Textele propuse spre publicare se trimit în format digital, cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin e-mail fdochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com Sediu: Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza», str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova, email: casabogza@gmail.com

DTP: Flowerin Flow Materialele nepublicate nu se înapoiază. Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

în loc de editorial

Florin DOCHIA

Florin DOCHIA Alte elegii de pe strada mea 10. Ce cauţi aici? Ce cauţi în poemul meu? De ce ţi-ai părăsit stânca atât de puternică în faţa valurilor în faţa vânturilor în faţa furtunii stânca îngustă a convingerilor tale de neclintit? Ai făcut un pas şovăitor în grădina mea de argilă în care plantez neîncetat flori şi copaci şi insecte şi animale mici şi mari în care plantez sentimente - şi ele nu prind rădăcini şi toate lunecă lin înspre ceaţă înspre noapte înspre gaura de vierme a unui univers pe cale de a se naşte sau pe cale de a se stinge. Nu intra desculţ în poemul meu aici totul alunecă spre nicăieri aici îţi vei vedea inima pulsând de spaimă Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

la vederea unei frunze desprinse de creangă sub brume aici vei simţi durerea mătăsii sfâşiate în zori la ieşirea unui fluture multicolor şi te va sfâşia căderea lui în ierburi la-nserare şi sfâşierea îţi va rămâne imprimată în carne. Fereşte-te de poemul meu. Fereşte-te de poeţi şi de pictori şi de muzicanţi şi de dansatori fereşte-te de carnaval de colombine şi de arlechini – lumea lor este atât de alunecoasă atât de nesigură lumea lor este atât de adevărată încât niciodată nu va fi ferită de moartea cea mai definitivă şi de renaşterea cea mai inevitabilă. Fereşte-te… 3

Florin DOCHIA

11. E în istorie o pagină albă acolo te-ai cuibărit leneşă inventezi războaie şi închei păci mincinoase cu mine tratate pe care le încalci cu nepăsare la fiecare schimbare de anotimp. Ne-am oprit cândva la o cafea pe terasă cădeau fărâme de tencuială ca o ploaie de vară era chiar o cafea la nisip cu amintiri ale corăbiilor eşuate şi ale cadavrelor de pescăruşi spălate de apa mării sărate. Era cafeaua cu sare de care ne spunea prietenul nostru nino stratan într-o după-amiază a unui oarecare faun a oricărei madlene a oricărei pălării sferice de păpădie luată de vânt à longueur de journée prin faţa uimită a unui claude lévi-strauss. Prietenul nostru te-ar fi iubit şi te-ar fi chemat la o partidă de tenis un război pe care l-ai fi pierdut lamentabil mult mai urât decât împăratul la waterloo mult mai dramatic decât năvălirea 4

Florin DOCHIA

din normandia el te-ar fi iubit şi ar fi scris pentru tine o pagină de istorie. E târziu e octombrie nu se anunţă nici o revoluţie în stepă şi îmi amintesc de el pentru că tu stai adunată toată în jurul buricului pe o pagină albă la marginea istoriei la marginea neîntâmplării şi eu vin cu o cafea fără zahăr să te îmbii la plimbare prin jardin des plantes bois de boulogne les falaises de fécamp sau prin cine ştie ce alte parcuri secrete. Soarbe şi vino.

12. Iată adevărata dezamăgire: ca şi cum te-ai fi urcat în avionul de sidney şi el ar fi rezistat tuturor furtunilor aterizând fără probleme pe un aeroport secundar după ce ratase câteva şanse de prăbuşire în oceanul indian. Hai mai încercă o dată… Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

eseu

Christian CRĂCIUN

Christian CRĂCIUN Fenomenologia comunismului N-am citit încă, în relativ bogata literatură de la noi dedicată memorialisticii şi analiticii comunismului, o abordare dintr-o asemenea perspectivă1. Cartea profesorului Mihai Gheorghiu este un eseu de o vigoare şi subtilitate analitică excepţionale, scris cu un bine dozat patetism pe care tema îl impune dedicat înţelegerii acestei văi a plângerii prin care am trecut şi trecem. Aş sublinia dintru început curajul acestui demers, nu-i puţin lucru să abordezi un subiect atât de fierbinte precum comunismul şi românitatea dintr-o perspectivă total opusă curentului principal (şi totalitar) de gândire al prezentului. Am văzut în acest eseu o prezentare de tip fenomenologic şi existenţialist a implicaţiilor pe care comunismul le are în alterarea (ireversibilă?) a condiţiei umane înseşi. Nu numai o tranzitorie epocă istorică, având propriile trăsături socio-economice şi politice, este comunismul. Ci o etapă (ultima?) din devenirea umanului. Tocmai această perspectivă foarte largă face interesul major al studiului de faţă. De fapt, eseul este structurat în mai multe cercuri concentrice, din ce în ce mai strânse. Avem astfel mai întâi o critică a modernităţii, începând de la Revoluţia franceză şi Iluminism, care, reducând omul la funcţia sa raţională şi productivă, îi răpeşte de fapt libertatea, aceasta fiind Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

posibilă doar în orizontul transcendenţei. Comunismul, prezentat în al doilea cerc demonstrativ, reprezintă apogeul, împingerea la limită a aspectelor negative ale modernităţii. Și, în sfârşit, tema profundă a cărţii: modernizarea (neîncheiată, ar spune Sorin Alexandrescu) României, trecerea ei prin infernul comunist şi post-infernul tranziţiei de după 1989, văzută ca o destrămare treptată a tot ce îi era ţesătura esenţială. „Cum pot rămâne uman până la capăt” – iată o întrebare neliniştitoare, pe care o ridică orice tip de regim de teroare, fie unul „hard” precum regimurile totalitare, fie unul „soft” precum cel al post-istoriei înlănţuindu-l pe om în faţa ecranului. Întrebare care ne duce cu gândul la Jurnalul Fericirii, pentru că regăsim acelaşi tip de meditaţie asupra condiţiei umane, asupra istoriei, pe care traiul într-un regim totalitar o impune. Pornind de la constatarea comună a eşecului iluziilor din decembrie 1989, când România s-a eliberat fără a-şi cuceri cu adevărat libertatea, autorul scrie, în fond, un profund eseu filozofic despre situaţia actuală a omului, conceput din perspectiva unui umanism creştin profund asumat. „În pustiul privirii noastre care înconjoară universul Dumnezeu este singura şi desăvârşita 5

Christian CRĂCIUN

prezenţă”. Tema „schimbării subiectului uman” înseamnă pentru toate ideologiile seculare o aşa zisă „eliberare” a omului de sub „jugul” transcendenţei, aducându-l însă astfel, insidios, sub cel al obiectualizării, înseamnă transformarea lui într-o maşină de juisare sau de producţie, într-un „sclav fericit”, cum îl caracterizează un alt critic conservator al ideologiei postmodernităţii. Experienţa libertăţii este o experienţă dificilă şi pe care societatea românească a ratat-o din motive ce vor fi amănunţite pe parcursul demonstraţiei. „Valul acestui nihilism tehnologic şterge ca o maree memoria a tot ceea ce am fost. Mai mult ca oricând viitorul este de neconceput. Rămâne doar prezentul a ceea ce suntem, o identitate fără memorie, fără trecut. Comunismul însuşi nu a fost decât un experiment de o teribilă magnitudine pentru ceea ce astăzi ni se livrează ca libertate, raţiune şi puterea acestei raţiuni tehnologice”. Punctum saliens al acestei perspective auto-definită drept conservatoare este acela că progresul tehnologic este diferit de şi nu implică neapărat progresul moral. În ciuda invocatei raţionalităţi, avem de-a face în fond tot cu un mit: cel al paradisului tehnologic în/din care omul (ca element perturbator prin „imperfecţiunile” sale) sfârşeşte prin a fi expulzat. Care, aparent, îi oferă libertatea dar în realitate îl subordonează total. Neo-servitutea este acută. Există aici o idee care nu ar trebui să lipsească din orice analiză a postcomunismului românesc: revoluţia politică nu se realizează fără eliberare interioară. Tema interiorului este una din temele fundamentale ale gânditorului nostru. Pentru că, până la urmă, suntem

în pericol, de a fi eliminaţi din propria noastră intimitate. „Naţiunile servile sunt naţiuni obiect”. Din perspectiva ultimei secvenţe a cărţii, această apoftegmă explică de ce România este astăzi într-o îngrijorătoare stare de servitute. Procesul de eliberare interioară nici măcar nu a început. Această critică a modernismului începe de la înstrăinarea fundamentală: „Povestea Europei în ultimele trei secole este povestea lichidării creştinismului, deci a morţii lui Dumnezeu şi a abolirii oricărei gândiri religioase”. Originea acestui proces stă în Iluminism. Anume în filozofia sa reducţionistă, în antropologia sa care vede ca apogeu şi esenţă a umanului Raţiunea. Reducerea omului la raţionalitate duce însă – s-a văzut – la instrumentalizarea omului. „Omul care pune în joc numai raţiunea sfârşeşte prin a fi pus în joc doar prin raţiune. Raţiunea însăşi e jocul. Omul devine dublul său raţional şi mecanic întrucât decide că libertatea a fost găsită, regăsită sau creată”. „Mitul raţiunii sfârşeşte în revoluţie, adică se autodistruge ca mit al eliberării, pentru că revoluţia se dovedeşte a fi abolirea oricărei libertăţi umane, iar teroarea – o maşină logică riguroasă, dar autodistructivă. Astfel, raţiunea face din nou loc istoriei, deci rătăcirii”. Sintetizând, logica fenomenului este următoarea: a. raţiunea duce la convingerea că omul, societatea sunt/pot deveni constructe pur raţionale şi orice altceva este înstrăinare, servitute, degradare; b. se purcede la „construcţia” raţională (id est revoluţionară) a acestui „om nou”, în conformitate cu modelul antropologic,

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

socio-economic amintit, şi asta nu se poate face decât prin violenţa de diferite feluri; c. violenţa fiind prin excelenţă iraţională, ea ajunge să-şi distrugă însăşi întemeierea de la care pornise. „Comunismul este raţional când se defineşte ca o revoluţie şi revoluţionar când se defineşte ca raţiune”. Comunismul reprezintă maximumul hybrisului raţiunii: „…comunismul este raţiunea deplină, exacerbare a tuturor presupoziţiilor metafizicii europene angrenate în proiectul unei eliberări umane care îşi uită subiectul pentru a-l suprima”. Teroarea începe, o spun atâtea mărturii, de la uitare, de la ştergerea memoriei. Revoluţia este „proiectul încheiat al raţiunii”, dar ea duce nu la eliberare, aşa cum proclamă lozincile ideologice, ci la servitutea absolută. Adică privarea omului de propria sa subiectivitate şi intimitate. „Subiectul raţional care se va elibera de aceste „servituţi” istorice şi ontologice va primi în schimb jugul servituţii proiectului raţiunii ca instanţă supremă, nonpersonală. Dar omul se cucereşte pe sine tot ca obiect în epoca raţiunii şi nu ca subiect autonom al libertăţii”. „Omul acestei gândiri este omul care eşuează în revoluţie, progres şi tehnologie. Pentru el, libertatea raţiunii devine libertatea de a explora tenebrele, lumea subteranei. Comunismul este această existenţă captivă a subteranei, explorare liberă, adică descentrată, a tenebrelor. În acest punct, raţiunea devine nihilism, adică raţiune a lipsei de sens, gândire care proiectează totul şi nimic”. Odată cu lumea subteranei dostoievskiene şi a nihilismului nietzschean am intrat, ca să zic aşa, în

subconştientul comunismului. „Teroarea esenţială” care te deposedează de existenţă. „Teroarea istoriei ca destin alienant s-a relevat în comunism cu pregnanţă, cu evidenţa ultimă a extremei puteri devoratoare a omului dezrădăcinat, livrat abisului unei raţiuni autodevoratoare”. Comunismul duce strivirea persoanei umane la perfecţiune. Cum reuşeşte? Prin teroare şi prin eliminarea prezenţei transcendente. „Lumea încetează să mai fie spaţiu al prezenţei transcendente şi devine literă forte a raţiunii, discurs împlinit, realizat. Lumea nu mai este prezenţă şi cutremurare, ci text al raţiunii care o produce neîncetat.” Într-un text mai vechi speculam asupra jocului etimologic dictator-dictare. Dictatorul este cel care dictează textul realităţii, text absolut, pentru că nimic în afara lui nu are permisiunea să existe. Din acest punct de vedere, revoluţia bolşevică este raţionalismul instaurat, este raţionalizarea crimei de masă şi de clasă. „Comunismul este un fenomen al absurdului, iar ca absurd este feroce în mişcarea sa, în faptul că se acţionează cu o imensă forţă materială într-un imens parcurs al negaţiei, al destrucţiei. Ceea ce modernitatea aduce descentrării fiinţei umane este imensa forţă a negativităţii umane, a destrucţiei de sine ca proces istoric care transcende simpla rătăcire a gândirii şi aduce cu sine procesul radical al posibilităţii destrucţiei generalizate şi totale a omului, a umanităţii. Ivirea acestei posibilităţi nu este doar simpla consecinţă a procesului tehnologic, ducerea până la capăt a unei erori, ci este împlinirea ontologică a puterii de a nega şi de a se autonega a

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

omului. Această posibilitate este un eveniment metafizic, în sensul în care şi păcatul adamic a fost/este un eveniment metafizic, bineînţeles, nu în sensul că ar putea fi un eveniment al vreunei metafizici. Iar acest eveniment nu izvorăşte nici din comunism şi nici din capitalism, ci din raţiunea tehnologică care le pune pe amândouă în joc. Omul însuşi se împlineşte pe sine în procesul acestei destrucţii de sine. (…) Aventura conştiinţei de sine a omului occidental se blochează în repetiţia circulară a lui „Dumnezeu a murit”, arhetip al gândirii iluministe, al filozofiei idealismului german şi al revoluţiei franceze. Secolul XX nu pare a fi decât experimentarea acestei gândiri „fondatoare”, realizarea ei ca istorie, producerea ei ca sens „revelat” al lumii. Comunismul secolului XX nu este decât o etapă a acestei reproduceri a lumii, în acest sens comunismul nu este o surpriză, ci împlinirea unei aşteptări”. Am dat acest lung citat pentru că el ilustrează amplitudinea încadrării filozofice a temei cărţii: comunismul ca „împlinire” paradoxală şi adevărat sfârşit al istoriei, anihilare de sine a umanului prin renunţarea la întemeierea în spirit. Premiza demonstraţiei este aceea că libertatea autentică nu este posibilă decât în orizontul transcendenţei. „Trăind comunismul ştiu deja că el nu este libertate şi nici sens, ci experienţă carcerală şi atotputernicie a lipsei de sens”. Istoria reală este una a imperfecţiunii „naturale”, a ratărilor, impasurilor, asumărilor… aceasta ar fi istoria în libertate. Pe când „Comunismul anihilează omul prin abolirea oricărei interogaţii şi a oricărui răspuns, pentru

că producând-se pe sine ca răspuns şi cunoaştere absolută elimină posibilitatea oricărei interogaţii şi a oricărui alt răspuns. Ceea ce stă ca temei este voinţa de putere ca practică totalitară”. Aş spune că libertatea nu poate fi decât una a (auto)interogării, nu a interogatoriului. Împingerea la extrem a utopiei negre a raţionalităţii duce, în realitate, la absurd. „Comunismul este un fenomen al absurdului, iar ca absurd este feroce în mişcarea sa, în faptul că se acţionează cu o imensă forţă materială într-un imens parcurs al negaţiei, al destrucţiei. Ceea ce modernitatea aduce descentrării fiinţei umane este imensa forţă a negativităţii, a destrucţiei de sine ca proces istoric care transcende simpla rătăcire a gândirii şi aduce cu sine procesul radical al posibilităţii destrucţiei generalizate şi totale a omului, a umanităţii”. Imaginaţie apocaliptică sau realism lucid? „Ce rămâne neprins în acest mecanism circular, în acest scenariu apocaliptic? Dumnezeu, ca temei de neabolit al omului, întemeierea sa esenţială, care îi este permanent oferită, permanent dăruită ca temei al esenţei şi al existenţei”. Am ajuns astfel al un alt palier al cărţii, cel, aş spune, teologic. Avem de-a face cu o meditaţie clasificabilă în ceea ce aiurea se numeşte „existenţialism creştin”, direcţie de meditaţie puţin reprezentată în cultura noastră. Este o consecvenţă nu numai logică, dar şi metafizică, pentru că, vorbind despre Rău, şi manifestările sale în istorie autorul nu poate ajunge decât la propoziţiile ultime (prime) ale teologiei. „Dumnezeu care nu există şi nici nu este, această prezenţă trebuire regăsită.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

Dumnezeu nu este pentru că toate celelalte sunt, astfel lumea devine absenţa lui Dumnezeu, lipsă a oricărui temei, coagulare rece de obiecte şi de prezenţe obiective. Omul descoperă astfel lumea ca obiect şi nu ca fiind creaţie. Lumea se acoperă pe sine cu simulacrele propriei sale prezenţe, devine ceea ce raţiunea umană o lasă să fie, instrument sau imagine, muncă, luptă sau privire vidă. Nu mai este semn şi prezenţă a transcendenţei, ci hieroglifă a raţiunii. Această lume devine absurditate, iar omul, un produs absurd al acestei absurdităţi”. „Omul este creaţie a lui Dumnezeu, manifestare şi dăruire a puterii sale”. Iar legătura dintre tema politico-istorică şi cea teologică se întemeiază direct pe Evanghelie: „Evanghelia este întotdeauna explozivă şi, în ultima instanţă, profund politică prin subversiune. Este subversivă pentru plutocraţie şi a fost şi pentru secta roşie a nihilismului bolşevic. Evanghelia este măsura libertăţii”. Dacă substanţa cărţii oferă analiza bolii şi diagnosticul, fraza precedentă sugerează leacul. Două sunt atributele umanului care prevalează în modernitatea încununată de comunism: reificarea şi posesiunea. Astfel, omul se reduce pe sine raţional la un simplu obiect dintr-o clasă virtualmente infinită de obiecte, omul-massă, în lagărele de pretutindeni omul este număr abstract. Surprinzător cât de bine aplicaţia heideggeriană a dasein-ului încadrează acest traiect istoric. Pentru acest om al modernităţii, singurul verb de conjugat este a avea, căci raportul de posesiune este singurul raport faţă de obiecte. Este verbul lumii tehnologice în care trăim, lume paradoxal tot mai materialistă cu

cât se pro-iectează pe sine mai adânc într-un virtual lipsit de substanţă. „posesiunea lumii este un raport al tehnicului, iar relaţia de posesiune devine o relaţie tehnică. Comunismul este înscris în acest raport, de unde şi preluarea şi ipostazierea optimismului tehnologic al revoluţiei industriale. Pentru comunism lumea şi prezenţa umană devin industrie. Existenţa umană devine o ecuaţie de soluţionat prin procedeele producţiei şi repartiţiei, iar producţia oferă libertatea prin procesul tehnologic, care este la rândul lui raţiune practică, adică raţiune a industriei”. Şi totuşi, cum se poate ieşi din subterană, cum te poţi elibera? (întrebarea cu care începe, cum se ştie Jurnalul lui Steinhardt). Întrebarea primeşte un răspuns abia după constatarea - paradoxală, dar în acest paradox stă taina vremilor pe care le trăim – „Comunismul a eşuat în sfârşit ca proiect istoric”. Nu intră această afirmaţie decisivă în contradicţie cu toată demonstraţia de până acum şi cu realitatea care se încrustează zi de zi în pielea nervilor noştri? Nu, dacă luăm aminte la sensul termenului „a eşuat” din afirmaţia de mai sus. Ca un ouroboros politic, comunismul s-a autodevorat. Acum e ghiftuit, odată cu lumea obeză de sine însăşi. Deci întrebarea: „Ce mă pregăteşte în subterana (comunistă sau nu) pentru libertate?”. Și răspunsul: „Suferinţa, care devine singura dovadă a libertăţii mele, pentru că, dacă n-aş suferi, ar însemna că am devenit deja sclav”. În dialectica stăpân – sclav se pregăteşte de fapt abolirea oricărei dualităţi. „În comunism, ca şi în nazism, ceea ce este în cauză nu

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

este pierderea unei libertăţi, cea politică în speţă, ci pierderea umanităţii pur şi simplu”. Umanitatea ta este sfărâmată între roţile marelui mecanism. „În stăpân timpul ucide însăşi teroarea dominaţiei, iar în sclav lentoarea drămuită a supunerii”. „Ceea ce alţii anihilează, nu este libertatea mea, ci pe mine însumi. Omul este unica fiinţă liberă din univers şi este creat ca libertate pură (…) Libertatea nu este deci o construcţie a raţiunii, a gândirii în genere, şi nici a praxis-ului istoric, ci un dat fundamental”. Cu alte cuvinte, atentatul la libertate este atentatul la fundamentul ontologic al umanului. Sigur că „libertate” poate însemna şi rătăcire, eroare, eşec, ratare, interogaţie disperată etc. Tocmai de aceea ea este umană, iar utopica perfecţiune este îngheţul morţii. „Umanitatea „produsă” de comunism este o umanitate înfricoşată, o masă a dezastrului care secretă laşitatea înţeleaptă a supravieţuirii. Un popor iese schilodit din această experienţă, chiar dacă a avut rezistenţi sau oponenţi, tăvălugul acestei maşinării fiind mult prea puternic şi devorator. Cu toate acestea, ordinea morală a indivizilor se strecoară prin ochiurile plasei şi reuşeşte pe alocuri să devină etos. În această dialectică amorfă a viului, chipurile oamenilor , deşi întunecate reuşesc să se întrevadă şi să îşi răspundă. Nu este o soluţie şi nici o victorie, dar este ceea ce se întâmplă. Omul subzistă, miraculos, până şi în dezastru, iar comunismul este dezastru şi descompunere”. Dacă pentru un anume existenţialism dezabuzat „ceilalţi” înseamnă infernul, raportul eu – celălalt este esenţial în regimurile totalitare care se străduiesc

din răsputeri să rupă această catenă a solidarităţii, să instituie o eră a suspiciunii generalizate şi a urii reciproce. „Eu şi celălalt ca altul; timpul dintre noi înseamnă apariţia şi perpetuarea istoriei”. „Umanismul comunist este chiar un umanism, iar acesta nu este un paradox. Umanismul este «locul» unde identitatea omului se descoperă pe sine ca identitate regăsită. Comunismul nu este uman, dar este umanism în sensul în care umanul se defineşte şi se reconstruieşte pe sine ca raţiune a oricărei posibilităţi, ca respingere a transcendenţei şi a tradiţiei, ca anihilare a patriei,şi ca productivitate a plenitudinii materiale a lumii şi a umanităţii. Omul nu mai este aici slăbiciune şi delicateţe a creaţiei, ci principiu forte al construcţiei totale a deplinei raţionalităţi”. Aş sugera că perioada comunismului este prima etapă (înainte de post-istoria corectitudinii politice) a sclaviei fericite a individului. Pentru că, după o primă etapă a violenţei pure şi declarate, a genocidului teoretizat şi aplicat, comunismul a trecut la epoca „eliberării” omului de povară. De povara interogaţiilor, opţiunilor deliberative, răspunderilor. Dez-învăţarea de toate astea explică, printre altele, bâiguirea românească în ceaţa tranziţiei post-decembriste. „Comunismul se defineşte şi se construieşte ca umanism cu destulă îndreptăţire, în sensul în care vrea să scoată omul, pe urmele Iluminismului, din cea mai puternică «sclavie», aceea a transcendenţei, adică din «sclavia» interogaţiei asupra lui însuşi, asupra lumii şi asupra divinităţii. (…) Comunismul istoric nu face altceva decât să emancipeze omul de orice

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

întemeiere, de orice rădăcini. Omul umanismului comunist este dezrădăcinatul prin excelenţă. Este omul al cărui chip este atât de nou, încât nu mai are asemănare cu nimic, este chipul producătorului absolut, al sclavului care parvine prin producţie la privilegiul dominaţiei”. Istoria, astfel deschisă, îşi reia cursul „care poate duce oriunde, spre orice”. Consecinţa care mi se pare a surveni de aici este aceea că omul trebuie să re-înveţe să construiască istorie, să renunţe la „fatalismul raţionalist”, dacă îmi este îngăduit oximoronul, să înţeleagă că a te livra fără rest unui sens închipuit, prestabilit, al istoriei (vezi Karl Popper Mizeria istoricismului) înseamnă a te supune servituţii voluntare. Aşadar, ieşirea din subterană înseamnă bucuria şi neliniştea simplă a interogaţiei. „Ieşirea din subterana comunismului, din orice subterană, nu trebuie să fie deci iluzie. Această ieşire, pregătită în suferinţa propriei persoane şi în a celuilalt, al cărui chip trimite la chipul lui Hristos, nu trebuie să fie consumată ca simplă eliberare, ca exercitare a lipsei de temei, „norocului”, ci ca adevărata libertate, ca responsabilitate tocmai pentru chipul sluţit al omului”. Sunt reiterate argumente împotriva nihilismului, cel definit de Nietzsche ca abolire a tuturor valorilor, şi a voinţei obsedate pentru putere, specifice ambele „omului recent” al postmodernităţii. Nihilismul este un alt nume pentru existenţa postistorică a omului. Într-un univers cosmografiat pe verticala valorilor tari, libertatea apare ca un dar făcut omului pentru „a afirma creaţia şi a-i prezerva ordinea”,

autenticitate a existenţei mele în orizontul logosului. Reducerea omului la aspectul lui funcţional înseamnă inautenticitatea existenţei, pierderea interiorităţii „Interioritatea mea nu este egoismul meu, ci dimpotrivă locul unde apare umanitatea mea şi responsabilitatea întâlnirii cu celălalt”. În perspectiva acestui existenţialism creştin, Celălalt nu reprezintă infernul (ca în disperarea nihilistă), ci, dimpotrivă, numai întâlnirea cu el deschide istoria, o face autentică prin reciprocă responsabilitate. „Omul nihilismului, omul absurdului nu este nefericit, nu suferă şi nu are nostalgia paradisului. Singura teamă, teama de moarte, este dizolvată în voinţa de putere ca mecanism universal al existenţei sale, mecanism care transformă lumea şi pe celălalt, pe semen, în obiect. Acesta este domeniul libertăţii sale. (…) Eu, care sufăr libertatea de acţiune a acestui om absurd, ca sclavie, sufăr ca răspuns al libertăţii mele. Şi sufăr nu numai în termenii unei relaţii politice ţinând de un regim politic, ci sufăr ca om, ca persoană imposibil de dizolvat în acidul acestui atentat la fiinţa mea”. Dacă e valabilă mărturisirea: „Nu cunosc decât tortura lipsei de sens”, sensul nu este de aflat decât în transcendent şi în reflexul lui pe chipul antroposului, mutarea sensului în istorie înseamnă blocarea istoriei, transformarea ei în lagăr. De aici survin două înţelesuri, diametral opuse, ale absurdului: pentru creatorii de utopii libertatea este deranjantă şi absurdă, pentru omul situat pe verticala spiritului, absurdă este opacitatea spiritualsufletească, uitarea omului de sine, elogiul neantului. De aici o formă acută a

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

suferinţei de a fi: suferinţa faţă de lipsa de transparenţă a lumii, de continua ei opacizare. Dacă Narcis şi Zarathustra ne guvernează postistoria, atunci nihilismul se împlineşte în această lume. Şi el înseamnă, printre altele, şi un raport special cu moartea (văzută uneori ca abolire a tuturor sensurilor). Fausticul epocii noastre (sec. XIX nu este un secol consumat ci unul care abia trebuie să vină, spune autorul) înseamnă şi revizuirea morţii. Dacă „nihilismul nu este altceva decât a concepe lumea ca subterană, a o concepe şi a o construi ca subterană”, moartea ca atare devine un eveniment derizoriu. „Omul modernităţii a construit o civilizaţie inexpugnabilă la ameninţarea metafizică a morţii”. Avem practic un triunghi cu vârfurile numite: libertate – moarte – sens. Suprafaţa acestui triunghi este modernitatea, condiţia umană în modernitate. Nu sunt liber decât dacă ştiu ce înseamnă moartea mea. Și astfel regăsim iar implicaţia teologică a discursului. Autorul insistă asupra dimensiunii interogative a omului care deschide spre transcendenţă. „Acum trebuie să-l cunosc pe Dumnezeu şi spaima mea e numai spaima pentru ratarea acestei întâlniri, pentru staza în propria opacitate [regăsim conceptul n.m.] a unei non-priviri şi a unei citiri absurde a misterului. Acum nu mai sunt victima absurdului, aruncată în lume pradă unui delir al fiinţei”. Modernitatea deicidă l-a transformat mai întâi pe Dumnezeu într-o simplă valoare, pentru ca ulterior să-l anihileze tocmai ca valoare. Este aici o observaţie capitală, exterminând oameni, genocidurile secolului XX au exterminat chipul lui

Dumnezeu în om. „Alegerea de a-l crucifica pe Hristos, de a-l omorî pe Dumnezeu deschide şi, totodată, închide istoria, în sensul în care arată, dezvăluie limita umanităţii noastre, adică esenţa noastră intimă a fost dezvăluită – a-l ucide pe Dumnezeu, a ucide omul şi a nimicnici creaţia – iată păcatul esenţial de care suntem capabili”. Atrag atenţia în treacăt asupra verbului folosit aici: a nimicnici, şi nu a nimici. Deci nu a distruge pur şi simplu, a aneantiza, ci, mai perfid, a de-semantiza, a duce în derizoriu creaţia divină, a o transforma în „nimic”. „Omul contemporan, postmodern, este omul acestui refuz, omul competent tehnologic şi complet incompetent spiritual, omul care alege cinismul eficienţei şi se dezbară fericit de „barbarismul” conştiinţei religioase”. Chiar dacă, în adâncul subteranei sale, omul suferă, această suferinţă este posibilitatea unei deschideri. „Suferinţa ca temei şi înfricoşare este vehiculul eliberării, al revenirii la sine însuşi. Suferinţa este trăirea absenţei lui dincolo, trăirea captivităţii şi durerea nedepăşirii ei. Maladia subteranei este absenţa suferinţei captivităţii, este acomodarea cu sclavia despărţirii de sine, a uitării de sine însuşi. În maladia subteranei existenţa devine plenitudine a falsului şi a uitării. Inexplicabil pentru raţiune, Evanghelia se referă la om, la mine, ca la omul subteranei. Din subterană sunt chemat să trec dincolo, de aceea Evanghelia este suferinţă, plenitudine a suferinţei omului şi a lumii, dar şi eliberare, trecere dincolo, preluare a darului, dezvăluire a chipului, contemplare a prezenţei. De aceea acest dincolo nu este spaţiu sau loc, ci, pur şi

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

simplu, desăvârşire a plenitudinii, prezenţă a luminii care iradiază fiinţa deoarece creaţia nu este decât „lumină condensată”. În misterul propriei sale prezenţe omul îşi poate da seama de plenitudinea lui a fi dincolo pentru că aici nimic nu l-ar putea aduce la fiinţă, aici ar fi inutil, un scandal al lumii, o permanentă sfidare şi o permanentă ameninţare”. Am dedicat cea mai mare parte a prezentării mele, folosind din abundenţă citatul, doar primei părţi a acestei profunde analitici a comunismului. Cazul României din ultimii 25 de ani vine ca o ilustrare exemplară, dar şi un neîncetat prilej de uimire, pentru că România este – nu-i aşa? - altfel. România postdecembristă îi apare autorului ca o continuă experienţă a eşecului. Cauzele sunt, fireşte multe. În 1989 ţara noastră sa eliberat, dar nu şi-a cucerit cu adevărat libertatea. Aş spune că a achiziţionat rapid mai toate defectele (post)modernităţii, fără însă şi avantajele ei (eficienţa tehnologică pentru a da un singur exemplu). „Românescul survine chiar şi în colonia care este România actuală, o ţară care a adoptat prin elitele sale politice teoria suveranităţii zero, şi care speră să fie guvernată de Comisia europeană, ca mijloc de rezolvare a blestematelor chestiuni care ţin de guvernarea unei ţări”. Viciul principal al românităţii? Aproximaţia (ţara lui „merge şi aşa” spunea cu ani în urmă Ana Blandiana). Este o societate construită pe minciună, din minciună, supravieţuind miraculos improvizaţiilor prin minciună. O ţară fără rezistenţă. Pentru că „Violenţa poate duce la rezistenţă, minciuna niciodată”. Și comunismul românesc şi

postcomunismul au debutat printr-o epocă de violenţă deschisă, afirmată, imperativă (deceniul 50, mineriadele), pentru a se consolida printr-o perioadă a minciunii şi suspiciunii generalizate. Or, dacă este mai greu de obţinut complicitatea la violenţă, cea la minciună este mult mai uşor de generalizat la nivelul societăţii. Asta este istoria României recente, de la instaurarea comunismului încoace. „Societatea crimei multilateral dezvoltate”, cum o caracterizează amar ironic autorul. România a rămas, în ciuda a ceea ce s-a numit „revoluţie” o ţară a servituţii generalizate şi o ţară aservită. În treacăt, este numit şi vinovatul principal al acestei complicităţi difuzate endemic: intelectualul, şi aici s-ar putea deschide o discuţie aparte. „În tot acest cazan încins al istoriei, intelectualul a făcut experienţa cea mai proastă, s-a autoanihilat prin perversitate şi prin colaboraţionism. Intelectualul român s-a sinucis practic prin acceptarea rolului de garant al minciunii pe care şi l-a asumat cu conştiinciozitate”. Există o carte excepţională, prea puţin invocată în analizele care se fac astăzi istoriei româneşti, se numeşte tocmai Paradoxul român, a profesorului Sorin Alexandrescu. Ce spune însă Mihai Gheorghiu? ”…o ţară pustiită chiar de ei îi imploră să o salveze, iată adevăratul paradox românesc”. Palimpsest de minciuni, o revoluţie trucată peste o istorie trucată, cum ar fi putut accede societatea valahă, odată eliberată, la o libertate autentică? Este aici un întreg capitol despre revoltă şi sensul ei eliberator, de metanoia eliberatoare („adevărul vă va face liberi”, nu?) asupra

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

căruia, din păcate nu pot să mă opresc. Dar trebuie just înţeles pentru a pricepe o frază sibilinică precum: ”Piatra caldarâmului e astfel poate singura piatră filozofală, strivit de ea descoperi în ultimă instanţă misterul transferului mistic”. Deceniile de comunism, dar şi „revoluţia” (mereu e nevoie de ghilimele!) au pus pecetea definitivă a inautenticului, falsificând esenţa românescului („celula” ziceau cei din generaţia lui Eliade), exacerbând cine ştie ce tare native: „Ciocoiul valah este infatigabil ca arhetip al românului balcanizat, fanariotizat. Socialiştii noştri de azi, ca de altfel şi centriştii noştri auguşti, nu sunt decât ciocoii valahi ieşiţi de sub tutela bolşevică. Părinţii lor au fost torţionarii cu sistem, criminalii abjecţi pe care i-am lăsat după 1989 să doarmă liniştiţi în iadul propriei lor memorii. România pute, pute încă de duhoarea lor infinită”. Avem în această ultimă parte o adevărată Schimbare la faţă a României post-ceauşiste, dar dezabuzată şi fără speranţă în imediat. „Distrugerea României n-a constat în politica de cooperativizare sau de industrializare, ci în frica strecurată în carne şi în creier până la boală şi reflex. Oameni înfricoşaţi de moarte într-o libertate derizorie sau chinuiţi în carcere, amestecaţi de torţionari cu propriile fecale, oameni înfricoşaţi infinit de suboameni. Ce am putea schimba în România? Frica de a fi om”. Analiza unui fel special de transfigurare pe care zilele de revoltă din decembrie 1989 au presupus-o duce la acest diagnostic sever: „Orice revoluţie încheiată lasă loc eternităţii omului precar”(…)Singura revoltă ar trebui să fie împotriva noastră înşine, dar nu ne

revoltăm aproape niciodată împotriva nimicniciei noastre, a rătăcirii noastre, înlocuim revolta cu aşteptarea”. E aceeaşi străveche frustrare împotriva pasivităţii mămăligii. Tranziţia este ea însăşi o formă a maladiei româneşti, pornită de la minciuna originară a „revoluţiei”: „După cincizeci de ani de inginerie socială comunistă, de represiune, de colaborare cu regimul, românii ies adânc loviţi şi modificaţi în resorturile lor umane intime. Uriaşa maree de minciună şi perversiune duplicitară cotidiană a lăsat urme adânci în societatea românească. Aici bătălia este pierdută, în această intimitate a umanităţii noastre pervertite”. Şi totuşi, la asemenea ton oracular e mereu aşteptat şi indexul, degetul îndreptat spre viitor: Soluţia? „Revolta fondului nostru nefanariot”. „România trebuie reconstruită de sus în jos, bineînţeles, nu fără participarea românilor care s-au trezit din «somnul cel de moarte»”. „România va rezista, dar în pofida românilor scurşi din rigolele sistemului vechiului regim, şi nu cu ajutorul lor”. „Esenţa tranziţiei noastre este că nu tranzităm, că nu ne mişcăm spre nimic. Încă nu am plecat şi chiar dacă am fi plecat nu am fi ştiut către ce şi cu cine. (… ) Am avut o revoluţie fără revoluţionari, avem o democraţie fără democraţi şi un capitalism fără burghezie”. Pe scurt: „O ţară care se dizolvă”. Gravitatea letală a maladiei româneşti vine din aceea că s-a format o societate în care „lipseşte efortul de cristalizare a pozitivului”. În timp ce negativul are o incredibilă putere de seducţie şi difuzare, aş adăuga. Nu e doar o criză de sistem politico-economic, şi nu aici sunt de

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Christian CRĂCIUN

semnal

căutat soluţiile în primul rând, sau de circumstanţe istorice, ci o criză a civilizaţiei româneşti înseşi. Asta implică, deducem, că este un ceas istoric de tipul dead or alive, supravieţuim sau pierim. „Românul speră, în ultimă instanţă, la o soluţie ex nihilo, ceva care trebuie mereu să se întâmple pozitiv, din neantul absenţei responsabilităţii sale. Nimic nu pare destul de important pentru o mobilizare interioară, nici măcar propria libertate sau propria salvare, totul poate curge în insignifiantul unei curgeri anodine a unui timp înstrăinat. Acest animus agonic, al unei prezenţe muribunde în istorie şi pentru istorie, nu poate fi decât semnul unei decadenţe deja instalate. A te lăsa permanent deposedat de libertate, de suveranitate, de independenţă, nu poate fi decât marca unei regresiuni iremediabile”. Suntem deci o colonie a „ideilor primite de-a gata”, identitatea ne este profund alterată, România liberă este doar „un conspect”, un loc al stagnării implacabile. Și totuşi, ultimul capitol al cărţii lasă loc viitorului care se deschide: „A construi o ţară”. Cum? „Singura speranţă pe care nu ar trebui să o pierdem este aceea a libertăţii noastre. (…)Cine ştie? Poate că regresiunea noastră istorică va guverna totuşi o modernitate decentă şi acceptabilă. Poate vom câştiga virtutea modestiei şi a bunului simţ, dacă vom evita până la urmă confuzia politică a oricărui destin minor. Scutiţi de însemnătate politică vom avea răgazul de a ne reîntoarce la creativitatea culturală, dacă cultura mai ţine încă de posibil [sunt aproape 90 de ani de la apariţia Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade căruia prof. Mihai Gheorghiu i-a dedicat o excepţională monografie şi a cărui voce o auzim parcă în aceste rânduri]. Sau, poate, cine ştie, vom marca o revitalizare a ortodoxiei noastre aplatizate?!” Optimism al lui „poate”, e tot ce ne putem permite. Și aceasta cu o supremă condiţie: să înceapă „marea reformă a minţilor”! 5 iulie - Duminica vindecării celor doi demonizaţi _____ 1

Mihai GHEORGHIU, România dincolo de trecut. Eseu despre experienţa servituţii; ed. Eikon, 2015. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poesis

Codruţ RADI

Zigzaguri ...stratane Decor brăzdat aşezării din nou se aude tăcerea curgând prea devreme la răspântia ploii... Pas nepus unde trebuie focul să mistuie începuturi umbrele ce-şi caută adaos... Poarta trântită în golul din spatele ei sparge singurătăţii neliniştea împărţind-o celor plecaţi...

Codruţ RADI

poate nici acum nu e prea târziu pentru moarte... Zvon de rugină abia-ngăduită tăcerii toată lumina s-a-nchis înăuntru clocind alte stele... Nimic nu trăieşte mai mult decât moartea - aşa am gândit într-o limbă desprinsă precum cerul din singurul trup pe care-l avem în comun...

Soarele s-a ascuns într-o piatră zilele au uitat de dogoare 16

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

cronica literară

Mioara BAHNA

Mioara BAHNA Lucia Olaru Nenati: Parabola vulturului Valorificând aspecte ale tradiţiei literare, dar întinzând, totodată, punţi şi spre modernitate, Lucia Olaru Nenati aduce, prin volumul Parabola vulturului – Editura Pim, Iaşi, 2015 –, o suită de scrieri care debutează, în descendenţa evidentă a cronicarilor moldoveni, cu o Predoslovie, în care îşi avertizează, de la început, lectorii în legătură cu noul ei demers artistic, însemnând proze scurte, pe care le numeşte ca atare, neuitând, în acelaşi timp, să le deschidă cititorilor şi eventuale cărări pe care să le urmeze în explorarea textului, ca, de pildă, trimiterea la Umberto Eco şi la celebrul concept al operei apeta. Mai mult, scriitoarea îşi apreciază cartea ca fiind alcătuită din nuclee de roman sau compendii romaneşti, unde este concentrată materia, substanţa, virtualitatea unor posibile romane autonome, așa cum în fiecare ghindă stă posibilul viitor stejar. Volumul cuprinde şaisprezece proze, în care un narator auctorial – atent la universul uman pe care-şi propune să-l investigheze și care face observaţii şi asupra a ceea ce este la vedere (în principal, obiectele care compun mediul din jurul personajelor), dar, mai ales, asupra ecoului pe care unele sau altele dintre componentele imediatului, exterioare fiinţei, îl au în lăuntrul celui Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

spre care îşi focalizează atenţia – lasă adesea locul naratorului-personaj, o femeie, în experienţele căreia se recunosc sau se bănuiesc multe dintre cele ale autoarei, spre a contura împreună lumea aşa cum li s-a dezvăluit sau cum au receptat-o. O observaţie pe care am mai făcut-o şi cu alte ocazii în legătură cu scrisul Luciei Olaru Nenati – fie că este vorba de poezie, fie de proză – este că acesta mărturiseşte şi, fireşte, valorifică bagajul cultural însemnat, adunat competent de către autoare, şi, de asemenea, ca în cazul majorităţii celor cu formaţie filologică, că scriitoarea profită de avantajele cunoaşterii procesului de creaţie şi sub aspect teoretic, dozând, ca urmare, şi diseminând în text instrumentele lui complicate, fiindcă latura sublimă – în sensul romantic, de amestec oximoronic de bucurie şi spaimă, care punctează deseori textul – este resimţită şi conştientizată, cu deosebire, de cel care se află în artă, nu vine programatic şi, oarecum, demonstrativ spre acest domeniu fascinant care înnobilează cu adevărat condiţia umană. De aceea, de pildă în Parabola vulturului, Lucia Olaru Nenati sugerează, în proza eponimă, din debutul volumului, sacrificiul de sine pe care 17

Mioara BAHNA

fiecare, deliberat, poate sau nu să şi-l asume, alegând cum sau dacă să meargă mai departe pe un drum sinuos, să lupte ca să învingă sau să se lase învins. Scriitoarea găseşte, deci, în cotidian, în proza amintită, de pildă, semnele pe care le descifrează şi i le propune spre înţelegere cititorului, prin care îi oferă o oportunitate: de a opta să păstreze lucrurile vechi, cu inerenta lor încărcătură emoţionant-energetică pentru sinele fiecăruia, ori de a renunţa la mare parte din ele, spre a-şi construi o altă lume sau spre a-şi lua zborul, eliberat de trecut, dar într-un, pe cât posibil, veşnic prezent, aşa cum apreciază meditativ vocea naratoare cu privire la occidentali, spre exemplu, care aleg, de cele mai multe ori, să se lepede de ce a fost, pentru a privi doar într-un azi efemer. Alegoric, această şansă pe care o are fiinţa de a-şi decide, fie şi parţial, parcursul existenţial, este concentrată de scriitoare într-un paragraf care cuprinde pilda despre vultur, pasăre longevivă, care ştie să fac un mare sacrificiu ca să poată continua să trăiască. Pentru că după nişte decenii de viaţă, ciocul, ghearele şi penele sale devin prea mari şi prea grele ca să le poată purta în zbor, el se retrage, cică, pe un munte unde stă multe zile şi-şi loveşte ciocul de stâncă până cade, lăsând locul altuia nou cu care îşi toceşte ghearele şi-şi smulge penele grele pentru a dobândi altele noi şi uşoare cu care continuă să zboare încă multe zeci de ani. De remarcat, de la început, este că naraţiunea – obiectivă, în ansamblu – capătă adesea note lirice, vizibile la nivelul învelişului lexical al textului,

determinate de amestecul unei nuanţe de nostalgie, mai ales în actul de evaluare a trecutului, pe care îl face scriitoarea, extrăgând din acesta eşantioane pe care naratorul i le propune cititorului, în vederea receptării unei panorame a timpului său semnificant. Relaţii sociale, legături de familie, legături de suflet cu fiinţe necuvântătoare, experienţe de viaţă care pot părea, văzute din afară banale, capătă în istoria vieţii fiecăruia, uneori, dimensiuni astrale, cel puţin pentru un timp. Tuturor acestora scriitoarea le acordă atenţie, le descrie, le analizează, meditează asupra impactului pe care îl au la un moment dat asupra configuraţiei lăuntrului omului, pe care îl remodelează, aşa cum este, de exemplu, dispariţia, cam în acelaşi timp a soacrei,

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Mioara BAHNA

o fiinţă iubită, apreciată, şi a pisoiului pe care familia ajunsese să-l iubească aproape ca pe un membru al familiei. Portrete psihologice ale unor apropiaţi, dar şi ale unor inşi cu care naratorul s-a întâlnit, uneori doar pasager, conturate minuţios prin basorelief, punctează peisajul uman spre care se apleacă Lucia Olaru Nenati şi pe care îl descrie fie cu melancolie, fie ca parte dintr-un ipotetic proces de exorcizare cu efect şi asupra observatorului, dar şi asupra celui observat. Este, în general, o lume tristă, vulnerabilă, iar ceea ce o răneşte pe cea care observă şi analizează ceea ce vede sunt şi semenii, dar şi datele deloc blânde ale vieţuirii. Crochiuri psihologice, prin urmare, amintind, într-o oarecare măsură, de fiziologiile cultivate la noi, îndeosebi, de paşoptişti se regăsesc în aproape fiecare dintre prozele din volumul Luciei Olaru Nenati, de la Vlonga la Dialogul întârziat, Plăcinte cu mac ori La raison du plus fort, spre a nu aminti decât o parte din textele din categoria pomenită. Totodată, în prozele sale, Lucia Olaru Nenati face un exerciţiu de recuperare şi de valorificare a semnificaţiei obişnuitului, a cotidianului, minimalizat sau ignorat în momentul în care se derulează, dar ale cărui valenţe se pot înţelege prin rolul catalizator al memoriei. De aceea, textele ei au un caracter analitic puternic, tema reflecţiilor fiind, de obicei, subiacentă relaţiilor interumane, la diverse niveluri şi de diverse tipuri, scriitoarea, prin naratorii pe care-i deleagă / desemnează, căutând să discearnă mecanismul disfuncţiilor comunicării eficiente şi

necontondente, cu care se confruntă individul, mai ales cel care are în vedere şi în educaţie canoanele – perimate sau anacronice, după unii – ale bunului simţ. Dintre personajele cărţii, unul se detaşează în mod deosebit de celelalte, prin atenţia aparte care i se acordă de către narator: este vorba de o femeie, un fel de, mutatis mutandis, cruciat modern, luptând în numele onoarei, al dreptăţii, cinstei etc., al unor valori pe care majoritatea celorlalte personaje, din mediul său, mai ales profesional – din careul ei existenţial –, par să le considere desuete, să le ignore sau chiar să caute să le anuleze. Faţă de toate acestea, în general intruşi în colective care ar trebui – din perspectiva naratorului, care corespunde cu a personajului – să nu-şi aibă locul acolo, personajul (Lucreţia) manifestă o răbdare uriaşă, asumându-şi, în acelaşi timp, un soi de martiraj în relaţia cu ele, cu speranţa neexprimată că, odată şi odată, se va îndrepta răul, sub orice formă ar fi, fiindcă se simte împresurată de atâţia indivizi duşmănoşi, obsedaţi de persoana ei, care o observau minuţios şi o urmăreau, pe cât se poate, discret, atent, să nu se vadă din afară, să-i poată descifra cât mai din vreme intenţiile spre a i le putea contracara, spre a-i putea construi din vreme ţarcuri de oprelişte, aparent întâmplătoare, datorate destinului sau unor reguli categoriale atunci inventate, în care ea să se împiedice, să rateze din avânturile şi elanurile pe care i le dăduse soarta ca nişte ursitoare. Este un fel de luptă, de obicei mută, dar îndârjită, alimentată de obsesii (de ambele părţi, cu sursă mai mult sau mai

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Mioara BAHNA

puţin imaginară), prin care fiecare dintre cele două „tabere” pare a testa capacitatea celeilalte de a rezista, fiecare vizând scoaterea adversarului din scenă, în scopul recunoaşterii propriilor convingeri. Ca într-un fel de halima – mai ales în Taifas la umbra arborelui cu perfuzii ori în Blestemul dulcilor păcate –, poveştile personajelor pe care le aduce, pe rând, în prim-plan, naratorul se înşiră, reţinând aspecte care le marchează acestora vieţile, şi prin cantitatea de insolit, dar, cu deosebire, prin omenescul pe care-l adună: drame născute din pierderea unor fiinţe dragi, împliniri care depăşesc puterea de înţelegere obişnuită, fapte banale, văzute aşa din afară, dar care ascund sensuri copleşitoare pentru cei care le trăiesc etc., într-o înlănţuire aleatorie, ca şi în realitate, ori cu noimă ascunsă pentru omul obişnuit. Urmărindu-şi personajele în diverse medii, umile sau somptuoase, intelectuale sau simple, în ţară sau în străinătate (în Austria, Canada), Lucia Olaru Nenati se apleacă uneori meditativ-eseistic asupra destinului lor şi asupra condiţiei omului în general, iar tristeţea este sentimentul în care sunt îmbrăcate toate observaţiile pe care le face, venind din conştiinţa sedimentării în viaţa fiecăruia a unui lest de trăiri moştenite de specie, apăsătoare, dar, în acelaşi timp, necesare pentru păstrarea stabilităţii proprii, aşa cum, hainele de spital (unul dintre mediile în care-şi surprinde scriitoarea adeseori personajele), în care sunt îmbrăcaţi cei sărmani când sunt internaţi, neavând hainele lor adecvate acestei situaţii, sunt ponosite, rupte şi pătate de generaţii de

suferinţă impregnate în ţesătura lor. Cu privire la fiinţele umile care le îmbracă, totodată, naratorul notează, cu aceeaşi empatie, că acolo, în mediul suferinţei, le cunoşti după cum mănâncă pâinea, domol, cu grijă, cu răbdare, cu respect parcă pentru substanţa ei a cărei devenire o cunosc prin propria lor muncă ce a contribuit de atâtea ori la conducerea bobului de grâu pe traseul devenirii lui până la stadiul de pâine. Gesturile lor respectuoase, cu care rup dumicaţii pământii dovedesc preţul muncii lor de o viaţă dedicată naşterii pâinii, oricărui fel de hrană, în general. Există, pe de altă parte, în volumul Luciei Olaru Nenati, peste toate datele despre personaje, întâmplări etc., şi convingerea – a naratorului, dar şi a eroilor lui – că există un fatum care, în anumite momente-limită, poate interacţiona cu forţa unor energii din afara lui, transmise, de pildă, prin blesteme, atrase de un gest sau comportament condamnabil, pe care cel prins în cursă nu le poate eluda, la fel cum, pentru antici, existau efectele implacabile ale acelui hybris, irepresibil el însuşi. Adunând laolaltă pagini de memorialistică şi texte de ficţiune, Parabola vulturului este, aşadar, o carte în care Lucia Olaru Nenati îşi revelează în faţa cititorului meandrele existenţei din afară, sociale, profesionale, culturale etc., dar, cu precădere, pe cele ale unui suflet, căruia fiecare interacţiune cu lumea pare a nu fi făcut, de-a lungul timpului, altceva decât să-i adâncească sensibilitatea şi, paradoxal, totuşi, să-i sporească rezistenţa în faţa asperităţilor de orice fel.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

note de lectură

Petre ISACHI

Petru ISACHI Harpa numerelorcerc: 112 – 222 * Autoarea volumului Dincolo de fugă nu-şi botează întâmplător, cu numere, titlurile poemelor de la 112 la 222. Are grijă să nu-şi supere, totuşi, cititorul clasic şi, în „Cuprins” potenţează inspirat, semnificaţia „numerelor (im)perfecte” cu subtitluri revelatoare pentru intenţionalitatea artistică. Citez: 112 pasărea om; 123 trupul raţiunea şi sufletul; 140 nu se mai recunosc naşterile; 222 duhul a intrat în om; 198 nu ştiu dacă pentru Poezie etc. Tânăra poetă, cunoscută iubitorilor de poezie şi din cărţile anterioare: Muntele iniţiaţilor, 2003; Regăsirea de sine, 2008; Floare mică, 2009; Tangerine Tango, 2012; Oman, 2012; Caietul roşu, 2013; Negru de iarnă, 2014; Întredeschis, 2015, ne sugerează că în numerologie se reflectă cele mai vechi doctrine ştiinţifice/ filosofice, că există, fără îndoială, o legătură ocultă între om şi număr, care funcţionează cu aceleaşi efecte benefice sau malefice şi astăzi, deşi cheile ce deschid secretul sacru al acestora s-au pierdut de mult. Camelia Iuliana Radu oferă cititorului doar sugestii poetice, pentru a recuceri vechea înţelepciune codificată în „ numere-cuvinte”, „numere de judecată”, „numere-metaforă” sau „numere de agora”. Numerele nu sunt în acest admirabil volum, doar mijloace de a socoti şi de cuantifica lucrurile/ stările Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

percepute de simţuri, ci exprimă esenţa spirituală pe care vechii evreii o sintetizau în cele zece sfinte Sephiroth. Însuşi „divinul” Platon a reiterat discipolilor săi (inclusiv lui Aristotel) existenţa şi importanţa celor zece idei-număr ce configurau esenţa omului de dinainte de cădere (Adam Kadmon, Omul de Răsărit, Omul Antichităţii). Cifrele folosite de fiecare dintre noi (1+2+3+….+10 = 55) reprezintă, susţine înţelepciunea greacă platonică, dar şi înţelepciunea ebraică, cele zece principii originare care se află la baza lumii creatoare, iar procesul general al gândirii este, în viziunea lui Aristotel, o relaţie între aceste principii (categorii le numeşte el: substanţă, dimensiune, raport, stare etc.). Aţi observat deja: însumând primele zece numere într-un singur număr obţinem 55 (apare încă odată nr. 10 sub forma a doi de cinci) care indică limita umanităţii. Dacă întreaga noastră natură umană se regăseşte în primele zece numere-idee, înseamnă că omul nu ar trebui să aspire să depăşească cele zece principii originare, pentru că ar ajunge în lumea terifiantă a forţelor malefice, a magiei negre, încât cultul Divinităţii ar ajunge să fie înlocuit în timp, de cultul lui Mammon. Numerotarea poemelor de la 112 la 222 îi permite talentatei poete Camelia Iuliana Radu să umple spaţiul vid al 21

Petre ISACHI

numerelor cu pneuma, cu suflul contemplaţiei spirituale a lumii („secrete albastre”), pentru „a scoate”/ a ivi din harfa numerelor ceea ce se află „dincolo de fugă”… Dar ce nu se află „dincolo de. . .?! Se află totul şi nimic: „coji de întâmplare/ universuri/ zare // ploi albastre/ îmi aleargă somnul/ spală hârtia // semnele încrustate/ semnele vii/ erau deja acolo” (137). Ştiut fiind că numărul este un spaţiu vid prin care suflă în deplină libertate vântul imaginaţiei („vânturi abisale”, scria cândva Miguel de Unamuno), cele una sută zece numerepoem, 110 numere-trăiri îi permit poetei să transfigureze permanenta stare de fugă a omului etern, ce-şi (re)configurează lăuntric începutul şi sfârşitul celor zece principii originare. Spaţiul vid al numărului afişat în titlu îi permite inspiratei scriitoare, posibilitatea de a fi redus şi extins la un punct-viziune, la o trăire lăuntrică, unică şi irepetabilă, starea transfigurată: „din entropie sar peşti/ cadavre de argint adună lumina/ strecoară nisip în nişa unei iluzii/ aşa cum privirea adună/ viitoare emoţii/ în burta unui balon uriaş/ un balon gol care aşteaptă // prin luna neagră nu vrea nimeni/ să treacă/ de parcă celulele ar lua-o la fugă/ şi ar căuta ţâţa mamei lor/ părăsind trupul de împrumut” (151). Volens-nolens, cititorul se identifică şi interiorizează starea de „entropie” punctuală, părăsind tot ce are „de împrumut”. Dar ce nu are cititorul contemporan, de împrumut? Contemplaţia îl obligă (tirania necuvintelor are prioritate!) să retrăiască lăuntric un număr-punct care conţine totul şi din care decurge totul, care aparent nu este nimic şi care este în acelaşi timp, totul, care sugerează unitatea fiinţei şi a

forţei obscure a numărului: „noapte de noapte/ trece iluzia înveşmântată/ în cea mai înaltă/ cea mai subţire/ mai ascunsă inimă de lumină/ tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute/ de veghe” (177). Citim în fiecare din cele 110 poeme, numărul limitat de el însuşi, încât lectorii văd în reprezentarea numerelor din titlu, o capacitate a spiritului de a rămâne independent dincoace sau „dincolo” de percepţia spaţiului şi a timpului din care evadează din „calcul” mefistofelic, prin fugă, orice om (v. 198; 191; 188; 172; 160; 155 etc.). Deşi poemele sunt în crescendo de la 112 la 222, numerele din titlu, părţi logice ale unei unităţi, au autonomia cercului. Orice cerc, indiferent de diametru, reprezintă la modul ideal unitatea. Legătura dintre număr şi cerc este la fel de firească. Se ştie, cercul nu are nici început şi nici sfârşit. Si mai

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Petre ISACHI

important, asemenea numărului-poem, el se închide în sine însuşi. Observaţi doar trei „cercuri” alese întâmplător: „de parcă nici nu aş avea inimă/ de parcă aş fi şi nu aş fi” (119); „captiv în plasa unor desene înscrise/ fără veste şi fără acord/ te simţi expus ţie însuţi/ ca şi cum ai umbla/ cu inima goală pe afară” (125); „sursa de inspiraţie este îngropată de vie/ fiind ea reproş al gloriei deşarte” (129). Desigur că este imposibil de găsit un centru de greutate, un centru cheie, în cele 110 poeme-număr, tocmai pentru că există un cerc al volumului, cu centrul când în 112, când în 222. În acest cerc al numerelor (im)perfecte sunt înscrise celelalte numere-poem ale căror centre sunt pretutindeni, iar circumferinţa în trupul, mintea şi sufletul „omului fără înfăţişare”, omului „tuturor oamenilor”, omului în care a intrat „duhul”, omului gata să fugă „dincolo” de cele văzute şi de cele nevăzute, omului ce se caută fugind de sine însuşi. Să nu uităm, fiecare cerc are acelaşi număr de grade, adică 360, iar circumferinţa este întotdeauna egală cu 2Πr. Conştiinţa oscilantă, estetic dubitativă, conferă originalului volum Dincolo de fugă un caracter deschis, o aură expresionistă de sorginte blagiană şi un nonconformism specific noului val ce cochetează barbian cu ocultismul. Ca nişte zeiţe septentrionale, poemelenumere domnesc cu măreţie, într-o solitudine de „pasăre om”, ascunzând „secrete albastre” şi alimentând conştiinţa infinitudinii. Fuga de sine, de propria-i identitate, de lume, de celălalt , într-un „dincolo” aleatoriu, misterios, anxios, trădează un comportament poetic de oarbă rotire, de inexplicabilă reluare de sine, în „infinitatea lui încă şi încă”

(Noica), într-o rotire de număr (im)perfect, ca într-o muzică a sferelor, cantr-o cerească simfonie neterminată. Pretutindeni Ideea este stăpână, deşi poeta „sculptează” vânturile abisale existenţiale, cu elementele spirituale ale numerelor ce guvernează ocult destinul omului. Paradoxal, orice număr şi-ar alege cititorul, pentru a-l reprezenta, pentru a se vedea în oglinda acestuia, va remarca că totul este şi rămâne unitate: Unul este totul! Unitatea cercului. Unitatea „ceţii” existenţiale văzută „dincolo de fugă”. Miguel de Unamuno avea dreptate când susţinea posibilitatea exprimării indefinitului şi invizibilului: şi „ceaţa are linii… să sculptăm chiar şi ceaţa” (v. Crez poetic). Camelia Iulia Radu ne oferă, credem noi, cel mai interogativ, mai original, seducător, misterios şi expresionist volum de poezie de până acum, scris „cu ochii închişi pe jumătate/ pe muchia prezentului” (133), „cu sângele cald din strigătul tău” (158). Fiecare din cele 110 numere-poem, numere-cerc, lasă impresia (am rămas un lovinescian!) unui „batic de mătase pe gâtul spânzuratului” (164) . Nu ştiu încă ce fel de mătase?! Autoarea merită felicitată pentru performanţa poetică de a-l fi determinat pe cititor să se descopere „dincolo de fugă”, pe sine, într-o misterioasă, simbolică şi dubitativă harpă de numere-cerc. Nu ştiu de ce-mi sună mai bine originea germanică a acestui instrument ce nu lipseşte din nicio orchestră simfonică: harfă! Harfă de numere-cerc sau „Dincolo de fugă”… 4 septembrie 2015, Bacău

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

_________ * Camelia Iuliana Radu, Dincolo de fugă, Editura agol, Bucureşti, 2015

note de lectură

Dumitru TÂLVESCU

Dumitru TÂLVESCU Dreptul la nefericire Liliana Terziu a editat 6 volume de poezie, până acum şi este la primul volum de eseuri. Acest volum de dincolo de cortina intimităţii etalează, ca într-un jurnal îndrăzneţ frământările existenţiale desprinse ca un siaj al adâncurilor din suflet. Acestea se răsfrâng şi se răsucesc în nenumărate faţete ale unei realităţi la care suntem martori toţi, dar pe care ea le cunoaşte cel mai bine: realitatea cotidiană a timpului prezent, femeia şi poziţia acesteia în societate, iubirea versus sexualitate sau necesitate socială, stările psihice judecate subiectiv prin prisma trăirilor avute în trecut, cu reverberaţiile acestora într-un prezent neconform (melancolie, singurătate, iubire….). „Lumea mea este formată dintr-un amestec eterogen şi antagonic de melancolie, visare, iubire, tristeţe, anxietate, mister, tăceri, amintiri, angoase, lacrimi, zâmbete, furie, lacrimi, oboseală, rugăciuni…” Acest modus vivendi se pare că este felul acceptat cu seninătate, în perspectiva unei trăiri dincolo de convenienţe sociale şi anturaje formale. Şi tot ea se întreabă, puţin mai încolo: „De ce să aspir la fericire?” Răspunsul pare dur, dacă nu ar fi de o sinceritate tulburătoare: „Aici, pe pământ, vreau să trăiesc pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, periculos, intens, incitant, complet, să ard pe 24

dinăuntru cu o flacără vie şi contagioasă, să pot fi, după caz, tristă, veselă, melancolică, plină de energie, supărată, exuberantă, entuziastă, amărâtă… Ei, bine, da, asta vreau să fiu, să am dreptul de a fi nefericită şi nu abonată la idealul unei fericiri iluzorii.” Deziluziile şi neîmplinirile, goana după răspunsuri şi explicaţiile care caută să badijoneze un suflet extrem de sensibil şi aparent singur, umplu volumul cu un adevărat poem în proză, în care transpare cu exactitate omul din noi, cunoscut, recunoscut sau ascuns, supus aceloraşi nevoi, griji, căutări şi sentimente, fie că este bărbat sau femeie. Din perspectiva Lilianei Terziu, paginile acestei cărţi sunt un elogiu strict adresat femeii ca parteneră a bărbatului, totodată o pledoarie în favoarea femeii ca individ, din punctul meu de vedere mult mai dotată intelectual decât bărbaţii, mai sinceră şi înţeleaptă decât ei, capabilă să sufere, să rabde, să spere şi să renunţe la aproape tot, pentru liniştea familiei, a mediului imediat. Şi, summa cum laudae, capabilă de a da viaţă, cel mai minunat dar, pentru care şi poate numai pentru atât, să transformăm opiniile despre femei în elogii. Apoi, cartea dezvăluie trăirile autoarei, indisolubil împletite cu regrete şi speranţe, într-un ghem de presupuse Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Dumitru TÂLVESCU

iluzii care se pot destrăma în urma unui dor permanent şi a unei pofte de viaţă acute. Am uşoara senzaţie de déjà lu în multe din capitolele acestei cărţi, pentru că, deşi ea e scrisă de un OM femeie, mă simt dominat în calitate de OM bărbat, de aceleaşi stări, reverii şi neîmpliniri, mereu în aşteptarea unor schimbări care întârzie să apară, la fel ca cele desfăşurate admirabil de autoare. Melancolia, melancolicul, stări şi atitudini sunt analizate aproape ca întrun manual de psihologie, dominant fiind sentimentul de iubire, al căutării ei şi, în final, iluzia găsirii acesteia ca revelaţie, în acelaşi registru fiind prezentate şi analizate prin căutare de răspunsuri, prin întrebări, singurătatea, frumuseţea, dorinţele, pentru ca, în final, capitolul „Rugăciune” să dovedească adevărata stare de a fi a Lilianei Terziu, privită doar cu subiectivism şi în directă relaţionare cu Dumnezeu, iremediabil şi ireconciliabil iubind. Pentru că, opinez aici doar ca o părere personală, iubim o singura dată, restul, în cazul în care aceasta nu se materializează printr-o uniune pe viaţă, nu sunt decât căutări ale acesteia. Apoi dăruim dragoste, această stare e maleabilă, apare şi dispare, se însufleţeşte şi piere, durează perioade pe care nu le poţi controla, pentru că eşti sub imperiul iubirii, cauţi ce încă nu s-a împlinit, în timp ce lângă tine rămâne doar nostalgia, iluzia regăsirii, visele, care, se pare, sunt mai puternice decât realitatea pentru că te poţi refugia în ele şi să închizi cutia, rămânând deliberat pradă lor şi singurătăţii. Dar, căutând, mereu căutând paleative pentru starea de bine şi mulţumire, în ciuda unei realităţi din ce în ce mai greu de acceptat Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Dumitru TÂLVESCU

de cei care înţeleg şi au găsit adâncul cuvintelor şi adevărul din ele. Aşa cum a reuşit Liliana Boian Terziu, dincolo de masca unei femei impenetrabile, care-şi ascunde înţelepciunea ateniană sub o mască aparent afroditică… Cred că această carte ar trebui citită de toţi bărbaţii. Felul în care se descoperă Liliana Boian Terziu este comun tuturor femeilor, celor care înţeleg şi celor care încă mai caută răspunsuri. O pledoarie în favoarea unei lumi mai bune clădită pe sentimente de iubire şi compasiune, pe egalitate şi efort comun pentru înţelegere, adaptare şi evoluţie spirituală aleasă. Iar dacă acest aspect întârzie să se producă, nu e decât din cauza celor care continuă să-şi facă iluzii în singurătate, tânjind la fericirea terestră, trăind într-un libertinaj irelevant şi fără finalitate benefică, nici materială, dar nici spirituală. Iar din punctul meu de vedere, lăsând la o parte aspectul jurnalier al acestei cărţi, tematica abordată şi felul în care este scrisă întruneşte cu măiestrie un succes literar de care sunt convins. 25

anotimp

Ani BRADEA

Ani BRADEA Simple note Călător prin Transilvania Norul de praf alburiu şerpuia în spatele maşinii, ca o ceaţă densă care persista mult, umplând graniţele nevăzute ale drumului, pentru a se aşeza apoi pe iarbă, copaci şi în final pe caroserii. Cu greu reuşim să distingem semnele şoferului din maşina cu care ne intersectăm. Îndemna la temperare, viteza, chiar dacă nesemnificativă, ridica şi mai abitir colbul cuibărit în prundişul mărunt. Zona e încântătoare. Dealurile molcome, în nuanţe diferite de verde, culori proaspete, neafectate de arşiţă, urcă şi coboară odihnitor pentru ochi până la liziera pădurilor. Casele cu arhitectura lor inconfundabilă, specifică satelor Transilvaniei colonizate cândva, îmbogăţesc cromatic tabloul conturat în goană. La capătul acestui drum ne aşteaptă ansamblul medieval pe care dorim să-l vizităm, cu nelipsita biserică cetate în jurul căreia saşii au ridicat fortificaţii, ziduri şi turnuri de apărare, multe rezistând miraculos, aproape intacte până în zilele 26

noastre. Dar numai ele au rămas, structura etnică a comunităţilor a suferit mari transformări. Saşii, fiind minoritatea cea mai bine reprezentată, au ajuns în coada clasamentului, în urma altor etnii cu o natalitate mult mai prolifică. De fiecare dată când am trecut prin satele astea, multe dintre ele sunt tăiate de drumul naţional, mi-a trecut prin minte gândul că noi, românii, nu conştientizăm cu adevărat valoarea acestor bogăţii arhitecturale, pe care ei, trecând într-un timp istoric pe-aici, le-au clădit pe pământul nostru şi tot acolo le-au lăsat. În preajma bisericilor fortificate, cel puţin a celor care sunt vizitabile, vei auzi rar vorbindu-se româneşte. Predomină, cum e de aşteptat, germana, dar (şi asta datorită extraordinarei mediatizări a prinţului Charles) şi engleza, franceza, chiar şi unele limbi asiatice pot fi auzite frecvent. Din păcate multe edificii de acest fel sunt închise, nerenovate, nici măcar în proces de conservare, încremenite în maiestuozitatea lor şi resemnate în apropierea unui final pe care nimeni nu pare interesat să-l împiedice. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Ani BRADEA

Am zărit la un moment dat o biserică evanghelică de pe şosea, din mersul maşinii, dar, deşi avea un panou de promovare amplasat pe marginea drumului, nu putea fi vizitată. Mai mult, bătrâna scară de lemn acoperită care ducea până la intrare era aşternută cu un covor din coji de seminţe. Zidurile înalte împiedicau orice privire să ajungă în interiorul micii cetăţi, iar valul de cerşetori ne-a determinat să urcăm degrabă în maşină şi să plecăm de acolo. Trecem peste un podeţ şi traversăm o uliţă largă, centrul localităţii. În faţă se ivesc clădirile impunătoare, cu atât de cunoscutul turn al bisericii înconjurat de balconul de lemn. Un afiş cu litere de-o şchioapă anunţă o expoziţie de pictură găzduită de una dintre case. Una care poartă un nume străin precedat de un titlu nobiliar: Casa Von.... Sub zidurile fortificaţiei însă e mare agitaţie. În câteva corturi şi pe terase improvizate se vând băuturi, dulciuri, kitschuri colorate strident pe post de obiecte tradiţionale, îngheţată, vată de zahăr, gogoşi; marfă şi atmosferă autentică de bâlci. Pe o scenă amplasată exact în faţa intrării în complexul medieval se execută în draci, într-o căldură imposibilă chiar şi din postura de privitor, un dans ţigănesc. Un bărbat rotofei, cu ilicul negru încercând fără sorţi de izbândă să acopere un abdomen imens, încorsetat în

cămaşa albă întinsă până la limita de suportabilitate a nasturilor şi contrastând puternic cu nuanţa pielii zărite în zona decolteului adânc, acolo unde sclipeşte în soare un lanţ gros-gălbui, ţipă cu putere în microfon, şi prin mijlocirea boxelor în urechile auditoriului, un cântec despre copii şi nevastă. În jurul lui, cinci-şase tineri de vârste şi înălţimi diferite (fete cu rochii lungi înflorate, pe fond roşu ţipător şi băieţi cu pălării negre, ale căror boruri prea largi le acoperă trăsăturile) execută pasional dansul atât de apăsat, cadenţat şi scuturat al ţiganilor. În hărmălaia asta încercăm să aflăm unde se află anunţata expoziţie şi întrebăm un localnic (cel puţin aşa părea). Casa von cum? – întreabă mirat omul, apoi detaliile îl lămuresc, doar numele nu se potrivea cu satul în care trăia el de-o viaţă, şi ne arată o intrare în stânga scenei. Un interior elegant ne întâmpină, proaspăt renovat, o sală largă, cu altele de-o parte şi de alta, dar goale, iar drept în faţă o scară impunătoare marchează drumul spre spaţiul expoziţional. Pe trepte aleargă în sus şi în jos copii. Unii poartă costume populare, alţii sunt îmbrăcaţi obişnuit, toţi râd şi se hârjonesc. La etaj se deschid trei încăperi superbe. Una în care dă capătul scării şi două de o parte şi de alta a acesteia. Pereţii sunt decoraţi cu tablouri, expoziţia propriu-zisă,

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Ani BRADEA

iar din loc în loc puţine obiecte de mobilier: sfeşnice cu lumânări, ele însele obiecte de artă, o băncuţă de lemn vopsită în negru, în mijlocul sălii din dreapta, o ladă săsească amenajată tot ca loc de şezut. Peste tot însă mişună copii. Ferestrele sunt deschise, muzica de afară inundă spaţiul şi, fiind atât de nepotrivită cu interiorul, am senzaţia că se izbeşte de pereţi, negăsindu-şi locul. Lângă un pervaz, aplecat pe jumătate în afară, stă un bărbat care, prin înfăţişare şi felul de a se manifesta, contrastează cu figurile celorlalţi. Este cel care „păzeşte” expoziţia şi, am aflat apoi, unul dintre autori. Intrăm în vorbă, eu intrigată până la perplexitate de atmosferă. Îl întreb cum se împacă muzica asta, agitaţia dinăuntru şi afară cu interiorul elegant şi sobrietatea lucrărilor de pe pereţi. Îmi arată în mulţime un domn cu pălărie albă, de data asta figură cu totul atipică, e lordul nu ştiu care şi a fost cu soţia mai devreme să viziteze expoziţia. Nu-mi vine să cred! Lordul? Da, are o casă aici, dincolo de piaţeta aceasta (un loc viran în faţa complexului medieval). Se pare că Prinţul şi-a adus toate neamurile să cumpere proprietăţi prin satele Transilvaniei! Între timp viermuiala din jur creşte. Copiii se alergă, se joacă dea ascunselea, trecând râzând dintr-o sală în alta. Doi adolescenţi în costume populare (băiat şi fată) se

tachinează drăgăstos, în vecinătatea unui nud. Îmbujorată fata se înalţă pe vărfuri şi aşază pe furiş un sărut pe obrazul băiatului. Aflu că am nimerit în mijlocul unui festival interetnic de tradiţii şi obiceiuri, că nu e mereu aşa. Informaţia vine tocmai în momentul în care mă întrebam în sinea mea ce caută o asemenea expoziţie într-un astfel de loc şi pentru cine? În toată mulţimea asta pestriţă, cunoscători nu par să existe, dar ni se spune că tabloul care tronează în mijlocul peretului din cea de-a treia sală tocmai a fost achiziţionat de excentricul lord. Sunt gata-gata să izbucnesc în râs. Imaginea întregului, a tot ce se întâmpla acolo, era ruptă parcă din filmele lui Kusturica. Era fantastică şi, în acelaşi timp, un oximoron perfect! Ritmurile drăceşti se izbesc în continuare de pereţi, copiii alergă, urcă şi coboară scara, se împing, râd, gălăgia e infernală, iar eu privesc insistent o natură statică: o portocală erotic desfăcută pe fond negru. Toată nebunia asta nemaiîntâlnită (eu una n-am mai văzut aşa ceva) m-a dus cu gândul la Moromeţii lui Preda şi la amuzanta descriere făcută de Ilie Moromete unei dimineţi în casa plină de copii a lui „alde Pisică”: „Din paturile lor, copiii au sărit jos şi acolo în faţa mea a început o viermuială... Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Ani BRADEA

desfaci, că uite aşa le umblau crăcile pe sus; şi se rostogoleau; şi se dădeau de-amboua; şi se loveau la burtă; şi pârâiau cămăşile de pe ei…” Totul în vreme ce nevasta omului „căsca şi cu pieptenele în mână începuse să se ţesale.”

atunci îmi propun să cumpăr altul, din banii mei, unul mai puţin atins de vulgaritate. Dar au trecut, aşa cum spuneam, mai bine de cincisprezece ani şi eu continuu să-l privesc, de nenumărate ori, în fiecare zi a existenţei mele… Până la urmă, cred că omul se poate obişnui cu vulgaritatea, atât de mult încât, chiar dacă o dispreţuieşte, şi spune mereu că îşi doreşte altceva, continuă să o păstreze în preajmă, cu un soi de voluptate bolnăvicioasă. Primul meu ceas! Cât de încântată am fost când tata mi-a dăruit primul ceas de mână. Primul şi ultimul, n-am mai avut niciodată un astfel de accesoriu, n-am vrut! L-am primit ca recompensă pentru un premiu şcolar. Parcă-l văd şi acum, gălbui, cu o curea de piele maro, mai frumos decât al surorii mele, şi ea fusese premiantă, dar al ei avea rama albicioasă. Culoarea nobiliară mă făcea să cred că al meu e mai valoros. Poate chiar era. Tata glumea cu noi în fiecare seară când, ca două fete cuminţi ce nu doreau să strice ceva la bijuteriile lor, îl rugam să ne întoarcă ceasurile. Răspunsul lui era invariabil acelaşi: şi cum să le întorc, pe spate, pe burtă?...Hai, măi, tati! Pe-atunci timpul nu exista pentru mine. Nu-l măsuram, nu aveam niciun interes să fac asta. Dar era vital să funcţioneze ceasul meu, în caz că, în nesfârşita oră de matematică, m-ar fi întrebat vreun

Filă de jurnal Simt o imperioasă dorinţă să distrug toate ceasurile din viaţa mea. Pe toate cele de acum, pe câte vor fi fost înainte, şi aş începe cu cel care se lăbărţează în privirea mea, depăşindu-şi spaţiul modest ce i-a fost alocat, strict cei 20-25 cm situaţi între fereastră şi tocul uşii. E de un kitsch ordinar obiectul acesta, pe care l-am privit mai mult decât pe orice altceva în ultimii cincisprezece ani. Două coloane de plastic (de fapt, o imitaţie grosolană a unor coloane, se aseamănă mai mult cu nişte burghie mai groase) susţin o cupolă încă şi mai caraghioasă. Între ele, o ferestruică în spatele căreia cadranul cu cifre e măturat fără întrerupere (dincolo de momentele când îi moare bateria) de un secundar pe care zace un fluture. Kitschos şi el, condamnat să nu ajungă niciodată la florile ce se iţesc dedesubt. De plastic, evident! E monstruoasă întreaga construcţie! Mi-am spus asta din prima zi în care am început să lucrez (să trăiesc de fapt) între pereţii aceştia. Şi tot de Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Ani BRADEA

coleg cât mai e până la pauză. Încă mai am pe undeva acest ceas, dacă-l întorc, sunt sigură că mai ticăie. Doar că, între timp, am înţeles şi ce măsoară el. Şi prefer să stea oprit. Chiar dacă toate celelalte ceasuri care mi-au invadat viaţa, urmărindu-mă peste tot, pe pereţi, în telefon, în computer, ticăie de zor. Ce-i drept, fără să le aud. Doar simt!

să se întâmple asta, citez din jurnalul indian al maestrului: „Nu ştiu cum să iubesc. (…) Eu iubesc închis. Aş vrea să mângâi, şi nu pot. Mi-e ruşine. Mi se pare că aş fi ridicul, că aş fi rus. (Am oroare de ruşi, de tot ce e ieftin şi victorios în bestiile acestea din noi şi din cărţi. Căci fiecare avem câte un rus în suflet.) (…) Nu mă pot deschide dragostii. Rămân închis, mut. Confesiunile mele nu sunt pornite din dragoste – ci din drama mea lăuntrică. Spun – ca să închid un capitol, ca să verific o rană. Când i-am povestit de-a fir a păr povestea mea cu M., Jenny a început să plângă şi mi s-a dat. (…) Stupid. N-o iubeam deloc, iubeam ca un smintit pe M., şi ca să-mi verific pasiunea aceea, să-i cunosc marginile, încercasem confesiunea. (…) Cu câtă mulţumire mă tăvăleam eu pe covor cu Jenny, amândoi isterizaţi şi inconştienţi, numai ca să pot constata: dacă pot face asta, încep a o pierde pe M. (…) Pe când cealaltă, M., când i-am atins umărul – am simţit că pătrunsesem în cele mai intime zone ale trupului şi sufletului ei, că mi se oferise toată, că eram cel dintâi care săvârşesc acest sacrilegiu, că, în sfârşit, intuisem o cunoaştere nouă, aproape mistică, a dragostii, a violenţei şi a ofrandei.” Cine să mai priceapă logica după care se ghidează sentimentele bărbaţilor? Și ei spun că noi suntem greu de înţeles!

Despre dragoste, un tărâm niciodată pe deplin explorat Mă scald în poveşti despre India. Scriitorii de azi şi cărţile lor, tot atâtea versiuni despre ţara contrastelor absolute, nu mă îndepărtează de Eliade, nu mă „vindecă” de India lui. Dimpotrivă, mă îmboldesc să-l recitesc, să-i redescopăr însemnările tinereţii. Iam citit jurnalul indian duminica asta şi mi s-a făcut, firesc, dor de povestea Maitreyi. Acum, chiar dacă nu o mai văd cu ochii adolescentei de atunci (a fost cartea mea preferată o vreme), chiar dacă peste povestea iniţială s-au aşezat jurnale, corespondenţe, articole citite, toate menite să rupă vraja ţesută în jurul romanului, şi a replicii sale „Dragostea nu moare”, constat că interesul nu mi-e deloc diminuat. Ba chiar simt nevoia să recompun, întrun fel, povestea risipită în toate poveştile care s-au spus şi s-au scris despre cei doi îndrăgostiţi. Dar, până 30

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

interpretări

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR „Izabel şi apele diavolului” Cu peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa mai mult 80 de tomuri, fără a mai lua în calcul jurnalele intime şi manuscrisele inedite. Două sunt sursele de inspiraţie ale prozei fantastice eliadeşti, una de inspiraţie folclorică, pe linia „Domnişoarei Christina” et comp., alta care are în centru India magică, ilustrată prin operele „Izabel şi apele diavolului” şi „Maitreyi”. Mai puţin cunoscut publicului larg, romanul „Izabel şi apele diavolului” dezvăluie un Eliade tânăr, un Eliade în plină formare intelectuală, atras de ştiinţele raţionaliste sau deopotrivă oculte, supus fără tăgadă exotismului şi mirajului indianisticii. Printr-unul din personajele sale, Eliade face afirmaţii care îl deconspiră: „Nu e uşor de înţeles un geniu, dar e cu neputinţă de înţeles un geniu sterp. Sunt culmi muntoase pe care le poţi urca, tocmai pentru că sunt luminoase. Când peste tot pluteşte negura şi peste tot ameninţă Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

prăpăstiile nedumeririlor, nimeni, nimeni nu poate cunoaşte acel munte, care nu are nici nume, nici stăpân.” Sunt păreri care se vor desfăşura mai târziu în demonstraţii de anvergură, sau care se vor sublimate în ficţiune. Aparţinând unei anumite tipologii, personajul central al romanului „Izabel şi apele diavolului”, tânăr profesor sosit în India, îşi descrie el însuşi ascensiunea, frământările, formarea: „Libertatea mea e ascensiune; oriunde. Infernul e sus, aşa să ştiţi. Raiul e şi mai sus, dar el nu mă interesează. Orice cale aş bate, muşchii mei se zgârcesc şi oasele ajung pietre îndată ce simt valea. Nu sunt aristocrat, pentru că nu vreau să ştiu de strămoşii mei... Şi nu sunt parvenit, pentru că nu doresc fructele trudei mele; nu vânez ca să mă hrănesc, ci ca să mă joc. Sunt Eu însumi, în toate formele şi gândurile mele. Nu învăţ regulile jocului. Cred că nu l-aş mai putea juca. Să-mi amintesc de ceilalţi ani? Iată: dacă am cunoscut psihologia unui viciu, nu l-am putut practica. De acum sunt înfometat de neprevăzut.” Liviu 31

Diana TRANDAFIR

Bordoş afirma că acest roman de început „ilustrează continua tensiune a spiritului lui Eliade între magic şi mistic, între voinţă şi har, între autorealizarea eului şi pierderea de sine în dumnezeire. Nehotărârea de a se desprinde pe de-a-ntregul din orizontul îndumnezeirii magice, al creării sufletului nemuritor prin voinţă şi efort propriu, a primit hrană nouă odată ajuns în India. Metafizica realistă de care vorbeşte în roman se dovedeşte a fi aproape un sinonim pentru tantra. Ea este pusă în termenii manifestării realului prin joc şi a creaţiei prin logos, aşa cum sunt înţelese de filosofia indiană (mai precis, aşa cum o înţelegea Eliade atunci)”. Cartea este prima operă pe care Mircea Eliade a publicat-o în volum, dar scrisese până atunci cel puţin două romane, păstrate în manuscris, şi publicase mai multe studii şi articole cu caracter ştiinţific. Surprinzător însă, la această primă întâlnire cu publicul românesc, prozatorul aflat în India, oferă o stranie poveste de dragoste care se petrece chiar în India, numai că locul acţiunii reprezintă în roman doar un fundal, cu rolul de contrapunct exotic la lumea închisă a coloniştilor britanici din rândul căreia fac parte personajele. Totuşi, adevărata măsură a elanului său de prozator e de găsit altundeva, şi anume în frământările personajului central al romanului.

Acesta este un savant mistuit de pasiuni ştiinţifice şi patimi omeneşti, gata să se supună oricărei experienţe pentru a dobândi bogăţie interioară. Iată cum se derulează gândurile personajului central raportate la eros: „O fată mă interesează prin virtuţile şi viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebuneşti îmbrăţişări, eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii de ochi noi şi savura priveliştea membrelor desfăcute sau incinerate. Am iubit prea mult metafizica pentru a nu ajunge un apropiat al fetelor. Şi cu cât mă apropiam mai mult, cu atât eram mai liber şi mai calm în gândurile mele. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Sexul, pentru mine, nu e decât o libertate în plus şi o dogmă pe care o pot verifica sau anula. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta este drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.” Sunt astfel puse pe tapet frământările lăuntrice ale profesorului chinuit de „pasiuni ştiinţifice şi patimi omeneşti”, lăsând însă la început impresia că le poate suprima. De aceea personajul experimentează orice viaţa îi scoate în cale, manifestă o permanentă nedumerire în faţa ei şi-şi maschează lipsa de empatie faţă de semenii săi. Astfel, el îşi descoperă dublul său întunecat, seduce fecioare inocente dintr-un pur elan intelectual, conversează dialectic cu

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Diana TRANDAFIR

semnal

aristocraţi şi se bucură amabil de mediocritatea burgheză a gazdelor sale, dar în cele din urmă sfârşeşte prin a se îndrăgosti de tânăra Izabel. „Izabel şi apele diavolului” dă semne despre drumul pe care îl va parcurge prozatorul cu viitoarele sale cărţi de ficţiune, poate prefigurând controversa privind natura stării mistice, poate anunţând capodopera, şi aceasta controversată, ce o va avea ca protagonistă pe misterioasa Maitreyi. În tinereţe, filozofia indiană devenise a doua pasiune a lui Mircea Eliade, după cultura italiană. Se ştie cum, obţinând o bursă particulară, scriitorul începe să studieze limba sanscrită şi yoga. Întors la Bucureşti, îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga, apoi publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice. „Izabel…” se încadrează pe această linie, rămânând o carte frământată, nonlineară, prin mărturisirea unui tânăr încolţit de multiple întrebări. Acesta alege o cale mult prea directă pentru a găsi unele răspunsuri, cale ce îl va duce spre apele adânci ale demonilor personali. Meditativă, adâncă, scriitura eliadescă are o forţă aparte, misterioasă şi stranie, chiar de la acest prim roman. Cu foarte puţine detalii, scriitorul creionează stări şi adânceşte reflecţii. Deşi se va şlefui în timp, formula sa prozastică străluceşte prin cultură şi scriitură. Actualitatea scrierilor lui Eliade va fi probată de-a lungul carierei de scriitor şi mai apoi prin traducerea post-mortem a multora din operelor de căpătâi (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). Redescoperind prin lectura acestui roman libertatea religioasă, literatura de tip fantastic cu toate „reţetele” şi misterele sale şi fronda specifică tânărului Eliade, în rândul cititorilor din generaţiile tinere se poate redeştepta interesul pentru opera şi viaţa acestui important autor. Posibil... Ceea ce n-ar fi lucru puţin... Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

istorie recentă

Florin Severius FRĂŢILĂ

Florin Severius FRĂŢILĂ Pacienţii politici (6) Anul 2012 rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul (victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare) alianţei social-liberale (USL) au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice (manifestaţiile antibăsiste de stradă din ianuarie şi februarie, alegerile locale din iunie, referendumul de demitere a preşedintelui, alegerile parlamentare), românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise. Volumul „Pacienţii politici”, din care public aici o altă serie de fragmente-jurnal, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii: jocurile din jurul puterii, falsele camaraderii şi, pe alocuri, impostura, care, inevitabil, vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului. • „Jurnal anapoda”. Lansare de carte la Casa de Cultură „Geo Bogza”, în prezenţa autorului, scriitorul bucureştean Ion Ochinciuc, iubitor al meleagurilor şi culturii câmpinene (în ultimii trei ani îşi petrece verile într-un imobil închiriat din strada Griviţei). Prilej de bucurie pentru mine, după toată perioada asta zbuciumată de campanie. Pe Ochinciuc l-am cunoscut de puţină vreme, prin intermediul Aurorei, o 34

colegă de redacţie. Am discutat, pe teme literare, de două sau trei ori în foişorul vilei în care s-a retras, „departe de Bucureştiul cosmopolit, îmbâcsit”. Un om fascinant, trecut prin vâltorile vieţii (are peste 80 de ani), agreabil şi fin cunoscător de literatură, cultură universală, istorie. Arela activ zeci de cărţi scrise şi o experienţă publicistică de invidiat. Lansarea, destul de slab mediatizată, a strâns puţină lume în sala mică de la „Geo Bogza”. Printre invitaţi şi eseistul Christian Crăciun, omul care aduce, de fiecare dată, povestea cărţii: „Suntem o ţară care suferă de amnezie, care are o frică patologică faţă de memoria istoriei, iar jurnalele sunt o modalitate de vindecare a acestei carenţe. Dl. Ion Ochinciuc este un martor privilegiat al mai multor epoci istorice, are un trecut teribil, mult har moldovenesc, ştie să pună în scenă personalităţile, văzându-le dramatic, fără încrâncenare, rezumând o situaţie printr-o anecdotă sau o vorbă de duh. Are condei uşor, scrie spinţar şi cartea se citeşte pe nerăsuflate. Amintirile dau năvală şi ideea de a nu păstra stricta înşirare cronologică mi se pare foarte bună. Ion Ochinciuc este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă şi este un iubitor al comediei Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

umane în nesecata ei inventivitate.” E o plăcere să-l asculţi pe Christian! Sper să îl oblig (prin valoarea lucrării) să vorbească la fel de frumos şi la debutul meu editorial, care nu este departe. Încă lucrez la volumul de publicistică „Rămân să disper printre ai mei”, pe care intenţionez să-l trimit la tipar până în toamnă. 16 iunie 2012

(...)!”. Oare ce le dă, de sunt atât de fideli?! Aşa s-a scris istoria şi peste câteva zile, aleşii „neamului” vor fi învestiţi în funcţii publice, iar administraţia locală va rămâne, ca şi până acum, un instrument la îndemâna unor bolşevici mai spălaţi. Deja se „negociază” viitoarea coaliţie majoritară din Consiliul Local. Cea mai vehiculată variantă este USL – PP-DD (majoritate confortabilă- 12 voturi), cu PDL în opoziţie. Nu contează! Orice formulă este la îndemâna păpuşarilor. La partid nu ne cere nimeni părerea, ceea ce înseamnă că Vigu a făcut jocurile. 19 iunie 2012

• A trecut mai bine de o săptămână de la alegeri şi multă lume încă nu îşi explică rezultatul local pe fondul victoriei zdrobitoare a USL în ţară. Circulă tot soiul de zvonuri, amplificate de scenarii hilare şi intoxicări meşteşugite, funcţie de interesele celor care le propagă. În ce mă priveşte (am spus-o şi public în ultima scriitură din gazetă), cred că votul la Câmpina a fost influenţat, în mod evident, de factori externi, din moment ce PP-DD, un partid înfiinţat de puţin timp, a obţinut cel mai bun scor din România în mediul urban. Ecuaţie grea, cu multe bănuite şi foarte multe nebănuite! Votanţi direcţionaţi (şi aici nu mă refer doar la pătura pauperă), până la amănunt, după interesul celor ce hotărăsc destinele oraşului. În sprijinul acestui raţionament poate fi reţinut şi rezultatul PDL în Consiliul Local, partid cu imaginea profund erodată, care a înregistrat un scor cu mult mai bun decât în perioada sa de glorie. Aproape că s-a reeditat anomalia electorală de la alegerile europarlamentare, când EBA - progenitura băsescului - a primit, în zona noastră, mii de voturi pe mâna unor afacerişti locali îndatoraţi la încrengătura pedelistă, dirijată în tot judeţul de acea Roberta. Nu mai vorbesc de sutele de ţigani ce se călcau în picioare să aplice ştampila, cu un ceas înaintea închiderii urnelor, la secţiile din Turnătorie! Pentru cine? Pentru „primarul care a fost şi vrem să rămână, că ne dă Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

• Decizia justiţiei de a-l trimite după gratii pe fostul premier Adrian Năstase va rămâne un punct de referinţă în politica post-decembristă. Încă nu înţeleg foarte clar motivele (acuzaţiile, probatoriul) pentru care fostul demnitar de rang înalt a ajuns după gratii şi nici gestul său extrem, tentativa de suicid. În schimb, merită subliniată setea de sânge a hăitaşilor din presa centrală (mai ales televiziunile) ce exacerbează o stare de intoleranţă cu efecte nocive în conştiinţa publică. Cred că arestarea lui Năstase trebuie privită cu indiferenţă şi atât. Putregaiul politic este mult mai adânc şi asta vom vedea, cu siguranţă, în timpul care urmează. Mâine va avea loc ceremonia de învestire a aleşilor locali. Primarul şi consilierii vor depune jurământul, după care se va alege, prin vot secret, viceprimarul. Ixulescu îl vrea în continuare pe nea Nelu şi nu am niciun dubiu că aşa va fi. Cu toate astea, micuţul are emoţii, se teme de o trădare în coaliţia recent pritocită. PDL-ul vrea funcţia pentru avocata M. Clinciu. Şanse, aproximativ zero! Ixulescu are variante de vot şi în PDL (două, trei mâini), în caz că se întâmplă o 35

Florin Severius FRĂŢILĂ

neascultare de ordin. În ce ne priveşte, votăm pentru instalarea lui nea Nelu. Vigu susţine că suntem datori să respectăm înţelegerile din alianţa cu PSD. Ce mizerie! Numai noi suntem datori, dar ei, în campanie, ce datorie au respectat? 26 iunie 2012 • Biţă şi Victoraş deplâng soarta lui Adrian Năstase. Cei doi se ţin de mână în conferinţă de presă şi elogiază activitatea universitară şi politică a fostului premier. Senatorul Biţă: „Nu trebuie să uităm că Năstase a fost şi rămâne unul dintre stâlpii politicii româneşti de după 1990. Puţini politicieni români se pot lăuda cu înaltele demnităţi şi funcţii de conducere deţinute de el de-a lungul carierei sale politice. Adrian Năstase rămâne un rafinat om de cultură ce colecţionează hărţi din România, în timp ce alţii colecţionează oi. Năstase este acuzat, fără ca instanţa care l-a condamnat să deţină vreo probă în acest sens, că ar fi adus statului un prejudiciu de un milion şi jumătate de euro, prejudiciu nerecunoscut de nicio instituţie sau autoritate publică centrală (...)”. În completarea lui Biţă a glăsuit şi fostul deputat PDSR (azi PSD) Victoraş, proprietar de BIG, prin metoda MEBO: „Să nu uităm că Adrian Năstase a ajutat foarte mult Câmpina, direcţionând spre oraşul nostru, pentru investiţii publice, aproximativ 38 de miliarde de lei vechi. Fondurile au fost alocate pe programe concrete, printre care s-au numărat şi cele referitoare la asfaltarea a numeroase străzi. Cel mai important program, realizat cu sprijinul excelenţei sale premierul României din acea vreme, a fost cedarea de către Ministerul Culturii a Casei cu Grifoni, unde ulterior municipalitatea a amenajat sediul Primăriei. Îmi pare rău de nedreptatea care i se întâmplă lui Adrian Năstase şi mă 36

Florin Severius FRĂŢILĂ

folosesc de această ocazie să-i transmit că noi, Câmpina, îi suntem aproape în aceste momente dificile.” Stima noastră şi mândria!... Ăştia chiar îl iubesc pe cel ce ne invita, mai de mult, să-i numărăm ouăle... de la găinăria răsărită la Cornu! Aferim! 27 iunie 2012 • S-a produs învestirea. „Noua” administraţie a oraşului este, în proporţie de 80%, aceeaşi. Momentul aşteptat cu mare interes, alegerea viceprimarului, n-a adus nicio surpriză. Cu 12 voturi primite din partea USL – PP-DD, nea Nelu s-a ales cu un nou mandat. După depunerea jurământului, vicele a declarat că îşi propune să colaboreze la fel de bine cu primarul, dar că, fiind exponentul unei alianţe majoritare în Consiliul Local, se va implica în utilizarea cât mai judicioasă a banului public. Adică, ciocu’ mic, că am venit noi la putere! Îşi pregăteşte răzbunarea având în vedere că, în ultimii patru ani, a fost pus la colţ de majoritatea pedelistă, dirijată din umbră de Serghei şi acoliţii. După negocierile purtate de Vigu, liberalismul a ieşit cel mai şifonat, cu doar trei consilieri în legislativ şi doi preşedinţi de comisii, la cultură şi administraţie publică. Mi s-a propus portofoliul de la cultură şi am fost de acord, spre disperarea pedeliştilor, care ar fi vrut pe oricine în locul meu. Din păcate Mirică (locul 9 pe lista comună) a rămas în afara Consiliului Local. Algoritmul politic şi maşinaţiunile electorale l-au aruncat sub linia roşie. Numai retragerea lui Călin (se aude că va fi numit manager la Spitalul Municipal) ar putea repara situaţia. Vigu a promis că rezolvă. E conştient de subţirimea „lotului” liberal din administraţie. 28 iunie 2012

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

• Conflictul la vârf în politica românească se acutizează. USL-ul a hotărât suspendarea lui Băsescu şi îi cheamă pe români la urne. Antenele felixului îi vor capul, cu orice preţ, matrozului de la Cotroceni. Turnătorul îşi joacă ultima carte, înainte de a ajunge după gratii. Nu cred că un regim trebuie înlăturat prin manipularea maselor, ci cu argumente politice solide şi prin competenţă administrativă. Am expus o astfel de teorie la partid şi am fost trimis la munca de jos, la propagandă antibăsistă prin cartiere. Bolşevism în floare la partidul liberal! În celula locală a USL s-a dat ordin de mobilizare şi pesediştii au ieşit grabnic la luptă cu toate „regimentele” ţinute în rezervă la alegerile locale. Ce scârbă mi-e! Vigu simte miros de Parlament şi se implică drăceşte pentru un scor electoral recomandabil în faţa şefilor. Încolţit de tăvălugul USL, Băsescu ţipă pe toate canalele cerând populaţiei să boicoteze referendumul. Dragnea şi Ponta, dimpotrivă. Procurorii pregătesc descinderi în zeci de localităţi unde se bănuieşte că USL-ul încearcă să fraudeze procesul electoral. Macoveica, trimisa noastră în Parlamentul Europei, înfierează „tentativa de lovitură de stat pusă la cale de Antonescu, Ponta şi Felix”, informând cancelariile occidentale că „în România statul de drept este în pericol fără Băsescu”. Reacţiile internaţionale nu au întârziat să apară. Ambasadele Angliei, SUA, Olandei şi Germaniei se declară îngrijorate de ofensiva în forţă a liderilor USL. Presiune uriaşă pe umerii lui Antonescu, deja uns preşedinte interimar. Nu-l văd bine în situaţia dată! În rest, poporul pare mai divizat ca niciodată. Consecinţă firească a lucrării iresponsabililor din politică şi din media aservită. 15 iulie 2012

• Nebunie totală. USL-ul trage de oameni să meargă la vot şi PDL-ul se dă de ceasul morţii să-i ţină în carantină. Nu cred că se va atinge pragul electoral necesar pentru demiterea matrozului, cu tot efortul propagandei useliste. La ultima şedinţă judeţeană de coaliţie, nea Nelu a primit sarcini clare - totul pentru demitere. Voievodul Mircea nu acceptă altă variantă. Sunt interese mari în joc. Sebi, asesoftul social-democrat, se implică puternic cu fonduri şi organizare în fiecare colegiu. Vrea să-l impresioneze pe amicul Viorel, alături de care pune ţara la cale. Lupii tineri simt mirosul de sânge, numai că, vorba unui amic şcolit la uşa multor civilizaţii, „ăştia din generaţia lui Viorel, Sebi, Şova şi toată pleiada asta de parveniţi din politică, indiferent de culoare, n-au educaţie şi morală, sunt adevărate hiene însetate de putere, incapabili să folosească demnitatea publică în interes general! Sunt crescuţi în umbra hrebenciucilor, cozmâncilor şi adrienilor fără autoritate morală, care au uscat neamul ăsta în ultimii 25 de ani”. Cred că la această scurtă caracterizare ar mai trebui adăugat şi jaful naţional ţinut sub preş de instituţiile statului de drept. Legat de acest aspect, amicul meu crede că se lucrează în colaborare cu americanii, dar încă nu e momentul dezvăluirilor. Ce consolare! 25 iulie 2012

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

• Șapte milioane de voturi de blam au fost insuficiente pentru demiterea lui Băsescu. Legea ambiguă, lăsată la îndemîna interpreţilor justiţiei, a aruncat în derizoriu voinţa a mare parte din popor. Urâtă găselniţa cu listele electorale neactualizate! Traian rămâne la Cotroceni în urma unui calcul mincinos. Reacţia internaţională a avut un rol important în desfăşurarea ostilităţilor şi mai ales în decizia Curţii 37

Florin Severius FRĂŢILĂ

Constituţionale de a invalida rezultatul scrutinului. Victor Viorel şi Crin, împinşi de la spate de Felix, s-au grăbit să-şi execute adversarul; au pus o ţara întreagă pe jar şi a ieşit un mare NIMIC. Singurul „câştig” rămâne faptul că am văzut diletantismul de la vârful noii puterii useliste în toată splendoarea lui, ceea ce trebuie să ne pună foarte serios pe gânduri. Nu mai vorbesc de bolşevismul parlamentar! Interimatul lui Crin la Cotroceni a demonstrat că funcţia prezidenţială este o căciula prea mare pentru el. În ceea ce îl priveşte pe matrozul cauţionat de cancelariile occidentale, nu mă bucur, dar nici nu sunt trist că se întoarce în funcţie/ la butoane. Joacă o carte (corupţia, factor destabilizator cu implicaţii geostrategice) cu sprijinul americanilor şi mai are încă mult de licitat, atât în plan intern, cât şi extern! Se aude că de aici înainte începe djihadul valah. Sper ca cele şapte milioane de voturi în favoarea demiterii sale să fi fost o palmă usturătoare, cu efecte imediate în comportamentul şi priorităţile primului demnitar român. 30 iulie 2012

ceva! Cred că este o manevră de intimidare securisto-comunistă la adresa mea şi a primarilor PDL. N-am făcut aşa ceva, nu miam permis să fac acest lucru nici la alegerile locale şi nici la alte alegeri, să dau bani pentru a câştiga voturi. Mai mult, în această situaţie, noi nu aveam de ce să dăm bani, pentru că interesul nostru era ca oamenii să nu iasă la vot. Dacă cei din USL sunt bănuiţi că au dat bani oamenilor să meargă la vot, noi chiar nu am avut motiv să umblăm cu astfel de lucruri. Personal, niciodată nu mam pretat la astfel de manevre josnice de a cumpăra electoratul cu 50 sau 100 de lei. Cu atât mai puţin acum, când am auzit că oferta la referendum a fost de 20 lei.” Din toată pleiada de „argumente”, de reţinut este faptul că „niciodată nu m-am pretat la astfel de manevre josnice de a cumpăra electoratul cu 50 sau 100 de lei.” Cred că are dreptate, pentru că în duminica orbului (alegerile locale), nu el a motivat populaţia sărăcită din cartierul Turnătorie să iasă la vot, astfel încât, aproape de ora închiderii urnelor, să se producă o întreagă hemoragie de electori la cabine! Alţii, direct interesaţi, au făcut-o pentru el şi pentru ei înşişi, deopotrivă. Făţărnicie de manual! Puţine referiri în presă la adresa metodelor de influenţare a votului puse la cale de uselişti. Nu mă îndoiesc că Parchetul controlat de băsişti va acţiona în consecinţă. Pesedistul Dragnea a intrat deja în vizorul organelor. Dihonia întreţinută la vârful conducerii de stat se împrăştie ca o apă neagră şi urât mirositoare în toată ţara. Pentru majoritatea politicienilor, morala este precum guma de mestecat. Îţi cureţi dinţii şi o scuipi după ce îşi pierde gustul. 6 august 2012

• Presa anunţă că mai mulţi primari din judeţ s-au ales cu plângeri penale făcute în baza legii referendumului, pentru tentativă de influenţare a votului şi mită electorală. Printre ei şi edilul nostru care, odată inclus în lista „selectă” a cercetaţilor, a sărit ca ars încercând să se apere: „Mă surprinde că sunt citat alături de primarii din Băicoi, Apostolache şi încă două, trei localităţi prahovene, pentru că aş fi încălcat legea! Nu-mi vine să cred! Am înţeles că se fac cercetări de către poliţia judeţeană. Mă întreb de ce nu de către Parchetul şi Poliţia locală? Și în plus, mă mai întreb de ce apare Cosma la judeţ să anunţe acest lucru şi nu şefii PSD ori PNL Câmpina, care ar putea spune cu adevărat dacă eu am făcut aşa 38

• Se împlinesc două luni de la alegerile locale şi nu facem nimic concret. Mă aşteptam să începem în forţă cu proiecte pe Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Florin Severius FRĂŢILĂ

termen scurt, mediu şi lung pentru oraş, dar nu se întâmplă nimic. În tot timpul ăsta am avut cinci sau şase întâlniri cu aliaţii, total lipsite de esenţă, în sediul PSD (locaţie ce mă scoate din minţi). Discuţii banale şi mici scenarii de răzbunare la adresa adversarilor, puse la cale de nea Nelu, viceprimarul. Se simte pe cai mari şi vrea să le întoarcă aroganţele deţinătorilor puterii din mandatul trecut. „Să-i scoatem din toate comisiile posibile şi să-i şuntăm cât se poate, pe unde-i prindem! Aşa au procedat ei ani de zile şi acu’ e rândul nostru, că doar n-om fi proşti să-i lăsăm în pace!” - propune el cu satisfacţie şi viclenie. Surprinzător (sau nu!!!), gândul revanşard al micuţului pare a fi în asentimentul aliaţilor. La fiecare întâlnire am căutat să observ reacţii sănătoase din partea comesenilor şi de puţine ori am avut ocazia. Toţi cei cinsprezece (doisprezece consilieri locali, doi judeţeni - Jenica şi Vigu, plus senatorul Biţă, prezent din când în când) par mai degrabă interesaţi să menţină „echilibrul” intereselor de grup/ partid decât să combată anomalii ori să ridice probleme constructive pentru comunitate. „E normal, fiecare îşi calculează influenţa, interesul şi asta cere timp de acomodare. Noi trebuie să jonglăm toată treaba în favoarea noastră, să ne vindem scump pielea, să fim de acord doar dacă suntem sprijiniţi în proiectele noastre. Las’ că mă ocup eu de negocieri!” încearcă Vigu să mă liniştească. Nu sunt deloc liniştit! O astfel de abordare nu duce nicăieri şi în plus s-a mai ocupat şi altădată de „negocieri”. Până-n clipa de faţă, dintre toţi colegii de alianţă, cel mai aproape de gândul meu pare a fi doctorul Tifigiu. Facem eforturi să înţelegem cum funcţionează mecanismul puterii în versiunea ăstora. 15 august 2012

• Imposibila întoarcere. Încă nu-mi văd rostul în postura de ales local. Am crezut că pot dărâma munţii de nedreptate despre care am scris ani la rând. Nu e deloc aşa! În jurul meu s-a aşternut ceaţa perfidă a intereselor (încrengătura) ce îmi sădeşte îndoiala în suflet. Pe zi ce trece îmi dispare idealismul şi mă tem că drumul pe care merg se va sfârşi într-o fundătură. Deja regret pasul de a fi intrat mai adânc în politică. Mă gândesc tot mai serios să renunţ, însă prin acest gest nu aş face decât să mă recunosc învins de sistemul nenorocit care patronează totul. Cum să le explici celor care au crezut în tine, fără să pari slab, că nu îţi găseşti locul într-o astfel de mizerie, unde eşti supus fără discuţii compromisurilor, altele decât cele în interes public!? Trebuie să rezist şi să găsesc o soluţie de mijloc, pentru că nam de gând să ajung doar un alt îndulcit la sânul măruntei puteri! O mizerabilă componentă a încrengăturii este linşajul mediatic practicat, fără urmă de deontologie, de către mercenarii din presă, plătiţi din bani publici (de către politicienii mânjiţi) ori din puşculiţa privaţilor abonaţi la contracte cu statul, să arunce cu noroi în cei consideraţi incomozi, indiferent de ceea ce fac. Dacă îi deranjezi pe conducătorii aflaţi la butoane, fie că eşti adversar politic ori coleg incomod, te trezeşti îndată cu lături de presă în cap şi, suplimentar, cu o sumedenie de comentatori virtuali, plătiţi şi ei să te scuipe. Trebuie să ai o fire puternică şi un motiv serios pentru a continua într-o astfel de gherilă politicosocială! Eu încă îl mai caut. Poate doar gândul că într-o bună zi oamenii de bună credinţă vor separa grâul de neghină îmi mai dă motive să sper. 23 august 2012

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

eveniment

Andreea ŞTEFAN

Ziua de 31 august a fost declarată oficial Ziua Limbii Române în anul 2011. Pentru a o cinsti cum se cuvinte şi anul acesta, Consiliul Local, prin comisia de cultură, Cercul literar al Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” şi Biblioteca „Dr. C. I. Istrati” şi-au dat din nou mâna şi au organizat sâmbătă, 29 august, „Maratonul poeziei”, pe terasa cafenelei din strada Griviţei nr. 95. Cu acest prilej, au fost premiaţi şi câştigătorii Concursului Naţional de Literatură „Geo Bogza”. Manifestarea face parte din programul cultural propus anul acesta de Comisia de Cultură a Consiliului Local, condusă de Florin Severius Frăţilă, care a făcut dovada că, în afara politicii şi a administraţiei, se ocupă şi cu scrisul. Invitaţi de marcă, scriitori şi critici literari din Bucureşti, Ploieşti, Sinaia, Braşov şi din alte localităţi, au ocupat locurile înainte de ora 11,00, când era programată deschiderea evenimentului şi, timp de câteva ore, s-au lăsat în voia cuvântului scris şi spus. „Întâmplarea de astăzi aş vrea să se desfăşoare sub acest semn, al libertăţii de opinie, al libertăţii de

conştiinţă, al libertăţii care se întinde până acolo unde atinge libertatea celuilalt”, a spus, în deschidere, poetul Florin Dochia, sufletul acestei reuniuni cu tradiţie, înainte de a recita un poem semnat de Radu Gyr. Prima parte a fost dedicată concursului de literatură. În urma evaluării celor 49 de lucrări admise în Concursul Naţional de Literatură „Geo Bogza” 2015, juriul format din Florin Toma (preşedinte), Florin Dochia, Constantin Trandafir, Liliana Ene şi Ştefan Alexandru, a stabilit acordarea următoarelor premii: Marele premiu şi trofeul „Geo Bogza” - Alexandra Alina Negru din Suceava. Câştigătorii celorlalte premii sunt: Premiul I – Diana Andreea Beldeanu – Suceava; Premiul II – Victoriţa Tudor – Bucureşti; Premiul „Julia Hasdeu” – Mihaela Galu – Galaţi; Premiul „Al. Tudor-Miu” – Alexandra Bianca Dumencu – Suceava; Premiul „Ion T. Şovăială” – Anca Şerban – Craiova; Premiul „Gherasim Rusu Togan” – Anişoara Bradea – com. Măgeşti (Bihor); Premiul Bibliotecii Municipale «C. I. Istrati» - Gheraş Dumitru Alexandru – Suceava; Premiul revistei „Urmuz” – Alina Maria Vaman – Câmpulung-Moldovenesc; Premiul revistei „Viaţa Românească” – Miruna Iacob – Braşov. Trofeul Concursului a fost creat de Mirona Mara, după un desen de Al. Tudor-Miu, poet şi prieten al lui Geo Bogza. Pentru că legile actuale

Sărbătoarea Limbii Române la Câmpina

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Andreea ŞTEFAN

interzic decernarea de premii în bani, organizatorii i-au răsplătit pe cei aflaţi pe primele locuri cu aparate profesionale de fotografiat, iar ceilorlalţi le-au oferit cărţi. În a doua parte a întâlnirii, Maratonul Poeziei Româneşti, cei prezenţi au dat citire poemelor alese din creaţia proprie, fiind răsplătiţi, la final, cu „Atestate de poeţi maratonişti”. Alături de cei mari, 27 de poeţi-recitatori (Serghie Bucur, Viorica Răduţă, Maria Calciu, Bebe Toma, Codruţ Radi, Elena Glodean, Magda Mirea, Anastasia Tache, Călin Derzelea, Coca Popescu, Dan Drăguş, Diana Trandafir, Dinu Grigorescu, Florin Severius Frăţilă, Ioana Sandu, Livia Dimulescu, Maria Nicolai,

Marian Ruscu, Ştefan Al.-Saşa, Valentin Irimia, Vasile Ioan Ciutacu, Victoriţa Tudor, Ana Hâncu, Cornel Sântioan Cubleşan, Florin Dochia, Maria Dobrescu, Sorin Vânătoru), s-au înscris curajoase la cuvânt mai tinerele Ioana Irimia şi Emma Ana Maria Oiştie, care au recitat „Puşculiţa fermecată”, respectiv „Somnoroase păsărele”. S-au iscat dialoguri incitante şi s-a vorbit despre importanţa limbii române, istoricul Alin Ciupală făcând o expunere generoasă pe această temă. Participanţii la eveniment au avut ocazia de a-şi îmbogăţi biblioteca cu volume de poezie, proză şi eseuri semnate de scriitorii prezenţi.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Andreea ŞTEFAN

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza» Alexandra Alina NEGRU Iluzia căldurii azi soarele nu a mai apărut nici pe ecranele chinezilor; a fost întuneric şi pe întuneric trecem în ilegalitate, proiecţii tribale pe zidurile blocurilor, spaţii strâmte în care transpirăm şi strivim insectele dinăuntru, când durerea e un lucru concret, animalul pe care l-ai privit direct în ochi şi l-ai recunoscut ca pe un prieten mort, gura duhnind a alcool, scoţi foarfecele şi decupezi răni frumoase, în oglinzile liftului apărem radioactivi, ochi roşii privind în golul dedesubt, încotro mergem, nu e niciun semn cu exit, niciun buton de panică, cerem pe litere tandreţe şi nu primim; cerem 42

soare şi ne proiectează pe ecrane uriaşe iluzia căldurii, cum ai pune pe un om multe haine şi te-ai aştepta să nu se mai simtă singur.

Exhibit no. 1 Ce o să mai rămână din noi, iubire, oase, păr şi unghii aşezate după frumoasa radiografie a morţii, poate un volum de poezie bună, citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre ca filmele lui kubrick în care ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat să le iubim, câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut să ne fie ruşine cu dramele noastre mici, de la care am învăţat cum să ne scoatem viermii din inimi şi cum să coasem găurile acelea, cărora le-am citit din ginsberg şi plath, Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015 pe care i-am infectat cu demenţa noastră, cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul noaptea şi cât de nesigur,

un somn alb de ospiciu şi o hologramă care-mi ţine de urât în minte,

o garsonieră goală într-un cartier mort, câteva mărunţişuri uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului pe care l-am strivit de perete într-o mică criză de furie,

sunt egoistă, sunt rea, sunt ce ai ales.

ce-o să mai rămână din noi, iubire, mă întreabă vocea asta neagră din capul meu pe care o cunosc dintotdeauna.

Switch O să rămân o vreme aici, cu capul descusut în palme, şi cineva o să se joace cu întrerupătorul, şi o să treacă mult timp până o să-mi revin. Nu mă aştepta, sunt într-un loc în care nu mai am nevoie de carcase, şi e o muzică bolnavă pe fundal, un frig care intră în mine şi conservă toate părţile sănătoase, ziduri moi de care mă lipesc ca de barba ta lungă de sălbatic şi doliu, niciun om şi nicio apropiere, Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

nu mă aştepta,

Retro a trecut perioada tandrelor incertitudini, a sângelui tânăr şi concentrat de 50 grade, a împotrivirilor sălbatice asupra ideii de maturizare, a părului dat naiv după ureche, a pistruilor obraznici de pe nas, a jocurilor inocente în care ne exploram sexualitatea, ca un glonte care doar ţi-a zgâriat tâmpla şi ai respirat uşurat, m-am trezit într-o zi şi nu mai eram acolo, ci aici, într-o lume ciudată, în care carnea de femeie s-a adunat pe mine ca furnicile pe o prăjitură, odată cu asta şi bărbaţii, cu degetele lor magice de deschis sutiene, cu degetele lor care fărâmiţează totul. 43

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul 1 Diana-Andreea BELDEANU to write Iove on her arms * de 7 ani în fiecare zi ajung acasă ce-ai făcut la şcoală nimic mă dezbrac de ce nu faci nimic pentru tine devin surdomută & lasămăterogînpace intru până la gât în cada mea cu acid sulfuric viaţa e un şotron cu mama şi tata. într-o încăpere cu pereţi negri ne căutăm flămânzi ne ard tălpile până ajungem pământ ia-mă pe umeri sau de mână ia-o şi pe mama are we happy now nu n-am fost niciodată decât suflete mici & uscate ca nişte sâmburi de piersică bătrână sunt putrezi nimic altceva de spus ** mâncăm absenţi din anii care ne-au rămas tata mă sărută pe frunte îmi smulge exuvia mă coase de organele lui of tata de ce nu eşti mare de ce nu eşti stâncă am putea fi două scoici casate după reflux am putea trăi striviţi unul într-altul până când niciun val din lume nu s-ar mai sparge de niciun ţărm din lume iar tu mama ai putea oricând să mă dezlegi la ochi să-mi iei un glob ocular între degete uite pădurile sălbatice 44

aici începe lumea aici va ploua peste tine & vei ajunge una cu stejarul celălalt glob ocular să-l porţi la gât prin toate cotloanele prin bucăţile negre de cer uite vezi unde cade mama aici se sfârşeşte lumea tu nu vei călca *** totul piere normal, ne târâm pe un drum pietruit cu saci de jucării în spate mama şi tata îmi fac un covoraş din membrele păpuşilor uite păşeşte aici începe lumea

genesis 2.1 mai e puţin şi-o să zbori deasupra mării mai e puţin şi-o să zbori mai e. aprilie-i încă aici iar reflexia ta îmi îngheaţă între omoplaţi tata vrea să-mi incinereze mintea s-o toarne într-o sticluţă să ţi-o pună la gât te bucuri e o consolare, aşa aţi putea fi ca la început să vă pătrundeţi iar singurătăţile cuvinte mici şi febrile să vă jucaţi de-a doamne-doamne cu plastilina unui copil neconceput tu zici să fie lumină şi e lumină în cerul claviculei drepte tu zici să iasă uscatul din ape şi iese un râset tăios dintre obsesii calme

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015 tu zici să fie univers şi-n căi lactee înfăşoară trupul tău de ce în ziua a 7-a când mama mi-e foame mi-e frig când nu ştiu cum e să mă leg la şireturi nu ştiu cum e să ucizi când te iubesc mama uite florile albe căţelul de ce în ultima zi o mână uriaşă vă stinge luminile

hai să facem să dregem e o inimă, să-i spunem durere comună o înfăşurăm după trupurile noastre o înnebunim vor fi 270 de bătăi pe minut împreună mamă împreună tată azi nu vreau nimic treci în cameră n-ai sunat-o pe bunică-ta iar n-ai luat pâine of tata mă trimiţi iar în braţele lui durerea asta suferă de psihoză ne-a molipsit ne ustură oasele ne umple palmele de pământ & ne mângâie unul altuia ochii mama doarme & noi dansăm valsul mut în jurul patului să nu vadă singurul joc tată-fiică să nu plângă şi ea inima aia ne ia în braţe dă foc ard toate crengile din torace pe tavan se coc planete mici/ pereţii ăştia vibrează albumul vostru cu pink floyd mama tata hai să ne asamblăm încă o dată Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

genesis 2.0 arde iar fibră în mijlocul sufrageriei, tranşez un pom îi suprapun zâmbete scurte & fade mama se bucură tata se bucură fiecare pentru el ca pentru o piele nouă luminile prefecturii sunt roşii de 30 de minute, pavele sleite mi-aduc pădurile grele sălbăticiunile până în gaura cheii mă uit în gol/ prin ghirlande lucioase nu se vede pasărea doar lumânări-pastilă mă obsedează flacăra care nu arde nimicul ăsta savuros singurul meu nimic bun la toate spune-mi de ce leşin de drag lângă granitul ăsta de ce iau în braţe sensul giratoriu & florăria din staţie de ce pup banca de pe oituz & semafoarele incredibile, radu sau alex îmi schiţează toate străzile în palmă mă satur să pâlpâie roşul din senin, pun figura aia îngheţată sămi descuie mintea mama să zâmbească tata să zâmbească dada da totul piere normal ca în fiecare zi nu vine pasărea cineva înfige cuie pentru o mie de ani pavele îngheţate peste oraş sunt blocată aici între ghirlande & vorbe-n vânt 45

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul 2 Victoriţa Tudor poveste cu-n om aproape mare acum 19 ani trotuarul din faţa casei nu era construit nici pe mine nu mă construiseră zăceam undeva cuminte între ochiul negru al mamei ce făcea miercuri de miercuri compot de cireşe la aragazul vechi din beci unde ajungeai pe-o scară strâmtă şi între poeziile multicolore ale tatălui ce vindeca de frică zi de zi caişii înfloriţi din spatele casei eu dormeam undeva între dragostea lor tânără ca un pui de pisică ghemuit pe sub saltele undeva între patul mic şi fereastra vopsităn alb de-un nene pe care-l plătiseră să facă asta undeva între tabloul cu câini de vânătoare, găleata cu apă şi florile indigo de plastic, undeva învelită-n covoare sau în capotul pestriţ ce-o îmbrăţişa pe mama în timp ce bea Jacobs Krönung cu puterea Alintaromei apoi am ieşit pe străzi, am învăţat alfabetul, mi-l dumica mama încet ca să-l pot înghiţi cu drag şi eu cântam „Summertime, the living is easy” cu o lejeritate neomenească înconjurată de păpuşile lipsite de sex Radu, pe care-l îmbrăcam în bebe 46

ajutată de bunica, a adormit demult între colţii lui Bengi şi bunica a adormit demult, de prea mult mai mereu... am ieşit pe străzi ca o femeie în rochii înflorate şi cu cercei în formă de fluturi adormiţi lângă urechea mea, am cucerit bărbaţi ce pretindeau că l-au citit pe Kafka, că adoră poeziile lui Dan Sociu, că ascultă Debussy înainte să meargă la culcare nimic nu mai e la fel de uşor azi, acum, pe Calea Moşilor e gălăgie maşinile trec, motocicletele trec cu-o viteză năucitoare vorbesc cu tata la telefon, spune că prin Constanţa e cald, e prea cald şi culturile vor fi proaste, eu îi spun ceva despre Malraux, el mănâncă, ascultă şi nu ştiu dacă înţelege că cei aproape 50 de ani ai lui îmi despachetează inima din trup în fiecare noapte înainte să adorm

despre Aliza „la Paris, lumina îţi aşază frumuseţea pe chip mult prea bine ca să-ţi vorbesc despre nazism, xenofobie şi Holocaust. ai trăsăturile feţei mult prea regulate ca să-nţeleagă ceva dintr-un haos de oase şi 200 de calorii.” Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015 „ce să facem îl îmbrăţişăm pe Dumnezeu în fiecare dimineaţă ne luăm micul dejun, încercăm să ne reglăm conturile cu absurdul, pierzând însă de fiecare dată, ne vizităm muzeele, părinţii, ne spălăm pe mâini înainte să ne spunem rugăciunea ce să facem ei sunt morţi, iar la Paris, soarele străluceşte în continuare.”

noaptea e încă departe Eu o să fiu eu după ce trece toamna, după ce o să se ascundă-n mine toţi nucii bătrâni, toate vinetele coapte, toţi vecinii băgăreţi, toate lemnele de foc, toate cozile stufoase ale pisicilor ce miorlăie după peşte. Ştii, fata aia ce-şi poartă exuviile grele cu ea, ce-şi alintă copiii bătrâni ascunşi pe după urechi, ştrengarii, şi le spune poveşti, poveşti minunate cu ei, fluturaşi morţi a căror culoare mi se mai zbate şi acum în ochi. Ea seamănă un pic cu mine. dar doar un pic, căci moartea încă nu mi-a pipăit tălpile. sunt totuşi copil expert în alfabetul morţii, zi-mi, ce poate fi mai tomnatic de atât? 1+1 + 1+1+1 carcase depozitate pe umeri şi eu care alerg. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Eu care alerg să-i dau lui eu cu linguriţa ca să nu moară în timp ce umbre dorm pe pereţi ca nişte pisici bine hrănite. după o plimbare prin oraşul ăsta viu, dar bolnav m-am trezit cu dependenţe frumoase. mi-am zis că e înnebunitoare ploaia, oasele mele încă citesc nemurire printre picături. în fundul autobuzului, singurul autobuz pe care mi l-am putut permite, mi-am dat seama că Eu sunt fata cu toamnă în păr şi rock pe braţe, fata ce iubeşte lunile lui Mélies şi Buñuel, călătoriile sângeroase în afara noastră, în care mâncăm peisaje ca nişte canibali.

Blanc et Noir Bucureşti, Calea Moşilor sunt singură şi prin urmare frumoasă n-am nimic să-ţi dau sunt goală ca o promisiune rostită în timp ce te privesc drept în ochi dacă eşti cuminte, o să bem vodka împreună, o să facem copii, pilaf cu ciuperci şi poezii despre moarte. o să mergem la ţară, mâncând pământul o să alergăm după soare exact ca nişte copii o să zici „Carpe Diem!” mai ceva ca „Să nu ucizi!” şi o să fim fericiţi exact ca proşti. 47

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul „Gherasim Rusu Togan” Ani BRADEA

dacă nu te-aş iubi... ce simplu ar fi dacă nu te-aş iubi! Din cupa ce se varsă generos, călăule, venin vei bea şi tu. veni-va vremea!

1 [Doar iubirea]

2 [E noaptea]

Doar iubirea pentru tine mă opreşte să fiu o karenină, chiar dacă port acelaşi nume cu ea. tu nu auzi cum, de câte ori deschid fereastra, chemarea unui tren urcă tânguitor pe iedera roşie până-n căldura sânului, înjunghiat de aşteptare; nici cum din noapte se întrupează fantasmele singurătăţii şi diluate se scurg în cerneluri mirosind a femeia care scrie în aceeaşi poveste. Eu nu ţi-am vorbit niciodată despre teamă. din scrisori afli mereu că mi-e bine şi în fotografii nu poţi vedea, sub pielea translucidă, harta îngheţată a sângelui. clătesc în asfinţit o carte. oricât de mult aş vrea ştiu că nu ne vom închide între coperţile ei. tu vei rămâne, mereu, tăiat de marginea dimineţii. Mi se-ngrămădesc pietre deasupra pleoapelor şi zorii-mi vin tot mai târziu...

E noaptea-n care miresele se-ascund sub văluri negre, lumini pe mormintele iubirilor ofilite de bruma amintirilor, florile uitate relicve clădesc cuib puilor de şerpi încleştaţi să-şi scuipe mărgeaua încrustată cu mii de ochi blestemaţi să nu poată desface doar nodurile-mpletite de moarte. Când ei năpârlesc, de atâta lumină, îmbrac pielea vrăjitoarei ce culege podoaba, ca pe o mantie proaspăt spălată în sânge. de sub întunericul pânzei ţâşnesc săgeţile, răscolind pământul reavăn. acolo îngrop vorbele de dragoste. pe toate câte sunt în mine şi nu încap în poezie. cândva o rană va supura pentru fiecare cuvânt nerostit. cumplit blestem murmurat pe marginea unui mormânt gol! Zorii nu mă prind niciodată dormind, călăule. într-o dimineaţă voi îmbrăca şi pielea ta!

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul revistei Urmuz Adina Maria VAMAN lolite, lolite peste tot atât de fumate sunt toate lucrurile pe care le-ar vrea eva dar nu le are eva se agaţă de viaţă ca un gân dac ce ştie că va fi strivită de neciopliţii care zac în portofel repetă după mine, eva inspirăexpirăinspirăexpiră pricepi? dacă vezi oameni, fugi sa nu priveşti lumea asta chioară cum se destramă de la atâta pseudodantelă pune-ţi mâinile la ochi, eva mă vei ruga altfel să te salvez din tine te vei ataca singură cu vorbe pline de pet-uri nereciclate îţi vei da autogol cu propriul cap mă vei ruga să te las să pleci, eva dar să nu uiţi că libertatea e scrisă cu carioci pe scaunul fiecăreia iar tu nu eşti decât o bucată de carne vie? eva?... Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

pe mine nu m-a învăţat nimeni ţi-am dat drumul la mână şiiiiii ţi-ai luat zborul ca un porumbel alienat care îmbrăţişează un avion cu reacţie chimică întârziată ooh, vai. acum te-ai împrăştiat prin tot buncărul ăsta animal prinţ *112* pe jos pe sus prin oraşul cu orbi copilaşi lipsiţi de speranţă de viaţă din tălpile mele apare gustul metalic încerc să te pun la loc ce păcat că nu te lipeşti am încercat până şi cu apa ratul de sudură te-ai topit după scurtul rendezvous cu podeaua prietena ta cea mai twisted călcată în picioare semănaţi mai mult decât ai crede dar aceste bucăţi de om nu au propriile lor opinii vorbesc aiurea ele se infiltrează în fumul de ţigară vor rămâne o veşnicie printre noi ca dunga de la pantalonii ăia

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul Bibliotecii Municipale „C. I. Istrati” Câmpina Dumitru Alexandru GHERAŞ cu tine, dacă nu eşti frumos, devii tânjesc după tine ca după rezultatele analizelor tânjesc ca un rebel la succesul revoluţiei sunt cel care îţi cere azil erotic ajuns la graniţa dintre demenţă şi dor nu mi-e ruşine de sentimentele care te privesc de ce n-as crede că doar în viaţa aceasta să le degajez mai pot aşa sunt eu îmi creşte valoarea lângă tine de parcă aş fi cămaşa antiglonţ şi tu schimbul de focuri de parcă aş fi regele şi tu puterea tu marea eu vasul iar pe undeva interesul pentru drumul mătăsii mereu m-am întrebat de ce cu tine, dacă nu eşti frumos, devii sau de ce prind drag de tot ce faci ce spui de tot ce creierul tău delicios gândeşte

orgasmice când găsesc prin pod caiete şi poze din copilărie/ să redescopăr scrisul şi expresia mea schimonosită îmi face plăcere povestirea 50

despre bunicul care ieşea la poartă în anumite zile şi primul om care-i ieşea în cale îl aducea în casă şi-i dădea să bea din cel mai bun vin al său îmi face plăcere un om care spune mulţumesc cărţile bune şi cântecele mamei merele si fumul motocicletelor lava îmi face plăcere discuţia cu un om mai deştept decât mine şi mai înţelept îmi place să-mi privesc iubita cum doarme să realizez că singurele diferenţe dintre noi este că eu am un trup de bărbat şi ea de femeie că eu gândesc la ea din impulsul unui sentiment de proporţii iar ea visează aiurea fumatul dimineaţa la balcon cu panorama verde a oraşului sub nas îmi face plăcere Dirty Diana dată la maxim şi boxele zbătându-se pe noptieră ca inima mea şi a ei în intimitate îmi face o reală plăcere să văd cum un tânăr cedează locul în troleu ori când dau peste un rus ce vorbeşte o română mai bună decât a mea situaţia de student şi viitorul ca un parbriz pe care plouă torenţial ştergătoarele-s neputincioase iar eu pe scaunul din dreapta fără centură Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul „Julia Hasdeu” Mihaela GALU genocid uneori nici nu credeai spuneai că versurile mele sunt uniforme naziste cu care încerc să extermin toate cele peste o mie de nume ale tale

ţinut călcat în copitele lui Bucefal tăcerea templului tău în transă îmi descifra graiul zeilor: în locurile bântuite dragostea adevărată trăieşte.

bun venit în dimineaţa mea ceţoasă

erai atât de grec încât numele tău se confunda cu Mediterana cu picioarele înfipte-n istorie cu fumul ţigării dansând pe ritmuri Radiohead aveai ochii întredeschişi spre mine ca un cuceritor al lumii mă priveai printre genele somnoros îmbătate de muzica zeilor

de la un timp visez cum iarba îmi creşte din buze, din umeri din genunchi şi din măduva oaselor de parcă n-aş mai exista decât în partea cealaltă a lumii decât în universul unde se nasc versuri fără cusur unde oamenii sunt capodopere ale lui Dumnezeu apocalipse pentru uzul său personal visez că nu mai există moarte şi nici viaţă că puii de Dumnezeu au crescut din mine au rămas doar sunete şi din univers doar o coajă de nucă

eu cu două mii şi ceva de ani mai tânără pastişam versuri antice pe masa din bucătărie mă simţeam sălbatic

visez că umblu mereu cu versuri în cap ca un nebun ce se crede geniu cocoţat pe zidul poeziei şi ameninţând mulţimea cu o sinucidere spectaculoasă

eu mă purtam prosteşte luam fiecare glonte şi îl puneam la păstrare pentru când va fi „true Iove waits”

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul „Al. Tudor-Miu” Alexandra DUMENCU ne pas aller eşti într-un film & eşti într-un pub. trece razant cineva cunoscut blugii ăia conversii ăia datul din mâini fluieraaatul fluieri şi-ţi sar de gât duzine de chelneriţe în film au plase cu carne tocată în mâini nu bei & nu taci la dreapta e-o masă mai lungă el e mai trist ea e mai acră de-o juma de oră îi zice să nu pleci are o idee fixă cu plecatul are în faţă o carte albă strălucitoare cu o floare mare pe copertă cu pete verzi de la suc să nu pleci, intră frigul pe sub geam/ pe sub uşa măcinată de du-te-vino. vocea ei sună a colanţi coloraţi sub carte e o zonă curată neatinsă de vremurile noi & ziua asta e lungă aşa ca-n filme. în vacanţă am călătorit cu avionul cineva vizitase un muzeu ce de picturi ce de sculpturi scotea pe gură îl văd şi-n somn cum scoate muzee pe gură o vezi în somn şi pe ea o cauţi pe sub cearşaf n-o prinzi niciodată avionul se prăbuşeşte în ocean/ poate tu-l comanzi sau e doar filmul, fără Iove story fără tentacules fără johnny depp poliţistul cu flori uriaşe care 52

înoată printre supravieţuitori cu amintirea vie a fetei, filmul se taie trece razant cineva cunoscut cu sacou în dungi cu parfum intens lalique encre noire ca o durere veche cineva te bate pe spate să nu pleci

mamă & tată vine o vreme când te lasă balamalele te risipeşti ca foile florii degeaba îţi pui perna pe cap că e bine/ într-o noapte ca asta târzie de toamnă n-ai curaj nici să freci o idee nouă de alta. aştepţi cuminte să treacă peste tine glasurile oraşului cu frici cu tot sub pătură tace şi inima un mare dor te cuprinde, eşti dintr-odată bună cu toată lumea te laşi prinsă la colţ de mătuşi parfumate te prefaci că pierzi ochelarii bunicii dinspre mama & tot tu-i găseşti gata curăţaţi adormi şi mama te trezeşte oraşul întreg te trezeşte că e vremea că tot ce se furişează în somn piere azi te desprinzi greu de patul cel mare. curat lucru este somnul un depozit vechi cu înclinaţie mică uşor de urcat uşor de coborât păstrează nealterate sunetele pe mărăşeşti lângă catedrală (tu te bâţâi ca un taur şi nu mă atingi) adormi iar ca-ntr-un film sacadat, te pierzi parcă în braţele calde ale unui ins obscur pe o canapea lăsată acolo de multă vreme aşa crezi tu Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul „Ion T. Şovăială” Anca ŞERBAN sfârşit de iunie

lui Paul Celan (învaţă-mă tăcerea şi drumul macilor)

niciodată nu râseserăm atât de mult era râsul acela sonor de la finalul zilei când roşul taina fragilă a ochilor închişi se prindea de iederă cu forţa pământului luneca spre noi casa bunicii ne era trup fără ferestre şi nu aveam nevoie să respirăm

îţi privesc din când în când liniile trupului cu rănile proaspete şi vii frunze de nuc şi pelin dintr-o promisiune stinsă de un alb obositor

reflexie

fatalitate

în sfârşit am propria grădină cu lavandă şi jocul cu şinele prinde contur un fel de întoarcere spre lumină ascunsă cu grijă sub o aripă până când ochiul obosit va privi dincolo va uita

celălalt îşi amintea numele bolilor de care ar trebui să murim şi ne zâmbea discret din spatele metroului cu privirea aceea blândă a celuicenumaiaşteaptă treizeci de oase şi un cuvânt

solilocviu aşteptarea din poem un somn adânc de vară într-un haos în care încă cred printre cuvintele dizolvate în care te ascunzi mi se face frică alunecăm către grădina cu smochini purtăm haine albe doar repetăm un gând Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

sehnsucht

poem nocturn 24 martie lumina are formă unghiulară îmi port ciorapii albaştri şi arăt că sunt vie mă imaginez Giuditta lui Klimt ţinând la piept cele două scrisori către mine însămi 53

poezie

Festivalul Naţional de literatură «Geo Bogza», 2015

Premiul „Revista Nouă” Daniel GEROUS

Sun breaks the clouds Wings flimsy.

Carte deschisă. Vântul e mângâiere – Tremură file.

* Soare la Balcic. Albastru, verde şi gri – Vis de paradis.

Open book. Wind is comforting Tremble tabs.

Sun in Balchik. Blue, green and gray Dream of paradise.

* Tăcere albă. Între litere negre – Odihnă vie.

* Arbori prăbuşiţi. Furtuni demult trecute – Ciuperci roş-aprins.

White Silence. Between black letters Rest alive. * Zborul peştilor. Roiuri deasupra apei – Efemeride. Flight of fish. Swarms over water Ephemeris. * Crengile ude. Sparge soarele norii – Aripi străvezii. Wet branches. 54

Fallen trees. Storms gone by Bright red mushrooms. * Semne pe plajă. Valul spală un schelet – Un poem uitat. Signs on the beach. The wave washes a skeleton A poem forgotten. * Urmă pe nisip. Scoica sparge călcâiul – Sete de sânge. A trace on the sand. Conch breaks the heel Hunger for blood. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

George BODEA GRAMATICA În cădere frunzele scriu o poezie risipitele frunze şi fiinţa ta scrie un poem respectând gramatica luminii. E prima ninsoare poezia a îngheţat sub zăpadă şi umbra ta.

George BODEA

OCHII BUFNIŢEI Bufniţa-i gata de zbor spre deşert o cât deşert e în noi aproape că atinge cu aripa-i orbul de pe trotuar orbul din mine ştiam că noaptea nu are capăt ochii bufnitei strălucesc în oglinzi eu sunt lumină

FIOR Câmpia-i îngenuncheată cuprinsă de fum o umezeală urcă în sălcii nu mă abat de la drum ninge în sufletul meu ninge în lunci îmi scriu poemul direct pe zăpezi proaspăt străluce sub soarele rece să vii iubito acum să-l citeşti cât fioru-i fierbinte şi nu se topeşte.

nu mi-e frică noapte că mă cuprinzi.

CARTAGINEZUL Cartaginezul avea să ajungă întâiul în fata porţilor Romei închise încă.

La Râmnicu Sărat, Concursul literar „Titel Constantinecu” Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

poezie

Diana Adriana MATEI

Autoportret Petic de ţărână din obrazul căruia nu vor înflori niciodată magnolii scăldate-n marea moartă cum nici bujorului nu-i vor înmuguri vreodată petalele din propria-i sudoare

Oglindă Sfârşitul va porni din lumea mea atunci când voi începe să-mi număr celulele în numărătoarea inversă a unei alte lumi numărându-mă

va veni odată vremea când îţi voi bate-n călcâie şi eu cuie iar ochiu-ţi va scurge din verde aproape tot ceea ce vede nevăzutul din văzut umbra-ţi va deveni trup

Acest sentiment Cele două inimi

Cu totul mormânt umbra mi-a devenit trup

Când m-am născut aveam două inimi

pe limbă încă-mi creşte iarba ca un glas din al tău pas

dintr-una tuşea inima mamei iar din cealaltă Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Diana Adriana MATEI

semnal

încă una astfel au crescut şi s-au umplut una pe alta până când alta a devenit una şi una totuna până când fiecare s-a vindecat de fiecare dintre noi

Adevăr Căzuse un ac peste o pată de sânge strigând aşa au luat naştere trandafirii

Vals sfârşit Am strâns în palmă nisipul până când pielea lui şi praful meu au devenit paşi apoi ne-am unduit culorile uşor plecându-le plecându-ne Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

orientalia

Mircea TECULESCU Căci timpul este umbra ta (T-Haibun) Lui Anatol Pavlovschi, profesorul meu de literatură din liceu, care insista mereu să trecem totul prin filtrul personalităţii noastre. Tocmai realizase că atunci când priveşti un album cu fotografii sau intri în folder-ul din computer, regăsind imagini adunate de-a valma, vezi de fapt timpul ce-ţi înveşmântează trupul, într-o anumită zonă a vieţii: timpul copilăriei, cu anii grădiniţei şi prima zi de şcoală, clipe din trecutele zile de naştere, ipostaze cu foşti colegi, de la nunţi și petreceri, din vacanţe ori Sărbătorile de Crăciun şi de Paşte. Vestigiile, desigur egoistpreţioase, ale trecutului. Luna iunie ajunsese deja la jumătate când răspunsese la un apel telefonic, din trecutul îndepărtat; o fostă colegă de clasă din liceu îl anunţa că se pune la cale o revedere. Acum medita la asta, cu cele câteva poze din anii ’80, anii adolescenţei sale, în faţă; trecuseră mai bine de treizeci de ani, în care se întâmplaseră atâtea, pentru fiecare din tinerii de atunci. Desigur, confirmase prezenţa. Trebuia să aibă curajul de a sta, cu istoria proprie, în faţa parcursului celorlalţi. Oare câţi fuseseră în clasă, până la urmă, douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt? Apoi, atunci, în luna lui Cireşar, chiar de ziua de naştere a fratelui său, sosi vestea că a murit Victor, vărul lor primar din partea mamei.

Mircea TECULESCU ploaie de vară petrecând duhul la cer cu clopotarul Vacanţa fiicei sale mai mici, Miruna, se derula pe nesimţite. Tocmai ce urmăriseră pe Discovery News, detaliată, celebra teorie din 1916 a lui Paul Langevin, numită „Paradoxul gemenilor”: „Imaginaţi-vă o pereche de gemeni - unul stă pe Terra (Geamănul A), în timp ce celălalt (Geamănul B) se îmbarcă pe o navă spaţială şi călătoreşte în spaţiu cu o viteză foarte mare, relativistă. În comparaţie cu intervalul de timp trăit de A pe Terra, intervalul de timp trăit de B în spaţiu se micşorează. Dacă timpul curge mai încet pentru B, atunci, când acesta va reveni pe Terra, unde timpul a curs mult mai repede, îl va găsi pe A mult îmbătrânit. Mecanismul din spatele acestui fenomen se numeşte <<dilatarea timpului>> şi el are efecte cu atât mai puternice, cu cât oamenii vor călători în spaţiu cu viteze care se apropie tot mai mult de viteza luminii”...Mda, parcă exemplul asta era şi în manualul lui de fizică, din clasa a XIIa! După mai bine de treizeci de ani se pare că doar formele de transmitere a informaţiei sau diversificat! Acum se tot spune că o călătorie în timp este posibilă, însă doar într-o singură direcţie - în viitor, pe baza teoriei generale a relativităţii. „Oamenii vor putea să călătorească câteva sute de ani sau chiar câteva mii de ani în viitor, dacă vor călători cu o viteză foarte mare, apropiată de viteza luminii” (Brian Cox). Totuşi, sunt încă speculaţii, se gândi, ce poate însemna o viteză apropiată de viteza luminii, când tot Einstein, prin teoria relativităţii restrânse, demonstrează că este imposibil ca un corp material să fie accelerat până la viteza luminii. Cât despre a te întoarce în trecut, ar fi nevoie de o ,,gaură de vierme’’, a cărei existenţă nu a fost totuşi demonstrată. Şi, chiar dacă un astfel de presupus fenomen ar fi descoperit, în mod real, sau creat, cine Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Mircea TECULESCU

poate să garanteze că oamenii ar putea întradevăr să îl folosească pentru a călători în timp? Prostii… Deocamdată îi rămânea distanţa dintre evenimente, timpul pământesc - segmentat fin, liniar, în nişte ,,fotografii’’ mişcate pe repede înainte, după modelul cadrelor de film; aşa îi fusese de fapt timpul – un ,,spaţiu’’ prin care, iar şi iar, se mişcase sau, de câteva ori, i se păruse că a încremenit. Era conştient că vremea în lumea aceasta, a lui, nu curge la fel pentru toate formele de viaţă, nici măcar la fel pentru indivizii dintr-o specie. Nu mor toţi de bătrâneţe, la aceeaşi vârstă. Pe de altă parte, existenţa ,,găurilor negre’’, cu atracţia fantastică ce o exercită, inclusiv asupra luminii, dovedea că întradevăr, timpul este o manifestare a materiei. Se gândi că timpul nu este deloc independent de evenimentele ce au loc în cadrul său.

clasă, toate numele; reînviau însă, încet-încet, afinităţile din trecutul atât de îndepărtat. Din păcate, pentru mulţi dintre profesori, această reuniune venea prea târziu şi asta îi făcea să se simtă oarecum vinovaţi; era clar că unele fotografii, chipuri, nu mai puteau fi actualizate, deşi poate era mai bine pentru memoria, amintirile lor. Oricum, nu puteau decât să meargă înainte şi se stabilise ca întâlnirea să aibă loc pe paisprezece septembrie, sâmbăta; în calendarul ortodox era Ziua Crucii. Îşi aduse deodată aminte de spusele ieromonahului Arsenie Boca: ,,N-ai să găseşti Sfinte Moaşte mai sfinte decât Sfânta Cruce.’’ Va fi, era deja, o sărbătoare.

Apoi, atunci, în prima zi din luna lui Gustar, chiar de ziua de naştere a tatălui său, sosi vestea că a murit Alexandra, verişoara sa primară din partea mamei. aproape amurg umbrele dispar încet în sălaşul lor Preparativele ţintind revederea după treizeci şi trei de ani de la absolvirea liceului avansau cu rapiditate; se schimbau e-mail-uri și mesaje pe facebook, se dădeau telefoane, voci cu timbru străin, dar parcă totuşi familiare, îşi confirmau numele, schimbau informaţii despre viaţa lor de până atunci. El chiar scanase două fotografii de la petrecerea de absolvire din 1980 şi le trimisese câtorva foşti colegi. Era, erau nostalgici şi, desigur, egoişti. Timpul, secvenţa ,,fotografică’’ de demult, le aparţinea lor şi atât, erau doar ei în ,,timpul’’ de odinioară, puii care îşi luau zborul din cuib. Evident, nu exista nimeni care să-şi amintească cu precizie toate figurile din Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Apoi, atunci, în a cincea zi din luna lui Răpciune, chiar de ziua de naştere a vărului său primar din partea mamei, îi sosi vestea că aceasta a murit. sfârşit de sezon în cutia poştală câteva frunze petrecând duhul la cer umbrele dispar încet …………………. Haibun = text al cărui model vine dinspre Tara Yamato, îndeobşte scurt, poveste a unei epifanii, încercare de relevare a unei lumi ce nu se lasă văzută uşor. Cel de mai sus conţine două Haiku-uri şi o Tanka, aceasta din urmă având distihul 7-7 (ultimele două versuri) dat de versurile lungi, de câte 7 silabe, ale haikuurilor anterioare; de aceea, l-am intitulat T-HAIBUN. Citatele din text vor să amintească de Procedura Honkadori, adică necesitatea, nevoinţa de a aşeza în lucrarea ta cuvinte, idei ale maeştrilor. Acest T-HAIBUN a obţinut o menţiune, la concursul internaţional de proză scurtă şi poezie, organizat de publicaţia „OCCIDENTUL ROMÂNESC’’. 59

proză

Iulian MOREANU

Iulian MOREANU Ruleta mincinoasă Fântâna din dreptul casei lui Ghiţă Flec (în tinereţea sa unul dintre cei mai buni şi mai renumiţi cizmari de prin partea locului – acum un moşneguţ cam într-o ureche, de fapt puţin nebun, dacă nu cumva de-a binelea, care toată ziua îşi făcea de lucru tăind la pantofi de aruncat bucăţi-bucăţi pe care apoi încerca să le lipească înapoi, sub alte forme însă, cu un fel de lipici ieftin şi prost, oricum total nepotrivit ocupaţiei sale) era cea mai veche şi, totodată, cea mai îngrijită fântână din sat. Avea chiar şi acoperiş, să nu intre praful sau ploaia în ea, Ghiţă Flec însuşi îl ridicase, cu mulţi ani în urmă, pe vremea când încă mai era sănătos la minte şi repara orice fel de încălţări făcându-le ca noi şi mai bune de purtat ca la cumpărare. De altfel, ca să se ştie pentru totdeauna, se şi „semnase” pe unul dintre stâlpii care-l susţineau, încrustându-şi numele şi anul lucrării cu litere şi cifre înflorate, aşa cum văzuse prin cărţile lui bisericeşti din care avea – se vorbea în sat – mai multe şi mai scumpe chiar decât părintele Grigore: Ridicat de GHIŢĂ FLEC, Meşter Cizmar, 1943. Nimeni însă n-ar fi putut spune cine şi când săpase fântâna, chiar şi cei mai bătrâni săteni ştiind-o acolo, pe locul ei şi cu rostul ei încă de pe vremea copilăriei lor. Cu toate că mai erau câteva în sat, unele mult mai arătoase şi cu roţile mai uşor de mânuit, mai „moderne”, mai toată lumea venea să ia apă din ea, pentru că avea apa cea mai limpede şi mai rece, atât de rece că trebuia s-o ţii puţin la soare ca să poţi s-o bei. Fântâna, să tot fi avut opt-zece metri adâncime, poate mai mult, poate mai puţin – 60

nici lucrul acesta nu se ştia bine; după cum nu se ştia, de asemenea, nici cine o curăţa sau avea grijă de ea, pentru că nimeni nu se ocupa de fapt cu acest lucru, de se ajunsese să se creadă că fântâna se curăţa pur şi simplu singură. Cu câtva timp în urmă, cineva, unul Pătru al lui Bocin, cunoscut ca beţivul satului, avusese curiozitatea să măsoare lanţul de care era prinsă găleata de lemn acoperită cu un strat gros şi sclipitor de muşchi verzi şi mătăsoşi – ai fi zis că era chiar mătase – şi în dăduse exact treisprezece metri. După ce termină treaba, Pătru dădu drumul înapoi găleţii şi constată cu voce tare, de parcă s-ar fi adresat cuiva anume: - Fântâna asta are fix treişpe metri adâncime! Ghiţă Flec, care-l privise în tot acest timp de după gard, râse nebuneşte la el, cu cei patru dinţi (doi sus şi doi jos) pe care-i mai avea în gură: - Bă, Pătrule, bă, Pătrule… da’ mare prost trebe că mai ieşti şi tu!... Păi, aşa crezi tu că să măsoar’ adâncimea fântânii?... Cum se întâmplase ca în ziua aceea (mai precis la ora aceea) să fie treaz, Pătru se simţi puţin stingherit că cineva îl auzise vorbind de unul singur (fie acela chiar şi nebunul de Ghiţă Flec), şi, ca să mai îndrepte întrucâtva situaţia, se răsti la bolând: - Ba, prost ieşti tu, mă, Flecule! Nu văzuşi şi tu că am măsuratără lanţu’ cu ruleta? Şi ruleta nu minte, că d-aia ie ruletă, ca să nu minţă şi ca să de egzact!... Dar Ghiţă râdea mai departe, în legea lui, bălăngănindu-şi într-o parte şi-n alta biloiul Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

de cap pe care nu mai rămăseseră decât câteva fire răzleţe de păr cânepiu: - Bă, Pătrule, bă, Pătrule!... până-l molipsi şi pe treazulbeţiv, râseră aşa câteva minute bune, (Ghiţă de pretinsa prostie a lui Pătru, Pătru, la rându-i de râsul lui Ghiţă), şi, după ce se mai potoliră, al lui Bocin îl întrebă pe nebun: - Bine, Flecule, fie ca tine, da’, dacă io sunt prost, cum spuseşi, atunci, ia spune-mi, ia zi mătăluţă – cum trebe făcut? Ai? Ia să te văz acuma pă unde scoţi cămaşa… - Păi… zise Ghiţă terminând de tot cu râsul şi ieşind din curte şi apropiindu-se de fântână, păi, ie la mintea cocoşului (Pătru făcu ochii mari şi abia se abţinu să nu-i zică vreo două nebunului): adică – dacă găleata ie prinsă dă lanţ, şi dacă când o scoţi, apa nu ie turbure şi până-n asta, lanţu’ mai stă şi drept, atunci însemnează că n-a ajuns pân’la fund, găleata adică, aşa că ce-ai măsurat tu ie numa’ lungimea lanţului, da’ numai cât iai dat tu drumu’, nu până a ajuns la fundu’ fântânii… iar nu adâncimea ei… pen’că, la urma-urmei, nimenea n-a scos până acuma apă turbure… Pătru, care îl privise uimit pe Ghiţă în tot timpul acesta se apropie de nebun mai-mai să intre-n el: - Mă, Flecule, da’ tu nu ieşti nebun dăloc… - Ba sunt, zise Ghiţă chicotind şi gata s-o dea din nou în râs, ba sunt, şi încă bine, ştiu io, da’ în altili, nu în problema asta, ce-ţi spusei acuma… - Şi-atunci… şi-atunci, cum crezi tu că trebe să fac?... - Şi-atunci, îl îngână Ghiţă, dacă ţii morţiş să afli cât ie dă adâncă fântâna, deşi n-o să-ţi folosească la nimic, ascultă la mine, fă aşa: leagă ceva greu-greu dă tot de-o frânghie, dă-i drumu’ în apă, şi când frânghia n-o mai sta dreaptă, atunci însemnează că greutatea a ajuns la fundu’ fântânii. Scoţi dup’aia frânghia, o măsori, şi gata! Asta ie! Pătru al lui Bocin nu stătea el prea bine cu judecatul, dar explicaţia lui Ghiţă fusese atât de simplă şi de clară că o pricepu imediat. Şi mai că nu-i venea să-şi creadă urechilor: Flec-nebunul vorbise, sau i se păruse, numai, lui? - Mă, Flecule, zise Pătru nereuşind pe moment să-şi revină din uluială, mă, Flecule, mă, tu mă-nnebuneşti pă mine şi nimic alceva!... - Da’, continuă Ghiţă fără să-l asculte, da’ io zic mai dăgrabă că s-o laşi baltă şi să-ţi vezi dă treburi, că n-o să-ţi fie bine… - Da’ dă ce, mă, Flecule, da’ dă ce?... se miră al lui Bocin. Cum adică n-avea să-i fie bine? Ce putea să se întâmple, sau, mai bine zis, ce putea să i se întâmple lui? - Ei, d-aia! mai zise Ghiţă şi se întoarse în curte, după care se ascunse în „atelierul” lui şi începu să taie nişte pantofi pe Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

care îi găsise cu o zi în urmă în vâlceaua de la marginea satului. Pătru mai stătu câteva clipe pe gânduri, apoi plecă bombănind. * A doua zi, dis-de-dimineaţă şi tot cu capul limpede, al lui Bocin se înfiinţă lângă fântână cu un colac de frânghie petrecut pe după umăr, şi preţ de vreo jumătate de oră se gândi cam ce greutate să lege de ea ca să fie sigur că se va duce până la fundul fântânii. Îi veni până la urmă în ajutor văru-său, Luţă Moflic (vara tăietor de lemne şi cosaş tocmit cu ziua pe 50 de lei, mâncare şi o litră de ţuică iar iarna, tot tăietor, de porci însă şi în general om bun la toate) care, după ce auzi ce avea de gând să facă Pătru, îi zise că, după părerea lui, cel mai bine era să umple o găleată cu bolovani, „că, dă-o dracului, o fi dăstul dă grea ca s-ajungă dincolo!” Se oferi apoi să-l ajute. Făcură aşa cum zisese Luţă, dar frânghia nu se dovedi de ajuns, stătea încă dreaptă-băţ, însemna deci, cum zisese Ghiţă, că nu atinsese fundul fântânii. Abia după ce au mai înnodat-o cu alte câteva bucăţi luate de prin vecini, frânghia se îndoi şi deveni uşoară, parcă n-avea nimic legat de ea, că puteau s-o ţină petrecută peste deget. Au tras după aceea găleata care acum avea parcă o tonă, au întins frânghia în lungul drumului şi au măsurat-o cu ruleta lui Pătru: optsprezece metri şi ceva, aproape nouăsprezece. - Câţi metri zici că are, mă, Pătrule? întrebă Ghiţă ieşind din curte şi râzând ca de obicei, în felul lui, nebuneşte. - Aproape nooşpe, zise Pătru ridicându-se de pe vine şi îndreptându-şi spinarea. - S-o crezi tu! chicoti Ghiţă ca un cocoşat, asta s-o crezi tu, mă, Pătrule! - Adicătelea, ce vrei ca să spui cu asta? se amestecă în vorbă Luţă, privindu-l chiorâş pe nebun, parcă presimţind o apropiată ceartă. - Că n-are atâta! răspunse scurt şi sigur pe el Ghiţă, ca un recrut. Ia mai băgaţi o dată găleata şi măsuraţi dîn nou frânghia! Şi Ghiţă se întoarse pe călcâie şi dispăru în curte dând neîncrezător din biloiu-i de cap, Rămaşi singuri, cei doi veri se priviră o vreme încurcaţi. - „Ce-ar fi să făcem o probă? deschise primul gura Pătru, pe care vorbele atât de sigure ale nebunului îl cam puseseră la îndoială. Nu dă alta, da ca să… Ca să – ce, nu mai adăugă, îl lăsă pe văru-său să înţeleagă şi singur. - Să făcem, dacă zici tu, acceptă indiferent Luţă, care şi-aşa n-avea altă treabă în ziua aceea, ca mai mereu, de altfel. Acum frânghia se curbă până să intre de tot în fântână. Ca atare, la măsurătoare, mai puţin: şaisprezece metri. 62

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

- Nu să poate! zise Pătru furios, mai repetăm o dată! De data asta, frânghia iar nu ajungea şi din nou trebuiră să o mai lungească cu câţiva metri. O măsurară: douăzeci şi doi de metri. - Imposibil! ţipă Pătru, imposibil! Mai hai o dată! Luţă păli uşor şi începu să simtă un fel de furnicături care prinseseră a-i umbla pe picioare de sus, de la şolduri şi până în tălpi – cât pe ce să cadă grămadă. - Băi, vere, io zic că s-o lăsăm draculi dă treabă, cum parcă ziseşi – sau mi s-o fi părut mie că ziseşi? – că zise şi Flec, că, după câte-mi dau io seama, aicia nu ie lucru curat. - Ai? întrebă Pătru cu glas stins, privind în altă parte, năucit şi el, dar încă nu la fel de înfricoşat ca Luţă. - Io zic că s-o lăsăm draculi dă treabă, că după câte-mi dau io seama, aicia nu ie lucru curat! repetă Luţă şi simţi nevoia să se aşeze pe ceva, pe orice, numai să nu mai stea în picioare şi să nu mai simtă furnicăturile alea care parcă îi topeau picioarele. - Ce dracu, bă, vere, crezi că?... zise Pătru refuzând deocamdată să se gândească la ce credea şi era convins că se gândea şi Luţă. - Îhî! - Fugi, mă, d-acilea, cu prostiile tale… mai bine pune mâna pă găleată şi hai s-o mai băgăm o dată. Deşi se codea şi-i venea să fugă încotro o vedea cu ochii, înjurând în acelaşi timp clipa în care cu o zi în urmă îl întâlnise pe văru-său, Luţă apucă de găleata plină cu bolovani şi-i dădură drumul în fântână. Din nou nu ajungea frânghia. - Dă o fugă şi mai adu o bucată! strigă Pătru în urechea lui Luţă, şi acesta parcă atât aşteptase – se făcu pe dată nevăzut. Se întoarse după o jumătate de oră, afumat bine de tot şi însoţit de Ştirbu, cârciumarul, căruia îi explica ceva din mers, bătând aerul cu mâinile de parcă era o găină tăiată. Între timp, veniseră câteva femei să scoată apă, dar Pătru nu le dăduse voie, încercase să le şi dumirească de ce, dar după cum arătau acelea şi sporovăiau despre un erete care de câteva zile le fura la toate puii din curte se vedea de la o poştă că nu pricepuseră nimic din ce le spusese Pătru şi nici că le interesa. - I-adevărat, i-adevărat, Pătrule, ce zice Luţă? întrebă cârciumarul şi-l ajută la ţinutul frânghiei. Habar n-avea Pătru ce-i spusese Luţă lui Ştirbu. - Nu ştiu, să mai videm o dată, zise, totuşi, gâfâind, roşu la faţă ca un rac fiert şi cu ochii gata să-i iasă din orbite din cauza greutăţii pe care trebuise s-o ţină singur până atunci, un’e mama draculi ai stat, mă, pân’acum? se răsti apoi la văru-său. - Păi… arătă acesta către Ştirbu. - Ia daţi-vă, fă, la o parte! se răţoi şi cârciumarul la femei. Pătru şi Luţă înnodară noua bucată de frânghie, şi găleată Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

mai alunecă câţiva metri spre fundul fântânii care la un moment dat părea fără sfârşit. O scoaseră, şi Pătru o măsură atent cu ruleta lui de 20 de metri, cât o pălărie de floarea soarelui ceva mai mică. - Dooşase dă metri şi dooşase dă centimetri! ţipă Pătru ca ieşit din minţi. Nu, că dă dracu în ia dă fântână!; apoi, către Luţă: dă-mi o ţâgare! - N-am, n-am nici una, zise Luţă bătându-şi buzunarele goale cu palmele, ca să vadă şi văru-său că nu avea într-adevăr nimic în ele. - Ia d-aicişea, îi întinse Ştirbu pachetul său de Litoral. Era singurul om din sat care fuma ţigări cu filtru, şi-şi aprinse şi el una. Cu toate lămuririle pe care le primise pe drum de la Luţă, cârciumarul nu înţelegea încă în ce consta necazul şi de ce era Pătru atât de pornit. Femeile – patru – uitaseră că veniseră să ia apă, se aşezaseră pe marginea şanţului şi vorbeau acum de fata mare a lui Pielmuş, care ţinea cazan de ţuică. „Asta marea” fugise până-n primăvară cu un nenorocit de şofer dintr-un sat vecin, care lucra la oraş, şi se întorsese de câteva zile acasă cu ochii vineţi, bătută măr şi cu burta la gură. Ceru şi Luţă o ţigară, i se dădu, şi fumară toţi trei în linişte, fiecare cu ale lui – Pătru şi Luţă privind prostiţi la frânghia rămasă întinsă pe marginea drumului, iar Ştirbu aşteptând să se stingă ţigara şi să vadă ce-o să se mai întâmple. Cârciumarul o fumă până la jumătate, apoi o aruncă scârbit: - Auzii acu’ câteva zile, vorbea unu’ în prăvălie, că cică astea ar avea cancer… - Toate are cancer, zise Pătru ca un cunoscător, mai dă-mi una, că io azi presimt că-nnebunesc… - Mă, Pătrule, zise Ştirbu după ce-l servi din nou, da’, ia zi-mi şi mie – care e treaba aicişa? că dân câte mi-a zis Luţă am înţeles că… adică, ce s-o mai dau cotită, n-am înţeles mare brânză… Luţă se simţi atins: - Măi, nene Ştirbule… adică, chiar aşa dă prost mă crezi matale pă mine, că nu sunt în stare să-ţi esplic un lucru?... şi se dădu câţiva paşi mai încolo. - N-am zis asta, Luţă, sări cârciumarul să-l îmbuneze, n-am zis asta, ce dracu te superi şi tu aşa dă repede, da’ parcă nu-mi vine a crede… - Treaba ie aşa, zise Pătru în timp ce strângea colac frânghia, că am vrut, adică am avut mai dămult damblaua asta, să văz cât ie dă adâncă fântâna asta… - Bun, făcu Ştirbu, dând înţelegător din cap, adică până aici pricepuse, era clar. Şi? 64

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

- Şi, continuă Pătru oprindu-se din lucru, am măsurat lanţu’ dă la fântână, şi mi-a ieşit treişpe metri. - Păi, da, zise Ştirbu uitându-se când la Pătru, când la Luţă, de parcă aceştia se certaseră cine ştie din ce, fiecare urmând să-şi spună pe rând pricina iar el trebuind, întocmai unui judecător să dea dreptate unuia dintre ei sau chiar la amândoi, împăcându-i. - Păi, aşa am zis şi io, da’ a venit Flec şi uite ce mi-a spus… Şi-i spuse ce-i spusese Ghiţă. - Corect! şi Ştirbu îşi mai aprinse o ţigară. - Mai dă-mi şi mie una, ceru Luţă. - Da, da’ pă urmă, când am măsurat-o, mi-a dat când aproape nooşpe, când şaişpe, pă urmă dooşdoi, iar acum, că doar văzuşi şi tu, dooşase dă metri şi dooşase dă centimetri fix! Ei ?! Tu cam ce-ai crede dân toate astea, dac’ai fi în locu’ meu, ai?... - Hm, ştiu şi io? zise Ştirbu, nepregătit pentru un răspuns mulţumitor, o fi fost fro neregulă pă undeva… - O fi fost, nu zic că nu, da’ unde? - Hai să mai băgăm o dată găleata şi poate ne lămurim, propuse Ştirbu şi-i luă frânghia din mână. Lăsară găleata în fântână, frânghia se îndoi, o scoaseră şi-o măsurară: douăzeci şi şase de metri şi patruzeci de centimetri. - Asta e! zise Ştirbu, atâta are, ce mai contează câţiva centimetri? Metri e totu’!... Ei, da, aşa mai mergea, două măsurători la rând – acelaşi rezultat. Luţă se linişti complet, Pătru se regăsi şi el, iar Ştirbu: - Haideţi, bă, să vă cinstesc c-o ţuică!, şi-ncepură să strângă frânghia. Apăru iar, ca picat din cer, Ghiţă Flec. - Câţi metri zici că are fântâna, mă, Pătrule? - Do-o-şa-se-dă-me-tri-şi-pa-tru-zeci-dă-cen-ti-me-tri, zise Pătru rar, pe silabe, şi-l privi vesel pe cârciumar, cu gândul la ţuica acestuia. - S-o crezi tu! Asta s-o crezi tu, chicoti Ghiţă, amuzat peste măsură, da-da, asta s-o crezi tu, mă, Pătrule!... - Băi, Flecule… se băgă în vorbă Ştirbu, lasă, mă, oamenii-n pace, că doar dă faţă cu mine a măsurat frânghia, dă două ori, şi le-a dat la fel! - Pentru că şi tu ieşti la fel dă prost ca iei… - Uite ce e… io te rog frumos să nu… se supără cârciumarul, că mi-e că-ţi trag fro două labe cât ieşti tu dă nebun şi de boşorog, nu ţiu cont… - Ia mai măsoar-o încă o dată şi-o să vezi că nu are atâta… şi Ghiţă dispăru iar în curte.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

- Mai hai o dată! fir-ar iel al dracu’ dă scrântit, zise Ştirbu luând frânghia din mâna lui Pătru, că tot n-am astâmpăr până nu-i… - Mai bine să mergem şi să ne… cum spuseşi adineorea… zise Luţă. - Ho, mă, că mergem, mergem imediat, numai un pic… Legară iar găleata cu bolovani de frânghie şi o lăsară încet în fântână. Frânghia se îndoi şi o traseră afară: douăzeci şi patru de metri. - Nu se poate! S-o fi înţepenit pă undeva! zise cârciumarul şi scăpă o înjurătură. La următoarea măsurătoare: douăzeci de metri. Se îndârjiră şi mai tare: douăzeci şi trei de metri. Continuară să dea drumul găleţii în fântână şi să măsoare frânghia încă de zece, cincisprezece ori – mereu altă lungime, cu diferenţe din ce în ce mai mari între două măsurători succesive. Femeile plecaseră de mult când ei aruncară poate pentru a treizecea oară găleata, sau poate a patruzecea, nici ei nu ar fi putut spune exact numărul. Atunci ieşi Ghiţă din curte: - V-am spus io că n-are cât aţi zis? Cei trei erau asudaţi de tot, frânţi de oboseală şi nu înţelegeau nimic din ce se întâmpla. - Bă, Flecule, unde mama dracu’ fuseşi pân’acu?... îl luă Ştirbu din scurt, el fiind, acum, cel mai speriat dar şi cel mai înverşunat în a afla adâncimea fântânii. Tu-ţi esplici cumva chestia asta? că dă râs văz că ieşti bun… - Şi-ncă foarte simplu, răspunse Ghiţă misterios-savant. - Cum? - Ce dai ca să-ţi spui? - Un kil dă ţuică! promise Ştirbu. - Prea puţin. - Două! - N-nţţ… - Trei! licită mai departe Ştirbu. - N-nţţ… - … Cinci!!! Nici o picătură mai mult. - Fie, se învoi Ghiţă, da’ mai întâi să le văz… - Buuun, da să ştii că dacă… că dacă… - Că dacă – ce? vru să ştie Ghiţă. - Că dacă… gata, ţi le dau! Du-te la nevastă-mea şi zi-i c-am zis io să-ţi dea o damigeană dă cinci kile dă ţuică! se întoarse Ştirbu spre Luţă şi acesta în trei minute era înapoi, dar, deşi între timp se trezise, acum era la fel de afumat ca atunci când apăruse cu cârciumarul. Ştirbu îi luă damigeana din mână şi o aşeză jos, lângă picioare, ca pe un trofeu pe care urma să-l înmâneze unui învingător: 66

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

semnal

- Acum, zi! îl somă pe Ghiţă. - Mai întâi s-o încerc, zise Ghiţă şi bău o gură din damigeană fără să mai aştepte ca Ştirbu să-i dea voie şi de altfel fără ca acesta să schiţeze măcar un gest de împotrivire. M-da, merge. - Hai, zi! nu mai putea de nerăbdare cârciumarul. Nebunul îşi luă o figură serioasă: - Măi, oameni buni, fântâna asta n-are nimica necurat în ia, aşa cum poate credeţi. Dă vină ie pur şi simplu ruleta, pen’că ie stricată! - Ha-ha-ha!... izbucni Pătru în râs, ’ai că-i bună… aşa ceva nam mai auzit pân’acuma!... Hai mai bine să luăm damigeana şi să mergem, îi zise cârciumarului. Auzi, să fie ruleta mea stricată! Adică, cum dracu să fie stricată, că nu-nţeleg!? Bă, Flecule, asta ie ruletă-ruletă, dă dooşi dă metri număraţi la fabrică, şi d-aia ie ruletă, ca să măsori cu ia, dacă nu ştiai asta pân’acum, şi să-ţi dea întodeauna ezact! Dă fapt, bă, Flecule, tu ce vrei să spui?... Ştirbule, îl trezi Pătru pe cârciumar din visare, ia ia damigeana… - O fi ia ruletă-ruletă, da ie stricată, ce, n-are voie? Atâtea lucruri le iei stricate dân magazin şi ie stricate dân fabrică, aşa că ruleta ta ce-ar avea dac’ar fi şi ia stricată şi-ai fost fraier când ai cumpărat-o? Ia întindeţi voi o bucată dă frânghie dă dooşi dă metri, cât zici că are ruleta, şi n-o mai băgaţi în fântână şi măsuraţ-o dă câteva ori să vedeţi că vă dă mereu alceva. Şi dă ce? Pen’că ie stricată, altă esplicaţie nu ezistă…, mai zise Ghiţă şi vru să înşface damigeana. - Nuuu… nu, Flecule, mai întâi să ne convingem, zise Ştirbu subit înviorat, mulţumit şi convins că, dată fiind tâmpenia spusă de Ghiţă, îşi putea recupera, cu siguranţă, ţuica. Măsurară douăzeci de metri de frânghie, şi aşa întinsă în lungul drumului o mai măsură o dată doar de ochii lui Ghiţă, căci măsurătoarea nu putea să indice decât lungimea ruletei: douăzeci de metri în cap. - Ai reţinut, da? îl întrebă pe Ghiţă. - Da. S-o măsoare acuma şi Pătru, zise Ghiţă. - Măsoar-o, Pătrule! şi cârciumarul trase şi el un gât din damigeană. - Nu bea dân ţuica mea, că ţi-o pui la socoteală, zise Ghiţă serios. - Bine, Flecule, zise Ştirbu, bine dispus, lasă, că o să-ţi dau triplu faţă dă cât am băut, că dă damigeană oricum te-ai ras pă bot. Hai, Pătrule, dă-i drumu’, că mă grăbesc! Pătru desfăcu ruleta şi măsură: douăzeci de metri. - Ai văzut? strigă Ştirbu de parcă Ghiţă surzise de necaz că pierduse ţuica, ai văzut, Flecule? Gata, adio ţuică! Să mergem, Pătrule! Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Iulian MOREANU

- S-o măsoare şi Luţă, nu se lăsă Ghiţă. - Măsoar-o, Luţă! zise Ştirbu, care, pe nesimţite, îşi atribuise funcţia de şef al celor doi veri ce îndeplineau orice li se cerea cu ochii nedezlipiţi de pe damigeană, de parcă le era frică nu care cumva să le-o fure oarecine de sub nas. Luţă luă ruleta din mâna lui Pătru: - Douăzeci şi trei de metri dă frânghie! - Am câştigat! zise Ghiţă şi apucă damigeana. - Cum să câştigi? Adică, dacă ăsta ie beat, înseamnă că şi io şi Pătru am fost beţi de nea dat la amândoi la fel?... că doar văzuşi… nu-l lăsă Ştirbu să ridice damigeana mai mult de-o palmă. - Atunci, mai măsoar-o şi tu o dată, zise Ghiţă cu un aer înţelegător. Ştirbu măsură, sigur pe el: douăzeci şi opt de metri! Începu să pălească. - Şi Pătru poa’ s-o mai măsoare… - Pune mâna, Pătrule!... ordonă Ştirbu ştergându-şi nişte broboane de transpiraţie de pe faţă. Acesta puse mâna şi măsură; optsprezece metri. Ştirbu nu mai avea culoare-n obraji: - Dă-o-ncoa! Luă ruleta şi măsură frânghia: treizeci şi şase de metri! - Bine-bine, se răsti Ştirbu nici el nu ştia la cine, da’ adineaorea n-avea toată atâta! - Păi, io ce-am zis, Ştirbule? Ce-am zis mai dăvreme? şi Ghiţă apucă damigeana fără nici cea mai mică opoziţie din partea lui Ştirbu. Ruleta ie dă vină, ie stricată, că frânghia ie tot aia. - Stai, Flecule, se rugă cârciumarul de nebun, să mai încerce şi Luţă o dată. - Stau, zise Ghiţă, stau, că nu mă grăbeşte niminea, şi mai bău o înghiţitură, m-da, bună… Mă, Ştirbule, da’ tu dă când nu mai pui apă-n ţuică?... Ştirbu trase o nouă înjurătură, ignorândul pe Ghiţă, şi-şi aprinse o ţigară, privind fix la ruleta din mâna lui Luţă. Acesta, tremurând tot, măsură fără să mai aştepte să-i spună

cârciumarul: douăzeci şi şapte de metri. - Poci să plec? întrebă Ghiţă şi deja o luă la pas spre curte. - Du-te!... du-te, Flecule unde-a-nţărcat… zise Ştirbu şi luă ruleta din mâna lui Luţă care parcă era împăiat, nu mai avea curaj nici măcar să clipească. Se făcuse după-amiază, începeau să se întoarcă oamenii de la lucru, din oraş, pe biciclete, şi atunci se opriră şi ei din treabă. Mai măsuraseră, fiecare de câteva ori frânghia şi tot de atâtea ori le dăduse altă lungime. - Pătrule, zise Ştirbu, strânge ruleta şi hai să mergem, că ne vede ăştia şi cine ştie ce dracu o mai crede despre noi… - Lasă, nene Ştirbule, nu mai fii supărat, ai pierdut şi matale o dată-n viaţă… Şi, uite, ca să nu zici că ieşti singuru-n pagubă dân toată treaba asta, uite ce fac – şi Pătru aruncă ruleta în fântână -, o dau dracu dă ruletă mincinoasă!... - Băi, vere, zise şi Luţă trezindu-se vorbind mai mult ca să-i treacă frica, bine c-a ieşit aşa, că, dă ce să mă mai feresc? o cam sfeclisem, şi la un momen’ dat aveam impresia că… - Acuma, că s-a lămurit treaba, hai la prăvălie, să bem o ţuică, cum am promis, zise Ştirbu aprinzându-şi ultima ţigară din pachet, şi o luă alene la pas, calm, urmat îndeaproape de cei doi veri. - Bă, da’ io tot nu-nţeleg de ce… zise mai mult pentru el Pătru. Însă Luţă îl auzi, şi i-o reteză scurt: - N-ai înţeles pă dracu!... las-o aşa…! Păi, dacă ruleta fusese de vină în toată chestia asta, de ce zisese Ghiţă Flec de la început, să nu măsoare adâncimea fântânii, s-o lase baltă şi să-şi vadă de treburi, că n-o să-i fie bine? – se întrebă totuşi Pătru, dar nu mai apucă să-şi răspundă; ajunseseră la cârciumă. (1986) – din volumul „Ruleta mincinoasă”, 2007

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

eseu

Codruţ RADI

Codruţ RADI În marja fanteziei poetice… Pentru că tot ajung să-mi însuşesc imaginile-simboluri din universul înconjurător, de ce nu le-aş căuta, mai înainte, conferindu-le, pe lângă motivaţie, cheia de verificare a acesteia. Trecând, invariabil, prin lumea simţurilor, cea care ne uneşte cu natura, într-o repetabilă afectivitate, înşelătoare uneori, ca simţurile în contrariile lor, ori deplasându-ne percepţiile spre extremele înţelegerii. Ştiinţele exacte, chiar şi filozofia, abordează caracterul finit, determinat, al spaţiului vecin omului, ca formă, dimensiune, eventual moduri de interacţiune, sub incidenţa legilor fundamentale ale naturii. Depăşind percepţia senzorială, ar trebui să se producă iluminarea, la nivelul la care insuficienţa simţurilor declanşează intelectul, dincolo chiar de filtrele şi reprezentările raţiunii. Recunoaştere–reflectare – percepţie, o triadă senzorială într-o permanentă interschimbabilitate, care, încet –încet, îndepărtează efectul de cauză, până la identificarea efectului în sine, cu promovarea interpretării în procesul de conştientizare şi, evident, în cel Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

privilegiat al creaţiei. Diversificarea percepţiei, personal sau nedeterminat, în acest proces al creaţiei deschide noi căi, nu neapărat de cunoaştere, cât de exprimare imagistică, până la sublimare. Este cazul poeziei nespuse, ceea ce s-a suprimat din capul locului, s-a omis, ori n-a încăput într-o imagine poetic creată. Care va fi receptată, în funcţie de starea de polarizare a senzorului, a cititorului, în speţă, într-un mod mai mult sau mai puţin complex, poate doar formal. Nu este nici o regulă în a te adresa cuiva anume atunci când vrei să transmiţi un mesaj artistic, el va fi supus, categoric, interpretării. El vine să deschidă universul cunoaşterii, chiar dacă prin alte întrebări cărora nu ştiinţele exacte le vor da răspunsuri. Şi pentru asta trebuie să conţină imagini care pot fi vizualizate, care să ne arate nu drumul poetului, uneori sinuos, alteori încâlcit, cât, mai ales, drumul cunoaşterii prin poezie. Limpezirea gândurilor pentru conştientizare, prin descifrarea sensurilor poetice, poate fi rezultatul înţelegerii noastre, dar şi revelaţia interpretării. Un efort individual care 69

Codruţ RADI

nu implică temporalitatea, amintirea ori predicţia, ci, mai degrabă, regăsirea spirituală ca necesitate patologică. Poezia, disciplină a minţii şi a sufletului, are privilegiul, faţă de suratele ei muzica şi pictura, de a putea fi reconstituită. Ascultată sau privită, citită sau scrisă, asupra ei se poate interveni permanent, schimbându-i forme şi sensuri, fundamental, fără contraziceri. Creaţia se poate produce şi în cadrul, echivoc oarecum, al imaginaţiei inconştiente, dar nu şi receptarea ei, cel puţin nu a poeziei. Dacă imaginile universale adastă individual, într-un spaţiu gol, el însuşi inert, fără a fi ataşate sau asociate oricărei percepţii, atunci va interveni poetul „nestrivindu-le corola de minuni”, dar reconstruind o altă lume, care să trezească simţurile amorţite. Inerţia respectivă poate fi rezultatul ciocnirilor întâmplătoare, de cele mai multe ori, dar şi dirijate spre zona energiilor sensibile, care pot vlăgui de esenţe, instantaneu, întreg spectrul vizual. Numai legile nescrise ale creaţiei artistice pot regla aceste disfuncţionalităţi, subordonându-se, la urma urmei, celor universale, de refacere prin sine a nesfârşitului. Refacere posibilă în acea ,,marjă a fanteziei” de care poezia are parte, printr-o eliberare condiţionată a spiritului. Pentru că, în plan metafizic, rămâne prizonieră intelectului responsabil ce re-crearea vizualului. Cotiturile experimentale, împinse

până la fluidizarea continuităţii, vor asigura progresia în lumea creaţiei. Ruperea legăturilor universale, în perspectiva cauzală a înstrăinării, a negării, a retragerii controlate, a insuficienţei, având ca efect imediat repausul, în sens motric, dar şi detaşarea, desprinderea dintr-un echilibru existenţial, nu poate fi , în nici un caz, soluţia reală, particulară, de rezolvare a contradicţiilor noastre cu lumea înconjurătoare. Nu vom reuşi, din această stare, să modificăm ceva în ordinea prestabilită universală, chiar având percepţia acesteia, conştienţa măsurii ei nu ne va permite nici o acţiune personală în această direcţie. Este necesară schimbarea noastră în consens cu evoluţiile macrocosmice, adaptarea la mişcările continue din jur, evident mai puţin dezordonate decât ale noastre, ca indivizi şi ca specie. Regăsirea ,,centrului de forţe” trebuie să fie principala noastră preocupare, într-un spaţiu în care gravitaţia ne împinge, ne deviază chiar, spre tenebrele pământeşti. Întâlnirea cu poezia, în atari condiţii, un adevărat nucleu de forţe energetice şi senzoriale, nu poate fi decât salvarea sufletului într-un corp sleit de mişcări închise şi inutile. Să ne eliberăm, aşadar, de toate aceste erori sistematice existenţiale , prin poezie, descoperind sau redescoperind Eul universal.

(din volumul în pregătire: „Eseuri în favoarea poeziei”) Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

proză

Diana TRANDAFIR

Diana TRANDAFIR Mireasa de sare -O mai ştii pe Antonia? -Mireasa de sare? -Da, chiar ea… Mă străbătu un fior. Nu, nu uitasem întâmplarea stranie din vara trecută, mi-o reamintii de parcă s-ar fi petrecut ieri... Fusese o zi ca oricare, urmată apoi de alta, cu totul stranie. Într-adevăr, nu îmi puteam nici acum explica ce se petrecuse, de fapt. De ce, cum, şi, mai ales, unde… Unde oare? De la o vreme, consideram ca bun prieten al meu un ins ceva mai în vârstă, căruia i se zicea prin târg „Colonelul”. Asta pentru că avusese pe vremuri chiar respectiva funcţie militară. Acest colonel în retragere mă invită, deci, în acea după amiază aurie de vară la o plimbare pe bulevard. Noi numim „bulevard” arcada ce străjuieşte orăşelul spre nord, loc năpădit de verdeaţă, plin de mici icoane cu gâze minuscule. Arbuştii mărunţi sunt străjuiţi de arbori mai vechi, cu coroane imense. Strada şerpuieşte uneori, în funcţie de meandrele naturii, aproape luxuriantă, în

unele locuri. Amicul voia doar să mă mai scoată din ale mele, după cum mi-a declarat imediat ce pornirăm la pas. Mă numea adeseori, cu umor, făcând referire la preocupările mele de natură ştiinţifică: „şobolan”, „şoricel”, sau „şoarece de birou”, dar mă tachina şi cu alte apelative extrase din bogatul său atlas zoologic. Colonelul fusese, în juneţe, un vestit colecţionar de cărţi vechi, dar şi un boem veritabil, unul dintre acei boemi de calitate, care făcea orice exces „cu măsură”. Om subţire, care fuma doar trabuc, la fel de fermecător acum la senectute, ca şi în tinereţe. Îi acceptam detaşat, fără să fac prea mult caz, micile înţepături sau observaţiile de-a dreptul tăioase, adresate uneori mie, alteori concitadinilor, regimului politic sau chiar legilor universale. În funcţie de dispoziţie şi împrejurări... Colonelul avea şi mai are şi în prezent la activ un set întreg de tabieturi, capricii şi ticuri, pe care eu unul i le consider nu mai puţin fermecătoare, dar despre care am aflat, în

Notă: Prietena şi poeta Maria Dobrescu a publicat, nu demult, o cărticică de poeme pe care am citit-o pe nerăsuflate, pentru că aşa mi se întâmplă mereu când îmi pică în mână un volum valoros. M-a impresionat coperta, proiectată artistic în culori delicate şi sumbre, m-a impresionat titlul şi, bineînţeles, poemul numit chiar aşa, „Mireasa de sare”. Despre expresia concentrată, despre greutatea sărată a verbului, despre starea poetică pe care o

induce textul s-a mai vorbit. Mie mi-a plăcut atât de mult, încât mi-a inspirat povestirea publicată aici. Bună sau mai puţin bună, proza aceasta nu are ca legătură cu textul Mariei decât, cel mult, tema şi feeling-ul. Păstrând proporţiile, se poate spune că în istoria literaturii „s-au mai văzut cazuri”. Am aruncat provocarea... Aştept în replică, de la Maria Dobrescu, un poem intitulat, poate, precum recentul meu volum de versuri, „Oraşul suspendat”.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Diana TRANDAFIR

secret, că produc mult năduf soţiei dumisale. Un om fin, în esenţă, una dintre acele personaje aparte, alături de care te poţi simţi foarte bine, agreabil, dacă nu-i ceri şi nu-ţi cere prea mult. Nu rareori se întâmpla ca vorba lui să îmi zgârie şi mie timpanul, în acea zi însă nu… În acea zi de vară, colonelul era într-o dispoziţie calmă, detaşată, oarecum meditativ, lucru care nu prea îi stătea în fire. Florile de castan se scuturaseră, lăsând locul celor parfumate de tei să umple pocalul miresmelor. Adolescenţi gălăgioşi, fericiţi la culme că sunt şi ei „în cărţi”, ne depăşeau, bătând din cap tactul muzicii, cu căştile afundate în clăile de păr aranjat după modă. Arar trecea şi câte o pereche de îndrăgostiţi, iar flacăra sufletului lor exploda sus, sus de tot, mai sus chiar decât coroanele bogate ale arborilor seculari. Probabil că frumuseţea acelei zile splendide de vară îl îmblânzise şi pe amic. Colonelul dădea bineţe câte unui cunoscut sau mai fredona, în răstimpuri, o melodie uitată. Când chipul câte unuia îmi atrăgea atenţia prin detaliile fizionomiei sale mai curioase, lăsam să îmi scape unele replici destul de răutăcioase. Colonelul, cu tâmplele sale albe, umbrite de borurile pălăriei elegante de pai, mă privea surprins, clipind cu îngăduinţă. Se bucura că rolurile se inversaseră… La Cotul Dorului, ne oprirăm câteva minute să admirăm încă o dată priveliştea. Atunci, la doi paşi de noi, se scurse silueta părelnică a unei femei nu tocmai tinere, înaltă, osoasă, cu o alură sportivă, şi totuşi, diafană în mers. Am întors capul, atras involuntar de această apariţie. Căci era într-adevăr o apariţie… Observai corpul bine întreţinut şi pielea arămie, bronzată. Rochia de dantelă, alb sau crem, foarte vaporoasă, aproape atingea solul. Văzând că o privesc insistent, femeia întoarse către

mine doi ochi de pisică, verzui. După acea clipă derutantă, în care privirile ni s-au intersectat fără să vrem, silueta i se îndepărtă agale, pierzându-se, ca un abur, în decor. -O ştii? -Nu… -E Antonia, fostă educatoare, contabilă, magazioner, nici nu mai ştiu în ce ordine. Acum îngrijeşte bătrâni, cu servicii la domiciliul clientului. Pe tine nu are de ce să te intereseze, îmi închipui, adăugă colonelul maliţios. -E singură? -Să zicem că nu mai aşteaptă întoarcerea nimănui... Discuţia se opri la acest punct. Femeia îmi captase într-adevăr atenţia, mai ales prin aerul ei degajat, amestec de nobleţe, stăpânirea de sine şi un „nu ştiu ce” oarecum băieţesc. Avea umerii înguşti şi pieptul plat şi un mister indescifrabil, voalat. Dacă făcuse sau nu vreun sport de performanţă, nu l-am mai întrebat pe amic, căci eram preocupat să o urmăresc pe Antonia, care se îndepărta precum o corabie maiestuoasă. Purta în urmă trena florilor de tei plutitoare, pe deplin conştientientă de fiecare legănare largă a şoldurilor. -Ia uită-te, sunt oameni care îşi plimbă potăile pe aici, iar eu te port pe tine în lesă, şarjă bătrânul crai, cu gând să schimbe subiectul. Nu ne prindeau, nici pe el şi nici pe mine, confesiunile sau extazierile romanţioase. Bănuiam însă că această apariţie feminină, cu părul şi tenul ca un abur moale şi palid, reprezenta pentru el mai mult decât un nume sonor. Nu îl cunoscusem pe vremea când îşi jucase rolul de Don Juan, aşa că am preferat să-mi potrivesc pasul cu al său, tăcând discret şi simetric. Mă număr printre cei care

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Diana TRANDAFIR

militează pentru caracterul criptic al dramoletelor, despre care cred că-i mai bine să rămână învăluite în mantia neagră a misterului, nu să fie dezbătute în plină stradă. Aşa procedează, în fond, bărbaţii adevăraţi. Chiar a doua zi, aflând că sunt încă în binemeritatul concediu, amicul meu pensionar a plusat, invitându-mă iarăşi la o şedinţă de relaxare, de data aceasta la băi şi la plajă, undeva în apropierea orăşelului nostru, în staţiunea numită, ca mai toate staţiunile de felul acesta, Lacul Sărat. Este acolo o adevărată oază de linişte, un loc în care te poţi retrage să-ţi oblojeşti reumatismele, sau pur şi simplu pentru petrecerea timpului liber într-un mod cât mai plăcut. Am demarat în trombă, ca doi cavaleri tomnatici, mândri nevoie mare în maşina mea decapotabilă, apoi ne-am oprit, frânânad puternic exact în faţa uşii stabilimentului. După ce am plătit biletul unei casieriţe bătrâne, pe care toţi o strigau, nu ştiu de ce, cu un nume grecesc, am purces înăuntru. Acest lac sărat nu e prea întins ca arie, îi sunt însă recunoscute virtuţile terapeutice, conferite de bogăţia în substanţe minerale şi de salinitatea impresionantă. Circulă în zonă fel de fel de legende, care mai de care mai trase de păr, mai naive, mai tenebroase, totuşi, nici una nu e despre înecaţi. Concentraţia mare de sare se pare că face aici imposibilă scufundarea. Am redescoperit lacul, clipocind opac între marginile de lemn, cenuşiu la culoare din pricina sării, la fel ca în fiecare an. Pontoanele au fost dispuse în trepte, servind turiştilor ca locuri de aşternut prosopul pentru băi de soare. Ele sunt refăcute primăvara, întrucât sunt mâncate de apele sărate şi se uzează destul de rapid. Trei scări rudimentare de lemn duc către apă. Locul e împrejmuit bine cu un

gard rustic şi păzit de câţiva câini de pripas. Pe două laturi, în stânga şi-n dreapta, stau cabinele-dressing, ţepene ca nişte soldăţoi prăfuiţi. Peisaj lunar, monoton… mie unuia, însă, îmi plăcea. Și îmi place. Mă simt minunat întotdeauna, când vin aici. Era lume puţină şi nici o cunoştinţă, aşa că eu şi colonelul ne-am ales două şezlonguri de plastic alb, amplasate mai izolat, foarte aproape de luciul apei. Voiam să admirăm înotătorii. Nu pluteau însă în saramură decât trei pălării albe. Pluteau, nu înotau. O torpoare de început de amiază îi cuprinsese pe toţi acei beneficiari fără nume de tratamentul balnear. Fericit că nu am uitat acasă ochelarii de soare, am făcut un semn discret spre creştetul amicului, să şi-i pună la ochi pe ai săi. Soarele ne biciuia pielea obrazului şi corpul. Oamenii din jur, puţini, se mişcau lent, agale pe nisipul albit de sare, grunjos. Ştiam că, din pură inconştienţă, sau din neglijenţă, ajunseserăm la lac destul de târziu, la o oră total neindicată expunerii îndelungate la soare. Preferaserăm să luăm masa acasă, din motive numai de noi înţelese. Sprijiniţi de parapetul de lemn, câţiva bărbaţi, acoperiţi de sare din creştet până în tălpi, rămăseseră nemişcaţi în poziţii uşor caraghioase. Nu vorbeau, doar inspirau vaporii de sare degajaţi deasupra apei, despre care se zice că fac bine astmaticilor. Toate obiectele, prosoapele, costumele de baie căpătaseră un colorit alb închis spre gri.Turiştii înţepeniseră în poziţiile acelea ciudate, aidoma unor statui de marmură impură, murdară. Mai sus, pe dealul înverzit doar pe alocuri, încărcat mai mult de mărăcini, se profila o cabană din acelaşi material de construcţie preferat aici, lemnul. Era numită de personalul stabilimentului, în mod impropriu, „salina”, nefiind însă decât o simplă încăpere ticsită cu drobi mari de sare. Ionii de sare

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Diana TRANDAFIR

eliberaţi în atmosferă erau inspiraţi de cele câteva persoane interesate de această procedură, pe care le zăream zăcând întinse pe nişte bănci lungi de lemn cenuşiu, prin uşa deschisă. Amicul meu se prefăcea că citeşte cu ochii ascunşi sub ochelarii săi negri, dar ţinea cartea cu susul în jos. N-am zis nimic… Dinspre căsuţa aceea de lemn văzui pe sub borul pălăriei cum coboară o siluetă ce mi se păru oarecum cunoscută, o siluetă feminină, înaltă, vaporoasă, aproape volatilă. Impresie datorată paşilor săi care abia atingeau solul, aproape plutitori. -E Antonia, zise colonelul, ridicând o sprânceană ceva mai sus de rama ochelarilor săi cu lentile întunecate. -Iarăşi ea? -E o bună înotătoare, să ştii, poate avem noroc să admirăm un bras elegant. -Am auzit că nu se prea înoată pe aici, dacă îţi intră sare în ochi, ai păţit-o! -Aşa e! O salutăm? -Eu nici n-o cunosc, poate tu… Mi-am făcut mâna streaşină şi am urmărit-o cum coboară. Îşi aşternuse un cearşaf alb în faţa pontonului central, chiar în dreptul scării. S-a ridicat şi s-a apropiat doar atât cât să-i disting mai bine părul alb-gri de Gorgonă, cu şerpii fuioare atârându-i în dezordine pe spatele bronzat, arămiu. Antonia avea picioare superbe, după cum şi bănuisem. În acest peisaj rupt ca din altă lume, sub soarele mult prea arzător, se mişca firesc, părând în elementul său. Sarea se depusese straturi, straturi pretutindeni, inclusiv pe drugii de lemn ce însoţeau scările. Ca să coboare spre lac, femeia apucă lemnul sculptat cu modele de sare între degetele sale lungi, aproape transparente. Alesese scara din dreapta, cea mai apropiată de noi, în jur nimic sclipitor, nimic sticlos, dimpotrivă totul părea tern, mat, îmbâcsit.

Amândoi ne-am ţinut răsuflarea pentru câteva clipe. Antonia cobora treaptă cu treaptă. Uşor, ca în vis. Îmi simţeam bătăile inimii tot mai puternice… Văpaia soarelui îi cuprinse chipul altădată palid, îmbujorat acum feciorelnic. Pe lac, niciun val, nici un curent, nici o adiere, luciul apei era înţepenit, nemişcat şi nici urmă de pălării albe sau de înotători leneşi pe lac. Antonia îşi cufundă lent în apa de culoare incertă, sărată, pulpele, pântecul supt, apoi pieptul. Cu răsuflarea tăiată, aşteptam să se scufunde de tot, însă mă gândeam totodată că vrea să facă o demonstraţie de nataţie, după cum mă avertizase bunul meu prieten. Ştiam că aici e imposibil să te afunzi. Apa îi ajunse însă la bărbie, apoi la frunte şi Antonia se cufundă până la urmă cu totul, dispărând în adânc. Gândul meu dintâi prinsese consistenţă. De ce? Făcurăm un schimb rapid de priviri. Se părea că şi colonelul se aşteptase la asta. Am mai aşteptat ceva vreme, sperând totuşi ca ea să răsară din unda nemişcată şi albă, încărcată de sare. Dar nu… Antonia nu mai apăru şi nimeni altcineva nu observase nimic. Nimeni, în afară de noi. Nici o mişcare pe faţa apei, totul părea mort în jur! Mă cuprinse, aşa, un vertij, însoţit instantaneu de o durere cumplită de cap… Văzusem aievea, prin ochii mei larg deschişi, dilataţi la maximum, cum mireasa de sare a fost înghiţită de apa lacului mire. Deşi gândul mi se pare imposibil, mai cred… În ceasurile de răgaz, mai ales vara, în amurg, îmi revine uneori în minte imaginea scufundării Antoniei. Trupul ei arămiu, părul lung, încâlcit, încărcat în fuioare grele de sare, lumina albă, lacul imobil, liniştit ca mormântul. Revine şi ameţeala mea, ca un dulce păcat...

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

opinii

George Liviu TELEOACĂ

Latinitatea românilor între DA şi NU Audiatur et altera pars, sine ira et studio Veche de peste trei sute de ani, teoria originii latine a românilor este promovată în mod oficial la nivel academic şi predată metodic în învăţământul de toate gradele. Pare consacrată definitiv şi cu toate acestea este tot mai des contestată de interminabilul şir al intruşilor autodidacţi, mulţi dintre ei cu pregătire universitară, dar de alte specialităţi, care consideră că premizele acestei teorii ar fi prea fragile pentru a o face acceptată. Poate că obiecţiile lor n-ar fi total greşite, de vreme ce şi în cadrul celorlalte naţiuni romanice din Europa se manifestă tot mai pregnant o tendinţă similară, chiar şi printre specialiştii din lingvistică sau istorie, aşa cum sunt şi Carme Jiménez Huertas (https://www.youtube.com/watch?v=mefscT ninTQ), Igor M. Diakonov (http://dienekes.awardspace.com/articles/ie origins/), Yves Cortez, Jaume Clavé Cinca, Mario Alinei etc. Din nefericire, însă, multele tentative ale autodidacţilor de la noi n-au putut şi nici nu pot atinge acel prestigiu, care să impună o nouă viziune în cercetarea limbilor romanice, dar reuşesc să întreţină o regretabilă stare de confuzie, deşi provocările actuale ne obligă la consens în susţinerea identităţii noastre. Chiar dincolo de aceste provocări, tot ar trebui să ajungem la consens în privinţa romanizării, întrucât adevărul este unul şi numai unul. Cu intenţia meritorie de a ne orienta spre acest adevăr a revenit de curând în dezbaterea publică Prof. Univ. Dr. IoanRevista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ Aurel Pop, care, fără a mai comenta argumente pro şi contra, ne-a reamintit numărul mare al personalităţilor din Europa şi de la noi, care au afirmat de-a lungul secolelor originea latină a românilor. Pe de altă parte, cei care au avut o altă viziune cu privire la romanizare, ca Petru Maior, Felix Colson sau Martin Maiden, nici n-au mai fost amintiţi, fiindcă, din punct de vedere numeric sunt nesemnificativi. Dar, a cita părerile cărturarilor sau ale călătorilor, chiar şi ale unor aventurieri, după cum se recunoaşte în articolul din revista CULTURA, Nr. 17 (515)/7 mai 2015, nu înseamnă şi a demonstra un adevăr, aşa cum a reuşit să-l demonstreze, nu un autodidact, ci istoricul Alexandru Badea publicând lucrarea Începuturi româneşti, la Editura Enciclopedică Bucureşti, în anul 2001. Au trecut aproape cincisprezece ani de atunci, fără ca această carte deschizătoare de noi căi în cercetarea romanizării să fi beneficiat de atenţia criticii şi implicit de promovare, deşi ea se impune prin obiectivitate şi rigoare. Numai pentru a defini problemele privind romanizarea Daciei, autorul analizează de pe poziţia sociologiei istorice un cumul consistent de informaţie preluată din inscripţii epigrafice, materiale arheologice şi de la numeroşi autori antici, printre care Herodot, Ovidiu, Strabon, Pliniu cel Tânăr, Dio Cassius, Eutropius, Festus, Zosimos, Vopiscus, Leon Diaconul, Genesios, Pisides, Amianus Marcelinus, Aelianus, Kekaumenos, Kendrenos ş.a. După cum era şi firesc, autorul întregeşte suportul documentar necesar definirii problemelor referitoare la romanizare interpretând critic studiile consacrate acestui proces de către savanţii epocii moderne: Al. Rosetti, Jiriček-Skok, Al. Philippide, V. Spinei, N. Iorga, Emilian Popescu, Pia Laviosa Zambotti, Simion Mehedinţi, H. H. Sthal, N. Stoicescu-I. Hurdubeţiu, I. Andrieşescu, Vl. Dumitrescu, Gh. Brătianu, A. Dumitriu, Felicia Vanţ, H. Mihăiescu, I. I. Russu, C. Poghirc, Al. 75

George Liviu TELEAOACĂ

Graur, A. Balotă, Vl. Gheorghiev, Lucia WaldDan Sluşanschi, S. Puşcariu, Marius Sala. În urma acestui amplu demers de circumscriere a problemelor privind romanizarea a reieşit că pentru a înţelege esenţa proceselor, ce au avut loc la contactul a două grupuri umane având limbi materne diferite, aşa cum au fost autohtonii şi latinofonii, accentul trebuie pus pe distincţia dintre influenţele, care nu afectează structura de bază a limbii şi cele care produc mutaţia ei. Numai astfel se poate elucida definitiv „destinul lingvistic al oamenilor pământului în legătură cu identitatea lor etnică” (p.49). În acest sens, la finalul primului capitol se mai precizează că: „problema originii limbii române, rezolvarea ei, iese din sfera de competenţă a lingvisticii. Pentru a afla care a fost în realitate destinul de limbă al oamenilor pământului trebuie să ne adresăm istoriei. … Cum trec cuvintele dintr-unul într-altul este, cu siguranţă, o

chestiune de lingvistică, dar cum trec popoarele de la o limbă la alta este, tot atât de sigur, o chestiune de istorie. Din această pricină, …, această cercetare istorică, deci, capătă o importanţă hotărâtoare, stabilind caracterul originar al limbii române prin explicitarea destinului: continuitate ori salt în latinitate ” (p.88) Remarcabilă şi de bun augur este, înainte de orice, această decizie a autorului de a defini pentru prima oară responsabilitatea ce revine numai istoriei în abordarea problemelor privind romanizarea. Ca senior al cercetării istorice care şi-a asumat pe deplin responsabilitatea abia definită, autorul a reuşit chiar în următorul capitol să aleagă între cele două alternative. Denumit „Obsedanta romanizare”, capitolul doi se impune prin meticulozitatea, cu care au fost inventariaţi vectorii capabili să producă romanizarea: prin armată, prin comerţ, prin administraţie şi justiţie, prin religie, prin

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

familie. După ce toţi aceşti vectori au fost evaluaţi din punct de vedere cantitativ şi calitativ, atenţie, pe baza documentelor rămase din acea epocă, autorul se consideră îndreptăţit să afirme fără teamă concluzia definitivă: „obsedanta romanizare s-a dovedit a fi imposibila romanizare!” (p.170). Pentru a ajunge la certitudinea imposibilei romanizări, au mai fost evaluate rolurile pe care le-ar fi avut bilingvismul, dar şi poziţia geografică a Daciei faţă de Imperiul Roman. Corelat cu adevărul că „în materie de limbă este mai uşor să păstrezi ceea ce ai decât să câştigi ceea ce n-ai” factorul spaţial se dovedeşte favorabil conservării limbii autohtonilor (p.166-167). Cu privire la mult invocatul bilingvism trebuie să se accepte fără rezerve că intermedierea bilingvilor „permitea menţinerea monolingvismului în proporţie de masă” (p.131) şi că „Pe ansamblu, geto-daca este şi rămâne limba dominantă în toate cazurile de bilingvi … şi ca atare perspectivele de înlocuire a limbii materne cu latina la aceşti bilingvi sunt practic nule” (p.155) Faţă în faţă cu această imposibilitate de a înlocui limbile autohtone prin limba latină, sau impus de la sine încercările necesare pentru a recupera scenariul cel adevărat, care să explice înrudirea limbilor romanice cu latina. Ideea existenţei unui asemenea scenariu este mai veche, iar dintre premergători autorul îl aminteşte, în capitolul trei, denumit „Limbă şi lingvistică”, pe lexicograful Pirona de Udine, care în virtutea experienţei sale profesionale dobândite în domeniul limbilor a considerat necesar să arate, pe la anul 1871 că „graiurile romanice de astăzi nu continuă latina ci graiurile locale de odinioară apropiate mai mult sau mai puţin de latină. ” (p.191). Nici nu putea fi altfel fiindcă înainte de a ajunge de rang imperial prin forţa armelor, limba latină a coexistat alături de alte graiuri asemănătoare ei, graiuri pe care Mario Alinei le va numi para-romane în tratatul său

despre originea limbilor, publicat în anul 1996. Alături de Mario Alinei activează mulţi alţi lingvişti, care au lărgit frontul cercetărilor sale, iar în acest context rezultate deosebite ne-a oferit Dr. Mihai Vinereanu, profesor universitar de lingvistică istorică comparată la New York, care a publicat în anul 2002 Originea traco-dacă a limbii române, iar anul 2008 DICȚIONARUL ETIMOLOGIC AL LIMBII ROMÂNE pe baza studiilor de indoeuropenistică. Foarte bine primit de şcoala filologică de la Iaşi, dicţionarul dovedeşte că limba română are propria sa individualitate pe deplin ancorată în fondul proto-indoeuropean şi că nu este de origine latină. Temei, îndreptar, dar şi ferment pentru căutătorii adevărului privind originea limbii române, DICȚIONARUL … a devenit model de lucru pentru tot mai mulţi specialişti în filologie, profesori de limba română şi chiar doctori în filologie, ca Iulia Brânză Mihăileanu, care publică articole de forma DEX-ul confirmă că romanizarea n-a avut loc, (http://www.stiri-presa-online.ro/dexul-confirma-romanizarea-n-a-avut-loc/). În pas cu acest efort mai general, de curând a revenit şi Dr. Mihai Vinereanu, care pe baza lucrărilor lui G. Devoto, M.S. Beeler şi R.S. Conway arată că limbile italice nici nu s-au format pe teritoriul peninsulei (http://limbaromana.org/blog/2015/06/de spre-dreapta-interpretare-a-datelor-dinlimbile-romanice-sau-catre-o-noua-stiinta-a -romanisticii/), ci s-au desprins din spaţiul actualelor limbi romanice. (După cum se va vedea mai jos, chiar fondatorii Romei Antice ne-au dezvăluit la vremea lor această origine.) Este adevărat că abia cercetările din ultimele două decenii au reuşit să suplinească lipsa mărturiilor scrise, fără de care asemănările originare dintre limba latină şi limbile romanice nu au putut fi probate filologic, iar ca urmare au fost puse pe seama perioadei de ocupaţie. Soluţionarea părea ştiinţifică şi cu toate acestea, trebuie să

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

recunoaştem că este ilogic să se creadă că toţi cuceriţii au dorit să înveţe latina cuceritorilor. Chiar dacă ar fi existat această dorinţă, oamenii de rând, în mare lor majoritate analfabeţi, n-ar fi avut nici unde şi nici cum învăţa o nouă limbă şi cu toate acestea ideea romanizării se menţine datorită unui întreg set de factori, care în viziunea istoricului Alexandru Badea au favorizat ocultarea realităţii şi substituirea identităţii istorice corecte (p.195). Este evident că odată identificaţi, aceşti factori capcană au putut fi evitaţi permiţând o mai corectă interpretare a informaţiei istorice. În aceste condiţii mai favorabile adevărului a fost elaborat cel de al patrulea capitol, denumit „Recitind izvoarele şi revăzând cuvintele”, în care dovezile documentare au fost coroborate pentru a scoate la lumină modul, în care au fost percepute în epocă neamurile numite geţi, daci, bessi, vlahi, români. Pe firul istoriei, geţii şi dacii au putut fi urmăriţi din aproape în aproape cel puţin până în secolul VII, cu ecouri până în secolul XV menţionaţi de Laonic Chalcocondil sau de Critobul din Imbros, (p.276). Prezenţi, mai ales, în scrierile antice ale lui Criton, Apian, Dio Cassius, Enea de Gaza, Sozomenos, Iordanes, Marcelinus Comes, Ștefan Bizantinul, dar şi ale altora, geţii şi dacii se dovedesc a fi purtătorii aceloraşi caracteristici etnolingvistice non-latine, pe care le consemnase Strabon (63 î.Cr–26 d.Cr.) înainte de cucerirea romană a Moesiei şi a Daciei (p.247 ş.u.). Un alt trib tracic cu o prezenţă fabuloasă în istorie, care a evoluat în spiritul propriei sale continuităţi, practic neafectat de prezenţa romanilor în zonă, a fost cel al bessilor, care începând de la Herodot s-a afirmat plenar timp de peste un mileniu prin propriul lor etnonim şi vorbindu-şi propria sa limbă, respectată în universul cultural al vremii. Atunci când, a consemnat că Dunărea se numeşte „Hister în limba bessilor”,

Iordanes le-a confirmat în secolul VI şi etnonimul şi limba, dar şi faptul că impunătorul nume al Istrului este de sorginte tracică şi nu greacă, cum s-a crezut. Alături de cele relatate de Iordanes, documentele epocii au reţinut multe alte evenimente istorice, în care geţii şi bessii dau dovadă de faptul că stăruiau în a fi două neamuri tracice „foarte active în planul realităţilor politice, militare, şi cultual-culturale”, în acea perioadă, când Imperiul Bizantin începea să piardă controlul la Dunărea de Jos (p.257). Cât de impunătoare era prezenţa lor în planul realităţilor cultual-culturale ne spune episcopul Teodor de Petra pe la anul 530 vorbind despre mânăstirile de la răsărit de Bethleem, unde existau biserici, în care slujbele erau oficiate numai în limba bessilor. Deosebit de valoroase sunt înscrisurile, care au reţinut faptul că limba bessilor, ca limbă de cult public, coexista ca individualitate distinctă alături de limba latină şi de limba greacă beneficiind de acelaşi respect. Pentru că erau numeroşi cu o remarcabilă conştiinţă a valorii de sine, dar şi puternici din toate punctele de vedere, mai ales economic, bessi mai ridicaseră şi întreţineau alte biserici proprii în Palestina, dar şi o mănăstire la Constantinopol începând cu anul 553 (p.258). După cum dovedesc documentele timpului, în secolele VI-VII bessii reprezentau pentru bizantini un neam nelatinizat şi aşa ne-latinizat va dăinui pe fondul alungării limbii latine din Imperiului Bizantin de grecizarea rapidă şi ireversibilă declanşată pe la anul 640 de Heraclius I. Ca păstrători ai unei limbi nelatinizate, bessii au reprezentat o entitate etnică de referinţă pentru Kekaumenos, care a arătat în secolul XI că vlahi erau şi „aşa numiţii daci şi bessi”. Prin includerea dacilor şi a bessilor printre vlahi, vlahii apar şi ei ca neam străvechi nelatinizat. Corelând această precizare cu ceea ce menţionase Kinnamos despre vechimea pre-romană a vlahilor, autorul nu ezită să ne dezvăluie că:

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

„ … limba maternă care-i defineşte pe vlahi ca grup de limbă maternă în continuitatea lui este limba presupusă de etnonimele … geţi, daci, bessi, … [este] limba geto-dacă, limba română ” (p.276). Iată că, s-a ajuns astfel la limba română şi, implicit, la etnonimul român, etnonim a cărui origine autohtonă total non-latină autorul o demonstrează, pe cât de simplu, pe atât de precis, urmărind distribuţia geografică a variantelor român şi rumân. Pentru început autorul acceptă că etnonimul român ar fi pătruns în uzul autohtonilor odată cu impunerea administraţiei romane în Dacia. Dar în acest caz, nu varianta rumân, ci forma român ar fi trebuit să se manifeste predilect în zona de ocupaţie romană, numai că în ţinuturile Banat, Oltenia, Ardeal şi Crişana din alcătuirea acestei zone se foloseşte mai ales varianta rumân, după cum indică Atlasul Lingvistic Român. Ca urmare, presupunerea că forma român ar fi provenit de la Roma/romanus odată cu ocuparea unei părţi din Dacia se dovedeşte a fi incorectă, de unde rezultă că: „Singura explicaţie logic plauzibilă şi existenţialialistoric pentru această situaţie este că român se găsea în paralel cu rumân în graiul oamenilor pământului … independent de contactul cu latinofonii şi cu numele politic romanus.” (p.281). Spre deosebire de multele studii care explică etnonimul român/rumân pe seama lui romanus, autorul mai pune în evidenţă şi importanţa formei arhaice rumăr/rumâr, de mai multe ori multimilenară de vreme ce este conservată şi de limba albaneză, arătând că trecerea ei la forma actuală român/rumân priveşte exclusiv limba română evoluând pe linia propriei sale continuităţi (p.283). În ultimul capitol al cărţii sale, denumit firesc Încheiere, autorul regrupează concluziile demonstraţiilor pentru a se referi apoi şi la noile obiective ce se cer a fi urmărite în cercetare, fiindcă afirmaţia că „de la Râm ne tragem” este fără acoperire, nu

numai pentru limba română, ci şi pentru celelalte limbi romanice. Altfel spus nu mai putem fi constrânşi să ne însuşim ca adevărate contradicţiile vizibile dintre cunoaşterea existenţial istorică a realităţii privind limbile romanice şi rezultatele produse de lingvistica oficială (p.286). Această constrângere este denunţată şi de cercetătoarea iberică Carme Jiménez Huerta, profesoară de limba latină, specializată în procesarea pe calculator a limbajelor, atunci când arată că teoria romanizării are efecte ortopedice asupra înţelegerii adevăratelor evoluţii privind formarea limbilor romanice (https://www.youtube.com/watch?v=mefscT ninTQ după minutul 50). Iată, aşadar că pe acest fond tot mai dens de întâmpinări ale autodidacţilor, au apărut în toată lumea numeroase lucrări valoroase de lingvistică, multe în corelaţie cu arheologia, care presupun închiderea extinselor eforturi, ce se fac pentru a susţine în continuare originea latină a limbilor romanice. Pe de altă parte, este adevărat că limba latină ca limbă oficială a Bisericii Catolice, ca fostă limbă de cancelarie a multor naţiuni romanice şi neromanice, ca limbă internaţională a ştiinţelor până prin secolul XIX, a avut un impact însemnat asupra limbilor europene beneficiind şi astăzi de binemeritatul său prestigiu în edificarea civilizaţiei actuale, dar Imperiul Roman nu a produs romanizare şi ca urmare latina nu reprezintă originea limbilor romanice. Cercetarea din ultimele decenii a făcut paşi decisivi spre originea reală, iar un ajutor nesperat primim, iată, chiar din partea celor ce au întemeiat antica Romă. Stăpâni pe soarta lor şi în egală măsură pe conştiinţele lor, aceştia au gândit Lupa Capitolină ca expresie plastică a omagiului adus spiritualităţi, care le-a hrănit puterea de a deveni. Ca simbol sacru al Romei, Lupoaica de pe Capitoliu îşi începe existenţa în jurul anului 600 î.Cr. pe vremea faimosului augur Attus Navius. Forma cunoscută astăzi a fost

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

turnată în bronz pe la anii 480-470 î.Cr. cu scopul de a înnobila locul de adunare al Curiilor, numit Comitium, ca după anul 295 î.Cr. să devină obiect de adoraţie în Forumul Roman, aşa după cum relatează Titus Livius, Pliniu cel Bătrân sau Cicero. Astăzi, din S.U.A şi Canada până în Japonia şi din Suedia şi Norvegia până în Noua Zeelandă există în lume peste patruzeci de copii de o remarcabilă fidelitate, care ilustrează taina ce i-a fost încredinţată de Antichitatea Romană (https://en.wikipedia.org/wiki/Capitoline_Wolf) Ca o primă dovadă că poartă peste timp un mesaj special, Lupoaica de pe Capitoliu nu zace culcată atunci când hrăneşte, ci are o ţinuta impunătoare ocupând tot cerul celor

doi gemenii Romulus şi Remus, născuţi ca semizei de vestala Silvia din unirea ei cu zeul Marte. Or, prin această arcuire majestoasă care uneşte pământul cu cerul, Lupa Capitolină se identifică cu Nut, zeiţa cerului în mitologia egipteană şi ca atare Lupa reprezintă o zeitate a cerului. Dar zeitate celestă fiind, Lupa Capitolină nu-i mai hrăneşte pe gemeni cu laptele după care plâng sugarii, ci cu înţelepciunea zeiască, de care vor avea nevoie viitorii întemeietori ai Romei Antice, respectiv, cu înţelepciunea necesară conducătorilor de neamuri, tot aşa după cum a fost hrănit cu înţelepciunea de conducător faraonul Tutmes al III-lea (1482-1450 î.Cr.) la sânul zeiţei Isis întruchipată de un arbore sacru. După cum se vede, aceste moduri de exprimare plastică reprezentau un fel de standarde prezente în arta antică mediteraneană. Existenţa lor este îndreptăţită şi uşor de acceptat, dacă avem în vedere că tracul Aeneas scăpat din pârjolul cetăţii Troia ajunge în Laţiu pe traseele maritime ale fenicienilor de pe coasta egipteană şi numai după ce a trăit un an alături de prinţesa Didona, prima regină a cetăţii feniciene Cartagina din nordul Africii. Altfel spus la începutul primului mileniu înainte de Cristos, în toată Marea Mediterană a existat un intens schimb de valori materiale şi culturale, care au asigurat cunoaşterea şi utilizarea în comun a unor metafore plastice. Prea sunt izbitoare aceste coincidenţe, atât ca idee, cât şi ca transpunere plastică, pentru a nu le considera procedee comune de exprimare artistică. În spiritul acestor simboluri comune universului mediteranean, Lupa Capitolină

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

George Liviu TELEAOACĂ

mai prezintă încă o caracteristică semnificativă mult prea specială pentru a nu exprima o intenţie precisă. Gâtul ei este acoperit cu pene, iar pentru a nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că sunt pene, artistul a adăugat pe linia omoplaţilor un singur şir de pene întregi, bine şi clar conturate, tocmai pentru a exclude orice echivoc cu privirea la perceperea şi semnificaţia lor. Ca idee plastică Lupa Capitolină întruchipează un lup/lupoaică cu pene care hrăneşte spiritual pe fondatorii Romei, indicii suficiente pentru a înţelege că Romulus şi Remus s-au format ca întemeietori ai Romei Antice hrănindu-se cu spiritualitatea traco-dacă, a cărui simbol va rămâne pentru totdeauna Stindardul Dacic cu cap de lup şi pene. Aşadar, dacă senatorii din Forul Roman şi împreună cu ei întregul popor roman adunat în Comitium au cinstit ca factor întemeietor spiritualitatea dacică, indicată în mod explicit prin simbolul consacrat ei, înseamnă că asemănările dintre limba latină şi limba română, îşi au originea la Dunărea de Jos. De necontestat în sine, această mărturie mai beneficiază şi de remarcabile susţineri lingvistice directe.

Revenind însă la cartea, care pe temeiuri istorice a deschis noi căi în cercetarea identităţii noastre, nu ne rămâne decât să recunoaştem că, dacă înşişi locuitorii Romei Antice au trăit venerând moştenirea spirituală primită de la traco-geţi, era şi normal ca istoricul să constate că „obsedanta romanizare s-a dovedit a fi imposibila romanizare!” şi că limba română s-a dezvoltat pe linia propriei sale continuităţi. De fapt multe alte cercetări recente au ajuns la acelaşi rezultat, rezultat ce nu mai poate să rămână în umbră de vreme ce are de partea sa mărturia Lupei Capitoline, adică mărturia directă a poporului din Roma Antică. Aşadar, Lupoaica de pe Capitoliu există numai pentru a-i hrăni cu înţelepciune tracică pe Romulus şi pe Remus şi ca urmare încetează de a mai fi semnul latinităţii românilor pentru a redeveni ceea ce a fost în concepţia creatorului său: obiect de adoraţie rememorând mereu, secol de secol, clipă de clipă, până la sfârşitul vremurilor originea traco-dacă a celor care au fondat Roma Antică. Au spus-o ei cu mult înaintea noastră.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

eveniment

Braşoave

Iulia GAJEA Braşoavele pot fi mai incitante şi mai poetice decât simplele adevăruri

european „Identităţile şi experienţele comunităţilor – vectori ai dezvoltării economico-sociale”. Proiectul, în ansamblul lui, a avut ca obiect principal promovarea stilului de viaţă al comunităţilor din judeţul Braşov şi a fost organizat şi direcţionat de structura de economie socială RURAL ART& TRAVEL, alături de ei fiind şi Fundaţia Culturală „Arania” Braşov, prin Grupul de literesunete-şi-culori „Caii verzi pe pereţi”, USR- Filiala Braşov, Muzeul Casa Mureşenilor, Libris Editorial, Librăria Şt. O. Iosif, Librăria Okian, 4 Tune Quartet, Kronstadt Quartet, Hotel Johann Gott şi E-cultura. info. Evenimentul a fost inclus în Braşov – Capitală Culturală Europeană 2021. Vineri, 25.09.2015, a avut loc primul recital de poezie şi muzică la Muzeul „Casa Ştefan Baciu”. „4 Tune Quartet” a transpus cameral cover-uri rock din repertoriile formaţiilor Queen, Metallica, Led Zeppelin şi The Verve. În decorul

„Braşoave – tabără de poezie în buricul târgului” a fost p parte a unui proiect mai amplu care s-a întâmplat la Braşov, cum reiese şi din nume, festivalul desfăşurâmdu-se în intervalul 25-27 septembrie 2015, avându-i ca organizatori principali pe Cătălin Stanciu şi Laurenţiu-Ciprian Tudor. Fondurile alocate festivalului nu au provenit de la bugetul naţional, aşa cum se obişnuieşte prin cultura noastră hrănită de contribuabili, ci din proiectul

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Braşoave

obiectelor elegante care au aparţinut poetului Ştefan Baciu au citit şi Petronela Rotar (versuri imagistice despre o femeie cu înfăţişare adolescentină, dar ridată la interior; prietenă cu propriile-i fete, obsedată de curăţenia din casă şi complet nepăsătoare faţă de haosul din maşină. Poeme revoltate şi chiar îndurerate pe alocuri), Vlad Drăgoi (texte minimaliste, ca un scenariu de film demimizerabilist, cu inversiuni stilistice şi traversate de o oboseală care aduce a lehamite, oboseală codificată cultura; i-a răspuns Ioan Şerbu, poetizând şi el un cotidian livresc simultan încărcat de vulgaritate ca formă de protest). Mihaela Malea Stroe a liricizat la modul nostalgic, cu rimă. Raluca Petroveanu a practicat o poezie a decupajelor, cu substrat subversiv. Juristul Ionel Şimota s-a dovedit un peisagist fin, cu rimă şi tuşe păunesciene, iar Mihaela Aionesei a surprins cu un melanj de Bach, umor amintiri astralizate şi autobiografism

industrial din perioada comunistă. Ştefan Ciobanu a întâmpinat publicul cu versuri şi scenarii curajoase, urmând ca recitalul să fie încheiat de Adrian Munteanu, sonetistul-actor care şi-a interpretat textele cu rimă despre sapienţă şi vorbe, vorbe, vorbe… Gazda din a treia zi a festivalului a fost librăria Okian. Aici, violoncelista Alexandra-Maria Enache, membră a „Quartetului 4 Tune”, a elevat atmosfera cu piese de J. S. Bach. În consonanţă cu ploaia de peste burg, Maria Luiza Steinesz – singura absolventă cu 10 la Bacalaureat din judeţul Braşov – a dat citire unei poezii sensibile despre sentimente. Călin Derzelea, medicul-poet din Ploieşti, a continuat cu versuri mustind de poeticitate, dar şi de tăieturi moderne. „Con-orăşeanul” lui, Marian Dragomir, a modulat versuri oscilând între viziuni grandios-metaforice şi „gunoiul de vise”, cu previziuni ale ratării. Totodată, organizatorul Laurenţiu-Ciprian

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Braşoave

Tudor a citit din recentul său volum Nervi versuri spiritual-religioase, cu un diez la suferinţă. Florin Caragiu a prezentat un grupaj de poeme imagistice mediteraneene cu irizări de arte plastice, în timp ce Diana Caragiu a folosit metaforele pentru a poetiza iubirea, naşterea, dar şi ironia. Codruţ Radi a jonglat cu rime, metafore şi abstracţiuni purificate de orice zgură, iar Felix Nicolau a citit din volumul său Kamceatka.Time is Honey. Sâmbătă după-masa, la librăria Şt. O. Iosif, au continuat recitalul Daniela Şontică (poezie a feminităţii sensibile, cu problematizări spirituale şi proaspete imagini naturiste), Maria Dobrescu (versuri prelucrate stilistic, cu ton grav şi decor complex), Florin Dochia (poeme de dragoste), Adrian Păpăruz (versuri cu adresabilitate şi ceremonial), preotul Cristian Muntean (poeme senzuale cu fond cultural), Gabriela Hornoiu (iscând

frumuseţi din banalitate şi proiectând umilul în transcendent), Cătălin Stanciu (un delir lucid, bine controlat la aşezarea în pagină, cu imagistică spectrală – „mim pe un perete cu var”), Adriana Lisandru (poezii sensibile şi îmbibate de simboluri, ritualic organizate), Cezara Răducu (versuri poetizante, cu protagonist, exprimând sensibilitatea feminină cu metafore şi simboluri). Contextul muzical a fost asigurat de „Kronstadt Quartet” cu superbe tangouri celebre. Festivalul a luat sfârşit duminică, la prânz, cu o dezbatere despre alternative literare şi relaţia cu publicul, dar şi cu forurile centrale. În ansamblul lui, festivalul a însemnat o variaţie a abordărilor poetice, dar mai cu seamă atmosferă relaxantă, primitoare, fără idiosincrazii. O reuşită de la un capăt la altul.

Text preluat din semnebune.ro, Repere Culturale, 10 octombrie 2015

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

eveniment

Serghie BUCUR - 80

Jazzul ăsta superb, melancolic mă face iară să-ţi scriu, la ceas de noapte, târziu. De-ai fi prin preajmă cotidian, la el neîndoielnic te-ai converti. Te-ai „otrăvi” fără istov ascultând şi l-ai iubi până la moarte profund... E toamn-afară vădit şi plouă molcom, necontenit. Bacovian întrutotu’. Pe geam mă uit fascinat, ascult un vibrafon minunat şi tot mă-ncearcă regretu’ că nu petrecem asemenea nopţi potrivite vorbind câte-n lună şi-n stele. Nu banalităţi, stupidităţi, bagatele, că nu ne stă în

fire deloc. Ci numai chestii cu tâlc şi umor nimerit. Să umplem jurnalu’ prieteniei cu rost, fructuos, peren, luminos. Că doar slova de soi ne uneşte de ani. Şi muzica a mai aleasă şi maiestuoasă. Parfumu’ de altădat’ al scrisului tău, cu stilu’ meu scurt, viu, colorat se întâlnesc de-o vreme prin ziare, reviste benefic şi, zi de zi, telefonic. Dând gândului nalt, creativ, voie să zburde din plin. Şi hrană spiritului neostoit, din belşug. Încât adesea îl simt că sclipeşte, parcă, satisfăcut. Aşa că sfârşesc firesc astă modestă scrisoare cu- aceeaşi la fix urare, bună la aniversare: să trăieşti, să tipăreşti şi de-acolo din Floreşti alte cronici să iveşti. La mulţi ani, cu sănătate şi, de s-o putea, c-o carte, bădie Serghie Bucur! Adrian SIMEANU

O scrisoare c-o urare, pentru o aniversare

Serghie BUCUR - 80

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

reportaj

Serghie BUCUR - 80

Serghie BUCUR Domeniul Cantacuzino şi alte domenii

Noutăţi Ediţia 2015 a acestui Eveniment – Competiţie Ecvestră de proporţii internaţionale – are ca director pe dl Mihnea Vîrgolici şi reiterează restituirea prestigiului de odinioară al Domeniului Cantacuzino Floreşti, precum şi punerea în valoare a week-endului cât mai reconfortant, departe de agitaţia Bucureştiului. Iniţiatorii lui au declanşat Concursul de idei pentru arhitecţi, prin care să se restaureze şi refuncţionalizeze Palatul Micul Trianon, rezultatele fiind anunţate în cadrul ceremoniei de închidere a Evenimentului, duminică, 11 octombrie. „Karpatia Horse Trials” animă în acest an şi Concursul de Cross-Country, pe distanţa de 5700 metri, precum şi proba de Încredere între Cal şi Călăreţ. Stand By „Aşteptăm începerea finanţărilor prin fondurile europene nerambursabile pentru a candida, bineînţeles. Dar până atunci, de trei ani încoace am pornit lucrul angajând un meşter pietrar din Franţa care a stat doi ani şi a lucrat la degajarea blocurilor de piatră de la baza monumentului, încercând să-i înveţe pe localnici cum să taie piatra” – reamintim această faţetă a proiectului de renaştere a Domeniului Cantacuzino Floreşti, desprinsă din contextul lansat în toamna 2014. Protagoniştii Alături de specialişti şi oficialităţi, Concursurile programate pe durata celor 3 zile vor fi susţinute de atelaje cu 2 şi 4 cai, parade cu ogari, călărie de cai şi ponei, protagoniştii fiind invitaţi din Anglia, Italia, Bulgaria, Turcia, Franţa şi România. Arbitrajele vor fi asigurate de profesionişti ai genurilor concurente,

Domeniul Cantacuzino Floreşti, revine KARPATIA HORSE TRIALS În zilele de 9, 10 şi 11 octombrie 2015, pe Domeniul Cantacuzino din Floreştii Prahovei revine – pentru ediţia a II-a – marele Concurs şi unica Paradă hipică de atelaje şi echipaje – competiţia ecvestră „Karpatia Horse Trials”, sub auspiciile Doamnei Irina Bossy-Ghica, coproprietara acestui Domeniu, strănepoata lui Gheorghe Grigore Cantcauzino supranumit Nababul (1832-1913). Evenimentul se desfăşoară, pe durata celor trei zile, în perimetrul de legendă al Palatului Micul Trianon situat pe versantul drept (în amonte) al râului Prahova, cu podul rutier Emil Prager, colţ cu drumul judeţean 720 DN 1-Floreşti-Moreni. Remember Concursul şi Parada „Karpatia Horse Trials” au fost concepute să susţină proiectul iniţiat de distinsa Doamnă Irina Bossy-Ghica, „pentru – cităm din Comunicatul de Presă remis anul trecut – a reda viaţa Domeniului Cantacuzino. (...) Veniturile acestui eveniment va (sic!) contribui la restaurarea fântânii din nifeum şi la consolidarea ruinei” (Palatului Micul Trianon – nota S.B.). 86

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Serghie BUCUR - 80

veniţi din Anglia, Irlanda, Africa de Sud, Belgia, Bulgaria şi România. 16 mai ...Zi de sâmbătă, încălzită nu numai de soarele primăvăratic ci şi de invitaţii scriitorului Marian Ruscu, cu prilejul lansării cărţii d-sale de amintiri „Lungul drum până departe”, în a cărei parte finală a ceremoniei, aici – în poiana de sub loggia Palatului, le-am vorbit despre ilustra epopee a apariţiei şi prăbuşirii Palatului, în consonanţă cu existenţele de legendă ale perechii George EnescuMaria (Maruca) fostă Cantacuzino şi a urmaşilor acesteia, din mariajul ei cu Mihai – fiul cel mare al Nababului: celebrul aviator Bâzu Cantacuzino şi sora lui, Alice Sturdza Lupoaia, apriga oponentă a căsătoriei mamei sale cu marele muzician român. Atunci am văzut lucrarea plasată în mijlocul fântânii şi schelăria metalică – perdea care încerca să convingă vizitatorii că s-a lucrat câte ceva. Tăcere Am publicat un amplu reportaj, pe care l-am trimis distinsei Doamne Irina Bossy-Ghica, conştient că am pus opinia publică în temă cu un excepţional reviriment istoric şi cultural, ca şi cu gândul că vom fi ajutat proiectul dumneaei în sensul celor subliniate – cu sinceritate şi abnegaţie – în Comunicatul de Presă din care am citat mai sus. Niciun cuvânt, nici o reacţie din partea Domniei sale sau a celorlalte personalităţi implicate în proiectul KHT! O tăcere sub clopotul timpului, care a dezamăgit. „Vrem să lucrăm în cooperare cu primarul comunei şi cu toţi cei care au dorinţa de a contribui la acest nobil proiect”. La dom’ primar audienţa e doar

o iluzie, iar cu autorii proiectului KHT nici prin telefon sau pe altă cale n-a fost posibilă vreo comunicare.

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

KHT – Karpatia Horse Trials: ONOARE ŞI EROISM A II-a ediţie a Concursului Internaţional de Echitaţie patronat şi organizat de Fundaţia Domeniul Cantacuzino Floreşti şi de Asociaţia Ecvestră Hipo House 2015, s-a desfăşurat în incinta parcului de circa 150 de hectare ce împrejmuisec palatul Micul Trianon, foarte aproape de malul stâng în amonte al râului Prahova, colţ cu podul Emil Prager, pe care trece drumul judeţean 720 Floreşti-Moreni. Programată pentru zilele de 9-10-11 octombrie 2015, competitorii s-au confruntat în final cu o vreme ostilă, dusă la cinism. Prestigiu Olimpic Evenimentul hipic de la Floreşti a fost conceput şi pus în valorea lui maximă, pentru că, aşa cum titra ediţia specială a ziarului de epocă UNIVERSUL, adăugându-i-se titlului faimosul adjectiv „ecvestru” („supliment oferit de Academia Caţavencu”), evenimentul e „o rampă de lansare către Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro”. „Anul acesta – 2015, n. red. – înregistrăm câteva premiere în echitaţia românească, cea mai importantă fiind organizarea Concursului de trei stele (CCI 3*) care reprezintă o etapă calificativă pentru jocurile Olimpice de la Rio, din 2016”, citez din articolul „Confirmarea succesului” semnat, în aceeaşi publicaţie, la pag. 3, de d-l „Mihnea Vîrgolici, Director Eveniment”. 87

Serghie BUCUR - 80

Oficialităţile Arbitrii de teren CCI 1*: Michel Van Gerwen – Belgia, preşedinte; Alexandru Iavorovski – România şi Yuri Dinev Valev – Bulgaria, membri; Arbitrii de teren CCI 2* + probele naţionale; Alexandru Iavorovski, preşedinte, Michel Van Gerwen şi Yuri Dinev Valev membri; Arbitrii de teren CCI 3* : Yuri Dinev Valev, preşedinte, Michel Van Gerwen şi Alexandru Iavorovski membri; Arbitru proba deobstacole CCI 1*, CCI 2* şi CCI 3*: Alexandru Iavorovski. Delegaţi tehnici: CCI 1*, Peter Fell – Irlanda, CCI 2*, Robert Ramsdem – Africa de Sud; CCI 3*, Andrew Griffiths – Marea Britanie şi Peter Fell – Irlanda, asistent; Echipă design trasee: CCI 1*, CCI 2* şi CCI 3*, Andrew Fell; CCI 1* şi CCI 2*, Gabriel Bogdan Boghiu – România, asistent; CCI 1*, CCI 2* şi CCI 3*, Vadim Iavorovski – România, designer traseu sărituri. Echipa de stewarzi CCI 1*, CCI 2* şi CCI 3*: Tudor Vasile, şef, Cornelia Vîrgolici şi Mădălina Vîntu, asistent, Andrei Popa, asistent, Natalie Iavorovski, secretarul competiţiei, România; Alexandru Vîrgolici, veterniar delegat FEI, Otilia Rachieru, manager serviciu veterinar şi veterinar clinician aprobat FEI, Bogdan Ivănescu, ofiţer medical, Neagu Ştefan, potcovar – România. Servicii medicale SMURD. Nobile umbre Sortit să intre pe orbita celor „O mie de ani în Balcani” – cartea descendentului din acest milenar arbore domnesc, Ion Mihai Cantacuzino, Floreştiul de Prahova şi-a consacrat întâietatea în povestea secolelor XIX şi XX urmare stabilirii aici a familiei ultra-bogatului politician

Gheorghe Grigore Cantacuzino, ca de altfel şi în Buşteni, cu un alt palat, după ce speriase marii bogătaşi ai începutului de secol XX cu superba Casă cu Lei, de pe Calea Victoriei, Floreştiul înnobilându-şi-l cu Micul Trianon –, drept moştenire pentru primul său fiu, juristul cu doctorat la Paris Mihai Cantacuzino. Pe durata preumblărilor în jurul Palatului şi, de la el în jos, până spre simulacrul de pădure ce a mai rămas lângă zidul care, plin de spărturi – din care „oameni gospodari” au furat milioane de pietre –, alergările s-au mişcat la propriu, 41 de cai percutând peste obstacole dintre cele mai dificile şi 7 atelaje cu 2 şi 4 cai – impresionante redute ale forţei stăpânită cu inteligenţă şi artă! Dacă Doamna Maria Enescu a preferat să asculte vioara şi pianul soţului său, George Enescu, acompaniat – la Floreşti – de Mihai Fucs sau de Alfred Alessandrescu, fiica sa, Alice – viitoarea Sturdza, apoi Lupoaia a călărit cu pasiune şi voluptate, prezenţa ei peste pământurile moştenite, ca şi printre casele şi curţile floreştenilor fiind exclusiv ecvestră! Precedentul i-l pregătise un maestru al Echitaţiei adus de tatăl său, pe i-l arătase, în copilărie foarte tânărului principe Mihai, Voievodul de Alba Julia, fiul lui Carol al II-lea cu Ileana – principesă a Greciei, şi mai înainte, bunicii acestuia, regina Maria, soţia regelui Ferdinand I, în verile petrecute în anii primului război, la Iaşi (v. „Regina Maria a României, Jurnal de război” 1915-1916, vol. I)! Instantanee Dr. Christian Crăciun telefonează telegrafic (ora 11 ½ a. m.): - Pe te-ve-re

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Serghie BUCUR - 80

2, Karpatia în direct!... Imagini alternând: palatul şi călăreţi în plină cursă, oameni înhăiburaţi privind, alţii la mâncare (ideal etern!), vedere din dronă, a Domeniului Cantacuzino Floreşti. Şi, ghinion care putea să aibă un sfârşit funebru: călăreaţa Roberta Fox, olandeză am înţeles că era, s-a prăbuşit din şaua calului cu care alerga, acesta lovindu-se din plin cu picioarele din faţă, de obstacol! Femeia s-a rostoglit în aer – triplu salt – peste corpul ei prăvălindu-se calul – un roşcat cu dungi albe pe gambe. Ambulanţa s-a dus repede la faţa locului, însă Roberta Fox mergea deja pe propriile picioare. Nenorocirea s-a repetat mai târziu, când biata jocheu a căzut din nou, fiind dusă la spital! Ediţia 2015 ...Mult mai bine organizată, cu vizibilă dorinţă de reuşită, n-a vrut-o Dumnezeu pe voinţa iniţiatorilor! În a IIa zi, pe 10 octombrie, lumea s-a îmbrăcat foarte gros şi, neţinând cont de frigul înaintea căruia parcă ar fi căzut toată bruma Cerului pe-aici, a venit cu mic cu mare, într-un decor pe care o cât de firavă rază de soare l-ar fi prefăcut într-unul magnific! Dintr-o dronă, pe ecranele tv, TVR 2 transmitea, începând cu orele 11 a. m. imagini aeriene ale Domeniului Cantacuzino Floreşti, de o măreţie pe care cu siguranţă Alice şi-ar fi vrut-o măcar pentru ea şi fratele ei, zburătorul pe aripile aeroplanelor lui, Bâzu – poreclă pe care el a prefăcut-o în renume! Caii şi jocheii, precum şi atelajele cu 2 şi 4 cai înscrişi în program, n-au avut totuşi noroc; a bătut vântul, rece, norii s-au întrecut în a le apăsa sufletele; dar concursurile au izbândit!

S-a transmis pentru publicul foarte atent la scenele hipice în română, franceză, bulgară şi engleză, TVR respectându-şi telespectatorii amatori de acest sport. În ziua a III-a, pe 11 octombrie, a plouat încă de cu seara precedentă, de parcă s-ar fi rupt baierele Cerului! „Vom alerga ca şi cum vremea ar fi normală, prestigiul nostru e mai presus de orice!”, am auzit spunându-se de la centrul de transmisie al Evenimentului – televizat, într-adevăr, sfidând potrivnicia meteo. Am plecat într-acolo, cucerit de eroismul acestor oameni a căror onoare cu adevărat publicul – circa 100 de persoane prezente în tribunele hipodromului –, pregătit adecvat, a ţinut să o vadă, să aplaude fiecare concurent şi, după premierea câştigătorilor, să asculte – în picioare – imnurile naţionale ale României, Bulgariei şi ale ţărilor reprezentate admirabil la Karpatia Horse Trials! Ploua şi se trecea peste obstacole! Ploua şi se străbătea calea îngustă printre balizele instalate la o palmă de roţile trăsurilor cu 2 şi 4 cai, într-o încrâncenare foarte bărbătească, ce poate la tv veţi fi observat-o! Emoţiile şi autenticitatea clipelor trăite alături de aceşti Eroi ai Onoarei sportive mi-au umplut privirile de lacrimi – lacrimi ale unei bucurii indescriptibile, care au învins vremea! Parcă erau acolo frumoasa Alice Cantacuzino, regina patriotă Maria a României şi junele Mihai de Hohenzollern! Din loggia palatului Micul Trianon, marele boier Cantacuzino – Nababul privea sărbătoarea în ţinuta de gală, visând la urmaşii superbilor călăreţi!

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

note de lectură

Serghie BUCUR - 80

Serghie BUCUR

textului, vor purta prin veacuri efigia strălucitului Ucenic Andrei Strihan la Curtea zeiţei Thalia. Structurată în două părţi – două epoci în emoţionanta ei complementaritate, „Aventura târzie” a celor doi protagonişti edifică, luminează şi întinde covorul auriu al recunoştinţei generaţiei discipolilor faţă de Magistrul lor. „Partea I. Bucureşti – Tel Aviv, via Thalia”, cu patru „File de Jurnal” împărţite în „douăzeci şi cinci de zile”, „Partea II-a: Teatrul în conştiinţa critică a lui Andrei Strihan”, pe durata a cinci capitole întinsă şi anume: „Jurnal”, „Puterea comicului şi comicul puterii”, „Sweet Remember”, „Întoarcerea lui Teodor Mazilu” şi „Înaltă fidelitate”. Emblematică operă despre Teatrul în Romînia anilor comunismului, cu veroasa lui ascensiune spre „vârful” „iepocii lu’ Ceauşescu”, despre slujitorii Thalei de la Liviu Ciulei la Eugen Ionescu, capodoperă a analizei retrospective a fenomenului teatral într-o Românie cu tragice sacrificii anti-comuniste, prin cele mai luminate şi curajoase spirite ale ei, „Aventura” eminentului profesor şi critic de teatru Andrei Strihan constituie o amplă şi expresivă desfăşurare de meandre în coboâre şi în urcuş prin labirintul dramaturgiei ideologizate, la urma urmelor, zadarnic, câtă vreme la rampele multor scene din Bucureşti şi din Paris, dictatura a fost cu necruţare pusă la stâlpii infamiei! Etica teatrologului Andrei Strihan izvorăşte din fiecare pagină a acestui uimitor „remember” thalic. Patru decenii petrecute în viaţa dramaturgiei active româneşti, în sălile teatrelor, în amfiteatrele cu studenţii, în redacţiile publicaţiilor genului, într-un neistovit pro-domo etic şi estetic, „curg” de-a lungul paginilor, printr-o deltă a demnităţii intelectuale, cu reflexe ale recunoştinţei pentru geniul şi curajul Teatrului românesc, în fluente străluciri. Una din mărturiile venerabilului Profesor de Teatru Andrei Strihan, puternic sonorizată sub condeiul dr. Titus Vâjeu, o desprind din finalul cărţii de faţă, care sintetizează alcătuirea Galeriei de Aur a dramaturgiei jumătăţii a II-a a secolului XX. O aduc aici, din contextul

Andrei Strihan Munte al Thaliei Motto: „Eu am crezut tot timpul şi cred şi acum în viaţa fără moarte a teatrului”. (Andrei Strihan) Într-una din zilele ediţiei 2014 a Târgului de Carte „Gaudeamus”, era vineri 21 noiembrie, profesorul universitar doctor Titus Vîjeu – distins om de cultură prahovean („născut la 1 august 1948 la Breaza, doctor în Cinematografie şi Media, profesor la catedra de comunicare audio-vizuală a Facultăţii de Film din Universitatea naţională de Artă teatrală şi cinematografică, redactor-şef adjunct la Radio România Tineret, consilier pentru relaţii externe al Preşedintelui SRR, membru al Uniunii Scriitorilor din România” – cf. „Ghidului biobibliografic al scriitorilor din Radio”, 2004, pag. 384-385), mi-a oferit, cu un mişcător autograf, cartea domniei sale intitulată O AVENTURĂ ESTETICĂ TÂRZIE CU ANDREI STRIHAN, apărută la editura Familia din Tel-Aviv (Israel), ediţia în limba română în 2014. Cartea străluceşte atât printr-o captivantă hermeneutică precum şi prin albumul fotografic care însoţeşte ampla desfăşurare de Jurnale, Interviuri şi Amintiri – traseul existenţial, spirirtual şi profesional al ilustrului Om de Teatru Prof. Univ. Dr. Andrei Strihan. În 217 pagini, cartea ne înlesneşte o memorabilă călătorie printr-o viaţă închinată Teatrului, a Maestrului Andrei Strihan – personalitate a Culturii româneşti, care, la 13 aprilie 2014 a împlinit invidiabila şi totodată admirabila vârstă de 90 de ani! Albumul de familie întregeşte acest periplu memorialistic şi estetic, cu câteva imagini care, alăturate 90

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Serghie BUCUR - 80

capitolului „Ultima zi, ultima seară”, pentru relevanţa evocării imprescriptibile: „În ceea ce mă priveşte, sunt bucuros că am putut să reiau în acest mod legături sufleteşti mai vechi sau mai noi cu Eugene Ionesco şi Radu Beligan, cu Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, cu Dinu Cernescu şi Lucian Giurchescu, cu George Banu şi Radu Penciulescu... Şi nu în ultimul rând, cu Teodor Mazilu, de la a cărui dispariţie se vor împlini la anul patru decenii şi jumătate (jumătate din propria-mi viaţă!), un om cu care m-am certat şi m-am împăcat, pentru a mă re-certa şi reîmpăca într-o luptă de idei sinceră şi loială”: Citită cu atenţie, cartea devine o lectură pasionantă, o călătorie printre dramaturgii, actorii, regizorii şi toată suflarea Teatrului în deosebi bucureştean, în viguroasa lor rezistenţă faţă de insaţiabila spălare a creierelor mulţimilor „de la oraşe şi sate”, periplu al Luminării în plină Întunecare! Afinităţile – într-o ecuaţie a profesiilor perfectă, datorită egalitaţii termenilor, de la crez la viziune şi de la experienţă la măiestrie – pulsează pretutindeni, între coperţile „Aventurii” celor doi admirabili combatanţi – profesorul şi studentul în „arena” de odinioară a Thaliei, deloc „târzie”. Din contra. Am parcurs dialogurile şi jurnalele distinşilor universitari Strihan şi Vîjeu, ca şi cum i-aş fi ascultat, privindu-i prin ferestrele memoriei şi imaginaţiei! Semn că întreaga „Aventură” are darul să se actualizeze mereu, prin a transpune lectorul într-un continuu timp prezent. Conversaţia domniilor lor pare, ajunsă la sfârşit, şi un veritabil maraton al nativei aspiraţii a Teatrului la adevărata lui libertate. Interviurile alternează cu articole publicate de dr. Titus Vîjeu, despre profesorul de Teatru dr. Andrei Strihan. Arta discursului capătă valenţele elogiului aidoma soarelui străluminând zidul stâncos al Carpaţilor, dimineaţa: „În analiza personajelor lui Caragiale, ca şi în cea a altor mari dramaturgi – de la Ibsen la Cehov, de la Goldoni la Durrenmatt ori de la Moliere la Ionesco – Andrei Strihan demonstra că „de la om porneşte totul, căci omul este (poate fi) bestie şi

înger, inteligenţă şi prostie, ură şi dragoste, generozitate şi ticăloşie”. Această scară caracterologică genera un complex al nuanţelor, pe care fostul nostru profesor de estetică a teatrului ni-l înfăţişa răbdător şi eficient pentru înţelegerea unei arte în care „tragicul se dezvăluie ca un moment necesar al comicului, iar comicul apare ca o victorie a tragicului”. Adâncimea conştiinţei omului de teatru Andrei Strihan este una autentică, dezvăluind esenţa: „Comicul exprimă libertatea interioară a individului, nevoia de a se cunoaşte, de a-şi înfrunta limitele, de a se întoarce la realitate, acceptându-şi sau nu condiţia umană”. Paradigma capătă dimensiuni definitorii ale prestantei profesii a teatrologului Andrei Strihan: „Doctor în filosofie (specialitatea estetică) el avea să contribuie în următorul sfert de veac la formarea multor generaţii de actori, de regizori de teatru şi teoreticieni distingându-se printr-o eleganţă comportamentală şi printr-o „dicţie” intelectuală ce atrăgea atenţia auditoriului. Chiar dacă şefii săi direcţi erau personalităţi mai degrabă politice decât cărturăreşti (mă gândesc la sobrii dogmatici Nicolae Moraru şi Marcel Breazu), tânărul Andrei Strihan izbutea să spargă tiparele conformiste ale acestora prin maniera transparentă şi neosificată a dialogului cu studenţii”. Portretul ilustrului său Profesor, fostul student i-l desenează cu simplitatea venerării, peste care lasă culorile vii ale fiinţării: „Amintirea tânărului „spărgător de gheaţă”, blond precum un zeu nordic, dotat cu umor şi – mai ales cu impresionante cunoştinţe în domeniu – era încă vie în sălile de curs ale Institutului, atunci când noi înşine deveneam studenţii profesorului de estetică ce se eliberase de „controlul” ideologic abuziv al celor doi dascăli marxişti...” „O aventură estetică târzie cu Andrei Strihan” - carte de-scrisă şi po-vestită de Titus Vîjeu, are puterea unui imens reflector adus cu toate becurile aprinse la maximum, peste epoca Teatrului românesc dinamitat de stalinizarea României – scena de pe care abia după 45 de ani au fost alungaţi „actorii” comandaţi de Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu!

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

actualitate

Adrian SIMEANU Muzica zilelor noastre Despre fanfare şi-a’ lor festival De-o vreme încoa’, în august neapărat, sadună fanfare pe scenă-n Piteşti. Le urmăresc nelipsit, ochi şi urechi, cucerit. Fiindcă nu mai cântă, ca odinioară, doar marşuri cazone. Ci se-nfăţişează, în majoritate, ca big band-uri ţais. Alăturând brass-ului, binevenit, percuţii, clape, bas, vioară, chitară. Şi scoţând în faţă şi solişti vocali, şcoliţi, potriviţi. Astfel că paleta ritmică e tot mai diversă, rânduită amplu, modern, adecvat. Iară repertoriul, fireşte, complex. Ca publicu’ să vibreze unanim intens. Şi muzica să mai arate o dat’ că graniţe n-are dacă se prezintă plină de culoare… Asta susţineam şi anu’ trecut. Când bulgarii, românii şi turcii mă îndreptăţiră s-o fac apăsat. Teme fel de fel răsunând de zor într-un mozaic sonor bogat, minunat. În această vară, polonezii însă înclinând balanţa în favoarea lor. În dialogu’ fertil, nimerit, cu argeşenii gazdă. Plin de dinamism, atractiv, distractiv. Motiv să afirm din nou hotărât că s-ar cuveni cu trupe dintr-astea cântări să fie ş-al’dat’, în cadru organizat. La filarmonica loco, de pildă, aplauze vii ar stârni din belşug… După obicei, închei sugerând a se lărgi cu folos aria manifestării pe viitor. Schimbând chiar titulatura de-acum în “festival al fanfarelor şi orchestrelor de estradă”. De soi, evident, să fie select. Mai cu seamă că-s şi majorete prezente. Dansând meştere cancan “cu picioarele-n tavan”. Nebunatic, furtunos, senzual şi delicios… 92

Adrian SIMEANU

Nemţii, juni, da’ buni! Dorinţă, voinţă, clară iscusinţă. Elan, dăruire, entuziasm. Seriozitate, omogenitate, virtuozitate. Atribute certe ale orchestrei germane de tineret. În original, Bundesjugendorchester. Ajunsă-n Bucureşti, la Ateneu, în premieră, ăst an. Ca oaspe-ntrun festival deja tradiţional când pe mal dâmboviţean e canicula în toi. „Vară magică” numit şi sigur binevenit... Norocos, văzui şi, mai ales, ascultai ce fun sala măreaţă a Capitalei române, cu acest prilej chiar deosebit. Uimit, mulţămit şi apoi chitit a scrie-n revistă cât mai potrivit. Căci tinerii nemţi îs de luat exemplu fără ezitare. Disciplinaţi, talentaţi, experimentaţi. Numai ochi, urechi la conducător. Patrick Lange-l cheamă, aprig dirijor. Cu experienţă, prestanţă, eficienţă. Insuflând ansamblului forţă. Energie, viteză, precizie şi siguranţă. Tumult ori delicateţe. Totu’ sunând astfel impetuos, viguros, armonios, delicios, echilibrat, performant... Prokofiev, Copland, MendelssohnBartholdy, Rimski-Korsakov, Strauss şi cu Brahms au fost în program. Unul inspirat, bogat, variat, ţais realizat. Sau, cu-alte cuvinte, de apreciat la superlativ şi de comentat doar laudativ. Deplin meritat şi justificat...

Duelu’ viorilor? Nici pe departe, socot. Ci un dialog artistic de top. Elegant, consonant, rezonant. Cele două cetere vechi cântând pe rând sau în duo, da’ şi c-un pian împreună. De la Paganini pân’ la Wieniawski. Ori de la Ceaikovski, la Kreisler, Chopin, de Sarasate, Albeniz. Haciaturian, Frolov, Gardel şi nu numai ei. Altfel spus, mai concis, de la clasici, la tangoul focos. Trecând chiar prin ragtime. Dulce sau ritmat, oricum inspirat. Nuanţat, rafinat, bogat, minunat… Cei trei care l-au gândit şi-n turneu cu el iară au pornit sunt actualmente între cei mai buni. Intens activează, cu succes lucrează. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Adrian SIMEANU Gabriel Croitoru, Liviu Prunaru şI Horia Mihail. Muzicanţi de soi binecunoscuţi şi-n ţară, şi-afară. Firesc îndrăgiţi, căci sunt iscusiţi. Te unge pe suflet cântu’ lor ales. Sfârşit neclintit în urale lungi. Mulţam de „duel”, “combatanţilor”! E ingenios şi sârguincios, straşnic, delicios… Înc-o precizare pentru toată lumea: „Duelul viorilor” este titlul oficial al proiectului ăsta itinerant, deja consacrat. Dedicat celor două instrumente rare, celebre, cristal: o Stradivarius şi o Guarneri. Aflate şi azi în mâini nimerite, întru mândrie română deplină…

Superconcert la Sinaia Am mai scris, repet: profesor Cazacu e plurivalent. Se urcă pe scenă ori stă la catedră. Are o fundaţie, face festivaluri. „Enescu şi muzica lumii”, de pildă. În Gustaru’ cald, la Casino Sinaia. Unde ajunsei şi-n anul acest. Să reascult orchestra română de tineret. Ce oferi iară bogată cântare ca de sărbătoare. Suculentă, excelentă, vădit de ţinută şi tare plăcută. Deoarece membrii ei, deşi, încă, tinerei, s-arată maturi, experimentaţi şi cu chef nestins de a tălmăci note fel de fel. Rânduite-n în speţă, cu har uriaş, de Orff, Sibelius, Ceaikovski, Enescu. „Carmina Burana”, splendoare. „Francesca da Rimini”, „Furtuna”, dramatice, tulburătoare, răscolitoare. Concertu’ pentru vioară, romantic din Nord, cu farmec adânc. Rapsodia nr.1, giuvaer românesc lucind şi mai şi odată cu timpu’. Precum se-nţelege, lucrări muc şi sfârc. Alese parcă ideal tot de Cristi Mandeal. Şi de astădată aprig dirijor, aţâţător forte al incandescenţei sonore. Izbutită clar de conduşii săi, care mânuiesc înfocat, adecvat instrumentele la locu’ de muncă… Le-a fost coechipier potrivit Gabriel Croitoru. Ceteraş vestit şi iubit, cred eu, de noi toţi, pe drept. Are o vioară de pe la Enescu şi-i umblă pe strune grozav. C-o precizie ireproşabilă şi o fluenţă din cea Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Adrian SIMEANU impecabilă. Cu uşurinţă, vigoare, fervoare. Şi, după caz, c-un vibrato viu, elegant, pregnant. De parcă-s făcuţi a lucra împreună, cu spor… Gabi şi Cristian fură alături în chip fericit, cu vrednic profit. Două personalităţi reprezentative ale artei autohtone de azi. Inevitabil şi redutabil dinamizând orchestranţii colegi. Întru făurirea unei seri dintr-alea nemaipomenite. Demnă oricând şi oriunde de repetat. Că-i de trebuinţă sigur melomanilor de pretutindeni…

Altă cântare-a juneţii, de consemnat... Locul acţiunii: Bucureşti, Ateneu. Momentul: o seară de august, recent. Cadrul oficial: festivalu’ „Vară magică”, ediţia a treia, concertu’ final. Executantă, binevenit, Romanian Sinfonietta Orchestra. Tânără şi ea, da’ vioaie foc. Cert promiţătoare şi entuziată clar. Aflată în mâna altui vestit, iscusit, renumit dirijor. Horia Andreescu, activ la pult copios, de la an la an şi mai cu folos. Experimentat şi apreciat la nivel înalt. Despre el zicând în speţă: doar ce li s-a arătat că i-a şi înfierbântat. Pe cei care au cântat sub bagheta-i devotat un Dvořák echilibrat. Nuanţat, bine dozat, aprig sau blând, delicat. Mai mult decât minunat şi-ntrutotul onorant, îndelung aplaudat... I-a fost partener solist de la Cluj un pianist. Domnu’ Daniel Goiţi. Doream atât săl ascult şi azi o spun apăsat că eram întemeiat. Este dibaci şi are tuşeu viguros, limpede şi furtunos uneori. Supune pianu’ la caznă, da-l şi mângâie tandru pe clape. După cum Ceaikovski o cere în partitura-i nemuritoare, pe zi ce trece mai mândră şinfloritoare. Pentru ea Daniel optând inspirat. Ca instrumentist format, ce e cu adevărat. Oricând, demn de ascultat... În septembrie-am intrat, festivalu’ estival pân’ la urmă s-a-ncheiat. Eu numai am comentat niţel ce-am audiat. Cum oi face şi al’dat’, poate chiar mai adecvat... 93

Adrian SIMEANU

Dialogu’ vârstelor extraordinar

„Craiova muzicală”

Într-un festival renumit de jazz. La două piane, Martial Solal şi Tigran Hamasyan. Primul e francez, înspre nouăzeci. Al doilea, armean de peste ocean. În jur de treizeci. Vreo şase decenii între ei fiind ca şi cum nar fi. Căci, faţă în faţă, pe claviaturi, s-au înţeles din priviri şi simţiri. Arătând egali şi fără egal în efortu’ lor. În dialogu’ pe note, purtat virtuoz şi cu spor... Cum muzica le colcăie-n fiece fibră şi iese din ei prin fiece por, se completară tot timpu’ perfect. Improvizând copios, cu deplin efect. Au rasă şi clasă. Sau, vână şi mână. Cântă impecabil, sună admirabil. Ritmic, strălucesc şi nu obosesc. Dezinvolt lucrară şi artă creară. Jazz d-ăl rafinat, select, elevat. Cristal, diamant, pur şi eclatant. În veci onorant şi apetisant… Eu i-am ascultat şi-am fost fascinat. Drept recunoştinţă, am şi consemnat ceea ce citiţi. Aşa. ca îndemn binemeritat şi întemeiat…

Festival local tradiţional. Prin varii participanţi, ajuns, firesc, mondial. Croit cu de toate, multe, variate. Dădui pe acolo, în seară caldă de vară, chiar la sfârşitu’ lu’ august. Când sui pe scena filarmonicii loco, binevenit, potrivit, „Camerata Regală”. Sosită din Capitală. Din oameni tineri formată, şi entuziaşti din plin. Cu chef uriaş de a-i tălmăci pe Holst, Mozart, Britten cât mai strălucit. Îs doar douăzeci, dar iuţi şi decişi, vrednici şi precişi. Sună proaspăt, avântat şi fui tare inspirat că-n Bănie m-am aflat şi la treabă i-am văzut. Mi-au plăcut nemăsurat şi parcă m-am întristat că prea puţin au cântat. I-am mărturisit-o blând celui cu bagheta. Adrian Grigore. Pe care-l cunosc şi-l apreciez. Că este energic, destoinic şi-şi purtă colegii către triumf cert. Fiind delicios şi armonios ce-auzii la ei. Aşa că şi lor, şi oltenilor, felicitări snop, calde, meritate. De la un fan piteştean, înveterat meloman, pe numele său consacrat, dedesubt menţionat…

Teatrul zilelor noastre Iubire şi prejudecăţi

Morgenstern şi Aylin Cadîr, Doru Ana şi Vlad Zamfirescu, Anca Sigartău, Jasmine Iliescu, Marius Chivu şi Carla Teaha, Teodora Calagiu şi cu Radu Micu. Atent urmărit-am jocul adecvat. Slujind întrutotu’ nobilului scop. De a-nfăţişa şi lumii de azi o tristă love story de secol trecut. Gingaşă atât şi nemuritoare. Semnificativă, fără îndoială. Aratând, la fix, cum e cu sentimentul ăsta etern. Da’ şi cu prejudecăţile ce îi stau în cale, întotdeauna nefericit. Nemeritat ucigând-o, şi dureros. În numele unor tradiţii prea aspre. Nefast izvorâte din lipsă de înţelegere a caracterului ei inefabil mereu. Tocmai aci se se află meritu’ cert al acestei trupe de teatru. Ea punând în valoare binevenit naraţiunea intrată peren în literatura de soi. Deopotrivă ireversibil. Recunoştinţă pe veci, Maitreyi Devi, Mircea Eliade, pentru spiritu’ vostru nestins…

Maitreyi, sexagenară, rememorează. Povestea-i de amor. Cu Allan, englezu’. Răpusă de familie şi prejudecăţi. Dezvăluită, pe rând, de cei doi. Întru celebritate nestrămutat. Dramatizată şi regizată în zilele noastre de Chris Simion. Prilej pentru unii de Eliade să-şi amintească. Sau, pentru alţii, de filmele alea cu cântec, curat indiene. Eu unu’, rămas cu regretu’, din nou, că iubirile pier, nu arar, din cauza celor din jur. Drept e că, în speţă, nici junele Allan nu se vădi ferm. Iară Maitreyi a mai şi negat parţial idila. Deşi, pân’ la urmă, recunoaşte clar: dragostea nu moare… Cam asta e piesa, rezumând, desigur. O detaliază, chiar convingător, Maia 94

Ad. SIM. Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

actualitate

Adrian SIMEANU

de-atunci (inevitabil tot mai puţini) cu ceia vrând, azi, să-i asculte. Spre neuitare firească. A ce a fost odiosul experiment. Iadu’ de lângă calea ferată. Temuta închisoare comunistă. De tristă notorietate. Stigmat de neşters pentru urbe. Chiar dacă celulele de ieri sunt astăzi birouri de firmă, şi nu muzeu cuvenit... Altfel spus, la sfârşit de Răpciune, prezentul e gazdă trecutului, binevenit. Istoriei noastre dezonorante, în speţă. De neignorat şi, cu siguranţă, de nerepetat. Cine fu prezent avu de-nvăţat... ________ *Al XV-lea simpozion internaţional „Experimentul Piteşti”. Reeducarea prin tortură, Piteşti, 2015

Evenimente la Piteşti Dumitru Constantin-Dulcan Bucureştean argeşean. Oaspe conferenţiar pe la Centrul Cultural municipal piteştean. Unde, recent, vorbi ferm despre o nouă spiritualitate. Lumii necesară pentru viitor. Interogaţii, afirmaţii, motivaţii, explicaţii. Ipoteze şi sinteze. Ştiinţă şi credinţă. Neurologie şi psihologie, epistemologie şi teologie. Chiar filosofie. Etică şi cuantică. Ba chiar şi politică. Pledoarie vie pro moralitate şi divinitate. Pentru bunătate, cumpătare, introspecţie şi sănătate. Stârnind curiozitate. Şi, la final, aplauze animate… Omul are carte şi parte de cărţi semnate de el, mereu căutate. Eu nu le-am citit, aşa c-am venit şi l-am ascultat, cert interesat. Apoi am plecat şi am consemnat ce e scris aci doar în rezumat…

Istoria, aşa cum a fost. Experimentul Piteşti Istorie cumplită. Fără doar şi poate. Nemernic făptuită şi nemilos trăită. Cu peste şase decenii în urmă. În nordul oraşului, aproape de râu. Într-un spaţiu carceral zicese fără egal. Cu faimă rea pe mapamond. Într-un Piteşti păşind şi el spre infern. Cel roşu şi negru deopotrivă. Pornit pe „reeducare”. Cu orice chip. Fie şi prin tortură. Demonică. Ţurcaniană... Istorie grea. Întunecată. Rememorată recent încă o dată. Prin altă-ntâlnire* a celor Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

desen de Iarina Nicolae 95

evenimente

Alin CIUPALĂ Simple note Referiri la Câmpina într-o excepţională carte de istorie Apărut în 1987, volumul „O istorie mai puţin obişnuită. În culisele frontului secret din România”, autor Horia Brestoiu, este o remarcabilă prezentare a marii conflagraţii mondiale prin documentele serviciilor secrete de spionaj. Cităm din această fascinantă lucrare: „Reţeaua numeroaselor rezidenţe ale Gestapo-ului şi S.D. – Ausland (serviciul secret de informaţii al S.S.-ului) asigurau necesarul de informaţii acestor oficine reunite din 1939 de Reinhard Heydrich în Oficiul Central al Siguranţei Reichului (R.S.H.A.). Funcţionau 14 centrale de rezidenţe în regiunea petroliferă de pe Valea Prahovei, respectiv 6 la Ploieşti, 6 la Câmpina şi 2 la Moreni. (...)”. Pe bună dreptate, un reputat cercetător român avea să menţioneze, nu fără o notă de firească ironie: „Cum vor fi încăput 6 rezidenţe ale serviciului de spionaj german într-un oraş cum e Câmpina?!” În spatele acestei vaste activităţi de spionaj în care se împleteau mai multe servicii secrete germane, care acţionau pe teritoriul României, se ascundeau intenţiile germanilor de a controla strict economia şi politica românească după intrarea ţării noastre în război. Obiectivele erau: informaţii în legătură cu modul în care guvernul Antonescu aducea la îndeplinire cererile Berlinului. Gestapo-ul şi celelalte servicii, între care şi Abwehr-ul amiralului Canaris 96

Alin CIUPALĂ (serviciul secret al armatei germane), erau angajate în acţiunile duse împotriva organizaţiilor şi grupărilor de rezistenţă, în supravegherea activităţii economice, a nivelului producţiei, a exporturilor pe alte pieţe decât cea a Reichului, în depistarea şi anihilarea acţiunilor de sabotaj duse de patrioţii români împotriva maşinii de război hitleriste. Abwehr-ul a folosit şi renumita „Divizie Brandenburg”, formată din saşi şi alţi germani din România, în zonele considerate vitale pentru apărarea regiunii petrolifere şi a navigaţiei pe Dunăre. Aceste servicii formau coloana a V-a a Germaniei naziste, constituită de mişcarea hitleristă în România.

Armonia muzicii şi farmecul copilăriei, oferite de Societatea Filarmonică din Câmpina Sâmbătă, 19 septembrie, Societatea Filarmonică din Câmpina, prin strădania neobositului Tudor Moisin, a oferit melomanilor câmpineni un recital de pian de excepţie. Excepţia a constituit-o programul prezentat în deschidere de micii elevi ai şcolii de muzică ce funcţionează sub patronajul Filarmonicii, trei copii în jurul vârstei de 7 ani, îmbrăcaţi într-o ţinută potrivită cu festivitatea, care au încântat şi emoţionat publicul. Prima a fost Andra Jitaru, îmbrăcată în rochiţă albă, ca o mică zână, care, după ce a depăşit primele emoţii, a cântat cu dezinvoltură o piesă pentru pian. A urmat colega ei, Erica Dragomir, dovedind o bună tehnică şi un real talent. Băiatul, Rafael Tudor, a completat acest trio ales de Tudor Moisin, cântând impecabil piesa pe care o pregătise. În finalul recitalului micilor artişti, dl. Moisin a anunţat o surpriză, o bucată cântată la patru mâini, cu mult elan, de Rafael şi Andra. Tudor Moisin a menţionat în prezentarea tinerilor pianişti că sunt în clasa a II-a a şcolii de muzică, fetiţele la curs de zi, iar la Rafael la cursul seral. Pentru a oferi facilităţi Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Alin CIUPALĂ

elevilor înscrişi la lecţiile de pian, şcoala câmpineană funcţionează având atât cursuri de zi, cât şi la seral. Lecţiile sunt gratuite, profesorul Tudor Moisin refuzând să primească măcar o atenţie simbolică pentru străduinţele domniei sale. Dânsul a anunţat că din toamnă, Filarmonica va aduce şi un profesor de vioară de la Ploieşti, ca să-şi diversifice cursurile. În partea a doua a urmat un program în memoria mamei fraţilor Moisin, dispărută la 19 septembrie 2007. Tudor Moisin a susţinut un recital de pian, cântând ca un adevărat virtuos bucăţi din Fr. Chopin (Trei preludii pentru pian), D. Scarlatti (Sonata Re minor), Fr. Schubert (Impromptu op 90), Beethoven (Sonata op 90) şi, în final, o bucată a unui mare compozitor spaniol, I. Albeniz, Granada din Suita Spaniolă, în care la pian se aud ecourile cântecelor de chitară spaniolă. Evenimentul s-a încheiat cu premierea micilor interpreţi şi un bufet frumos asortat, pregătit de doamnele Maria Cristina Moisin şi Olimpia Frăţilă, membre în conducerea Filarmonicii.

multe momente. Maria Cristina Moisin a citit din versurile sale şi câteva schiţe. Într-o schiţă era evocată casa părintească de pe strada Kogălniceanu, demolată în timpul sistematizării, din care a mai rămas un singur semn, un nuc bătrân aflat pe colţul străzii, în mijlocul trotuarului. Sunt în viaţă nişte coincidenţe. Autoarea evoca momentul când, venită în Câmpina, tot la o reuniune prilejuită de cărţile domniei sale, Nicu Trandafir, vecinul cu care copilărise, i-a adus un dar simbolic, trei frunze şi două nuci din copacul în care se juca în copilăria sa. Mărturisea că le păstra cu veneraţie pe birou, într-o farfurie de aramă. În timpul în care citea din această schiţă amintirea despre gestul lui Nicu Trandafir, acesta era înmormântat în cimitirul din Slobozia, d-sa neştiind că prietenul din copilărie tocmai murise. Citite cu dicţie şi cu intonaţie potrivită, versurile şi povestirile au cules puternice aplauze de la invitaţii din oraş şi de la Bucureşti ai celor doi fraţi, Maria Cristina şi Tudor Moisin - animatorul Filarmonicii, care au umplut sala. Destul de des în foiletoanele mele folosesc sintagma „lumea bună”. De data aceasta, în sală se afla, într-adevăr, numai lume bună. Persoane marcante din Câmpina şi din Capitală. Din Bucureşti m-am bucurat să revăd, venit la această ocazie, pe istoricul Crişan Muşeţeanu, multă vreme directorul Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. Programul a continuat cu un moment umoristic, un regal oferit de cel mai laureat autor câmpinean, poetul Ştefan Al. Saşa, care cu o zi înainte mai primise un premiu la un festival de la Buşteni. Saşa ne-a citit spumoasele sale epigrame şi câteva parodii originale, cu mare efect la public. Tudor Moisin a participat la reuşita întâlnire interpretând la pian lucrări de D. Scarlatti, Fr. Chopin, Fr. Schubert, Beethoven şi Isaac Albeniz. Am avut grijă să spun invitaţilor că Tudor Moisin, de profesie inginer, cercetător

Dialogul artelor, o reuşită reuniune culturală La începutul lunii august, Societatea Filarmonică din Câmpina şi Editura Scrib Bucureşti au organizat lansarea cărţii „Confesiuni lirice” – versuri şi proză, autor distinsa doamnă, medic stomatolog, Maria Cristina Moisin. Este a şasea carte pe care această doamnă, născută în Câmpina şi rămasă pe viaţă cu sufletul în oraşul nostru, o dăruieşte câmpinenilor. Versurile sunt de o calitate deosebită şi relevă un talent ajuns la maturitate, aşa cum remarca într-o prefaţă Ană Blandiana, prietenă a autoarei. De la doamna Moisin am aflat că această mare poetă şi-a făcut o casă de vacanţă în apropierea Câmpinei, la Brebu. Am avut onoarea să prezint volumul şi să fiu moderatorul reuniunii, care a cuprins mai Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Alin CIUPALĂ

ştiinţific cu realizări în domeniul lui, este şi un profund cunoscător de muzică. Împreună cu sora şi fraţii săi a luat lecţii de pian încă din copilărie. La 70 de ani, Tudor Moisin a luat un doctorat în muzică de pian la Conservator. Deşi cântă ca un virtuos la pian, apare rar în public, pentru că are trac, pe care atunci când îl învinge dovedeşte că este un foarte bun pianist. În final a urmat o compoziţie pentru pian a Mariei Cristina Moisin, un lied pe versurile lui Corneliu Coposu, cel care ne-a lăsat

emoţionanta poezie „Rugăciune”. Maria Cristina a mărturisit publicului că a compus această bucată în ziua când a murit fratele ei, Laurenţiu. Liedul a fost cântat de doamna Tiron, soprană la filarmonica din Bucureşti, care are o legătură cu oraşul nostru, deoarece în apropiere, la Cornu, soţul d-sale, renumitul sculptor Napoleon Tiron, şi-a făcut un atelier. Reuniunea „Dialogul artelor” ne-a purtat pentru câteva ore într-o lume a poeziei şi a muzicii, care ne-a mai rupt de viaţa cotidiană atât de cenuşie.

Ştefan Al.-Saşa GONARTROZA DRAGOSTEI Mă prăvălesc în insomnii De dragul tău, bătrână doamnă, Şi-mi pare rău că nu mai vii Când gonartroza mă condamnă. Aş vrea să-ţi spun secretul meu Notat pe foi de externare Din clinici, unde stau mereu Cu gândul la reîncarnare. Aş vrea să te îmbrăţişez Cu mâna ce îmi duce cârja, Căci eu sunt vechiul amorez Mai lasă-ncolo boala, hârja. Că uite, vremurile trec, Sunt boşorog, iar tu eşti hoaşcă, Precum o barcă, la edec Te trag, deşi mi-s muşchii fleaşcă. Pupându-ne cu buze reci Vom reconstitui decesul, 98

Frământă o colivă deci, Când moartea va bifa alesul. Fii minunată ca acum Cincizeci de ani bătuţi pe muche Şi pune-ţi poza-ntr-un album Stând graţioasă pe genuche. Mai aminteşte-ţi lupta-n pat Precum războaie mondiale, Când dezinvolt mi-ai arătat Cum ştii erupe dând la gioale.

Parodie originală

Alin CIUPALĂ

Şi hai să ne unim din nou Cum o făceam în vechi partide, Pe aşternut, într-un rondou Ce gusturile redeschide. Obrazul tău o să-l prefir Cu maclavaisuri egiptene, Ca pielea-ajunsă glaspapir Să fie păsărilor pene. Iar la final apelul brusc, Făcut discret către salvare, Va fi ca un pumnal etrusc, Înfipt în sexul ce ne doare! Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

reportaj

Alin CIUPALĂ

muzeului, eruditul Mircea Coloşenco, ne-a prezentat „Hasdeu în viziunea lui Petru Ursachi”. Prof. Maria Boescu s-a ocupat de „Teatrul – o pasiune a Iuliei Hasdeu”. Preotul Constantin Mănescu a abordat un subiect incintant - „B. P. Hasdeu şi cuvintele de origine dacă în limba română”. Prof. Alin Ciupală, precizând că vorbeşte pentru publicul larg şi nu pentru specialişti, a prezentat „Biografia romanţată a lui B. P. Hasdeu”. În final, s-a remarcat directorul muzeului, dr. Jenica Tabacu, cu comunicarea „Despre Ateneul Popular B. P. Hasdeu”, care a făcut să defileze prin faţa câmpinenilor toată intelectualitatea Câmpinei interbelice care participa la activităţile culturale ale Ateneului. A urmat un foarte reuşit spectacol susţinut de Trupa de Teatru „Mircea Albulescu” (actorii fiind elevi câmpineni), coordonată de Adrian Dochia şi de doi profesionişti de la Teatrul Naţional din Bucureşti, Tomi Cristin şi Ovidiu Cuncea. Şi recitalul de poezie din creaţia proprie a Alinei Grigore-Danciu a fost o reuşită. O surpriză a fost, în partea de recital pentru pian, copilul în vârstă de numai 4 ani, Daniel Loghin, care a interpretat o compoziţie proprie, „Long, long ago” şi alte câteva bucăţi. Foarte talentaţi şi ceilalţi doi interpreţi, Emilia Matei (9 ani) şi Petre Andra Maria (13 ani), care au interpretat piese de Mozart, Bach, Chopin, Mihail Jora. Bineînţeles că partea cea mai importantă a concertului a fost susţinută de marea muziciană Camelia Pavlenco, cu recitalul „Alternanţe prin timp”. Expoziţiile de artă plastică amenajate în subsolul castelului şi în parc au atras, de asemenea, mulţi vizitatori. Am fost fascinat de expoziţia din parc - „Copiii soarelui”, prin care Alfred Dumitriu a demonstrat, încă o dată, că este un mare sculptor. Deosebită prin realizări a fost şi expoziţia de fotografii şi pictură „Vara românească”, în care se remarcau lucrările Amaliei Suruceanu şi fotografiile lui Ştefan Muşoiu.

Prietenii Muzeului „B. P. Hasdeu” la tradiţionala sărbătoare 2 Iulie Fiecare oraş are o viaţă proprie, determinată de vechime, tradiţii, monumente, peisaj citadin şi, în primul rând, de resursele economice. Câmpina, în mod regretabil, după aproape un secol de intensă activitate industrială, a pierdut această dimensiune. Viitorul oraşului ar putea fi turismul, pentru că există, aici şi în împrejurimi, multe obiective demne de a fi vizitate. Pentru viitorii turişti, o atracţie ar putea fi şi intensa activitate culturală care se desfăşoară permanent în oraş. Una dintre cele mai importante manifestări culturale este cea organizată, an de an, de către colectivul Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu”, la 2 iulie, eveniment care adună, în parcul castelului, prietenii muzeului din oraş şi din Capitală şi numeroşi câmpineni care vin să urmărească programele interesante desfăşurate cu această ocazie. Anul acesta, la 2 iulie, publicul a avut parte de un program complex, foarte interesant, poate puţin cam încărcat. Au fost prezentate publicului prelegeri, lansări de carte, un spectacol de teatru, recital de poezie, recital de pian, expoziţii de artă plastică. Cei doi specialişti în viaţa şi opera membrilor familiei Hasdeu, prof. dr. I. Oprişan şi prof. dr. Crina Bocşan, au deschis, ca de obicei, prelegerile. Interesantă, ieşită oarecum din comun, a fost comunicarea dr. Oprişan – „Visele regale ale Juliei Hasdeu”, iar d-na Crina Bocşan a vorbit liber despre „Iulia Hasdeu recunoscută de generaţiile prezentului”. Unul din statornicii prieteni ai Revista Nouă nr. 5 (90) /2015

Ştefan Al.-Saşa

Parodie după: Adrian Suciu Marketul cu chiloţi de boschetar Gândesc la o existenţă în care omori himera din vis cum stopezi curgerea mucilor cu şerveţelul parfumat. Gândesc tâmpenii în care furtul se taie cu laserul artizanal. Fiecare rinichi e o scorbură mică în care stă un veveriţoi divorţat. Ca un market cu chiloţi de boschetar în care sălăşluiesc guzganii frustraţi.

Domnului Serghie Bucur La opt decenii, tânăr încă, Pianu-i netezeşte drumul Cu muzica ce dă parfumul Făcând lumina-i mai adâncă. Reporter, fiul de româncă, Măreşte scrisului volumul, La opt decenii, tânăr încă, Pianu-i netezeşte drumul. Aşa cum noaptea lent mănâncă Tristeţilor din zi uiumul, În APTER el făcu albumul Eroului cu chip de stâncă. La opt decenii, tânăr încă!

desen de Iarina Nicolae

Trebuie să intuieşti perfect divorţul ca să stai în rinichiul tău.

RONDELUL ISTORICULUI-REPORTER

100

Revista Nouă nr. 5 (90) /2015