revista nouă nr. 1 2012

Revista Nouă - apare de patru ori pe an -

Fondată de Bogdan Petriceicu HASDEU la 15 decembrie 1887 Seria a IV-a, editată de Cercul Literar «Geo Bogza» din aprilie 2004 Anul VIII nr. 1 (70) /2012

http://revistanoua.servetown.com

Apare la CÂMPINA, ROMÂNIA

poetul în cetate - Virgil DIACONU - Strada 2012 / 3 * editorial - Florin DOCHIA - Twitteratura, o noua avangardă? / 4 * ethica minima - Iulian MOREANU - A zecea povestire cu un copil / 9 * itinerarii afective Mihai APOSTOL - O geografie istorică şi literară a Prahovei. Pe Valea Prahovei (III) / 12 * convorbiri critice - C. TRANDAFIR - Puterea imaginarului (Marian Ruscu, Gherasim Rusu Togan, Nicolai Tăiciţu) / 14 * elecţiuni subiective - Florin DOCHIA - Adrian Suciu - Mitologii amânate / 19 * eseu - Christian CRăCIUN - Soluţia Riemen / 20 * eseu - Ana-Maria CONSTANTIN - Din istoria optzeciştilor. Mariana Marin (10 februarie 1956 – 31 martie 2003) / 19* atitudini - Codruţ CONSTANTINESCU - Clubăreala de 26 ianuarie / 26 * poezie - Eugen EVU / 27 * eseu - Sorin VâNăTORU - Sistemul filozofiei predicţiei / 28 * poezie - Robert TOMA / 35 * eseu - Gherasim RUSU TOGAN - Două destine amăgite de o fatidică stea: Poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel / 36 * historia mirabilis - Col. (r) Marian DULă - Câmpina şi comunitatea germană în august 1944. Contribuţie la o monografie / 47 * historia mirabilis - Codruţ CONSTANTINESCU - O altă Românie: Germanofilii / 50 * eseu - Florin DOCHIA Camus a avut mereu dreptate / 54 * Michel ONFRAy - Ordinea libertară. Viaţa filozofică a lui Albert Camus (Traducere din limba franceză de Liliana ENE) / 55 * poezie - Petre MANOLACHE / 63 * proză - Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN - Păpuşa/ 64 * proză - Tudor IANCU - O campanie electorală / 67 * note de lectură - Marian DRAGOMIR - Daimon din reflex / 69 * semnal editorial - Christian CRăCIUN - Daimonul şugubeţ / 71 * elecţiuni afective - Bogdan-Lucian STOICESCU - Despre moartea unei epoci derusificate (Dan Ciachir) / 74 * memento - Emil PERŞA - Iulia Hasdeu. In memoriam / 79 * eseu - Elena-Corina CERNICA - Fantasticul eliadesc / 80 * note de lectură - Gherasim RUSU TOGAN - O carte cu valoare emblematică: Monografia satului Veseud, comuna Slimnic, judeţul Sibiu, de Aurel Badiu / 83 * note de lectură - Cărţi comentate de: Serghie BUCUR (George Coandă, Victor Sterom, Ioan Suciu) / 86 * note de lectură - Cărţi comentate de: Victor STEROM (Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu) / 91 * note de călătorie - Serghie BUCUR - Călător între Dunăre şi Mare, pe la mânăstiri dobrogene / 94 * note de lectură - Cărţi comentate de: Mihai ANTONESCU (Ştefan Dorgoşan, Eugen Enea Caraghiaur) / 97 * note de lectură - Cărţi comentate de: Florin DOCHIA (Dan Dănilă, Virgil Diaconu) / 99 * note de lectură - Cărţi comentate de: Lucian GRUIA (Horia Bădescu, Herman Van Rompuy, Ioan Vintilă Fintiş) / 102 * poezie - Diana TRANDAFIR / 108 * cronica plastică - Cornel SâNTIOAN CUBLEŞAN - Arborescenţe ale realului (Valeriu Scărlătescu) / 110 * Expo MAV d’Art Gallery - Dan RăDULESCU - Tiberius Adet & AlinaDumitrescu - pictură / 112 * cronica plastică - Serghie BUCUR - Caragiale – Omagiu / 113 * cronica muzicală Serghie BUCUR - Divina Daria / 115 * interviu - Ştefania şi Marius Stroe:„Nu există adevăr absolut, în artă!” (de Carmen NEGREU) / 117 * interviu - Mircea Nicolau: „Eu nu pictez imagini, ci idei” (de Marina NICOLAEV) / 120 * poezie - Marius CERNICA / 124 * poezie - Călin SăMăRGHIŢAN / 126 * poezie - Aurel M . BURICEA / 128 * poezie - Valeria MANTA TăICUŢU / 129 * poezie - Liliana ENE / 130 * poezie - Irina Lucia MIHALCA / 131 * poezie - Llelu Nicolae VăLăREANU / 132 * ecouri orientale – Aproape o zi (T-Haibun) de Mircea TECULESCU / 133 * poezie de limbă germană - Rainer Maria RILkE (traducere de Dan Dănilă) / 134 * poezie belgiană - Maurice CARèME (1899-1978), (Traducere de Paula ROMANESCU) / 135 * la aniversară - Victor STEROM – 75 / 136 * poezie - Gabriel-Vincenţiu MăLăESCU / 138 * poezie albaneză - Neki LULAj Germania) (În româneşte de Baki ymeri) / 139 * parodii - Ştefan AL.-SAŞA, / 140

Cercul Literar «Geo Bogza»

Director Fondator al seriilor a treia şi a patra: Constantin TRANDAFIR

Textele propuse spre publicare se trimit cu menţiunea «Pentru Revista Nouă» prin fax 0244336.291, prin e-mail dochia@gmail.com sau florindochia@yahoo.com ori prin poştă la Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» str. Griviţei, nr. 95, cod poştal 105.600 Câmpina, jud Prahova.

Florin DOCHIA (redactor-şef)

5 lei

al Casei Municipale de Cultură Câmpina editează

Revista Nouă Ştefan Al.-Saşa (secretar de redacţie), Colaborează: Serghie Bucur, Viorel Cernica, Codruţ Constantinescu, Christian Crăciun, Iulian Moreanu, Marina Nicolaev (Paris), Victor Sterom, Gherasim Rusu Togan Acest număr apare cu sprijinul financiar al Consiliului Local Câmpina

ISSN 1223 - 429X

Materialele nepublicate nu se înapoiază.

Responsabilitatea pentru conţinutul textelor aparţine în exclusivitate autorilor.

Revista se poate procura de la chioşcul Muzeului Literaturii Române (Bucureşti) şi de la redacţie.

Tiparul executat la PREMIER Ploieşti

poetul în cetate

Virgil DIACONU Strada 2012 Ies în stradă, la fel ca atunci când au trecut cu tancurile peste bătăile de inimă. Şi, la fel ca atunci, îmi fac publice disperarea şi sângele negru. Ştiu că Revolta este arma secretă care va da jos guvernul. Guvernul de miliardari, care trafichează în văzul lumii petrolul şi freamătul pădurii, firul de iarbă şi floarea de cireş. Ştiu că Revolta îi va da jos pe guvernanţii care se mută în fiecare zi din fotoliile gipurilor direct în fotoliile puterii. Direct. Aici, patrioţii de serviciu trudesc din zori şi până în noapte pentru salariul nostru: de subzistenţă. Altfel, ne putem socoti fericiţi, pentru că în iarna aceasta am dobândit în fine dreptul de a muri onorabil în paturile noastre, îngheţaţi. Iată guvernul morţilor prin îngheţ!

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de batalioanele de scutieri, sosite în grabă. Scutieri care se poartă atât de elegant în faţa camerelor de luat vederi şi care ne snopesc cu bastoanele pe străzile lăturalnice.

Strada! Adevărul în haine de lucru. Un vuiet care te-a prins şi pe tine, cum stai în faţa televizorului, solidar cu strigătele stinse de bastoanele de cauciuc.

Desigur, nu vei ieşi la bătaie nici de data aceasta. Dar ce înalt eşti tu când cei din stradă strigă „jos Guvernul!” Ce înalt eşti tu, când, în această cazarmă de cocoşaţi, cineva strigă pe străzi chiar cu glasul tău!

Revista nouă, 1/2012

Vezi, şobolanii guvernamentali nu se mai dau în stambă pe posturile TV. De bună seamă că şi-au pus cenuşă în cap şi s-au ascuns în găurile lor, spun analiştii politici.

Ies în stradă, vegheat îndeaproape de noile batalioane, care ne apără ca un scut: nu cumva să dea democratura peste noi.

Desigur, ar fi fost bine ca în Piaţa Libertăţii să fie şi prietenii mei. Prietenii mei, căpitanii condeiului şi ai penelului. Dar la ora aceasta ei sonetizează. La ora aceasta ei pictează nevăzutul. Nici nu au auzit de străzile lăturalnice, unde scutierii încearcă să îi frângă Revoltei aripile.

Trăim în lumi paralele, vezi bine, în această sală de expoziţii tocmai se petrece un eveniment monden, cu intelectuali subţiri şi femei glossy, în timp ce în stradă Revolta îşi frânge degetele şi încearcă să-i scoată pe şobolani din găurile lor. Bineînţeles, noi stăm cu spatele la strigătele şi pancartele lor. Noi stăm cu spatele la istorie, ca întotdeauna.

Trăim în lumi paralele, femeile de pe simeze vor geme şi în noaptea aceasta în paturile lor, în timp ce în stradă câţiva rătăciţi vor încerca să îndrepte coloana baston a naţiunii...

GUVERNUL A CăZUT! Cordonul ombilical care leagă strada de celulele tale nu a fost tăiat.

Atâta doar că leprele din prima linie a faunei politice au fost înlocuite cu leprele din linia a doua! Şi dobermanul de la SIE a preluat puterea.

Numai bordelina de la Palat freacă mai departe între pulpele ei falusul acestei democraţii purulente.

Strada! O gură de aer. O solidaritate electrică. Adevărul în haine de lucru. februarie 2012

3

editorial

Florin DOCHIA Twitteratura, o nouă avangardă?

C

ând pătrunzi în sala principală a Bibliotecii câmpinene, prima imagine care te întâmpină este grupul de computere care formează Biblionetul. Pentru unul ca mine, care a călcat pragul aşezământului încă de prin anii 60 ai secolului trecut, ar trebui să fie surprinzător. Pentru unul ca distinsul prof. C. Trandafir, susţinător netulburat şi exclusivist al lecturii (de) pe hârtie, ar trebui să fie de-a dreptul oripilant! În realitate, nici unul, nici celălalt nu reacţionează în vreun fel. Prezenţa celor opt posturi de contact cu partea „virtuală” a lumii contemporane a devenit firească, componentă obişnuită în peisaj. Ce decurge de aici? Faptul că ceva se insinuează insidios în străvechea atmosferă liniştită de bibliotecă, în legătura fizică, prin toate simţurile, cu pagina tipărită. De la Biblioteca din Alexandria, depozit imens de suluri de pergament, de la Biblioteca Angelica din Roma sau Old British Reading Room din British Museum, la Biblionet, biblioteca de texte şi imagini digitalizate, y compris mijloacele de comunicare aferente, anunţate deja prin apariţia telegrafului, telefonului, radioului, televiziunii – azi iphon-ul le include treptat pe toate şi dezleagă utilizatorul de orice dependenţă de un loc anume.

Pleci în concediu şi îţi iei cu tine câteva cărţi? Nu: pleci în concediu şi iei cu tine numai laptop-ul, tableta ori chiar mai puţin şi mai uşor, iphon-ul, pentru a-l folosi ca telefon şi, pentru că ai acces liber la Internet wi-fi, ca modalitate de utilizare a poştei electronice şi a 4

reţelelor sociale Facebook, Twitter etc. ori a librăriilor şi bibliotecilor cu sute de e-books de vânzare sau cu lectură gratuită. Este notoriu faptul că 70% din producţia editorială comercializată prin marile librării online Amazon, Elephant – este disponibilă şi ca ebook. De aici, o luptă „pe viaţă şi pe moarte” între literatura tipărită şi aceea digitalizată, generatoare de scandaluri şi polemici dramatice, anunţuri apocaliptice (vezi, de exemplu, eseul lui Frédéric Beigbeder, Premier bilan après l’apocalypse, Paris, Grasset, 2011).

Cel mai nou front deschis în acest război are ca protagonist una dintre reţelele sociale, care a interferat cu literatura, lansând chiar o „ramură” a acesteia, cu caracteristici specifice restricţiilor mediului utilizat. Lupta se desfăşoară pe teritoriul numit Twitter, ale cărui „parcele” sunt limitate la texte de 140 de caractere. Strategiile sunt cele vechi, avem de-a face tot cu ping-pongul verbal între „clasici”, lăudătorii bibliotecilor şi apărătorii cuvintelor cu mai mult de trei silabe, şi „moderni”, care - ruşine lor! - încearcă să considere spaţiul Internetului drept o oportunitate de reînnoire a formelor şi genurilor literare, cel puţin ca modalitatate de editare. Cruciada „clasicilor” pleacă de pericolul pe care l-ar constitui e-book-ul, socotit „mormântul scriitorului” (yann Moix), din pricina faptului că permite textului să se elibereze, să devină hipertext, graţie legăturilor pe care le poate stabili cu alte texte sau imagini statice ori în mişcare. Se trece cu vederea că hipertextul nu e nici măcar o invenţie a erei digitale, poezia combinatorie a lui Raymond Queneau, publicată în 1961, Cent mille milliards de poèmes, fiind fără tăgadă un hipertext avant la lettre, cele o sută de mii de miliarde de sonete ieşite din „maşina de fabricat poeme” putând fi parcurse în două sute de milioane de ani de lectură neîntreruptă! Hipertext poate fi socotit şi romanul Rayuela (Şotron) al lui julio Cortázar publicat, iată, în 1963, „o încercare de a pune în pagină experienţa Revista nouă, 1/2012

unei vieţi întregi”, carte ale cărei 155 de capitole pot fi citite într-o ordine aleasă de lector, numai eventual una dintre acelea sugerate de autor. A ridica ochii de pe pagina tipărită a Cărţii şi a privi spre noi mijloace de prelungire a experienţei creatoare şi, implicit, receptoare, a oferi drept de cetate digitalizării literaturii înseamnă, pentru „clasici”, moartea bibliotecilor. Cal de bătaie al campaniei de diabolizare, reţeaua socială Twitter este, de ultimă oră, purtătoarea acestei maladii „care consistă în a concepe scriitura nu ca locul posibil al unui cuvânt, nu ca locul unui cuvânt posibil, ci ca o întindere nesfârşită de pălăvrăgeală. Prin redundanţă, aroganţă, continuă deriziune, neîncetată batjocură, agravează cazul unui text sau unei trăiri originale deja sărăcite.” Nici un mijloc nu este nepotrivit pentru a duce lupta oarbă împotriva literaturii digitalizate. Sunt aduse în discuţie frumoase reflecţii devenite locuri comune şi aflate în afara subiectului disputei: „Aşa cum posteritatea este superioară viitorului, existenţa este metafizic superioară vieţii. Nu e suficient să trăieşti ca să exişti.

Acestei viaţi trăite, dar ne-«existate», i se asociază un fişier, la fel ca unei scrisori electronice; un fişier scris. Nimicul e comentat prin nimic. Comentariul şi lucrul comentat se amestecă în acest prezent care nu exista acum cinci ani, în acest prezent nou, abia inventat, abia propus maselor. Cât despre prezentul vechi, ne întrebăm când a trecut.

Ne întrebăm unde a plecat, unde trăieşte şi cum trăieşte şi de ce.”

După cum se vede, spaima „clasicilor” este imensă. Tot eşafodajul construit pe fundamentul de hârtie în cinci sute de ani s-a prăbuşit în numai cinci ani de digitalizare.

Apocalipsa, adică schimbarea lumii vechi cu o alta, nouă, diferită este privită ca o catastrofă ce va duce la dispariţia umanităţii fiinţei umane. Schimbarea relaţiilor între oameni pe care o aduce/induce extinderea capacităţii mijloacelor de comunicare semnifică şi modificarea comportamentelor Revista nouă, 1/2012

individuale. Este o diferenţă imensă între a vorbi cu un prieten faţă în faţă, privindu-l, şi a comunica cu un alt prieten (de) la mare distanţă, fără să-l vezi sau chiar fără să-l fi văzut vreodată. Ori avându-i imaginea pe un ecran, dar fără să-i fi simţit respiraţia, mirosul, prezenţa fizică. Este o schimbare esenţială a conceptului de spaţiu înconjurător pe care-l percepe fiinţa umană, spre deosebire de orice altă fiinţă. Da, este o modificare a conceptului de prezent. În viziunea unuia dintre „înspăimântaţi”, „Internetul, digitalul încarnează (atenţie, s-a folosit un cuvânt total nepotrivit pentru un mediu nematerial! – n.m.) fluiditatea absolută, lejeritatea supremă: se află în lichid, în aerian; apă şi fulgi. Totul circulă, totul slalomează, totul se fofilează. Nimic, întradevăr, nu e mai fals: niciodată o cantitate de informaţie nu a fost mai importantă, niciodată indivizii nu au fost, de la crearea lumii, înăbuşiţi de o masă de informaţii atât de enormă, atât de gigantică, atât de persistentă venită peste ei. Internetul adună în contul lor megatone de date pe care nimic niciodată nu le va şterge, reduce, filtra, curăţa, aera, purifica. Se actualizează, dar straturile rămân, stivuite ca farfuriile. Fiecare devine propriul pachiderm. Se deplasează cu munţii de cuvinte, de descrieri, de judecăţi.

Cât despre orice eveniment, el este sursă de milioane de avize, de comentarii, de descrieri, de mărturii, de povestiri, de negări, de afirmaţii asupra cărora realitatea însăşi se năruieşte şi adevărul dispare.” Nimic mai adevărat în această frumoasă descriere. De ce ar fi ea motiv de pericol?

Pe de altă parte, iată că, în ActuaLitté, jean-Romain Blanc îşi intitulează comentariul Internet : du cyberespace à la cyberespèce.

Inter-nerds et modem de vie (Internetul: de la cyber-spaţiu la cyber-specie. Inter-tocilari şi modem de viaţă). Ludicul titlului anunţă o viziune neconformistă asupra unei realităţi sociale. La întrebarea „Facebook-ul este cu precădere virtual sau real?” justiţia din unele 5

state a răspuns deja, condamnând persoane pentru „incitare la rebeliune” prin mesajele postate în reţea şi a readus în discuţie delimitarea între spaţiul privat şi spaţiul public.

Nu suntem în prezenţa cyber-spaţiului inventat de William Gibson acum vreo trei decenii (o lume compusă în întregime din coduri informatice conţinând informaţie pură), lumea fizică şi lumea digitală nu sunt atât de separate încât să se asemene cu disocierile filosofice milenare dintre corp şi spirit, astfel că viziunile autorilor cyberpunk sunt deja desuete. Nici concepţia admisă de mulţi că Internetul ar fi o „halucinaţie consensuală” nu mai rezistă la un examen sumar. Se pare că cyber-spaţiul nostru e „în carne şi oase”. Ar fi imposibil de imaginat revoltele din Primăvara arabă fără prezenţa reţelelor sociale, care au furnizat informaţii reţelei mass-media internaţionale. Chiar în aceste clipe, jurnaliştii folosesc Skype pentru a comunica cu liderii mişcărilor din Siria. Internetul a preluat o parte din Putere şi, astfel, lumea „digitală” influenţează decisiv lumea socotită „reală”.

Ideea celor două lumi separate a căzut definitiv sub tirul actualităţii total diferite de ceea ce au imaginat autorii de distopii. O mare diferenţă între soarta lui jules Verne şi aceea a lui William Gibson! Realitatea fizică şi realitatea virtuală se „întreţes” din ce în ce mai mult, constituire o mare reţea comună.

Facebook-ul este un exemplu de concomintenţă a celor „două vieţi” ale unui singur individ, reală şi virtuală, care se suprapun şi se completează reciproc. „Oamenii îşi combină viaţa psihică şi viaţa digitală până la un punct în care distincţia între cele două este din ce în ce mai puţin pertinentă.” Odată „ratat” Cyber-spaţiul gibsonian, drumul duce inevitabil către „cyberspecie”, către un altfel de OM, sensibil diferit de acela al secolelor anterioare. Cyber-specia se formează prin înglobarea cyber-spaţiului cu totul, devenit parte a fiinţei, a existenţei; sau prin deversarea cyber-spaţiului în lumea fizică, prin colonizarea acesteia. Indiferent de 6

modalitate, rezultatul este unul singur, evoluţia structurală a omului are altă arhitectură, se construieşte o altă lume.

Sunt multiple modificările mediului de viaţă care va veni – posteritatea are viitor, iar viaţa cu mijloacele digitale va fi metafizic tot o existenţă, eminamente superioară. Această posteritate va permite manifestarea unor noi moduri de exprimare artistică, chiar a noii avangarde, care ar fi twitteratura şi a altora, pe care, ancoraţi la cheiul trecutului, nici măcar nu le visăm. Acum treizeci de ani, eram foarte mândru de accesul la Mediatecă, o sală a bibliotecii unde puteam asculta la cască muzică sau piese de teatru de pe plăci de pick-up sau de pe benzi de magnetofon. Azi sunt foarte mândru că am acces la Biblionet şi pot asculta la cască şi vedea pe un ecran de 19” un concert de jazz de la Montreux, pot trimite o scrisoare electronică ce-ajunge instantaneu la destinatarul aflat la marginea cealaltă a lumii, pot vedea în direct - live intervenţia armatei siriene împotriva manifestanţilor pentru libertate şi democraţie.

Acest ultime două cuvinte unite printr-un element copulativ sperie teribil pe „clasici”. În literatură, în arte, de fapt, nu există democraţie, ci dictatura valorii. Iar libertatea este restrânsă la un număr, nu prea mare şi limitat, de forme de exprimare. Orice încercare de extindere a democraţiei şi a libertăţii în domeniul artelor este - a fost mereu! socotit un atac la adresa stabilităţi sistemului.

A scrie proză sau poezie în forme fixe de 140 de caractere şi a le transmite „în eter” este o erezie de neacceptat! „Să ardem e-book-urile! Să organizăm e-tofafe-uri!” – aşa sună îndemnurile „clasicilor”; se întâmplă ceva ce-arată confuzia intelectuală a timpurilor noastre! Între timp, lumea literaturii digitale merge mai departe. S-a înfiinţat deja un Institut de Twitteratură Comparată (ITC), cu sediul în oraşele înfrăţite Bordeau şi Quebec, unde te poţi înscrie contra unei taxe anuale de 140 de eurocenţi şi dacă îndeplineşti anumite Revista nouă, 1/2012

condiţii, printre care să trimiţi cel puţin un gazouillis (engl. tweet, rom. tril), text de 140 de caractere, inclusiv spaţiile, şi o biografie în 10 triluri (1400 caractere). Iată un gazouillis semnat chiar de cel care a avut ideea înfiinţării Institutului, poetul jean-yves Fréchette: „Ta recherche d’aliments écologiques t’a conduite à des extravagances alimentaires de surdouées : un matin, tu t’es mise à brouter du soleil.” („Cercetarea ta în privinţa alimentelor ecologice te-a condus înspre extravaganţe alimentare: într-o dimineaţă te-ai dus să păşunezi la soare.”)

Iată un alt tril, de jean-Michel Le Blanc: „Tous les jours, elle faisait quinze minutes de grimaces devant sa glace. Sa psychoesthéticienne le lui avait recommandé pour ses ego-rides.” („În fiecare zi, ea făcea cincisprezece minute de grimase în faţa oglinzii. Psihoesteticiana ei i le recomandase pentru a scăpa de ego-riduri.”)

ITC are şi un Manifest. „La twittérature est à la rature, ce que le gazouillis est au chant du coq. Les uns vantent l’alexandrin, d’autres jouent du marteau-piqueur.” Aşa sună primul tweet/tril al Manifestului. Începutul se sprijină pe omofonia remarcată cândva de Roland Barthes, la un seminar în aer liber. El a lansat atunci o formulă oarecum enigmatică şi de o claritate deconcertantă: „La littérature, c’est la rature” („Literatura e ştersătura”). Contextul în care lansa expresia era simbolismul întâmplător al cuvintelor. Este un fapt: ştersătura (rature) este literalmente legată de cele literare (litté-rature) şi limba franceză nu permite să se uite cumva că, în materie de literatură, marea artă nu consistă, pentru scriitor, să ardă etapele de redactare, să avanseze cu capul plecat spre finalizarea prematură a textului, ci, din contră, să întârzie ireversibil, profitând de orice ocazie ca să revină, iar şi iar, asupra celor scrise deja.

Opera în stare născândă nu ia cu adevărat cunoştinţă de ceea ce caută să devină decât în spaţiul îndoielii şi re-formulării, de-a lungul propriilor regrete. Mutată în câmpul Revista nouă, 1/2012

curiozităţilor omofonice, această relaţie nativă între rature şi littérature poate fi citită, de asemenea, ca un fel de injoncţiune – Lis tes ratures (Citeşte-ţi ştersăturile) – ceea ce constituie, de fapt, unul dintre imperativele categoric majore ale meseriei de scriitor: o privire vigilentă asupra metamorfozelor aplicate formelor şi semnificaţiilor prin care scriitorul elucidează sensul proiectului său pentru a-l putea duce la bun sfârşit, înainte ca alţii – geneticienii textului – să ia la cercetat indicii semnificanţi ai itinerariului creativ.

Expresivitatea este literalmente barthesiană…

Sensul primului tweet/tril al Manifestului este de-acum clar: „Twitteratura e pentru ştersătură ceea ce e trilul pentru cântatul cocoşului. Unii glorifică versul alexandrin, alţii se joacă cu ciocanul pneumatic.” Altele sună cam aşa: „Twitteratura nu este umor. Ar fi absurd să râdem de tot, de vreme ce putem foarte bine să ne batem joc de oricine. Şi reciproca. / Twitteratura este suma poveştilor, aforismelor şi altor apoftegme. O cacofonie de triluri din care Institutul îşi compune armonios simfonia. / Twitteratura se practică permanent. Una dintre misiunile sale este, de altfel, să deceleze creaţiile literare ale trecutului care ar putea fi triluri. / Twitteratura este accesibilă tuturor. Ea face să vibreze surzii; ea iluminează orbii; pinguinii o pot atinge cu degetul. / Twitteraturii nu-i lipseşte ambiţia, ea generează ambiţia, dar şi notorietatea şi multe alte valori literalmente literare.” Originile şi influenţele literare ale twitteraturii sunt haiku-ul japonez, romanulfoileton din sec. al XIX-lea, jocurile colective de scriere creativă (cadavres exquis) ale suprarealiştilor (yves Tanguy, Marcel Duhamel, jacques Prévert, Benjamin Peret, Pierre Reverdy, André Breton, Frida kahlo) şi experienţele literare ale grupului OuLiPo (Atelier de literatură potenţială, la care participau Raymond Queneau, François Le Lionnais, Italo Calvino, Georges Perec, Claude Berge şi mulţi alţii).

7

Luna februarie a fost declarată de ITC „luna twitteraturii”. Şi ca totul să fie cât se poate mai uimitor pentru bieţii creatori de pe meleagul românesc, Mme Line Beauchamp, vice prim ministru şi ministru al Educaţiei, Timpului liber şi Sportului din Quebec, a anunţat acordarea unui ajutor financiar de 71.750 de dolari canadieni ITC. Graţie sumei atribuite în cadrul Programului de cercetări în domeniul culturii scrise, ITC va putea realiza un proiect de cercetare-acţiune asupra utilizării în licee a unor facilităţi inspirate de Twitter pentru dezvoltarea competenţelor de scriere expresivă. Mai mult, primul Festival de Twitterature se va ţine în Quebec, în octombrie 2012, s-a anunţat pe 2 decembrie trecut, cu prilejul lansării volumelor „Le Compte des mille et un tweets” şi „Tweet rebelle”. Desigur, cărţi pe hârtie, ca să nu se supere nimeni!

Formal, texte asemănătoare s-au mai scris, în afară de mult cunoscutele haiku, am putea nota Nouvelles en trois lignes de Félix Fénéon (1906), poemele într-un vers ale lui Ion Pillat (1936), textele pangramatice (fraze cu toate literele alfabetului), romanele japoneze keitais (scrise ca sms pe telefonul mobil), mai degrabă dialoguri dramatice, naraţiunea fiind absentă. În fond, intenţia twitteraturii nu este de a bulversa codurile narative, ea le înglobează şi le foloseşte în propriul interes de multiplă comunicare socială prin artă. „Concizia este sora talentului”, spune Cehov. A demonstra adevărul afirmaţiei a fost, poate, intenţia jurnalistului american Matt Ritchel, în 2008, când a publicat un „real-time thriller” (Twiller) direct pe reţeaua socială Twitter.

Canadienii LeRoy k. May şi Eric Bourdonnais continuă şi azi să-i calce pe urme. Francezul Laurent Zavack e primul în lume care a publicat pe hârtie, în 2009, un „twittroman” de 230 de pagini, pre-publicat în întregime pe contul său de pe Twitter. Iar încercarea unei clase de elevi de liceu din Iroise à Brest de a face din „Străinul” lui Albert Camus un 8

„twittroman” este o întreprindere pedagogică de toată stima. Sunt destule păreri că Twitter-ul ar putea deveni un veritabil salon literar. Deja sunt prezenţi în reţea atât scriitori în viaţă - Salman Rushdie, Paulo Coelho -, cât şi din cei dispăruţi - Albert Camus şi jean-Paul Sartre - desigur, prin intermediari, în acest caz. Viking/Penguin a publicat, în decembrie 2009, Twitterature: The World’s Greatest Books in Twenty Tweets or Less, care cuprinde 80 de mari opere literare ale lumii „distilate” după regula celor 140 de caractere de către Alexander Aciman şi Emmett Rensin, studenţi al Universitatea din Chicago.

Twitteratura include creaţie poetică şi nanoproză a căror principală calitate este sugestia, pentru că face apel la cultura generală a cititorului şi la capacitatea sa de interpretare; presupune interactivitate, participare activă a cititorului, aşadar nu este o literatură pentru spiritele leneşe.

Viitorul ei este deschis, cu toate bocitoarele de la cenotaful literaturii.

Rien de plus. Nothing more. Nada más.

Nimic mai mult. g

Revista nouă, 1/2012

ethica minima

Iulian MOREANU A zecea povestire cu un copil n partea aceea a cartierului în care locuia copilul, nu erau decât două televizoare. Un Temp 2 care aparţinea familiei doctorului Răduţă, şi pe care acesta îl adusese din Uniunea Sovietică, unde fusese într-un schimb de experienţă pe linie de „Crucea Roşie”, şi un Rubin 102 care se găsea la „Clubul Flacăra 1”, într-o sală destinată numai lui, aflată tocmai la etajul doi al frumoasei clădiri rămase de pe vremea americanilor de la „Concordia”. Până acolo se ajunge urcând o scară aproape abruptă, în formă de spirală, precum cochilia unui melc, şi având o balustradă din fontă forjată cu un model floral foarte fin lucrat, de ai fi zis că e un milieu metalic rulat.

Copilul, care era coleg de clasă şi chiar prieten cu băiatul doctorului, fusese invitat de mai multe ori să vină la ei la televizor, dar mama îi spusese că nu, mai bine nu, să meargă la Club, nu se face ca un copil de familie modestă ca el să intre în casa domnului doctor. Poate după aia lipsea ceva, se spărgea vreo vază, cine mai ştie ce… Doctorul însuşi şi nevasta acestuia, ce-l cunoşteau şi apreciau mult pe copil, împreună cu care fiul lor lua an de an premiul întâi, l-au chemat să vină, măcar duminica, atunci când ei plecau undeva la nişte rude din Predeal iar băiatul lor rămânea singur acasă pentru că nu se înţelegea deloc cu fata rudelor, dar mama, nu! Şi nu a rămas.

Aşa că, atât sâmbăta seara, cât şi duminica dimineaţa, copilul se ducea la televizor la Club, unde venea multă lume: copii, tineri căsătoriţi, vârstnici, muncitori în drum spre schimbul trei, şi uneori chiar soldaţi ce săreau gardul unităţii de pompieri de lângă malul Cricovului Dulce.

Trebuia să mergi din timp, mai ales

Î

Revista nouă, 1/2012

sâmbăta seara, ca să apuci un loc în încăperea nu prea mare, totuşi, unde televizorul trona pe o cutie din placaj dublu, special făcută (în care ziua era depus şi închis cu lacătul preţiosul aparat), şi aşezată la rândul ei pe o masă ceva mai înăltuţă, ca să se poată vedea până în spate. Intrai în sală, puneai un obiect pe un scaun, începând din primul rând către fund, apoi puteai să mai ieşi pe afară.

Urmăreai o partidă de ping-pong într-o sală de la parter sau pe terasa de ciment de afară, unde vara se mai organiza câte un bal, treceai pe la popicăria din spatele Clubului, unde se juca în draci, seară de seară pe mize constând în nesfârşite lăzi de bere, sau răsfoiai nişte reviste la bibliotecă; deseori, aici se mai juca şi remi, maşinal, pe bani strecuraţi pe genunchi de la cei ce pierdeau către câştigători, într-o tăcere febrilă, zgâriată doar de sunetele înfundate ale pietrelor manipulate pe o pătură aşezată deasupra tăbliei meselor.

Timpul trecea, şi te întorceai în sală cu puţin timp înainte de a începe Telejurnalul. Urma Teleenciclopedia, încă ceva şi apoi Sfântul. Tot în ordinea asta se umplea şi sala. La început mai puţini, apoi numărul acelei comunităţi de telespectatori care se cunoşteau atât de bine între ei creştea, pentru ca la serial să nu mai fie loc nici să intre o muscă. În primele două rânduri de scaune copiii stăteau chiar şi doi pe un scaun, iar unii se aşezau direct pe duşumeaua de pe care plecau cu un miros puternic de petrosin impregnat în pantaloni. Într-o vreme s-a fumat, dar după ce a venit director tovarăşul Pătraşcu, s-a terminat, prima măsură pe care a luat-o acesta a fost să interzică fumatul în sala televizorului, zicând că dacă mai prinde pe cineva că aprinde ţigara, încuie definitiv jucăria în cutia aia de placaj şi gata, adio distracţie! În acest sens a pus şi un afiş cât toate zilele în holul de la intrare; şi chiar că n-a avut nimeni curajul să încalce această hotărâre – pentru că toată lumea îl respecta şi deopotrivă îl ştia de frică pe director, un ins pe cât de mic pe atât de vânos, de care se spuneau multe în legătură cu trecutul său şi despre cum ajunsese el în funcţia asta după ce mulţi ani nu fusese decât un simplu strungar,

9

însă cu poza eternizată la „Panoul de Onoare” de la intrarea în Uzina Mecanică; apoi, mai era şi corespondent voluntar la ziarul regional, şi nimeni nu avea chef să se trezească „dat” în Flamura Prahovei, fie şi într-o notiţă, cât de mică.

Sala reacţiona entuziastă la scenele de bătaie din care Simon Templar (jucat de Roger Moore, după care leşinau deopotrivă servitoare şi cuconet, puştoaice şi femei cu plozi trăgându-le de fuste, şi a cărui aluniţă dată dracului şi-o creionau unii bărbaţi sub ochiul stâng) ieşea mereu surâzător şi cu hainele de parcă abia le scosese de la călcătorie. Copii şi bărbaţi în toată firea, deopotrivă, mimau la scară mai mică loviturile eroului, pentru a nu-i atinge pe cei de lângă ei, iar partea feminină a asistenţei, copile, puştoaice mai răsărite şi femei măritate priveau la chipeşul englez duse de imaginaţie cine ştie pe ce tărâmuri şi cu ce dorinţe.

După terminarea programului, începeau comentariile care se prelungeau până mai târziu, în mijlocul străzii. Cei mai mici ascultau cu gura deschisă discuţiile, băgau la cap ideile şi apoi, începând cu a doua zi şi le puteau expune şi susţine ca fiind ale lor, folosindu-se de argumentele, observaţiile şi aprecierile auzite. În seara aceea, copilul veni ca de obicei, mai devreme, îşi aşeză batista pe un scaun din al doilea rând şi apoi ieşi; mai era o jumătate de oră până la începerea Teleenciclopediei, pe care nu o rata niciodată. În holul mirosind discret a motorină se întâlni cu Rodica, o colegă de clasă. Rodica are o figură mai aparte, pentru că mama ei e de origine mongolă, sau coreeană, uite că treaba asta n-a reţinut-o niciodată; copilul a auzit ceva cu nişte refugiaţi sau cam aşa ceva, veniţi din mari depărtări, şi care nu s-au mai întors în ţările lor, căsătorindu-se aici şi devenind cetăţeni români. Mama Rodicăi e un astfel de caz, s-a măritat cu un tip din oraş care a venit cu ea nu se ştie de unde, dar cei doi au divorţat la câţiva ani după naşterea fetei, care a preluat numele mamei, Zanvetore, şi nu numai – mai ales trăsăturile asiatice ale acesteia. Tatăl Rodicăi se îngrijeşte în continuare de ea, îi plăteşte pensie alimentară, toate alea, şi este chiar în foarte bune relaţii cu fosta soţie. Atât

10

că nu mai stau împreună, iar el s-a şi recăsătorit. Mama fetei, în schimb, nu s-a mai luat cu altul.

Rodica e de felul ei o fată visătoare, şi când merge parcă dansează vals cu un partener invizibil. Şi la şcoală e tot timpul aiurită, neatentă şi de o indiferenţă de necrezut la tot ce se întâmplă în jurul ei. Nu o deranjează absolut nimic, dacă vorbeşti cu ea dă din cap într-una, în sensul că da, a înţeles, e perfect, dar dacă o întrebi ce-ai spus, habar n-are. Îşi uită lucrurile peste tot, confundă orele şi temele, iar caietele îi sunt pline de flori de toate naţiile, pe care le desenează cu multă uşurinţă şi talent. Ştie şi să cânte foarte frumos, dar nu o face prea des, şi numai când este doar împreună cu fete. Citeşte cărţi una după alta, ale căror titluri şi autori evident că nu i se întipăresc în minte. Mai tot timpul are prin buzunare bomboane învelite în celofan colorat, din care împarte cu generozitate.

Acum, Rodica, în mod surprinzător, se postează în faţa copilului. „Ce faci?” îl întreabă şi acesta rămâne mirat pentru că Rodica nu prea stă de vorbă cu băieţi, ba chiar nu scapă prilejul să-i facă nesuferiţi şi proşti. „La…” se fâstâceşte copilul şi arată cu mâna spre direcţia sălii de unde tocmai ieşise. „Auzi, continuă Rodica, tu ai fost duminica trecută la televizor?” „Nu, n-am fost, m-am sculat mai târziu. De ce?” „Pentru că mi-a zis cineva că la un moment dat s-a văzut cum un tip, ăla care îl mânuieşte pe Aşchiuţă o pupa şi-o giugiulea pe Daniela, sub scena aia pe care stătea păpuşa. S-o fi mişcat aparatul de filmat şi i-a surprins p-ăia doi…” Copilul simte că roşeşte; nu se aştepta ca Rodica să-i spună aşa ceva, chiar dacă ar fi fost adevărat, era totuşi o treabă prea… prea… de nespus de către o fată, mai ales de către ea. „Ei, na!”, răspunde totuşi, mai mult ca să zică ceva, fiindcă fata îl priveşte fix, aşteptând un răspuns, o reacţie, o părere.

De altfel, pare a da de înţeles că i-a făcut o mare onoare oprindu-se ca să vorbească cu el. „Da, şi cică Daniela şi-a dat seama că aparatul era îndreptat spre ei, şi-ar fi dus mâna la faţă şi i-ar fi arătat şi tipului, dar ăla a ridicat nepăsător din umeri, ei, şi?” „Hm!” este singurul comentariu al copilului. „Credeam că ai venit la televizor şi

Revista nouă, 1/2012

ai văzut şi tu, şi voiam să mai ştiu de la încă cineva…” „N-nn… n-am fost!...” „Bine, la revedere!...” „L-lla…”

Rodica se întoarce făcând o piruetă pe tocurile sandalelor şi începe să coboare scara cu sărituri amuzante pe fiecare treaptă de ciment şi însoţite de câte un chicotit subţire. Rochia din stambă ieftină se umflă ca o paraşută minusculă, lăsând să se vadă nişte picioare subţirele şi apoi se strânge la loc asemenea unei umbrele pe care o închizi. Chiar aşa: cineva nevăzut se joacă tot deschizând şi închizând o umbreluţă. Copilul o urmăreşte zicându-şi că, deşi zvăpăiată şi mereu cu capul în nori, Rodica este o fată nu doar inteligentă, ci şi drăguţă.

Coboară şi el până la parter, după ce fata nu se mai vede pe scări, şi intră la bibliotecă. În seara asta nu e nimeni amator de remi, în schimb la două mese se joacă şah. Cei patru jucători sunt înconjuraţi de câţiva chibiţi care nu scot o vorbă, dar îşi şuşotesc la ureche şi fac semne discrete sugerând mutările câştigătoare.

Pe timpul verii, programul bibliotecii este până la ora 6 seara, dar oricum bibliotecara stă până se închide Clubul, pentru că este o femeie singură, fără soţ şi copii, iar acasă oricum nu prea are ce face. Toată lumea o ştie în postul acesta de ani şi ani de zile; a citit toate cărţile şi le ştie pe de rost, şi în plus nu vrea să îmbătrânească deloc. Ajunsese pe la 45-50 de ani, şi acolo înţepenise, în vârsta aceea, nemaidorind să facă nici măcar un pas înainte.

Copilul o întreabă dacă a primit ultimul număr din Clubul temerarilor, pe care nu l-a mai apucat la librărie. „Ştiu că a apărut alaltăieri, dar nu ni l-a adus încă”, răspunde bibliotecara şi figura ei exprimă o sinceră părere de rău. „Ţi-l împrumut eu, se aude din spate glasul Rodicăi; se cheamă Ceasurile Sfântului Bartolomeu, de Haralamb Zincă; e numărul 35”.

Copilul se întoarce spre ea, când a ajuns aici? Nu cumva îl urmărise?, şi un fior ciudat îi străbate şira spinării. Rodica stă cu mâinile înfipte în buzunarele rochiţei de vară, unul dintre ele este descusut şi prin mica gaură fata scoate un deget pe care-l mişcă înveselită la culme. Copilul începe să râdă şi el. Câtă deosebire între Rodica de la şcoală, eleva aiurită ce nu

Revista nouă, 1/2012

stă de vorbă cu nici un băiat şi Rodica aceasta, de acum, din faţa lui, care iată, parcă ţine morţiş să intre în vorbă cu el. Ies din bibliotecă şi se opresc în hol, lângă panoul cu cititori fruntaşi, în care sunt trecute şi numele lor. „Am fost la Bufet! M-am întâlnit mai devreme cu tata, şi mi-a dat 10 lei. Mi-am cumpărat un sandviş cu salam de un leu, şi mi-au mai rămas 9 lei!...” Şi zicând asta, Rodica scoate din buzunarul întreg câteva hârtii pe care le numără şi apoi le aşează la loc. Involuntar, şi copilul a urmărit această operaţiune; erau două hârtii de 3 lei, şi două de un leu – păi nu ieşea socoteala, îşi zise în gând. „A… şi am băut şi un sirop de căpşuni, aşa că mai am doar 8”, adăugă Rodica. Aşa, da! „Vrei să-ţi iau şi ţie ceva?” Na-ţi-o bună! Copilul ar vrea să refuze, dar cuvintele nu-i pot ieşi din gură. Dă de câteva ori să zică ceva, însă nu reuşeşte să scoată nici un sunet. Îi e atât de ciudă şi ruşine în acelaşi timp!

Noroc însă că în acest timp Rodica se întorsese spre o fată care tocmai intrase în Club şi căreia îi spusese că-i oprise şi ei un scaun, să caute nu ştiu ce pe rândul trei, ca să le găsească.

Revine apoi cu faţa spre copil. „Bine, treaba ta, dacă nu vrei. Auzi, tu ce crezi, actorul ăsta, Roger Moore o fi însurat?” întreabă pe neaşteptate. Copilul ridică din umeri vrând să zică ori „habar n-am”, ori „cred că da”. Nu poate însă articula nici un cuvânt, şi-i vine să-şi tragă o palmă. „E al naibii de frumos. Când o să mă fac mare o să mă mărit cu el”. Şi zicând asta, Rodica o ia la fugă pe trepte în sus.

Copilul o urmăreşte din spate cum ţopăie fără nici o grijă, numărând cu voce tare treptele, o urmează, dar aproape de jumătatea scărilor se opreşte şi o porneşte înapoi, spre ieşirea din Club.

Bibliotecara, care a ieşit puţin pe hol ca să fumeze o ţigară îl întreabă ce face: „Nu stai la televizor?” Copilul îşi duce o palmă la falcă şi-i dă de înţeles că-l doare o măsea. „Vino încoace să-ţi dau un antinevralgic” zice bibliotecara, şi de ruşine, copilul o urmează în sala doldora de cărţi, în care se pare că s-a decis unul dintre câştigătorii partidelor de şah.

Acum va trebui să găsească repede o minciună g cum că i-a trecut subit durerea…

11

itinerarii afective

Mihai APOSTOL O geografie istorică şi literară a Prahovei Pe Valea Prahovei (III) e la Măneşti, pornim spre nord, pe şoseaua ce merge paralel cu râul Prahova, şi, după ce trecem prin Brătăşanca (unde nu ne atrag atenţia decât ruinele fostului conac Lahovari), întâlnim în cale FILIPEŞTII DE TâRG. În legătură cu denumirea localităţii, N. lorga în „România cum era până la 1918”, ne lămureşte:,„Adunătura de prăvălii, dintre care se iveau şi case boiereşti cu două rânduri, se cheamă Filipeştii de Târg, în deosebire de alţi Filipeşti, cari, aflându-se supt codrul ce mergea până la muntele hotarului - bun pentru pribegirea iute şi sigură a boierilor mari, urmăriţi de avanii domni străini, lacomi şi sângeroşi - se zic: Filipeştii de Pădure”.

Devenit târg de pe la începutul secolului al XVIII-lea, apare în documente cu numele de Filipeştii de Târg abia din 1810, până atunci denumindu-se doar Filipeşti, adică aşezarea boierilor Filipeşti. Calitatea sa de oraş încetează în 1949, când revine în rândul comunelor rurale.

Despre Filipeşti se ştie de prin 1422, când în timpul domniei lui Dan al II-lea (14201421, 1421-1423, 1423-1424, 1426-1427 şi 1427-1431), aşezarea constituia un punct vamal pe vechiul „drum al domniei”.

Datorită situării în gura Văii Prahovei, pe drumul de comerţ cu Transilvania, Filipeştii de Târg a cunoscut a epocă de înflorire care a avut la rându-i consecinţe importante asupra dezvoltării sale ulterioare.

Din 1510, satul e amintit în documente,

D

12

când aparţinea lui jupan Neagoe al lui Drăghici. În 1529, voievodul Moise (15291530), întărea marelui comis Drăghici, ca şi postelnicului Udrişte, vinăriciul (dijmă care reprezenta a zecea parte din recolta de vin) domnesc din Filipeşti şi alte câteva sate vecine. De această danie se pare că cei doi au beneficiat timp îndelungat, pentru că, în 1540, Radu Paisie / Petru de la Argeş (1535-1545) le reîntărea vinăriciul domnesc şi perperii (dările pe buţile de vin şi putinile cu struguri, dar şi monedă) din satele Filipeşti şi Mărgineni.

Urmele unei biserici, numită în tradiţia locului „tătărască”, precum şi o piatră tombală cu inscripţie slavonă şi o armură sculptată în centrul ei, aflată aici, îndreptăţeşte convingerea căi vechea aşezare era situată ceva mai la nord, pe cunoscutul drum comercial. Înălţarea palatului cantacuzin, între anii 1633-1653, prilejuieşte Filipeştiilor, la vremea respectivă, un proces de concentrare a meşteşugarilor şi neguţătorilor, care aveau acum şi facă faţă unor cerinţe sporite din partea uneia din cele mai mari curţi boiereşti ale ţării.

Paul de Alep, însoţind pe patriarhul Macarie de Antiohia în călătoriile sale prin ţările române, între 1653-1656, rămâne extaziat la vederea palatului din Filipeşti notând, în însemnările ce s-au păstrat, că „se alcătuieşte din clădiri princiare care uimesc simţirea, fiind mai frumoase decât edificiile din oraşe”.

Palatul aparţinea lui Constantin Cantacuzino, mare postelnic (1632-1654) în timpul domniei lui Matei Basarab, fiul lui Andronic Cantacuzino, rudă şi sprijinitor al voievodului Mihai Viteazul. Căsătorit eu Elina, fata lui Radu Şerban, strănepoată a lui Udrişte din Mărgineni, cel prins de Mircea Ciobanul în lupta de la Periş (1547) şi decapitat, are nouă copii (deveniţi toţi mari dregători sau soţii şi mame de mari dregători). Puternica familie formată de G. Cantacuzino joacă un mare rol în istoria ţării.

Revista nouă, 1/2012

Postelnicul devine atât de puternic încât înfruntă pe domnii propuşi, tot de el, Porţii.

Ameninţat de Mihnea, fuge, în 1658, în Transilvania şi apoi în Moldova. La insistenţele aceluiaşi domn, este extrădat şi judecat de turci pentru „hiclenie”, dar reuşeşte să-i convingă de nevinovăţia sa. La începutul domniei lui Grigore Ghica, se bucură de mare stimă şi încredere, dar pârât de vornicul Stroe Leurdeanu şi vistierul Dumitraşco Cantacuzino de uneltire împotriva domnului, acesta cu „mare mânie”, cum ne asigură „Letopiseţul Bălenilor”, „pă Şărban logofătul (fiul său, viitorul domn n.n.) l-am tăiat la nas dă o parte, pentru căci să numise să fie domnu; iar pe tată-său, Costantin postelnicul au trimis pă căpitanul de la Ungurei cu dorobanţi, şi l-am luat noaptea şi l-au dus la mănăstirea Snagovului.

Acolo nu l-au zăbovit, ei i-au poruncit de s-au cuminecat şi l-au dus în trapezare, şi, de stâlpi cel mare legându-l, l-au sugrumat”.

Palatul său, care entuziasmase în aşa măsura pe Paul de Alep, avea, ziduri masive de cărămidă, ale căror ruine şi astăzi stau semeţe ca o mărturie a vremurilor de demult.

Zidurile erau străbătute de ferestre încadrate de stucaturi delicate, cu un pridvor proeminent, de zid închis, fără stâlpi şi cu beciuri adânci, boltite. Dulapurile erau împlântate în pereţi, iar detaliile arhitectonice erau încadrate cu profiluri, de bun gust, după cum ne încredinţează N. lorga. Palatul avea, după relatarea aceluiaşi Paul de Alep, şi „o baie elegantă, a cărei marmură e superbă; apa care o alimentează este adusă din râu cu ajutorul roţilor; aceleaşi roţi udă şi grădinile de zarzavat şi frumoasele livezi de pruni. Ele fac să se mişte şi numeroasele mori”. Şi călătorul străin nu uită să adauge că „se găsesc acolo case construite ca la Constantinopol, căci toţi boierii ţării au sate în care posedă clădiri splendide”.

După moartea postelnicului (1663), palatul rămase moştenire fiului său Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1640Revista nouă, 1/2012

1716) , poliglot şi mare învăţat, care studiase la Constantinopol şi la Padova şi călătorise mult prin Austria, Creta, Italia, Polonia şi Turcia. Le moartea fratelui său Serban (1688) i se propune domnia ţării, pe care stolnicul o refuză în favoarea nepotului său Constantin Brâncoveanu, al cărui prim sfetnic a fost şi pe care, după cum glăsuie cronica vel logofătului Radu Greceanu, l-a primit în vizită în palatul său din Filipeşti, în 1705: „Măria sa, ca un domn blând şi înţelept, au mers întâi la Marginenii lui Mihai Cantacuzino vel spătar, unde făcându-i frumos şi minunat ospăţ s-au sculat de au mers şi au făcut masul la Filipeştii lui Costandin Cantacuzino stolnicul. Şi au fost şi a doua zi de prânz, iar după prânz în diseară s-au sculat şi au mers la Filipeştii Tomei Cantacuzino vel postelnic”.

Scena acestei vizite este înfăţişată în romanul lui Constantin Cuza, Prinţul de aur” (1971), fiind plasată în perioada răcirii relaţiilor dintre stolnic şi domn, ca urmare a certurilor intervenite între fii lor. În foişorul palatului de la Filipeşti se retrăgea adesea stolnicul pentru a-şi aduna gândurile, pentru a mai răsfoi paginile vreunei cărţi din vestita sa bibliotecă. Poate între aceste ziduri a început stolnicul redactarea „Istoriei Ţării Româneşti”, în care se arată preocupat, mai cu seamă, să demonstreze problema originei şi a continuităţii populaţiei daco-romanizate în Dacia. Şi tot aici, unde, după anul 1681, stolnicul locuia aproape continuu, trebuie să fi întocmit celebra sa hartă care înfăţişa Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVII-lea. Şi desigur că tot aici a început să pună la cale răsturnarea Brâncoveanului şi să ţeasă întreaga tragedie a familiei acestuia. Se ştie că stolnicul ajută pe turci la prinderea lui Brâncoveanu şi le procură actele cele mai compromiţătoare, primind, în schimb, promisiunea domniei pentru fiul său Ştefan.

După scurta domnie a lui Ştefan Cantacuzino (1714-1715) veni ca voievod 13

Nicolae Mavrocordat, fostul domn al Moldovei. Boierii care îl sprijineau veniră cu pâră împotriva lui Ştefan Cantacuzino, numindu-l tiran şi distrugător de ţară. „Se rugară, scrie Del Chiaro, ca cererile lor drepte să fie trimise porţii otomane împreună cu traducerea ultimelor scrisori interceptate, scrise de generalul comandant al Transilvaniei, şi pentru că aceste scrisori nu conţineau, în adevăr, nimic ce ar fi putut prejudicia numitului principe Ştefan dinspre partea turcilor, fu angajată o anume persoană, care, traducându-le adaogă asemenea şi atâtea fapte, încât marele vizir citindu-le, trimise deîndată poruncă caimacamului din Constantinopol să spânzure pe domnitor şi pe tatăl său. Cele două sărmane fiinţe care se aflau atunci la închisoarea de la Basbachiculi fură duse în carcerile de la Bostangi Basci, unde în dumineca Sf. Treimi, la 7 iunie 1716, la orele 4 noaptea, fu spânzurat întâi principele Ştefan şi apoi stolnicul Constantin Cantacuzino, tatăl său”.

Moartea stolnicului şi a fiului său a însemnat, de fapt, şi distrugerea vestitei biblioteci a ilustrului cărturar umanist, care a preocupat pe lângă cercetătorii români şi pe cei de peste hotare (vezi: Mario Ruffini, „Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino”, ED. Minerva,1973) N. Mavrocordat, domnul turcilor, de altfel om învăţat, bibliofil şi el, şi-a ales din biblioteca stolnicului tot ce a considerat mai de preţ pentru biblioteca sa de la mănăstirea Văcăreşti.

Palatul a trecut în moştenirea familiei, dar spre sfârşitul acelui cutremurător secol al XVIII-lea, în vremea domniei lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790) suferă mari degradări (mai ales în urma cutremurului din 1787 şi apoi al celui din 1789), fără a mai fi restaurat. Iar vitregia vremurilor a desăvârşit distrugerea. Din măreţul palat cantacuzin, doar zidurile au răzbit până la noi, spre a ne aminti de tragicul sfârşit al celor care le-au trecut pragul.

(Va urma)

Veselie la Muzeul N. Grigorescu, de la stânga la dreapta (sau invers?):

Christian Crăciun, Serghie Bucur, Iulian Moreanu, Ştefan Al.-Saşa

14

Revista nouă, 1/2012

convorbiri critice

C. TRANDAFIR Puterea imaginarului maginarul e mai adevărat decât realul, precum sacrul se situează deasupra profanului. Deşi ambele vieţuiesc în complementaritate. Baudelaire numea ficţiunea „la reine du vrai”. Cine reconstruieşte o nouă lume, a lui, cum face artistul veritabil, neapărat porneşte de la o realitate umană, pe care o transgresează. Pentru unii, aceste clişee sunt arhicunoscute, pentru alţii nonsensuri. Se înţelege, argumente pro n-au loc în acest scurt început; ori se dă crezarea enunţului, ori se purcede la informaţii în materie din zecile de mii de pagini autorizate.

Măcar de la Gilbert Durand la Philippe Walter.

I

Prezenţa poemului în proză u-i deloc o exagerare când se afirmă că poemul în proză e mai congruent actualităţii faţă de tradiţionalele poeme în versuri libere sau albe. Sunt multe explicaţii, dar nu voi putea aminti aici decât minimum minimorum. Niciodată n-au existat genuri pure, acum, când se vorbeşte chiar de dispariţia lor, a genurilor, cu atât mai puţin funcţionează departajarea. Aşa că poeţii, care au simţit mişcarea, se îndreaptă către poemul în proză pentru a împăca cele două părţi (dramaticul totdeauna implicat) şi a le aduce

N

Revista nouă, 1/2012

mai abitir în serviciul literaturii. Ţineţi minte, specia triumfa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Aloysius Bertrand, Maurice de Guérin, Baudelaire, Rimbaud). Spunea Mallarmé: „deux poursuites particulières et chères à notre temps: le vers libre et le poème en prose”. În literatura noastră, Macedonski, Ştefan Petică, Bacovia, Adrian Maniu, Ion Vinea, Arghezi… În actualitate, sunt din ce în ce mai mulţi practicanţi ai poemului în proză. Nu intră aici acei care suflă aer îmbâcsit liricizant în cea mai terestră proză sau, invers, prozaizează excesiv lirismul. Între autorii de poeme în proză s-a înscris şi Marian Ruscu, de curând, cu volumul Târziu în labirint*. N-aş spune că acesta-i chiar începutul începuturilor în materie pentru poetul ploieştean. Încă de la primul său volum, nota prozastică din pamflete coabitează cu lirismul din meditaţii şi elegii, uneori chiar prin îngemănare. Din prima categorie, cotidianul, predomină o anume notă folclorică, oralitatea, dialogurile, distanţa pamfletar-jurnalieră, ironia, sarcasmul, satira; din a doua, subiectivitatea acută, nostalgia declamată, lamentaţia, „ataraxia meditativă”. Acelaşi registru se află şi în volumul de faţă, cu o libertate suplimentară a dicţiunii, dar cu temperarea tentaţiei retoriceşti, lăsând loc reflexiei melancolice.

Târziu în labirint, cu cele trei secţiuni, pune în mişcare străvechea temă a confruntării cu timpul. O rătăcire prin viaţă. Nouă este vocea, a poetului, care şi ea se recunoaşte din cărţile lui anterioare. Vocabulele temporale se vor metaforice dar nu sunt decât forme populare vechi, care au acum în textele de orice natură efect disonant. Dusul, acumul şi nevenitul, cum se numeşte prima secţiune, Temporale, sunt, adică, trecutul, prezentul şi viitorul. E mai plastic spus prin aceste substantivizări cu aer vechi? Adevărat evocatoare e sugestia din titlul volumului.

Pentru o exersată ureche muzicală, cum este îndeobşte a lui Marian Ruscu, sonorităţi ca „trăitul”, „ierii”, „mâinele mâinelui poimâine” au, probabil, sevă populară 15

şi valoare de joacă dodecafonică. La fel ca „niciundele”, „nevenitul”, „minele” ş. a. De altfel, jocul de cuvinte e o pasiune a sa („decupez, decuplez”; „mă pretez de multe, dar nu mă apretez”). Înseamnă, cum însuşi spune, că „ne jucăm de dragul jocului”. La urma urmelor, e un mod de a retrăi vârsta magică a copilăriei, „nedumeririle copilăriei” când copilul „se prindea în horă cu îngerii”.

Târziu în labirint valorifică mult biograficul. În afară de amintirile vârstei de aur, „târziul” este trecut prin dragoste şi prin alte meandre ale vieţii. Luptătorul se confruntă cu scepticul.

E o „poveste” despre sine „îmblânzitor de singurătate”, cogitator şi rebel, învingător şi învins. Stilistic vorbind, poetul e dezinvolt şi petulant, paraponisit şi (auto)ironic. Mai rar aforistic, mai des repetitiv (refrenele) şi cu dicţiuni antonpaneşti: „decât să mănânc răbdări prăjite, mai bine să-mi pun pofta-n cui”; „Singurătatea asta a mea cât e de temporară, e fercheşă şi tare fudulă. Deşi nu e floare la ureche are flori la urechi, buzele făcute, poeme în glas, nostalgie în privire, mersul de modistă minoră şi tupeu în gesturi cât cuprinde”. „Atemporalele” se menţin încă mai mult în registrul subiectivităţii, ca un stimul al imaginarului şi departe de orice participare mistică. La rândul lor, exploziile de vitalitate se temperează sub puterea recluziunii, interioritate care se închipuie ca un timp muzical: „Muzica, muzica nu moare singură, moare o dată cu tine. Ea, în afara ta, aşteaptă să reînvii”.

Deşi mai auditiv decât vizual, Marian Ruscu are şi bună percepţie spaţială: „Nu-i de mirare dacă din acelaşi tăiş de lumină şi zmeul îşi ia tihna. Dacă are buzduganul din aştri răciţi şi vede cu ochii tăi. Da, rosteşte poveşti cu gura ta, fierbe prin venele tale şi îmbătrâneşte cu anii tăi!” Iar coborârea în cotidian îl apropie de cele mai obiective determinări. Alteritatea vine pe traseele acestea ale „prozei” poetice, în ton cu „canonul” modernităţii. ___________________ Marian Ruscu, Târziu în labirint, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2011 16

Imaginarul divinităţilor păgâne din Carpaţi

P

oetul şi prozatorul Gherasim Rusu Togan are cele mai de seamă performanţe pe tărâmul folcloristicii, de la Viziunile străvechi la Dimensiuni ale imaginarului popular.

A scris despre credinţe, datini, obiceiuri, dezordini, temeri, închipuiri, despre „vălul ritualic al desprinderii”, despre ritualurile arhaice legate de pământ şi ordinea lumii (vatră, păstorit, spirite solare şi demonice). „Tămăduirea prin cuvânt”, cântecul, încântecul şi descâtecul sunt interpretate ca forţe magice, originar-creative.

Pe acelaşi teritoriu al imaginarului, se situează abordările de tip bachelardian în elementele fundamentale ale lumii - apa, focul, aerul. Prospectarea mentalităţii colective, în definitiv a culturii şi civilizaţiei tradiţionale pe fundal antropologic, antrenează deopotrivă spiritul metodic al etnografului şi angajamente emoţionale.

Divinităţi păgâne din Carpaţi* dezvoltă scenariul interferenţei dintre lumea realului şi lumea oglindită în „jocul imaginarului şi «demnitatea semnelor»”, cum formulează Gherasim Rusu Togan. Cu vocaţia simplităţii şi exactitudinii: „Prin sensibilitate şi raţiune, locul imaginarului în acest univers utilizând datele experienţei şi intuiţia concretă, încearcă să pătrundă şi să explice înlănţuirea tuturor fenomenelor, cu raportare la viaţă, în obişnuitul trăirii ei”. E un univers nelimitat privit prin „fereastra demultului” (arhaicului) şi implicit a sufletului românesc. Şi de aceea sunt convocate puterile poemului epico-liric unde etnologul nostru se află la el acasă. Dar, spre neliniştea lui, vremea de azi excesiv Revista nouă, 1/2012

pragmatică nu e favorabilă imaginarului derivat din această lume simbolică. Se tânguie el în fraze lungi apropiate, parcă, de cele ale lui Alecu Russo din Cântarea României: „Desigur că diminuarea interesului, prin detaşarea omului contemporan de formele tradiţionale de viaţă, au şters magia care stăpânea cândva, înrobitor, în această lume.

Modelul cultural s-a pulverizat astfel, iar tabuizările comportamentale au căzut în desuetudine. Prin urmare, consecinţă a disoluţiei acestor structuri şi simboluri ancestrale, perpetuate veacuri drept componente ale unor valori considerate imuabile, ele mai conjugă însă chiar palid, funcţia de cunoaştere a sacrului de demult, chiar şi în procesul redimensionării lor, prin căderea în legendă şi poveste”. Vrea să spună că se poate petrece, totuşi, un proces de reiterare a efectului magic, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Dragobetele la „violentarea” spaţiului nostru ritualic cu Valentine’s Day. Încă mai provocatoare şi probante sunt incursiunile „detectivistice” în universul imaginar al divinităţilor noastre populare. Cu toate că autorul recurge la o bibliografie bogat, interesantă este abundenţa argumentele care fac demonstraţia plauzibilă. Contribuie la aceasta şi o specială pasiune răbdătoare. Peste tensiunea tabloului magic şi mitologic, rămân, totuşi, mai cuceritoare inserţiile epice şi lirice. Între toate, motivul oglinzii este încă o dată marota lui G.R.T. „Divinităţile păgâne” (reprezentări benefice şi malefice) sunt neaşteptat de multe. Dragobetele, am amintit, e fastul zeu al iubirii din Panteonul arhaic al credinţelor româneşti. Apoi, sunt faimoasele ursitoare, „divinităţi” intermediare le-aş zice. La fel, Fata Pădurii care nu-i totuna cu Muma Pădurii, rusaliile, cucul, solomonarul. Samca însă e „primejduitoarea femeilor lehuze şi a copiilor nou-născuţi”. Dintre celelalte, unele sunt mai cunoscute (zmeul, balaurul, ielele, Revista nouă, 1/2012

strigoii, moroii, joimăriţele ş. a.), iar altele prezintă noutăţi pentru novicii în domeniu: tudorusalele, vâlva, burduhoasele. Acestea din urmă o evocă izbitor pe Pena Corcoduşa.

Analogiile şi disocierile, ambiguităţile şi „actualizarea” dau farmec excursurilor în creativitatea autohtonă.

Omul de la Ghijasa transilvană, l-am numit pe Gerasim Rusu Togan, cutreieră timpul şi spaţiul real-imaginare, alături de mulţi companioni, de unde nu lipsesc Brâncuşi, Blaga, Eliade. ______________________ Gherasim Rusu Togan, Divinităţi păgâne din Carpaţi, Premier, 2011

Pietrele şi poemele câmpiei

N

u e o surpriză în ceea ce-l priveşte pe Nicolai Tăicuţu.

Tema principală a poemelor sale e câmpia. „Eternă”, ca la George Alboiu şi ca la alţi mulţi scriitori îndrăgostiţi de acest spaţiu, din vremuri imemoriale şi până azi. Ea, tema, rămâne una dintre marile tradiţii, mai ales lirice, care devine spaţiu propriu tocmai fiindcă dobândeşte funcţii matriceale şi cosmogonice. Când, adică, reinventează, cum spune însuşi poetul-geolog, „în fiecare dimineaţă…..o limbă / de circulaţie personală”. Din generozitatea campestră se pot scoate felurite chipuri şi semne, de la incantaţiile bucolice la retorica grandioasă, de la cromatica vie la tonurile „suave” ca un „susur”. Ultimele două cuvinte trecute între ghilimele sunt titlurile primelor două volume de versuri ale lui Nicolai Tăicuţu, ceea ce a făcut să se vorbească de „discreţie”. Pentru a înlătura ameninţarea monotoniei, scenariile recurg la un adaos epic şi în bună parte 17

conversativ. Nu atât în maniera optzecistă, cum s-a insinuat, căci această paradigmă epurează cât mai mult textul de plasticizare prin epitete şi metafore. Poate modul textualist din meta-poeme să fie o justificare a înrudirii. Dar dacă se are în vedere numai acest considerent, înseamnă că mantaua optzecistă e foarte largă.

Două registre convergente, ca două bucle ale spiralei, acţionează în noul volum, piatra piatră de e piatră*: unul sobru-ceremonios, altul flexibil-colocvial. Primul s-ar putea numi structuri geologice ale imaginarului, al doilea conversaţie în laboratorul poetic. Chiar Premisele unui saltimbanc discret, un fel de prefaţă, vorbesc despre cântăreţ şi poetul cititor în pietre: „undeva / pe cap de pod / rămâne cel cu vioara / şi-i desluşesc / pe sub vuietul vâltorii / cântecul / din ce în ce mai clar şi / presimt că apele se vor linişti în aval şi vor depune / pietrişuri şi nisipuri în matrice de-argilă / pe plaje înalte / istorice / în care voi deschide / dublul sit: arheologic şi geologic / pentru a evalua în tihnă trăirile de-acum”.

Nicolai Tăicuţu, realizează o poetică a pietrei cu mijloace simple, când extatice, când narativ-descriptive. Prozo-poemele lui încercă ritmuri epopeice şi folclorice într-un „joc necesar”, cum se vede şi numai dacă privim titlul şi subtitlurile cărţii (şade jumătate-n apă, o crapă calul de-o calcă, inima mea multe rabdă). Sau se răsfiră peste tot, sau se confirmă în poeme întregi: „zilnic după-amiază / o orădouă merg / la gura şi-acolo în zona lui submersă / aranjez sau deranjez petrele / după placul meu // râul asemenea zilnic face / la ora ivirii zorilor / aranjează sau deranjează pietrele / oarecum invers întreprinderii mele / după bunul lui plac” (iluzoriu. joc necesar).

Mereu atent la spaţiu („între cetate şi râu”), poetul reactivează într-un discurs cvasi-oracular vârstele mitico-geologice ale câmpiei. E o istorie (poetică) a mişcării şi a durabilităţii, cu luminile şi umbrele ei. Râul curge, pietrele rămân. Motivele piatra, muntele, râul, câmpia, lumina, umbra, copacul au 18

simbolistica înrădăcinată a germinaţiei universale. Toate aduse în raza imaginarului şi a dicţiunii specifice. „Câmpia de-acasă”, o aglomerare de pietre. Râul aduce pietrele gălăgioase prin poarta deschisă de la muntele zeu. Apoi, curge mai departe, pietrele rămân, se depun în prundişuri, des cercetate şi supuse contemplaţiei. Diversitatea de forme creează spectacolul evocator de bogată simbolistică: tărie, forţă, aplatizare, neclintire / temeinicie, încercare, cunoaştere, vindecare, opacitate, transparenţă, sfinţenie. Ca semn al devenirii în câmpie, nu departe de pietre şi de râu se înalţă copacul („a venit copacul singur la râu”; „ramul se-afundă în gresie / şi gresia în ram…”; „îmi ascult inima din mers / în diferite puncte din jurul copacului / singuratic în câmpie…”).

Din piatră se naşte însuşi poemul: „poarta dinspre munte rămâne deschisă / zi şi noapte”; „fiind în slujba acestui poem tac / şi mai privesc o dată / în spărtura proaspătă / a pietrei / impresiunea aripii de pasăre”. Cum se vede, „sectorul aluvionar” este şi meta-poetic, iar „refrenele” aduc dicţiuni (auto)referenţiale.

Acum prosperă ceea ce s-ar putea numi textualism dialogic/convivial. Bineînţeles, e timpul să se articuleze motivul oglinzii. „Naraţiunea” invocă personaje de speţă : fiica, dl, colonel, poetul, prietenii Ioanid, Mihai Ursachi, Radu Cange, Daniel Săuca. Poetul câmpiei şi al pietrei are şi spirit ludic, în tonalitatea postmodernă a parafrazei prozaice: „poetul / la una din lecturile publice / primise în contraofertă un motor / fără să ştie / că era acelaşi motor din tecuci / (a lui mihai ursachi din iaşi) / la mâna a doua acum / şi / ca şi atunci / nu folosea la nimic” (târg de carte).

Nicolai Tăicuţu poate fi şi mai pretensiv, şi mai implicat în viaţa literară cu vizibilitate.

Provincia mare sau mică, când are sevă, trebuie să-şi găsească locul meritat, în faţă.

Există, la noi şi pretutindeni, tradiţie şi în această privinţă. g __________________ * Nicolai Tăicuţu, piatra piatră de e piatră, Valman, Râmnicu Sărat, 2011 Revista nouă, 1/2012

elecţiuni subiective

Florin DOCHIA Adrian Suciu - Mitologii amânate ntologia apărută la Herg Benet (2011), dă încă o dată măsura dependenţei poetului faţă de Şcoala echinoxistă, din care recuperează, la cote înalte, pentru un eventual post-modernism, lirismul şi simplitatea metaforei relevante, eminamente umane, indefinita nelinişte, condiţia livrescă (foarte discretă) şi adaugă din preaplinul tumultului vieţii sale deschideri noi - ludicul, fie şi grav, neoexpresionismul se sorginte postopzecistă - de fapt, completează, consistent valoric, imaginea caleidoscopică a unei mişcări - fenomen cultural - imposibil de cuprins în canoane teoretice.

Cunoscându-l şi ascultându-l pe Adrian Suciu, poţi spune: iată un copil mare! Un poet s-a născut matur, care nu a uitat nicicum jocul şi joaca, nu se arată serios şi ţeapăn-înţelept, ci răsfăţat, poznaş şi nerăbdător să tot întrebe. Un copil mare iubit de femei, cărora le stârneşte tot felul de chemări secrete, le dezveleşte taine, le tălmăceşte sensuri ale vieţii şi ale morţii. „Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem!” – aşadar în pierdere se află câştigul? – începe cu întâmplarea petrecută la o vârstă fragedă (Masa de la cinci ani), care a lăsat fără soluţie de continuitate neînţelesurile. Şi continuă cu „moartea ce mică” - extazul, voluptatea - retrăind-o şi transfigurând-o în imagini care conduc inevitabil la cea „mare”, definitivă. „Am desferecat ultima poartă şi lacătele au ţipat. / Copilăria, visul cu îngeri şi teiul. / Adormiten colivia de sânge. / Dacă ar fi drum înapoi,

A

Revista nouă, 1/2012

pe el demult mi-aş fi rupt / încălţările, pulberea a cotropit trecătorile, luna / tace şi minte. Nu somnul m-aduce-n odaia-ncălzită: / în loc de odihnă, o pasăre-şi frânge aripa / în mijlocul nopţii. / Rămân lucrurile pe care le mângâi trecând printre ele / şi moartea macină, macină. Ură, trufie, răzbunare / şi moartea macină, macină. Foaia fierbinte / pe care o stinge condeiul şi moartea macină, macină. (Noaptea IV. Foaia fierbinte).

Revolta devine, peste un deceniu, manifestă, cinică, dură: „Când vine moartea, am s-o pun capră, să / i-o trag pe la spate până îi rup coastele şi sternul / şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie.” (Când vine moartea, am s-o pun capră). Viziunea erotică este mai deschisă, de-acum, metafora delicată, sinceră, luminoasă: „Eşti atât de frumoasă încât e sigur / că mădularele tuturor bărbaţilor / care au trecut prin tine / miroseau a pajişti înflorite.”

(Peronul nouă) Tributul cel mare se dă mai degrabă eros-ului decât thanatos-ului, chiar dacă - sau tocmai pentru că! - „…eu mă dau în vânt după oamenii care suferă. Care-şi / îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul / o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului. // Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii / de câini cărora le mor câinii…”(Mă dau în vânt după oamenii care suferă). – durere sublimată în cruzimea expunerii, o psihanaliză fără canapeaua lui freudiană. Femeia de totdeauna este privită cu candoare jucăuşă, nevinovată: „Orice sex de femeie privit, în patul meu sau aiurea, / e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi / ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt / saci de dormit pentru şoricei.” (Măceşi înfloriţi).

Esenţa jocului poetic al lui Adrian Suciu este surpriza imaginii expresive, încărcată de promisiunea unor iluminări care, desigur, întârzie, dar cheamă alte şi alte imagini, întrun puzzle care te poate convinge că „nu poţi lupta cu diavolul decât ţinându-l în trup / şi g schimbându-i lenjeriile mereu.”

19

eseu

Christian Crăciun Soluţia Riemen criu despre o carte care, deşi apărută în 2008, nu şi-a pierdut cu nimic mesajul.

Dimpotrivă, în momentul în care Europa (nu numai continentul, ci noţiunea), civilizaţia occidentală în genere, par a se fi afundat într-o criză profundă, iar doctorii chemaţi la căpătâiul bolnavului sunt tocmai cei ce l-au îmbolnăvit, cartea lui Riemen, sfidător de opusă modelor, poate fi o lectură luminoasă. Scrisă sub impactul atentatelor de la 11 septembrie 2001, ea aduce în discuţie într-o formă inedită „soluţiile lumii de azi”. Mai bine zis soluţia, care este una singură, foarte simplu de enunţat: cultura, bildung-ul, educaţia, umanismul, valorile tari, indiferent cum am numi-o.

Rob Riemen este fondatorul şi preşedintele unui institut de reflecţie intelectuală numit Nexus, forum de meditaţie critică asupra chestiunilor fundamentale ale lumii de azi şi ale societăţii deschise. Cartea de faţă, Nobleţea spiritului. Un ideal uitat1 este o analiză asupra modernităţii, declinului Occidentului şi responsabilităţii intelectualului.

Deloc polemică în ton, dimpotrivă, ilustrînd perfect „calmul valorilor”, cartea este şi o critică implicită la adresa relativismului postmodern, lipsei încrederii în valoare şi deci în valoarea supremă numită om. De aproape un sfert de secol se construieşte o Europă nouă, unitară, din păcate după un model pe care întemeietorii proiectului, Shuman în primul rînd, nu l-ar recunoaşte. Pentru că, aşa cum spune Horia Roman Patapievici în postfaţă, nici umanismul, nici creştinismul nu

S

20

fac parte din proiectul Noii Europe. „Miza dezbaterii privind Noua Europă este sufletul Vechii Europe”. (p.158) Europa de azi este bolnavă, noi esticii, care nu am ieşit încă din precedenta convalescenţă istorică, simţim asta cu o sporită acuitate. Şi nu mă refer la criza economică, ea este un epifenomen trecător. Mai bine zis, un simptom dureros al unor cauze mult mai profunde. Rob Riemen nu pune direct asemenea întrebări, dar ele se iţesc din fiecare pagină. Şi cauza profundă sugerată este dispariţia valorilor prin nivelare: ura intelectualilor împotriva chiar a civilizaţiei care i-a făcut posibili. Europa (cu promontoriul ei exterior America) suferă de Selbsthass, şi Riemen citează stupefiat doar cîteva dintre luările de poziţii (dintr-un cor şocant) ale unor Dario Fo, Susan Sontag, Norman Mailer după 11 septembrie, acuze nu la adresa atentatorilor ci a victimelor.

Această inversiune a devenit posibilă după cel puţin două veacuri de punere în discuţie a ideii de om, deci a umanismului. Cum pot fi aceste minţi strălucite complici ai neobarbariilor diverse? Valorile au fost abolite, în numele ideologiilor „egalităţii” şi „drepturilor omului”. Valorile discriminează, deci sunt fasciste.

Personajul tutelar al lui Rob Rieman este Thomas Mann, din care el face un model de atitudine intelectuală. La fel de bun ca multe altele, spun eu, sceptic. Dar pentru necesităţile demonstraţiei este, sigur, un caz exemplar. Ca şi Camus, invocat în mai multe rînduri. Compoziţia cărţii este muzicală. Mai întîi un Preludiu, o „Cină la River Café” cu Elisabeth Mann Borgese, fiica cea mai mică a scriitorului. Este, de fapt, o cină în trei, pentru că apare un personaj bizar, boem marginal, probabil muzician de geniu, dar care îşi va arde capodopera. Discuţia se va axa pe motivul Libertăţii, încarnată în celebra statuie. De fapt, curajul autorului (nu întâmplător ultimele cuvinte ale cărţii vor fi despre curaj, despre curajul suprem în faţa morţii) este, ca al unui umanist adevărat, de Revista nouă, 1/2012

a folosi „cuvintele mari”, astăzi prohibite: spirit, valoare, adevăr, esenţă, libertate, onoare, eternitate, aristocraţie, nobleţe etc. „Tot ceea ce considerase [Thomas Mann n.m.] a fi fundamentul spiritual al condiţiei sale de scriitor încetase să mai fie un lucru de la sine înţeles. Care este esenţa condiţiei umane? Ce valori trebuie să apere o societate?

Care este rolul artei în societate? Care ar trebui să fie temeiul moral al propriei existenţe artistice?”. Acesta este arpegiul de idei. Te întrebi, citind această senin-îngrijorată carte despre lumea noastră de azi dacă (post) modernitatea nu este, în fond, doar o chestiune de vocabular. Avem a recupera limba de la mincinoşi, cum ni se spune într-un loc. Ne sugerează asta şi apelul compoziţional la dialog ca formă scripturală. Îi revedem pe Socrate, pe Sartre, Camus şi Malraux, pe Nietzsche, pe Alain Ginzburg şi Platon.

Dialogul este forma originară şi supremă a Revista nouă, 1/2012

comunicării şi „cîtă vreme mai putem vorbi unii cu alţii”, aceste dialoguri pseudo-imaginare sunt tot atîtea căutări ale Sensului pierdut.

Căci, după cum observă Rob Riemen într-o analiză nietzsche-ană, marele secret al nihilismului este că nu mai există Sens. Nu mai există o lume regulativă a ideilor, a valorilor supreme. Cuvîntul „suprem” însuşi e tare suspect. Şi atunci „totul devine posibil”, ca să-l parafrazăm pe Dostoievki. Inclusiv „intelectualii inculţi”, adică intelectualii care blamează raţiunea, cultura, civilizaţia. Trăim o lume a „oamenilor vandabili”, totul trebuie să aibă valoare de întrebuinţare şi verticala este abolită. Şi dacă, după cum este citat Baltazar Gracian undeva, omul se dez-animalizează prin cultură, recăderea lumii de azi în barbarism ţine tocmai de ura faţă de cultură a „culturalilor”. Întreaga istorie a artei moderne, plastice ori literare, se reduce la această demitere a omului pe care de la tragedia şi filosofia greacă la Renaştere minţile luminate se chinuiseră să-l pună în centru. Acum , omul este literalmente nimic, şi ororile secolului XX, XXI au demonstrat-o practic. Strigă în deşert unele voci care vor restituirea demnităţii prin această nobleţe non-ereditară ci achizitivă care este nobleţea spiritului. „Tradiţiile nu contează; eternitatea şi transcendenţa nu mai sunt recunoscute.

Consecinţa inexorabilă a acestei noi supremaţii este aceea că sensul nu mai poate exista, deoarece el nu mai poate fi cunoscut. El poate fi cel mult atribuit – pe timp limitat, în mod arbitrar. Măsura şi valoarea, elementele durabile din lumea tranzitorie, dispar. Ele sunt înlocuite de nihilism., de cultul lipsei de valoare. Adevărul este redus la o realitate matematică sau empirică şi nu mai reprezintă idealul în funcţie de care trebuie să se orienteze realitatea. «Era modernă» şi arta produsă de ea nu pot fi înţelese fără conştiinţa pierderii acestei eternităţi şi a reacţiilor care decurg din ea.”. Răsturnarea tuturor valorilor, profeţită de Nietzsche, experimentată epic de Dostoievscki, avea rădăcini mult mai 21

vechi din chiar romantica germană sau de la Baudelaire. O consecinţă imediată a acestei re-barbarizări este justificarea „deşteaptă”, vezi cazul 11 septembrie... dar câte altele! - a violenţei. Renunţarea la adevăr şi raţiune înseamnă deschiderea tuturor căilor pentru violenţă. Dacă e favorabilă „cauzei”, ideologiei, violenţa este justificată... iată teoria care a incendiat secolul XX şi umblă şi acum cu detonatorul la brâu. Iată formulată pregnant interogativ această situaţie: „Este 11 septembrie un atentat la adresa civilizaţiei noastre, ori o consecinţă a lipsei de civilizaţie?” Depinde ce înţeles dăm termenului, veţi spune. Şi ni se propune o definiţie extrem de simplă a societăţii civilizate: acea societate în care schimbările politice se fac fără violenţă.

Ciudat este că, în clipa în care demisionează din raţiune, „clericii” (pentru a folosi termenul clasic al lui Benda) demisionează din propriul statut de gânditor. Devin, cred, simpli „tehnicieni” ai ideologiei. Cum sunt, din păcate, decidenţii politici ai marilor state de azi. „Fără nobleţe spirituală, democraţia va sucomba sub povara propriei libertăţi”.

Valorile umaniste pe care s-a construit Europa nemaifiind cuprinse în „curriculă” (autorul îi spune etimologic bildungs) libertatea devine un mecanism funcţionând în gol. Azi nu conduce împăratul filozof, ci ideologul, indiferent de orientare. Unde să mai căutăm această nobleţe a spiritului? „N-o căutaţi în lumea mediilor de comunicare, a politicii, în lumea zgomotului. Na fost niciodată acolo. Nu mergeţi în universităţi: ele au alungat spiritul. Şi bisericile?

Nu fără motiv sună a gol. Lumea faimei? Acolo doar ne vom rătăci”. Să fie atunci o chestie de „scapă cine poate”, o soluţie de salvare strict individuală? Rob Riemen nu insistă, dar concluzia cam asta ar fi. Spiritul devine catacombar. Fraza de mai sus o spune eliptic dar elocvent. „Lumii spiritului i se impune tăcerea, nu mai este nevoie de o formă de înţelepciune şi artă care să nu fie permanent univocă, să nască îndoieli, care să fie intangibilă, să presupună receptivitate. Există o 22

singură viziune «corectă» asupra moralei, artei, filosofiei, literaturii, adevărului şi a felului în care trebuie trăită viaţa. Depozitarul acestei «înţelepciuni» este filosoful-rege modern: ideologul de partid, liderul de opinie, gânditorul de stânga sau gânditorul de dreapta”. Şi, puţin mai departe: „Socrate ştia că, sătul de libertate, «omul democratic» avea să cadă pradă numaidecât dictaturii.

Aprobându-l, Nietzsche a ştiut şi el asta.

Comunistul religios din Davos Dorf a văzut în dorinţa de supunere absolută un semn al vremurilor. Intelectualii extrem de erudiţi din München aşteptau cu bucurie sfârşitul democraţiei şi al libertăţilor ei”. Libertatea se dovedeşte (noi cei din postcomunism o probăm cotidian) o povară cumplit de grea care, în lipsa educaţiei întru spirit, striveşte, ucide. Citiţi la p. 139 de exemplu cum descrie în 1850 Herzen Europa. Imagine familiară a Der Untergang des Abenlandes. În partea finală a cărţii, raportul dintre cultură şi libertate este detaliat. În legătură cu responsabilitatea (termen cheie) intelectualilor. Discursul final al torţionarului, amintind de cel al Marelui Inchizitor dostoievskian, vrea să fie o dezvrăjire a iluziilor „idealiştilor”. Subliniind frenezia cu care masele leapădă povara libertăţii. „la 50 de ani după instaurarea democraţiei pretutindeni în lume, cultura va fi exilată”, subliniază cinicul cleric. Să privim de jur împrejur... „Nihilismul începe totdeauna – în această privinţă, analiza lucidă a lui Nietzsche nu lasă loc de îndoială – prin deposedarea existenţei umane de posibilitatea de a se ridica pe sine însuşi deasupra naturii sale animalice.[...]

Libertatea încetează să mai fie spaţiul de care are nevoie omul pentru a exersa dobândirea demnităţii umane – libertatea dificilă şi tragică. Ea este pierderea acestei libertăţi în favoarea glorificării idealului animalic: totul este permis. Nu există semnificaţii; sensul este înlocuit de scop”. Îmi pare rău că nu pot continua acest citat de la pagina 109, analiză completă a lumii de azi. Unde ceea ce este dificil nu este democratic, amuzantul şi Revista nouă, 1/2012

savurosul înlocuiesc binele şi răul, noul e mai important decât eternul, toată lumea are dreptate, arta devine amuzament, gloria contează, bunăstarea materială e singura valoare etc. Citeam aceste diagnostice pregnante ale autorului, şi totuşi, la sfârşitul lecturii îmi rămăsese aşa, ca o bănuială de insatisfacţie. Mi-a trebuit ceva vreme să înţeleg de unde provenea. Eleganţa demonstraţiei era, sigur, impecabilă, curajul premizelor admirabil, diagnosticul foarte exact... Şi atunci?

Dezechilibrul mi-a apărut la o nouă lectură la nivelul soluţiei sugerate. Thomas Mann este, sigur, un model la nivelul civilizaţiei europene de până la jumătatea veacului XX. Pentru jumătatea a doua întrebările au căpătat alte nuanţe, şi modelele sunt altele: Soljeniţîn, Havel, Michnik, este o altă linie a nobleţei spiritului despre care gânditorul olandez nu scoate un cuvânt în toată cartea. „Soluţia” lui Rob Riemen la toate aceste provocări ale prezentului mi se pare, sigur, justă, dar incompletă. Restaurarea ideii de om, recentrarea sa, prin educaţia responsabilităţii faţă de libertate şi de celelalte valori tari mi se par obligatorii. Ocultând umanismul ca dimensiune fondatoare, Europa de azi eşuează în algebra procedurilor, dimensiunea standard a castraveţilor devine mai importantă decât viaţa omului. Dar nu numai umanismul intră în formula chimică a ideii de Europa. Ci şi creştinismul, despre care autorul nostru nu aduce nici un moment vorba. Şi abia de aici ar putea începe discuţia... Nici măcar Socrate „cel mai înţelept dintre oamenii care au trăit sub soare” nu se încumeta să caute distincţia dintre bine şi rău fără ajutorul zeilor. Umanismul postrenascentist a început un lung proces (ajuns în zilele noastre aproape de capăt) de evacuare a lui Dumnezeu din problematica etică şi antropologică. Aşa s-a ajuns la enorma stupiditate (după părerea mea) de a suprima, din motivaţii politice, referinţa la originile creştine în constituţia UE. Poate fi soluţionată problema răului fără recursul la transcendenţă? Rob Riemen vorbeşte Revista nouă, 1/2012

eufemistic despre eternitatea ideilor, aduce în discuţie (fără a o numi ca atare şi fixând-o părtinitor doar de o parte a istoriei) chestiunea martirajului în ultimul capitol prin persoana lui Leone Ginzburg, dar se fereşte să spună răspicat, camusian, că doi şi cu doi fac patru. În spiritul dialogului pe care autorul îl cultivă ca formă superioară de civilitate, închei printr-o amintire personală. Eram într-un conclav intelectual în care se vorbea despre somaţiile educaţiei de azi şi mai ales de mîine.

Promotorul patetic era dl. Alexandru Mironov zugrăvind plin de entuziasmu-i specific viitorul hiper-tehnologizat, copiii legaţi de terminalele calculatoarelor, telefoanelor mobile, cu capacităţile de atenţie distributivă enorme, comunicare intercontinentală instantanee, fără necesitatea şcolii ca spaţiu fizic, plutind printre holograme şi spaţii virtuale. Mi-am permis, ca de obicei, să fiu un trouble fête şi să observ cam în felul următor: probabil că şcoala viitorului nu va arăta deloc aşa cum o prezenta dl. Mironov, ci va fi între mai mulţi oameni, aşezaţi la umbra unui copac, într-un apus blând de vară, desculţi şi discutând despre fericire cu un învăţător.

Nobleţea spiritului nu era publicată pe atunci iar Grecia nu visa la criză. Socrate mai putea discuta despre libertatea şi demnitatea omului în acompaniamentul mătăsos al valurilor lovindu-se de ţărm. Dl. Mironov m-a privit ca pe un nebun şi probabil avea dreptate. De când s-a petrecut această scenă şi până azi s-au făcut deja paşi importanţi în a considera suspectă comunicarea directă, faţă către faţă, şi care nu este mediată de nu ştiu ce complicate deviceuri. Şi totuşi, dacă vrem să-l ascultăm pe Socrate, n-o putem face decât dacă ne întindem la umbra unui măslin într-o după amiază lină pe malul Mediteranei. Nici o cască Hi tech nu ne va putea transmite vocea lui puţin hârjâită şi care repetă destul de des enervanta întrebare: de unde ştii? g _________ 1 Rob Riemen, Nobleţea Spiritului, un idel uitat¸ ed. Curtea Veche 2008, traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu.

23

eseu

Ana-Maria CONSTANTIN Din istoria optzeciştilor Mariana Marin (10 februarie 1956 – 31 martie 2003) Liniile din palma mea stîngă seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă.

Nu ştiu ce înseamnă pentru chiromanţi asta.

E ca şi cum aş fi venit pe lume în rugăciune.

(Mariana Marin – M. M.)

A

utoarea volumului Un război de o sută de ani (1981), cu care şi-a deschis cariera poetică, este „o optzecistă atipică” .

Poezia ei este lipsită de ludicul şi de ironia asupra exteriorului, atât de frecvente în scrierile altor colegi de generaţie. Debutul editorial este interpretat de Radu G. Ţeposu ca „un exerciţiu metodic de detaşare ironică faţă de eul propriu” . Mariana Marin refuză confesiunea; poezia focalizează imaginea sinelui care se oglindeşte în secvenţe impregnate de brutalitate. Se resimte un fior rece şi o contemplare excizată de orice afect al interiorităţii. O disecţie în viu a propriului eu.

Nu îşi simte durerea, dar o analizează sarcastic.

Nicolae Manolescu identifică în volumul de debut al Marianei Marin „două vârste ale poeziei ei: întâia, mai «afectivă», mai calină, mai glumeaţă, mai blând ironică; şi o a doua, aspră, sarcastică, disperată” . Ilustrativ pentru cea din urmă este poemul O nuia de sticlă, un portret interior al unei femei ce se comportă bizar. justificarea îşi găseşte seva în planul afectiv şi în slujirea unui ideal: „În fiecare dimineaţă se trezea cu un singur gând”. Versurile cheie în care se regăseşte titlul poeziei – „Îşi lovea memoria cu o nuia de sticlă. / O punea la fiert” – evidenţiază

24

refuzul oricărei stări afective, al oricărui sentiment ce s-ar putea naşte din amintire sau din gândire; acesta este scopul suprem pe care îl serveşte. În acest sens, memoria este pedepsită, controlată cu stricteţe pentru a nu cădea pradă simţămintelor. Trăirea este respinsă, suprimată: „singură pasărea va îngheţa în zborul ei sunător...”. Suntem în faţa unei persoane ciudate („Îşi vopsea mîinile, faţa, duminicile. / Iarna refuza să mănînce salată. / Răsturna cărţile bibliotecii pînă cînd ele începeau / să sufere.”), nesociabile, absente, sadice, fidele fantasmelor care preiau controlul asupra ei.

Acel „singur gînd”, acel ideal este de fapt o obsesie, căreia, dacă îi adăugăm „boala”, „mînia ei: / o corabie cu pînze în mijlocul camerei”, „nebunia ei: / corbi, cît mai mulţi corbi (...) un război de zăpadă” (imagini ale morţii), „perversiunea ei: / scîncetul unui robinet sinucigaş” (sadismul) obţinem imaginea de ansamblu a poeticii Marianei Marin. Sarcasmul agresiv care domină discursul poetic oferă poemului un aer „surprinzător de senzual” , în ciuda privirii îngheţate a poetei care urmăreşte din aproape în aproape textul. E ca şi cum aceasta te priveşte dintr-un colţ. Răceala imprimată poeziei creează senzaţia unei respiraţii grele ca într-o zi geroasă de iarnă, când simţi aerul rece invadându-ţi plămânii. În poezia ei „niciodată tentaţia experimentului controlat şi de efect nu ia locul privirii reci, tăioase, neiertătoare, care scrutează incriminator, sarcastic şi rareori simplu ironic (dar şi atunci e o ironie amară) propriul sine şi balcanismul dezgustător, devenit context imuabil” .

Cruzimea, trăsătură generală în scrierile acestei poete, o întâlnim şi în Bruta, surprinsă încă din titlu. Poemul, o viziune asupra actului creaţiei, îşi extrage ritmul din oglindirea realului în matca biografismului.

Este condamnată ficţiunea, poeta luptând pentru un text autentic, cât mai pur, din care să lipsească şi cea mai mică urmă personală.

Revista nouă, 1/2012

De aceea respinge sentimentele de orice fel şi încearcă o desprindere totală de propriul eu. În această lungă „naraţiune” într-un cadru real („În această zi de ianuarie / străbat cîmpia din sudul patriei”), poeta pledează pentru distrugerea ficţiunii care devorează realul, asociind ideea cu moartea fizică, asumată mult mai uşor, prin: „Corbii de aici sînt de o uimitoare decenţă / în faţa resturilor”. Ea este conşientă, prea conştientă, de dificultatea obţinerii unui text pur în care să nu se simtă nicio vibraţie, însă nu se grăbeşte – „Eu trebuie să mai am timp – îmi spun. / (…) / Trebuie să mai am timp”.

Pentru ea, ficţiunea şi afectele ucid poezia: „Din memoria unui naufragiu / ficţiunile se ridică palide, / - străbătînd cu atenţie universul, / muşcîndu-i delicat pereţii”. Nu întâmplător este amintit Mohammed Sceab (scriitor care s-a sinucis) în acest poem ca o rugă pentru moartea imaginaţiei în textul poetic. Treptat se observă că eforturile poetei nu sunt încă zadarnice, fiindcă „perdelele-s lăsate / peste ultima mare iubire a secolului”, iar adevărata poezie, în sensul acceptat de Mariana Marin, („îngeraşul” către care se adresează), pare să se ivească de sub „cuvintele ciuruite”, acele sensuri pure alterate de imaginaţie.

Distrugerea ficţiunii se face în termenii unei stingeri fizice, prin „putreziciune”, prin înfruntarea „oribilei spaime de moarte”, într-un „februarie violent, / pentru care ar trebui să-şi dea singure foc / toate paginile de glorie ale căilor ferate”. Ficţiunea ar trebui să îşi recunoască mediocritatea şi să se năruiască singură, pentru îndrăzneala de a se camufla pentru a atrage în capcană – „Putreziciunea, iubire / cu miros dulce de măr, / - pentru care (în extaz) ficţiuni suave am fost / inventaţi”. Încercarea de a se dezice de propriul eu pentru a se apropia cât mai mult de adevărul poeziei este surprinsă în versurile: „Putreziciunea regăsirii de sine, / - arătîndu-şi colţii de lapte; / şi pe cei de argint şi de aur – am spus”. Radu G. Ţeposu Revista nouă, 1/2012

afirma că „refuzul identificării cu sine ascunde, în fond, o repulsie, o crispare iritată” . Trecerea în planul ficţional presupune moartea adevărului, motiv pentru care „În spatele fiecărei ficţiuni / se ascunde desigur un mort”. Reluarea imaginii corbilor „decenţi” şi versurile „ Şi poate că eu mai am timp. / După cum orice naufragiu poate lua forma lumii. / Orbirea – forma trupului meu” indică pierderea speranţei în cucerirea sensului adevărat al poeziei.

Ultimele versuri sugerează neputinţa şi conştientizarea ideii că poezia pură constituie doar o iluzie: „Vezi, perdelele-s lăsate / peste ultima mare iubire; / iar noi degenerăm sub zăpadă / cu simţurile întinse nervos / (cu sensurile zdrobite nervos) / în jurul celei mai puternice iluzii”, fiindcă extirparea ficţiunii este imposibilă: „şi doar pentru ea, / - ficţiunea, / canalia, / bruta”.

Poezii precum aceasta, deosebit de multe, sunt străbătute de o autoironie puternică, nu în relaţie cu ludicul ca în cazul altor optzecişti, ci într-un ton solemn, grav, în spatele căruia se ascunde un adânc sentiment de vinovăţie. Mai mult decât text şi imagine (în tonuri închise, tari), poeziile Marianei Marin constituie voce, strigăt.

Aceasta este direcţia asupra căreia ar trebui să ne focalizăm, fiindcă auditiv ne putem da seama că „tot ce aminteşte de biografia lăuntrică e îndepărtat prin extirpări cinice ale afectivităţii, exhibat cu violenţă în viziuni încrâncenate, ce se încheagă într-un spectacol al exorcismului demonic. Cruzimea imaginaţiei, hrănită de ironii tăioase, produce contemplaţii reci ale alterităţii, încremeniri extatice ale sufletului.

Autoscopia, care e în fond o confesie deghizată, tulbură imaginarul liric până la convulsie, întorcând interioritatea pe dos, ca pe o mănuşă” . Mariana Marin este un caz excentric, iar poezia ei de o intensitate copleşitoare. Din păcate mult prea puţin cunoscută... g 25

atitudini

Codruţ CONSTANTINESCU Clubăreala de 26 ianuarie e 26 ianuarie s-au împlinit nouăzeci şi patru de ani de când s-a născut celebrul personaj Nicolae Ceauşescu care, şi mort, pare a nu se despărţi de poporul său drag. S-a organizat chiar şi o licitaţie cu tot felul de cadouri exotice primite de celebrul cuplu prezidenţial în urma vizitelor de lucru şi de stat. Dacă ne-am obişnuit cu bocetele unor nostalgici lângă mormintele celor doi din cimitirul Ghencea, nostalgici care îşi fac cruci, aduc sobor de preoţi (o culme a aberaţiei pentru cineva care a fost un mare duşman al credinţei ortodoxe) într-o încercare postumă de a le descoperi latura umană, democrat-creştină, un eveniment de o cu totul altă natură a avut loc într-unul din cluburile de fiţe din Capitală: o petrecere având ca tematică regimul comunist. Dată fiind speranţa patronului de a face un profit cât mai mare, umplând localul, la clubăreala, au fost invitaţi foşti pionieri ai Patriei. Ţinuta obligatorie era chiar cea de pionier, normal.

Animatoarele aproape adolescente au adoptat hainele pioniereşti, transformate, spre a fi cât mai sexy-trendy: dacă s-au găsit cămăşi albe la care au fost ataşate celebrele cravate roşii, fustele negre, plisate erau însă scandalos de scurte, lăsând să se întrevadă pulpa până sus-sus (Lenuţa ar fi făcut cu siguranţă infarct dacă ar fi văzut o astfel de scandaloasă desacralizare). Nici vorbă de celebrele sarafane-sac de cartofi bleumarin cu matricola obligatoriu la vedere! În mod evident, tinerele intervievate habar nu aveau despre ceea ce a însemnat regimul comunist pentru poporul român, pentru părinţii,

P

26

bunicii şi (cu atât mai puţin probabil) pentru străbunicii lor, fiind născute după 1989.

Beneficiind de tot ceea ce a adus bun anul 1989 şi, mai ales, de libertate. Chiar şi libertatea de a clubări în voie. Ne întrebam melancolici dacă respectivele tinere au văzut filmele noii cinematografii româneşti care s-a aplecat cu atenţie asupra acestui trecut apropiat, destul de problematic. Probabil că nu au urmărit nici măcar celebrul 4,3,2 film care abordează o tematică ce le-ar fi putut stârni interesul căci, ne întrebăm, dacă acele tinere, mai mult sau mai puţin frumoase, ar fi fost la fel de dispuse a îmbrăca uniforma comunistă dacă ar fi ştiut că în acele vremuri minunate până şi viaţa sexuală era strict reglementată de Ceauşescu, neexistând nici prezervative şi nici anticoncepţionale).

Deranjantă a fost apariţia în cadrul reportajului a proprietarului localului care a explicat de ce a ales aceasta tematică, ba mai mult, întreprinzător, făcuse rost şi de un steag roşu al P.C.R. pe care-l exhiba cu mândrie proletară. Unul dintre participanţii în vârstă la petrecere se mândrea că el a fost făcut pionier tocmai la închisoarea unde fusese închis nea Nicu. Îi uitase numele (da, era vorba despre Doftana) Probabil încerca să-şi valorizeze la maximum şansele de a agăţa vreuna din pseudo-pionierele sexy. S-a dansat pe muzica unei formaţii puţin cunoscute (cel puţin de noi) Marfar. Întrebaţi, doi-trei dintre membrii trupei au declarat că habar nu au despre ceea ce a fost atunci fiind născuţi după, „întrebaţi-l pe George (nume fictiv), el e mai bătrân, poate ştie cum a fost atunci”. Toboşarul, vizibil băut şi obosit, întrebat, a rostit o sentinţă extraordinara pentru haosul mintal al unei mari părţi a populaţiei României „Atunci era şi foarte bine şi foarte rău, acum este şi foarte bine şi foarte rău” Din nou observăm aplicarea dublului standard în societatea românească şi nu numai: dacă Radu Mazăre a apărut în presa românească şi internaţională după ce şi-a Revista nouă, 1/2012

poezie satisfăcut capriciul de a participa la o prezentare de modă împreună cu fiul său în uniforma ofiţerilor Wehrmacht-ului, nu acelaşi lucru s-a întâmplat când a adoptat un fel de uniformă a lui Che Guevara, ba mai mult, a mai îmbrăcat şi nişte tineri şi tinere imberbe. Garda personală. Paranoia, e drept, nu cunoaşte limite. Ne întrebăm ce scandal s-ar fi declanşat dacă un alt proprietar de club ar fi decretat o altă tematică, cea SS. Dacă am căuta puţin, am putea da peste şase-şapte citate grele, din opere majore de specialitate care ar reliefa, fără îndoială, importanţa memoriei în societatea omenească, nocivitatea amneziei etc., dar nam să o facem. În fond, acei minunaţi tineri cu keff de super-distracţie ( pentru a păstra tonul tineresc de azi) nu sunt nici primii, nici ultimii cărora nu le pasă pur şi simplu de ceea ce s-a întâmplat acum 20-30 de ani şi nu acum 200-300 de ani, într-un orizont abstract şi rece, făcând parte din cei peste 50% din tinerii născuţi după 1989 care au o părere bună despre Ceauşescu şi regimul său dar poate că ar trebui să ştie că umanitatea a progresat constant de-a lungul timpului tocmai pentru că a avut puterea de a-şi aduce aminte. De a nu uita. Şi, în general, cu unele chestii nu merită şi nu se poate să glumeşti prosteşte. Să le relativizezi. Nu poţi să dai din fund pe o Internaţională sau Trei culori cunosc pe lume remixate! Nu sunt sigur că dacă uităm istoria riscăm să o repetăm, însă riscăm ca demonii din trecut să se întoarcă, mascaţi, sub cu totul alte forme, afectându-ne, distorsionându-ne sau chiar distrugându-ne existenţa (se aplică şi unei caricaturi de ales local, fascistoguevaristul Radu Mazăre). Oare ce s-a întâmplat cu predarea în şcolile noastre a unei discipline distincte, cum se dorea, istoria regimului comunist din România?

Eugen EVU Incantaţie la Muntele Şureanu Aşterne-te foşnind ca pădurea Încetinind galben moartea cea bună, Poezie! Melos din jaruri de lună, Mantră a inimei, sânge-răsună!

De atlaz înspicând graminee, semantic, Al Luminei Vergine penultim romantic, Din timp secerat întru iarăşi arat Pe sub triluri de mierle cuibărind sus de sat Alor Mei petrecuţi celeilalte cunoaşteri, Să le fie de leac contra zeilor maşteri Şi Urâtul să-şi stingă-n răbdarea-nvierii Unde-au fost azvârliţi Uriaşii, minerii Adâncitului aur, îngheţat curcubeu Ce-mi urzi, zestruit, prin cuvânt, Dumnedzău.

Autumn Prin teascuri, dulceo, mierea-i sângerie Ţii minte cum zvîcneai acolo-n vie De simt şi-acum, în astă poezie?

De parcă-n vârste-mpreunaţi şi-acum Muşcăm din logos sâmburi şi parfum Ne înfruptăm din interzis necum...

Gelos pe cel din dragoste căzut Păstrez săgeata înviespată-n scrum Pe-ngândurata-mi trestie, Aum !

Septentrion natal, bruscat ciorchine Al sânilor, din goliciuni preapline, Mi-l scutură, îngenunchiat în tine.

Te beau şi te mânânc, hulpav! Deci sum...

g Revista nouă, 1/2012

Hunedoara, Romania

27

eseu

Sorin VÂNăTORU Sistemul filozofiei predicţiei* 1. Mistica semnelor Contemporan cu Dumnezeu, încă înainte de facerea lumii, jocul cosmic al esenţelor devine lege în ordinea conştiinţei.

Dezvăluirea ontologicului se stabilizează în reţele de semne. O infinitate de grafuri, ar spune un matematician! Începând cu ceramica şi practicile magico-religioase, şi până în prezent („remanenţele” neoastrologică şi neoalchimică), forma şi ritmul vieţii semnelor au tradus imanenţa tăcută a lumii în inteligibil, şi au făcut posibilă apariţia unor grandioase sisteme predictive, pentru a descifra sintaxa lui Dumnezeu de pe acest palimpsest halucinant care este realul. (1) După American Heritage, predicţia este definită prin verbele a stabili, a cunoaşte ceva dinainte ( un fenomen în spaţiu şi timp, un set de proprietăţi etc.), pe baza unor cunoştinţe prealabile [lat. praedicere, praedict- prae-, pre- , înainte+ dicere, a spune].

Astrologia Studierea cerului cu mijloace prea puţin perfecţionate şi centrată pe ideea că soarele se roteşte în jurul pământului - mişcare aparentă - stă la baza acestei discipline, cu o puternică rezonanţă religioasă. Astrologia apare în Mesopotamia, Asiria, trecând, apoi, în Egipt, Grecia, Roma şi Cartagina. În Babilon (Mesopotamia de sud), preoţii au împărţit brâul astral, aflat de o parte şi de alta a eclipticii (drumul aparent al soarelui), în 12 sectoare - constelaţii, componente care au primit, fiecare în parte, un nume şi un simbol

28

specifice (zodiac).Credinţa în influenţa zodiacală asupra destinului a condus, în evul mediu, la un mod de calcul al hărţii cereşti individuale („astrograma”sau „horoscopul”) , al unui sistem de semne cereşti, după care se putea prezice viitorul. Astrologia a favorizat apariţia astronomiei, prin intermediul vechilor greci, sentimentul mistic al cerului fiind înlocuit cu abordarea ştiinţifică, atât cât a fost posibil la acea vreme. Odată cu Copernic (1473 -1543), geocentrismul se prăbuşeşte, iar universul infinit al lui G. Bruno (1548- 1600 ) consacră ideea nemărginirii constelaţiilor şi a galaxiilor.

(2) Nesfârşitele discuţii despre influenţa planetelor şi a ciclului soarelui asupra sorţii omului, grămezile de cărţi şi broşuri pe această temă debusolează, induc un sentiment ambivalent: determinism strict, instaurat de legile astrelor sau liber arbitru? Nici creştinismul nu a scăpat de interpretarea astrologică. După G. Ory, „ordinea succesiunii povestirilor evanghelice e copiată de pe bolta cerească, de pe sferele concentrice care reprezintă mişcarea aştrilor” ( 3), în vreme ce Sfântul Ioan Damaschin refuză credinţa elinilor într-un destin aflat sub directiva bolţii cereşti, determinismul astrologic (4), „căci dacă toate se produc şi conduc din necesitate, Dumnezeu nu va purta de grijă făpturilor sale (…) raţiunea ne-a fost dată în scopul deliberării”. Din punct de vedere fizic, cert este că atracţia gravitaţională din sistemul soare-pământ-lună determină infinitezimal organismele uman, animal şi vegetal. De exemplu, glanda pineală ceasornic biologic -, sub influenţa câmpurilor magnetice ale soarelui şi lunii, produce o cantitate mai mare de compuşi chimici numiţi betacarboline (pinolină şi melatonină), influenţând glandele endocrine, sexualitatea şi emoţiile. Câmpurile „L” ale lui Burr echivalentul biofizic al „suflului vieţii” - adică energia electrică organismului - care determină schema organismului - reacţionează la fazele lunii. Temperatura este alt factor important.

Corpul care absoarbe căldură influenţează creşterea agitaţiei termice deci a moleculelor, prin accelerarea nucleelor

Revista nouă, 1/2012

atomice, cu implicaţii în morfologia şi proprietăţile ADN. Forma moleculelor şi activitatea lor biologică se poate modifica prin ruperea legăturilor de hidrogen, care stabilizează structura acizilor nucleici. Credem că, pentru a evita dichotomia „extremistă” între omul „astrologic”şi cel ‘’teologic”, navem decât să fundamentăm astrologia, plasând în centrul ei liberul arbitru. Acest tandem va fi preluat de alte sisteme astrale, un fel de principiu cosmologic al lui Mach, sau pendul al lui Foucault. În acest fel, monopolul astral asupra destinului uman se dizolvă într-o nemărginire de sisteme succesive interdependente, unde semnele destinului individual se regăsesc într-un Dumnezeu infinit şi imprevizibil, odată cu universalizarea liberului arbitru, de la deciziile omeneşti, până la necesitatea cuantico-cosmologică, şi chiar mai departe (5).

Gnosticismul Putem spune că gnosticismul este rezerva epistemologică a creştinismului. Deopotrivă admirat şi blamat, apare în sec. I î.Hr. la samariteni şi iudei, într-un context pestriţ de idei şi credinţe religioase privind, în special, viziunea soteriologică.

Cunoaşterea ( gr. „gnosis”, cel ce cunoaşte -gnostikos”)conduce sigur la mântuire, şi e opusă materiei, sediul răului (idee mazdeistă), şi nu poate fi definită afirmativ, iată o corelaţie interesantă cu „apofatismul” brahman neti - neti. Salvarea din această lume e eliberarea din materie, reîntoarcerea la starea de curăţie interioară, prin gnoză.

Mistica semnelor numerice, în interiorul filozofiei gnostice atribuie numerelor calităţi tainice: 1 este începutul numerelor, dar nu poate fi vreun produs numeric. Devenirea, fiind mişcare, nu poate reprezenta o calitate a lui Dumnezeu, care nici nu se mişcă, nici nu e mişcat. Dumnezeu corespunde numărului 7.

De observat că mistica lui conţine un referent uranic, mai exact, selenar: 7 determină mişcarea circulară şi revenirea lunii ( 1 + 2 + 3… + 7 = 28 ), în poziţia ei iniţială, de la lună

Revista nouă, 1/2012

nouă la jumătate de lună. Aceşti parametri numerologici intră în sintaxa destinelor comune, ontologic şi uman (de exemplu, gnoza peraţilor, la care cosmosul este supus puterii astrelor demiurgi, în care se reflectă Logosul, Cerul este arena luptelor dintre Logos (Dragonul) şi Şarpele cel Rău). În sistemul gnostic al lui Marcos, mistica literelor şi a simbolurilor consacră principiul cosmologic al „Tetradei” Kolorbas. Acesta purcede din Sige tăcerea - şi actualizează Ogdoada (foc, apă, aer, pământ , respectiv calităţile cald, umed, uscat, uscat). Împreună cu cele 7 corpuri circulare (cerurile), soarele, luna şi ultimul „cer”, se constituie cele 10 puteri ale Logosului şi cele 12 semne ale zodiacului.

Gnosticismul a interferat un creştinism, pentru care taina evenimentului viitor şi profetizarea lui alimentau, prin feed-back, autoritatea mişcării astrelor, oferind, în acest fel, un suport raţional pentru luciditatea credinţei. (6) Cabala (ebr. „kabbalah”- tradiţie) Nimic nu apare din nimic.

Lumea este exclusiv spirit.

Materia nu emerge din nimic.

Spiritul este necreat şi este veşnic.

Realul emană din spiritul universal (Ain - Soph).

Dumnezeu se manifestă, ca lume, în categorii specifice (sefiroţii). Geneza începe cu B reşit bera Elohim , B fiind numărul 2 (adică dedublarea Unului). Acestea sunt ideile fundamentale ale Cabalei, în care Binele şi Necesitatea nu mai sunt concepte abstracte, sa nu numai, ca la Platon, încât putem vorbi despre un soi de concepte materiale, sinteză a spiritului cu vibraţia pur fizică din combinatorica litere-numere, şi de un psihism ontologic: există frecvenţe „malefice” de 6,67 Hz şi „ benefice”, de peste 7, 83 Hz care, la scară neuromoleculară influenţează psihicul (7).

29

Cabala, prelucrată neurobiofizic, ar putea fi rezultatul unui proces din teoria informaţiei: vibraţiile numerelor sunt transformate în impulsuri electrice şi transmise, prin intermediul ARN, la cortex. Energia lor se disipează în timp şi se însumează cu zgomotul, sinteza spirituală fiind reprezentată de această însumare, adică impulsurile şi zgomotul nu mai sunt discernabile, creându-se o realitate nedeterminată şi compactă, de sistem închis, care urmează să primească atributele unei divinităţi ‘’infinite”, „atotputernice”…după care aceasta este instalată în firea existenţei ca destin definitiv orînduit şi „descifrabil” prin metode combinatorii. Exemplu de predicţie neocabalistică: începutul celui de-al doilea război mondial – 1939 - invadarea Poloniei: războiul din Afganistan (1880) durează 1 an, deci 1881.

Descompunere: 1881 = 1+8+8+1 şi adunare, 1881 + 1+ 8+ 8+ 1 = 1899.1899războiul anglo-bur = 3 ani, 1899 + 3 = 1902, 1902 + 1 + 9 + 0 + 2 = 1914 Primul război mondial a durat 4 ani deci 1914 + 4 + 1 an - când a fost semnată pacea de la Versailles = 1919, 1919 + 1 + 9+ 1 + 9 = 1939.

Dar acest algoritm predictiv nu ţine seama de faptul că variabilele evoluţiei nu sunt niciodată aceleaşi, predicţia trebuie continuu ameliorată, în funcţie de parametrii atât genetici, cât şi cosmologici.

Cărţile oraculare În cărţile oraculare de tipul y jING (Cartea Schimbărilor), performanţa psihologică a mesajului se mulează pe receptivitatea celui ce-şi întreabă destinul, urmărind indicaţiile din carte. Codurile intrinseci textului, clarobscurul spunerii, cu o vădită expresivitate literară, pun în mişcare mecanismele unui sacru „activ, operant”, prefăcând cuvintele în „semne ale lucrurilor” subconştiente.

Sonoritatea oraculară a textului îţi preia imaginaţia în care te afunzi, pe măsură ce curiozitatea se amplifică. Subconştientul este reglat de un inconştient obiectiv, nepsihologic, baleiat, la rândul lui, de propriul psihic,

30

antrenat de experienţa unui limbaj arhetipal.

Oracularul intră în rezonanţă cu o specie de cauzalitate din universul fizic. Este sentimentul de participare la sacru,de la care speri un viitor favorabil. Metoda constă în aruncarea unor monede găurite. Capul se notează cu numărul 3,”pajura”cu 2. Căderea a două pajure şi un cap = 7, o „pajură” şi două capete, 2+ 3 + 3 = 8 , ceea ce se notează cu o linie continuă sau frântă. Apoi se întreabă oracolul. Întrebările nu trebuie să se refere la numere, la date precise, de exemplu, nu se întreabă „ câţi bani îmi vor trebui ? „, ci „ îmi vor trebui bani?”.În continuare, se trasează hexagrama (o figură formată din şase linii, de jos în sus, şi se interpretează textul corespunzător hexagramei obţinute. Totul se desfăşoară întro atmosferă magică : camera întunecoasă, linişte, în momentul invocaţiei monedele sunt trecute prin fumul tămâii…

O impresionantă intrare în psihismul personal, în geometria secretă a echivalenţelor dintre psihic şi materie.

Vrăjitori, prezicători Invocarea forţelor supranaturale este o problemă istorică şi de mentalitate, dar credem că are în spate, chiar inconştient, o anumită substanţă epistemologică, adică o teorie despre actul invocării. Numele zeilor şi al demonilor,metodele utilizate ( făcături, molifte-de exemplu, moliftele Sfântului Vasile etc.) se bazează pe un anumit determinism.

Personajul lui Shakespeare - Macbeth - pierde pariul cu limbajul vrăjitoresc. Conştiinţa lui răspunde unui semnal magic, care îi va orienta faptele. Vrăjitoarele îi vorbesc „în doi peri”, şi îl antrenează într-un joc, unde regulile sunt produse de propria lui conştiinţă.

La chaldeeni şi asirieni, cei loviţi de vrăji se scăldau de şapte ori în apele sacre Tigru şi Eufrat, sau înnodau sfori pentru legarea vrăjilor. În timpurile moderne, la mare preţ este, de exemplu, ghicitul în cafea, un alt gen de algoritm predictiv.

Numai că, aici, filozofia sacrului este aproape formală - în comparaţie cu Antichitatea

Revista nouă, 1/2012

şi Evul Mediu -, de unde relativul succes al metodelor populare de predicţie. Contează, totuşi, ritualul şi explicaţia acestor practici: în cazul ghicitului în cafea, când ghicitoarea apucă ceaşca, ea atinge amprentele energetice (există o amprentă energetică explicabilă fizic) întipărite ale celui care a băut, ghicitoarea preia această semnătură energetică şi o „procesează” în funcţie de mai mulţi factori (psihologia „clientului”, ambientul cultural etc.)

(8), stabilind un itinerar al evenimentelor viitoare. Epistemologia ghicitoarelor o traducem ca axiomă a determinismului, după care nimic nu este întâmplător. „Soarta” prezisă poate fi evitată folosind zarurile sau anumite trucuri psihologice, care te îndepărtează de sugestia malefică şi de „împlinirea unui destin” împotriva lucidităţii şi a libertăţii de decizie.

Eliyahu Rips Este reprezentativ pentru neocabalistica actuală. Rips susţine că în Geneza, literele se află în poziţie echidistantă unele faţă de celelalte şi compun cuvinte cu sensuri corelate care apar în succesiune. Prin selectarea lor şi utilizînd metoda randomizării, putem afla „probabilitatea coeficientului de semnificaţie statistică”. Concluzia este probabilistă, dar Rips sugerează că a prevăzut determinist moartea unor oameni politici. Astfel de predicţii sînt absolut simbolice, cu tot meritul lor în mistica semnelor, deoarece nu numai Geneza, dar Biblia, în general, nu este un aparat de făcut predicţii. Dacă Biblia prevesteşte Totul, dirijează Totul, excluzînd liberul-arbitru, dispare şi Dumnezeu odată cu puterea de predicţie a ‘’ semnificaţiei statistice’‘. Rips alungă spiritul lui Dumnezeu, intuiţia mistică a conştiinţei totale, şi-l transformă într-o combinatorică fără duh, adică într-un joc de table (9).

2. Modelarea viitorului A modela viitorul înseamnă a elabora o schemă de viitor bazată pe o filozofie

Revista nouă,1/2012

preexistentă. Faţă de mistica semnelor, predicţia nu mai este calcul şi dezvăluire, ci estimarea comportamentului unui viitor preconceput.

Predicţia circulară (Biblia, Nostradamus, Nietzsche) Luată în sine, Biblia este un sistem închis, ea nu conţine un viitor istoric, deşi aparent se referă la istorie. Viitorul biblic este simbolic şi circular, este descrierea simultaneităţii a două tipuri de actualitate: Vechiul şi Noul Testament. Trimiterile permanente dintre Vechiul şi Noul Testament reprezintă o circularitate întemeiată pe semnificaţii atât de arhaice ( viaţă, moarte, luptă, suferinţă, bine , rău, transcendenţă etc.), încât analiza lucidă este serios pusă la încercare. Ieşirea din sine a textului biblic - dintr-o istoricitate temporală şi trecerea în atemporal -, defineşte libertatea intern - nemărginită a Bibliei, ale cărei spuneri au drept criteriu al adevărului Biblia însăşi.

Teoremele lui Gödel reflectă foarte bine acest aspect . Pe această specie de circularitate funcţionează şi acel aşa numit „geniu predictiv” al lui Nostradamus sau teoria supraomului la Nietzsche: viitorul e modelat, construit, pe nişte principii insondabile ale spiritului. Acestea l-au produs pe Hitler, încă din preistorie, şi nu neapărat profeţiile singuraticului de la Sils-Maria.

Dumnezeu se desparte de logica Bibliei text de o atotcuprindere sufocantă şi hipnotică - pentru a se evapora în melancolia unui absolut solitar.

Metoda lui Ozbekhan Viitorul se bazează pe retroacţiune ( feedback ). Tendinţele din trecut sunt extrapolate asupra factorilor de influenţă cei mai probabili ai viitorului. Mai întîi, se estimează, preferenţial, un scenariu de viitor. Acesta este întors în timp, pentru a modifica prezentul care, la rîndul lui, prin manipularea unei baze de date , va determina viitorul imaginat.

Modelul poate fi comparat cu un sistem cu predicţie, cu deosebirea că aici eroarea de

31

predicţie nu este considerată ca atare, ci e preluată în mecanismul modificării prezentului şi a prefigurării viitorului (11). Credem că viziunea lui Ozbekhan este similară cu predicţia religioasă- pe care o asimilăm proorocirii -, după care viitoarea judecată de Apoi este a mea şi e conformă cu faptele mele prezente, în funcţie de care o pot modifica. O specie de predeterminare a conştiinţei viitorului şi a viitorului însuşi.

Metoda lui Ayers Ayers se întreabă cum poate fi prevăzut viitorul unui sistem complicat. El utilizează conceptul de „ înfăşurătoare” , ca pe un grafic al perturbaţiilor interne ale evoluţiei unui sistem cu foarte multe variabile. Înfăşurătoarea descrie ritmul acestor perturbaţii în funcţie de timp şi modul în care se propagă acestea pe ansamblul sistemului în evoluţie.

Metoda lui Zwicky Zwicky oferă soluţii posibile cercetării viitorului plecînd de la anumite matrici din „cutia morfologică”, o structură ale cărei elemente reprezintă parametrii problemei studiate. Parametrii se înmulţesc şi rezultă numărul optim de realizare a unei soluţii dezirabile(de exemplu, la fabricarea unor tipuri de rachete ): P¹1 , P²0 - masa chimic echivalentă P¹2 , P²2 - generarea tracţiunii P¹3 , P²3 , P³3 , - trei feluri de propulsie n Π = 2 x 2 x 3… = n reactoare posibile Predicţia cutremurelor (predicţia pe termen lung, hypothesis test) Predicţia seismelor se bazează pe extrapolarea, în viitor, a unor regularităţi observate în activitatea seismică dintr-o anumită zonă geografică. Cutremurul este o rupere a păturii litosferice cauzată de acumularea tensiunilor mecanice. Înaintea fiecărui cutremur are loc un număr de mesaje precursoare, cum ar fi deformarea crustei terestre, modificări ale câmpurilor geoelectric, geomagnetic, geotermic şi gravific. Evaluarea

32

deviaţiilor acestor parametri de la valorile normale constituie baza metodelor de predicţie. Valorile standard le definim ca pe un viitor deja modelat, cert, previzibil, asupra căruia acţionează factori aleatori responsabili de producerea cutremurelor. În predicţia pe termen lung, au fost prevăzute fenomene seismice cu magnitudinea peste 7 pe scara Richter, cum a fost cel din Mexic, din 29 noiembrie 1978- magnitudinea de 7,3 Richter.

Totuşi, au fost înregistrate şi eşecuri în predicţie , cum a fost cutremurul de la Tangshan din China - 28 iulie 1976 magnitudinea 7,8 Richter - , când au murit circa 250 mii de persoane. Cutremurul subcrustal din zona Vrancea ( 1977) confirmă ciclicitatea seismelor - istoria cutremurelor din Vrancea datează încă din 984 după Hristos - şi oferă posibilitatea testării ipotezelor cu privire la explicarea acestor fenomene (hypothesis testing ) şi a introducerii tehnologiilor specifice de predicţie.

3. Predicţia fundamentală Este domeniul filozofiei predicţiei din lumea microfizicii, fundament al lumii macrofizice.

Substanţa informaţională (Drăgănescu M.) Autorul „Ortofizicii” consideră că la baza materiei ar sta o aşa-numită substanţă informaţională din care emană un fel de „softuri” ale evoluţiei materiale. Această substanţă produce un suport al viitorului numit „psitron”. El este absorbit de minţile vizionare, de adevăraţi dumnezei (n.n.)ai predicţiei. „Psitronul”, tahionul, mindonul, absorbiţi de substanţa cerebrală şi apoi interpretaţi, toate evenimentele viitoare devin integral cunoscute.

Ne întrebăm pe ce fel de canal informaţional apar aceste ‘’particule de viitor’‘. Mecanica cuantica a stabilit că o mărime fizică descrie atât aspecte energetice, cât şi informaţionale. Funcţia de undă descrie un semnal corpuscular şi informaţional

Revista nouă, 1/2012

codificat în frecvenţe Fourier. Dar, dacă o „particulă a viitorului” are viteză infinită, cum este tahionul, ea nu transportă energie şi nici informaţie, deoarece sensul deplasării acesteia este spre trecut. Se mai pune problema filtrării particulei din zgomotul cuantic, încât input-ul spre creier şi conştiinţă să nu conţină perturbaţii. În plus, trebuie găsită modalitatea cuantică de „emanare” a psitronului, în procesul de trecere de la micro la macro, de la cuantic la lumea noastră, prin interpretarea adecvată a particulei. Funcţia de undă este şi informaţie, dar ea trebuie redefinită în sistemul creier, în termeni neurochimici şi în sistemul de valori ale umanităţii (12).

Mecanica cuantică (Marea Teorie a Unificării ) Unificarea interacţiilor fundamentale (electromagnetică, tare, slabă şi gravitaţională) este un deziderat al microfizicii, la realizarea căruia contribuie intuiţiile filozofiei ştiinţei, aparatul matematic şi experimentul. Cunoaşterea fundamentelor materiei în imanenţa ei provine dintr-un instinct metafizic, obiectivat pe hârtie şi în laboratoare. O întrupare a Logosului şi un alt chip al Revelaţiei.

Electrodinamica cuantică elaborată de S. Glashow, S. Weinberg şi P. Salam (1967), arată că rolul fotonului din interacţiile slabe devine evident la interacţiile electromagnetice, prin intermediul bosonilor vectoriali W şi Z, particule descoperite ulterior pe cale experimentală, ceea ce a confirmat predicţia pe hârtie.

Cromodinamica cuantică În 1964, M. Gell-Mann şi G. Zweig au emis ipoteza cuarcilor. Toate particulele elementare sunt formate din trei tipuri de cuarci, în funcţie de modul cum o particulă îşi orientează spinul, într-un câmp magnetic vertical (up, down, strange). Ulterior, au fost adăugate alte trei tipuri de cuarci (charm, tip, bottom). Cuarcii participă la toate interacţiile, formând agregate de particule - hadroni.

Revista nouă, 1/2012

Fiecare tip de cuarc există în trei varietăţi cu aceleaşi caracteristici (masă, spin, sarcină electrică etc.), şi se diferenţiază printr-un număr cuantic, numit „culoare”.

Marea Teorie a Unificării celor patru forţe consideră că tăria interacţiilor dintre acestea depinde de energie (de ordinul 1015 GeV ). Peste această energie există o singură interacţie care unifică cele patru forţe. Chestiunea care ne interesează aici este faptul că Marea Teorie poate face predicţii. Numai că aceastea au ca obiect totalitatea lumii fizice şi au, desigur, implicaţii importante în lumea conştiinţei şi a gîndirii.

Dar, dacă Totul poate fi prevăzut pe valoare , cu exactitate absolută, intrăm într-un cerc vicios: dacă Totul îmi este cunoscut dintr-un „condei”, fie şi matematic, orice act ulterior de cunoaştere cu privire la următoarea predicţie devine un nonsens.

Sensul cuantic al predicţiei universale conduce la paradoxuri logice şi elimină liberularbitru pe cale neurobiofizică, unde, de asemenea, există fenomene cuantice.

Termodinamica (Hamilton, Poincaré, Boltzman ) Ecuaţiile lui Hamilton, ale mişcării unui punct material în spaţiul fazelor, definesc evoluţia în timp a sistemului termodinamic.

Dar ecuaţiile canonice (simple şi generale) hamiltoniene nu pot fi rezolvate complet, iar ecuaţia valorii medii a unui parametru termodinamic estimat în viitor nu este realizabilă practic. Boltzman şi Gibbs au arătat că nici în condiţii de precizie macroscopică infinită nu se poate spune nimic despre evoluţia unui punct din sistem, deoarece există o infinitate de sisteme fizice echivalente cu sistemul considerat, dar microscopic diferite. În 1890, H. Poincaré (şi Caratheodory, în 1919) enunţă teorema revenirii: dacă o suprafaţă de energie constantă are o măsură finită, atunci starea sistemului va deveni, după un timp îndelungat, oricît de apropiată de starea iniţială. După Boltzman, un pumn de cenuşă se poate transforma în bucata de lemn

33

care a luat foc, numai să aşteptăm un timp destul de lung. După această idee, pînă şi Învierea este posibilă dacă am lua conştiinţa drept parametru termodinamic.

Aleatorul (estimaţii, mişcarea browniană) Predicţia în sistemele aleatoare este adevăratul test pentru orice fel de teorie referitoare la evenimentele din viitor.

Există trei tipuri de predicţie: 1. Predicţia pe interval fix. (De exemplu, estimarea parametrilor navelor cosmice, pe baza unor măsurări anterioare). Estimarea este operaţia prin care se determină valorile parametrilor într-un proces aleator.

2. Predicţia cu punct fix. Starea viitoare a sistemului se estimează într-un moment fix, pe baza observaţiilor anterioare (de exemplu, determinarea stării unui satelit, după efectuarea zborului).

3. Predicţia cu avertizare (estimarea stării unui sistem la un moment dat T, în raport cu un moment anterior t.)

Aceste metode sunt bune, numai dacă erorile de măsurare sunt mici, dispersia zgomotului nu este prea mare. Pe de altă parte, de exemplu într-un proces aleator de tip Wiener, intervalul de timp (t, t’), dintre două ciocniri a două particule e de preferat să fie cât mai mic. În mişcarea browniană, moleculele tind să omogenizeze concentraţia lichidului, adică la nivel macroscopic s-ar putea spune că sistemul este predictibil, în vreme ce în micro, elementele lui (particulele de praf etc.), fiind supuse unei funcţii de timp, pierd legătura, funcţia de corelaţie se micşorează continuu,devenind nulă,pe un interval de timp prea mare. Dependenţa variabilelor (să zicem X de y),nu poate fi determinată exact,de aceea se folosesc procedee de ajustare, - drepte şi curbe de regresie (15).

Referinţe bibliografice: 1) O bună tratare a problemelor de predicţie şi prognoză poate fi găsită în jANTSCH, „ Prognoza tehnologică”, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1972, p. 52, pp.

34

276-278, passim. A se vedea şi j. CUSHING, „ Concepte filozofice în fizică”, Ed. Tehnică, Buc 2000, în special partea a II- a. De asemenea, siteul, pe INTERNET,”The predictability problem in sistems with an uncertainty in the evolution law ‘’(grupul de cercetători italieni, G.Boffeta, A. Celani şi M. Cencini).

2) Cf. EVOLA j. „ Tradiţia hermetică”, Hum., Buc., 993 3) ORy G. ‘’Originile creştinismului” , Ed. Ştiinţifică, Buc. 81 4) Sfîntul IOAN DAMASCHIN, „ Dogmatica’‘, Ed. Scripta, Buc. 93 5) CUSHING j., op. cit. p. 139 De asemenea, a se vedea BăDILESCU I., SIMONA B., ‘’ Legătura de hidrogen”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică., Buc. 81, pp. 233-235,” Citogenetică moleculară şi evoluţionistă” (colectiv) Ed. Şt. şi Enc.,Buc.89,pp.15-16, MAXIMILIAN C., “Genetica umană”, Ed. Şt. şi Enc. Buc. pp.113, 324.

6) NAkAMURA HAjIME, „ Orient şi Occident’‘, Humanitas, Buc.,97. ELIADE M. „ Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. II, pp. 350, 363 , 366, 375, 380, passim, ORy G., op. cit., p.

121 pass., IOAN P. CULIANU, ‘’Gnozele dualiste ale Occidentului”, Nemira, 95, ALEXANDRIAN ‘’ Istoria filozofiei oculte”, Hum.,Buc. 94, EARLE E. CAIRNS „ Creştinismul de-a lungul secolelor”, trad., Wheaton, Illinois, S.U.A. 7) OLDFIELD H., COGHILL R.’‘ Faţa nevăzută a creierului’‘, Ed.Elit 1997, DUMITRESCU I. Fl., ‘’Omul şi mediul electric’‘, Ed. Ştiinţifică şi Enc., Buc. 1976, p. 154, passim, MARGHESCU I.’‘ Transmiterea discretă a s-mnalelor’‘, Ed. Tehnică, Buc. 1978, p. 13 şi urm.

8) Cartea Schimbărilor (y jING ), Buc.,97 9) Cf. OTTO R. „ Sacrul’‘, Dacia, 1992, p. 172, Sfîntul AUGUSTIN, „ De dialectica”, Hum., 91, p.53, RICOEUR P. ‘’ Eseuri de hermeneutică „, Hum., 95 10) DROSNIN M. „„Codul Bibliei”, Nemira 1999, p.215, passim.

10) A se vedea şi exemplul interesant din PRAAG H. ‘’ Cele opt porţi ale misticii”, Vestala, Buc. 96, p.82 ROEGEN N.G. „Entropia şi procesele economice”, Ed. Pol., Buc. 1979, p. 64 şi urm.,GHERMAN O. SALIN L. ‘’Fizica statistică”, Ed. Tehnică, Buc., 1980, în cap. Descrierea dinamică a unui sistem fizic, LAMBALGEN M. VAN, „Von Mise’s Definition of Random Sequences Reconsidered”, journal of Simbolic Logic, 1984, nr.3, p.752

Revista nouă, 1/2012

poezie 11) jANTSCH E., op. cit. pp. 276 - 278, cf.

MARGHESCU I., BăDESCU GH., op. cit., pp. 193 – 195, p.177. Există şi un adevăr psihofiziologic : logica desfăşurării proceselor fiziologice este echivalentă cu logica proceselor psihice şi senzoriale - „Tratat de psihofiziologie” (colectiv ), Ed. Academiei, 1978. Sau teoria hipocampului în „Neurobiofizică’‘de VASILESCU V. şi MăRGINEANU D. G., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Interesantă ideea relaţiei imaginaţie - impuls bioelectric în ENăTESCU V., „Comunicarea extraverbală”, Dacia, Cluj, 87.

12) CONSTANTINESCU P. „Sinergia, informaţia şi geneza sistemelor”, Ed.Tehnică, Buc. 90, GUIAŞU S. „ Teoria transmiterii informaţiei”, Ed. Academiei, 1968, în capitolul despre estimarea semnalelor. PENROSE R. „Mintea noastră”… Ed. Tehnică, Buc. 96, p. 323 şi urm.

13) TELLER E. în Stapp H. „ Raţiune, materie şi mecanica cuantică”, Ed. Tehnică, Buc. 1998, p.242 şi urm. LADRIèRE j. citat de Tonoiu V. în Revista de filozofie, tomul XXVII- 1980, p. 413. Cf. VULCăNESCU M.”Mitologie românească”, Ed. Academiei, Buc. 87, p.31 (consideraţii interesante despre relaţia cauzalitate- cazualitate. ) 14) viitorul prezis pe hârtie de Marea Teorie a Unificării ar constitui o proprietate neobiectivă în sens cuantic - deoarece include toate proprietăţile posibile ale unui obiect clasic MITTELSTAED P. „Probleme filozofice ale fizicii moderne”, Ed. Ştiinţifică, 1971, p.174.

15) În filozofia aleatorului, vezi aspectele pur tehnice din:”Bazele matematice ale teoriei fiabilităţii” (colectiv), Dacia, Cluj, 1976, TIRON M. „Analiza preciziei de estimare a funcţiilor aleatoare”, Ed. Tehnică, Buc., 1981 (capitolele despre predicţie) VăLEANU I. „Elemente de statistică generală”, Ed. Litera, Buc. 1990, NICOLAU E. „Introducere în cibernetica sistemelor continue”, Ed. Tehnică, 1972, SăCUIU I. „Numere aleatoare”, Ed. Academiei, Buc. 1978. „Vibraţii mecanice(c)”, Ed. did., Buc. ‘82. BUTOT A. ‘’Inventarea formelor” vol. 1-2 (remarcabilă conexiune aleatoriu - fractalitate), POPPER k. ‘’Logica cercetării”, Ed. Ştiinţifică şi Enc., 1981, pp.77, 281, 296 _____________

*din cartea, în curs de publicare, „Predicţia şi conservarea conştiinţei” - Sorin Vânătoru, Ploieşti) g Revista nouă, 1/2012

Robert TOMA PăIANJENUL Oricât aş vorbi despre cântec, Nu-i nimeni, nu-i nimeni s-asculte.

Cu gândul întors la cei vechi, Mai scutur de praf un provebAş vrea să-l împart, înţelesul Să-i storc,şi să merg mai departe.

Se ţese cu sârg împrejur O pânză de voci repezite.

Păianjenul,azi,e stăpân, Şi cerul abia se mai vede.

SUNT CLIPE… Sunt clipe-n care îmi e dat Să fiu puţin mai împăcat Cu mine însumi. Nicio carte N-aş lua cu mine mai departe.

Sunt clipe-n care mai cobor În pivniţă,şi râd sonor Când un prieten,istovit, Îmi spune că s-a isprăvit. ÎNTRE NOI Între noi mai curg păreri Umblu astăzi ca şi ieri Temător că se răstoarnă Peste noi atâta iarnă Şi nu voi găsi măcar Urma gândului tău clar Umbra chipului tău drag Să mă ducă pân’la prag.

AMBIGUITATE Prietenii se pierd în catifele, Îţi lasă gaj surâsul oriental, Se lenevesc,şi vocea li se pierde.

Femeia are buzele crăpate De-atâta bucurie sau dezgust.

Lăsată-n voia ultimei himere, Parcă renunţă. Parcă mă pândeşte.

35

eseu

Gherasim RUSU TOGAN Două destine amăgite de o fatidică stea: Poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel „De te-am iubit aşa de tare Şi-n veci aşa-mi vei fi de dragă Încât nici moartea nu-i în stare Să frângă lanţul ce ne leagă” Şt. O. Iosif „Mereu şi pretutindeni, oricând şi orişiunde, Când mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde” D. Anghel iciodată, la noi, pe canavaua biografiilor atât de nefericite ale scriitorilor şi artiştilor, nu s-au înscris istorii, al căror dramatism să fi depăşit pe cea stropită cu lacrimi şi sânge, trăită de doi poeţi prezenţi la porţile veacului al XX-lea, emblematici ca referinţă valorică: Ştefan O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Ambii au fost absorbiţi de magicul cântec al unei predestinate şi dualiste muze: Natalia Negru. Dramatic scenariu şi iscusită întocmire de situaţii !

Se spune că , adeseori, omul trăieşte la un moment dat, în normalitatea părelnică a vieţii sale, presiuni atât de neprevăzute, urnite pese el de foarte de sus, încât puterile sale cu greu le face faţă, dar înfrângându-le în cele mai frecvente cazuri…

Individualizându-ne pentru un timp referinţele, remarcăm faptul că o asemenea năpastă, cu tot neprevăzutul ei, i-a fost dată şi inocentului poet al Doinei negurilor transilvănene, Ştefan O. Iosif. Destinul său artistic se înscrie într-o în consonanţă perfectă cu a altor creatori ce băteau la porţile începutului de veac, situându-se într-o deplină

N

36

fraternitate cu a lui Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi; mai vârstnicii Coşbuc, Vlahuţă, Goga şi atâţia alţii. Drept dovadă, atâtea interferări de situaţii între „tineri” şi „bătrâni”, concretizate în manifestări culturale, reviste, societăţi, curente şi nu rare au fost cazurile în care, prin declaraţii comune şi manifeste literare s-au dovedit imbatabili în schimbarea stărilor socialspirituale de la această răscruce a veacurilor.

Dar să cutezăm ridicarea cu discreţie a vălului căzut vreme de un veac peste această lume, învăluită într-o nebuloasă aşezare pe canavaua timpului şi catalogată incorect, ca rezultat al unor nedrepte judecăţi, văduvite de fiorul sufletesc cuvenit unor fiinţe excepţionale, care, în fapt, şi-au afirmat temeinic şi total, identitatea. Referinţa merge înspre ceea ce a însemnat în cultura noastră aceste generaţii atât de inovatoare şi dăruite imperativelor timpului.

Revenim, Ştefan O. Iosif pare să fie o figură emblematică, prin însăşi drama ce se va omogeniza , total, cu propria-i viaţă.

Fiu al profesorului Ştefan Iosif, cu specialitatea germană şi latină, şi director al primului gimnaziu românesc, Ştefan O. Iosif este „ al cincilea din cei unsprezece copii ai profesorului …şi al Paschivei Mihălţeanu”, născut la 11/ 3 octombrie 1875 (1), În şcoală, „ca şi tatăl său, dovedind aptitudini speciale în învăţarea limbilor… şcolar sârguitor, obţinând note de bine şi foarte bine”, iar atmosfera din casa părintească „domină anii de formare ai viitorului poet”. Împreună cu familia, se va stabili o vreme la Sibiu unde, ca elev al liceului maghiar, cu greu dificultăţile limbii, dar „a avut însă bunul prilej să cunoască valorile literaturii maghiare, pe care o va populariza mai târziu, traducând din opera lui Petőfi şi din folclorul maghiar” (3). Cât priveşte aptitudinile poetice, tot în anii liceului încep să germineze.

Liceul îl va absolvi totuşi la Bucureşti, după mai multe evenimente neprevăzute, precum slaba frecventare a cursurilor, urmare a preocupărilor poetice, în detrimentul şcolii, absolvirea unei clase în particular, calvarul încheindu-l prin absolvirea bacalaureatului, în toamna anului 1895.

Revista nouă, 1/2012

Ca imagine, Iosif se înfăţişa ca „un adolescent subţire, slăbuţ şi osos, cu ochii lui mari şi blânzi, în care se vedea parcă o teamă de ceva, cu faţa palidă şi prelungă, o figură de băiat bolnăvicios ori rău trăit”, îşi aminteşte C. D. Fortunescu (4), dar ambiţios să răzbească în lumea literară. În Bucureştiul sfârşitului de veac, după moda timpului, Iosif trăieşte în suflul poetic al cafenelelor şi bibliotecilor, viaţă boemă „care avea poate şi laturile ei pitoreşti dar în care nu era departe de mizerie în cel mai adevărat sens al cuvântului” (5). Cu toate vicisitudinile ce le va înfrunta, cutează să bată la porţile afirmării şi chiar dacă ele se deschid cu greu, tânărul nu se lasă prins în ghearele disperării. Debutează la „Revista şcoalei” din Craiova, cu poezia „Izvorul” şi mai apoi traduceri din Goethe, Schiller, Petofi, apoi la ziarul „Adevărul”, mai tolerant decât Convorbirile literare, ce încă îl ţin la distanţă. La Epoca, intră sub oblăduirea lui I. L. Caragiale, ca secretar personal, apoi corector. După o serie de aparţii poetice risipite prin ziare, reviste, precum şi placheta de versuri originale şi traduceri „Apostolul”, adevăratul său debut îl reprezintă volumul „Versuri”, apărut în 1897, mulţumitor primit în grupul său de prieteni şi colaboratori.

Cu poezia în suflet, tânărul Iosif, între 1899 şi 1901, rătăceşte prin Franţa şi Germania, obicei încetăţenit de multă vreme în rândul tinerilor cu bază materială mulţumitoare, ceea ce nu ea cazul său. Prietenul Virgil Cioflec îi propusese ceva uluitor pentru acest poet sărman: să-i gireze o călătorie la Paris,pentru un răstimp mai lung. În noiembrie 1899, se afla la Paris „pe care începe să-l cerceteze cu lăcomie” (6) . Prieteniile legate cu românii aflaţi la studii sau în pierdere de vreme, frecventarea teatrelor, a cafenelelor şi desele călătorii, de la Paris şi până în Bavaria, îi redau încredere în oameni şi poftă de viaţă: „Ah, zău! îmi pare că murisem odată şi acum mă deştept dintr-un somn lung-renăscut” îi scrie prietenului care-a favorizat o asemenea împlinire (7). Desigur că nici idilele recătoare nu i-au fost străine, în anturajul unor tineri plini de vervă, pentru care escapadele amoroase făceau pare din „meniul zilei”, precum Puşcariu, Cioflec, Anghel, pictorii kimon Loghi, Ştefan Popescu,

Revista nouă, 1/2012

Pătraşcu, Basarab şi alţii. Dar dacă pe asemenea tineri români, curentele moderne ale artelor i-a influenţat decisiv, „Pe Iosif, poezia „modernă” nu l-a cucerit, simbolismul i-a rămas deocamdată străin” ( 8). De altfel dorul ţării îl desprinde cu uşurinţă, atât de prieteni, cât şi de silfidele ocazional întâlnite: „Viez şi-n vis mă cheamă dragi icoane, / Din ţara Doinei, dulcea Românie”, se extaziază poetul aflat pe meleaguri străine.

Dar la revenirea în ţară a acestui dezrădăcinat incorigibil, încă de la părăsirea Transilvaniei, noi drumuri i se deschid, cu promisiuni amăgitoare, însă. Ajuns custode al Bibliotecii Fundaţiei Universitare, junele poet „avea să trăiască povestea unei iubiri care l-a ridicat pe culmile fericirii, ca să-l prăbuşească apoi definitiv în deznădejde” (9). „M-a sărutat pe frunte blând iubirea…/ De -atunci, de-un cântec sufletul mi-e plin”, îşi ritmează poetul începutul poveştii.

Seducătoarea era studenta Natalia Negru, fiica învăţătorului Avram Negru din Buciumeni, locul de naştere al unicei sale fiice. Familia avea o moşie, fapt ce le da siguranţă şi condiţii materiale pentru pregătirea universitară a fiicei, studentă la secţia de filologie modernă, filozofie şi istorie a Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti.

Tânăra studentă, „cu ochii albaştri-albaştri şi strălucitori” a început să-i atragă atenţia tânărului poet, încă marcat de călătoria prin lumea occidentală, aşezându-se mereu la aceeaşi masă, în „colţul cu dor”, cum i-au spus şi din când în când, privea lung la bibliotecar” (10).

Se apropiase în cele din urmă de el prin intermediul poeziei, oferindu-i acel spaţiu magic în care îl va captiva pe magicianul cuintelor de ea admirat. În realitate, nu era prima femeie ce va deveni în poezia noastră spirit fascinant, inspirator , imprimând forţă, dinamism, spaţiu de reclădire a unui poet peste al cărui suflet sensibil şi vulnerabil apăsau atâtea năpaste.

Dar să încercăm a ne imagina totuşi, prin trăirile proprii, comportamentul celor doi tineri de acum un secol, învăluiţi în amăgitorul giulgiu al unei posibile fericiri: El: poet dăruit de la natură cu talent şi timiditate, cu dorinţa arzătoare de a-şi descoperi

37

calea înspre marea poezie şi de ce nu, setos de a-i atinge culmile desăvârşirii. Apoi, ca tânăr funcţionar într-o instituţie onorabilă, el se bucura de un prestigiu aparte în rândul studenţimii. Era mândru şi încrezător în steaua sa, mai ales că după volumele de poezii cu greu apărute, Ş. O. Iosif intrase până şi-n atenţia unor critici de formaţie universitară, precum Mihail Dragomirescu.

La catedra acestui onorabil profesor şi critic, de sufletul căruia se apropiase şi zbuciumatul autor al lui „Ion”; poezia „Doina” a lui Iosif îşi află ecou, oferindu-le studenţilor calea înţelegerii unor jocuri de imagini poetice încărcate de prospeţime şi forţă imaginativă, chiar dacă în măduva lor transpar ecouri e sorginte străină: „Se tânguiesc tălăngi pe căi / Şi neguri cresc pe negre văi, / Sus, la răscruci, pe cai mărunţi, / Vin trei haiduci…” Explicabil ca pe tânărul poet să-l bucure interesul manifestat de o fermecătoare studentă, la îndemnul profesorului său, pentru o poezie căreia nici el să nu-i fie dat o importanţă de excepţie.

Dar să reconstituim scenariul: Începutul l-a făcut studenta. O poezie personală strecurată între filele unei cărţi ce urma să fie restituită, deasupra fişa de abonată aşezate pe masa bibliotecarului, „îl invitau pe un ton glumeţ, la promenadă” De la acest moment se pornea povestea: „Şi ce sărbătoare dumnezeiască a fost ziua când ne-am dus amândoi pe acelaşi drum, ca doi copii înfrăţiţi va mărturisi poetul, ca şi cum ne-am fi cunoscu demult. De câte ori mi-aduc aminte, mi se par tot mai frumoase clipele acelea de amurg” (11).

Să-l considerăm pe Iosif, poetul, tânăr funcţionar, victimă a tentaţiilor unei fete, ai cărui ochi „albaştri, albaştri” i-au paralizat pentru totdeauna viaţa?

Desigur, o asemenea ipoteză echivalează cu recunoaşterea forţei pe care poezia o emană, învăluind în afecţiune cele două inimi şi aşa fiecare în felul său, văduvite de laurii împlinirii absolute… Dar mai ales Natalia Negru. Să-i recapitulăm însă acestei danaide starea de dinaintea întâlnirii cu întâiul său emul.

Absolventă a liceului din Galaţi (1901), înscriindu-se la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, „În bagajul ei, studenta adusese

38

în capitală versuri proprii şi traduceri, printre care „Noapte de mai” de Musset. Aici a continuat să scrie” (12). Explicabil ca o persoană cu o asemenea ambiţie să-şi caute calea prin care talentul să-i fie luat în seamă, oricât de firav i-ar fi fost. Cât priveşte starea poetului la acea perioadă, fără să-l considerăm un inocent, va trebui totuşi privit ca un poet care prin a sa naivitate înnăscută, cade paralizant în mrejele acestei invulnerabile femei. Din altele, viaţa în redacţia Sămănătorului îi solicită energie multă dar şi mari prietenii, cum e cazul lui Sadoveanu, pe care-l convinge să vină la Bucureşti, în reacţie, apoi Vlahuţă, Coşbuc, iniţiatorii, jean Bart Anghel, Davilla ş.a. Dar tonul revistei, începând din 1904, îl va da N. Iorga, iar Iosif şi prietenii săi vor trece pe planul al doilea. În această perioadă, desigur, dragostea poetului pentru cadâna inimii sale îi sporeşte încrederea în sine şi-l întăreşte să înfrunte cu mai multă energie vicisitudinile. Şi-n toată această întâmplare „magică” va arde tragic dar sub semnul poeziei, învăluită, în sfinţenia nădejdilor. Ştefan O. Iosif poetul căzut în mrejele dragostei, era răscolit e ambiţii şi planuri de viitor, îngemănate de-acum, fiesc, cu cele nutrite şi de proaspăta sa muză, ca femeie, spirit furtunos, cu abilitate capabilă să răscolească ambiţii şi planuri de viitor. Astfel, tandrul poet este cuprins de fiorul nerăbdării de a o face fericită, atât ca femeie-soţie, cât şi ca poetă, într-un spaţiu atât e secetos ca prezenţă feminină. De la acest stadiu, pe care nici un barometru nu i-ar putea înregistra, vâlvătaia dragostei nu se putea astâmpăra decât prin a-i oferi ambiţioasei femei „şi câmpiile asire şi întunecata mare”. Şi astfel, sufletul ei arhiplin de aspiraţii poetice, de elanuri şi proiecte, se vor împlini prin trepidaţii viscerale tumultoase, ce-i vor penetra poetului existenţa creatoare. Înţeleşi sau toleraţi, cu o anumită maliţiozitate, unii, ori dintr-o sinceră prietenie, alţii, manifestate în comportamentul redacţional al celor de la Sămănătorul, cei doi miri ai poeziei vor poza alături în revistă” unde, uneori, pe aceeaşi pagină le apar versurile care-şi scriu unul pentru celălalt” (13).

Revista nouă, 1/2012

Dar adevărata lor logodnă, în neasemuitul ei, îndrăgostiţii o vor oficia într-un cadru magic în care părul castaniu al iubitei era acoperit de o florentină împodobită cu mici flori artificiale, deloc în armonie cu scena pe care se desfăşura, în toată solemnitatea sa, ritualul coordonat de poet. Romantic, cum le sta bine, „într-o zi de primăvară, îndrăgostiţii s-au dus să se închine la mormântul lui Eminescu… vântul îi flutura (Nataliei) şuviţele scăpate e sub borurile mari. Îngenunchiat lângă ea, poetul îi potrivi părul şi o sărută pe tâmplă, apoi se aplecă şi rupse de pe mormânt fire de iarbă pe care le împleti, făcând două inele. Aceasta le-a fost logodna”.

Momentul a fost evocat de poet în „Grădina morţii”, sub titlul „Sonet”, în Sămănătorul, an.

IV, nr. 7, 13 februarie 1905,p. 100; (14).

Devorat de-acum de această dragoste, poetul se arată celor din preajmă optimist, sentiment sub vraja căruia se destăinuie cu dezinvoltură neasemuitei: „Mă simt om, am o ţintă bine definită, pentru care trebuie să lupt. Vei vedea tu în curând o schimbare desăvârşită în felul meu de a fi,şi nici un oftat nu vei mai surprinde, nici o clipă de ezitare din partea mea”, descoperim în corespondenţa poetului (15).

Dar sub o asemenea aură, pe „stăpâna adorată a fostului pribeag”, statornicitul sub faldurile iubirii şi-o vrea în legământ etern, indestructibil.

Deloc pregătit pentru o asemenea condiţie, am zice azi; sub teroarea unor crize cauzate de presiunea banului şi nu numai, mai ales pentru acele timpuri, un tânăr lipsit de siguranţa zilei, de a avea o carieră, nu putea să fie etalat ca nădejde şi bunăvoinţă socială, mai ales într-un clan precum cel al viitoarei sale soţii. Explicabil, deci, ca învăţătorul cu o prestanţă de excepţie în urbe şi o bază materială consistentă, om autoritar, poreclit în familie Abdul-Hamid, să respingă perspectiva de a avea ca ginere pe un coate goale, cu toate veleităţile sale de poet şi admirabil caracter, apreciat de atâţia. Va ceda însă curând, urmare a slăbiciunii ce i-o purta capricioasei sale fiice, care-şi va amăgi părintele prin înscrierea logodnicului la universitate, fapt real de altfel, Iosif înscriinduse la aceeaşi secţie de la filologie, pe care o urma şi aleasa inimii sale, dar fără să-şi finalizeze vreodată intenţia. La licenţă se

Revista nouă, 1/2012

prezintă împreună cu Natalia Negru, cu teza „Influenţele străine asupra literaturii române, foloasele şi relele lor”, notată cu bilă neagră de D. Onciul, iar eşecul îl determină să renunţe la diplomă, spre deosebire de soţie (16).

La rândul său, părintele îşi va calma nervii acordându-le consimţământul, dar refuzând un ajutor material mai consistent, tinerei perechi!

Una se va oficia „cu destul fast, la ţară, în iulie 1904, în prezenţa unor personalităţi de primă mână a lumii scriitoriceşti, din epocă: M. Sadoveanu, N. Iorga, Sandu-Aldea, kimon Loghi ş.a., iar mirele este văzut de tumultosul Iorga, „…în frac, pentru întâia oară. Are petală de flori de alămâi în piept, şi ochii mari, buni, îi strălucesc de bucurie sub marele păr romantic, bine clădit pe frunte” ( 17). Memorabil portret pentru apogeul strălucirii firavului poet, căzut în mrejele unei Dalile devoratoare!

Cât o fi surprins, cât nu, absenţa lui Anghel de la nunta prietenului său, destul că prietenii au păstrat discreţie. „ Să fie fost între cei doi prieteni chiar o supărare? Sau Mitif să fi fost atât de tulburat, încă de atunci, de dragostea pentru Natalia, încât să nu suporte evenimentul?” se întreabă autorul monografiei închinate poetului florilor” (18). Surprinzător, criticul adaugă o observaţie pertinentă: „De remarcat că între decembrie 1903 şi noiembrie 1903, Anghel nu mai e amintit în scrisorile lui Iosif, în ca apar des Ilarie Chendi şi N. Iorga, ceva mai rar I. Scurtu, C. Sandu-Aldea, M. Sadoveanu, kimon Loghi şi alţii (ibidem) Dar furtuna este departe încă de prăpăstioasa ei dezlănţuire!

Să respectăm deocamdată pe îngerul ocrotitor al dragostei, dăruit unei asemenea perechi care trăieşte fiorul şi bucuria iubirii, cu toată forţa ei penetrantă, ce le-a rezervat un spaţiu de linişte, cu frăgezimi poetice propice amândurora.

Mâna binefăcătoare a lui Spiru Haret, acest apostol de neegalat al învăţământului românesc, la insistenţele celor mai luminate minţi, precum N. Iorga şi M. Sadoveanu va oferi sorţi de izbândă şi tinerei familii. Lui Iosif, custode şi locuinţă în incinta muzeului Theodor Aman, iar consoartei, catedră în învăţământ.

Memorabile gesturi venite din partea unui din cei mai străluciţi corifei ai culturii româneşti,

39

neapreciat nici azi pe măsură! Ca mod de viaţă, „familia Iosif era vizitată de prieteni Sadoveanu, Chendi, Anghel… Perechea de poeţi, la rându-i se ducea să-l vadă acasă pe Coşbuc.

Seara se întâlneau cu Gârleanu, jean Bart, Beldiceanu şi alţi amici apropiaţi, la cafeneaua Bulevard, unde se citea literatură şi se comentau noutăţile din viaţa literară şi artistică. (19). Ce altceva şi-ar mai fi dorit o familie clădită sub semnul poeziei, în dincolo de această recunoaştere sinceră şi îmbrăţişată cu dragoste de maeştri literelor româneşti, ce vor da strălucire începutului de veac. Dar ca atâtea altele, marca efemerului se impregnează şi pe faţa proaspătă a lumii, după care au tânjit dureros cele două fiinţe. De reţinut că drama ce se prefigura la orizont, fusese presimţită de către poet, mai ales prin constanta sa nemulţumire cauzate e condiţiile precare de viaţă, pe care cu toate străduinţele sale n-avea, pe măsură, forţa anihilării lor. Dovada revelatorie este concretizată în mulţimea mărturiilor, bine speculate mai târziu de consoartă; mărturia supremă fiind romanul biografic „Helianta - Două vieţi stinse. Mărturisiri. (20).

Cu referire la situaţia sa concretă, extragem însemnările poetului dintr-un caiet al său, datând din 2 ianuarie 1904, în legătură cu vicisitudinile ce le îndură bântuit fiind de criza creaţiei: „Sărmanele mele proiecte literare!

Câtă vreme o să vă mai port aşa: când voi avea puţină linişte ca să mă ocup de voi mai aproape! Voi cereţi viaţă, cereţi lumină… Ah, numai o lună de pace senină, de farmecul singurătăţii plină, lipsit de grijile zilei de mâine şi a celor ce vin pe urmă - daţi-mi o lună de muncă pe an! Nu vă cer mai mult”.

Cu referire la cărţile scrise, autorul de asemenea se destăinuie: „Eu însumi cu cărţile mele sunt foarte încurcat şi n-am câştigat nimic pe urma lor, deşi toată lumea mă felicită că se vând…”, îi scrie prietenului său I. Ciocârlan (21).

Dar cea care, vremelnic, se arată sinceră în a-i oferi soţului-poet punte salvatoare, este chiar soţia-poetă, încercând să-l convingă de a se stabili la Buciumeni, dar părăsirea Bucureştiului ar fi însemnat anulare sigură!

Dezastrul căsniciei al celor doi, prin urmare, în cea mai mare pare este cauzat fără îndoială de

40

loviturile pe care poetul le suportă în plan material. Anularea custodiei muzeului Teodor Aman are urmări dramatice. Soţii sunt azvârliţi în drum, găsind efemer găzduire în casa părintească a lui Iosif. Se bucură încă de amărâta funcţie de la bibliotecă, unde însă nu are un înlocuitor nici când i se naşte fetiţa, Corina, botezată după numele eroinei romanului doamnei de Staël (22).

Pare potrivit momentul să introducem în scenă pe D. Anghel, cel care îi va fi lui Iosif prieten îngemănat-poet, şi-n cele din urmă diabolicul uzurpator al căsniciei şi al vieţii, prăbuşindu-se la rândul său, răpus de păcatul neiertător!

D. Anghel „copilul răsfăţat şi elevul dificil”, după dreapta judecată a lui M. I. Dragomirescu, venea în lumea literară dintr-o familie boierească aflată în ruină. Moştenea un temperament dual rezultat al structurii antagonice: „Sensibilitatea delicată şi visătoare a mamei, pe de o parte, iar pe de ală parte, în revers total, spiritul practic, firea pătimaşă a tatălui, cu înclinaţiile spre himere, asociind şubrezenia psihică” (23). Desigur că starea materială a familiei, intrată într-un proces fulgerător de falimentare, în urma morţii neaşteptate a tatălui. Destinul viitorului poet a fost înrâurit şi de pierderea, încă de copil, a mamei. Astfel, tânărul părăseşte liceul, apucând-o pe drumul unei bejenii moderne, respectiv călătorii, nutrind totodată „de a se realiza în poezie”.

Viaţa de boem, trăită de D. Anghel între 20 şi 30 de ani îl pune în contact cu viaţa literară franceză, boemia oferindu-i ocazia ca prin cafenelele pariziene să cunoască pe carii scriitori ai timpului: Verlaine, Oscar Wilde, Moreas, iar Emil Goudean fiindu-i prieten. Şi chiar dacă în judecăţile lor, unii biografi au contestat rolul formativ al acestei perioade în devenirea lui Anghel , etapa aceasta a vieţii fiindu-i considerată lipsită de rod, totuşi, realitatea ne-a oferit o cu totul altă imagine, respectiv la revenirea în ţară: „Anghel era un bărbat deplin format, cu o bogată cultură şi experienţă de viaţă… sensibil şi inteligent, rafinat şi îndrăzneţ, exigent cu sine şi cu alţii, se afirmase în revistele româneşti cu traduceri şi

Revista nouă, 1/2012

cu prime creaţii originale” (24). O paralelă afectivă se poate stabili şi cu destinul de tinereţe al lui Macedonski, fascinat în aceeaşi măsură de lumea Parisului cu modernitatea şi rafinamentul lui cultural.

Acum se cimentează şi prietenia dintre D. Anghel şi Şt. O. Iosif. deşi se cunoscuseră mai demult, chiar prin 1892-1893. „Încă de la Paris, Iosif îl admira mult pe Anghel, observa Sextil Puşcariu, component al grupului de români parizieni… Anghel fiind cel care profită, încă de acum, dictând prietenului său poeziile…”

Explicaţia acestei situaţii ne-o oferă E. Lovinescu: „Anghel prezenta o incapacitate aproape absolută de a scrie; era totuşi un auditiv, întrucât nu-şi vedea versul, ci şi-l auzea; fără continuitate în vorbă, devenit însă orator poetic de îndată ce cădea în transa inspiraţiei, el îşi dicta versurile, plimbându-se agitat prin cameră” ( 25).

Pertinentă observaţie, care stă de altfel la baza înţelegerii acelei înlănţuiri magice dintre ei, care va duce, pe deoparte la desprinderea poeziei române din facilitatea convenţională tematică, în care se împotmolise, dar pe de altă parte la dezastrul vieţii ambilor poeţi!

Cât priveşte creaţia poetică, influenţele sunt reciproce şi uşor detectabile pentru cei interesaţi. Iar prezenţa Nataliei va fi simţită atât în publicaţiile literare, cât şi-n cafenelele capitalei, ori călătorii, prin diverse oraşe ale ţării, însoţind pe literaţii timpului.

Dar evenimentul cel mai răsunător îl constituie naşterea poetului A. Mirea şi celebrul său Caleidoscop, rezultat al prieteniei, suflet de la suflet , cum o credea Iosif şi cu dezlănţuiri necontrolabile din partea lui Anghel, învăluiţi îndeaproape de atenţiile binefăcătoare ambilor, ale Nataliei Negru. Cronici fanteziste foarte gustate, „Pendulând între umor şi ironie, autorii …comentau cu dezinvoltură problemele actualităţii sociale, culturale şi etice…sinteză de veselie şi tristeţe, de revoltă şi resemnare, de sarcasm şi duioşie, de ură şi indulgenţă, de răbdare şi impetuozitate”, iar uneori în scăpărarea epigramatică „ e uneori ireverenţă, alteori duritate pamfletară…iar stilul urban se opune în permanenţă vulgarităţii” (26) . Am construit această acoladă pentru a motiva, oarecum, faptul că dezastrul destrămării prieteniei, ce va urma, va

fi deplâns de atâţia cititori şi prieteni.

Acest autentic „atelier de versuri”, notează M. Sadoveanu, a luat fiinţă la iniţiativa lui Anghel, „din nevoia de a-şi ţine necoborât stindardul de viaţă”, de care aşa cum remarcase şi E. Lovinescu, Anghel avea o stringentă nevoie.

(27). Şi totuşi, nu putem trece nici peste punctul de vedere al lui Romulus Dianu, care crede că ceea ce i-a apropiat pe cei doi „a fost o femeie…

De dragul ei, Iosif şi Anghel au scris cărţi în colaborare”, afirmă cercetătorul nostru (28). În privinţa întâietăţii unuia sau al altuia, critica literară s-a arătat rezervată, mai ales că „Anghel, în cavalerismul lui cunoscut, mărturiseşte Sextil Puşcariu, refuza rolul care-i era atribuit de contemporani,pe bună dreptate” Tot el îşi aminteşte că la o petrecere cu Angel şi Iosif, „de câte ori rămân singur cu unul din ei, el mă asigura că Mirea e celălalt” (29).

Dar e la această fructuoasă colaborarea celor doi poeţi, ne întrebăm, cum de a fost posibil neiertatul dezastru? Desigur, conformaţia psihologică şi, de ce nu, lipsa e scrupule a lui Anghel şi lipsa de fermitate a lui Iosif sau coagulat avalanşă distrugătoare. „Amândoi poeţii au fost sideraţi de această femeie…Unul plânge, celălalt fantazează”, va observa mai târziu G. Călinescu. Ne mirăm, ca urmare, de câtă forţă s-a acumulat în personalitatea acestei Cleopatre românce, încât să pulverizeze, prin orgoliu, voinţă orbească, mândrie, conştiinţă de sine, viaţa celor doi poeţi. Dar câtă siguranţă (naivitate?) la Iosif: „ Bietul Fulga (Anghel)!... Cu cât entuziasm vorbea aseară despre Helianta mea, se destăinuie soţiei. Cum mi-o ridica în ceruri şi-mi da sfaturi cum să mă port, spunându-mi că nici nu se aştepta ca Helianta mea să fie aşa de simpatică” (30). Oare chiar să nu fie fost conştient de pericolul ce plana peste căminul său? Sau ea încă prea devreme să poată observa noii ce se adunau vijelios pese imperiul său imaginar?

Să credem, oare, că pentru Iosif, noua glorie literară, dobândită prin această îngemănare de talente, dovadă ecoul în presa vremii, să fie fost mai presus chiar decât căsnicia sa care, la rândul ei, să fie căzut peste el ca un neprevăzut al destinului? Supoziţii!!! Ori viziunea fatalistă

Revista nouă, 1/2012

41

ale lui Minulescu să prevaleze, cum că: „Mitif era chinuit de obsesia unei aşa-zise femei fatale”?

Revenind la ideea acestei colaborări, majoritatea contemporanilor a considerat-o calea intimă şi de succes aleasă de Anghel pentru a fi cât mai mult în preajma acestei femei. La rându-i, Natalia, în căutarea de circumstanţe atenuante, de încălcare a jurământului marital, pretinde că: „încă înainte de apariţia lui Anghel, fericirea căsniciei era sfârşită”. Iar acest fiasco şi-l argumentează printr-un un gest bombă „îi mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, începând de la conduita faţă de mine (se putea altfel! n.n.), până la aceea, faţă de însuşi, se neglija complet, ca sănătate , ca igienă”. Iar, ca tacâmul să fie complet, i-ar fi mărturisit că iubeşte pe altcineva, care nu era Anghel. Şi ca disculparea „celui îndrăzneţ cu ochii” să fie totală, aruncă fără reticenţă vălul greoi al profanării unei lumi: „La apariţia lui Anghel, în menajul nostru, fericirea noastră casnică era sfârşită. A, nu, Anghel n-a stricat o căsnicie. El a apărut la timp, că avea ceva drăcesc, magnetic. Când s-a ivit, s-a făcut lumină”. Şi adaugă cu o totală lipsă de scrupule: „Anghel era infinit superior lui Iosif. Anghel era foarte inteligent. Era seducător ca un demon” Să reţinem, paginile acestea nu sunt extrase din măduva romanului său „autobiografic”, unde e oricând posibil ca intriga să îmbrace jocuri ale imaginarului, greu de prevăzut.

Contrar aşteptărilor, ele sunt declaraţii „la rece” ale împricinatei, dintr-un arhicunoscut interviu, dar lui Romulus Dianu (31).

Dar de astă dată mai de crezare pare să fie mărturisirea trăirii viscerale a degradării cuplului, din faza incipientă divulgată în paginile Heliantei: „…îmi exalta plăcerea de a trăi, beatitudinea simţurilor, drepturile artei, mai presus de-ale moralei”. Sinceră spovedanie! (32).

Dar cu referire la „drepturile artei”, cât s-a dăruit Iosif promovării dragostei sale, aşa cum s-a menţionat în repetate rânduri, o dovedeşte stăruinţa publicării creaţilor capricioasei sale soţiei în publicistica vremii., în primul rând în paginile Sămănătorului, deşi „Saturate de idilism, observă Constantin Ciopraga, cântecele şi confesiunile din «O primăvară» (volum editat

42

în 1909), purtând semnătura Nataliei IosifNegru… flori de tot felul, din grădina lui Anghel, transplantate, se ofilesc într-o seră minoră, codrul şi amintirile lui Iosif reapar neviabile”.

Asemenea, proza „nu depăşeşte miniatura sentimentală” (33).

Aşadar, după măritiş Natalia şi-a dat frâu liber hachiţelor de tot felul, excluzând îngăduinţa, blândeţea, generozitatea. Răutatea ei se vedea administrată cu o artă subtilă, declaraţii, pe sub,surâsurile unei măşti confecţionate în grabă.

Destul că în vara şi toamna lui 1908, prietenii cei mai apropiaţi asistă discreţi la procesul de „integrare” a lui Anghel în familia prietenului.

Canicula verii şi dărniciile toamnei tentează lumea la evadarea din colcăita atmosferă dâmboviţeană. Mediul de la Buciumeni-Tecuci este un colţ de rai, de unde şi insistenţele soţului faţă de soţie de a veni …însoţit de Anghel! „Avem unde-l adăposti acolo?...

Telegrafiază-mi dacă poate veni odată cu mine”.

Răspunsul soţiei vine grăbit… „ceea ce ar putea semnala că legătura ei cu Anghel începuse”. Dar să-i urmărim dulceaţa răspunsului: „Toţi sunt dispuşi să aranjeze cum e mai bine pentru găzduire lui Mitif. Tataia vrea să vă instaleze în pădure masă, pături, etc.” Dar febra pregătirilor dă ghes irascibilului Anghel de a se lăsa orbit de efuziuni sufleteşti, ce-l vor arunca halucinant pe drumul pierzaniei irevocabile. Apoi scrisoarea lui Iosif, din 4 septembrie ne oripilează: „Stau mai mult cu Mitif că e linişte desăvârşită şi pot lucra”. Iar un asemenea mediu de trai în trei, îl împinge la delir: „Acum nu mai sunt nici eu de părere să mai luăm o casă mare cu chirie, cel mult, dacă oi putea face o combinaţie cu Anghel să ne adăpostească în timpul iernei. Anghel se mută şi el în octombrie” (34).

Catalogaţi de Nicolae Iorga „poeţii cei mai în vază din România”, ei au fost prieteni nedespărţiţi până în primăvara lui 1910, când izbucnind drama, un nou capitol se deschide în viaţa şi creaţia fiecăruia”, iar Natalia, femeia implicată „nu era o cetate prea hotărâtă să reziste” (35). „Nu vrei, prietenă Natalia, să vin să te văd când ţiganca aia urâtă n-ar mai fi împovărată să execute instrucţiuni prea împovărate pentru

Revista nouă, 1/2012

firescul ei? Al d-tale Mitif”. Natalia, la rândul ei: „Îmi pierd nopţile şi mă istovesc muncind ca să pun proptele acestei căsnicii, gata să se prăvale”. Şi n-au fost puţine clipele în care Helianta a trăit exaltat „beatitudinea simţurilor”: „Trebuie să ţin seama, se divulgă împricinata, că în acest conflict intim intră şi o sumă de elemente pe care nu le pot mărturisi” (36). Însuşi Iosif are, la rândul său, o adeverire a prezenţei unui triunghi blestemat: „Mi-a mărturisit că e iubeşte, că nu mai e cu putinţă să lucrăm împreună. Mi-a propus să ne batem în duel şi tu să rămâi a celui care va supravieţui Toată fiinţa mea s-a tulburat”. Şi astfel, o prietenie se destramă dureros, iar pe ruinele ei, o floare sângerândă va prinde rădăcini. „Şi totuşi trebuie să cânt / Cânta-mi-ar popii pe mormânt”, va psalmodia poetul, bântuit de gândul sinuciderii, după mărturia prietenului său Savel. Asemeni, imaginea lui Iosif, în ipostază de pasăre cu aripile frânte, nicicând capabil să-şi mai redreseze traiectoria vieţii, ne-o prezintă şi Puşcariu, reproducându-i felul disculpării comportamentului: „Voi credeţi că e nedemn ceea ce fac şi că ar trebui să urăsc pe cea care m-a înşelat. Voi sunteţi roiţi încă de convenţiuni, dar eu în orice moment aş primi-o înapoi, în casa mea, cu braţele deschise…

Blestem n-am decât pentru acela ce calcă în picioare cele mai sfinte sentimente şi m-a înşelat şi pe mine şi o înşeală şi pe ea” (37). jalnic, totuşi, Ştefan O. Iosif nu a mai reuşit niciodată să-şi depăşească, aşadar, criza conjugală, dimpotrivă, în sufletul său s-a acutizat criza, prăvălindu-l pe panta destrămării psihice şi chiar suicid. Poetul „Cântecelor”, volum-oglindă al acestei perioade negre se reprezintă dureros: „ Dar te-am iubit atât de tare, / Şi-n veci aşa-mi vei fi de dragă, / Încât nici moartea nu-i în stare / Să frângă lanţul ce ne leagă” (Şi dacă vii…). Explicabil ca asemenea cântece pierdute să nu conţină o frântură de orizont cu lumină: „Şi-oricât te-ai apăra-mpotriva / iubirii ce-ngropai în ele / Fantoma-i tristă răsări-va, / Mereu în cântecele mele” (Cântece…). Şi dacă cei doi foşti prieteni se evitau în societate (Savel), la rândul său Natalia nu l-a părăsit imediat pe Iosif, desigur din calcul femeii ce se temea de singurătate, având şi o

Revista nouă, 1/2012

fetiţă, ce va trăi , până la moartea ei dramatică, dezastrul unei copilării infernale.

Dar să decupăm şi câteva mostre din declaraţiile de dragoste ale năbădăiosului ginerică: „În întunericul minţii mele, tu singură te plimbi iluminând, cu rochia ta albastră…te am c mine,căci te-am întemniţat de vie în sufletul meu, ca Meşterul Manole”, îi declară poetul orbit de dragoste silfidei sale… Simte chiar că-i cresc puteri urieşeşti, zeificându-se: „În minutul acesta, eu înlătur depărtările şi răstorn clepsidra lui Cronos… Te vreau şi te am… Te chem şi te spui! Aceea ce vei fi, nu a existat încă, pe aceea pe care o vreau şi o am, şi nu poate să mi-o fure nici tu, nici nimeni…” simte îndumnezeit, schimbător al destinelor, posesiv, în dincolo de ordinea fiescului: „Fac ce vreau din tine, oricât nu vrei tu. Şi tare-s mulţumit!... Dar oricât n-ai vrea tu, sunt un mag” (38). Orice-am spune, dar simptomele de natură paranoică par să-şi fie făcut prezenţa! „Să-i dai cuiva, pe rând, lumina ochilor care vorbeau, surâsul buzelor care ademeneau, surâsul dragostei, să-i intri impetuoasă în suflet… apoi într-o bună zi să-ţi iei toate şi să pleci!”, e reproşul, cântec disperat de lebădă al lui Iosif, pe care însă cine să-l mai asculte?

Natalia, împreună cu fetiţa ei hăituită de atâta instabilitate şi conflicte, se mută în locuinţa lui Angel, deşi nu era încă divorţată, prilej de interminabile comentarii în lumea mondenă a Bucureştiului.

Dar, încă din start, această relaţie se află sub semnul blestemului: convieţuirea era dificilă. Încep certurile, iar ea îl părăseşte. „Anghel nu renunţă, o ameninţă că se va sinucide, iar ea revine la el”. În cele din urmă, Iosif declară că părăseşte pentru totdeauna căminul conjugal, înlesnind astfel divorţul, pe care Natalia îl cere la 2 iunie 1911 (39).

Cine-i câştigat? Absurdă întrebare, având în vedere imaginea acestei femei, cu elucubraţiile agerului său talent al disimulării fără perdea şi măsură! Plecată inopinat la Paris, de mână cu micuţa Corina, văduvindu-l pe Iosif de dragostea fiicei sale, Natalia îşi bulversează totodată şi amantul, care va pleca pe urmele sale, promiţându-i solemn rangul de soţie.

Starea de inocenţi îndrăgostiţi, ipostază pe care

43

o afişează, este întoarsă de către cunoscuţi pe toate faţetele. Gură de Târgovişte, Cincinat Pavelescu nu se dezminte nici de astă dată, aparent dându-i, tardiv, satisfacţie lui Iosif: „ Fănică dragă, ţine-ţi firea, / Şi-alungă orice supărare, / Căci diferenţa nu e mare: / Ea va semna Natalia Mirea”.

Revenirea celor doi în ţară, este întâmpinată de o altă năpastă, ce-l va împinge pe Anghel spre limanul suportabilităţii. Incendiul de la Casa Luvru, în incinta căreia se afla şi Societatea Scriitorilor, pentru a cărei înfiinţare se zbătuse atâta, îi distruge şi locuinţa aflată în aceeaşi incintă. Este internat pentru o perioadă la ospiciu, iar prietenii pregătesc o subscripţie publică, pe care însă o refuză, fiind despăgubit de către stat… Se căsătoresc la 23 noiembrie 1911 şi, după atâtea furtuni cu bătăi apocaliptice, căsătoria ar fi trebuit să aducă limpezimi de viaţă, fapt ce nu se va întâmpla, dimpotrivă: „îmi trebuia atenţia neadormită şi puteri încordate pentru a-l ţine în frâu ca pe un cal sălbatic de impetuozitate furioasă, nu reuşeam decât hărţuind slăbiciunea ce-o avea pentru mine, înfiorându-l de departe cu primejdia că o să mă piardă” (40). Independenţa materială a femeii, obţinută ca urmare a reîncadrării sale în învăţământ şi a moştenirii pe linie familială, după cum se a vedea, îi amplifică personalitatea şi rezistenţa, în faţa acestui „homo duplex”, cum îl va caracteriza tânărul poet fantezist Victor Eftimiu. „Fără îndoială, Anghel era un soţ gelos şi violent, observă autorul monografiei lui Anghel, însă şi Natalia era geloasă, cochetă până la uşurătate, ambiţioasă şi voluntară” (41). Se victimizează însă cu dezinvoltură: „…nu mai ştiam de e noapte şi zi şi o disperare cumplită mă apuca. Atunci mi-am dat seama de groaznicul meu destin” (42). Tardiv!

O primă îndoliată cădere de cortină o constituie frângerea lui Iosif, la 22 iunie 1913,lovit de congestie cerebrală. Au rostit elogii N. Iorga şi Bogdan Duică, iar Chendi şi Goga îi vor deplânge dispariţia, în revistele vremii, Luceafărul şi respectiv Flacăra” (43).

Posibil că şi sub această lovitură, hăituiala din cuplul Anghel-Natalia să se fi amplificat continuu. Şi acel ultim gest al lui Iosif, ce l-a constituit

44

volumul „Cântece” dedicat în totalitate femeii fatale, să-i fie amplificat imaginea suferinţei, amestecată cu o milă sinceră, venită din partea celor apropiaţi: „Faţa lui era atât de muncită, mâhnirea lui pentru trecut atât de fără scăpare, încât ne simţeam chemaţi către infernul lui” nota mai tânărul poet Tudor Arghezi. (44). Şi se lasă cortina.

Toate se finalizează în cele din urmă, într-un decor de melodramă ieftină (să-mi fie scuzată etichetarea!).

Cuplul se afla acasă la Buciumeni, după o călătorie cu peripeţii şi accente de necontrolat pe tren*. Era ora 10,30 dimineaţa. Natalia, în toiul cerţii, i-a strigat soţului că vrea să divorţeze şi că pleacă la casa părintească din aceeaşi comună.

Minuţia reconstituirii momentului fatal, împlinită de I. M. Dragomirescu, nedepăşitul monograf al lui D. Anghel, ne obligă, din respect, să nu ne abatem de la scenariul său, atât de veridic: „Când ea s-a apropiat de uşă, Mitif tras cu revolverul pe care-l avea lângă pat. (Gestul să-i fi fost, cumva premeditat? - n.n.), rănind-o uşor la coapsă. S-a ridicat, a pansat-o la rana care nu era gravă, apoi aşezându-se în pat şi-a descărcat un foc de revolver şi asupra sa. (Cf. Procesului verbal al procurorului Tribunalului judeţean Tecuci). Medicul care l-a consultat imediat, a constatat că starea lui este gravă, căci se pot ivi complicaţii; prezintă o sare de astmă cardiacă şi dureri violente în regiunea cordului, îşi păstrează însă luciditatea minţii.

Chestionat de autorităţi, răspunsurile sale ne siderează: Procurorului i-a cerut să-l lase n pace ca să moară ! Asemenea,s-a opus directorului prefecturii: „Nu voi da nici o relaţiune autorităţilor. Sunt chestiuni intime şi dacă voi scăpa cu viaţă, ceea ce nu cred, mă voi sinucide din nou”. Medicii au cerut să nu se insiste (45).

S-ar mai fi schimbat ceva, aşa cum s-a presupus, chiar şi de către Natalia, că dacă în vertijul său, Anghel, pe patul de suferinţă ar fi avut alături chipul femeii-destin?

Destinul i-a fost însă pecetluit pe vecie. La 13 februarie 1914, după amiaza, dramatica poveste a lui Anghel să se încheie prin moarte.

Revista nouă, 1/2012

Interesant cum câteva condeie de primă mână ale timpului au încercat să imortalizeze drama, prin scrieri diverse: L. Rebreanu un roman neterminat, „Şarpele”; Claudia MillianMinulescu, o piesă de teatru; la care se mai adaugă mulţimea articolelor, interviurilor, profilurilor literare etc., dar romanul femeiifatale, „Helianta” se pare că a răzbit peste toate, imprimând a doză (discutabilă) de credibilitate, şi chiar victimizând-se*.

Dar, dincolo de toate intemperiile prin care viaţa ne bate adesea, o floare, în semn de respect, îi aşează autorul monografiei pe mormânt: „Ieşit din făgaşul stării lui sociale, prin prăbuşii şi zig-zaguri, viaţa lui Anghel i-a fost nesigură, dezechilibrată, aventuroasă pe toate planurile, dezordonată şi roasă de anxietăţi” (46).

Cât priveşte imaginea celor doi poeţi, Iosif şi Anghel, ea s-a estompat în veacul nostru tumultuos şi predispus uitărilor de tot felul.

Probabil că doar o exigentă comandă educativă, emisă de o instanţă înregimentată în ideea dăinuirii noastre, va oferi generaţiilor ce va să vină, posibilitatea întâlnirii cu fiorul poetic emanat de creaţiile acestor poeţi şi ale altora ca ei,luciri stelare şi de vis!

Iar dramele lor, de ce n-ar face şi ele parte din cronica acestui Neam, cu fericirile şi nefericirile lor! ?

————— 1 Ion Roman, Şt. O. Iosif, EPL, 1964, p. 9 2 ibidem 3 ibidem 4 C. D. Fundoianu, Cum l-am cunoscut pe Iosif; Cf. ibidem,p. 23.

5 ibidem 6 ibidem, p. 41 7 ibidem, p. 42 8 ibidem , p. 44 9 ibidem 10 ibidem, p.82 11 Din scrisorile lui Iosif, ibidem, p. 83.

12 , 13, 14, 15: ibidem 16 Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900-1918, Editura junimea, 1970, p. 197 17 N. Iorga, O nuntă la ţară. În Tecuci, cf. Ion Roman, op. cit., p. 87, subsol, nota 2.

18 M. I. Dragomirescu, D. Anghel, Editura Minerva, 1988, p.124

Revista nouă, 1/2012

19 ibidem,p. 8 20 Natalia Negru, Helianta. Două vieţi stinse.

Mărturisiri, Editura Viaţa Românească, 1921, p. 9 21 ibidem 22 Ion Roman, op. cit. p. 89 23 M. I. Dragomirescu, op. cit.,p. 125 24 ibidem, p. 110 25 Eugen Lovinescu, Memorii, 1900-1916, 1936, p. 149 26 Constantin Ciopraga, op. cit.,p. 347 27 M. Sadoveanu, Opere, vol. XVI, 1959, p. 579 28 În M. I. Dragomirescu, op. cit.,p.172 29 Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, 1968, p. 215.

30 M. I. Dragomirescu, op. cit.,p. 215 31 Romulus Dianu, Cu doamna Natalia Negru despre Iosif, Anghel şi alţii, în Rampa, XIV, 18 februarie ,1929, Cf. ibidem 32 Natalia Negru, op.cit.,p. 151 33 Constantin Ciopraga, op.cit.,p. 14 34 M. I. Dragomirescu, op.cit.,p.125 35 ibidem 36 Natalia Negru,op.cit.,p 152 37 M. I. Dragomirescu, op.cit.,p. 152 38 ibidem,p. 1339 ibidem, 21 40 Helianta… p.180 41, 42 ibidem p.259 43 Constantin Ciopraga, op. cit., p.198 44 Tudor Arghezi, Scrieri, XXVII, Proze, 1975, p.p. 123-125 45. M. I. Dragomirescu, op. cit., p 267 46 ibidem * L. Rebreanu, Şarpele.

Confirmarea preocupării lui L. Rebeanu pentru elaborarea romanului „Şarpele” rămas în faza de proiect, ne-o confirmă Addenda, Note, Comentarii, Variante, la L. Rebreanu, Opere 6, Ediţie critică de Nicolae Gheran , Variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu, Editura Minerva, 1974 din care extragem, fragmentar: «Deseori comentatorii operei fac referiri la un roman „Şarpele”, de asemenea abandonat.

Ne-au rămas proiectele cărţii şi două fragmente publicate de Rebreanu: Răsfrângeri, în Cetatea literară, I (1926), nr. 2 şi Alina în Universul literar, XLI, 1925… Cartea a fost gândită în 1918, fapt dovedit de însemnările autobiografice le

45

literaturii, literatura lumii moarte (fragmente) «Lumea a fost profund şocată de cele întâmplate. Şi ca în toate cazurile de acest fel, faptele au căpătat şi alte contururi, trecând pragul legendei.

Supravieţuindu-le cu mult celor doi poeţi pentru care se dovedise a fi fost femeia fatală, Natalia Negru (1882-1965) a scris şi ea poezie şi proza şi a tradus din Ovidiu şi din alţi mari poeţi ai lumii. Dar cea mai interesantă carte a ei va rămâne Helianta, cea în care se confesează pe larg şi în care derulează, secvenţă cu secvenţă, „filmul” relaţiilor sale cu St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Evident, mărturiile ei au o mare notă de subiectivism, dar informaţiile pe care le aduce despre cei doi scriitori sunt de mare ajutor tuturor celor care caută să afle şi să înţeleagă două personalităţi ale literaturii române de la începutul secolului XX, văzute mai ales prin prisma omenescului, a caracterului şi firii lor.

Felul în care s-au desfăşurat evenimentele până în momentul în care Dimitrie Anghel şi-a tras un glonte în piept pare a depăşi chiar şi imaginaţia unui romancier - de unde şi reconfirmarea unui vechi adevăr: viata întrece uneori chiar şi literatura prin neaşteptatele răsturnări de situaţii şi de evenimente ce se pot derula pe canavaua destinelor. Nu întâmplător, un mare scriitor ca Liviu Rebreanu intenţionase să scrie un roman având ca subiect dramatica poveste a celor trei personaje.» g

semnal semnal semnal semnal

lui Rebreanu: „Cheia” romanului o constituie drama „căsniciilor succesive ale scriitoarei Natalia Negru cu poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, dramă încheiată prin moartea timpurie şi tragică a doi dintre creatorii prestigioşi ai vremii”. Notaţiile scriitorului ne introduc în vălmăşagul acestor relaţii, puternic transfigurate artistic. Primele nume menţionate dezvăluie punctul de pornire: Alina, Iosif, Anghel… În versiunea literară „Iosif” va deveni „Miron Mugur” iar „Anghel” „Urban”. Profilul eroinei…: „Alina”- tipul femeii numai corp, fără cap, frumoasă, voinică (Mie îmi face impresia deseori că nici n-are cap, că e un singur şi imens morman de carne vie, trandafirie dacă vrei, excitantă, otrăvitoare…), durdulie, ochi verzi, ca marea, schimbători.”… Reţinem doar conflictul iniţial, respectiv capitolul XI, cu notaţia: „Anghel cu revolverul”, invită la apropieri cu începutul şi sfârşitul romanului „Adam şi Eva”. Fabulaţia diferă însă total, punctele de contact rămânând minore. Reproducem doar conflictul iniţial: doi bărbaţi iubind aceeaşi femeie… La 6 octombrie 1918, Rebreanu îşi anunţa soţia:” Am început cu bine romanul „Şarpele”, comunicându-i titlurile de capitol…Ceea ce ni se pare semnificativ în istoria cărţii priveşte, din nou, procesul transfigurării artistice. Ca şi în cazul romanelor anterioare, Rebreanu este tentat, la început să confere adevărului locul primordial, ulterior subordonând totul ficţiunii. Şi aşa, din toată povestea iniţială, rămâne un „cântec de iubire”, „doi ochi verzi”, şi un „revolver”» (pp. 334-336).

Florentin Popescu, Triunghiul cu dragoste şi

semnal semnal semnal semnal

46

Revista nouă, 1/2012

historia mirabilis

Col. (r) Marian DULă Câmpina şi comunitatea germană în august 1944.

Contribuţie la o monografie ocalitatea Câmpina a atras numeroşi cetăţeni străini la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, datorită extracţiei şi exploatării petrolului în localitate şi împrejurimi. Încă din 1860 încep să se stabilească în Câmpina specialişti în petrol, majoritatea romano-catolici, veniţi din străinătate. În anul 1912, Câmpina avea 8.511 locuitori, din care 95 erau muncitori străini, iar în anul 1924, deşi aportul specialiştilor români în petrol se măreşte considerabil, Câmpina avea 1.185 străini la o populaţie totală de 12.937. Dintre străini, un număr de 264 erau germani.

In anul 1899 se înfiinţează, pentru copiii cetăţenilor germani (majoritatea petrolişti), şcoala germană. În acelaşi an se înfiinţează Parohia Romano-catolică, iar Biserica Sfântul Anton de Padova a fost construită între anii 1904-1906, fiind consacrată în anul 1906.

Proiectul a fost susţinut de ing. Anton Raky şi este construită în stil baroc. În timpul Primului Război Mondial, Câmpina a avut parte de o vizită importantă. În octombrie 1917, când România pierduse controlul militar asupra sudului tarii, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, însoţit de mareşalul Von Makensen vizitează schela şi rafinăria “Steaua Română”.

Populaţia de origine germană s-a manifestat în toate planurile dezvoltării localităţii: în industrie, construcţii, cultură, viaţa socială. În momentul declanşării celui de-al doilea Război Mondial comunitatea germană era integrată societăţii câmpinene.

Specialiştii militari şi tehnicienii sosiţi încă din

L

Revista nouă, 1/2012

anul 1940 supravegheau, alături de inginerii autohtoni, producţia de petrol necesară avioanelor, tancurilor, camioanelor ce urmau să participe la război.

In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, petrolul românesc propulsa o mare parte din maşina de război germană. Wehrmacht-ul, pentru a proteja această importantă lucrare, a staţionat la apogeul războiului 200.000 de soldaţi în România, cei mai mulţi dintre ei concentraţi în centrele de producţie şi rafinare petrolieră, cum era şi Câmpina. Specialiştii germani în petrol, prin intermediul companiei de stat germane petroliere, erau de asemenea prezenţi în ţară, unde supervizau şi îndrumau pe colegii lor români. Pentru cazarea acestor specialişti, Wehrmacht-ul a construit o serie de case de cea mai bună calitate, iar pentru cartiruirea trupelor a construit cazărmi moderne. În dorinţa de a profita cât mai mult de petrolul prahovean şi în acelaşi timp de a proteja instalaţiile de prelucrare a acestuia, existente în oraş, precum şi din alte considerente militare, trupele germane au folosit şi amenajat cele două cazărmi, cea de la intrarea în oraşul Câmpina dinspre Ploieşti şi cea de la ieşirea spre Sinaia.

Nu este lipsit de importanţă sa prezint câteva date despre cazărmile din localitatea Câmpina. În anul 1939 la intrarea dinspre Ploieşti a existat o mică clădire în care se afla o companie de militari se aparţinea de Regimentul1 Roşiori, subunitate ce avea sarcina de a asigura paza schelelor petroliere. În anii 1935 – 1936 se construieşte actuala cazarmă (pavilionul dinspre stradă şi anexele) în care a funcţionat Regimentul1 Infanterie Uşoară „PRINCIPELE CAROL” comandat de colonel Fâlciu. În anul 1941 această unitate plecat pe front, iar în clădire se constituie şi funcţionează o unitate de moto-mecanizate comandată de colonel Benedict. În vara anului 1942, unitatea românească moto-mecanizată pleacă şi ea pe front, clădirea 47

fiind folosită acum de prima unitate germană de tancuri sosită în România. Până în anul 1944 în această cazarmă s-au perindat mai multe unităţi militare germane şi române, venite de pe front pentru refacere. După 23 august 1944 cazarma a fost folosită un timp de sovietici, apoi a rămas în folosinţa unui Regiment de Transmisiuni al M.Ap.N. dislocat în 1956 la Someşeni – Cluj. În clădirea Scolii de Subofiţeri, construită în parcul Dr. Istrati, după război s-au instruit subunităţi în cadrul Regimentului 1 Securitate pentru ca în anul 1949 să ia fiinţă aici Centrul de instrucţie pentru trupele de securitate.

După ce în anul 1952 suferă nişte lucrări de extindere şi renovare (prin decretul 232/1952 se ia de la cetăţenii din jur 387.370 m 2 ), îşi reduce activitatea, urmare şi a reducerii misiunilor trupelor de securitate de prindere şi capturare a unor elemente duşmănoase, astfel ca între anii 1954–1956 figurează doar ca centru de instrucţie a unei companii de securitate din Brigada Securitate.

La 23 august 1944, în zona petroliferă, se găseau 26 000 de soldaţi germani, aproximativ jumătate din totalul efectivelor germane din zona de interior. Cea mai puternică unitate era reprezentată de Divizia 5 Apărare Antiaeriană, aflată în zonă încă din vara anului 1941, comandată de generalul kuderna, ale cărei efective se ridicau la aproximativ 10 000 de militari încadraţi în 32 de divizioane de artilerie (12 divizioane de tunuri de calibrul 88 mm., 16 divizioane de tunuri de calibrul 37 mm. şi 20 mm., 4 divizioane de tunuri grele de 105 mm.) şi alte subunităţi de profil. Divizia 5 Apărare Antiaeriană îşi avea punctul de comanda la castelul Voila. Aceasta se găsea în subordinea generalului-locotenent Alfred Gerstenberg, şeful Misiunii Militare a Aerului, numit „Comandantul german al zonei petrolifere” (Deutscher kommandant des Erdölgebietes).

O altă importantă forţă combativă era reprezentată şi de subunităţile Brigăzii de 48

apărare pasivă (comandant: generalul Teschner), alcătuită din subunităţi chimice şi fumigene (8 batalioane), o unitate de pompieri, un tren blindat şi un batalion de tancuri. O altă unitate aflată în zonă, Brigada tehnică (comandant: generalul Brandt), era compusă din trupe motorizate de intervenţie (8 batalioane).

Din unele informaţii de arhivă reiese că în localitatea Câmpina se aflau două unităţi germane: Regimentul 5 Apărare Pasivă şi Divizionul 190 Aparare Antiaerină. Într-o lucrare recentă (Luptele Wehrmachtului în România 1944, apărută la Bucureşti, Editura Militară, în anul 2004, autor locotenentcolonel klaus Schönherr ), dedicată luptelor purtate de Wehrmacht pe teritoriul României în 1944, se precizează că luptele din Câmpina au atins punctul culminant la 25 august 1944, orele 16, când Batalionul de pompieri german dislocat în acest oraş a atacat uzina „Concordia”, fiind înfrânt şi silit să capituleze. În consecinţă, cercetări ulterioare, inclusiv la nivel local, pot aduce importante clarificări în această privinţă.

Generalii kuderna, Teschner şi Gerstenberg au căzut prizonieri în urma luptelor din regiunea petroliferă. În ceea ce priveşte cealaltă parte, Armata română, lucrurile stau cam în felul următor: Trupele române dislocate în zona PloieştiCâmpina în vederea eliberării regiunii petrolifere aparţineau Corpului 5 Teritorial, comandat de generalul Constantin VasiliuRăşcanu, cu un efectiv cuprins între 23 000 şi 25 000 de oameni, conform surselor. Dintre unităţile subordonate acestui corp amintim: Detaşamentul 18 Pază, Brigada 4 artilerie Aparare Antiaeriană, regimentele 7, 22 şi 32 Infanterie Instrucţie, câte un batalion din regimentele 10 Roşiori şi 2 Călăraşi, un divizion din Regimentul 3 Călăraşi, un pluton de tancuri (grupa specială moto) din Divizia 1 Blindată, Şcoala de ofiţeri rezervă infanterie nr. 1, Şcoala de ofiţeri cavalerie Târgovişte.

Planul comandamentului român din regiunea petroliferă prevedea împingerea Revista nouă, 1/2012

spre sud a rezistenţelor germane dislocate în regiunea subcarpatică începând de la nord de Câmpina până la localităţile din sudul oraşului. Această concepţie pornea de la necesitatea de a degaja de orice prezenţă militară inamică zona Văii Prahovei şi de a întârzia deplasarea trupelor germane spre zona Braşov.

La Câmpina au acţionat, încă din dupăamiaza zilei de 25 august 1944, subunităţi din Regimentul 1 Roşiori şi Divizia 1 Blindată.

O unitate germană aflată la Urleta (sud-est de Câmpina) a fost atrasă într-o ambuscadă de un batalion din Regimentul 6 Dorobanţi, iar două plutoane de elevi ai Şcolii de ofiţeri infanterie de rezervă nr. 1 din Ploieşti, dislocată la Slănic, comandate de locotenentul Petre Ionescu şi care fuseseră deplasate rapid în zonă, au dezarmat unitatea germană din comuna Cornu (nordest de Câmpina).

Ulterior, un batalion german care se deplasa dinspre Urleta în direcţia Câmpina a fost obligat să se predea după ce a fost atacat de un detaşament compus din subunităţi aparţinând Regimentului 3 Călăraşi, Regimentului 6 Călăraşi Gardă „Mihai Viteazul” şi Regimentului 9 Vânători Gardă (care au acţionat dinspre est), în timp ce din vest au atacat subunităţi ale Regimentului 22 Infanterie Instrucţie, Regimentului 10 Roşiori, Regimentului 2 Vânători Gardă şi Batalionului 4 Vânători Moto Instrucţie.

Trupele române din zona Câmpina s-au deplasat în zilele următoare spre sud, interzicând deplasarea inamicului pe şoseaua Ploieşti-Câmpina, la nord de localitatea Băneşti. Formaţiunea hitleristă instalată la sud de această localitate a fost capturată la 29 august; în aceeaşi zi forţele române au interceptat şi dispersat o coloană germană de tancuri care încerca să pătrundă spre Câmpina.

La vest de Câmpina, în apropiere de localitatea Urseiu (la nord de Vişineşti, Revista nouă, 1/2012

Dâmboviţa), pentru lichidarea unei coloane germane aflate în retragere au acţionat câte un escadron aparţinând Şcolii ofiţeri de cavalerie şi Regimentului 10 Roşiori. În Cimitirul de Onoare al Eroilor din municipiul Câmpina odihneşte soldatul VANCO IOSEF, care a făcut parte din Regimentul 9 Vânători de Gardă şi a decedat pe data de 27.08.1944 si, probabil, a căzut în luptele de la Urleta. Tot acolo sunt semnele de căpătâi ale elevului caporal BOTEZ IOAN, din Şcoala de Aviaţie, decedat la 25.08.1944 şi soldatul STAN NICOLAE, din Flotila 1 Bombardament, decedat la 01.09.1944. În acelaşi cimitir sunt înhumaţi şi doi ostaşi germani necunoscuţi, decedaţi în ultima parte a şederii trupelor germane pe teritoriul Câmpinei. Din păcate nu avem date despre soarta prizonierilor germani, capturaţi de trupele române. Cel mai probabil au cazut în mâinile sovieticilor, pentru că trupele române, în prima parte a campaniei în vest nu erau pregătite sa aibă grijă de prizonieri.

Din relatările contemporanilor evenimentelor rezultă că despărţirea de conducerea marilor unităţi şi de specialiştii germani s-a făcut cu condescendentă, emoţional şi cu regrete, coloana fiind însoţită până la ieşirea din Câmpina, unii colaboratori ai misiunii germane părăsind zona împreună cu aceştia. Pentru a evita conflictele armate de pe Valea superioară a Prahovei, coloana sa îndreptat spre Slănic şi, la 31 august, în urma unei confruntări armate, o parte din persoanele care însoţeau pe militarii germani, a fost capturată. Şi de data aceasta, Câmpina a fost altfel decât restul ţării, dovedind faptul că locuitorii municipiului sunt speciali, făcând notă aparte faţă de ceilalţi locuitori ai judeţului şi ai ţării, în general.

g 49

historia mirabilis

Codruţ Constantinescu O altă Românie: Germanofilii

N

u am citit cartea „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”1 când a apărut, în 2009 (Mea Culpa!) însă ultima carte scoasă de Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 19502 m-a făcut să îmi îndrept atenţia şi către prima parte a unei posibile trilogii extrem de interesante căci, nu mă îndoiesc asupra faptului că interesul domnului profesor Lucian Boia s-ar putea îndrepta şi către poziţionarea intelectualilor români în perioada anilor 1950-1990. Volumul „Germanofilii.

Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” reprezintă un studiu deosebit de instructiv faţă de poziţionarea unei bune părţi a elitei intelectuale româneşti în preajma Primului Război Mondial şi a dilemei: cu cine şi împotriva cui se aliază România? Îmi place din lectura fiecărei cărţi scrise de Lucian Boia faptul că înveţi ceva de fiecare dată, ştii sigur că nu vei străbate aceleaşi cărări bătătorite ale obositei istoriografii naţionaliste româneşti, asta şi pentru ca fiind un istoric adevărat, Boia merge la surse (presa perioadei, memoriile actorilor implicaţi, documentele Academiei etc.) nu accepta re-pre-luările la cinşpea mână.

In plus, are simţul relativului care este foarte important în a judeca evenimente pe care tu nu le-ai trăit dar al căror final (fericit sau nu) îl ştii. „Dreptatea istorică este foarte relativă şi depinde mai puţin de trecut cât de punctul de observaţie al prezentului. La sfârşitul Primului Război Mondial, dreptatea proclamată a fost a acelora care se pronunţaseră pentru acţiunea împotriva Puterilor Centrale; adversarii acestei soluţii au fost priviţi ca nişte rătăciţi, dacă nu chiar trădători. Şi astăzi, interpretarea dominantă merge în aceeaşi direcţie: misiunea

50

României a fost de a elibera Transilvania”3 Noi, în continuare, avem iluzia, inculcată atât de sistemul educaţional comunist în care se preda o istorie falsificată în proporţie de cel puţin 50%, interpretată, reinterpretată, schilodită, dacă nu chiar violată, departe de un minim bun-simţ dar şi de cel postdecembrist, care a menţinut filonul unităţii naţionale şi al luptei împotriva asupritorilor străini că lucrurile au fost simple în 1916: era evident că trebuia să îi eliberam pe fraţii noştri ardelenii (implicit, lăsându-i de izbelişte pe fraţii noştri basarabenii).

Boia dovedeşte foarte limpede atât în această lucrare cât şi în Capcanele istorie că tabloul cuprinde foarte multe nuanţe care merită analizate, disecate şi, cel mai greu, asumate.

Nu ştiu cât de greu este să acceptăm dar nu am fost un popor format numai din eroi şi caractere sau numai din laşi şi colaboraţioniştii oricăror regimuri (străine sau autohtone), combinaţia dintre cele doua extreme fiind o constanta a istorie noastre. În plus, cele doua lucrări importante ale profesorului Boia vin sa zgâlţâie puţin fundaţia de beton a edificiul panteonului interbelicului romanesc. Imaginea idilica a interbelicului romanesc este foarte departe de adevăr. Oameni politici venali, lipsiţi de scrupule (în frunte chiar cu Majestatea

Revista nouă, 1/2012

sa Carol al II-lea) sau partide politice tip ciupercă au exista cu duiumul şi atunci ca şi acum. Oameni de cultură ahtiaţi după onoruri, bani, situaţii erau numeroşi şi atunci ca şi acum.

Lucrarea este bine delimitată în două componente importante: o parte teoretică, de analiză istorică, de plasare a contextului, fapt esenţial pentru a înţelege opţiunile detestaţilor germanofili precum şi de o prezentare ordonată alfabetic a germanofililor. În istoria oficială şi îngustă Puterile Centrale (Germania, AustroUngaria şi statele care i s-au asociat precum Bulgaria şi Imperiul Otoman) au fost puse la zid, fiind considerate singurele responsabile pentru declanşarea măcelului din 1914 însă „există şi o dreptate a celuilalt, care nu mai poate fi ignorată odată ce ne consideram europeni. Dacă în această privinţă, ca în atâtea altele, românii au încă o întârziere, francezii şi germanii, depăşind cea mai puternică dintre adversităţile care au dezbinat şi însângerat Europa, se dovedesc deja capabili să-şi rescrie istoria comună, fără judecăţi discriminatorii.”4 Într-adevăr, îi dam dreptate lui Lucian Boia „Dacă n-ar fi reacţionat, Austro-Ungaria si-ar fi pierdut credibilitatea atât pe scena europeană, cât şi în faţa propriilor popoare. Nu urmărea scopuri expansioniste, fiindcă nu i-ar fi servit la nimic - dimpotrivă - să-şi introducă între frontiere alte sute de mii de slavi.” E drept, şi-ar fi pierdut credibilitatea dar şi-ar fi prelungit existenţa.

Insa aceasta nu aveau cum sa o ştie decidenţii austro-ungari din 1914 când însăşi ideea de război mondial in sine nu exista (în mod paradoxal, contele Tisza, premierul Ungariei, se declarase iniţial împotriva războiului). Putem fi siguri că nici ei, ca nimeni de altfel in epoca nusi imaginau faptul ca războiul va lua o asemenea amploare şi, mai mult, ca va dura mai bine de patru ani! „Nu este cazul nici să fie idealizată Serbia, ţara care a manifestat, împreună cu celelalte componente ale Iugoslaviei, pe tot parcursul secolului al XX-lea, un potenţial de instabilitate, anarhie şi terorism cu totul ieşite din comun. Faţa de masacrele recente din Bosnia, perioada stăpânirii austro-ungare apare de-a dreptul idilică.”5 În general, Lucian Boia preferă să nu intre în

Revista nouă, 1/2012

multe detalii despre parcursul profesional al acestor după Primul Război Mondial însă din ce am constatat, marea majoritate a acestora nu au avut prea mult de suferit în România Mare.

Evident, colaboraţionismul lor era variabil, unii dintre ei chiar s-au pus în slujba autorităţilor germane de ocupaţie (precum TzigaraSamurcaş, devenit prefect al Politiei Capitalei sau P. P. Carp care plănuia nu numai să prezideze un guvern român pro-german, dar doar după definitivarea înfrângerii României prin ocuparea şi a Moldovei dar şi înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, nedemnă să mai conducă România) în timp ce alţii doar au rămas în teritoriul ocupat, colaborând sau nu cu germanii (mai ales la publicaţiile scoase în timpul celor doi ani de ocupaţie militară). Unul din gesturile cele mai clare ale colaboraţioniştilor români a fost iniţierea, la sugestia germanilor, a unui manifest semnat de personalităţi culturale, politice dar şi religioase (mitropoliţi ortodocşi) care a fost multiplicat şi aruncat în tranşeele soldaţilor români prin care se cerea încetarea unei inutile vărsări de sânge (apel explicit la dezertare). “Este interesant de urmărit şi proporţia germanofililor pe regiuni istorice.

Germanofilii moldoveni sunt mai numeroşi decât germanofilii munteni. Muntenii nu sunt atât de preocupaţi de propria provincie şi se identifică astfel mai uşor, cu România; se aflau oricum în poziţie dominantă: capitala la Bucureşti, cea mai mare parte a burgheziei şi elitei politice, de obârşie muntenească.

Moldovenii aveau însă o prolemă cu Moldova, care după unirea din 1859 nu încetase să piardă din substanţă în favoarea Muntenie. (...)

La 1859 Bucureştiul număra 120.000 locuitori iar Iaşiul 65.000 aşadar pe jumătate din populaţia oraşului care avea să devină capitala unică a ţării. În 1912 Bucureştiul atinsese 340.000 de locuitori, în timp ce Iaşiul abia depăşea 75.000, un raport de 5 la 1.” Uşor explicabilă această stare de spirit, după cele petrecute în secolul al XIX-lea, decuparea Basarabiei, revenirea celor trei judeţe sudbasarabene în 1856 şi confiscarea lor iară în 1878 “Faţă de Rusia, moldovenii manifestau

51

o sensibilitate mai acută decât muntenii.

Pericolul rusesc privea România în ansamblu, dar Moldova în şi mai mare măsură. Iaşiul se afla la doi paşi de frontieră.”6 Nu ar trebui uitat nici faptul că Muntenia avea o economie mai dinamică decât cea din Moldova, extinderea peste Carpaţi putând să-i favorizeze prin câştigarea unor pieţe importante. Şi, să nu uităm, rezervorul de cadre administrative româneşti se afla tot în Muntenia. Fascinantă şi tăinuită a fost şi atitudinea liderilor transilvăneni care nu prea s-au înghesuit să promoveze cauza intrării României în război pentru a-i elibera. În plus, nu este deloc sigur că doreau să fie eliberaţi de români! În afara câtorva adepţi furibunzi ai Antantei (printre care se număra, la un loc de onoare, poetul Octavian Goga) majoritatea ardelenilor din Regat au fost foarte rezervaţi, dacă nu de-a dreptul germanofili (pentru că, până la urmă, toţi îşi făcuseră studiile universitare la Viena sau Berlin, fiind germanofoni dar şi bine impregnaţi cu cultura germană). Celebru rămâne cazul renumitului lingvist Sextil Puşcariu care se afla în vacanţă în România, la Techirghiol în iunie 1914 când izbucneşte războiul între Serbia şi Austro-Ungaria şi care nu ştie cum să ajungă mai repede acasă, la Braşov pentru a se prezenta la incorporare. În armata k.u.k.! Avea să fie trimis pe frontul din Italia unde a stat (nu a luptat!) până în 1918 (nu chiar în prima linie, dar ce mai contează?!)7 Ce să mai spunem de liderii politici ardeleni din Transilvania care „şi-au exprimat fidelitatea faţă de dubla monarhie”8 Doar Iuliu Maniu a fost şi el ofiţer în armata austro-ungară, ajungând în toamna lui 1918 să menţină ordinea la Viena, comandând regimentele transilvănene! „Pentru intelectualii transilvăneni (ca şi pentru cei bucovineni) alegerea era destul de complicată. Mai complicată, oricum, faţă de cum au apărut până acum lucrurile în evocări istoriografice. A contat faptul că erau în genere de formaţie culturală germană, spre deosebire de majoritatea intelectualilor din Regat, instruiţi în spiritul culturii franceze.”9 Pentru ei, „abia după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi doar după

52

prăbuşirea ordinii interne din imperiul dualist, alegerea a devenit clară: între perspectiva de a rămâne ataşaţi Ungariei şi a se uni cu România, hotărârea nu putea fi decât una, şi practic unanimă.” Mitul bunului împărat, unul utopic, întreţinut de către propaganda austriacă (şi pentru a-i ţine sub presiune pe maghiari) se sfărâmase iar ataşamentul pentru dinastia de Habsburg, care nu trebuie minimalizat chiar dacă a produs rezultate minime pentru românii din Ungaria, a dispărut pentru că dinastia s-a prăbuşit în ruinele imperiului.

Relevant pentru distanţa de la implicarea spirituală şi propagandistică în determinarea unei direcţii de acţiune majore în existenţa unui stat precum este declanşarea unui război şi urmarea pe tărâm concret a consecinţelor acestei implicări este faptul că „foarte puţini membri al elitei intelectuale, inclusiv oameni tineri şi dintre cei care ceruseră insistent intrarea României în război, au luptat pe front.

Unii au fost mobilizaţi în spatele frontului (M. Sadoveanu care a editat in 1917-18 ziarul România, destinat ostaşilor) alţii nici nu au fost mobilizaţi, pe motive formal justificate, dar nimic nu i-ar fi împiedicat să se prezinte voluntari”10 Figuri aparte fac G. Topârceanu, care a luptat la Turtucaia, fiind luat prizonier de bulgari care-l critică pe celebrul E. Lovinescu, foarte antantofil dar care n-a participat deloc la acţiunea militară a României chiar dacă era în floarea vârstei, născut fiind la 1881- în 1916 avea 35 de ani!) dar şi Camil Petrescu care, e drept, nu era celebrul scriitor interbelic, însă experienţa a folosit-o în scopuri literare în bine-cunoscutul său roman „Ultima noapte de pace. Prima noapte de război” Rebreanu, chiar daca a scris Pădurea spânzuraţilor nu a luat parte nici el la război! Greul a rămas pe umerii ţăranului român, în mod natural, poate şi din cauza proporţiei zdrobitoare pe care o cunoştea ţăranul român în rândul populaţiei României antebelice (aprox. 90% )11 care era cel mult indiferent fata de marele ideal naţional de unire al tuturor românilor, după cum bine o observa Constantin Argetoianu în Memoriile sale „Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi

Revista nouă, 1/2012

traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise - erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma la două noţiuni: concentrare şi rechiziţii. Ţăranul român s-a bătut foarte bine, a fost un admirabil soldat, fiindcă din fire este nepăsător, răbdător şi supus dar a intrat în război fără nici o vlagă. Ţăranii noştri de la câmp aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi le era cu totul indiferent” Să ne mai mire faptul că “numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe „Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”12 Nu au mers pe front dar nu s-au ferit să adopte proceduri standard, e drept, implementate de toate statele beligerante, timide dar prevestind tratamentul la care a fost supusă populaţia civilă in timpul celui de al Doilea Război Mondial. “Îndată după intrarea în război, s-a procedat la deportarea în judeţul Ialomiţa a cetăţenilor statelor cu care România se afla în conflict (în majoritate supuşi austro-ungari) şi, har Domnului, România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia! Odată cu retragerea autorităţilor şi armatei în Moldova, cei mai mulţi au fost eliberaţi, alţii însă, ţinuţi ca ostatici, au luat şi ei, fără voia lor calea refugiului.”Lagărul din Ialomiţa s-a umplut însă cu deţinuţi români care nu se aflau pe placul autorităţilor de ocupaţie, abia „spre sfârşitul anului 1917 s-a ajuns în sfârşit la un acord, şi ostaticii au fost eliberaţi de ambele părţi.”13 Într-un interviu publicat recent, profesorul Lucian Boia trage concluziile efortului său din ambele cărţi dedicate poziţionărilor

Revista nouă, 1/2012

membrilor elitei poporului român: intelectualii din perioada 1914-1950 „Să nu ne facem atâtea iluzii cu privire la intelectuali - că ar fi oameni liberi, că ar avea o judecată critică şi că ar găsi mereu soluţii adecvate. Nu, s-a văzut de-a lungul istoriei, intelectualul este adesea tentat să se supună istoriei, iar în unele situaţii este chiar dependent de putere”.14 Să ne obişnuim deci cu faptul că „istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar să o falsifice.”15 Iar dacă o facem şi în funcţie de cât de repede acceptam faptul că intelectualul nu este un super-om (indiferent de bibliotecile scrise sau citite) ne diminuam gradul de mirare. În plus, oricum prestigiul intelectualului roman este în căderea abruptă. Dacă nu a avut un prea mare caracter în perioada antebelică şi interbelică (ca să nu mai vorbim despre cea comunistă), g în mod sigur nu-l va regăsi acum! ______________ 1 Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

2 Editura Humanitas, Bucureşti, 2011 3 Op. cit., pag. 363 4 Op. cit., pag. 28 5 Ibidem, pag.31 6 Op.cit., pag. 67 7 Op. cit., pag.77-78 8 Op. cit., pag. 71 9 Op. cit., pag.78 10 Ibidem, pag. 123 11 Care ţăran a avut destule de câştigat în urma sacrificiilor grele, fiind împroprietărit la sfârşitul războiului mondial, e drept, act reparatoriu făcut mai degrabă de frica contagiunii comuniste decât din alte raţiuni (umanitare)!

12 pag.124 13 pag.34-35 14 De altfel, in volumul “Mirajul utopiei.

Călătoriile în URSS intre control si propaganda” subliniem aceasta perspective relativista a intelectualului lărgind cadrul către intelectualul francez, englez sau american care uneori s-a lăsat fermecat de maşinăria propagandistica sovietica.

15 pag. 28

53

eseu

Florin DOCHIA Camus a avut mereu dreptate „Le bonheur et l’absurde sont deux fils de la même terre. Ils sont inséparables.”

(Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi.) Albert Camus, Mitul lui Sisif Wenig macht die Art des besten Glücks.

(Fericirea stă-n lucrurile mărunte) – Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, IV trecut un an de la efervescenţa mediatică prilejuită de marcarea jumătăţii de veac care s-a scurs în gândirea europeană după dispariţia lui Albert Camus. Dosarele de autor oferite atunci de presa franceză – v. Magazine Littéraire”, „Nouvel Observateur”, L’Express, Philosophie Magazine etc. – au readus în prim-plan ideile filosofului şi au subliniat actualitatea acestora.

S-a constatat, pe bună dreptate, că Albert Camus nu dispăruse nicicum din dezbaterea intelectuală după începutul absenţei sale fizice. Prezenţa continuă a gândirii sale nici nu trebuie demonstrată, ea se impune parcă spontan. Revin la un exemplu aflat la îndemână: într-o anchetă din 1999, organizată de Fnac şi Le Monde, („Les cent livres du siècle”) la care au participat 17.000 mii de cititori, „Străinul” se situa pe primul loc. Şi cele 6,7 milioane de exemplare vândute în „livre de poche” după 1974 îl situau de departe în frunte („Ciuma” avea 4 milioane, iar „Căderea” – 1,7). Top 50 a făcut atunci obiectul unui eseu al lui Frédéric Beigbeder, Dernier inventaire avant liquidation (Paris, Grasset, 2001; Gallimard, coll. «Folio» no 3823, 2003), care-i subliniază, în stilu-i desacralizant, caracterul manifest franco-centrist.

A

54

Ceea ce nu văd de ce ar fi un defect, ţinând cont de trendul negativ actual al literaturii din Hexagon – şi nu numai - pe piaţa internaţională. E nevoie şi de manifestări de rezistenţă la atacul concentrat al textelor anglofone!

Un autor parizian foarte activ în ultimele decenii, Michel Onfray, i-a dedicat scriitorului, în 2007, un fel de carte-omagiu de 107 pagini, în acelaşi timp o invitaţie la reînscrierea în siajul gândirii antitotalitare şi libertare a partizanului unei stângi militante, susţinătoare a libertăţii individuale: La Pensée de midi - Archéologie d’une gauche libertaire („Gândirea de amiază – Arheologia unei stângi libertare ”). „La pensée de midi” este o expresie nietzscheeană ce surprinde esenţa absurdă a non-locului (un prieten poet foloseşte un termen frumos româneşte: „niciunde”), dar şi titlul celei de-a cincia părţi din „Omul revoltat”; ea se fondează pe dragostea de sorginte greacă pentru viaţă, Revista nouă, 1/2012

privilegiază individul liber, reflexiv, altruist, care ştie să fie un solitar solidar şi se dezvoltă plenar în interacţiunea liber aleasă cu semenii săi. Camus o opune gândirii „de miez de noapte”, născută de ideologia creştină a păcatului, inspiratoare a societăţilor împărţite în ordine/clase şi a colonizării maselor, care striveşte individul.

Acelaşi filosof „atipic şi provocator” de 52 de ani, cu vreo 50 de titluri publicate în vreo 25 de limbi, revine în acest ianuarie 2012 la Camus, cu şase sute de pagini intitulate L’ordre libertaire – la vie philosophique d’Albert Camus („Ordinea libertară - viaţa filozofică a lui Albert Camus”). O carte aşteptată de multă vreme, menită a mai repara nedreptăţile făcute de-a lungul vremii, mai cu seamă de „les chiens de Sartre”, cel care, ni se spune, nu înţelegea nimic din politică, de vreme ce: a fost orb la începuturile nazismului cu toate că, trăind în Germania, profita, în 1933, de oferta fasciştilor italieni pentru o vacanţă, însoţit de Madame de

Michel Onfray Ordinea libertară.

Viaţa filozofică a lui Albert Camus* Danemarca şi Prusia Odată, dovada filozofului era dată de viaţa filozofică pe care o ducea. Acest odată a durat mult timp. Acel mult timp binecuvântat de filozofia antică, chiar dacă cu vreo zece secole înainte ca Universitatea şi Creştinismul să ne transforme filozofii în teologi, apoi în profesori, cu alte cuvinte, iluminare şi pedanterie. Nu este surprinzător faptul că, de mai bine de un mileniu, acest regim lasă urme în lumea filozofiei, unde gustul pentru iluminare şi pedanterie, care nu se exclud una pe alta, a produs haosuri infame, care au deturnat mulţi

Revista nouă, 1/2012

Beauvoir, cu bilete la preţ redus; ratează participarea la Rezistenţă (sau face un fel de „bricolaj”, după mărturia unui apropiat); publică în revista colaboraţionistă Comoedia din 1941 până în 1944; o stimulează pe Beauvoir să lucreze la Radio Vichy… Tot în acea vreme, Camus încearcă să se angajeze în trupele franceze, fiind refuzat, în 1939, din pricina tuberculozei. La Oran (Algeria), face cursuri cu copii evrei care nu erau primiţi la şcoală de regimul de le Vichy. Intră în Rezistenţă, publică în reviste clandestine, conduce un ziar interzis - nu se lasă înşelat niciodată de chemările marxismului ori ale fascismului, de vreo modă filozofică, de reflectoarele lumii mondene. Se înţelege că, după război, acest traiect impecabil îl va deranja teribil pe Sartre, în lupta lui pentru dominarea lumii intelectuale pariziene.

Pentru că, în 2000, apăruse Le siècle de Sartre, în care Bernard-Henri Lévy face din autorul „Cuvintelor” un erou de roman, şi demolarea acestui „monument” ridicat celui

indivizi sensibili ai acestei sublime discipline. Sunt de înţeles. Urmaşii filozofilor rezistă acestei contaminări a gândirii de către Cer şi Amvon. Camus face parte dintre aceştia – el iubea Pământul şi Viaţa.

Ce vrea să spună când scrie în Carnetele sale, ironic: «kierkegaard flutura în faţa lui Hegel o teribilă ameninţare: să-i trimită un tânăr care să-i fi cerut sfaturi.» (IV.12681)? Că există două moduri de a fi filozof.

Primul, cel al gânditorului danez, care permite construcţia unei identităţi, constituirea unei existenţe, sculptura de sine pentru oricine doreşte să dea un sens propriei vieţi. Filozofia este aşadar existenţială, altfel spus, ea se referă la tehnicile de a obţine o existenţă demnă de acest nume. Toată filozofia antică funcţionează astfel: după

descoperirea unui gând, acesta este transformat în busola vieţii, el dă o coloană vertebrală haosului pe care aspirantul îl resimţea într-un fel intim înaintea acestei întâlniri. Prin urmare, filozoful poate sfătui un tânăr, ceea ce îi permite să îşi conceapă subiectivitatea. Viaţa devine o operă, nimic nu interzice ca ea să se constituie într-o operă de artă, cu alte cuvinte, o producţie irepetabilă.

Cea de-a doua manieră de a practica filozofia, aceea a gânditorului prusac, are în vedere condiţiile de posibilitate a gândirii, se ocupă de modalităţile cunoaşterii, vrea să reducă diversitatea şi multiplicitatea lumii, de asemenea vitalitatea şi eflorescenţa sa, la o mână de concepte aranjate în arhitecturi sistematice. Dezordinea realului

55

mai mediatizat filosof francez al secolului al XX-lea este printre intenţiile lui Michel Onfray! Nici nu ar fi la prima tentativă distrugătoare de mituri, de-ar fi să luăm în consideraţie fie şi numai Le crépuscule d’une idole. L’affabulation freudienne, din 2010 (care-l va situa pe locul 3 în „Les 10 personnalités littéraires 2010”, după Michel Houellebecq şi Maria Vargas Llosa - cf. L’Express) sau Traité d’athéologie, din 2005; ca să nu amintim seria de 16 (deocamdată) cursuri audio numită Contre-histoire de la philosophie.

Duelul celor doi - BHL şi MO - nu poate fi decât extrem de interesant, desfăşurându-se în zona interpretărilor subtile şi regândirii câmpului ideologic din secolul al XX-lea, cu importante influenţe în veacul următor.

Voluminosul tom L’ordre libertaire - pe care Matei Vişniec în socoteşte „o declaraţie de război filosofică lansată atât în direcţia lui Sartre, cât şi a lui BHL” - este o analiză chirurgicală a personalităţii omului şi scriitorului Albert Camus. El trăieşte, iubeşte trebuie să se supună cravaşei conceptului. Tot ceea ce a fost, trăieşte, mişcă, este fixat ca un fluture în insectar, cu neologisme înfipte pe o suprafaţă teoretică. După ce această operaţie pur mentală a fost efectuată, filozoful face un pas înapoi pentru a-şi admira edificiul: sigur, el a construit un imens castel – dar acesta se dovedeşte imposibil de locuit.

Un tânăr nu are nimic de-a face cu această pasiune pentru verb care îl îndepărtează de lucruri.

Faptul că Albert Camus avea, precum kierkegaard ori precum Rilke din Scrisorile către un tânăr poet, grija cititorilor de vârsta lui Rimbaud în drum spre Harare, îl instalează la antipozii iluminaţilor şi pedanţilor. Această pasiune pentru a transmite filozofia, a o împărtăşi, inclusiv şi mai ales fiinţelor în căutare de sine, băieţi

56

sau suferă în faţa cititorului, dezvăluindu-se cu totul în existenţa sa de bolnav de tuberculoză vieţuind la vremuri de catastrofă, încercând să depăşească lipsa de speranţă care-l înconjoară. La examenul punerii faţă în faţă a celor doi corifei ai existenţialismului câştigător este fără îndoială autorul „Străinului”.

Toate neînţelegerile acumulate faţă de eroul său le pune Onfray pe seama lenei sau a releicredinţe germanopratine. Dacă duşmanii săi îl prezentau ca un „filozof pentru clasele finale de liceu”, Onfray îl redă lumii. El ni-l prezintă nu doar cu simpatie, ci înţelegându-l deplin „Ca şi mama lui Albert Camus, şi a mea a fost femeie de serviciu”, mărturiseşte el; taţii erau muncitori agricoli, unul algerian, celălalt normand, ambii străini de „sistemul” parizian.

Această „febră fuzională” [Franz-Olivier Giesbert] face lucrarea irezistibilă. Amândoi vin pe urmele şi în continuarea iluminării nietzscheene, deci au aceeaşi practică a filosofiei. Ceea ce justifică o constatare a lui François Busnel (L’Express):

şi fete al căror suflet se pierde în jungla unei vieţi periculoase, sau chiar pentru a o oferi nonprofesioniştilor filozofiei, este o declaraţie de război la adresa înfumuraţilor şi profesorilor, ceea ce, în lumea filozofiei de ieri şi de azi, epuizează aproape întreaga corporaţie.

Camus scria pentru a fi citit şi pentru a ajuta la înţelegerea existenţei, păcat mortal în această mică lume filozofică, sau, destul de des, scrie pentru a fi glosat şi ascuns de către membri tribului său. Mereu în Carnete, se poate citi: „Cei care scriu obscur au mare noroc: ei vor avea comentatori. Ceilalţi nu vor avea decât cititori, ceea ce, s-ar părea, este demn de dispreţ.” (VI. 1087). În anii în care el notează această reflecţie, el se gândeşte la Sartre, bineînţeles, care l-ar fi înţeles, visând la Fiinţa şi

Neantul, el este mai degrabă prusac decât danez!

Evident, a scrie pentru a fi citit şi înţeles se înscrie într-o descendenţă neapreciat în filozofie de şapte sau opt decenii: tradiţia franceză.

Montaigne, Descartes, Diderot şi toţi filozofii din secolul Luminilor, dar şi cei din secolul al XIX-lea, Maine de Biran şi Comte, spre exemplu, sau, mai târziu, Bergson şi Bachelard, scriu într-o limbă clară, o proză simplă şi se fac înţeleşi fără dificultate. Idealismul german şi Universitatea prusacă, începând cu kant, inaugurează o cu totul altă lume, unde, prin specificitatea sa, limba creează învelişuri generatoare de neologisme traduse la un moment dat în franceză. Linia clară, are adepţii săi, kierkegaard; calea obscură,

Revista nouă, 1/2012

„Această carte este un autoportret al autorului: fiu de sărmani, descoperind în propriul corp abisul deschis de perspectiva unei morţi care va veni prea repede, practica unui păgânism hedonist şi a unei filosofii populare…” Sunt numeroase paginile foarte frumoase şi extrem de actuale, arată Onfray, în care Camus se arată a fi înainte de toate hedonist, om de stânga, libertarian, anticolonialist care respinge totalitarismele – toate totalitarismele! Ceea ce reclamă şi riscuri, precum afirmaţia din timpul conflictului franco-algerian - „je crois à la justice, mais je défendrai ma mère avant la justice” („Cred în justiţie, dar îmi voi apăra mama în faţa justiţiei”) -, care i-a adus destule prejudicii sociale. Michel Onfray reciteşte fraza cu înţelegere umanistă, riscând să se vadă atacat de armele gândirii radicale unice, alimentată de tot felul de fantasme: „Între justiţia voastră care foloseşte bombe pentru a se realiza şi mama mea aflată sub aceste bombe, o aleg pe mama.” Camus este, devotaţii săi, Hegel ca figură emblematică. Sau chiar mai mult: Camus, linia clară, contra lui Sartre, calea obscură. În virtutea acestei dominaţii a Germaniei asupra terenului filozofiei europene începând cu anii 1830, oricine îşi redactează propoziţiile într-o limbă uşor de înţeles este trece drept superficial. Obscuritatea pare semn şi gaj al profunzimii.

Claritatea dovedeşte lejeritate şi inconsecvenţă teoretică. Iată de ce, în mai multe rânduri, în opera sa, Camus afirmă că nu este filozof: după criteriile prusace, în fapt; dar, în virtutea criteriilor cărora le vom spune daneze, el ilustrează de minune tradiţia filozofiei franceze. judecat de către un adept al sectei prusace, Camus nu putea să fie filozof – ci mai degrabă altceva, insulta (sartriană)

Revista nouă, 1/2012

precum mulţi dintre aceia care pariază pe viaţă, apărătorul unei confederaţii de popoare care coabitează - idee foarte valabilă în chiar stricta actualitate a conflictelor din Orientul Apropiat şi nu numai.

Onfray identifică două tipuri de filosofi: cei care reduc viaţa la concepte şi se angajează în pure operaţiuni ale minţii - speculativii - şi cei care, ca Socrate, Epicur sau Camus, permit „sculptura sinelui pentru oricine vrea să dea un sens vieţii sale”. Poate din această pricină Camus este mereu actual, iar Străinul „le livre-culte” a generaţiilor de liceeni. [Aici pot depune eu însumi mărturie, din provincia mea est-europeană…] Mitul lui Sisif (1942) sau Omul revoltat (1951) (care oferă fundament teoretic existenţialismului) îşi urmează calea spre şi cu cititorii la fel ca în prima zi, piesa de teatru Caligula (1938), o capodoperă, este continuu pusă în scenă cu succes, iar texte precum eseurile din Nunţi păstrează aceeaşi strălucire ca la apariţie, în 1939. Totuşi, Camus nu se revendica de la filozofie,

supremă, „filozof pentru liceeni”. Acest dispreţ cade de la sine când se constată faptul că azi Sartre are doi sau trei comentatori, dar Camus are o cantitate de cititori mult dincolo de clasa de filozofie.

Un filozof existenţial Camus se înscrie deci în descendenţa franceză al filozofilor existenţiali, dar cu siguranţă nu existenţialişti. Se interpretează greşit ce a fost această modă a pretextului filozofic în mica lume din SaintGermain-des-Prés. Fiinţa şi Neantul devine un best-seller, dar cine poate crede că cele şase sute de pagini a acestui „Eseu de ontologie fenomenologică”, acesta e subtitlul, au fost citite cu răbdare, asimilate, înţelese de către fauna care făcea zilele de

glorie ale tavernelor cu alcool, jazz, rock acrobatic, tutun, drog?

Ca de fiecare dată când ajunge la marele public, filozofia este însoţită de neînţelegeri: departe de reflecţiile asupra nihilismului, absurdităţii, sensului, libertăţii, alegerii, angajamentului, factologicului, contingenţei, autenticităţii, existenţialismul devin o modă asociată cuplului Sartre – Beauvoir, cântecelor juliettei Graco, trompetei lui Boris Vian, costumelor de zazou (modă a anilor 1940 la Paris, de inspiraţie anglo-americană, dominată de materiale în carouri mari, dezvăluind şi asocierea cu muzica de jazz, n. trad.), supradozelor de whisky. Camus nu a fost ultimul la băut, dansat, amuzat, fumat, sedus, vorbit în acele subsoluri germanopratine (din Saint-Germain-des-Pres, n. trad.),

57

el se socotea artist: „Je ne suis pas un philosophe et je n’ai jamais prétendu l’être. […] Pourquoi suis-je un artiste et non un philosophe ? C’est que je pense selon les mots et non selon les idées. […] On ne pense que par images. Si tu veux être philosophe, écris des romans. […] Les sentiments, les images multiplient la philosophie par dix.” („Nu sunt filosof şi nici nu am pretins vreodată a fi. […] De ce sunt artist şi nu filosof? Pentru că gândesc prin cuvinte şi nu prin idei. […] Nu gândim decât prin imagini. Dacă vrei să fii filosof, scrie romane. […] Sentimentele, imaginile multiplică filosofia cu zece.”). Aşa şi trebuie citită, de exemplu, o aserţiune precum acesta din Mitul lui Sisif: „L’absurde naît de cette confrontation entre l’appel humain et le silence déraisonnable du monde.” În timp ce, de la Heidegger la structuralism, de la pozitivismul logic la deconstructivism antiumanismul domină sub forme multiple, Camus se revoltă contra acestei dezintegrări şi aparţine, astfel, dar, canetele sale stau mărturie, această viaţă absurdă adăuga non-sens unei existenţe pe care el şi-o imagina scurtă din cauza tuberculozei.

Camus a fost foarte devreme asociat existenţialismului; la fel de repede, el a protestat în contra acestei asimilări. Mauriac vorbea despre „excremenţialism”, Sartre era văzut ca un seducător stricat, care îşi forţa cuceririle să tragă pe nas brânzeturi putrede. Dar Camus îşi doreşte mai puţin să se delimiteze de această lectură eronată a existenţialismului, decât de această filozofie, care, atunci când e creştină, implică o critică a raţiunii în favoarea divinităţii şi, când este atee, divinizează Istoria. Camus nu vrea să aleagă între Dumnezeu ca istorie şi Istorie ca dumnezeu, el crede într-o artă de a trăi în

58

viitorului şi nu trecutului. În linia afirmaţiei lui Paul Éluard, „Poetul este acela care inspiră, mult mai mult decât cel care este inspirat”, putem spune că modul de a filosofa al lui Camus incită, inspiră, chiar şi azi, la a filosofa cu demnitate.

Sartre este mare, într-adevăr, dar reabilitarea lui Camus nu se poate face fără a-i provoca daune inevitabile, căci reproşurile pe care Onfray i le face sunt întrutotul fondate istoric şi filosofic şi nu pot fi desfiinţate cu uşurinţă.

Un Sartre cu o insolentă sănătate, legănat în abstracţii somnambule induse de filosofii germani şi de amfetamine nu poate împărtăşi o opinie de felul aceleia a lui Camus: „un roman n’est jamais qu’une philosophie mise en images” şi nu-l va socoti niciodată egalul său, chiar dacă, o vreme, vor împărţi aceleaşi cercuri germanopratine şi de la Café de Flore.

Ba chiar îl va ataca, prin apropiaţii săi - mai întâi Maurice Merleau-Ponty, în 1947, apoi, după apariţia Omului revoltat, în 1951, de Francis jeanson, ambele luări de poziţie în

timpuri nihiliste. În anul 1945, îi răspunde unui jurnalist de la [publicaţia] Servir care îl întreabă ce părere are despre o permanentă asociere a numelui său cu existenţialismul, ba chiar de prezentarea ca un discipol al lui Sartre: „Nu sunt un filozof.

Nu cred suficient în raţiune pentru a crede într-un sistem.

Ceea ce mă interesează este să ştiu cum trebuie să mă comport. Şi, mai precis, cum poţi să te comporţi când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în raţiune” (II. 659). Aici regăsim opoziţia dintre Hegel, piosul raţiunii, creatorul sistemului, şi kierkegaard, gânditorul posibilităţii de acţiune, filozoful artei de a trăi.

Lenea jurnaliştilor, trândăvia acestor indivizi care creează opinia, incompetenţa lor intelectuală, de asemenea,

contribuie la fabricarea neînţelegerilor. Mai degrabă decât să citească cu creionul în mână, să încerce să înţeleagă ceea ce e scris, să analizeze tezele unei cărţi, cronicarii varsă în presă o contra-informaţie care hrăneşte reputaţia. Însă reputaţia este suma neînţelegerilor acumulate pe un nume. Nu se mai citeşte opera, se citesc comentariile livrate în presă, apoi se judecă pornind de la această muncă de dezinformare. Într-o nuvelă din Vara intitulată „Enigma”, Camus analizează mecanismul construcţiei legendelor de către presă, a cărei putere se vădeşte considerabilă deoarece nu este respinsă de nicio contra-putere demnă de acest nume. Cândva, scriitorul scria pentru a fi citit; astăzi, el scrie pentru a nu fi citit:

Revista nouă, 1/2012

Les Temps Modernes. O ceartă pe care Olivier Todd, biograf al lui Albert Camus, o socoteşte „stylistiquement superbe, politiquement futile”. În august 1952, se putea citi în ziare: «Sartre, Camus: la rupture est confirmée».

După cinci ani, venea discursul lui Albert Camus de primire a Premiului Nobel pentru literatură: „Chaque génération, sans doute, se croit vouée à refaire le monde. La mienne sait qu’elle ne le refera pas. Mais sa tâche est peut-être plus grande. Elle consiste à empêcher que le monde ne se défasse.” Mai trec trei ani şi Camus este victima unui accident rutier, la 4 ianuarie 1960, orele 13.55, când prietenul său Marcel Gallimard iese de pe şosea şi striveşte automobilul de copac. În 1964, Sartre este onorat cu Premiul Nobel.

Prea târziu. Îl refuză. Va încerca, până în 1980, când se va săvârşi din viaţă, să devină mai popular, dar reuşita va fi mereu mai departe.

Cuprins permanent de îndoieli, Camus se declara de stânga, „malgré elle et malgré moi”. Sartre ridiculiza orice stângă şi critica „De fapt, începând din momentul în care el poate furniza materialul pentru un articol pitoresc în presa noastră de mare tiraj, are toate şansele de a fi cunoscut de un număr destul de mare de persoane care nu l-ar fi citit niciodată pentru că s-ar fi mulţumit să-i cunoască numele şi să citească ce s-ar fi scris despre el. El va fi de acum înainte cunoscut (şi uitat) nu pentru ceea ce este, ci pentru imaginea pe care un jurnalist grăbit i-a creat-o. Pentru a avea un nume în literatură, nu mai este deci indispensabil să scrii cărţi. Este suficient să te prefaci că ai scris una despre care presa de seară va vorbi şi pe care se va dormi de acum înainte” (III. 603).

O imagine despre sine rămâne, aşadar, în revistele ferfeniţite adunate pe mesele sălilor de aşteptare la dentist sau la

Revista nouă, 1/2012

ritualul democratic – n-a votat niciodată.

Divergenţele vechi sunt prezente şi azi, însă doar în unele cercuri restrânse, acest lucru este subliniat, într-o cronică din Le Monde, de Olivier Todd, (biograf al lui Camus, Malraux şi jacques Brel): „Onfray e dojenitor: «tăcere organizată asupra operei şi gândirii lui Camus, omerta asupra filosofiei sale». De un pumn de ultraşi sartrofili. Dar nu de milioanele de cititori…” Dar tot el recunoaşte deschis: „Istoria sfârşitului de secol XX dă dreptate lui Camus contra lui Sartre în condamnarea totalitarismului brun şi roşu, chiar dacă el nu se afla atât de departe de George Orwell.”

Ecuaţia sartriană, care include o „tentativă de asasinat a lui Sartre asupra lui Camus” - cum titrează publicitar Le Point -, consta în indignări selective justificând asasinatele, morţii, bombele, lagărele în funcţie de „beneficiari”. Spre deosebire de Camus, care nu a fost niciodată selectiv. El îşi joacă rolul de filosof, care este de a evita războaiele, vărsarea de sânge, terorismul, justificarea

coafor. Acolo este citit uneori portretul unui filozof zbuciumându-se într-o viaţă de desfrâu şi care, în realitate, duce o existenţă de asceză şi de muncă, după cum reiese din opera aliniată pe mai multe rafturi ale unei biblioteci.

Un Zarathustra venit din Algeria Adevărul despre un filozof nu se găseşte aşadar în ceea ce se scrie sau se spune despre el.

Unde, atunci? Foarte simplu, în opera sa. În acea nuvelă, Camus se revoltă şi contra ideii că se poate face din operă un produs al vieţii. Este imposibil să se apeleze la legile genului fictiv al nuvelei şi să se afirme că el gândeşte ceea ce scrie despre inventarea legendelor de către jurnalişti, apoi, câteva rânduri mai departe, să se presupună că el nu crede în absenţa legăturii

dintre ideile şi biografia autorului!

Fie are dreptate pretutindeni, fie se înşeală de două ori.

Moştenire romantică, scrie el, dovada: poţi scrie despre incest fără a-ţi fi violat sora, ori despre Oedip fără să te fi culcat cu propria mamă. Dar de ce să ne intereseze în mod special aceste subiecte? Camus dă el însuşi răspunsul într-o demonstraţie care slăbeşte afirmaţia sa precedentă: „Operele unui om povestesc adeseori istoria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape niciodată propria lui istorie, mai ales atunci când acestea pretind a fi autobiografice” (III. 605). Or, cum s-ar putea separa biografia unui individ de nostalgiile şi tentaţiile sale, care constituie tocmai biografia sa? În această analiză a producţiei jurnalistice de legende

59

victimelor inocente, uciderea copiilor, femeilor şi bătrânilor; Sartre gândeşte că ţine de el să poată legitima moartea altora în numele ideilor sale, pe care le emite de la biroul din Saint-Germain-des-Prés...

L’ordre libertaire a zgândărit destule orgolii, au fost luate la mărunţit afirmaţii uneori riscante ale autorului, s-au ridicat critici de toate felurile, de la precizările pertinente ale lui Olivier Todd, la definirea drept „cripto-agent la gândirii mondialiste” de către Alain Santacreu, reprezentant al „creştinismului transcendent şi libertar antiideologic”, creatorul revistei trimestriale Contrelittérature, cel ce recunoaşte, însă: „chiar şi ultimul germanopratin este de acord că Sartre şi Beauvoir, stalinişti abuzivi, l-au lovit fără milă pe Camus”, înainte de a reproşa lui Onfray câteva evidente erori de informare, care l-ar conduce şi la erori de interpretare. „Contrar celor crezute de dl Onfray, pentru care totul s-ar fi spus, deja, în câteva pagini din „Căsătoria în Tipasa”, există dăunătoare pentru filozof, fiecare vrea mai degrabă să vorbească despre experienţă.

Dacă el mărturiseşte posibilitatea de a scrie despre absurd fără să cunoască el însuşi spaimele absurdului, cine să îl creadă?

Dacă se îndepărtează doar de-o palmă, din romantism copilăresc, ideea unei opere ca o confesiune autobiografică, nu se poate dezvălui aici un mecanism de apărare al unei fiinţe pudice, care îşi vede viaţa intimă şi privată ameninţată de presă, niciodată zgârcită în aproximaţii de care nu se mai aminteşte niciodată? În acelaşi text scurt din 1950, Camus precizează că absurdul nu este un sfârşit fără speranţă, ci un început pentru o viaţă pozitivă. A trece drept un filozof al absurdului care duce o viaţă absurdă, vârât în absurditatea

60

o evoluţie spirituală reală la Camus. Lumenul Oriental străluceşte în operele ulterioare, inclusiv în „Căderea”, ultimul său roman terminat, în care eroul, jean-Baptiste Clamence, se identifică cu Ioan Botezătorul biblic [Clamans în latină înseamnă «plâns»], plângând în pustie, în căutarea lui Dumnezeu.” Sunt destule poziţii calme, decente, precum aceea a memorialistului Bernard Morlino: „Lucrarea lui Michel Onfray este o invitaţie la recitirea lui Camus.

Referitor la Omul revoltat, nu împărtăşesc punctul de vedere al lui Camus asupra lui André Breton. Că suprarealiştii au vrut să creeze fără controlul raţiunii este de înţeles: ei au trăit în 1914-1918 şi nu mai acceptau puterea intelectuală a vremii. Calea lor intelectuală este respectabilă. Nu putem judeca anii 1920 de la înălţimea anilor 1950 şi încă mai puţin a anilor 2012! Trebuie să te pui în situaţia epocii şi să uiţi ceea ce a urmat.” Din postura cunoscătorului, Morlino poate afirma că „maniera de a scrie limpede

lumii sale, generează prima legendă – vor exista şi altele! El nu este filozoful existenţialist copleşit de lipsa de sens a lumii, ci este gânditorul unei realităţi părăsite de zeii care oferă motive de speranţă, mai ales în, prin şi pentru revoltă. În final, acest om locuit de un revers sumbru şi de o faţă luminoasă mărturiseşte rădăcini autobiografice gândirii sale.

Camus scrie, de fapt: „În tot ce are mai negru nihilismul nostru, eu am căutat doar motive de a depăşi acest nihilism. Şi deloc prin virtute, de altminteri, nici printr-o rară înălţare a sufletului, ci prin loialitate instinctivă faţă de o lumină în care m-am născut şi în care, de milenii, oamenii au învăţat să omagieze viaţa până la suferinţă” (III. 606). Filozofia camusiană se regăseşte adunată

în această frază: diagnosticul nihilismului european, voinţa de a-l depăşi printr-o filozofie afirmativă, reflecţia asupra binelui şi răului, simţul pământului, memoria viscerală a unei lumini din copilărie, înscrierea într-o descendenţă ancestrală, acceptarea vieţii chiar şi în negativitatea ei. Cine nu aude aici cântecul unui Zarathoustra venit din Algeria?

Cum se filozofează la Paris?

Camus nu iubeşte Parisul, pe care îl compară cu peştera lui Platon: acolo oamenii iau umbra drept realitate. Filozoful care a cunoscut clipe de extaz mistic păgân la Tipasa, văzuse lumina, el. Pentru a întoarce metafora platoniciană, după ce a contemplat această sursă a tuturor luminilor, el a coborât din nou printre oameni, foarte

Revista nouă, 1/2012

nu este niciodată uşoară. Ea nu se pierde în raţionamente absconse care nu pot fi urmate. Camus al lui [Onfray] nu este o hagiografie, chiar dacă, bineînţeles, îl iubeşte fără nici o restricţie. A scris o carte de dragoste. Vorbeşte cu precădere de viaţa spirituală a lui Camus. Este noutatea a ceea ce este şi trudă. Nu suntem în prezenţa unei biografii clasice. Cu toate acestea, este supraimpresionată viaţa privată peste tot ceea ce a realizat Camus ca scriitor şi jurnalist. Începutul ei se cam împotmoleşte în sterilul nietzschean. Nu este partea cea mai vizibilă. Nu cred că Albert Camus a fost, în acest punct, pus în umbră de un om socotit guru al conducătorilor nazişti, în definitiv. Nietzsche nu înseamnă nimic, aici!

Cu siguranţă, lectura lui Nietzsche este salutară. Să zicem că Nietzsche a fost un autor de pe noptiera lui Camus. Onfray prezintă cronologic parcursul lui Camus, cu o suită de crochiuri care par a fi rupte din viaţă: Camus orfan de tată; Camus şi mama sa analfabetă; Camus şi bunica sa autoritară care-l bătea; Camus şi binefăcătorii săi, jean hotărât să le explice unde se găseşte lumina şi unde se profilează umbrele înşelătoare.

Omul care a refuzat să i se solicite biografia pentru a înţelege opera scrie apoi: „Am învăţat, departe de Paris, că o lumină este în spatele nostru, că trebuie să ne întoarcem, rupând legăturile, spre a o privi în faţă, şi că scopul nostru înainte de muri este acela de a căuta, trecând prin toate cuvintele, să o numim” (III. 607). Din nou, text programatic.

O mică piesă de teatru necunoscută, mare păcat, permite filozofului să picteze la repezeală portretul acestor posedaţi care iau umbra drept realitate. Această operă

Revista nouă, 1/2012

Grenier şi Louis Germain; Camus şi debuturile sale literare; Camus şi presa; Camus şi Algeria… Toate epocile sunt prezente. Există şi Camus şi femeile sau, mai degrabă, Camus şi femeile sale. […]

Apologeţii duetului Sartre-Beauvoir nu vor fi dezamăgiţi de călătorie, dacă sunt dispuşi să citească volumul de la început până la sfârşit.

Michel Onfray îmbracă în lumina potrivită cuplul care pleda pentru dragostea liberă pe spatele fetiţelor manipulate.”

Dincolo de toate, o imagine se impune cu claritate încă odată, la apariţia acestui consistent volum: Albert Camus este o prezenţă constantă în gândirea europeană contemporană, cu importante ramificaţii şi pe alte continente. Filosofia sa, prezentată cu mijloacele pe care le-a socotit cele mai potrivite - arta cuvântului, imaginea sentimentelor -, a rezistat şi convinge în continuare şi azi.

Camus este şi acum un motiv de speranţă, pentru că a are mereu dreptate. g

intitulată Improvizaţia filozofilor îşi găseşte locul în galeria comedia dell’arte sau în a lui Molière din Vicleniile lui Scapin – aici vicleniile existenţialiste pun în piesă un Scapin numit „Domnul Neant”! Piesa din 1947 arată cum se filozofa la Paris.

Această mică satiră voltairiană este o armă foarte eficace contra marilor tratate de ontologie fenomenologică!

Râsul nietzscheian este pus în scenă.

Domnul Neant cere audienţă la Domnul Vigne, primar al comunităţii sale şi farmacist stupid. Domnul Neant vine cu o carte foarte groasă la subraţ, se prezintă, se aşează greoi, precizează că numele său este cunoscut la Paris, că nu are o

Câmpina, februarie 2012 meserie şi că nu ştie să facă nimic cu cele zece degete ale sale. El spune: „M-am făcut plasator al noii doctrine” (II. 772). Linguşitor, el recunoaşte că Domnul Vigne este cunoscut în capitală graţie lucrărilor sale.

Nu sunt publicate? Nu contează, reputaţia l-a precedat deja, dovada: Domnul Neant îl onorează cu prezenţa! Probă de necombătut de a-l fi adus din Neant. Venit din Paris, plasatorul ateu caută să îl convertească pe farmacistul catolic înarmat fiind cu grosul său tratat: religia nu se mai poartă la Paris, nu mai este la modă, papa eleganţelor a decretat asta. Dacă spune papa, farmacistul o crede. Prima conversaţie.

61

Urmează un curs despre absenţa cauzei în real, hazardul tuturor lucrurilor, absurditatea lumii şi eroism obţinut prin simplul fapt de a consimţi la această lecţie. Nu e nevoie de a fi comis acte de bravură, este suficient să crezi în noul catehism. Farmacistul triumfă ca erou prin simplul fapt că şi-a însuşit maximele Neantului!

Iată-l vesel şi bine dispus, văzându-se gânditor fără prea mare osteneală. A doua convertire. Filosoful din Paris îşi continuă lecţia: vrea să înveţe cât de liber este omul, de vreme ce nu este nimic, dar doreşte să-i fie plătită cu un preţ bun

62

această înţelepciune concentrată pe foaia sa de hârtie.

Soseşte Domnul Mélusin. El cere să vorbească cu Domnul Vigne, cu a cărui fiică Sophie vrea să se căsătorească.

Proaspăt convertit la existenţialism, viitorul socru îi răspunde progeniturii sale că iubirea nu există, că nu există mângâieri – spune cartea!

Numai acţiunile contează, intenţiile nu înseamnă nimic: dovada dragostei este culcarea, dacă Mélusin nu s-a culcat, el nu iubeşte. Format în acest limbaj adecvat, tatăl vorbeşte despre situaţie, alegere, angajament,

responsabilitate şi, după o tumbă filozofică, ajunge la necesitatea de face copii. Fata găseşte că această concepţie a dragostei venită tocmai de la Paris îi este pe deplin agreabilă!

Ea se va îndrepta către lucrările practice. ......................

1 Cifra romană trimite la volumul din Opere complete de Albert Camus, ediţia Pléiade, cifra arabă trimite la pagină. ....................... * Extrait distribué par Editions Flammarion

Traducere din limba franceză de Liliana ENE

Revista nouă, 1/2012

poezie

Petre MANOLACHE Poem concentric

prietenia privirii, căci cine este împotriva privirii este duşmanul luminii – lumina-zeiţă nemuritoare a universului.

1

3

Venim din interiorul privirii pentru a privi lucrurile neprivite lăsate în voia dezordinii înfundate în magma liniştii, linişte născută din Duhul neliniştii întru neliniştea privirii – împărăţie divină întotdeauna fără ţărmuri

atât de intens ne trăim viaţa astrală – atunci privirea neodihnită caută potecile visului adulmecând sufletul – oferindu-i jocul oniric împrejurul astrelor reci dăruindu-i puterea unei alte lumi – nu lumea de afară, nu lumea perfidă, nu lumea bună, nu lumea visătoare ci lumea din visul visului unde privirea se vede pe ea vălurind ca oceanul scânteind ca fulgerul plânsă ca omenia rece ca gheaţa povară caldă ca sufletul neatins de pierzanie

privirea este în privire precum marea în mare asemenea zborului în zbor asemenea irisului în vis cuprinzătoare asemenea gândului până în nemărginirile sacre până în pântecul născător al mamelor ori al vieţuitoarelor care nasc – naşterea fiind privirea trezită, privirea născută spre a vedea până în miezul tainei până în sămânţa privirii până în embrionul fragil până în privirea ce încă nu a privit până în privirea din întunericul orbilor.

2 privim rana ca şi cum am privi înăuntrul durerii privirea răsare din credinţa durerii agăţându-se cu lianele ei de melancolia luminii de tâlcul apărat de imensitate a luminii – lumină fabuloasă prietenă a tuturor întâmplărilor ce încă se bucură de ajutorul privirii ori refuză cu ostentaţie Revista nouă, 1/2012

privirea este de netpgăduit în frumuseţea omului atunci când omul nu-i prizonierul patimei când omul este însuşi Dumnezeu Creatorul când omul este în om privirea îi vorbeşte privirii cu toate cuvintele privirii aducând în adâncul privirii seve sălbatice din imensităţile cerului bucurându-se de privirile ierbii de privirea din foşnetul frunzelor de privirea din zbuciumul lumii privirea nu e de nepătruns ea este în alcătuirea a tor ce a creat în univers nemurirea.

63

proză

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Păpuşa

E

ra a unsprezecea zi de grevă, n-am mai ieşit în faţa Casei Albe cu ceilalţi colegi, îmi era lehamite de toţi şi de toate. Am rămas acasă. Simţeam nevoia să fiu doar cu mine însumi, aveam de încheiat anumite socoteli cu eul meu.

Priveam pe geamul dinspre strada, la fulgii mari, cât lebedele, ce pluteau leneşi prin spaţiu. O fiinţă tocmai traversa strada, apropiindu-se cu paşi şovăielnici de poartă.

Purta o geacă neagră, trasă peste un capot roşu ce mătura zăpada pufoasa. Capul neacoperit lasă sa i se vadă părul lung, auriu, aruncat spate, peste umărul gecii. Am recunoscut-o imediat, era Păpuşa, vecina mea, fosta colegă de gimnaziu. Locuia peste drum într-o căsuţă mică, în spatele fostei case părinteşti, de fapt o veche vilă boierească, ascunsă de brazi, acum în paragină. Cei ce o cumpăraseră, nişte afacerişti dubioşi din Capitală, nu mai dădeau pe aici. Se zvonise faptul ca mahărul familiei fusese arestat şi închis pentru mari fraude.

Luci locuia singură, doar cu copilul ei, nu mai avea pe nimeni aproape. Tatăl ei, preot într-o parohie dintr-o comună apropiată, se stinsese de ceva timp, apoi îi urmă preoteasa, după câteva luni. Fratele Lucicăi, mai mare ea, un fost înfocat jucător de cărţi, pierduse vila la poker, apoi, într-un moment de dezechilibru sufletesc, după o beţie cruntă, se spânzurase într-o cameră de la etaj.

Ca adolescent, am iubit-o pe Luci, sufleteşte, nu am avut niciodată curajul să-i declar ceva sau să o ating, pentru mine era un înger. Mă întâlneam cu ea, mi se tăia respiraţia, nu reuşeam decât să îngân

64

cuvintele, de-acum prăfuite, „Ce mai faci?” sau „Ţi-ai făcut lecţiile?” Mă privea cu ochii ei albaştri, mă pierdeam în apele limpezi şi adânci de fiecare dată.

Am poreclit-o Păpuşa, aşa i-a rămas numele. La un moment dat, a fugit cu un şofer, a întrerupt cursurile şcolii, părintele nu a mai primit-o acasă, o vreme.

Când am revăzut-o, păstra aceiaşi privire limpede şi inocentă, însă ochii ei mari, ce păreau doi fluturi azurii, erau înconjuraţi de cearcăne adânci, părul slinos şi decolorat, cu straturi roşcate de vopsea alternând cu auriul natural, păr lăsat acum in voia vântului, a întâmplării, îi cădea pe umeri, pe spate, se arcuia în aer, parcă fără noimă, parcă al nimănui.

Trecuse timp, eram deja oameni maturi, când ne-am reîntâlnit întâmplător n-am reuşit să pronunţ decât săracele cuvinte: „Ce mai faci?”

Simţeam pentru ea compătimire, durere, pentru viaţa ei, îmi amintesc, nopţi întregi compuneam în gând declaraţii de dragoste, compuneam lungi scrisori pe care nu i le-am trimis niciodată, le păstrez şi acum, chiar şi în momentul în care am fost căsătorit. Le ţineam printre manuscrise, nu avea voie nimeni să le atingă. Divorţasem de câţiva ani buni, singurătatea m-a înrăit la începuturi, seri de-a rândul rămâneam prin birturi, mă întorceam pe două cărări acasă, fie singur, fie cu cate-o însoţitoare deocheată.

Mai ales vecinele nu mă mai vedeau cu ochi buni, erau pregătite să-i scrie mamei, care spera că mă voi îndrepta şi voi fi, până la urmă, în rând eu toţi oamenii. De câtăva vreme, plecase într-un oraş mare, din alt capăt al ţării, locuia la fratele meu, care avea o familie bine închegată şi o situaţie materială prosperă.

Devenisem oaia cea neagră a familiei, îmi luam concedii fără plată, medicale, era să fiu dat afară din serviciu. Încet, încet, mi-am revenit, am reuşit să mă liniştesc.

Cunoscusem femei de toate categoriile, dar această fiinţă mă domina, mă copleşea ca la Revista nouă, 1/2012

începuturi, numai aducându-mi aminte de ea, mă întorceam la starea de adolescent.

Nu-mi pot da seama nici acum ce sentimente nutrea faţă de mine sau cum mă percepea ca om, ca bărbat, eu rămâneam acelaşi derutat şi complexat în fata ei.

O bătaie discreta în uşă mă trezi din meditaţie. Am iuţit paşii şi am deschis. Odată cu gerul de afară, cu aburii ce se formaseră la intrare, ivită ca o întruchipare a altei lumi, a zăpezilor fără sfârşit, apăru Păpuşa. Bună Octăviene, uite am apărut şi eu, ce iarnă, Doamne, îşi freca mâinile cu degete de pianistă, mâini înroşite, îşi scutura zăpada de pe umeri, de pe păr, tropăind o înlătura pe cea de pe încălţăminte, orientându-se, îşi scoase geaca, de la care îi lipseau câţiva nasturi, şi o agăţă în cuierul apropiat. Nu ştiu de ce, dar parcă se ferea să o văd, parca îşi ascundea faţa. Când, în final, se aşeză pe un scaun, la masă, continuă să-şi acopere faţa cu mâna dreaptă. „Ce iarnă, Octaviene, aici, la tine, e cald şi bine. Scrii, nu mi-ai dat şi mie o carte.” Cu mâna liberă, luă o coală-manuscris şi îşi făcu de lucru citind câteva clipe, probabil una dintre poezii. „Cu adevărat, foarte frumos, impresionant cu adevărat…”, aşeză cu grijă coala la loc, pe masă.

Prin capotul desfăcut, se vedeau sânii opulenţi, gâtul lung şi subţire de lebădă, ce sprijinea ovalul alungit, mai mult ghicit, al feţei. Făcu o încercare de a-şi încheia capotul, dar acesta se desfăcu mai tare, iar sânii pe jumătate cuprinşi de o bluziţă albă, decoltată, încercau parcă să se elibereze acum din strânsoare. Deşi trecuse de patruzeci şi acumulase multă suferinţă, dezamăgiri, părea că nu se schimbase.

Masa uriaşă, multifuncţională, pe jumătate birou, pe jumătate corp de bucătărie, cuprindea pe întinderea ei manuscrise, coli albe, cocoloaşe de hârtie, reviste, cărţi, pixuri, pe o jumătate, iar pe cealaltă, felii de pâine, o farfurie cu doi Revista nouă, 1/2012

crenvurşti, câteva bucăţele de brânză ambalată, eugenii, sticksuri, un cuţitaş ferăstrău, o furculiţă, solniţa cu scobitori etc.

Nu apucasem să mănânc, aşa că m-am apucat repede să pun de o cafea, în timp ce mă gândeam la frigiderul aproape gol, nu aveam nimic special cu ce să o servesc, mă găsise cu masa în neorânduiala şi îmi era jenă. În timp ce pregăteam cafeaua la reşou, Păpuşa, care era, de fapt, o fire practică şi spontană, apucă un crenvurşt şi o felie de pâine. Le devoră in câteva clipite, apoi alese o eugenie, îi savură gustul cu gesturi încetinite, ca şi cum ar fi făcut parte dintr-un juriu de degustatori culinari.

Am adus cafeaua, am turnat cu precizie milimetrică lichidul fierbinte în ceştile aurite, din porţelan veritabil, ceşti moştenite de la străbunica, o adevărată mândrie a familiei, care, după spusele mamei, se trăgea din neam de nobili. Motivele decorative, albul de marmură degajau o atmosferă unică atunci când, printre aburii cafelei, studiai chipurile oaspeţilor, prietenilor.

Păpuşa continua să-şi acopere discret partea dreapta a feţei, dar, când văzu ceştile de cafea, se minună, uitând o clipă de postura în care se aflase, în efortul ei de a se camufla, luând cu grijă farfuriuţa cu ceaşca, se descoperi, lăsând să i se vadă ochiul tumefiat, arcada vânătă, umflată, recuzite ale unui decor straniu apărut pe faţa de un alb imaculat. În timp ce degusta cafeaua, care ieşise ca la carte, mai ales că adăugasem şi câteva picături de rom Păpuşa realiză destul de târziu realitatea cruntă apărută, ceaşca începu să-i tremure în mâinile care nu o mai ajutau. Nu ştia ce să facă mai întâi, încercând să-şi ascundă din nou arcada rănită sau să lase ceaşca fierbinte pe tavă, nu reuşi decât să rămână o clipă nemişcată, semăna cu o păpuşă neajutorată, pe care e abandonase stăpâna, din ochi începură să-i curgă lacrimi, buzele i se strânseseră într-un rictus de durere şi de neputinţă, o clipa corpul îi 65

aducea alimente, mai ales pentru ăla mic, un gelos şi un nebun, dar sunt in căutare de serviciu, l-am lăsat dracului, ieri seara s-a îmbătat, mi-a spart toate alea prin casă, fratele mi l-a băgat pe gât, cum e viata asta, pentru copil, da’ l-am dat dracului, şi iartămă, am simţit nevoia să te văd, să îţi spun durerea mea, dar poate am stricat totul...”

Se linişti pe moment, îşi sorbi cafeaua cu înghiţituri rare, ţinea ochii aproape închişi, ca şi cum ar fi visat, vânătăile o făceau şi mai frumoasă, ţinea capul uşor înclinat, părea o Venus pictată de Botticelli. „Mi-e dor de mama, de tatăl meu, de zilele în care ne întâlneam la cinematograf...”

Trezita ca dintr-un vis lung, se sculă deodată, împachetă crenvurştiul rămas într-o coală de hârtie de scris, lua câteva eugenii şi le vârî în buzunarul larg al gecii, îşi încheie capotul până sus, îşi trase geaca încheindu-şi cei câţiva nasturi, apoi, pe neaşteptate, se apropie şi, cu gesturi de adolescenta, mă sărută pe obraz. Mă privi, ca şi cum nu ar fi vrut să mă piardă, avea aceiaşi privire limpede, adâncă, în care m-am pierdut de atâtea ori. După un scurt mulţumesc, dispăru în ninsoarea ce se înteţea, părea o pasăre ce plutea în necuprins, aşa, depărtându-se, o pasare cu aripi lungi şi mari, cu zborul moale şi legănat, aşa, pierzându-se în nesfârşita ninsoare. g

semnal semnal semnal semnal

fusese cuprins de spasme, dar, din toată nefericirea ei, ieşea la iveala cealaltă fiinţă, infantilă, rătăcită în timp, care încerca să revină în trupul slăbit, debusolat, care o recunoştea acum cu greu, dar nu o mai putea apăra, cel puţin pe moment, de vicisitudinii. Aş fi voit să-i iau mâna cu ceaşca de cafea, să o scap de povoară, apoi să-i mângâi faţa, părul căzut în dezordine pe spate, şuviţele rebele, să o cuprind, să o asigur că o iubesc de mult şi că nu o voi lasă să mai plece din această încăpere. În acea clipă, ce se prelungea la infinit, făceam tot posibilul să o desprind din stare, să opresc cumva mecanismul pornit, apei să o salvez, cum aş fi salvat o păpuşă, pe care infanta o scăpase în noroi şi apoi aş fi făcut-o să devină ceea ce fusese cândva.

Dar situaţia se schimbă într-o clipa, ca la o apăsare de buton, şi încordarea dispăru. „Fantastic, ai reuşit o cafea deosebită...”

Cu un gest spontan ţşi şterse lacrimile, apoi încercând să zâmbească: „Să mă ierţi, Octaviene, ştii, venisem să-mi dai o carte bună să citesc, mi-e un urât de moarte, nu ştiu ce crezi despre mine, am trecut printr-o întâmplare pe care am scos-o definitiv din viaţa mea. Aveam unul, un ceferist, cu care am fost încurcată din cauza acestei vieţi şi a fratelui meu, Dumnezeu să-l ierte, mi-a lăsat pe cap un bădăran ce mai

semnal semnal semnal semnal

66

Revista nouă, 1/2012

proză

Tudor IANCU O campanie electorală oar vechea denumire ce amintea de trecute epidemii medievale deosebea aşezarea de celelalte din jur. Şi aici se năşteau în fiecare an puţini copii şi mureau mulţi bătrâni, şi aici, de vreo zececincisprezece ani, unii îşi căutau de lucru în afara ţării şi de aici, până în ’89, cei mai isteţi, ca să nu se taie în sape, roiau prin mândre oraşe ca Mizilul, Scăienii ori Ploieştii.

Aşezat între gârlă şi drumul judeţean, satul acesta suportase vreme de o generaţie nemiloasa exploatare a angheluşilor, deoarece fusese alipit forţat acestei localităţi în ’68. Un soi de patriotism autohton înfierbântase inimile şi minţile răbdătorilor băştinaşi care, cu mic, cu mare, se hotărâseră să redevină ce au fost: liberi, adică neatârnaţi, şi cu primărie proprie. Şi astfel, în urmă cu vreo zece ani, reapăru pe harta scumpei noastre patrii, această comună, descinzând direct din nobila stirpe a bătrânilor ciumăţeni.

Timp de patru ani, consiliul local, alcătuit atât din fostele glorii ale necunoscutei echipe de fotbal „Nădejdea” Frânghişeşti (alde Ţapu sau Ismană), cât şi din stâlpii bufetului comunal, devenit între timp bar (precum Zgaibă sau Răscăbăcea), sub iscusita cârmuire a primarului Voinicescu, îşi puse toată energia şi priceperea în slujba binelui obştesc. Aşa apăru piaţa en gros, unde nu s-a vândut niciodată nimic, fântâna cu pompa electrică defectă, de pe islazul comunal, biblioteca fără cititori şi multe alte realizări care, în 2006, apropiaseră sensibil aşezarea de standardele europene, încât aderarea României la UE era de acum floare la ureche.

Cam la un an după intrarea triumfală a acestor săteni în familia europeană, primarul, om politic cu experienţa câştigată în urma

D

Revista nouă, 1/2012

multiplelor peregrinări transpartinice, avea insomnii: veneau alegerile.

Campania electorală începu cu o baie de culoare. Afişele roşii ocupaseră strategic aproape toţi stâlpii de curent electric. Cele portocalii se lipiseră zdravăn de fântâni, de crâşme, de buticuri şi de porţile bisericii, iar cele galbene, mai puţine, se agăţaseră cu sfială de câteva garduri. Nimeni nu rupsese nimic. Au fost puse doar mustăţi nevinovate, ciocuri zbârlite şi ochelari strâmbi, iar din loc în loc se vedea, sub inscripţia oficială, alta mult mai sinceră: „Nu votaţi cu hoţii!” sau „Nu vrem alţi tâlhari!” În răspântii apăruseră bannere mari, cu fotografii de grup din care zâmbeau crispaţi consăteni despre care nimeni nu bănuise că fac politică.

Mergând spre biserică, bătrânele se opreau şi comentau: - Ia uite, maică, ce bine îi stă lui Genel Bercu lângă fata lui Mielu Zeu! - Sando, cine-i ăla mare cu mustaţă şi cu mâna întinsă?

- Ţaţă Ioană, stai să-ţi spui, dar să nu ne audă careva! Cică e unul mare de la judeţ, care are otele şi ristorante.

- Şi ce caută el pe la noi? Ce, nouă ne trebuie d-ăştia cu mâna întinsă?

Dar cum răspunsul nu veni, mamaia Ioana se uită la celălalt banner şi se miră iar: - Stelo, tu, care eşti mai tânără, poate ştii mai bine. De ce ăştia sunt îmbrăcaţi în chiloţi şi tricouri? Merg la fotbal sau la alegeri? Şi omul ăla înalt, care are cravată şi costum, pe care lam văzut des la televizor, este şeful lor? Eu credeam că Voinicescu este cel mai mare aici!

Neprimind răspuns nici acum, derutată de faptul că primarul nu este cel mai mare din comună, îngrijorată că se cheltuise o groază de bani pe cârpele-alea colorate, cu chipurile vecinilor, bătrânica plecă din biserică năucită de-a binelea, după ce preotul Corneacă spuse că absenţa de la vot este un păcat aspru pedepsit de Dumnezeu.

A doua zi, Nae Trompetistu lansă vestea cea mare că Mitu Bibanu aşteaptă lumea să se ducă la el acasă, ca să-i scrie într-un tabel şi să le dea aragaz, frigider sau maşină de spălat.

Nu le cere decât să voteze cu Maiorul, şeful

67

opoziţiei locale, bărbatul fetei lui Costică Dascălu. Acest fost ofiţer, acum pensionar, adusese electrocasnicele de la unul, Tunaru, din Bucureşti. La început, nimeni nu luă în serios această minune, dar după ce Lina lui Rişu s-a ales cu un aragaz şi cu promisiunea că va primi pensie de văduvă de război, deşi nea Costică nu fusese nicio zi pe front, neîncrederea s-a spulberat şi din curtea lui Bibanu răzbăteau peste gardul înalt voci ce promiteau că vor face aşa cum au vorbit.

Rozica, agentul electoral principal al opoziţiei, umbla din casă în casă, promiţând ce îi spusese cumnatul ei.

- Hai, tanti, du buletinul că-ţi bagă cablu pe degeaba! Hai, nu mai sta pe gânduri, că dacă vrei, îşi bagă şi freza în grădină şi îţi face şi gardul! Nu-i trebuie decât cenepeul şi semnătura dumitale!

- Rozico, dar cine plăteşte până la urmă? întrebă mamaia Ioana.

- De ce-ţi baţi matale capul? Partidul, nu ţi-e clar? În faţa acestui ultim argument, unii cedau.

Puterea însă nu dormea. Era vigilentă şi acţiona cu fermitate. Trimisese ca iscoadă şi provocatoare pe Fănica Praz, ca să-i scoată la poartă pe „aţâţătorii” şi „amăgitorii” principali, astfel încât Mioara Pisicaru, ascunsă după dudul găunos al lui Nae Lupu, vecinul lui Bibanu, să înregistreze cu o cameră de filmat tot ce vede şi aude. Planul ar fi reuşit pe deplin dacă la final Mioara n-ar fi scăpat, de emoţie, scula din mână. Incidentul, soldat cu picante înjurături şi viguroase îmbrânceli, se prelungi la tribunal mult timp după alegeri. Văzând cât este de riscantă acţiunea de demascare a adversarului, puterea se hotărî să aplice planul B. Astfel, seară de seară, la crâşma lui Ganea Gândac, Lucsi, aghiotantul primarului, plătea toată consumaţia celor ce veneau să bea. În ultima zi de campanie, cele două tabere hotărâseră să facă mitinguri, urmate de defilări auto. Tabăra puterii se strânse pe terenul de fotbal din poiana de lângă Gropile Trăznite, iar cea a opoziţiei se adună în afara satului, al Puţul Moaştelor. Primii intonară imnul naţional, acompaniaţi la acordeon de Nicu Moroianu, iar ceilalţi spuseseră în cor Crezul. Discursurile au fost

68

asemănătoare: adversarul era mincinos, şmecher, sperjur, hoţ, neserios, de neam prost, sprijinit de trădătorii de neam şi sat. Marşurile automobilistice se desfăşurau în sensuri opuse, iar lumea ieşise pe la porţi să vadă comedia, dar şi cu speranţa că poate mai pică ceva: vreo găleată, vreo umbrelă sau măcar o bere ori un sfert de cozonac.

Mergând repede şi claxonând zgomotos, trecu mai întâi, dinspre şosea spre gârlă, cavalcada opoziţiei. După ce praful se aşeză la loc şi zgomotul se stinse, nea Neculai Pavel, om trecut de nouăzeci de ani, fost prizonier la ruşi, îi spuse lui Spirea Lepădatu, leat cu el, fost prizonier la nemţi: - N-au avut nici cinşpe maşini! Şi nici nu sunt organizaţi! Doar gălăgia e de ei! Dacă ajung la putere, ăştia distrug tânăra noastră comună!

De departe se auzea slab o voce, iar un zumzet de motor creştea constant. Venea domol, dinspre gârlă spre şoseaua judeţeană, coloana puterii. În frunte era limuzina lui Dobrin Oţu, zis Păsărică, ornată cu steagurile partidului. Din Mercedes-ul de mâna a doua al lui Manole Dinculeci se auzeau prin portavoce promisiuni atrăgătoare: „Vom aduce gaze!”; „Vom asfalta drumurile!”; „Vom face rampă de gunoi!”; „Vom construi...”

- ăştia sunt mulţi, Pavele, vreo patruzeci.

Doar la nemţi am văzut asemenea propagandă. Sper să câştige pentru binele şi propăşirea satului străbun, zise cu emoţie vechiul ilegalist Spirea Lepădatu. În ziua votului, mulţi se îndreptau spre şcoală, unde era amplasată secţia de votare. În preajma ei se auzeau îndemnuri: - Nu uita ce am vorbit aseară! Dacă ies consilier, te ajut să-ţi intabulezi lotul!

Iar ceilalţi spuneau: - Dacă ieşim noi, îţi dăm şi aspirator şi televizor second hand!

Auzind acestea, mamaia Ioana se întoarse din drum, zicând: - ăştia au înnebunit! Vor să ne cumpere pe toţi! Ia să-mi văd de treabă! Abia nu îmi mai murdăreşte nimeni buletinul. Până la urmă, pot sa trăiesc şi fără ştampila lor, iar Dumnezeu mă va ierta dacă ţin toate g posturile.

Revista nouă, 1/2012

note de lectură

Marian DRAGOMIR Daimon din reflex

Î

n luna decembrie, cu trei zile înainte ca ceasul să bată noul an, Casa de Cultură „I.L. Caragiale” a fost gazda unui eveniment care confirmă faptul că (şi) în Ploieşti se scrie literatură de bună calitate – lansarea antologiei DAIMON DIN REFLEX (poezie, proză)*.

Autorii au fost selectaţi de criticul şi istoricul literar Ion Bălu, care, în prefaţa volumului, ţinea să menţioneze următoarele: Selectate cu severitate dintr-un mare număr de texte poetice şi narative, piesele reţinute dezvăluie atât o pasiune înnăscută pentru literatură, dar şi dorinţa legitimă de afirmare.

Operele antologate pot fi abordate din perspectiva unui sentiment al profunzimii trăirilor, creatorul este împins într-o zonă a dorinţei intense care în termenii filosofiei heideggeriene reprezintă sensul existenţial al însuşi faptului de a spera. Astfel, aşa cum marca prefaţatorul, „vocile instanţelor lirice şi perspectiva narativă la persoana întâi sau a treia surprind feluritele aspecte ale lumii de azi. Existenţa cotidiană, dragostea, natura, trecerea timpului, uimirea în faţa anotimpurilor, sentimentele religioase sunt temele poetice frecvent dezvoltate, pe felurite niveluri valorice”.

Autorii antologaţi sunt: Mihai PERŞINARU; Camelia Iuliana RADU; Filip kÖLLÖ; Elena DATCU; Călin DERZELEA; Oana ZAHIU; Mihai MOLDOVEANU; Gelu Nicolae IONESCU; Andreea SIMION; Georgiana SURUGIU; Andreea BARBU; Marian DRAGOMIR; Dan MINOIU; Ion TEREANU; Ioana Camely STAMATE; Gabriel-Vincenţiu MăLăESCU; Sorin VâNăTORU şi Mihai SETELECAN. Fiecare voce prezentă în cadrul antologiei,

Revista nouă, 1/2012

fie lirică, fie narativă, trăieşte în două lumi: cea a realităţii „existenţiale”, condiţionată, mărginită în timp şi spaţiu, accesibilă raţiunii şi puterilor lui, şi cea a realităţii „esenţiale”, noncondiţionate, care este dincolo de timp şi spaţiu, accesibilă doar conştiinţei noastre interioare şi inaccesibilă puterilor noastre, astfel firesc fiind să reprezentăm imaginile.

Naraţiunea obiectivă a lui Mihai PERŞINARU dezvăluie un personaj reflector sensibil şi introvertit: „O inimă curată se clădeşte cu apartenenţe infinite, legăturile intime intuite, de ce nu, simţite...”. Peisajele Cameliei Iuliana RADU susţin o viziune a unui paradis de factură orientală, misterioasă şi învăluită în broderiile lirice suave ale poetei: „Port pe umeri şalul de mătase / brodat cu soare pe o faţă / şi lună, pe alta”. Pictura lui Filip kÖLLÖ se răsfrânge în valurile sufletului enigmatic învolburat de nuanţele iluzorii ale realităţii: „Unui fluid în alt fluid / devierii mele melancolice / sarcastica stare de azi, echivocă”. Sufletul Elenei DATCU emană dorinţa regăsirii avatarului şi a eternităţii pierdute: „deschide-mi aripile / şi suflul, şi toate cele neîmpărtăşite... / fă din firimituri, surâse!” Limbajul liricii lui Călin DERZELEA este de factură barbiană, ermeticul este modul de dezavuare a sufletului: „Limba încordată în strigare / Prinde urma gustului / Prinde fante crude / Coboară în arabescuri / Spre rădăcină”. Ludicul şi elementele de prozopoezie sunt evidente în creaţia Oanei ZAHIU, unde elementele mundane sunt venele unei experienţe onirice: „e suficient să-ţi injectez poezia asta în inimă / şi clădirea îşi ridică fustele / şi tu râzi şi-ţi spui că eşti nebun”. Sub semnul lui Cronos stă poezia lui Mihai MOLDOVEANU, care caută lumina dincolo de lumescul care îl împresoară, discursul lui poetic reflectă valori mitice resemantizate: „La umbra ceasornicului mut / Sta clipă din trecut să se-odihnească, / Ostenită de un mult ce-a fost în nefiinţa omenească”. Poezia lui Gelu Nicolae IONESCU se află sub auspiciile unei fine ironii, reformulări 69

şi căutări asidue a conotaţiilor limbajului, totul este rezonanţa unei tristeţi a fiinţei umane aflate sub ludicul vieţii de zi cu zi: „Au înflorit tei noi în oraş / – chimici / – de laborator /Teiul Chanel, teiul Dior, / Înfloriţi...”

Andreea SIMION creionează o imagine expresionistă redând putere unor imagini poetice specifice liricii româneşti. Forţa redescoperirii poeticului din cuvinte se datorează perspectivei postmoderne şi modului de a redefini conotaţiile: „Tu şi cu mine în miezul cuvintelor / Pe care le asculta fidelă şi înfricoşată / Liniştea; liniştea urmelor de sub apă”. Diegeza de factură reflexivă susţine creaţia Georgianei SURUGIU. Perspectiva subiectivă a discursului epic sugerează un eu narativ dilematic aflat sub imperiul reflexivităţii şi exteriorului: „, urlam la fiece persoană care, din dragoste, din ură, din dezgust, din milă sau dor, îndrăznea să mă numească altfel decât doream şi mai presus de toate ceream.”

Andreea BARBU redă în cadrul liricii sale o definiţie cu caracter gnomic a poeticii: „Poemul nu este simţit pentru a fi scris. / Poemul este gândit pentru a fi simţit”. Discursul ei se află sub paradigma reflectării eului prin prisma elementelor postmoderne de rafinare a liricii. Îmbinând versul clasic şi cel modern cu valori neomoderniste, Dan MINOIU preferă jocul cu limbajul şi colajul de sintagme, de teme sau de motive care au drept referent sinele şi lumea reflectată de sine: „Păşind, am văzut o umbră / În faţa umbrei mele. / M-am întors spre ea şiam privit-o”. Utilizând elemente din spectre diferite ale vocabularului, neologisme şi arhaisme, Ion TEREANU descrie o lume fie aflată la marginea existenţei, fie o lume în plin avânt creaţional. Paradigmatic, creaţia sa reflectă elementele postmoderne ale resemantizării şi demitizării: „inamicii odihnei asmut câini flămânzi / prin ogrăzile infernale ale iubirii”. De sorginte romantică, poezia Ioanei Camely STAMATE are capacitatea de a sugera iubirea sub diferitele măşti, eul liric dedublându-se sub diversele forme ale 70

feminităţii aflate în expansiunea sau retragerea fiorului iubirii: „m-ai sărutat şi m-ai făcut să te ador / dar gustul sărutului tău l-am pierdut...”

De factură neo-parnasian cu elemente aluzive savuroase, Gabriel-Vincenţiu MăLăESCU îşi trasează liricul cu ajutorul unor sugestii lexicale, sintactice, metaforice unde versurile dobândesc astfel o eleganţă ceremonioasă sub forma unor notiţe lapidare: „Stau singur în acest univers / închipuindu-mi un poem”. La Mihai SETELECAN, ideea poetică se reduce la găsirea şi implicit aplicarea unor soluţii pentru a alunga uzura şi monotonia din cuplu. Paradigma discursului liric stă sub auspiciile hiponimelor masculin şi feminin. Se poate distinge legătura captivantă dintre stări care străbat textul şi refularea cu accentul ironic: „Peste un ceas / din lanurile strivite de amor / sufocate / de paşii gândurilor tale”. Ultimul antologat este poetul şi prozatorul filosof Sorin VâNăTORU care lansează ideea că omul este o placă turnantă între lumină şi întuneric, determinând transparenţa sau opacitatea naturii divine.

Trăieşte în orizontul unei vieţi din ce în ce mai tehnicizate şi îngust utilitariste, unde omul riscă să-şi piardă fiinţa sa minimală, însăşi umanitatea sa dezorganizându-se. Astfel, autorul observă că se pierde starea de bunăvoinţă sufletească şi chiar dorinţa de comuniune de dragul comuniunii. Se remarcă existenţa războiul împotriva omului, împotriva a ceea ce Vattimo însuşi numea „rezistenţa ultimă şi indestructibilă a iubirii din suflet”. Încheiem cu observaţia criticului Ion Bălu, care ţine să evidenţieze, în prefaţă, ideea poeticii ca mod de existenţă pentru cei antologaţi: „Poezia are la origine o trăire sufletească, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin organizată: o emoţie, o senzaţie, un sentiment, o pasiune, o aspiraţie, o trăire sufletească etc., o vibraţie la realitate. Poetul autentic, spre deosebire de nepoet, imprimă expresie lirică vibraţiei pur psihologice.” g ___________________ * Daimon din reflex, coord. Gelu Nicolae Ionescu, Editura Prahova, Ploieşti, 2011, 120 pag.

Revista nouă, 1/2012

semnal editorial

Christian CRăCIUN Daimonul şugubeţ unt un insaţiabil cititor de amintiri, orice pod care face legătura cu trecutul personal al autorului sau cel macro, istoric mă fascinează. De aceea am citit cu delicii Amintirile anapoda ale maestrului Ion Ochinciuc. Erau mai multe premize pentru o lectură atractivă: vârsta naratorului, născut în 1927, deci a fost martorul unei foarte bogate şi agitate istorii a veacului XX, originea basarabeană, experienţa de scriitor, cariera de om care a lucrat cea mai mare parte din viaţă în Radio, în perioade din care, slavă Domnului, ai ce povesti, spiritul satiric şi bonom, memoria prodigioasă. Riscul oricărui volum de amintiri este, bineînţeles, egolatria, tendinţa de se pune pe sine totdeauna în centrul evenimentelor relatate. Instinctul scriitoricesc îl fereşte pe autorul nostru de asemenea păcat, el inventează un partener de dialog care să-l „coboare cu picioarele pe pământ”. Ca şi daimonul socratic, Asmodică (ah, sfântul diminutiv!) îl trage de mânecă pe autor ori de câte ori acesta este gata să scape hăţurile peste câmpiile nesfârşite ale amintirilor. Şi îl aduce pe drumurile solide şi bine marcate ale construcţiei cronologice.

Rolul acestui simpatic personaj sugerează condeiul de dramaturg al autorului, care nu se poate abţine să nu construiască roluri.

Rolul lui Asmodică este deci de a dinamiza textul prin dialog şi de a face ordine în năvala mereu abundentă şi incontrolabilă a faptelor pe care amintirea le scoate la lumină. În felul acesta, jocul timpurilor printr-o libertate a asocierilor libere, se oferă textului sprinteneală şi - în aceeaşi măsură - o (auto)

S

Revista nouă, 1/2012

ironică distanţă. Aşa se explică acel „anapoda” din titlu.

N-o să fac, normal, greşeala de a povesti, fie şi în rezumat, datele biografiei. Nici excesiv de spectaculoasă, dar nici comună.

Omul are ce povesti şi, mai ales, are harul şi umorul fără de care orice text memorialistic este fără sare. Altundeva este, cred, centrul de greutate al acestor amintiri. În chiar cuvântul care le desemnează. Pentru mine, întreaga carte este un elogiu implicit adus memoriei. Am fost uimit, de câte ori am citit una din cărţile de memorialistică atât de numeroase care ne-au îmbogăţit bibliotecile în ultimele două decenii, rămân uimit deci de memoria pe care o aveau aceşti oameni.

Asta îi şi face credibili în postura de martori ai istoriei. Faţă de generaţia mea, cei născuţi la jumătatea veacului, ca să nu mai vorbesc de cele mai tinere, devitalizate de memoriile artificiale, aceşti seniori au o memorie a întâmplărilor, numelor, oamenilor în general care ne lasă cu gura căscată. Îşi ţineau minte perfect nu numai rubedeniile până la a n-a speţă, ci şi vecinii, colegii, cunoştinţele întâmplătoare, cu datele lor biografice esenţiale. Azi, dacă nu-ţi aduce aminte calculatorul că e ziua de naştere a cumnatului ori nepotului... Eu văd în această memorie o lecţie de politeţe, de civilitate, atenţia dată celeilalte persoane. Sutele de nume care împânzesc fiecare pagină a cărţii de faţă, cu desenarea strictă a relaţiilor dintre ele, sunt o reală „reţea de socializare”, adică o reţea de legături umane sufleteşti profunde. Nu divaghez, mi se pare că bucuria evidentă cu care autorul îi pomeneşte pe toţi cei mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi cu care şi-a încrucişat existenţa, fiecare cu cele bune şi cu cele rele ale sale, ţine de această omenie fundamentală şi fundamentată pe obligaţia memoriei. De aici o serie întreagă de portrete, din care niciodată nu lipsesc ironia înţelegătoare şi bucuria descoperirii calităţilor celuilalt. Sigur că personajul narator se află, prin voinţa soartei, ca martor 71

în câteva momente şi locuri privilegiate pentru a depune mărturie. Născut pe malul Prutului, într-o comună cu oameni de ispravă, Sculeni din judeţul Bălţi, are o copilărie ca în Creangă. Ceea ce este un superlativ. Ne copleşeşte abundent din paginile cărţii o umanitate, o românitate pe care, în ceasurile mele de pesimism, o socot definitiv pierdută. O umanitate, aşezată, muncitoare, bucurându-se de viaţă, întreprinzătoare, cu un set de valori bine întemeiate, de la care nu există abatere.

Noianul de personaje: rubedenii, cunoscuţi, rubedenii ale cunoscuţilor, evocate cu bucurie (e sentimentul dominant al aducerii aminte) alcătuieşte un catalog ataşant, ele ies din pagină, sunt evocate cu atâta căldură încât îţi devin ca propriile cunoştinţe.

Copilăria, cu primele trăznăi specifice vremurilor când puştimea stătea „afară” de dimineaţa până noaptea şi de vara până iarna, cu primul amor pentru tânăra învăţătoare (impresionantă scena revederii peste decenii, sub amprenta ireversibilă a Timpului), cu rememorarea poveştilor de neam, ale părinţilor şi bunicilor... copilăria este, sigur, paradisiacă în esenţa ei. Şi nu putea fi altfel. Peste acest tărâm se revarsă însă, neagră, istoria, copilăria încetează odată cu venirea războiului. Refugiul în Ţară după cedarea Basarabiei, peregrinarea din oraş în oraş şi din şcoală în şcoală, risipirea averilor, refacerea lor (figura Tatălui, niciodată lăsându-se biruit de vicisitudini, este una dintre cele mai impresionante ale cărţii, exponent de rasă ale acelui tip uman atât de rărit azi despre care vorbeam mai sus), foametea, sărăcia incredibilă de după război, tot acest tablou este schiţat fără linii îngroşate, ca şi cum autorul şi-ar cere scuze că i s-a dat să vieţuiască în vremuri atât de interesante, după avertismentul înţeleptului de demult. De altfel, Ion Ochinciuc ne avertizează încă din primele pagini că va selecta în special acele amintiri care scot în evidenţă partea luminoasă a existenţei.

72

„Moldovean” sută la sută prin harul povestirii, prin cultul anecdotei „care primează” autorul amintirilor de faţă are voluptatea rezumării unei situaţii printr-o vorbă de duh, a sa ori a altcuiva, reţinute cu voluptatea colecţionarului rafinat.

Următoarea perioadă, adolescenţa şi tinereţea, intervalul studiilor şi stabilirii în Bucureşti, al intrării în presă, la ARLUS şi apoi la Radio. Dl. Ochinciuc pare un martor privilegiat, a fost în multe locuri şi timpuri interesante ale istoriei noastre recente.

Inventarul de tipuri umane cu care a venit în contact este remarcabil, capabil să ne dea o imagine foarte veridică a vremurilor, fără comentarii suplimentare. Drept e că nu ocoleşte să se întrebe, fără pretenţia de a da verdicte sau soluţii şi asupra unor chestiuni spinoase cum ar fi reacţia populaţiei evreieşti la retragerea armatei române din Basarabia, sau preeminenţa absolută a aceluiaşi element alogen în toate structurile de presă şi cultură după 1944. Autorul nu dă soluţii, doar se întreabă ca martor şi participant la evenimente. Mai ales că istoria noastră oficială tace încă asupra acestor chestiuni.

După o scurtă experienţă politehnică, aplecarea spre literatură este biruitoare şi începe lunga sa carieră de scriitor şi jurnalist.

Amintită cu o remarcabilă lipsă de orgoliu, oarecum „en passant”; cu acelaşi ton cu care relata nu ştiu care şotie din copilărie este povestită şi apariţia unui roman sau al unei piese de teatru. Impresia mea este că autorul ocoleşte cu discreţie multe dintre evenimentele istorice la care a fost martor în deceniile întunecate, o carte de amintiri este semnificativă nu numai prin ceea ce spune, ci şi prin ceea ce omite. Iar opţiunea de a alege perspectiva senină, necrâncenă, este la fel de justificată ca oricare alta. Cine ştie câte ar fi avut de povestit despre culisele ARLUS-ului, unde şi-a făcut ucenicia în primii săi ani de presă, Radioului, Uniunii Scriitorilor sau cenzurii din labirinticii ani 50-60! Nu avem ca atare de găsit cine ştie ce revelaţii surprinzătoare Revista nouă, 1/2012

de culise, ci, la fel de interesant, existenţa cotidiană, aspectul străzilor sau al cârciumilor, cum arăta Bucureştiul după viscolul din 1954 sau după cutremurul din 1977, cum a fost la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu Dej şamd.

Dl. Ochinciuc are condei uşor, scrie sprinţar şi cartea se citeşte pe nerăsuflate.

Amintirile dau năvală şi ideea de a nu păstra stricta înşirare cronologică mi se pare foarte bună. În felul acesta, punctele de vedere asupra unei întâmplări se multiplică, e văzută simultan cu ochii copilului sau tânărului lipsit de exeperienţă dar şi cu ochii venerabilului aflat la ceasul consemnării amintirilor. Iar lucidul Asmodel stă de veghe pentru a nu-l lăsa cumva să se depărteze prea mult pe câmpii nesfâşiţi ai digresiunilor sau melancoliilor. Şi tot o idee bună mi se pare aceea ca ultimii ani (este traiectul oricăror Amintiri, scriitura trebuie să se schimbe pe măsură ce timpul scris se apropie de timpul scrierii cu tendinţa de a se confunda de la un punct) să fie redaţi prin însemnările fugitive de jurnal. Spiritul a rămas tânăr, aceeaşi (auto)ironie bonomă o

are şi în postură de tată sau bunic atunci când îşi evocă, disimulându-şi hâtru mândria, urmaşii. Ion Ochinciuc este un observator atent al lumii prin care a trecut, are o memorie capabilă să reconstituie din câteva detalii o întreagă atmosferă şi este un iubitor al „comediei umane” în nesecata ei inventivitate.

Ca şi Creangă, arhetipul povestitorilor moldoveni, se fereşte de teoretizări şi „meditaţii”, îi place să observe faptele şi zicerile oamenilor. E dramaturg prin vocaţie, îi place spectacolul lumii. Sutele de personaje cu care facem cunoştinţă capătă consistenţă, moralistul deloc dezabuzat le adună cu voluptate şi le salvează de la uitare prin ceea ce au ele mai reprezentativ. Dar cel mai interesant este, inevitabil, personajul narator, bon viveur şi observator atent, martor sagace şi spirit îngăduitor cu slăbiciunile umane, capabil de bucurie şi de iertare.

Amintirile de faţă sunt o lectură pasionantă pentru oricine iubeşte lumea de altă dată, o datorie îndeplinită faţă de obligaţia memoriei. Ca atare, un document încântător.

Lidia NICOLAE Revista nouă, 1/2012

73

elecţiuni afective

Bogdan-Lucian STOICESCU Despre moartea unei epoci derusificate „Există amintiri atît de duioase şi dureroase încît îţi vine să te desoperi şi să îngenunchezi în faţa lor” (Dan Ciachir*) n antinomie cu domnul Dan C. Mihăilescu, redutabilul eseist, critic, istoric literar şi totodată, unul dintre cei mai pertinenţi exegeţi ai operei celui despre care va fi vorba în cele ce urmează, aş îndrăzni să spun că lumea1 lui Dan Ciachir, despre care domniasa scrie că este „apusă”, aparţine exclusiv acelora care au trecut prin ea fără s-o trăiască, fără să o înţeleagă, fără să-i priceapă atît rosturile fundamentale dar mai cu seamă fără să-i disece, ca-ntr-o suigeneris operaţie pe cord deschis, cele mai complicate şi intime resorturi ale infinitezimalelor mecanisme lăuntrice care-o alcătuiesc, atinşi fiind de-un alt soi de cecitate nocturnă („orbul găinii”, mai pe româneşte spus) cvasi-patologică, faţă de zonele-i mai slab luminate sau întunecate dea binelea. Însă pentru Dan Ciachir, autorul nostru, fără doar şi poate un boier al spiritului (parafrazîndu-l pe Sorin Adam Matei) din cea mai nobilă stirpe şi în cel mai bun sens al cuvîntului, această lume despre care scrie, cu bunele şi relele ei, musteşte de viaţă. Trăieşte, cu alte cuvinte, pentru că însuşi Dan Ciachir a trăit-o şi, iată, acum o rememorează mărturisind-o iar dacă tu, cititorul, eşti înzestrat şi cu o doză sine qua non de imaginaţie vie, o poţi vedea, îi poţi auzi şoaptele, îi poţi savura parfumurile, ba mai mult, chiar îţi poţi purta paşii pe cărările ei, la braţ cu autorul. Iar o asemenea

Î

74

promenadă împreună cu Dan Ciachir – o spun din proprie experienţă, nu din închipuire – e cu adevărat întremătoare… Aidoma acestei preumblări prin tainice încăperi mănăstireşti, în care rari au fost mirenii cărora le-a fost dat să-şi poarte paşii: „Înainte să ne aşezăm la masă, am intrat în palat. În stînga era o sală de primire spaţioasă, înaltă, cu grinzi de lemn în tavan, şemineu, cu icoane mari şi portrete de ierarhi pe pereţi. În dreapta uşii de lemn ferecat în metal se afla o încăpere strîmtă cu firidă, cu bibliotecă, masă de lucru şi telefon.

Era biroul pe care stareţul nu-l folosea decît cîteva minute pe zi. În latura dinspre apus, la vreo 20 de metri, cîteva trepte duceau spre o încăpere răspunzînd la miazăzi pe o terasă largă cu vedere spre Munţii Neamţului. Am urcat la etajul întîi, în odaia în care aveam să locuiesc. O fereastră strîmtă,medievală, străpunsă prin peretele gros, proiecta în depărtare aceiaşi munţi ai Neamţului.

Camera avea calorifere şi baie. Deasupra patului atîrna portretul unui ierarh distins, încă tînăr, cu barba şi părul negre, cu engolpion2 la gît: era patriarhul Iustin pe vremea – 1957 – cînd urcase pe scaunul mitropolitan al Moldovei. În 1983 am stat o săptămînă în odaia aceea curată şi liniştită”3.

Este doar un exemplu - din sumedenia care se pot da din acest volum – care vădeşte cu limpezime, fineţea de filigran a detaliilor, pe de o parte iar pe de alta, care pune în valoare incontestabila artă filmică a scriiturii lui Dan Ciachir, făcînd inutile, din aceste puncte de vedere, orice alte comentarii. Îmi plac nespus eseurile memorialistice de o nedisimulată forţă evocatoare ale acestui volum4 însă dintre toate, s-a desprins din pluton, indubitabil şi încă de la o primă lectură, cel numit Treptele mării şi asta cu siguranţă datorită unui fapt nodal pentru mine. Împărtăşesc, aidoma autorului, acelaşi sentiment al mării, indus nu neapărat de acea copleşitoare vastitate acvatică în sine, ci mai cu seamă de locurile din imediata ei apropiere (cu precădere acelea din Constanţa) Revista nouă, 1/2012

şi peste care se simte permanent respirarea ei învăluitoare, binecuvîntată şi ocrotitoare, ca o nevăzută şi abia perceptibilă vibraţie a întregii firi: ţărmurile brăzdate de umbrele alungite ale clădirilor sau ale copacilor de pe maluri, pierzîndu-se în undele eternmişcătoare, verzi-sinilii ale apei, în ceasurile tihnite de dinaintea înserării; apoi falezele semeţe, aidoma zidurilor unei vechi cetăţi care amplifică ţipetele pescăruşilor, franjurate acestea de lungi sonuri cu tonalităţi de tulnic ale sirenelor vapoarelor adăstate în larg, undeva pe linia orizontului, acolo unde ceruri şi ape-s una dar mai ales străzile labirintice pavate cu macadam ori piatră cubică, copleşite de-o linişte celestă sub acea lumină inefabilă, roşietic-diafană a amurgului. În acele clipe însuşi timpul pare că s-a oprit din curgerea-i firească, în aerul dens amirosind a sare şi-a alge, acolo şi numai acolo, pe acele străduţe care-ţi urcă sau coboară paşii dinspre sau înspre mare, printre casele din alte vremuri rînduite cuminţi de-o parte şi de alta, vegheate cu pioşenie, parcă, de vechea biserică elenă a cărei rafinată decrepitudine „mărturisea o gingăşie a sărăciei sau a simplităţii, o delicateţe copleşitoare”, aşa cum splendid este ea surprinsă în tonuri picturale suave, palid-catifelate de penelul - atît atent la detalii - lui Dan Ciachir.

Fără nici o excepţie, evocările sale pendulează persuasiv – parafrazînd titlul5 unuia dintre volumele sale - între nostalgie („Nu era nimeni în biserica grecească din Constanţa, sau o fi fost femeia de la pangar6, însă nu i-am simţit prezenţa. Cînd am ieşit afară, trecuseră acele minute care despart ziua de seară: se aprindeau luminile, iar zgomotul valurilor se auzea acum distinct.

Oprit în loc, cu ochii spre apă, s-ar putea să fi avut atunci sentimentul mării şi poate şi ispita Răsăritului, indusă de dulcea decrepitudine a bisericii elene din Constanţa.”7) şi luciditate („În ultimul deceniu al dictaturii îmi plăcea să merg des la Constanţa, unde Revista nouă, 1/2012

puteai cumpăra pe stradă ţigări americane de contrabandă şi unde şoferii particulari de taxi – lucru de neconceput în Bucureşti – erau îngăduiţi întratît încît îşi aveau chiar „staţiile” lor.

Plimbările întrun Mercedes 230 al unui proprietar care mi-a împărtăşit estetismul pe străzi înroşite de frunzele salcîmilor îmi apar mitice după atîţia ani.”8), trădînd un apetit insaţiabil de povestitor şi un spirit bine temperat de hedonist pur-sînge. Și absolut fără nici o excepţie, textele din „Cînd moare o epocă” mărturisesc perfect credo-ul său, lapidar exprimat în aforismul pus rîndurilor mele: Dan Ciachir scrie cu o smerenie tivită cu un umor fin, total străin de băşcălia naţională pretutindenară, despre întîmplări şi actanţii lor de odinioară, pe care le-a trăit, despre care a auzit vorbindu-se ori a citit prin te miri ce locuri.

Spirit ludic dar în sensul unui rîsu’- plînsu’ cu tuşe accentuat-amare („În anii aceia de prefaceri brutale şi demente – anii ’70-’80, n.m. – în cea mai mare parte inutile, numai lumina, clima, nuanţele anotimpurilor rămăseseră identice cu ele însele la Bucureşti. Ideea că nu le putea schimba nici un regim mi-a venit într-o toamnă copleşitor de frumoasă, călătorind cu avionul de la Tulcea. Era un YL 14 care nu mai zbura pe nici o altă rută din ţară. La plecare, pe cînd pasagerii sosiţi coborau din avion, iar ceilalţi aşteptau să se urce, mecanicul a deschis capota unuia dintre motoare, i-a tras cu sete cîteva baroase zdravene, ca şi cum ar fi îndreptat ceva la o semănătoare sau la un 75

tractor, după care a acoperit motorul. Am decolat peste cîteva minute. Uşa cabinei piloţilor nu se închidea. Era ca în vechile tramvaie bucureştene, unde pasagerii puteau privi în voie mişcările vatmanului.”9), arma sa cea mai de temut rămîne, indubitabil, ironia tăioasă însă bine strunită de mintea sa coborîtă in inimă (aidoma aceleia a monahilor în preajma cărora încă-şi petrece cu folos sporitor mult din timpul vieţii dumisale), aşa cum îi stă bine redutabilului pamfletar care este, avînd tot timpul flinta cu glonţ pe ţeavă la îndemînă şi simţurile toate treze. „Aceia care se raliaseră noii Stăpîniri erau puţini, supuşi oprobriului propriilor rude, iar <<acţiunile>> lor se dovedeau adesea ridicole. În reşedinţa de raion din apropiere, de un 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie se încropise o mică defilare cu steaguri. Li s-a spus celor ce luau parte la ea ca atunci cînd vor trece prin dreptul tribunei să strige lozinci. Şi ei strigaseră: - Loooozinci !

Lozinci ! Loozinci !”10 Preciziunea chirurgicală a detaliului alimentată în modul cel mai firesc de un simţ al observaţiei excepţional, dublat de o memorie prodigioasă („La începutul anilor ’80 am stat de mai multe ori în hotelul «Palas» aşezat pe buza aceleiaşi rîpe de lut roşu pe care se află biserica grecească, o alta armenească şi multe case vechi. E un hotel construit din beton, sprijinit pe piloni înalţi ridicat înainte de ultimul război, cu un hol aproape somptuos. Ferestrele camerelor sale dau spre portul Tomis. La cîteva zeci de metri sclipeau în soare iolele, şalupele şi cîteva vaporaşe ancorate în golf, iar dincolo de dig se întindea marea. Prima dată cînd am locuit acolo – era în aprilie – şi am deschis geamurile, mi s-a părut că sînt undeva în străinătate”11), merge mînă-n mînă cu acurateţea şi incisivitatea deloc deranjante cu care Dan Ciachir ne induce subliminal informaţia bine dozată („Cînd Dobrogea a fost realipită României, în 1878, Constanţa care se numea Kiűstendge, avea doar trei mii 76

de locuitori. Era o aşezare de pescari dintr-un vilaet12 de la hotarul şubredei împărăţii otomane, ultima porţiune de pămînt a Peninsulei Balcanice. Pe scheletul burgadei13 pescăreşti s-a ridicat oraşul de la sfîrşitul secolului trecut, extins şi modernizat în deceniile următoare. Pînă în 1906, în Piaţa Ovidiu se ţinea oborul de vite”14), tehnică pe care o stăpîneşte la perfecţie.

Un loc privilegiat - atît în volumul „Cînd moare o epocă” cît şi în „Derusificarea şi <dezgheţul>”15 precum şi în ultimul op al ciclului, „Şi noaptea asta va trece”16, care vin să continue şi să-l rotunjească tematic pe primul – îl ocupă portretele şi amintirile legate de o serie de personaje şi personalităţi, care fiecare în parte şi toate laolaltă au marcat existenţa omului şi desăvîrşirea scriitorului Dan Ciachir. Orice gest, cuvînt sau atitudine aparţinînd respectivelor personaje nu scapă ochiului atent al portretistului, ele fiind exploatate la maximum spre conturarea – uneori cu lapidaritate, alteori in extenso – şi încadrarea într-o tipologie precisă iar amintirile legate de acestea, prin detaliile şi informaţiile oferite – cvasi inedite -, complinind în chip fericit – în pasaje largi ori în texte de sine stătătoare – adevărata dimensiunea a personalităţii celui vizat, aceste splendide pagini putînd fi considerate, fără teama de-a greşi, o istorie literară sui-generis, în cea mai pură accepţiune a termenului. Aşa precum este întîlnirea cu Petre Ţuţea la restaurantul Uniunii Scriitorilor („Altădată, în acelaşi an ’76 sau ’77, tot la Casa Scriitorilor, eram împreună cu acelaşi prieten şi cu iubita sa, o fată foarte frumoasă, care urmase Liceul german.. Atunci l-am auzit pe Ţuţea vorbind Revista nouă, 1/2012

nemţeşte, înseninat ca niciodată de dialogul cu acea tînără – o chema Nineta – care era şi foarte inteligentă. Glasul lui Ţuţea nu mai era tunător, ci moale, catifelat; tonul nu-i mai era apodictic... Eram prea tînăr să înţeleg ceea ce-mi recomandase o dată, pe ton de aforism:<Dacă vrei să fii fericit şi fără griji, trăieşte cît mai mult timp între femei>.”17) sau acea vizită în casa celebrului medic din epocă, profesorul Petre Vancea: „Apoi am fost condus în biroul profesorului, un domn vioi şi afabil, îmbrăcat nespus de curat şi de elegant, cu vestă, papion şi o cămaşă care strălucea de alb. Era un om plin de naturaleţe, care după ce m-a îmbrăţişat m-a prezentat celeilalte persoane aflate în încăpere (...)” 18.

Paradoxal, Dan Ciachir nu este eroul principal al evocărilor sale, ci doar naratorul cu har, discret şi care apare doar atunci cînd doreşte să fixeze mai adînc episodul pe care tocmai îl povesteşte în memoria sa afectivă şi, implicit, în a cititorului: „Pe vremea aceea – 1970 –‘71 n.m. - Alexandru Paleologu mai purta doliu după cea de-a doua soţie, cu care se căsătorise după ieşirea din închisoare.

Doliul său era însă învăluit în discreţie şi pudoare. Am rămas consternat să aflu, după două decenii, că pierderea aceea îl marcase într-atît încît se gîndise să se călugărească.”19.

Este şi motivul pentru care descrierile multora dintre întîmplările la care a fost martor nu sînt narate la persoana întîia.

Dan Ciachir are o eleganţă nativă în a îndemna cititorul mai puţin avizat să-şi aproprie varii informaţii despre ceva anume : „<Antichitatea noastră este Bizanţul>, spunea arhitectul G.M. Cantacuzino. Întocmai ca în Asia Mică, în Dobrogea şi implicit în Constanţa, antichitatea grecoromană trebuia căutată sub stratul bizantin de civilizaţie şi sub cel otoman. Pentru că prin intermediul Bizanţului am ajuns la ea, tot aşa cum prin Levant am descoperit Occidentul – prin fanarioţi, apoi chiar prin ruşi – la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui Revista nouă, 1/2012

Dan Ciachir Nicolae Breban Bogdan Stoicescu

următor. Profilul Constanţei şi chiar acela mult mai modest al Sulinei mi s-au insinuat în Asia Mică. De aceea, mai puternică decît la Constanţa, umbra lui Pârvan mi-a apărut la Efes sau în Perga Pamfiliei.”20. Astfel se întîmplă, nu odată, cînd într-o formă extrem de accesibilă, ajutat fiind şi de remarcabilul său talent de prozator, face istorie literară aşa cum am mai pomenit - însă una de cea mai bună calitate, scrisă direct, fără echivoc, fără scorţoşenie şi fără nici o urmă de academism livresc, scrobit şi preţios.

Edificatoare în acest sens este, alături de altele, splendida evocare21 dedicată în întregime scriitorului Eugen Barbu.

Din paginile volumului răzbate la tot pasul, nederanjant însă sesizată doar de ochiul 77

cititorului interesat, documentarea temeinică, făcută cu aplicaţie şi acribie, nu pentru a încărca şi lungi textul cu un balast inutil de nume, date sau evenimente, care nu ar mai privi pe nimeni, ci exclusiv cu rostul de a fixa perfect – precum imaginea pe hîrtia fotografică în baia cu revelator din camera obscură – anumite evenimente sau actanţi ale acestora, pe care autorul doreşte să le evidenţieze sau pentru a le contura mai pregnant pe acelea care-l interesează în mod deosebit : „În acelaşi an -1970 - n.m. - regimul a lichidat mandatarii care primiseră în locaţie bodegi, bufete, birturi, cabane, cofetării... Era o formă de comerţ semiprivat, apărută, zicese, din iniţiativa premierului Maurer, la un deceniu după ce dispăruseră ultimii negustori, meseriaşi şi taximetrişti particulari.”22. (...)

Bref, acesta este Dan Ciachir: fermecătorul causeur, cel căruia, aşa cum el însuşi scria despre Petre Ţuţea, îi place să vorbească însă nu de dragul de a se asculta vorbind, un maestru al interlocuţiei polisate îndelung în compania unor mari spirite, eseistul rafinat şi profund, pamfletarul de temut cucerit de cei doi Caragiale (Ion Luca şi

Mateiu), „teologul nespecialist” fascinat de Nae Ionescu ori de părintele Bartolomeu Anania23, admiratorul declarat al lui Petru Dumitriu şi al lui Louis-Ferdinand Céline, last but not least, gînditorul reflexiv căruia îi place să spună: „Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.24” © Bogdan-Lucian Stoicescu Note 1.„Dan Ciachir trece prin Bucureştiul perioadei comuniste cu alura unui crai de Curtea Veche, demodat, poate excentric, trăind aproape clandestin într-o lume construită din cioburile vechii civilizaţii interbelice (...).” (Tudorel Urian în „România literară”, nr. 27, 14-20 iulie 2004) 2. engolpion - iconiţă lucrată dintr-un metal preţios sau din smalţ, pe care o poartă arhiereii la gît

* Dan Ciachir (n. 17 septembrie 1951) poet, traducător, eseist şi publicist. Opera: „Muzică şi memorie” (poeme, ed. Cartea Românească, 1984); Străzi de ceară (poeme, ed. Pontica, colecţia Euridice, 1993); Gânduri despre Nae Ionescu (eseuri şi articole, ed. Institutul European, Iaşi, 1994; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 2001; ediţia a III-a revăzută, ed. Litera Ortodoxă, Ploieşti, 2010); ”Nae Ionescu - Suferinţa rasei albe” (volum de articole şi foiletoane îngrijit de Dan Ciachir, ed. Timpul, Iaşi, 1994).Cronica Ortodoxă (la ed. Timpul, Iaşi: 1994, 1997, 1999 şi ediţia definitivă în 2001); Luciditate şi nostalgie (ed. Institutul European, Iaşi, 1996; reeditată la ed. Dacia, Cluj, 1999; ediţia a III-a la ed. Timpul, Iaşi, 2005); Lirica italiană contemporană (ed. Mirton, Timişoara, 1997);; Ofensiva ortodoxă (ed. Anastasia, 2002); Când moare o epocă (ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, 2004; reeditată la ed. Paideia, Bucureşti, 2006; ediţia a III-a, a IV-a şi a V-a la ed. Timpul, Iaşi: 2007, 2008, 2009; ediţia definitivă în 2010, ed.

Timpul, Iaşi); Antologie de poezie italiană (editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2006) În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iaşi, 2008); File din cronica ortodoxă (ed. Lucman, Bucureşti, 2008); Derusificarea şi „dezgheţul” (Ed. Timpul, Iaşi, 2009); Şi noaptea asta va trece (Ed. Timpul, Iaşi, 2011). A mai publicat trei volume de convorbiri, două împreună cu Radu Dorin Micu („Dialoguri cu Dan Ciachir pentru o Ortodoxie realistă”, ed. Anastasia, Bucureşti, 2002 şi „Pentru o Ortodoxie realistă”, ediţia a II-a, ed. Anastasia, Bucureşti, 2003) şi unul cu Leonid Dragomir, „Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir” (ed. Timpul, Iaşi, 2011). A tradus lucrarea „Cavalcada inocenţilor” de Mimmo Morina (ed. Univers, 1974).

78

Revista nouă, 1/2012

memento 3. „Mînăstiri” (în vol. „Cînd moare o epocă”, ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.163) 4. „Cînd moare o epocă” (ed. Timpul, Iaşi, 2007) 5. „Luciditate şi nostalgie” (ed. Dacia, Cluj, 1999) 6. pangar - masă pe care se vînd lumînările în biserică 7. „Treptele mării” (în vol. „Cînd moare o epocă”, ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.16) 8. „Treptele mării” (op. cit., p.23) 9. „Declinul oraşului” (op. cit., p. 120) ; 10. „Arhaism şi anticomunism” (op. cit. p.126) 11. „Treptele mării” (op. cit., p.17) 12. vilaiet - diviziune administrativteritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu.

13. burgadă - burg mic; tîrguşor.

14. „Treptele mării” (op. cit., p. 21) 15. „Derusificarea şi <dezgheţul>”, volum apărut la editura ieşeană „Timpul” în 2009, care cu cele cinci texte din cuprins a devenit, ulterior, capitol de sine stătător (cu acelaşi titlu) în sumarul noii apariţii editoriale din 2010 (la aceeaşi editură), cu titlul „Cînd moare o epocă”, ediţie definitivă şi care mai include, faţă de precedenta din 2007, un text inedit, „Apogeul <dezgheţului>”.

16. „Şi noaptea asta va trece” (ed. Timpul, Iaşi, 2011) 17. „Ascultîndu-l pe Ţuţea”( în vol. „Cînd moare o epocă” ed. Timpul, Iaşi, 2007, p.29) 18. „Intendentul lui Salazar” (op. cit., p.

63) 19. „Domnul Paleologu” (op. cit., p. 156) 20. „Treptele mării” (op.cit., p. 21) 21. „Amintiri secrete” (op. cit., p. 134) 22. „În preajma micii revoluţii culturale” (în vol. „Derusificarea şi <dezgheţul>”, p. 89) 23. Vezi „Părintele Anania” (în vol. „ Şi noaptea asta va trece”, p. 79) 24. „Cărţi-destin” (în vol. Luciditate şi nostalgie”, ed. Dacia, Cluj,1999) u Revista nouă, 1/2012

Emil PERŞA Iulia Hasdeu In memoriam arba magnetică a înverzit în Pădurea Română să lumineze sub un Munte Magic trei Izvoare, mbre şi Lumini plutesc pe TERASA MAGILOR între un cactus şi o plantă exotică să urce scara de iederă în zarea unui Semizeu, acul de Argint îşi revarsă apa lină pe malul cu Salcâmi înfloriţi în dorul de Părinţi ce-l redescopăr pe o Frunză de Laur lângă o floare, ar când bate vântul renaşterii pe Coridorul cu Îngeri şi Sfinţi intru când răsare soarele în Cuvite în NEMURITORUL MAUSOLEU, lbe flori de câmp culeg de lângă un Râu albastru Să le duc în orizontul cerului Valah străluminat în DACIA-ROMANă de flacăra eternă aprinsă într-un Muzeu.

I U L I A

arul divin îmi dă speranţă şi iubire în CASA DE LUT unde m-am născut Şi unde scriu poeme şi scrisori lbine şi fluturi roşii zboară pe o Pajişte cu narcise galbene să coboare pe o Creangă de Aur, alul negru al mamei îl privesc cu drag Când ascult RAPSODIA ROMâNă cântată de un TRUBADUR venit din ŢARA SFâNTă la o Vioară STRADIVARIUS lângă CRINI imineaţa mă aşez pe SCAUNUL SINGURăTăŢII Să privesc Copacul Vieţii înverzit pe Drumul cu Arţari şi cu Castani, ste timpul să plec, să urc în Trenul Accelerat Să călătoresc în compartimentul legendelor istorice Să cobor în Gara Lumii de Ieri înviată într-o epopee n clopot de Argint gate în catedrala Sfinţilor Apostoli „PETRU ŞI PAVEL” să se audă la ROMA şi la PARIS pe Coridorul Latinităţii unde a a înflorit în aerul poeziei un Liliac alb şi o Orhidee Cluj-Napoca, 30 octombrie 2011

H A Ş D E

U

79

eseu

Elena-Corina CERNICA Fantasticul eliadesc ei care s-au ocupat de proza lui Mircea Eliade au remarcat că una dintre categoriile estetice de bază pentru construcţia literară este fantasticul.

Unele dintre cercetările întreprinse până acum au identificat elementele de structură ale fantasticului, modalităţile folosite de autor pentru a-l reda, câteva sensuri caracteristice prezente în scenariul unui text literar sau la nivelul întregii opere eliadeşti. Au fost puse la punct, de asemenea, schemele fantasticului din romanele şi din nuvelele lui Eliade. Astfel de evaluări au primit o anumită influenţă dinspre temele din lucrările de teorie a fenomenului religios şi de istorie a religiilor ale lui Mircea Eliade, fapt subliniat de unii dintre critici. Legătura dintre fantasticul literar şi teoria fantasticului din lucrările amintite este firească, atâta vreme cât ambele aparţin aceleiaşi opere. Dar proza eliadescă face parte din patrimoniul literaturii române şi de aceea este firesc şi să avem în vedere legăturile ei cu opera altor scriitori români, în care fantasticul este bine reprezentat, în special cu proza lui Eminescu şi cu cea a lui Caragiale, cum susţin criticii şi istoricii noştri literari.

Orice comentariu şi orice interpretare a prozei literare eliadeşti trebuie să ia în consideraţie însă şi alte demersuri teoretice asupra fantasticului. De altfel e vorba despre o categorie estetică cercetată de multe teorii asupra operei literare. O motivaţie pentru acest „recurs teoretic” este legat şi de faptul că

C

80

fantasticul eliadesc nu poate fi înţeles decât în funcţie de rosturile estetice ale acestuia şi de relaţiile sale cu alte categorii estetice şi literare. Trebuie plecat însă, aşa cum menţionam mai sus, de la faptul că Eliade însuşi a fost un teoretician al unor categorii estetice şi al unor categorii religioase care au legătură cu creaţia literară. Unii dintre criticii săi scot la iveală legături importante între elementele spaţiului literar şi conceptele eliadeşti de sacru şi profan. Aceste legături ar legitima şi prezenţa fantasticului printre categoriile estetice fundamentale în prozele lui Eliade. Înţelesurile „fantasticului” au fost repuse în discuţia teoreticienilor literaturii în ultimele decenii mai cu seamă din perspective structuraliste. Există două linii principale de semnificaţie pentru fantastic, potrivit acestor cercetări: una estetică, după care fantasticul este considerat categorie (estetică) de bază cu semnificaţie în domeniul literaturii şi se află în anumite relaţii cu alte categorii estetice, cum ar fi miraculosul, simbolicul, alegoria; alta literară, pentru care fantasticul apare ca un efect al unor circumstanţe literare şi, totodată, al unor împrejurări în care se află cel care vine în contact cu opera literară, cititorul.

Teoreticienii sunt de acord asupra faptului că fantasticul este foarte apropiat, ca semnificaţie, de miraculos. Tzvetan Todorov vorbeşte chiar despre un „miraculosfantastic”, încercând să obţină, teoretic, o categorie a fantasticului cu ajutorul căreia să „citească” anumite producţii literare. În scenariul acestora nu ar fi vorba atât despre elementul miraculos autonom, creat de autor prin stil, fără contribuţia atitudinală a personajelor şi cititorilor, cât despre un aspect literar care ajunge la condiţia miraculosului prin asumarea sa şi de către personaje şi de către cititor. Asumarea întâmplărilor miraculoase conduce naraţiunea către zugrăvirea unor evenimente care par a fi dintr-o lume complet separată Revista nouă, 1/2012

de cea obişnuită, fiindcă ele doar interferează cu realul, întreţinând astfel o „confuzie estetică”.1 În demersul lui Todorov, miraculosul este unul dintre principalele repere în definirea fantasticului. De fapt, amândouă corespund, în plan literar, introducerii unor elemente care nu se pot integra în ordinea realului, fiind supranaturale. Dar nu există o reacţie determinată a personajului sau a cititorului faţă de miraculos, atâta vreme cât acesta rămâne în limitele sale, fără a fi folosit de autor pentru a construi fantasticul. Altfel spus, miraculosul este acceptat ca atare, ca fiind supranatural, dacă nu participă la ordinea fantasticului.

Acesta, în schimb, îşi interferează elementele cu fapte din real, iar personajul şi le asumă ca fiind cu totul reale, deşi ele nu sunt „naturale”; la fel şi cititorul.

Comentând câteva teme ale operei eliadeşti, Gheorghe Glodean consideră că miraculosul este o categorie importantă în definirea şi caracterizarea fantasticului.2 Argumentele sale se sprijină pe unele teorii din domeniu – inclusiv pe cea a lui Todorov – , dar şi pe aprecierile lui Eliade însuşi din câteva însemnări din lucrările sale de tinereţe, Solilocvii (1932) şi Oceanografie (1934). Ceea ce observă autorul menţionat este faptul că în proza eliadescă miracolul apare în cotidian; el se inserează pe trupul realităţii, al vieţii comune a personajului.

Miracolul nu rămâne exterior, nu se află „acolo”, departe de întâmplările obişnuite. El este chiar o întâmplare ca toate celelalte, dacă nu ar fi urmat de manifestări ale personajului, care nu mai pot face parte din „logica” vieţii.

De altfel, în proza lui Eliade poate fi observat faptul că miracolul nu este tratat întotdeauna cum se cuvine de eprsonaje şi de aceea fantasticul poate fi descoperit mai greu. Sunt personaje care, până la urmă, îl recunosc; sunt însă şi personaje care par a nu fi dispuse să se desprindă de Revista nouă, 1/2012

obişnuinţele vieţii lor. În această ultimă situaţie se află chiar Gavrilescu, personajul principal din La ţigănci, operă în care fantasticul este realizat în stil literar convingător şi într-o măsură mai mare decât în alte scrieri ale lui Eliade. Personajul numit nu recunoaşte miracolul de la bun început şi pare a nu fi în stare nici măcar după „proba labirintului” (iniţierea); îl cunoaşte, dar nu-l recunoaşte, cum ar spune Mircea Eliade însuşi. Pare să-l recunoască abia în ultimul tablou al naraţiunii. Dar Gore Iancu din Douăsprezece mii de capete de vită nu îl va recunoaşte, cu toate că ar fi avut bune motive să ajungă aici.

Pornind de la aceste exemple, ne punem întrebarea dacă fantasticul mai are vreo şansă în a exprima ceva atunci când personajul nu mai recunoaşte miracolul.

Pentru că, aşa cum susţin cei mai mulţi dintre teoreticieni, frantasticul este condiţionat de recunoaşterea de către personaj a intervenţiei miracolului în real.

Cum observam mai sus, Gavrilescu pare a nu-şi da seama de ceea ce i se întâmplă până în finalul naraţiunii; dar încercarea lui de a impune ceea ce el consideră a fi realul, chiar în plin miracol, constituie o tehnică de accentuare a fantasticului, pe care Eliade o mânuieşte cu mare artă. În plus, cititorul, care participă şi el la naraţiune, este impulsionat tocmai de ezitările lui Gavrilescu să creadă că miracolul este posibil în viaţa unui om obişnuit.

Tehnica literară eliadescă scoate la iveală deseori momente încărcate de rosturile miracolului şi de efectele miraculosului, care conduc spre fantastic: visul, magia, mistica sunt astfel de momente. De asemenea, artele exotice, descrise şi puse pe seama unor personaje, au tocmai astfel de sarcini: de a introduce miraculosul, de a-l decamufla şi al insera „realului” unei vieţi de om obişnuit. De obicei, practicanţii nu sunt decât mesageri ai miracolului, trimişi ai supranaturalului, care cunosc momentul 81

propice introducerii elementului miraculos, în aşa fel încât el să pună sub semnul întrebării ordinea convenţională a vieţii.

Personajele concepute de Eliade întăresc elementele miraculosului şi întreţin atmosfera fantasticului. În acest sens, observaţia lui Eugen Simion în legătură cu intenţiile literare ale lui Mircea Eliade de a nu zugrăvi miracolul, ci de a descrie atitudinea unor personaje faţă de acesta şi de a sugera căi de trăire a sentimentului miraculosului şi a celui al fantasticului, este deosebit de grăitoare. Dacă şi-ar fi propus doar să descrie miracolul, Eliade ar fi creat un alt gen de literatură. Scopul lui este, aşa cum precizează criticul Eugen Simion, acela de a surprinde reacţiile personajelor faţă de producerea miracolului.3 Faptele oamenilor sunt purtătoare de sensuri specifice miracolului (şi miraculosului), fantasticului, fără ca acestea să schimbe total ordinea realităţii; şi din cauza aceasta miraculosul şi fantasticul literar în atrag pe cititor.

Unul dintre elementele folosite de Eliade pentru a proiecta acţiunea şi a zugrăvi personajele este mitul. În privinţa aceasta, poate fi indicată o lungă serie de lucrări ale sale în care tema principală este mitul; neîndoielnic, acesta ocupă un loc central în lucrările sale de istorie şi teorie a fenomenului religios. Dar care sunt modalităţile de valorificare literară a mitului?

Pentru Eliade, mitul este o specie de relatare; el vorbeşte despre o întâmplare in illo tempore, care poate avea semnificaţie şi acum. „... mitul povesteşte o istorie sacră; el relatează un eveniment care a vut loc în timpul primordial, timpul fabulos al ‘începuturilor’. Altfel zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei ‚faceri’: ni se povesteşte cum ceva anume a fost 82

produs, a început să fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin.”4 Mitul aduce adevărul.

Miturile sunt simboluri prinse în structuri „dramatice”. Ele transmit date despre un eveniment originar, dar scenariul necesar acestei transmiteri presupune exercitarea unor funcţii simbolice. Cum ne spun teoreticienii, orice simbol înlocuieşte ceva, dar în scopul de a-l exprima mai bine pe acesta, de a-l conduce către o reprezentare a sa: „un obiect sau un act nu devine real decât în măsura în care imită sau repetă un arhetip.”5 Lumea prozei lui Eliade este încărcată simbolic. Tradiţia culturală, marile religii, culturile exotice sunt surse ale simbolurilor şi ale miturilor. Însă Eliade este el însuşi creator de mituri, pornind de la anumite simboluri. De asemenea, simbolurile, exercitând funcţii de reprezentare, sunt legate intim de existenţa umană. Memoria fundamentală a comunităţilor, ca şi cea a indivizilor, este păstrată în forma prelucrată a simbolurilor şi miturilor. De aceea, viaţa oamenilor nu poate fi despărţită de aceste două elemente culturale, simbolul şi mitul. „Simbolurile angajează direct existenţa umană. Ele menţin contactul cu sursele profunde ale vieţii şi, prin această dimensiune existenţială, ele se disting şi se separă de concepte. Simbolul religios aduce o semnificaţie a existenţei umane, el dezvăluie solidaritatea dintre structurile existenţei umane şi structurile cosmice.”6 Sacrul şi profanul sunt nivelurile simbolice ale existenţei umane, după cum susţine Eliade. Ele impun un anume tip de realitate, dar şi anumite coordonate spaţiale şi temporale ale realităţii. Există astfel un timp sacru şi unul profan; există un spaţiu sacru şi unul profan. Pentru omul religios, acestea sunt semnificative în cea mai mare măsură.

Astfel, timpul sărbătorii este timp sacru; spaţiul reprezentat de templu este, de Revista nouă, 1/2012

note de lectură asemenea, sacru. În afara acestora se află timpul profan şi spaţiul profan. În proza eliadescă sunt uşor de recunoscut intruziunile sacrului în profan. Dar acestea nu mai apar în formele lor consacrate religios. În Douăsprezece mii de capete de vită, sacrul pătrunde prin ruperea timpului profan, a timpului care se scurge omogen şi care cuprinde orice fapt social, cosmic etc. Gore Iancu trăieşte la un moment dat ceea ce se petrecuse, în timpul profan, cu câteva luni înainte; dar el nu recunoaşte, în această întâmplare, semnele altei realităţi sau cel puţin ale altui timp. În Domnişoara Christina, Egor merge în beciul casei Doamnei Moscu, împreună cu Simina, dar nu realizează de la bun început că se află într-un loc „sacru”, care păstrează ceva ce nu ţine de realitatea ca atare sau de spaţiul profan. Insula din Şarpele reprezintă, de asemenea, un loc sacru; la fel „Camera Sambô”, a lui Ştefan Viziru din Noaptea de Sânziene.

Aceste elemente sunt prezente în toate scrierile eliadeşti, dar ele au funcţii diferite.

Uneori ele creează o anumită atmosferă, alteori stabilesc cele mai importante sensuri ale naraţiunii. g _____________ 1 Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, Bucureşti, 1973.

2 Gheorghe Glodeanu, Mircea Eliade.

Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.

3 Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, Bucureşti, 1995.

4 Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 6.

5 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, în vol. Eseuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 35.

6 Ionel Buşe, Métamorphoses du symbol.

Figures de l’imaginaire dans la prose fantastique de Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 21.

Revista nouă, 1/2012

Gherasim RUSU TOGAN O carte cu valoare emblematică: Monografia satului Veseud, comuna Slimnic, judeţul Sibiu, de Aurel Badiu

F

apt îmbucurător, în cei 20 de ani ce-au trecut de revoluţie, s-au scris zeci şi zeci de monografii, mai mult sau mai puţin realizate la parametrii ştiinţifici impuşi de exegezele unei asemenea discipline, dar mai ales din punct de vedere al exigenţelor de ordin stilistic. În genere, se cunoaşte faptul că ideea scrierii de cărţi monografice, etnografia românească şi-a inoculat-o de la sociologul de talie europeană, prea puţin, azi, cunoscut, Dimitrie Gusti. Perioada noastră interbelică, prin „Revista de Sociologie”, creează un imbold naţional de întocmire a monografiilor ştiinţifice, apelându-se la preoţii şi învăţătorii satelor, iar ideea dă impuls salvării unor vetre folclorice, care altfel s-ar fi pierdut în neguri, fără să ne fie lăsat nimic drept mărturie. Realizate sau nu la parametrii ceruţi, oricum, iniţiativa a dat impuls, generalizându-se astfel o preocupare atât de necesară, chiar şi în anii noştri, când vetre şi vetre se află în stare perisabilă, unele dintre ele chiar în pagul dispariţiei inevitabile, şi a căror existenţă, altfel, s-ar trece atât de repede în negura uitării inexorabile… Într-o asemenea preocupare includem şi strădania lui Aurel Badiu, autorul „Monografiei satului Veseud, comuna Slimnic, judeţul Sibiu”, în fapt localitatea sa natală, pentru care, la anii maturităţii, distinsul intelectual îşi dăruieşte energia şi sufletul, imortalizând-o într-o „istorie” a locuitorilor şi meleagurilor sale. Motivaţia 83

unei asemenea strădanii autorul o mărturiseşte cu sinceritate şi căldură sufletească, distinct: „Am scris această lucrare în primul rând ca un omagiu pentru moşii şi strămoşii noştri bimilenari pe aceste meleaguri, pentru fii actuali ai satului… pentru nepoţii, strănepoţii celor care s-au născut în sat şi pentru cei viitori… pentru cei vârstnici, pentru adulţi şi, mai ales, pentru copii şi tineri” .

Cât priveşte scopul demersului avut în atenţie, Aurel Badiu şi-l mărturiseşte cu aceeaşi distincţie şi deschidere sufletească: „mi-am propus să prezint cât mai multe fapte, evenimente şi fenomene din viaţa satului de-a lungul istoriei sale zbuciumate, pentru a înţelege fiecare ceea ce a fost bun şi ceea ce a fost rău, să ştim care au fost greşelile, pentru a nu le mai repeta”.

Trecem peste stilul muncii sale, peste migala şi răbdarea dovedite în culegerea materialelor, a datelor şi informaţiilor, reţinând un fapt de mare revelaţie: Domnul Aurel Badiu n-a neglijat nici strădaniile înaintaşilor săi, dimpotrivă, a repus în atenţie chiar o lucrare mai veche, respectiv „Monografia Comunei Veseud-Şeica, judeţul Târnava Mare” scrisă de învăţătorii Nicolae şi Paraschiva Oancea, în anul 1947, pe care, în gest de mare respect, a inclus-o, cu toată distincţia şi preţuirea, în inima cărţii sale.

Ca structură, monografia se prezintă ca o lucrare vastă, ce musteşte de informaţii, învelite în inedit şi splendoare narativă, grupate cu exigenţă şi spirit selectiv, în 12 capitole, completate de note diverse. În scopul reliefării unor aspecte, cu intenţia de a dovedi migala şi strădania uriaşă, prin care autorul s-a dăruit unei asemenea lucrări, vom viza câteva din capitolele prin care considerăm că se încheagă osatura cărţii, în ansamblul ei: Capitolul I însumează în structura lui imaginea localităţii, respectiv: aşezarea, relieful şi apele, clima, bogăţiile solului şi subsolului; contextul istoric în care s-a 84

dezvoltat localitatea, prima atestare documentară, denumirea, populaţia, situaţia locuitorilor azi, nume de familie, asistenţa medicală din sat; date cu migală asamblate într-o istorie vie, dinamică şi cu mulţime de date inedite.

Dintre acestea, punctăm descoperirile arheologice care atestă continuitatea vieţuirii pe aceste meleaguri, încă dinaintea cuceriri Daciei de către romani, invaziile barbare, colonizările specifice Transilvaniei şi nu în ultimul rând răscoalele sângeroase care i-au bântuit teritoriul, în decurs de veacuri şi veacuri, culminând cu momentele emblematice: 1848 şi 1918, schimbând totodată destinul populaţiilor de etnie română, maghiară şi germană care au convieţuit pe aceste meleaguri. Descoperim de asemenea în paginile acestui capitol strădania autorului de a integra oamenii şi evenimentele locale în marele val de mutaţii şi deveniri ale întreii noastre istorii, în decursul noastre durate, în flacără şi fum şi cu atât de zgârcite trăiri solare.

A fapt mai puţin întâlnită în alte monografii consultate, remarc, preocuparea asiduă a autoului pentru rememorarea unor aspecte ale modernizării localităţii, precum asfaltarea drumului, introducerea telefonului, curentului electric, gazului metan,modernizarea transportului etc.

Relaxante şi nu lipsite de exotism, chiar, ne par azi mărturiile unora dintre cei care au contribuit la înfăptuirea acestor, azi, indispensabile acţiuni ale progresului. Astfel, Marius Oancea îşi aminteşte: „Primul aparat de radio, marca „Telefunken” l-a cumpărat şi l-a adus în sat părinţii mei… preţul, după spusele tatălui, fiind echivalentul cu preţul unei vaci bune de lapte… Tata îl scotea pe terasa casei în care locuiam… şi curtea se umplea de săteni… Parcă aud şi acum înjurăturile şi văd pumnii strânşi ai bătrânilor care aveau feciorii pe front, când se vorbea la radio despre Hitler şi victoriile lui sau despre Stalin… despre speranţa că vor veni Revista nouă, 1/2012

americanii…” Sau mărturiile lui Cornel Dragosin, despre introducerea curentului electric şi altele.

Cu aceeaşi acribie este prezentată istoria bisericilor din localitate incluzându-se atât biserica ortodoxă şi greco-catolică ale românilor, evanghelică luterană a saşilor şi cea reformată maghiară, inclusiv date despre construcţie, arhitectură, dotare etc.

Asemenea, ni se dau relaţii despre cimitirele fiecărei populaţii în parte, deplângându-se starea de paragină în care se află cimitirul săsesc, după ce localitatea a pierdut întreaga populaţie, odată cu repatrierea ei în Germania.

O mare atenţie acordă autorul prezentării istoricului şcolii din localitate, atât celei româneşti, cât şi celei de limbă germană şi maghiară, urmărind nominalizarea pe o perioadă de aproape un secol a cadrelor didactice care şi-au adus aportul la ridicarea culturală a populaţiei, acţiunea culminând cu nominalizarea foştilor elevi ai şcolii, pe diverse perioade şi până în anul 2010, care au terminat şcoli medii şi superioare.

Capitolul se finalizează prin prezentarea unui set de biografii ale unor săteni ce s-au făcut cunoscuţi în diverse domenii, etichetaţi drept: „Profesionişti de succes”.

Dar dacă, prezentând ocupaţiile agricole şi profesiile locuitorilor, de dincolo de el tradiţionale, autorul face uz de o documentare pe măsură, de un real interes, în lumina etnografiei şi folcloristici noastre, ni se par relaţiile interetnice ale locuitorilor , organizare, evenimente.

Fapt demn de luat în atenţie chiar şi în plan general este preocuparea autorului pentru prezentarea specificului de convieţuire a unor etnii diverse formată din români, unguri şi saşi, văzută în etapele diverse ale istoriei. Desprindem din acest imens material câteva relatări, preluate de către autor din monografia înaintaşilor săi, Nicolae şi Paraschiva Oancea: „Viaţa românilor până la 1849. Iobăgia nelimitată a fost soarta locuitorilor din Veseud, în Revista nouă, 1/2012

majoritatea români. Erau obligaţi a lucra trei zile din săptămână la grof şi cei care ar fi îndrăznit să lipsească de la lucru, era bătut de moarte, sau pus să încarce spini desculţ.

Iobagii care se opuneau erau traşi în furci într-un şes al comunei ce şi astăzi poartă numele de Şesul Furcilor… Căsătoriile iobagilor trebuiau să obţină mai întâi învoirea grofului. Dacă mireasa era frumoasă şi bine făcută, trecea mai întâi în posesia grofului, după ce era îmbăiată în baie cu mirosuri parfumate de către castelană şi îmbrăcată după gustul acestuia; apoi era redată mirelui ei, care nu putea să cârtească, că era tras în furci… Femeile şi copiii mici ai iobagilor erau duse la lucru alături de bărbaţii lor şi nu aveau voie să alăpteze copiii, decât atunci când li se da voie. Dacă pruncul era leşinat de atâta plâns şi foame, femeia era trimisă să alăpteze copilul cu înjurătura: „Du-te tu scroafă şi dă ţâţă la căţelul acela!” şi dacă întârzia prea mult era lovită cu biciul”. (Reţinem faptul că vechiul monograf se folosise de informaţiile bătrânilor, supravieţuitori ai acelor vremuri!).

O altă relaţie, demnă de a fi reţinută, se referă la împuşcarea unor români şi saşi, participaţi la revoluţia de la 1848, notate în „ Historia Domus”, cronica bisericii evanghelice a satului Veseud: „Tribunalul militar revoluţionar (maghiar, n.n.) din Veseud, condamnă 5 români (Dumitru Vinţi, Dumitru Ţărean, Dumitru Cătană, Nicolae a lui Pavel, Zulac jiga) şi pe saşii Michael Baatz şi Laurenţius Herman la moarte”. Este condamnat şi parohul johann Martin, dar acesta este graţiat în ultima clipă…”

Condamnaţii şi-au săpat groapa şi după ce au fost lăsaţi să-şi zică rugăciunea cu ochii legaţi, au fost împuşcaţi, căzând singuri în groapă”. Cu aceeaşi minuţie, autorul urmăreşte şi evenimentele ce s-au perindat în decursul timpului, până în zilele noastre, incluzând evenimentele din cele două războaie mondiale, reformele, şi marele dezastru pricinuit de comunism…

85

Un aspect ce interesează istoria noastră literară este prezenţa viitorului poet, Aron Cotruş, pe meleagurile Veseudului, unde tatăl său a funcţionat ca preot, în perioada 1923-1926. „Memoria locală, ne informează monograful, poartă şi astăzi amintirea preotului Aron Cotruş, tatăl poetului. Preotul era un om onest, iubi de săteni, dar se descurca destul de greu, fiind văduv”.

O coloratură aparte este imprimată monografiei de interesul autorului pentru portul, obiceiurile şi datinile satului, la care adaugă un subcapitol de mare forţă psihică: „Drame personale, drame de familie”; monografia întregindu-se şi printr-un număr

Cărţi comentate de: Serghie BUCUR Coandoursitele otez toate acestea, într-o zi de duminică – a 7-a – când, după legile creştinătăţii, n-am voie să trudesc la nimic. Dar dacă truda stă în cetitul unei cărţi, cum mi se întâmplă – să pun sub priviri, DACOURSITELE maestrului George Coandă, atunci, încredinţarea că nu păcătuiesc mă pune laolaltă cu îngerii iertaţi de Dumnezeu! Şi, curat în cuget, trec Poezia ilustrului semnatar al cărţii peste care m-am aplecat cu smerenie, din tonalitatea – muzicală – Do major, în care versurile – de o sonoritate enesciană (vezi cel puţin Raposdia Română) – au fost zidite din Cuvinte, în toate celelalte – echivalente celor 7 note din ştima de bază.

Prin această magică escaladare obţin, şi v-o propun, formula poetică a cărţii, rezonând odată cu trăirile unice, ale vrednicului lor de

N

86

deosebit de mare de documente, compuse din fotografii de familie, evenimente trăite în sat, vederi din împrejurimile satului, monumente şi diverse documente scrise, inclusiv tabelul cu numele saşilor deportaţi în ianuarie 1945, la muncă forţată în URSS. Bibliografia folosită şi lista contribuabililor la apariţia acestei valoroase lucrări încheie strădania autorului, jr. drd. Aurel Badiu, pentru care „ Monografia este cartea noastră, a tuturor, a celor pe care îi respectăm şi a celor care ne respectă”.

Menţionăm în încheiere, faptul că această valoroasă lucrare a fost lansată la întâlnirea fiilor satului, din 11-12 iunie 2011. g neuitare autor: COANDOURSITELE !

Patima lirică face aici, în cartea Magistrului, o tulburătoare pereche cu Patima istoriei! Sub pana eruditului poet George Coandă, poezia devine istorie, iar istoria, poezie. Negru pe Alb. Alchimia – uimitor stăpânită şi aplicată în laboratorul său, de Maestru – aducătoare şi dătătoare de eternităţi prin veacuri, graţie tainelor meşteşugului (în sensul maxim, al artei logosului), are forţa acelei călătorii înapoi, prin Timpul – regăsit şi reînviat, asemenea Tablourilor dintr-o expoziţie, de Musorgski – existent în DacoUrsitele coandiene! Ştiu că Eugen Ionescu stă cu ochii pe mine, prin urmare privirile, ajutate de pendularea arătătorului, spun: NU ! Asemenea acelora care cred că au dreptate, ori că epatează cu convingătoare ipocrizie. Personajul auctorial din ÎNTOARCEREA ÎN RAI, ia, în relaţiile cu statutul Şcolii în epoca de atunci (interbelică), rostul eminamente grav şi incontestabil al Educării prin Istorie. În esenţă, mesajele / intenţiile DACOURSITELOR sunt, prin ele însele, de reiterare a respectului românilor faţă de propria lor naţiune, prin secretele esteticului infuzat în fiecare cuvânt, vers, poezie. E suficient să ne întoarcem la Eminescu - ereticul şi ponegritul Eminescu – muntele de iubire de Ţară, prin Revista nouă, 1/2012

tot ce a scris: poezie, jurnalism, critică, proză ! La peste o sută şi ceva de ani, sentimentul Naţional – batjocorit pe toate căile mediatice, de sclifosiţii cu pretenţii de europeni, adaos pestilenţial la mizeriile pe care guvernanţii şi politicienii şi pungaşii ascunşi în hainele oamenilor de afaceri, ni le toarnă programatic, în sinele noastre, îndepărtându-ne de Respectul faţă de România, la Târgovişte – predestinatul eşafod al Ceauşeştilor, istoricul – cu alte câteva specializări ştiinţifice şi culturale, omologate în Europa şi dincolo de limanurile ei –, a scris – dăruit de Dumnezeu – şi a publicat DACOURSITELE – antologie a celor mai demne sentimente româneşti! O Carte de Spirit fundamental, neoromantică şi, atenţie, revoluţionară în tehnica scrierii Poeziei, întrucât Magistrul deschide un drum nou, propriu, în construcţia şi ideatica poetică!

Paginile de Prezentare a volumului, aşezate ultimele, m-au lămurit cu temeiul învăţatului patriot. Citez din ele: «Am stabilit trei motive fundamentale prin poeziile din deschidere – Spaţiul, Limba, Spiritualitatea românilor, relevată, am crezut că este bine astfel, prin simbolul Eminescu – motive reluate şi dezvoltate în ciclurile cărţii: „Pridvoarele”, „Cariatidele”, „Dorurile”.

Fiecare din ciclurile amintite am crezut de cuviinţă să le „înrămez” cu poezii simbolizând substanţa tematică a acestora, poezii realizate în vers clasic, unele dintre acestea constituind premiere lirice (le-am denumit Lirirune), datorită implementării lor sub raportul „tehnologiei” prozodice”».

Soclul pe care poetul George Coandă ridică emoţionantele d-sale zidiri lirico-istorice, arată astfel: „Acolo unde a fost nevoie, am introdus în poem, pentru autenticitate şi augmentare, documentul, fie din cronici de epocă, din mărturiile unor istorici, fie din opera personalităţilor pe care le-am ales, bineînţeles, în majoritatea cazurilor, după o electivitate afectivă, deci subiectivă”. „Trama volumului (…) cuprinde descrierea spaţiilor – Revista nouă, 1/2012

pridvoare ale patriei, sentimentul perenităţii şi a unui concept de existenţă specific ethosului românesc, aşezat sub semnul dorului, momente de istorie încununate de actul fundamental şi ctitoritor de ţară de la 1 Decembrie 1918”». Nota Bene care precedă Prezentarea din care citarăm mai sus, aduce plusul de limpezime şi înţelegere a odiseei prin care cartea a trecut, datorită cenzurii de odinioară: «„La două decenii de la apariţia sa, înjumătăţită, datorită aşa-zisei lipse de hârtie, cu toate că, în întregul său, cartea aceasta a trecut de „furcile caudine” ale fostului Consiliu al Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar şi cu titlul schimbat („Eternele columne”), la cererea imperativă a editurii – teama fiind prea mare ca titlul iniţial, înscris pe copertă, să nu atragă mânia… ideologică a unei anumite „secţii de propagandă” stârnindu-i idiosincrasii mistice – am luat hotărârea, reparatorie faţă de mine însumi şi de cititor, să public „DACOURSITELE” astfel cum le-am simţit, gândit, trăit şi scris într-o stare de transcendentală graţie”».

Noua poetică istorică – cum s-ar fi subintitulat aceste rânduri, programatică în gândirea estetică a maestrului George Coandă, temeinic paradigmatică, evocă – în structuri lingvistice moderne şi cronicăreşti – vârfurile – împărăteşti, voievodale, domneşti, princiare, dar şi ale Culturii, care, de la Ion Neculce la Xenopol şi Nicolae Iorga, până la Giurăeşti, ne-au rămas în Cartea Neamului – cum ne-a lăsat de obşte înscris strămoşul nostru, Nicolae Bălcescu ! Veţi avea privilegiul să re-trăiţi orele de Istorie, cu învăţătorii sau profesorii sau docenţii pe care îi veţi fi avut la catedre şi-n amfiteatre, şi să vi-i amintiţi vorbindu-vă – cu câtă smerită elocvenţă – despre (selectiv, din Cuprinsului cărţii): Gânditorul de la Hamangia. Zamolxis nesfârşitul, Gladiatorul trac (…), Deceneu în tronu-i de piatră cogaionon, Ovidiu la geţi, Iancu de Hunedoara lovind în porţi învinse, Coresi ca o literă împlinită, Grigore Alexandrescu ca o cariatidă, Blaga la curţile dorului, etc. g 87

Sterotrepte utor al unui raft de cărţi – „40 de volume de poezie şi critică literară, prezent în antologii de poezie din România, Austria, Germania, Rusia şi Albania”, maestrul Victor Sterom continuă să „Urce muntele poeziei” cu o răbdare intratabilă ! De peste 50 de ani ferventul întemeietor şi şef de cenacluri prin Ploieşti şi Bucureşti, fondator şi director de reviste literare, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în jurii de concursuri de proză şi poezie, maestrul Victor Sterom revine „singur printre poeţi”, cu elegantul volum de poeme în română şi albaneză (traducător: Baki ymeri) semnificativ intitulat TREPTE / SHkALLET, apărut prin „Colaborarea cu Uniunea Culturală a Albanezilor din România, sub egida redacţiei revistei «Albanezul»”, în toamna 2010. Sub fotografia-portret a maestrului nostru, apărută pe coperta a IV-a, imaginea ni-l redă pe Victor Sterom la „vârsta de bronz” a celor 73 de ani (rotunjiţi pe 14 februarie 2010), în sfârşit, sinteza (cuvânt preţuit al domniei sale) acelui Victor Sterom ajuns foarte aproape de… vârful Muntelui Poeziei !

S-a dat acum şi cu albanezii !, mi-a replicat un bun amic, vădit invidios pe Maestru, mai în glumă şi mai în serios, mirându-se apoi, tare: Cine naiba îl citeşte în limba asta, altminteri europenizată de romanele lui kadare ? Albanezii din România şi din Albania !, am replicat eu, sigur pe o realitate câtuşi de puţin evidentă. Da’ cum de reuşeşte omu’ ăsta, şi în albaneză să apară ? Uite-aşa, pentru că bate la uşi de care este sigur că i se deschid, datorită valorii talentului său şi faimei de scriitor şi publicist înnăscut cu puterile Soldatului de la Marathon !

M-am retras brusc din conversaţie şi am trecut în odaia mea de lucru şi reflecţie – Biblioteca, unde citii, pe nerăsuflate, textele din TREPTE – urcându-le şi coborându-le cu mirare şi emoţie, în acele învolburări care,

A

88

când cu foc şi când cu aburi, îmi înfăşurau sufletul şi îmi sfâşiau memoria cu rezonanţele încinse asemenea pulberilor azvârlite de un vulcan în erupţie… Şi primele scântei mi le-au aruncat în tâmple poemul de sub fotografia Maestrului, poem cu care – premonitiv, Don Sterom ? – începe cartea, în sonorităţi bacoviene: „Acum mă ascund în spatele tainei / Dincolo de ochii trufaşi / Până când va ţine coşmarul / Care lucrează încet / Dislocând bucată cu bucată / Fiinţa mea nobilă / Când însuşi timpul îmi este / Vas umplut cu umbre / Din care nu mă mai desprind /// Acoperindu-mă / Cu măreţia / Muntelui sfânt / Apoi mă cred trecut de vamă / Învingător şi învins / De neştiut”. Meditaţie demnă de un ascet îndumnezeit fără întoarcere şi fără scăparea de nădejdea mântuirii, testamentar prin fiecare vers, poemul acesta – provocator denumit „Fără Cuvinte” – constituie un sincer şi tragic Cântec de Lebădă !!! Acel Cântec în care eu regăsesc Poetul şi Omul într-un singur nume – Victor Sterom – entitatea cu frunţile albe, în braţele nesfârşitelor înălţimi de pe Fujiyama sau kilimandjaro sau Everest ! Poetul şi Omul raşchetat de viaţă şi trăiri, de eşecuri şi izbânzi împovărătoare precum zăpezile veşnice. Fiindcă ce altceva, decât meandrele prin care trece, cât trăieşte, un poet le transpune, un homo sapiens sobru şi lucid, în versurile – arşiţe şi geruri eterne în fiinţa lui !

Poate că fotografia maestrului ar fi trebuit aşezată sub această scriere elocvent christică, pentru a întregi – şi spori fiorul hamletian – statuia sa de fum, cu ultimul strigăt – 33, pag. 38 – care încheie partea în română a cărţii: „Acum tare mi-e somn / Şiadorm cu uscătura de nor / În braţe / Doar liliecii îmi stau pe frunte / Luminându-mi crucea / Sub care sunt de-o veşnicie”.

Ludicul, ontologicul, axiomaticul şi atemporalul Victor Sterom parcurge, din 1965, cărările nevăzute ale Poeziei, iar când vrea să se relaxeze, scrie despre cărţile altora, acoperind paginile de reviste Revista nouă, 1/2012

culturale, care, onorate, îl găzduiesc, respirând grav şi avizat printre valurile textelor comentate de dânsul. TREPTELE în capătul – de sus al scării – pe care simplu şi nemişcat, precum Sfinxul Piramidelor, Victor Sterom se situează, rămân ca frizele Parthenonului, în faţa Timpului, neclintite; paşii lui kronos nu le-au tocit ! „Iată că ştim ce suntem / Un ciorchine de coşmare / O despletire de secunde / Dacă îmi trebuie o umbră / O iau ca pe o joacă / A degetelor noastre” (4, p. 9) Nu există odihnă, în viaţa poetului (singurul, în opinia unor mari matematicieni, care ştie ce este şi cum este şi de ce este omul pe Planeta Albastră (cât o mai putea să fie astfel !), pentru că, nebun şi de nici un folos – cum majoritatea îl cred, este totuşi unicul semnal de alarmare a fiinţei umane terestre: „Acum fug de mine însumi / Îmi risipesc lucrurile / În răsuciri absurde / Dar ce mă înnebuneşte / Este marea tăcere / Care m-apasă de moarte” !

(14, p. 19) O trăire – parcă în Grădina lui Dionisos - recuperată cu disperarea înecatului care e scăpat de paiul ivit în cale, inundă mentalul, spiritul, carnea întinsă în somnolenţa ei antropologică: „Când dorm în mătăsuri de înger / Uitat de ritmul care urzeşte / Cercuri şi ţipete-n afară / Mă pierd în sinea nopţii / Pe marginea unei prăpăstii / Unde îmi cade uşor umbra” (23, p. 27) sau consecutivele: „În vasta filozofie a crucii / Voi fi un răsărit de lună / O mitologie cu trup / Între două maluri / Văd un leagăn sacru / Rugul care se destramă” (27 p. 32), „Acolo te voi căuta / Te voi cuprinde / În gândul meu despre moarte / Ziua stă pe fruntea şarpelui / Pe cornul melcului / Căutându-şi umbra / Când eu nu sunt încă dealul / Care stă pe alt deal / Plin de cruci şi de tăcere” (28, p. 33).

Melancolic şi timid, sfâşiat de spirala clipelor de la Plus la Minus, din fotografie şi de pe treapta pe care s-a oprit să se odihnească, pentru a urca alte… trepte – ale Poeziei –, Victor Sterom trece printre noi nevăzut, cu seninătate statuară şi conştiinţa sinelui definit. g Revista nouă, 1/2012

Styleme oezia este poate cea mai pătrunzătoare ocupaţie umană, care cu adevărat nu e stânjenită de frontierele geo-istorice! Din Antichitate venind peste noi, Poezia – împărăţia cuvintelor şi a trăirilor umane profunde, prin excelenţă inspirată de Iubire, adică de sursa ei, Femeia, dar şi de Tragedia Morţii – oficiază, iată, de vreo câteva mii de ani, ritualurile şi ceremoniile cele mai adânci cu putinţă. Prin părţile noastre de lume, Poezia pulsează vivifiant, sub semnături notorii: Ion Stratan, Nichita Stănescu, Victor Sterom, Vintilă Fintiş, Emanoil Toma, Violeta Bercaru, Corneliu Cubleşan, Marian Ruscu, Ştefan Alexandru Saşa, Nicolae Stanciu, Ion Ciutacu, Florin Dochia, Dan Minoiu, Codruţ Radi – să ne referim doar la câteva nume consacrate de critica literară şi de interesul cititorilor de Poezie. Privind harta acestui fenomen al Spiritului – cu viziunile afective şi telurice, să amintim de epoca post-1990, în care, de peste două decenii, pe meleagurile regăţene, Poezia este la Ea acasă, într-un caleidoscop remarcabil. Căci mare faptă au împlinit un Victor Sterom, când înfiinţă şi conduse – mai bine de un deceniu – Grupul de la Ploieşti, din care apoi, pe cont propriu, s-au desprins autori precum Mircea Bunea, Aurelia Rînjea, Geo Olteanu ş. a., un Codruţ Radi, un Nicomah & un Ghica Moise care durară Cenaclul Lucian Blaga, de la Sinaia, iar la Câmpina, Cafeneaua literară & artistică Vlad Muşatescu, a lucrat de minune, între anii 1999 şi 2004, preschimbându-se în Cercul Literar Geo Bogza (13 II 2004) – toate, profesioniste grupări pe lângă Casele de Cultură omonime.

Prin aceste veritabile Societăţi Literare a trecut – de nenumărate ori fiind în focurile confraţilor întru Cuvânt – şi Ioan Suciu, singurul poet din Ardeal (Braşov) care a rămas regăţean prin fire şi filiaţie spirituală; un ardelean lipit de Cultura judeţului nostru! Aprehensiunea distinsului poet Ioan Suciu, pentru lumea literară prahoveană (domnia sa este primit în diverse alte cercuri şi societăţi literare din ţară, i se recunoaşte valoarea scrierilor, profesionalismul, fiind

P

89

membru al Uniunii Scriitorilor din România), are antecedente de indubitabil prestigiu, lansându-şi vreo zece volume din poezia sa, la Ploieşti şi la Câmpina !

STyLEME-le sale sunt un volum antologic, întrunind o selecţie a Poeziilor sale, după Cuprins, ele fiind grupate pe titlurile volumelor în care au apărut: Poeme despre 1978, Miresme de lumină 1985, Lumină-’Ntrebare 1996, Lumină-’Ntrebare, Cavalerul în seară, Imparis 1996, Lacrima Departelui 1997, Spusul Nespus 1998, Vămile Tăcerii, Cuvintele, 2000, Grădina cu Altfel 2001, Bastionul între Raze 2002, Privirea Cântătoare 2003, Ştiinţele Suave 2004, Puterea de a Fi, Privire spre Timp 2005, Estimp 2009 – poeme de originală profunzime filozofică şi istorică. Istorică, precizez, pentru că Ioan Suciu este un Român sadea, un ardelean şi mai sadea şi, oricât de frenetic şi melancolic este în versul său, faţă cu Timpul, cu Viaţa şi Moartea, Ioan Suciu este mai întâi de toate un ardelean pur sânge, declarat intransigent adversar al ingerinţelor de secole în existenţa Transilvaniei, prin efectele consecvent erodante ale iredentimsul maghiar! Ceea ce îmi (ne) aminteşte de Octavian Goga, cu vehementa şi perpetua lui luare-aminte !

Poezia confratelui nostru de peste Carpaţi, clocoteşte continuu. Oricât i-ar influenţa-o aceea a predecesorilor - generaţii clasificate de istoricii şi criticii literari, în epoci şi curente, Ioan Suciu vine la rampă cu insomniile proprii, de nativă şi lirică amploare, cărora cuvintele şi sensurile, topite în idei preponderent incandescente, magnificate în metafore şi în telegrafice filozofii, le asigură propulsiile estetice. Acreditat ca unul dintre valoroşii „Poeţi ai Oraşului Braşov” (denumirea colecţiei în care STyLEME au apărut), Ioan Suciu vine în Poezia românească a începutului de secol XXI, cu timbrul înnoitor al fervorii metafizice perpetuu angajante, de o stenică dorinţă a împlinirii fiinţei în rosturile ei omeneşti. De la patetic la candoare, Ioan Suciu conduce versurile cu virtuozitatea înaintevăzătorului totdeauna îngrijorat de înălţările şi 90

prăbuşirile trecutului – prezentului. Epatează iconoclast, ludic, cu substanţă, construieşte partituri a căror sonoritate, când mahleriană, când mozartiană, re-zideşte ceea întârzie năruirile exasperante pentru Meşterul Manole.

Poetul vine în Agoră şi, de pe umerii aferenţilor anonimi, declamă cu vocea lui justiţiartunătoare: „Ca o secundă / crescând din firidele / nelumeşti ale ceasornicelor, / reprezint / o parte / din voi, - / prietenii mei ! // Priviţi: luminat / cu întâmplări ciudate / ori banale, / străbătut / de străzile pe / care umblă / surâsuri şi lacrimi, / îndoindu-se / de voi toţi şi / crezând / în voi toţi, [...]” (Despre unul dintre voi, p. 29). Râvnind afecţiunea amiciţiei – una din condiţiile romantismului încă rezistent la absurdităţile / exhibările modernismului, poemul următor ni-l redă pe Ioan Suciu vulnerabil la temperatura nevoii de solidaritate anti-crepusculară. Împătimitul locatar al sferelor Pegasului, exultă printre valurile tenebroase ale finităţii fiinţei umane, cu torţa aprinsă de miraculoasa poftă de viaţă: „Ca străine înţelesuri / Prin vâltori de aripi vin / Şi ne uită depărtarea / Toţi uimiţi de prea puţin // Întrupările smerite / Ard de-acum,, pânăn alt vis… / Neasemuite pajişti / Tot nedăruite ni-s. // Dintr-o clipă până-ntr-alta / Se poate muri pe cer / Cât şi-n gând vânduţi tot suntem / Pentâmplări ce nu mai pier. // Ce-i al nostru nu-i al nostru, / (Nouri suie-n adevăr) / Ni se face rău de bine / Pe tăcerile din măr // Şi-o să vină… (N-o să vină !) / O lumină-n gând, ehei ! / Să ne taie , dintr-un sunet, / Parte, cu tăcerea ei”. (Răul de bine, p. 130, dedicată „Colegilor din «Grupul de la Ploieşti», 29 septembrie 1998, Braşov”). Peste 200 de poeme şi poezii există între coperţile acestui luxos şi valoros volum, STyLEME, coperte care, după ideea artistică ioan-suciuană (domnia sa fiind şi pictor !), reproduc silueta fermecătoarei insule Saint-Michel, scăldată de apele Atlanticului, văzută din larg şi respectiv de pe podul pe care turiştii ajung în acest colţ de rai, per pedes ori cu propriile maşini. Semeţia stâncii înfruntă secolele, aşa cum STyLEME-le lui Ioan Suciu poartă, ca o corabie antică, Cuvântul spiritualizant, către alte secole, alte milenii! g Revista nouă, 1/2012

Cărţi comentate de: Victor STEROM Ileana Mălăncioiu.

Sublimarea stratului metafizic ancestral

C

artea de poeme Ardere de tot, (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010), are latenţa unei explozii care va mişca orizontul divin al poeziei marca Ileana Mălăncioiu dinspre extaz înspre entaz întru sublimarea stratului metafizic ancestral. Starea poemelor de aici se destructurează ciclic şi centrifugal pentru a se restructura centripet în însăşi firea eului poetic ce poate fi deopotrivă visul ori zborul, deci dinspre teluric spre celest.

Cu alte cuvinte, Ileana Mălăncioiu (născută la 23 ianuarie 1940, în comuna Godeni, judeţul Argeş) îşi asumă viziunile ce stau sub semnul revelator al implicării în miracol spre interiorizare, spre vibraţie sufletească în construcţii lirice de sferă latitudinară cu accente îndreptate către inefabilitate cognitivă şi ontică, având mai totdeauna tensiuni persuasive, bio-polare. „ci numai uneori cred că ea se uită la mine / cu ochiul tău blînd şi-mi vorbeşte clar / ca de la suflet la suflet şi-mi arată / pe unde s-a putut întoarce iar / între mine şi tine în noaptea aceasta lungă / în care o clipă am lăsat să scape / gîndul tău asemeni unui porumbel alb / peste întinsele ape / o, e bine, îmi spune să nu mai simţi / greutatea propriului tău trup / şi plînsul propriilor tăi copii / şi golul dintre venele care se rup / sub ochii lui măriţi de groază / o, e bine, îmi spune umbra sa diafană / şi eu mă uit la ea

Revista nouă, 1/2012

cum umblă să ia trup / şi să îmi pună degetul pe rană. (p. 100) Confesiune şi meditaţie, iar simbolul ori paradigma devine realitate trăită, se reactualizează în biografie, tot la fel cum biografia se transcende în mit şi parabolă.

Poeta Ileana Mălăncioiu ştie să dea rezonanţă nostalgică şi sens tulburător gesturilor subsidiare, chiar dacă nu rupe ritmul şi fluxul poetic, e, de la primul cuvânt la ultimul, absorbite de întâmplări văzute printr-o oglindă insolită. Sigură pe sine, intuitivă, fără complexe, Ileana Mălăncioiu îşi adună obsesiv din memorie momentele trăite ori visate, totul la o scară hiperbolică. „ningea frumos pe munte către culmi / noi păream primii să care umblam prin iarna grea / cînd am găsit o dîră de sînge în zăpadă / şi trupul către care ducea / era pierdut aproape am fi crezut că nu e / pieirea şi urma care spre el ne-a fost purtat / doar sîngelenchegat anume pe zăpadă / trecea mereu prin albul uşor imaculat / priveam uimiţi iese mereu aceeaşi dîră / de undeva din munţi de dedesubt / ningea pe trupul dinaintea noastră / ningea încet pe corbii ce l-au supt” (p. 48) Frumoasă parabolă. Memoria poetei Ileana Mălancloiu pare a fi încărcată cu astfel de reflexii, cu aşteptări meditative capabile de a fixa clipa diurnă şi implicit atenţia. „stau pe un lemn pe jumătate putred / cu bureţi crescuţi la capete / şi mă uit cu tristeţe la soarele / care-ncepe să s scapete / a mai trecut o şi se apropie / aş vrea să mai rămîn dar nu mai pot / o, dacă măcar aş spera că atunci / sufletul meu va fi liber de tot / acum e-nchis fără să vrea în sine / şi plînge cum nam mai văzut / şi smulge-n tăcere bureţii / crescuţi pe copacul căzut”. (p. 112) O privire atentă asupra poemelor din această Ardere de tot convinge lectorul de modernitatea lor, de fondul pur existenţial şi reflexiv, de forma deschisă în toate sensurile, lăuntrice ori exterioare. Daniel Cristea-Enache, în postfaţa acestui volum, notează: „În Ardere de tot întreg acest proces e pus la un 91

pasiv al acţiunii poetice, care se vede dominată, orientată, ghidată de o superioară cunoaştere. Nimic nu mai poate decalibra modul în care eul cunoscător preia, asumă şi procesează dramele lumii”.

Aşadar, aceste mărturisiri lirice sunt expresia trăirilor profunde, dublate de capacitatea unei spuneri coerente şi credibile, ca urmare a experienţei acumulate progresiv, ca o identitate, cuprinsă între sensibilitate, creaţie şi idee. „restul este tăcere spunea prinţul / şi atîta ţin minte bine despre el / şi mai ţin minte cele patru morţi / din ziua de duel / în care l-am cunoscut mai bine / pe el şi pe celălalt care a pierit / de aceeaşi sabie cu el / înainte de a şti pentru ce au trăit / şi pentru ce se duc şi pentru ce / l-au citit ei pe montaigne şi l-au răstălmăcit / şi l-au înălţat ca pe propria cruce / pe culmea disperării pe care au suit / din clipa în care aerul crimei dintâi / a fost respirat ca o dulce otravă / restul este tăcere spunea prinţul / cătînd pînă departe cu mintea lui bolnavă”. (p. 116).

Angela Marinescu.

Paradigma cunoaşterii de sine Atmosfera pe care o degajă versurile din acest volum, Probleme personale (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010), reprezintă un contrapunct al unui fior dramatic, o paradigmă (a) cunoaşterii de sine, situate în partea invizibilă a sufletului. Poeta Angela Marinescu meditează prin sublimul fraged al imaginilor poetice care au nu numai rolul plasticităţii, ci şi pe cel al unei semnificaţii sublimate ideatic. Ea urmăreşte ca într-un jurnal intim micile şi marile evenimente ale orizontului său personal. Aici se aglomerează întâmplări, fragmente de peisaj şi de trăire cotidiană, reflexe ale mediului citadin cu valoare de sugestie în direcţia confesiunii, într-o „ţesătură” de semne elegante şi coerente. „durerea din interiorul bucuriei adânci. / înserarea precisă a materiei. / cu 92

degete negre îmi apăs / pieptul, prăbuşită în mine / fără întoarcere, / în venă cuvântul se desface până la tăcere. / se sfâşie umbre pe zid. / un soare alb / desfigurat în creier. / flăcări peste flăcări / în cercul de fier. / lanţuri peste gratii. / hrana mea este neagră”. (p. 186) O plimbare intrinsecă de-a lungul simbolurilor constituite printr-o discretă sensibilitate într-o disciplinare a discursului ce relevă posibilitatea descoperirii timpului intim pe cât de „stins” pe atât de orgolios. Tabloul tematic e totuşi subordonat unei supra-teme care este aici iubirea văzută într-un sens mai larg decât cel simplii şi pragmatic, „iubitule, nu mai fi gras. / fac ceva pe centru / noi doi stăm şi acum la marginea oraşului. / în nopţile reci, pline de un întuneric compact / nici nu ştiu pe cine să mai am în cap / atunci când îmi provoc iubirea”. (p. 52) Poeta Angela Marinescu (născută la 8 iulie 1941, în Arad) ştie să dea rezonanţă vădit melancolică şi sensuri tulburătoare gesturilor de fiecare clipă. „cu argint race în gură încărcată de / sunetul alb al melancoliei / mă întorc din drum întrerupându-mi / cuvintele aruncate în urma mea / întreruperea îmi aruncă pe faţă picături de gheaţă / ce-mi intră adânc în carne şi-mi sângerează osul / arsă de o melancolie de sânge ce-mi trage / cuvintele din ele însele, / ating zidul subminat de fapte” (p. 181) O implicare semnificativă aşezând motivul iniţial în privirile atente ale existenţei şi realitatea acestor sensuri în profunzimile textului prin care autoarea impresionează persuasiv mai ales în acele poeme calme, de meditaţie şi reculegere, spuse într-o molcomă intimitate. În acelaşi mod se vede o mare dragoste de viaţă, chiar dacă pe alocuri se petrece în penumbra versurilor. Într-o discretă elegie în amintirea unei rafii ascunse. „În fiecare seară nebunia / Vine în casa mea / Sub chipul unui pitic, alb la faţă, / Cu ochii mari, cenuşii. / În fiecare seară aprind, atunci, focul, / Suflu cu putere în jarul / Mărunt, o căldură liniştită / Revista nouă, 1/2012

Tremură neastâmpărată, / Piticul se aşează lângă foc / Eu vreau să-l împing peste jar / Să se termine odată. / Dar piticul continuă să vină, / Zi de zi, cu o răbdare / înfricoşătoare”. (p. 165) Mircea Martin, pe coperta a patra, notează pertinent: „Angela Marinescu face din poezia sa ultimă locul unei treceri organice de la neomodernism la postmodernism, cu fulguraţii care se exprimă nu prin cuvinte pline de sens ori constelaţii verbale complexe, ci prin vocabule scurte, concrete, imediate, violente. O poezie insolită, maladivă, sălbatică.” O poezie care vine din descărcarea sufletului în culisele vieţii, bunăoară poezia unor tensiuni ce strălucesc pe traseul dintre firul „alb-roşu” al existenţialului şi cel „alb-albastru” al fluxului poetic, capabil să adune acumulări de fragmente cât mai diverse dintr-o realitate lăuntrică. „sunt surdă şi mută / pentru că scriu / sunt oarbă şi am limba tăiată / pentru că scriu / nu pot face dragoste cu tine / pentru că scriu / nu pot să te simt / pentru că scriu / nu mai am sânge / pentru că scriu / numai dracul îşi mai arată faţa / fină / în întunericul nopţii / pentru că scriu / numai dracul distruge / în mine / poezia / pentru că / scriu”. (p. 39) îndrăzneala combinatorie împinsă până la vehemenţa gestului, împerecheri şocante de vocabule,

metamorfoze, reveniri dau impresia unei permanente căutări. Uneori, în interiorul aceluiaşi poem se amestecă visarea melancolică, sugestia, conştiinţa super lucidă, parcă angajată într-o continuă confruntare etică şi estetică. În acest fel, poeta Angela Marinescu ne relevă, în chip firesc, avatarurile simţirii ei, îngăduindu-ne să urmărim împlinirea unui destine de o impresionantă anvergură spirituală. „mamă, simt respiraţia ta, în ceafă. / sunt, într-un anumit fel, creaţia ta. / sunt, de fapt, sută la sută, creaţia ta. / ai fost o extraterestră / ce m-ai determinat să fiu o intraterestră. / am penetrat, cu toată forţa, orice / poezia postmodernă, poezia ludică, poezia tehnică, / poezia postcoitum, poezia catifelată şi poezia absconsă / a marilor minţi îndopate cu informaţii abstracte / venite sub formă de raze toxice şi radioactive / din zona crepusculară, / mă lasă rece / pentru că sunt handicapată, / ca tine. / am fost un obstacol programat de tine, mamă. / mi-ai pus la încercare plictiseala şi furia. / ai stat mereu între mine şi poezia mea şi de aceea / cei ce m-au căutat cu lumânarea, în nopţile mele / de fată bolnavă, lacrimi de piatră în poezia mea de piatră, / nu au găsit nimic. / pe nimeni nu am iubit aşa cum te-am iubit pe tine, / pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea / să sug lapte hrănitor.” (p. 245)

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU Revista nouă, 1/2012

93

note de călătorie

Serghie BUCUR Călător între Dunăre şi Mare, pe la mânăstiri dobrogene apăt de vară prielnic pentru plimbări, Octombrie (2011) mi-a prilejuit un periplu prin Dobrogea acestui început de secol XXI, pe care o ştiam numai din cărţi, din filme şi din descinderi ocazionale. În zilele de 3 şi 4 Brumărel 2011 am însoţit un grup de 60 de excursionişti din Floreşti, condus de dl George Gugui, ghid turistic apreciat în localitate şi în judeţ. Ţinut străvechi, cu rezonanţe istorice, Dobrogea rămâne pământul mirific dintre Dunăre şi Marea Neagră, legendele şi poveştile confirmându-l într-atât de frumos şi de bogat, încât îmi e limpede pentru ce tot felul de lifte păgâne şi-au pornit într-aici hoardele şi ambiţiile.

Ziua I-a, luni 3 octombrie Cap compas: TULCEA Drumul a început cu plăcerea străbaterii unei distanţe uriaşe, de peste 450 de kilometri, pe direcţia Albeşti Paleologu – Slobozia –Tulcea. Ţinteam Urzicenii, când o defecţiune tehnică scoate din cursă autobuzul luxos, astfel că mai bine de o oră aşteptăm pe altul – destinat să ajungem pe traseul despre care fiecare avea propria imagine. Muzica de la bordul maşinii parvine auzului alternând cu ştirile radio. Pesiajul arată mai proaspăt şi mai primitor, ieşind din „regatul” poluat sălbatic de industrializarea socialistă, laolaltă cu aceea curent capitalisă, îndată ce pătrundem în judeţul Tulcea.

Alergarăm sute de kilometri pe un asfalt recent turnat, cu rigole şi arbori plantaţi pe ambele margini ! Trecem de localitîţile Topolg şi Nicolae Bălcescu, şi virăm spre

C

94

Niculiţel. Escala în metropola portuară Tulcea, ne dezvăluie o aşezare vioaie, pe care Dunărea o împrospătează zi şi noapte, prin traficul naval continuu. Golful pe care se află gara maritimă şi un imens restaurant, e dominat de statuia lui Mircea cel Bătrân şi un foarte curat parc verde, străjuit de mesteceni şi pescăruşi.

BAZILICA Un program dinainte ştiut, ne-ar fi scutit de ambiguităţi şi presupuneri, mi-am dat seama, altfel n-am fi pierdut timp – util pentru vizitele dorite – pe la felurite buticuri (ba chiar să... spargem nuci, între nişte vii).

Ajunşi la Niculiţel, oprim la Bazilica Paleocreştină, un sanctuar din secolele IV-VI, unde s-au descoperit osemintele a patru martiri ortodocşi, care, din păcate era închisă. Afară de mine, de profesorul Christian Crăciun şi de G. Gugui, nimeni n-a avut minima curiozitate să coboare din maşină ! Niculiţelul este un orăşel... rural, cu clădiri vechi, puţine cu tentă turcească, străzi şi curţi prăfoase, majoritar cu o lume săracă, crescătoare de capre şi vaci, statornici cultivatori de viţă de vie. Ei bine, cum la noi – românii, nesimţirea este o coordonată de seamă, nepăsarea faţă de Istorie şi Cultură fiind parcă decretată, Bazilica era sub lacăte şi mizerie ordinară. Aici au fost descoperite rămăţişele pământeşti ale martirizaţilor de către barbari: Zoticos, Atalos, kamasie şi Filipos, încă din secolul II d. H. Ele, urma să vedem, sunt conservate ca moaşte în câte un sicriaş, păstrate în pronaosul mânăstirii Cocoş. Proprietate a.. ministerului Culturii.

Plecăm, contrariaţi, spre...

Mânăstirea SAON Ea datează de pe la 1846, ca metoc al mânăstirii CELIC DERE (despre care vom vorbi), ridicat lângă un paraclis şi între chliile lor, de câţiva călugări ai acesteia. După 1878, când Dobrogea revine la patria-mamă, Saonul devine autonom. După primul război mondial, e de sine stătător, iar după 1930, este mânăstire de maici (monahii). Suferind Revista nouă, 1/2012

obstrucţiile comunismului, după 1990 redevine auto-stătătoare. Stavrofora Adriana Merluşcă povesteşte istoria lăcaşului duhovnicesc, oaspeţii ascultă şi se închină şi se roagă smeriţi, apoi depun bilete-pomelnic însoţite de bancnote de 5 sau 10 lei, după mărimea listei, pentru ca numele aşternute acolo, să fie pomenite şi iertate de păcate şi relele din timpul vieţii. Se cumpără vederi ale mânăstirii, se comentează, se fac mătănii (cu frica de Dumnezeu probabil sinceră) .

Slujitoarele lăcaşului, numite în Ghidul Mânăstirilor din România, vieţuitoare, oficiază obligaţiile spirituale şi gospodăreşti fără cârtire ! 40 la număr şi doi preoţi.

Supravieţuire după comunism şi după cutremurele din 1977 şi 1986. Cu înserarea întinsă peste o linişte monahală, ne întoarcem La mânăstirea COCOŞ Aici ne găsim deopotrivă curăţenia sufletească şi găzduirea – şi una şi alta, în puterea credinţei izvorâtă din tainele ascultate de la protosinghelul Iustin Procop.

Anume că ea, mânăstirea, a fost ridicată între 1832 şi 1835, pe locul unui schit de pe la 1670, de un ardelean – Visarion, arhimandrit venit de la muntele Athos – unde nevoise cu ucenicii lui, Gherontie şi Isaia. Stăpânirea otomană strălucea sub sultanul Abdul Medgid (1839-1861), de la care a rămas toponimul Medgidia. Prin urmare acesta bate din palme de trei ori, semn că-şi arată mărinimia faţă de ruga călugărului Ignatie Irodeanul, pe a cărui cheltuială lăcaşul se repară şi i se lărgesc zidirile în 1846. O pictează italianul F. De Blasse. Stareţul Visarion Scutaru povesteşte cu evlavie istoria plină de dramatism – ca a tuturor mânăstirilor şi bisericilor din România celor două războaie mondiale şi aceea distrusă de comunism – şi ni se dă de ştire că, aici stau în eternitate moaştele sfinţilor martiri (amintiţi mai sus, în varianta presupusei lor etnii greceşti): Zotic, Atal, kamasie şi Filip . Lumea se aruncă în supuşenie; sărută sau pune palmele peste Revista nouă, 1/2012

raclele în care aceştia s-au înveşnicit, scrie liste cu viii şi morţii din familie şi adaugă bănuţii pentru pomenire şi iertare şi pacea divină. Părintele Gherman, administratorul aşezământului, ne adăposteşte în chilii excepţional de primitoare: paturi şi mobilier cochete şi curate, baie – caldă şi rece, odăi de hotel creştin de trei stele ! Vecernia ne cheamă la înălţarea şi pocăinţa cugetelor şi sufletelor, la invocarea iertării nemerniciilor noastre (în care mai ales guvernanţii şi autorităţile ne împing !); toaca sună straniu, sub cerul înstelat – ca nicăieri în altă parte ! – vocile preoţilor sunt rugăciuni sfâşietoare.

Ne reculegem încet – simţim uşurări stranii, care ne ridică momentan la ceruri. În naosul mânăstirii, becul aflat sub o schelă metalică, pe care urcă să picteze zugravii de subţire, proiectează umbre fantastice pe pereţi. Ne aflăm undeva, la marginea cognoscibilului.

Afară, strigătele lui Zotic, Atal, kamasie şi Filip plutesc nevăzute, în zefirul răcoros al nopţii însecerate de Lună.

Ziua a II-a, marţi, 4 octombrie Mânăstirea CELIC DERE Pe la 5 (4) dimineaţa mă trezesc. Vreau să văd zorii în care de peste un veac, mânăstirea şi vieţuitorii ei revin la viaţa schivnică. Turnul de la intrare reface epoci de istorie. Rugăciunile au, în această respiraţie matinală, o reverberaţie mistică fizică. Îmi revăd părinţii, bunicii, rudele şi prietenii plecaţi fără întoarcere... Deodată, fotoliul în care mă reculeg, se zgâlţâie de vreo 3-4 ori. Cutremur ! Ce-o fi pe la casele noastre ? Un vecin de pat află telefonic că s-a simţit şi pe acolo. Uităm repede şi, într-o juma de oră urcăm promontoriul pe care stă, semeaţă precum un castel medieval, mânăstirea CELIC DERE. Turlele ei sprijină un cer peruzelic, am senzaţia că zbor sus de tot.

Orizontul e mlădiat jur împrejur de colinele abia secerate (ca într-o pastel de Luchian), iar gospodarii îi zărim urcaţi în căruţe sau remorci tractate, plecând să culeagă porumburile şi strugurii.

95

Turcismul Celic-Dere are, în româneşte, echivalentul Pârâul de Oţel, după numele apei curgând prin apropiere. Românii l-au păstrat cu respectul caracteristic ţăranului de odinioară. Însuşi „arhiereul” Atanasie Lisavenco (18001880), întemeitorul ei, l-a lăsat moştenire, ctitorind-o „pe la 1840”. după cum spun izvoare scrise. Povestea se încheie cu aceleaşi hârtii-pomelnice, întărite financiar şi se trece în magazinul cu articole bisericeşti dintre cele mai atractive şi – zicem noi – cu putere de mântuire. Se cumpără în delir: icoane, iconiţe, mătănii, candele, îngeraşi, podoabe felurite, cărţi de rugăciune, acatisteare, albume, vederi, lumânări (din ceară de albine), şerbeturi, cruciuliţe etc. Aici va fi fost, spune stareţa Casiana Mareş, un templu roman pictat – detaliu inedit ! – de Drosila, fiica împăratului Traian – Marcus Ulpius Nerva Traianus (53-117) ! Timpul fuge mai tare şi mai calculat ca noi, întoarcrea acasă începe să ne constrângă. Alte zeci de kilometri, în viteză, spre ADAMCLISI În plină amiază, colosul din piatră decorat cu elemente de inspiraţie antică, în vârful căruia veghează statuia neomenească a unui luptător, este în treacăt văzut. Priviri uimite îl asediază. Cine din suflarea care îi dă târcoale, îşi mai aminteşte că aici se află Tropaeum Traiani – monumnetul triumfal ridicat între 106 şi 109 d. H., să glorifice victoria lui Traian asupra dacilor, în anul 102, rămâne de aflat.

Cu toată viteza spre Mânăstirea PEŞTERA SFÂNTUL ANDREI Ajungem aici, pe un platou imens – spaţiul grădinilor de legume şi de fâneaţă din care trăiesc cei 18 călugări şi zoologicul aferent, după o lergătură de vreo 170 de kilometri – paradis al miilor de hectare cu viţă de vie, al şoselelor asfltate, impecabil execuate, zonă colinară ca în picturile lui Horia Bernea !, pe ambele părţi, cu mii de nucii ! În dreapta mânăstirii, cu faţa spre răsărit, dăinuie, de secole, peştera în care a locuit sfântul apostol Andrei – „cel întâi chemat” întru botezarea oamenilor în apele celor 9 izvoare din 96

apropiere. Mîndria în care biserica având hramul Sfîntul Andrei, cu turlele ei săgetează cerurile, trece în apoteoza pe care am simţito intrând în peştera propriu-zisă, o hrubă sub piatra de milioane de ani durată, unde sfântul s-a supus apropierii de Dumnezeu. Ea a fost descoperită în primăvara 1943, de preoţii Constantin Lembrău şi jean Dinu – licenţiat la Sorbona. La 30 iulie 1944 a fost sfinţită de episcopul Chesarie Păunescu. Bolidul - la volan, asul Teodor Nicolae Pârlivie – ne duce val-vârtej spre malul în aval al Dunării, la Mânăstirea DERVENT Şi aici, lumea pare că insistă să capete iertare de la Atotputernicul. Cetate în sensul arhitectural şi istoric, Derventul are originea în secolul XI (1036 d. H.), când biserica de mânăstire a fost distrusă odată cu cetatea Capidava. Locuită azi, de 15 călugări, mânăstirea păstrează „patru cruci din piatră, tămăduitoare de neputinţe trupeşti şi sufleteşti”, a căror energie, după unii specialişti, vine din spiritele martirilor ucişi în vremea împăratului Diocleţian (285-305): Evagrius, Benignus, Cristus, Arestus, Patricius şi alţii – consemnaţi în ACTA SANCTORUM. Foarte aproape de ele, un cioban surdo-mut, care, fără să ştie, a dormit acolo, s-a trezit vindecat. Ele au crescut natural, din pământ ! Unii din compatrioţii noştri însă, în loc să caute calea spre Domnul, au preferat să... rupă trandafiri din grădinile înconjurătoare, seminţe de flori şi, spre indignarea administratorului, să... fure seringa Mirului, cu anexe cu tot ! Prinde orbul, scoate-i ochii !

Nu i-o fi fost frică de privirea Tatălui Nostru ?

Dunărea în crepuscul Peste argintiul fluviului, pânzele înserării se grăbeau să învelească noaptea ameţită de aromele strugurilor şi susurul valurilor clipocind spre Mare. Desenez cu hieroglifa mulţumirii, un imn melancolic către Dumnezeu, mâhnit că, între atâtea minuni trăite, cineva a presărat umbre şi văd cum, la scara de 21 milioane de populaţie a ei, România – o Gură de Rai, este guvernată, de două decenii, de tagma jefuitorilor! g Revista nouă, 1/2012

note de lectură

Cărţi comentate de: Mihai ANTONESCU Obsesia clepsidrei u clepsidra e veşnică, ci nisipul din ea.

Timpul stând în genunchi dinaintea piramidelor şi-a Sfinxului, nu de piramide sau de Sfinx se teme, cum se aude, ci de materialul din care sunt alcătuite. Lui Napoleon nu i-a plăcut Sfinxul. Îi părea că stă mai sus de vremelnic, tocmai în istoria muţeniei lui. Atunci, dacă tot nu putea să-i tragă un pumn în freză fără să-l doară, a pus tunurile pe el, rupându-i nasul. Îngrijorat totuşi de ce i-ar fi putut face mamelucii de egipteni aflând una ca asta, a mai ordonat: „Măgarii şi scriitorii, la mijloc!” Adică, îi păsa ca-l lasă ăia fără mâncare pentru soldaţi, cum şi fără istoria despre faptele lui. Deci, timpul… În romanul lui Ştefan Dorgoşan, Sfinţii, Editura Deliana, 2011, timpul capătă alte conotaţii: social-istorice, evenimenţialumane, convertit-remaniate, după cum citim. „Acelaşi nisip”, vor zice unii, „altă compoziţie”, spunem noi, argumentând: atitudini, luări şi dări de seamă, reorientări după cum vrea puţa ălui de face regula, cât îi e lui dat să reguleze. „Stilul e alert, spumos, pendulând între ironia fină, bine temperată, ;i pamfletul sclipitor, diamant în coroana băşcăliei împinse până la artă supremă. Am mai citit noi cărţi, dar nu prea ,ca asta. Poate, ceva-ceva, în romanele lui Petre Sălcudeanu, alea mai bune. Sfinţii lui Ştefan Dorgosan stau fix pe pragul dintre real şi ficţiune, cum ar sta între iad şi rai, mai mult cu faţa înspre unde le convine, având îndeletniciri ştiute de toată lumea, după cum şi mai puţin ştiute. Idealul

N

Revista nouă, 1/2012

lor e forma în care toarnă ce vor, ori li se cere, sub atenta veghe a lui Mamona, călăritorul de timp şi politici. Între „Stai să-ţi spun, că nu ştiai” şi „Nu vă fie frică”, autorul brodează prin personajele lui, pe textura unui trecut-prezent, ce se vrea, musai, şi viitor.

Nimic nou, am putea crede, dacă ne-am raporta strict la subiect. S-a mai scris despre asta, se va mai scrie. Aşa e ne-am obişnuit să tragem concluzii, fără a ne însuşi morala.

Atunci, căutăm unde trebuie şi spunem: frumuseţea şi valoarea Indiscutabilă a romanului, constă în magistrala punere în scenă a intrigii, într-un limbaj nuanţat, frazat, tuse suficiente în arta prozei moderne spre a contura situaţii şi caractere. Lucru care autorului îi reuşeşte de minune. Radiografia e una amplă, chiar dacă parcimonios măsurată în expunere, relevând nu simptomele bolii unui neam aşa cum e, ci cronicizarea ei, deja felie dintr-un întreg pe care Ştefan Dorgoşan anume o decupează, spre a defini mai bine în subtext, tocmai Indestructibilul situaţiei. Să râzi sănătos ori să te apuce frigul citind un asemenea roman? Iată o cheie pe care excelentul prozator ne-o ascunde, lăsând la latitudinea fiecăruia să înţeleagă ce vrea.

Căci, în preajma clepsidrei, atât nisipul, cât şi timpul imaginar ce-l închipuie, pot stârni reacţii diferite. Oricum, „panta rei” nu-i aşa ? Important e, cum învăţăm să punem vremelniciei piedică, să se vadă. În cazul lui Ştefan Dorgoşan, e de bine. De foarte bune, chiar!

Inimi pe scutul memoriei

M

i-e dor de tine mamă, cum i-e dor / văzduhului de-un strigăt de cocor. / Şi-mi este frig din câte-o să-nţeleagă / focul citindu-mi inima pribeagă” În ochii aceia mari, cu mai multe rânduri de lumini suprapunându-se peste vârste şi întâmplări, am surprins odată cerul nemorţii celor ce iubesc fără măsură, iertând şi binecuvântându-i pe toţi cei ce veneau să se

„

97

rostuiască în veşnicia lui. În ochii aceia mari, ardeau focuri aprinse de mâinile altui veac, şi până ce veacul nu va fi să-şi rotunjească menirea întorcându-se la ele, nimic şi nimeni nu le va putea stinge. Omul acesta vorbind lumii prin cărţile lui, într-o limbă cum pământul nu a cunoscut alta mai dulce, poetul tuturor furtunilor dintr-o viaţă mai plină şi mai bogată decât a zeilor olimpieni, ducându-şi inima pe scutul memoriei înspre un viitor ce va să fie ori nu, căci firea lumii nu-i întotdeauna pe măsura gândului bun, iar atunci cuvintele poetului să rămână doar luceferi sparţi în rugăciune pe treptele casei lui Dumnezeu.

Eugen Enea Caraghiaur ,acest vameş la punţile dorului cum îl văd şi simt citindu-i cărţile, ori această sabie dreaptă cu tăişul trecut prin sângele florii şi lacrima privighetorii, rămâne acelaşi statornic şi dintre mulţi recunoscut poet al nedesprinderii de amintire, de părinţi de iubirea de tot si de ţară. La el, cuvântul e rana utilă şi jertfă acceptată, iar poemul se încheagă întotdeauna pe cinste şi adevăr, căci între gândire şi libertatea expresiei, nu încape loc decât pentru rămânerea în mesaj. „Eşti poet, îmi zice ramul, /proaspăt ca şi primăvara. / Eşti poet, cântă izvorul… / Eu mă-ntreb: ce spune Ţara?” (Dialog) Astfel, neîngrădirea cugetului strigă în poemele din volumul „METEORIŢI” apărut la Editura „Mileniul Trei” în anul 1990, acolo unde Eugen Enea Caraghiaur adună din frânturile sufletului prea ades călcat de soartă şi împrejurări, destul cât să întocmească oglinda inconfundabilă a unei voci rare, unice, credem noi, în poezia de ieri si de azi: „Sunt legat cu fire nevăzute / de tine mamă şi de tine dor! / Sunt furat de visele născute / din chipul tatii apărut în zori! // Pământul meu, Bugeacul cel străbun, / i-atât de-aproape, ca un veşnic cânt. / De-atâta timp şi încă-i mă supun / ca unui frate, fratelui din gând!” (Bugeac) Apartenenţa la un tărâm ivit din băsmuiri 98

şi înaltă poruncă cerească, decupează icoana permanentă a celui ce umblă în pribegie ca şi in iubire, cu aceiaşi nobilă, măreaţă înţelegere: „Libertatea-i prinsă-n gheare, / între negru, între soare, soare fără de lumini / negru cu lumini de spini. // Spinul rău închide uşa, / din lumini îţi rupi cătuşa. / Te închizi în răzvrătire / ca-ntr-un vis de nemurire. // Nemurirea-n secoli cântă, / bezna timpului te-alintă, / vremea arde ca o rugă / cu capul pe buturugă.”

(Ardere) Sau: „Pribegi am fost, / pribegi vom fi mereu. / Statorniciile-s fugare / în sânul marelui neant. // Pribegi am fost... / Dar unii cred ca nu-s, / clădind nedrepte piramide / cu vârfuri conice de fus...”

(Statorniciile-s fugare) Poetul are simţul nedesprinderii de limba, slujindu-se de ea ca de o comoară inepuizabilă, mângâindu-i dedesubturile şi strălucirea cu sentimentul celui ce cunoaşte bine sufletul românesc, mai întâi: „În ochii tăi mai curge mângâierea, / iar trupul se reflectă-n cine eşti, / când mintea ta acuma-i ca şi vrerea / ce-a potolit iubirile cereşti. // Prin vis mai curge încă sărbătoarea. / acelei vremi pe care o ai vrut / şi tot prin el mai iei din strălucirea / în care doarme palidul trecut. // Scânteie-n tine visul şi candoarea / şi diamantul unui gând curat, / iar lacrima-ţi de suflet, ca şi floarea / păzeşte scrumul dorului plecat…” (Vârsta) Eugen Enea Caraghiaur întocmeşte volumul „METEORIŢI” departe de ţărmul străbun al ochilor lui, cu inima tânjind după aburul atâtor vedenii ce-i marchează dorul şi conştiinţa, făcându-ne nouă tuturor încă un dar de nepreţuit întru „acum” şi „oricând”, căci, „Ubi bene, ibi patria. /Tânjim după această alchimie /de patrii regăsite-n pribegie!” (Alchimie) Poetul se împacă pe sine şi cu istoria, apelând la via, neştirbita-i memorie.

g Revista nouă, 1/2012

Cărţi comentate de: Florin DOCHIA Dan Dănilă – Atlantida* oezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare, nedependentă de mode şi modele, asimilând realitatea de dincolo şi de dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, vânând împlinirea veşnic de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent de traducător, portofoliul său incluzând pe Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg, Roth – de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare şi minim „trădătoare”.

Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă „ceilalţi sunt infernul”, atunci paradisul este în mine deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la fel de lucid, dar recuperând un alt umanism, mai cald şi mai trist: „Zilnic să tot aştepţi un noroc, vestea/ care îţi va schimba brusc toată viaţa./ Cum să tot arzi din tămâia luminii/ atât de departe de tainicul graal/ precum o vârstă repovestită atent/ într-un tablou triumfal. Dar nici măcar/ nu poţi ghici într-un asemenea destin/ încurcat ca un nod gordian, răbdarea/ e floare rară în orice grădină. Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu/ fiecare anotimp părea tot mai trist/ la capătul livezii.” (Întrebare). El este în lăuntrul neîncăpător, un călător căruia îi pasă că

P

Revista nouă, 1/2012

pleacă, dar nu poate poposi prea mult în preajma aceloraşi lucruri/locuri – „mi-am luat rădăcinile/ şi am pornit”, mărturiseşte în Pasager. Ceea ce acumulează şi păstrează este amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, „vagi siluete”, „voci stinse”, „fotografiile scorojite” adunate întrun „Arhipelag al tristeţii, lins de valuri,/ muşcat de taifun, nepământ al bipezilor,/ vechi cuib părăsit.” (Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, în orice singurătate l-ar găzdui. Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei de ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul [din] Dan Dănilă nu este liber, este „eliberabil”, iar încercările spre a atinge starea înseamnă abateri înspre naturi sălbatice, virgine: „Mă aplec să culeg şi afinele/ dispar ca prin minune, visez/ că iarăşi sunt prins la furat dude/ cu buzele negre şi totuşi râd/ din copilăria mea temerară./ Sus e creanga cea mai bogată,/ doar eu şi graurii vom adormi sătui./ Când mi se face sete, din adânc/ răsună voci, prietenii iar mi-i aud/ şi brusc trezit, pălesc ca o frunză./ Ştiu de unde vine dulceaţa, dar/ de unde foşnetul acesta ciudat?/ Din toate fotografiile scorojite/ deschid ochii mirat. Aş putea refuza/ să mai cobor vreodată printre voi/ uşor visător, pe un fir de mătase/ din această dulce livadă.” (La cules). Evident, căutarea vârstei copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună, pentru că, „Există întotdeauna un motiv să disperi”.

Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Loenberg, lângă Stuttgart, locul „exilului” său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit în 1990. Iată o poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere în Misterii secrete: „Nici nu mai ştiu ce caut când ies/ o dată pe an din vechiul labirint/ cu firul în mână, aproape orb./ Măsor înălţimea soarelui, apoi cânt/ obligatoriul imn la naiul din trestie/ şi mă întorc în măruntaiele pământului/ cald ca un taur sătul, adormit 99

lângă iesle./ Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească./ Oamenii poartă un fel de scoici negre/ pe ochi de parcă lumina le provoacă/ durere.

Firul e plin de noduri, Ariadna/ nu se mai vede, templele s-au prăbuşit./ în piaţa însorită, invadată de porumbei,/ un zeu desculţ vinde bilete verzui/ chiar în fata muzeului de artă.” (Labirint) Aşa este, Poete, „Singurătatea îşi scrie legile ei/ orice ai face te poartă de mână,/ aproape servilă îţi arată deşertul,/ domeniile ei fără sfârşit. (Astfel). * Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011

Virgil Diaconu – Secol Cetăţeanul înamorat

C

u poezia lui Virgil Diaconu te afli la înălţimile liricii moderne. Aerul rarefiat al „locului” nu te rupe, însă, de atingerea grea a pământului, de concreteţea contactului cu lumea cea vie şi vioaie ce înconjoară inevitabil traiul cotidian. Toată mulţimea comentatoare a creaţiei poetului originar din Râmnicu Sărat şi locuitor al Piteştilor a subliniat cele două direcţii de interes evidente: atitudinea pro-activă socialpolitic şi refugiul în erotic. În antologia de care facem vorbire - Secol* - regăsim ambele componente bine reprezentate. Poemul ce dă titlul volumului (p. 26) e încărcat de o tristeţe încrâncenată, o revoltă ieşită din înăbuşire şi revărsată în pagină: „[…] Soldatul tânăr se întoarce de pe front / în haina de lemn a gloriei. / Încă unul amestecat cu morţii sub statuia Libertăţii! // Camerele de luat vederi fac publice lacrimile acelor de acasă. // Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale! // […] // Glorie, aşadar, patriei eterne! / Glorie imperiului de peste ocean, care ne trimite morţii acasă. / Glorie acestui pământ în care încolţesc morţi tineri! // Faceţi loc condoleanţelor prezidenţiale! / Faceţi loc tinerei democraţii / care-şi plimbă 100

dragostea de patrie în jeepuri! [..]” Poetul este în ceartă cu cetatea, cu ipocrizia ipochimenilor căţăraţi în funcţii de conducere. „Nici nu trebuie să caut prea mult / strada viselor făcute ţăndări. / Ea este chiar aici, în inima patriei.” În acelaşi registru, poeme precum Patria mea, Pagina de istorie („Circul e-n toi. Şi dacă ai răbdare poţi vedea cum trece Istoria.”), Tânăra coaliţie, Poetul, sau Reciclarea viselor („Noul guvern nu mai îngăduie nimic. / Până şi visele au fost acuzate că strică liniştea publică, / somnul public. Ordinea stabilită de înalţii funcţionari. / De aceea, visele au fost date în urmărire generală. / Visele mele, în urmărire generală. / Ele vor fi prinse unul câte unul şi vor fi reciclate.”) Nu foarte diferită este simţirea poetului când se înclină în faţa erosului: „Încă o dată visele mele s-au trezit cu cuţitul în spate. // De la o vreme/ te iubesc pe clapele disperării numite Bach. / printre degete îmi luneci ca o apă. // Nici nu mai ştiu dacă suntem în lumea reală / sau în cea virtuală, dacă aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste. / Mâna la care te-ai tăiat în gândurile mele de dragoste.” Şi de aici răzbate sentimentul unei împliniri continuu nedepline - „Printre degete îmi luneci ca o apă” -, dar scena este, în zona încercărilor erosului, sensibil mai bogată imagistic, populată cu cete – stoluri, şatră, legiuni, nori, armate, falange – de vrăbii, în principal, dar şi coţofene, gaiţe, cârtiţe, furnici, şopârle, gâze diferite. „Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii. / În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii / ce mă acoperă. // Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii. / Cu un singur poem. / Da, eu cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric / ca de o haină veche.”

(Dimineaţa). Gesturile retorice generoase se dezlănţuie în Cartea a II-a a antologiei, Jurnal Erotic, în care Lolita cireşelor stăpâneşte teritoriile în devălmăşie cu Poetul. E şi o nebunie a florilor - de cireş, de cais, violete, trandafiri -, a fructelor - piersica, zmeura, Revista nouă, 1/2012

merele - şi coapse, pulpe, sâni din belşug!

Femeia din poezia lui Virgil Diaconu pare a fi o fiinţă botticelliano-rubensiană, plină de nuri, puternică şi feromonizantă a mediului încărcat de o irezistibilă poftă de viaţă, de un delir carnivor. În general, este legată de lumea obişnuită, implicată în disperarea cotidiană: „Atât de singură pe bulevardul gloriei, / printre limuzinele şi jeepurile / care abia aşteaptă un semn de la tine. / Iată poezia pe bulevardul gloriei. Iată femeia carnivoră, încă nehotărâtă / printre portierele deschise ale limuzinelor!” În alte părţi, aparţine idealului romantic, „femeia din care beau apă pe furiş. / Femeia în caremi voi îneca singurătatea.” Poetul se simte foarte bine aici, etalând bogate imagini obsedante ale iubitei/iubirii în diferite ipostaze existenţiale. „Dimineaţa începe cu mâinile tale.”; „Sânii tăi tăvăliţi prin iarba înaltă a clipei: / uneori o anticameră a Raiului. / Alteori o anticameră a morţii.”; „Sufletul tău îl deschid, / ca pe o cronică îl citesc.”; „Tu eşti scrisă într-o limbă necunoscută, / abia te descifrez.”; „Iubita mea doarme. / Ea se ghemuieşte în vis ca un fetus, / ea mă naşte în somn.”; „Ea este dezvelită chiar de trupul ei.”; „Ea este femeia intangibilă. / Printre degete îmi scapă ca nisipul.”; „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe / ca de o pajură.”

Cea de-a treia direcţie din poezia dlui Virgil Diaconu este aceea a relaţiei cu divinitatea, adesea a concurenţei cu divinitatea. Chiar din Laudatio Domini (p. 13), „În turla de pe umeri se face noapte. / În turla unde îl aştept pe Domnul să vină.”

Capul, ca o clopotniţă, este ocupat de predica Domnului, dar Poetul este în altă parte, este ocupat cu propria creaţie, cu alcătuirea propriei lumi, el instituie ordinea în lumea lucrurilor mărunte, o lume în care chiar Domnul este celebrat! Chemarea este despicătoare de ceruri. „Din pulberi stric către Tine! // Nici nu mai este loc în mine de strigătul meu, / strigătul meu este mai mare Revista nouă, 1/2012

ca lumea.”; „Unde eşti, Doamne? / Singur în mijlocul lumii m-ai lăsat, / în mijlocul întunericului, singur.” Tonul psalmic şi delicat al unor astfel de compuneri poetice le face să fie dintre cele mai frumoase. Poetul, responsabil de cele ce sunt şi de cele ce sentâmplă, imploră,în acelaşi timp, înţelegere: „Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele, / pentru o clipă, şi vezi ce faci. / Lasă-m singur.

Am de iubit!” (Ispita). „Eu tocmai de aceea îţi trimit un cuvinţel de rugă, / Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău / şi depărtează-l de la inima mea! / […] / Rogu-mă Ţie, Doamne, aşa să faci!” (Rugăciune). Întâlnirea nopţii, întunericului, cu lumina, cu dimineaţa este teritoriul sensibil al poeziei dlui Virgil Diaconu. Modernă, graţioasă, mai mult mundană decât metafizică, confesivparabolică, dar şi protestatară, într-o continuă şi neliniştită definire de sine şi de lume, poezia aceasta nu se lasă [cu]prinsă dintr-odată într-o schemă de interpretare, semnificaţii secrete scapă ca nisipul printre degete, implicaţii misterioase subjugă cititorul dedicat. Faţeta de poet-cetăţean se împleteşte cu aceea de sensibil şi perpetuu înamorat, amândouă chemând uneori la apel divinitatea. * Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU 101

Cărţi comentate de: Lucian GRUIA Horia Bădescu O noapte cât o mie de nopţi

C

operta recentului roman publicat de Horia Bădescu la Editura Limes (ClujNapoca, 2011), reprezentând un manuscris desfăşurat circular, sugerând timpul reversibil (desen Ionela Micodin, în proiectul lui Cristian Cheşuţ) şi titlul cărţii, O NOAPTE CâT O MIE DE NOPŢI, sugerează o atmosferă de basm. Caracteristica principală a basmului o reprezintă timpul magic şi întâmplările fabuloase. De altfel, însuşi Timpul devine personajul principal al cărţii pe care o prezentăm. Profesorul Maxenţiu, unul dintre eroii romanului, afirmă: „poate că timpul este, zic, altceva decât ne place nouă să credem. Poate că nu noi locuim în timp, ci timpul ne locuieşte şi-atunci fiecare dintre noi vieţuieşte într-o altă durată şi s-ar putea ca ziua de astăzi a dumnitale să fie alta decât a mea! S-ar putea să trăim în zile diferite, ba chiar în ani diferiţi.”

Personal, interpretez această afirmaţie în sensul că Timpul abstract, categorial, este nemanifestat şi înglobează toate posibilităţile. Când se materializează într-un personaj, dobândeşte aspecte concrete, specifice, subiective. Personajele, chiar dacă se află în acelaşi loc, trăiesc în timpi diferiţi.

Timpul apare, în acest roman al lui Horia Bădescu, cea mai importantă componentă a sufletului, sau cadrul predestinat în care acesta se manifestă. Moartea nu reprezintă sfârşitul existenţei ci sufletul îşi pierde 102

memoria, adică timpul subiectiv, individual, se reintegrează în marele timp abstract, nemanifestat (tot astfel se resorb în absolut, diferenţialele divine blagiene, în momentul extincţiei). Viziunea horiabădesciană asupra timpului confirmă mitologia greacă în care trei moire urzesc şi taie firul vieţii (Lachesis,Clotho şi Atropos). Din platonism se poate reţine că înaintea reîncarnării, sufletul bea apa râului Lethe şi îşi pierde memoria, adică uită cunoştinţele dobândite în starea de graţie, când, eliberat de trup, trăia contopit cu gândul zeului.

Aventura temporară concretă, se petrece în spaţiu. La Horia Bădescu, spaţiul este comun, locul de întâlnire al diverselor personaje. Dar timpul curge diferit pentru fiecare. Nu e vorba de un timp sacru şi unul profan, ca la Mircea Eliade (MITUL ETERNEI REÎNTOARCERI), ci de un timp fabulos, magic, care nu mai curge liniar. Prin această caracteristică, timpul, în concepţia lui Horia Bădescu se apropie de timpul circular, sacru, teoretizat de Mircea Eliade şi reprezentat de desenul manuscrisului de pe coperta cărţii (timpul acesta, în care sfârşitul coincide cu un nou început, poate fi simbolizat de Şarpele mitic Uroboros, care îşi devora propria coadă). În desfăşurarea epică a romanului se petrece o călătorie în vis, cu un tren fantomă. Mircea Eliade, în ÎNCERCAREA LABIRINTULUI şi în DRUMUL SPRE CENTRU, afirmă că, indiferent de spaţiul fizic parcurs, călătoria se desfăşoară în interiorul nostru, spre noi înşine, spre centul fiinţei. Localitatea în care se petrece acţiunea, Siniştea, parcă accentuează supoziţia. Denumirea include sinele, care în termenii lui Constantin Noica reprezintă mai mult decât eul, adică ordinea şi libertatea în care eul se încadrează când se regăseşte pe sine, în devenirea întru fiinţă (ROSTIREA FILOSOFICă ROMâNEASCă, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1970). Cam în acest sens se desfăşoară călătoria personajelor din trenul imaginar al romanului, ca o căutare de sine întru eliberare şi împăcare cu sine („pe Revista nouă, 1/2012

mine mie redă-mă” – spune Eminescu).

Pentru aceasta, personajele trebuie să treacă importante probe iniţiatice, de cele mai multe ori, dureroase. Să urmărim succint încercările prin care trec personajele lui Horia Bădescu şi în ce manieră ajung acestea să se regăsească pe sine.

Personajului principal, Serafim Onul (care, conform numelui său, pare să întruchipeze îngerul păzitor al omului, sau Omul cu majusculă, care o salvează pe Elina de la viol) îşi începe călătoria ca urmare a unei telegrame enigmatice, pe care nu se ştie cine i-a trimis-o (destinul?) şi prin care este chemat în localitatea Siniştea (să-şi regăsească sinele), ca să preia valiza cu cărţi, pe care i-o lăsase moştenire misteriosul domn Milian. În valiză, Serafim descoperă, la loc de cinste, cartea de căpătâi a defunctului, o copie târzie a manuscrisului Alf lailah na lailah, dăruită de Nuredi Al Bassani califului Ali Al Mansur şi pe care proprietarul scrisese cu cerneală verde: „Proviziile s-au terminat, burduful cu apă-a secat, drumul pare fără sfârşit şi Călăuza s-a rătăcit. Cum vei mai şti încotro ai plecat, dacă mergi cu pas sigur sau clătinat?”. Menţionarea Călăuzei, mă duce cu gândul la filmul cu acelaşi titlu, al regizorului Tarkovschi, în care se desfăşura o călătorie similată, prin circumvoluţiunile cerebrale ale creierului (prin memorie). După o noapte de dragoste, în compania Elinei, Serafim vrea să plece, dar ninsoarea apocaliptică troienise drumurile şi autobuzele nu mai circulau. Ştergerea peisajului, sub troienele de zăpadă, este similară ştergerii memoriei, reiterării timpului subiectiv individual, în cel abstract.

Elina îi spune că va trece un tren care va opri lângă canton, unde drumul intersectează calea ferată, pentru că la Siniştea nu e nicio gară. Şi într-adevăr, trenul misterios soseşte.

Acum începe călătoria care, până la urmă, se petrece în visul lui Serafim. În trenul fantomatic, Serafim cunoaşte mai multe personaje ciudate, care pot reprezenta diverse ipostaze ale propriului său eu.

Revista nouă, 1/2012

Două din personajele cărţii, domnul Manu (a cărui aventură o descrie doamna Olimpia, îngrijitoarea acestuia) şi Eulampia (a cărei istorie tragică o relatează Salomia), ajung să se împace cu sine, numai prin extincţie. În aceste cazuri, modelul concret nu se poate suprapune peste cel absolut decât în abstractul temporal nemanifestat.

Misteriosul Manu îşi cumpărase un telefon şi aştepta zadarnic, în fiecare zi de naştere, să fie apelat. Când se petrece minunea, bătrânul îi spune Olimpiei că din aceea clipă „Ziua mea de-abia începe.” A doua zi, Olimpia îl găseşte mort iar telefonul nu avea cablu pentru a putea fi introdus în priză.

Eulampia era o fată ştearsă, nebăgată în seamă de nimeni, nici măcar de părinţii ei. „Anonima” începe să se privească într-o fântână „fără fund” şi acolo vede o fată care devenea tot mai frumoasă, pe zi ce trece.

Eroina îi zicea Salomiei: „Vezi... asta-s eu şi nimeni nu vede!” Iar despre chipul văzut în adâncuri: „O să mă duc într-o zi să mi-l iau înapoi.” Şi după dispariţia ei, oamenii descoperă în fântână, o fată răpitor de frumoasă, îmbrăcată în hainele Eulampiei.

Profesorul Maxenţiu va trăi succesiv doi timpi diferiţi, al său şi al altuia. După ce va primi cadou un ceas de buzunar (într-o prăvălie săsească din centrul vechi al Sibiului), al cărui ochi, gravat pe capac, îl privea halucinant (ceas mecanic, care porneşte de la sine în momentul intrării în posesia sa şi nu se mai opreşte până când nu se va debarasa de el), eroul va trăi timpul celuilalt, al fostului proprietar. Se regăseşte pe sine, după ce uită întâmplător, sau mai degrabă vrea să uite, ceasul tulburător, pe masa restaurantului gării, unde băuse o cafea cu rom, în aşteptarea trenului fantomă, de la miezul nopţii.

Colonelul Zagura, trăieşte şi el două perioade temporale diferite. Una fabuloasă, în timpul detenţiei sale la Poarta Albă (sub regimul comunist), apoi, reintegrându-se în viaţa normală, la Tulcea, se regăseşte pe sine, 103

deşi sub o altă identitate. În prima perioadă, regăsim iarna apocaliptică, în deltă, unde eroul evadat din puşcărie, este salvat de la moarte de lipoveanca Uzlina, cu preţul propriei ei vieţi. Ca şi în cazul sosirii lui Serafim la Siniştea, iarna absolută echivalează şi acum cu o ieşire din timpul individual.

Calistru, pictorul, se va regăsi pe sine, după întoarcerea de la Paris, în ţara natală.

Urmărind nişte afişe, de pe stâlpi, pe care scria „Il y a des jours quabd on este trop seul / Sunt zile în care eşti mult prea singur” şi pe care simte că parcă i-ar fi adresate, urmărindu-le traseul, ajunge într-un impas dosnic unde simte „ o teribilă senzaţie de vid şi de frig, de pustiu visceral, de spaimă cuibărită în străfundul stomacului. Ca şi cum pustiul ar fi venit peste mine şi m-ar fi înghiţit. O jale nesfârşită, un urât copleşitor, care nu erau ale mele dar care mă invadaseră odată cu spaima teribilă, de care mă izbeam ca de un zid nevăzut ce-mi interzicea să mai fac un singur pas.” Şi pictorul va picta chipul copleşitor al spaimei absolute, dar la expoziţie colecţionarii, deşi foarte impresionaţi, se tem să cumpere tabloul. Autorul, ca să se libereze de angoasa insuportabilă, revine acasă.

Doctorul Velciu – şef de promoţie – renunţă la cariera de asistent universitar sau medic la spitale mari din capitală şi alege un spital pârlit de provincie, unde fiica decanului, care-l îndrăgise probabil pentru viitorul său, nu-l urmează. Aici, din cauza dotării tehnice precare, nu-şi poate practica meseria, dar se străduieşte mult, până când izbucneşte epidemia de vărsat negru şi încep să moară oameni. La un joc de poker, având ca partener un personaj ciudat, cu ochi fascinanţi (similari cu al ceasului din cazul lui Maxenţiu), acesta, îi propune să mizeze pe tot potul. După ce doctorul câştigă, partenerul îi spune că a câştiga totul poate însemna, în alt context, a pierde totul. A doua zi, epidemia se retrage misterioasă, aşa cum a izbucnit, luând cu ea cea mai de preţ 104

victimă, iubita perfectă a medicului. În finalul romanului, Serafim care adormise în tren, se trezeşte în patul din locuinţa Elinei, aflând că în Siniştea nu există cale ferată, şi nu poate trece nici un tren. Astfel, poveste se încheie circular, ca şi manuscrisul desenat pe coperta cărţii, accentuându-se încă o dată că aventura vieţii (marea călătorie), se desfăşoară în interiorul nostru.

Mai trebuie menţionat faptul că şi povestirea reprezintă aceeaşi modalitate de a te regăsi pe tine însuţi: „fiindcă a povesti înseamnă, deopotrivă, a te povesti şi povestindu-te te afli pe tine însuţi” (Milian); „Suntem făcuţi din amintiri. Trăim ieri cu iluzia că e astăzi.!” (Roli Fischer); „Şi eu nu ştiu că dacă memoria e restul vieţii sau viaţa e restul memoriei!”

(Maxenţiu).

Prin actul povestirii intrăm pe tărâmul cuvântului omenesc demiurgic, similar ca efect, în planul imaginarului artistic, cu logosul divin, creator în plan fizic.

Faptele şi cuvintele omeneşti se petrec în cadrul timpului subiectiv, dar par dictate de un model/prototip din timpul abstract, relaţie care înseamnă destin: „Sunt lucruri pe care le faci pentru că trebuie, nu se mai poate altfel. Ele fac parte deja din trecutul tău atunci când se-ntâmplă iar întâmplarea e deja viitorul care vine cu o zi mai devreme.” „Sunt istorii care se termină cu adevărat odată cu ultima vorbă! Poveşti care nu se spun decât o singură dată şi într-un singur fel! (Velciu) (...) Sau altele care se sfârşesc înainte de a începe. Poveşti care nu se spun niciodată! (Serafim) (...) Numai că acelea sunt poveşti pentru morţi! Viaţa se cumpără cu vorbe” (Zagura) (...) şi moartea poate fi cumpărată cu vorbe! (Serafim) (...) sunt lucruri care n-au nevoie de vorbe ca să existe! Sunt lucruri acolo în lăuntrul nostru, care, nu-i aşa?, nu pot fi spuse şi totuşi, totuşi...” (Serafim) Poveştile care se sfârşesc înainte de a începe şi cele care nu se spun, îmi par că Revista nouă, 1/2012

aparţin timpului nemanifestat, la care accedem numai prin extincţie. Că viaţa şi moartea se pot cumpăra prin vorbe, mi se pare cel mai frumos omagiu adus creaţiei literare/artei cuvântului.

Herman Van Rompuy „Esenţa lucrurilor”

P

oliticienii şi guvernanţii, pentru a-şi cosmetiza imagina publică, desigur în scopuri electorale, publică volume de versuri. Majoritatea dintre ei rămân la stadiul simplilor versificatori, dar există şi unele excepţii. Herman Van Rompuy reprezintă una dintre ele, pe care o semnalăm cu sinceritate şi plăcere. S-a născut în anul 1947 la Etterbeek (Belgia), a studiat filosofia şi economia la Universitatea Catolică din Leuven, a ocupat funcţii importante în guvern: Vice-prim-ministru şi Ministrul bugetului (1993-1999), Preşedintele Camerei Reprezentanţilor (2007-2008), Prim-ministru (2008-2009), iar din decembrie 2009 a fost ales Preşedinte al Consiliului European al Şefilor de State şi Guverne.

Pe lângă volume de consideraţii politice a publicat şi cărţi de meditaţii personale, precum şi haiku-uri, gen liric în care a fost atras de poetul şi prietenul său, Bart Messoten.

A început să publice haiku-uri la insistenţele altui prieten literat, jooris Van Hulle.

Pentru Herman Van Rompuy haiku-ul reprezintă nu numai o formă poetică ci un mod de viaţă organic, înfrăţit cu natura, în care omul descoperă în lumea miniaturală a gâzelor, plantelor, precum şi în trecerea anotimpurilor, marile cicluri cosmice. Într-adevăr, haik-işti respectă un cod care, prin sorgintea japoneză a genului, mă duce cu gândul la codul Busido, samurailor. Codul acesta poetic reprezintă respectul absolut faţă de natură şi faţă de semeni. Orgoliul şi invidia sunt excluse. Un adevărat haik-ist, înainte de a-şi publica textele, cere părerea colegilor, pentru a-şi verifica valoarea Revista nouă, 1/2012

realizărilor.

Volumul bilingv, româno-neerlandez, pe care-l prezentăm, HAIkU (Ed. Limes, ClujNapoca, 2011) a fost tradus de poeţii Constantin Abăluţă şi jan H. Mysjkin. În Cuvânt înainte, autorul consideră că prin haiku se ajunge la esenţa cuvântului, iar atenţia cu care poetul urmăreşte natura, îi aduce revelaţii, alinare şi împăcare cu existenţa.

Cartea se deschide cu un haiku generic, care aşează mesajul liric în matca virtuţilor fundamental-umane: „Domnul, bunătatea, iubirea, / primite şi dăruite / îţi umplu viaţa”.

Ciclul Anotimpurilor reiterează mitul eternei reîntoarceri, ciclicitatea naturală fiind reconfortantă pentru precara condiţie umană. Să urmărim pas cu pas schimbările naturii, ţopăind împreună cu pasărea care ne duce din primăvară în miezul verii: „Inaugurând zorii / păsările ciripesc. / Aud primăvara.”; „Ţopăind de zor, / pasărea din iarbă, hop / în miezul verii.”

Ridurile chipurilor noastre şi frunzele scorojite ne poartă inevitabil spre toamnă: „În soarele toamnei / grămezi: frunze scorojite / crispate.” Urmele noastre efemere, fixate o clipă de ger, se vor destrăma curând în mcirla neantului: „Ger sculptând în lut / model de tălpi de pantof. / Mâine mocirlă.”

Capitolul Momente aglutinează fotografii impresioniste marine: „Pescăruş olog / drept ca un băţ în mare. / Neatins de frig.”, sau scurte video-clipuri, din care am ales două tonifiante, în care iubirea asigură continuitatea vieţii: „Pe iazul meu coboară / două raţe sălbatice. / Pururi împreună.”; „Cuib gol în vârf de / copac, - până-l acopăr / frunzele noi.”

Haiku-urile reunite sub titlul Aici şi altunde încearcă să surprindă atmosfera locală din peregrinările autorului prin lume sau prin ţara natală. Exemplificăm prin două texte, în primul, transcendentul umanizat pare mirat de gălăgia turiştilor: „Gotic recules / castelul se zgâieşte / la zarva noastră.”

105

(Hertoginnedal), în celălalt, pereţii mănăstirii simbolizează reculegerea în pustiu a pustnicilor: „Monahi se roagă / între pereţi nuanţa / nisipului pustiei.” (Westvleteren) Ultimul capitol, Pe drum /drumul vieţii, dedicat trecerii timpului, cuprinde meditaţii asupra sensului existenţei „Cimitir: viaţa / freamătă-n vârf de arbori / peste morminte.”; „Tu m-ai învăţat / esenţa lucrurilor: / trăieşti, adică dai.” (Ziua Mamelor 2005) Concluzia se desprinde firesc, rostul vieţii este să dăruieşti tot ce ai mai bun în tine. Şi Herman Van Rompuy ne-a dăruit, printre altele, aceste frumoase haiku-uri.

Timpul sacru şi timpul profan în poezie lui Ioan Vintilă Fintiş

Î

n timp ce latura demolatoare a postmodernismului discredita mitul, luându-l în deriziune, Mircea Eliade realiza, prin proza şi teoria sa asupra sacrului, resuscitarea acestuia. Pentru istoricul religiilor, mitul se petrece într-un timp sacru (illo tempore), altul decât cel istoric (profan).

Utilizarea miturilor în literatură, conferea acesteia eternitate, prin retrăirea de către cititori a timpului sacru al începuturilor, timp nemăsurat cu ceasornicul.

Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş, din volumul FăPTURA CăZUTă DIN MIT (Ed. kARTAGRAPHIC, Ploieşti, 2011), îmi pare că realizează, în abisurile ei, care ne trimit la momentele genezei unei mitologii proprii, cu elemente biblice, persane şi egiptene, ieşirea din timpul cotidian şi pătrunderea în timpul sacru, teoretizat de Mircea Eliade. De multe ori mi se pare că personajul principal al poemelor lui Ioan Vintilă Fintiş devine însuşi Timpul.

Făptura căzută din mit reprezintă omul căzut in istorie, in curgerea timpului ireversibil, profan.

Volumul lui Ioan Vintilă Fintiş prezintă mai mulţi Demiurgi, mai multe geneze şi mai multe apocalipse.

106

Demiurgii sunt: Ahura Mazda, zeul suprem, benefic, din mitologia persană, creatorul Pământului şi Shu, zeul aerului şi al răsăritului, cel care separă cerul de pământ în fiecare dimineaţă, în mitologia egipteană.

Ei creează universul prin procreaţie. Ahura Mazda: „Gândire pură El ondulează întuneric, / pe marginea unui fulger de frig şi / feeric. // Apoi se însămânţează în aştri, / lumina plânge cu ochi mari şi / albaştri. (2.

Făptura căzută din mit) şi Shu, despărţind/divizând pământul de cer: „Shu / ploaie sublimă spânzurată pe cer / sacru însămânţând pământul / cu o iubire binevoitoare / (...) Când lumea se divide, / corul stelelor freamătă – „ (2. Între aer şi lacrimă). Iată şi latura lui Shu, aducătorul de lumină: „Îl respirăm pe acesta până când / Faţa i se iluminează aproape cântând / Numele tău numele tău minunat / Chipul tău dezînnoptat” (8. Între aer şi lacrimă) Genezele provin din manifestările logosului demiurgic. Ele se petrec fie în afara timpului, fie într-unul sacru, care va genera în lumea manifestată timpul istoric.

Când apare lumina şi se desparte cerul de ape, timpul încă nu s-a închegat: „Timp spulberat / curbat de întuneric / şi neumblat. // Lumina respiră / uriaşe întinderi / de ape / departele răstignit / pe / aproape, / cerul neted şi / adumbrit. // AHURA! –„ (6.

Făptura căzută din mit) În altă versiune de geneză, trezirea fiinţei umane la viaţă (când începe timpul să curgă) se face prin trăsnet divin: „Pietrele. / ah, pietrele, / gândurile / devenind / cascade. // Apele - / primordiale / monade. // La trecerea / Clipei, / de / fulgere / fi-vom loviţi. // Regi, peste / îngerii sciţi.” (4. Simfonia razelor) Genezele se petrec şi ele ca o diviziune organică de celule, mitoză şi meioză cosmică: „Atunci, divide-te. // respiră duh. / adaugă-te şi / scade-te şi / fii... // Timpul se micşorează // Unde este moartea? (5.

Simfonia razelor) Revista nouă, 1/2012

Făptura căzută din mit După geneză, făptura umană cade din mit: „o cădere prelungă / sonoră (...) „Mult mai viu / cu mult mai dureros / un cântece de chiparos”, păstrând o componentă semizeiască. După căderea în timpul istoric, fiinţa căzută din mit începe să se individualizeze, să cunoască, adică să vadă: ”Cu faţa pătrunsă de raze / El începe să vadă”.

Timpul istoric este unul efemer: „Locuiesc în memoria / unei secunde, / iar în lăuntricami viaţă / sunt un somn provizoriu / pentru înger.” (13. Făptura căzută din mit) Apocalipsele Ca în mitologiile indiene, universul îmbătrâneşte şi moare: „În ceruri / se aud alte ceruri / murind / Secunda făpturii căzute din mit, / Sinele meu şi al tău nelumit. / Alte trupuri, cetăţi depărtări / în spuma nevăzutelor mări. // În ceruri / se aud alte ceruri / murind” (6. Tristeţile astronomului) Lumea se va desface în componentele din care a fost creeată: „orga cerurilor alcătuind / noi partituri pentru / desfacerea lumii...”

(16. Făptura căzută din mit) Există şi variante de apocalipse contaminate de viziunea creştină: „Culegem de pe nisip / oasele metalice / fosforescente / fibrele muşchilor / odăile nervilor / şi tronul cărnii / pentru înviere.” (17. Făptura căzută din mit) Între geneze, spiritul făpturii căzute din mit se resoarbe în logosul divin, simbolizat de amintirea piramidei: „Ne vom întoarce în amintirea piramidei / pentru un alt somn / foarte tainic / misterios...” (15. Între aer şi lacrimă) Concluzia cu care se încheie cartea, reprezintă o trezire din visul trăit de fiinţa umană în illo tempore: „Cine suie către / piscuri acum, / dincolo de porţi / lumina / nu se mai vede... / Ai fost. / Ai văzut. // Şi tot nu / poţi crede...” (11. Zidire şi întrupare) * Volumul FăPTURA CăZUTă DIN MIT (Ed. kARTA-GRAPHIC, Ploieşti, 2011), realizat în Revista nouă, 1/2012

condiţii grafice excelente, ilustrat cu reproduceri după sculpturile artistului plastic Eugen Petri, continuă preocupările poetului Ion Vintilă Fintiş de interpretare în manieră originală, specifică, a mitologiilor, începută în volumele: PORŢILE (Ed. Prineuro, Ploieşti, 2005); HIEROFANIA (Ed. Prineuro, Ploieşti, 2006); DEALUL (Ed. karta-Graphic, Ploieşti, 2007) şi ICOANA DIN APă (Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010).

Dacă volumele publicate anterior erau dedicate porţilor de trecere spre lumile spirituale superioare, ori sondării, prin inconştientul colectiv, a memoriei speciei, FăPTURA CăZUTă DIN MIT completează viziunea asupra lumii prin geneza şi sfârşitul acesteia. În geneze şi apocalipse se manifestă timpul sacru, iar în universul manifestat, timpul istoric de care vorbea Mircea Eliade.

Prin imaginile expresive şi trăirile intense ale sufletului, versurile lui Ioan Vintilă Fintiş sunt memorabile.

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU 107

poezie

Diana TranDafir VErSUri DE SEarĂ ars poetica Să descompunem poemul e ca o femeie uşoară care îşi înfige tocurile ascuţite în trotuarul încins şi caută mereu ceva în buzunarul din dreptul inimii Ea ştie c-o să vă ia înainte valetul care păzeşte uşa din spate Detaşamente cu căşti mărşăluiesc prin casă căutând un geam spart sau carnea albă spânzurată pe frânghii Nu fiţi aşa siguri pe aptitudinile voastre pentru muzică ameliorare Chiar dacă o să mă rogi insistent n-o să mă împac nici cu visele de forma scării rulante pe care urcă pacienţi incurabili M-am ascuns sub masă ca un copil când vin musafiri Spui lucruri într-o limbă străină eu le iau şi le şterg bine de praf le arunc în tâmpla celor doi regi din turn M-am hotărât să lucrez numai la domiciliu particip cu totul ocazional la ritualuri diverse tot aşteptând pe cineva să tragă o dungă albă cu cretă chiar la picioarele mele 108

Menuet Buştenii trosnesc mocnit în şemineu semn că gerul e aprig actriţa cu părul roşcat a venit cu pisica mare în braţe vrea să se încălzească lângă cărămizile vechi Pisica îi sare din braţe şi dansează în ritmul limbilor de foc înclinându-se în spaţiul curb dintre noi La vorbitor bonsoir mon amour la colţ e biserica şi şantanul cu paharele goale trecerea mea e subţire iedera creşte pe zidul din faţă lacrima se strâmbă ca un copil la adăpostul întunericului Inocenţa nu se mai vede dar mai am mult de copilărit prin crângul încă neînflorit Deocamdată plâng şi râd şi scriu versuri albe în acest scuar din Paris Revista nouă, 1/2012

aştept la vorbitor

Unelte şi inorogi

seară apăsătoare întuneric şi ceaţă în parloire miroase a ciocolată caldă şi surâd ochii tăi mari ca două farfurioare de porţelan din serviciul acela rămas intact Ia-mă la braţ şi plimbă-mi sufletul puţin la şosea sau fă-mi cinste cu un şnaps în cârciuma unde se cântă de inimă albastră albastră mi se face încheietura mâinii / de care mă strângi albastru irisul prin care te privesc ca atunci sângele mi se face şi mai albastru ori e lichidul scurs pe tejghea ofertă specială

Imperioasa copilărie năvăleşte cu toate hoardele ei porţi tronuri şi roţi rostogolite pe strada domnească privelişti aprinse cai în plină glorie săltând printre cârduri de îngeri Se văd umbrele timpului la lumina veiozei Copacii s-au golit de fructele mici etaj cu etaj

După diluviu Potopu-nghite ultima secundă…

Dar n-aş dori să pier în glob de ape Adus de valuri reci atât de-aproape Că se-mpleteşte undă după undă.

Iar când se face-n preajmă hău de trape Şi în genune parcă mă scufundă, S-aude ultima strigare blândă A zorilor străvechi ce dau să crape Se-nfig prin cercuri grele rânduri-rânduri În carnea fără sânge, ca de iască, Şi giulgiul rece încropit din gânduri

În atelierul de potcovit inorogi viscolul se topeşte cu pleoapele strânse şi genunchii la gură Ceas de taină Aveai dreptate până sâmbătă voi fi la fel cu mâinile pline până la cot şi cu inima smerită în degradeuri sângerii Cum vine noaptea şi-ţi face cu ochiul dispari după perdea inventează câte un nou cuvânt caută îngerul verde cel care ţine felinarul în mână apoi te pulverizezi în oglindă Ştiam eu prea bine că nu exişti măcar am aflat de ce te prefaci

Peste ocean s-aşterne să ivească Un licăr şi un zvon, de prin străfunduri, Cu stemă şi cu mantie regească.

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU Revista nouă, 1/2012

109

cronica plastică

Cornel SÂNTIOAN CUBLEŞAN Arborescenţe ale realului

F

actorii care potenţează pictura artistului Scărlătescu sunt: sensibilitatea, inteligenta, imaginaţia, severitatea faţă de sine, harul şi instinctul de a-şi urma propria-i cale, prin alegerea şi însuşirea unei anumite culturi, prin stăpânirea unor tehnici ale picturii în concordanţă cu idealul estetic asumat prin însăşi experienţa sa biologică, spirituală, cu trăirile ei. În ultima sa expoziţie din octombrie 2011, artistul se ridica la o cotă înaltă.

Deşi arta sa nu este legată de realitatea brută, de evenimentele cotidiene, elementele cu care lucrează sunt desprinse din realitate, apoi transformate in semne: metafore, alegorii, viziuni etc. Acest fapt îl comunică Aurel D. Broşteanu în comentariile sale despre pictura lui Scărlătescu: „…Toate sevele realului operează prin filtre nevăzute sinteza lor activă, stimulând dezvoltarea unor arborescenţe de sine stătătoare…”

Realitatea, socialul au, intrinsec, asupra psihicului său, o influentă nemijlocită, reflectată sub diferite forme, aspecte din pictura sa, mai ales asupra unor personaje.

Societatea democratică modernă vrea să alunge de la orizont realitatea nefericirii, a morţii, a violenţei, încercând să integreze întrun sistem unic diferenţele şi rezistenţele. În numele globalizării şi al reuşitei economice, ea a încercat să abolească ideea de conflict social. În societatea românească democraţia, originală, condusă, în bună parte, de elemente ale vechii puteri, a degenerat, împărţind lumea în bogaţi, o minoritate, şi săraci, marea masa a românilor.

Suferinţă, umilinţă, foamete, dezumanizare, unde morala umanitară a sucombat, ura, intoleranta, generată de dorinţa de a instaura

110

asupra celuilalt „coerenţa suverană a unui sine narcisiac, al cărui ideal ar fi să-l distrugă, înainte chiar ca acesta să poată exista”, de aici psihismul de înstrăinare de fraţi şi de sine, de ţară, de aici tulburările psihice, evitarea răului, încercarea de exorcizare a lui, de aici apariţia vidului. Astfel „se instaurează violenta calmului mai redutabilă decât dezlănţuirea furtunii”, depresia, înlocuind vechea melancolie. Astfel, libertatea câştigată prin mari sacrificii nu mai poate să o folosească, nici nu mai ştie să o folosească, este în detrimentul său, în căutarea identităţii, fiinţa umană devine depresivă, se înstrăinează, nu mai poate afla miracolul unei terapii.

Subconştientul artistului a înregistrat, de-a lungul timpului, această suferinţă a lumii, ca un diapazon, din care s-a adăpat, care l-a făcut să descopere o altă lume, paralela cu cea a realului, dar desprinsă din real, pe care o dă concetăţenilor din cetate, făcându-i să uite răul, pentru o clipă, suferinţa, umanizându-l, aducându-l la condiţia sa.

Spaţiul mirific se deschide în lumea peisajului lui Scărlătescu, spaţiul cu ceruri vaste, cu o linişte asemănătoare cu aceea a primelor zile după facerea lumii. Satul, stăpân al cosmosului, case umile adunate una în alta, ca o bibliotecă a sufletelor, iluminate de griuri de nuanţă albă, simţindu-şi respiraţiile, bătăile inimilor, sprijinindu-se una în alta în lungul drum prin veacuri, case aşezate pe dealurile incandescente sau terne, sau la margini de lume, aproape de ceruri, cu arbori de veghe, reprezentaţi prin câteva linii, tuşe, ierburi aprinse de oranjuri, roşuri-oranj, puse în valoare de griuri violacee, în contrast cu albastrurile intense, totul având e tentă de fantastic. Lume a personajelor bufe, a circului, arlechinilor, animată de cai, bufniţe, muzicanţi, toboşari care anunţa noi evenimente, schimbări, bucurii, tragedii, personaje alegorice, Crişti, un întreg arsenal de elemente ale realităţii care devin, prin reprezentări grafice, culoare, alăturare, aşezate în compoziţii aparent simpliste, de fapt bine studiate, devin metafore, simboluri. Picturile degajă mister, sentimente,

Revista nouă, 1/2012

incomodează spectatorul superficial, pun întrebări, aşteaptă răspunsuri.

Muzicanţi călătoresc în lumea muzicii, fascinantă, reprezentaţi printr-un desen lapidar, semnificativ, prin tuşe de culoare sugestive, spontane, forme reduse la esenţe, zborul violoncelistului în abisul muzicii aduce cu zborul personajelor lui Chagall, realitatea rămânând departe, în urmă. Portretele nu mai seamănă cu cele din expoziţia din 2008, de pildă cu „Femeia”, care aborda multă feminitate, senzualitate, provocare sau „Grădinăreasa”, susţinută de un colorit viu, de preocuparea de moment. În „Chipul amintirii”, însingurarea, tristeţea, cuprinde femeia, într-o încremenire de moment, când doar amintirea e prezentă, vie, o altfel de frumuseţe rămâne întipărită pe faţa, în făptura trecută prin vicisitudinile vremii, o frumuseţe îmblânzită de suferinţă, speranţe, aşteptări, în silueta domestică, în mâinile fragile, alungite ca nişte aripi, de-a lungul corpului, în ovalul alungit al feţei de culoare pală, de parcă timpul ar fi şlefuit formele, ar fi estompat culorile vitaliste ale cărnii, doar coloritul rochiei, viu în contrast cu culoarea epidermei, a rămas ca la tinereţe. În „Doamna în albastru”, un spaţiu imens dezvăluie făptura puţină a unei femei, un semn de întrebare pierdut, parcă, în infinit, într-o singurătate absolută. Un strigat mut, străbătând spaţiul. O simplitate a gestului plastic, cu un desen simplificat, prin coloritul bacovian. În „Femeia”, pune în valoare frumuseţea fragilă, un abur luminos, care pe moment străluceşte pe fondul de un violet închis, doar pe moment.

Ecuaţia comunicării prin imagine e diversă, mobilă, complexă, tocmai prin simplitatea ei ,secantă uneori, alteori plină de sensibilitate poetică. În discursul plastic, Valeriu Scărlătescu foloseşte anumite recuzite ale expresionismului pentru a reda discursul interior, afectiv, prin forme plastice elaborate, spontane, compoziţii. În „Nostalgie perpetuă” cuplul unit, contopit într-o singură fiinţă, un tot redus la

Revista nouă, 1/2012

trăirea unui sentiment la maxim de intensitate, unde formele fizice sunt aduse la limitele figurativului, dând tensiune. O stilizare, deformare, în sensul gramaticii expresioniste.

Nu eleganţa liniilor lui Pallady, nu senzualitatea şi strălucirea formelor feminine ale lui klimt, mai degrabă austeritatea liniilor lui kirchner, ale lui Nolde din „Răstignirea”, sau ale lui Rottluff din „Nud in oglindă”.

Picturile lui Scărlătescu devin realităţi psihologice, spirituale, cu o distorsiune a formelor realului, dar nu dusă la extreme, dând tensiuni. În compoziţia cu lisus răstignit, două personaje umile, desprinse parcă din lumea lui Bruegel, trăiesc drama Fiului Domnului, aici roşul oranj devine dramatic. „Băiatul şi calul”, „Călăreţul”, reprezentări simbolice, călătorind în alte spatii, îşi caută identităţile în singurătate, meditaţie.

Interesante reprezentările: „Copacul răsărit”, „Copacul cel mare”, „Răsărit”, unde copacii pământeşti se metamorfozează în copaci cosmici, înscrişi în oval, cerc, simboluri ale perfecţiunii, elimină amănuntele, frunze, crengi, transformându-le în suprafeţe vibrante, cu transparente, fluidităţi ale culorii, jocuri ale pensulaţiei, înscrierea figurativului în abstract., Iata cum din nou artistul gânditor pune la încercare artistul meseriaş, împreună încearcă să descopere noi universuri. Un punct forte este, la Valeriu Scărlătescu, obsesia culorii, aşternută cu patimă, culoarea este pentru artist o substanţă vie, asemenea sângelui ce pulsează, dând viaţă formelor, virilitatea gestului pictural, a pensulaţiei, acordurile contrastante ale culorilor, ale formelor, dramatice uneori, sau armonia acordurilor nuanţelor, mai ales în peisaje, flori, transpun în altă lume. Negrul în alăturări cu roşu, sau prin suprapuneri cu oranjul, roşul, verdele, creează stări, efecte unice.

Valeriu Scărlătescu este un artist matur, stăpân pe mijloacele plastice, stăpân pe un univers al său, este un căutător de noi lumi, asemenea călăreţului, veşnic nemulţumit, neobosit, în lupta cu morile de vânt.

Breaza, 26 02 2012

111

expo MAV d’art gallery

Dan RăDULESCU Tiberius Adet & Alina Dumitrescu - pictură intotdeauna artistul, în special pictorul, a fost poate cel a cărui operă a relaţionat cel mai bine cu privitorul, pentru că este uşor de înţeles şi a jucat, la nivel ideatic dacă vreţi, câteva roluri definitorii: de iniţiat şi intermediar – pentru că el încearcă să faciliteze atât sensurile telurice cât şi cele metafizice ale lumii celor care n-au timp şi putere de a le înţelege şi cel de creator, în sensul de transfigurator al realităţi.

El nu numai că opreşte în culoare şi formă ireversibil timpul, spaţiul geografic şi omul, ci şi dă naştere sensurilor pe care aceste trei coordonate – timp, lume, om – le pot avea.

Chiar şi atunci când nu transfigurează realitatea şi abordează o tematică realistă, recognoscibilă, un peisaj de toamnă să zicem, pictorul reuşeşte să îmbine într-un mod optim concretul, adică modelul oferit de natură cu emoţia, trăirea personală, care este unică.

Acest tip de artă este cel mai accesibil privitorului, deoarece el apelează în mod direct la resorturile sufleteşti şi la noţiunile estetice de bază – frumos şi urât – deţinute de oricine dintre noi .

Ce ne facem însă, când unii dintre artişti depăşesc această etapă, pierzând elementele realului în culoare?

Cum să reacţionam, noi, ca simpli privitori, când, spre exemplu, într-o pânză intitulată „Casă pe deal” nu descoperim decât nişte pete colorate şi câteva linii aparent alandala?!

Aici intervine rolul de iniţiat al pictorului nostru: el ne învaţă că se poate ca spaţiile

D

112

cromatice să devină, să se transforme subtil şi să înlocuiască desenul, conturul ce naşte forma şi de care ne legăm cu toţii când vrem să recunoaştem ceva.

Ei bine, acest mod de înţelegere al lumii a apărut în istoria artei destul de târziu, în secolul XX, şi poartă denumirea de abstracţionsim.

Iar „abstract” într-un tablou, nu este sinonim, nu înseamnă „neînţeles”, ci, mai degrabă „supraînţeles”, adică exprimarea realului prin alte mijloace decât cele clasice, care ne-au obişnuit din antichitate până astăzi.

Tiberius Adet face şi el acest pas, pe „treapta de mai sus” dacă vreţi, încrezător şi, mai ales, curajos.

Pe pânze ample, de mari dimensiuni, încearcă să cuprindă noţiuni precum: credinţa, imponderabilitatea, habitatul. În lucrările din expoziţia vernisată astăzi am identificat două direcţii de exprimare plastică, una clar dominată de jocul cromatic cald-rece – oranj-albastru, galben-negru, roşu-brun – şi care înlocuieşte realitatea fizică prin spaţii de culoare generoase, bine compuse şi, aş putea spune, uşor decorative – prin liniile sinuoase ce urmăresc, intercalează şi iau naştere din intersecţia planurilor colorate, ori prin apariţii surprinzătoare de mici elemente geometrice, ca nişte piese de mozaic inteligent rătăcite.

A doua direcţie, înrudită cu prima, deoarece se completează şi se susţin reciproc, este aceea axată pe arcul de cerc şi pe degradarea uşoară a puterii, a luminozităţii culorilor dinspre centrul de interes înspre marginile compoziţiei. Şi specularea jocului amintit mai înainte, caldrece, face acelaşi lucru, in lucrarea „Peisaj”, spaţiului central, cald, deschis, îi este alăturată o zonă închisă, din care irizează linii fine, subţiri, ce devin forme geometrice reci, ca nişte amprente ale concretului, ale „peisajului”, într-un spaţiu geografic nedefinit.

Revista nouă, 1/2012

cronica plastică

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU

În schimb, Alina Dumitrescu oscilează între modelele constructiviste şi cele organice.

Pânzele ei constrâng realitatea, uneori printr-o linie extrem de precisă, să coexiste cu noţiuni metafizice, precum visul.

Chiar ea, prin unele titluri, „Arhitecturi transcendentale” spre exemplu, îi explică într-o manieră clară privitorului direcţia, cu sensul aici, de mod de înţelegere, de privire al lucrării.

Viziunea constructivistă este întărită de elemente geometrice în unele cazuri uşor deformate, alteori stricte, dar întotdeauna armonizate. În plus, în unele cazuri, ele capătă, ajutate cromatic, fluiditate şi decorativism.

Indiferent că sunt „Zori de zi” ori „Nocturne”, însăşi dimensiunile pânzelor fac aluzie la importanţa fenomenului cosmic – răsăritul şi apusul – noaptea, liniile se stabilizează într-o cromatică rece, iar ziua, în lumină, ele se desfac în pete mari. În picturile celor doi artişti nu o să găsiţi decât vag trasat conturul fiinţei umane, ca o amintire a ei într-o lume din care a fost exclusă.

Faciesul lipseşte cu desăvârşire, la fel împovărătoarele detalii anatomice.

Iar acum, mă întorc la tema de meditaţie de la începutul discursului, cu o concluzie: într-un fel, artistul abstract are rolul preotului, trebuie să te facă să înţelegi ceea ce nu vezi şi, mai ales, să crezi în existenţa unei realităţi ce depăşeşte graniţele ace. g

Revista nouă, 1/2012

Serghie BUCUR Caragiale – Omagiu ictorii, graficienii şi sculptorii prahoveni au întâmpinat ziua de 30 ianuarie 2012 – bornă istoriografică în viaţa marelui nostru dramaturg (160 de ani de la naşterea lui), cu o amplă expoziţie de uleiuri, desene, acuarele şi reliefuri inspirate de personalitatea planetară a lui Nenea Iancu. Expoziţia s-a vernisat pe 11 ianuarie 2012, într-o atmosferă exultantă, tutelată de anvergura europeană a marelui nostru dramaturg.

Cine a ascultat discursul academicianului Eugen Simion, duminică 15 ianuarie – Ziua Naţională a Culturii Române, unul cu adevărat patriotic, după mine, a avut prilejul să audă şi să înţeleagă cât de românească este entitatea din jurul Carpaţilor şi cât de românească trebuie să rămână ea, în perversul mecanism al globalizării (un nou imperialism!), referindu-se la profunzimea unică a gândirii şi operei lui Mihai Eminescu!

L-am ascultat la Radio România Actualităţi – pentru că Televiziunea Naţională – pe care o plătesc lunar, pentru partizanatele ei imbecilizatoare, nu a transmis nici măcar un minut live – şi m-am fericit că, asemenea unuia care l-ar fi ascultat pe Titu Maiorescu, auzeam împotrivirea faţă de ceea ce haitele politicianiste macină, cu interesele lor implacabil meschinelor, statornicite şi înalt consolidate în societatea noastră: 1.

Cercetarea, 2. Educaţia şi 3. Şcoala!

Păstrarea şi impunerea valorilor Naţionale – a statuat astfel, academicianul Eugen Simion.

Or, în nota acestui deziderat, Filiala Prahova a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a adus

P

113

un răsunător omagiu contemporanului marelui nostru Eminescu, Caragiale, printr-o euforică desfăşurare tematică din opera autorului Nopţii furtunoase şi al Scrisorii pierdute! Fiindcă – nu spun o noutate – Nenea Iancu va fi – este şi va rămâne reperul esenţial, expresia în platină a Teatrului românesc!!! L-aţi văzut şi ascultat, în filme şi la radio, pe Shakespeare, Molière şi Goldoni, şi, în egală măsură, pe Caragiale – sinteza umorului şi ironiei româneşti ! Şi, pentru că în ianuarie el este amintit,.comemorat /sărbătorit, la distanţă de 15 zile, de Eminescu – contemporani doar 37 de ani, să ne amintim conceptul lui G. Călinescu, referitor la Poetul Nepereche: „Pentru că este române, Eminescu este universal!” De la o asemenea consideraţie au pornit organizatorii Expoziţiei CARAGIALE – Omagiu.

Circa 50 de lucrări, în ulei, grafică, acuarelă, tuş, bronz, au reflectat un Caragiale în versiuni, ficţionale, dintre cele mai sugestive şi mai pline de tâlc. Precum ne-au rămas scrierile Lui, cu deosebire în Teatru aşa de profunde şi de polisemantice. Notorietatea semnăturilor Expoziţiei a alcătuit suma valorilor artistice a majorităţii lucrărilor expuse.. M-am aflat, în debutul anului plastic 2012, faţă-n faţă cu pleiada maeştrilor prahoveni, de mărime continentală, elocvenţa lor stimulând valorizarea capodoperelor expuse pe simezele Galeriei ploieştene.

Militiade Nistoroiu s-a distins printr-un Portret de familie (Caragiale în braţe cu fiul său, Ion Luca), pictat în sienna arsă, în stilul domestic, impus de subiect; a plăcut portretul lui Caragiale, lucrat în tuş, într-o manieră picturală psihosomatică activă, astfel că acestuia am putut să-i aud respiraţia; lucrarea d-sale în sepia, trimite chiar la Schiţe-le geniului românesc al Moftologiei ! Spectaculosul subtil reîntâlnit la maestrul Florin Şuţu atinge paroxismele în stilizatele d-sale Fotografie de grup I şi II, Domnul Goe (titlul 114

meu) şi Tren de plăcere (idem). Am râs cu lacrimi în faţa desenului Eu cu cine votez!

Discreţie şi epocă în Ploieştii lui Caragiale şi în Personaje caragialeşti, de Mihaela Ilie şi persuasivele lucrări semnate de Emanuela Ceapă: Carnaval, în D’ale carnavalului şi în Personaje din teatrul lui Caragiale (denumiri S. B.). Daniela Rândaşu a „smuls” într-o idee grafică gen colaj, o clipă din O scrisoare pierdută, iar Marilena Ghiorghiţă, în stilul dsale foarte personal, a semnat uleiul intitulat Scenă. Măştile Ritei Bărbulescu au repus în mişcare chipuri din infinita lume a Schiţelor şi Teatrului lui Nenea Iancu, în vreme ce maestrul Ion Dunea, inimitabil, într-o grafică dusă la esenţe, ne întoarce prin veac, să re-vedem imperialul Piccadilly (pe care, între 1951 şi 1977 l-am văzut în toată splendoarea lui), plina de mistere Casă Dobrescu, actualul Muzeu Caragiale, şi „Statua” lui Radu Stanian – toate, înconjurate de freamătul provincial-romantic de odinioară, după care zadarnic tânjim! Superb Spiridon-ul Cameliei Profirescu (căreia, prin intermediul soţului d-sale, i-am adresat felicitări)! Am mers mai departe, prin faţa simezelor şi am admirat Piscupeasca Mihaelei Laslo, tratată în manieră japoneză, am ascultat tăcerea din Casa Lumânărarului pictată cu durabilă tristeţe, de maestrul Dan Alexiu, peregrinând pe dealurile din jurul Haimanalelor copilăriei lui Caragiale, să trec cât mai aproape de Căsuţele în plină şi păstoasă iarnă, ale maestrului Victor Munteanu!

Prefaţă la anul plastic 2012, expoziţia cu substrat omagial CARAGIALE rămâne una excepţională, prin această panoramică privire în viaţa şi opera lui Ion Luca Caragiale, un veritabil Omagiu adus „inteligentului – independentului - impertinentului” Maestru al identificării prostiei omeneşti la noi şi, Doamne fereşte-ne, şi la atâţia alţii…!

Revista nouă, 1/2012

cronica muzicală

Serghie BUCUR DIVINA DARIA elomanii ploieşteni prezenţi în seara zilei de miercuri, 30 noiembrie 2011, în sala Ion Baciu a Filarmonicii Paul Constantinescu, şi-au dat încă odată seama, sunt convins, ce dar dumnezeiesc au în adolescenta pianistă Daria Ioana Tudor !!! În jur de o sută cincizeci de public au aclamat-o repetat şi s-au întrecut în a-i oferi buchete de flori şi a o îmbrăţişa cu o veneraţie care a stârnit fiorii rarissimei bucurii !!! Cronicarul însuşi a trăit această implozivă bucurie, în clipa în care l-a îmbrăţişat – cu sentimentul recunoştinţei faţă de un părinte adevărat, împlinit, vreau să spun - pe domnul Cezar Tudor – tatăl ilustrei noastre pianiste, mândru, în sinea lui, că, alături de distinsa doamnă Livia Tudor, au crescut-o şi educat-o pe Daria în idealurile familiilor nobile de altădată ! Daria Ioana Tudor a confirmat încă odată, că, orice interpretare pianistică a sa, este o creaţie relevantă şi revelantă, că orice execuţie pianistică marca Daria Ioana Tudor, izvorăşte din harul Ceresc !

Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră, de Maurice Ravel (1875-1937), a fost bijuteria simfonică pe care Daria Ioana Tudor a prefăcut-o în perlă a interpretării pianistice universale. Execuţia DIT, dacă mieste îngăduită această la modă abreviere, a partiturii raveliene, este una – a câta, de fapt, pe registrul strălucitelor sale apariţii concertistice – repet: este una istorică, fundamentală pentru arta solistică a generaţiei sale şi cu atât mai expresivă în palmaresul Dariei Ioana Tudor ! Degajarea

M

Revista nouă, 1/2012

exemplară, frazarea sublimă a fiecărui tempo, a ritmurilor în legato-urile când nervoase, când contemplative, virtuozitatea proaspătă şi dezinvoltă, alta de cât precedentele, limpezimea execuţiei, aliura întregii fiinţe, în continuu acord cu gestica vrăjitoare a mâinilor – cam acesta ar fi, în puterea cuvintelor noastre, portretul pianistei Daria Ioana Tudor, pe durata celor trei părţi ale lucrării marelui compozitor francez. Daria noastră – ce româneşte simt că sună această sintagmă, cu proprietăţi de tezaur spiritual autohton-naţional ! – jubilează atunci când dă viaţă claviaturii !

Daria – toată în alb, pianul – şi el alb, două orhidee vii, îndumnezeitoare, pe scena Filarmonicii – desigur, şi ea a noastră, au prefăcut Concertul ravelian în Sol major, întro Simfonie în Alb – nuanţa purităţii dorite de fiecare dintre noi, să ne curăţe, fie şi pentru o secundă, de canceroasele penitenţe curente ! Impresionabilul duet în alb a înălţat încă un castel al visării, a împodobit suavul tablou cu Daria Ioana Tudor la pianul Filarmonicii ploieştene, cu „ghirlandele” desenate între pupitru şi pian, de bagheta vulcanică a maestrului Ovidiu Bălan – contaminant trăitor al marii muzici ! Erupţiile atitudinale în trombă, urmărite de public, în perimetrul nevăzut al podiumului, într-un unison ireproşabil cu măsurile şi accentuările orchestră-pian, sponatnele exultări ale dirijorului – Cetăţean de Onoare al Ploieştilor – au sporit francheţea şi dexteritatea magnificei soliste – de doar 14 ani ! Care, graţie romanului „Viaţa la patru mâini”, de jurnalista franceză Catherine Lepront, m-a dus cu gândul la începuturile şi mai ales la nativul talent pianistic al Clarei Schumann (1819-1896) – legendara soţie şi inspiratoare a lui Robert Schumann (1810-1856), celebră pianistă a Germaniei veacului XIX. Impecabilă şi naturală prin originalitatea execuţiei şi graţia – aparent distantă –, Daria Ioana Tudor l-a sedus, cu siguranţă, pe Ravel însuşi, acolo – în lumea umbrelor pe unde (şi) el 115

116

Modérément, a prefigurat curgerea lină a unui pârâu într-un tablou de Grigorescu. A doua, Menuet lent – Mouvement de précédent, păstrează decenţa dansului calsic românesc din epocă; aici, nuanţările au desecretizat subtilităţile enesciene, în chei cu uimire descoperite de auditoriu. Solo-urile de vioară ale concert-maestrului Cosmin Stoica, au cristalizat partitura deopotrivă cu orchestra, sugerând scene din viaţa Livenilor lui jurjac (apelativul folosit de mama lui Enescu, în toată copilăria acestuia), de la plecatul vitelor la păscut şi al ţăranilor la plug, la întoarcerea acestora la casele lor, la ivirea lunii şi furişul junilor îndrăgostiţi...

Interméde - Gravement, adică Interludiul, mişcarea III-a, a refăcut solemnitatea unei zile petrecute de enoriaşi în biserica satului, iar în ultima, a IV-a, Final - Vif, orchestra şi maestrul Ovidiu Bălan au suspendat respiraţiile, pentru o clipă cosmică. Odată ajunşi la capătul energicelor frazări cu influenţe preclasice, ne-a fost restituite, temperamental, optimismul vechiului dans englez, în materialitatea lui arhaic-populară.

Ultimul acord s-a oprit deasupra publicului, în fulgerător-armonicul terminus al vajnicei eurithmii italiene: tarantella.

Bravissimo Daria Ioana Tudor, Bravissimo Orchestra, Bravissimo maestre Ovidiu Bălan!!!

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU

peregrinează! Laolaltă cu el, vrăjiţi de o veritabilă „Albă ca Zăpada”, noi – „piticii” – care i-am urmărit solo-ul, am simţit, covârşitor, absolutul desăvârşitei interpretări ! Apogeul serii concertistice cu Daria Ioana Tudor l-a atins, urmare valurilor de aplauze şi a avalanşei de buchete de flori pe care, din sală, cel puţin opt persoane le-au oferit Albei Ca Zăpada, interpretarea primei părţi din Sonata Patetica, opus 13 nr. 8 în Do major, de Ludwig van Beethoven ! Evlavie şi melancolie, claviatură căzută în transă, sub mâinile diafanei pianiste ! Precizie nemţească pe cadenţele unui romantism proaspăt, ca şi cum Egmont s-ar fi întâlnit cu Titanul în compania Bettinei Brentano, în parcul regal din Heidelberg…!

Toate aceste minunăţii s-au petrecut în partea a II-a a serii simfonice despre care vorbim, la finele căruia l-am felicitat – cu lacrimile unei bucurii indescriptibile în ochi – pe d-l Cezar Tudor. Ceva mai târziu, încercând, eu şi colegul de rubrică, Tudor Mihalache, să „furăm” o secvenţă fotografică cu Maestrul Bălan şi Discipola d-sale, ne-am mulţumit cu scena în care d-na prof. univ. dr.

Sanda Hârlav Maistorovici a ţinut să o felicite – cu aceeaşi căldură părintească – pe Daria !

Simfonicul de miercuri, 30 noiembrie s-a deschis cu capodopera lui George Enescu, Suita de orchestră nr. 1 în Do major, opus 9, parcă pentru a pregăti publicul pentru excepţionala solistică a Dariei Ioana Tudor !

Curata şi adânca rezonanţă a Suitei enesciene, perfect executată de Orchestra Paul Constantinescu, s-a întrupat în stări sufleteşti generate de mişcările în meditaţie şi patos subliniate de corpusul orchestral.

Prima, a însemnat recursul la succesiunea câtorva momente ce „pictează” oricând o paşnică zi de primăvară: crugul ei, o ploaie iute şi blajină, care domoleşte praful uliţelor, venirea înserării şi stingerea lămpii cu gaz, pe când bunica se închină pentru somnul curat ale nepoţilor ei. Exclusivă execuţie a viorilor, mişcarea întâi – Prélude a l’Unisson –

Revista nouă, 1/2012

interviu

Ştefania şi Marius STROE: „ Nu e x istă ade v ăr absolut, în ar tă!” Ştefania este câmpineancă şi are 35 de ani. A absolvit, la Bucureşti, Universitatea de Arte, Secţia Sculptură şi are master în arte vizuale, predând, în acest domeniu, la Liceul Teoretic „Aurel Vlaicu” din Breaza.

Soţul Ştefaniei, Marius , are 36 de ani şi s-a născut la Câmpina, având rădăcinile la Telega. Şi el a terminat Universitatea de Arte, Secţia de Sculptură, la fel, cu master în arte vizuale, acum fiind asistent la Facultatea de Arhitectură din Capitală.

Cei doi soţi se cunoşteau dinainte de a-şi urma studiile, facultatea nefăcând decât să-i aducă din nou împreună, pentru a-şi uni destinele, marcaţi de aceeaşi pasiune: sculptura. Aceasta le-a conferit recunoaşterea în 2008, când au devenit membri ai Uniunii Artiştilor Plastici.

- De fapt, cum v-aţi cunoscut? Ştefania: Ne-am pregătit pentru facultate cu acelaşi profesor, aici, la Câmpina, cunoscutul sculptor Alfred Dumitriu. Acolo, în atelierul dânsului ne-am cunoscut. Am fost doar colegi de atelier. Era singurul bărbat printre patru fete. Pe parcursul activităţii noastre din atelier, colegele mele au plecat, rămânând doar cu Marius. Cu un an înainte să intrăm la facultate, ne-am apropiat şi am făcut şi un copil. Apoi, am intrat amândoi la facultate, în aceeaşi grupă.

Au trecut de atunci, 13 ani.

- Ce v-a determinat să vă îndreptaţi către sculptură? Ştefania: Îmi plăcea mult ideea de formă tridimensională, genul de desen şi tot ce ţine de aşa ceva. Numai că, mi-era un pic frică.

Revista nouă, 1/2012

Recunosc, prima dată când am dat la facultate, am dat la ceramică. Ceramica e, un pic, înrudită cu sculptura, dar e totuşi altceva, spre decorativ. Îmi place şi partea decorativă, îmi place şi grafica. Sunt multe lucruri care îmi plac, dar s-a văzut că, totuşi, sculptura e cea care m-a atras mai mult.

Oricum, am avut nişte ani de căutări. N-am ştiut de la început că-mi place sculptura.

Prima oară când am pus mâna pe lut s-a întâmplat când am fost în copilărie cu cortul, cu părinţii, undeva, pe Valea Prahovei.

Mama e ingineră, dar avea pasiune din copilărie, puţin către pictură, puţină sculptură… În acea excursie a găsit nişte lut şi mi-a modelat un portret, pe care nu pot să-l uit niciodată. Apoi, m-a încurajat şi pe mine să pun mâna pe lut. A fost un moment pe care nu pot să-l uit!

Mă gândesc şi la momentele când tata îi cioplea mamei nişte cercei, pe care îi studiam foarte mult, mirându-mă cum de-a putut să-i facă. Probabil că toate acestea au fost nişte repere, care m-au determinat să aleg sculptura.

Marius: Eu, ce să spun… N-aş putea merge, prea adânc, în copilărie, neavând ceva clar, legat de sculptură. Ştiu că-mi plăcea să desenez, să mă joc cu tot felul de materiale. Abia în timpul liceului legătura cu sculptura s-a făcut prin tata. Era turnătorformator şi-i turna lucrările în bronz lui Alfred Dumitriu. Mai le lucra şi acasă şi în felul acesta am luat, un pic, legătura cu sculptura, dar mai mult partea tehnică. Mai târziu, când l-am cunoscut pe Alfred Dumitriu şi am văzut ce face, mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, sculptura ca artă. Mai târziu a văzut nişte lucrări de-ale mele şi mi-a spus: „Ia vino tu la mine, la atelier, poate vrei să te pregăteşti să dai la facultate”. Bineînţeles că nu mi-era clar dacă asta voi face, dar m-am dus la el. Mai erau câţiva colegi şi mi s-a părut interesant ce presupune pregătirea şi toată această cale de urmat şi mi-am zis să încerc.

117

- În timpul facultăţii şi după terminarea ei, aţi reuşit să vă sedimentaţi direcţia spre care vă veţi îndrepta, legat de sculptură? Cum vaţi cataloga, ca artişti? Ştefania: Am fost puşi să facem diferite lucruri, ca să vedem cu ce se „mănâncă” sculptura. Aşa e logic, normal. Intri la o secţie, dar faci şi alte cursuri legate de grafică, fotografie, vitraliu, mai multe… Recunosc că grafica şi partea legată de lemn şi bronz miau plăcut mai mult. Sunt lucrurile care m-au marcat pe mine şi spre care m-am îndreptat.

Marius: Cursurile…, şcoala e un pic liberă, pentru că nu e ca la ştiinţele exacte. Mergi să înveţi şi să-ţi deschizi mintea şi să-ţi alegi drumul. Noi am avut şi un profesor deosebit, foarte deschis, Mihai Buculei. Ne-a lăsat liberi, nu ne-a închistat cu un anume tip de gândire, un anume tip de desen, ca să putem să ne desfăşurăm şi să ne alegem singuri calea.

Faptul că am avut un profesor atât de bun a fost un mare avantaj pentru noi! Cu toţi ne aflăm în perioada de post modernism, dar nu e atât de uşor de încadrat o lucrare. Totuşi, faţă de ceea ce fac alţii, putem spune despre noi că suntem artişti „cuminţi”.

- Povestiţi despre arta proprie, despre inspiraţie… Ştefania: E normal să te inspiri şi să fii influenţat, nefiind deloc un lucru rău. În acest fel, se poate naşte ceva foarte personal.

118

Lucrurile se pot diferenţia foarte bine. De exemplu, Alfred Dumitriu este metafizic, cu substraturi, cu trăiri transcendentale. Marius are mesajul, transmite mesaj prin lucrările sale, direct, la obiect. Eu m-am legat de copilărie, ceea ce se vede foarte tare, în lucrările mele.

Sunt lucruri clare, figurative, nu abstracte.

Zona copilăriei e cea mai sinceră din sufletul meu. Nu mă pot lega de ceva în care nu cred!

E cel mai sincer lucru, ce m-a marcat, mai ales de când am copii, văzând, prin ei, copilăria mea. E singurul lucru de care mă agăţ, pentru că sunt sinceră în lucrări. Şi-atunci ies bine!

Am creat joc, Faţa-ascunselea, Căluţul zburător, Caruselul, Pe dos…

Marius: Eu, încă din facultate, am început să fac lucrări în metal. La început, am făcut cu bronz, dar nu prea m-a atras. Am lucrat mult cu fier, mi-a plăcut şi-am mers mai mult pe acest drum al metalului. Ca teme, am avut mai multe serii cu Sf. Gheorghe, Urechea lumii, Cei patru evanghelişti…, o serie legată de cuplu, Divorţul, Partaj - care se află la Casa de Cultură - şi altele. Pe lângă sculptura cu fier, îmi place un meşteşug, poate uitat, fierăria. Fac şi fier forjat tradiţional.

- Când aţi avut prima expoziţie personală? Ştefania: Eu am avut anul trecut, fiind foarte încântată. A fost cel mai important moment pentru mine, ca artist!

Revista nouă, 1/2012

Am fost invitată la Muzeul „Nicolae Grigorescu”, unde există o sală micuţă de expoziţie, foarte plăcută, care se potrivea foarte bine lucrărilor mele, şi ele relativ mici, lucrate în lemn. Apoi, expoziţia a circulat şi la Sinaia, la Casa de Cultură, la Cornu, la muzeu, ceea ce pe mine m-a bucurat, că au dorit-o şi alţii. A fost un moment bun, pentru mine, important. E greu să faci prima expoziţie personală! În afară de această expoziţie, am participat la fiecare târg expoziţional organizat de UAP, salonul de primăvară şi toamnă. Nu am ratat niciunul, pentru că sunt importante. Am mai participat în Bucureşti, la un salon de sculptură, bineînţeles, la expoziţiile de master şi licenţă, la Teatrul Naţional. Nu refuzăm nicio expoziţie.

Marius: Prima mea participare publică, pentru că nu pot spune că a fost expoziţie personală, a fost expunerea unei singure lucrări, în aceeaşi sală de la muzeul „Grigorescu”. Era lucrarea mea de master, Sf. Gheorghe. După ce a zăcut câţiva ani în curtea mea, am primit invitaţia să o duc la muzeu. Ştiu că a plăcut, având un mare impact la public. Normal…, m-a bucurat acest lucru. În rest, am participat, aşa cum a spus şi soţia, la diverse saloane.

Revista nouă, 1/2012

- Sunteţi artişti plastici, dar şi soţ şi soţie.

Aveţi divergenţe de opinii?

Marius: Divergenţe nu, dar moduri diferite de abordare, de interpretare a unei teme, e firesc. Nu există adevăr absolut, în artă! Ştefania: N-ai cum să te lupţi pe ceva!

Multă lume se gândeşte că noi suntem concurenţi. Nu există aşa ceva! E atâta loc, pentru toată lumea, în artă, încât n-ai cum să te lupţi pe ceva.

- Ce vă doriţi cel mai mult, din punct de vedere al pasiunii care vă leagă? Ştefania: Să merg în tabere de creaţie.

Pentru mine, au fost foarte fructuoase. E ceva ce te împinge să lucrezi cu poftă. Dacă ţi se oferă şi material, cu atât mai bine, fiind un mare ajutor.

Marius: Da, aşa e. E un moment foarte plăcut în tabere, când te duci să lucrezi şi cunoşti şi alţi artişti. Asta e legat de dorinţa ta şi recunosc că nu aş da cu piciorul la aşa ceva.

Eu îmi doresc să am aceste momente de libertate, cât mai multe, care îmi permit să mă gândesc la ale mele şi să fiu, un pic, într-o lume a mea. Bineînţeles, fără să mă depărtez prea mult de îndatoririle de soţ şi tată.

Carmen NEGREU

119

interviu

Mircea Nicolau: „Eu nu pictez imagini, ci idei” L-am cunoscut pe artistul Mircea Nicolau în 2008, la vernisajul unei retrospective a picturii româneşti organizate la galeriile Fundaţiei Taylor din Paris.

De curând, în 2010, am regăsit o retrospectivă personală Mircea Nicolau la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi şi apoi la Muzeul judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” sub o formulă plastică definită ca “o pendulare între abstract şi figurativ”.

Actualmente stabilit în localitatea Wuppertal din Germania, artistul plastic Mircea Nicolau s-a dedicat total pasiunii sale pictura de şevalet.

Am avut şansa să obţin în exclusivitate un interviu maestrului Mircea Nicolau, un artist român universal, prin excelenţă.

Das rote kleid, ulei/panză, 90x60cm Marina Nicolaev - Artistul plastic Mircea Nicolau din Germania este un suprarealist recunoscut având o paletă de expoziţii 120

impresionantă. Mircea Nicolau, abordaţi pictura de şevalet, scenografia cu deosebită pasiune. Cine este artistul Mircea Nicolau?

Mircea Nicolau - M-am născut în Brăila, dar de copil – eram încă în clasele primare – tatăl meu murind, ne-am mutat la Bucureşti.

După terminarea liceului, aş fi dorit să merg la Arte Plastice, dar familia a considerat că meseria de inginer este mai sigură. Aşa că m-am înscris la singura facultate care mi-a primit actele, la Chimie Alimentară. Tatăl meu fusese exportator de cereale, aşa că în anii aceia – anii 50 – nici nu ajungeai să dai un examen când veneai din familie de burghezi.

După trei ani de studiu la chimie – fără nici o înclinaţie spre aceasta – am renunţat şi m-am dus la Arte Plastice să fac un an de pregătire, care pe vremea aceea se numea Audienţă, dupa care actele pentru înscrierea la examen mi-au fost din nou respinse.

Am început să fac scenografie la diferite Case de Cultură şi la Casa Centrală a Armatei.

Atunci am avut marea şansa să fiu remarcat şi să devin elevul si mai apoi asistentul a doi din cei mai mari pictori scenografi ai ţării şi anume Mircea Marosin şi Dan Nemţeanu (actualmente la Iowa University, SUA -MN).

Debutul meu în teatru ca scenograf a fost în 1964 la Teatrul Nottara din Bucureşti, cu realizarea costumelor pentru “Prima zi de libertate“ de L. kruczkowski, în regia Sandei Manu.

Revista nouă, 1/2012

Au urmat apoi: spectacole de teatru, operă, operetă, muzicale şi teatre de animaţie în diferite oraşe din ţară şi din străinătate. În 1968, odată cu angajarea mea ca scenograf în Teatrul de Păpuşi din Galaţi, am devenit şi membru în Uniunea Artiştilor Plastici iar în 1986 am fost angajat la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti.

de teatru – Focşani 1964.

- Premiul pentru scenografie – Festivalul Ion Creangă – Bacău 1985 - Premiul pentru scenografie – Festivalul Naţional 1985 - Premiul pentru scenografie – Festivalul Internaţional 1993 – klagenfurth – Austria.

- Premiul pentru scenografie – Festivalul Internaţional 1994 – kragujevac – Serbia.

- PREMIUL DE EXCELENŢă 2007 UNIMA PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE.

Der Anfang, ulei/pânză, 40 x 45 cm În total, am realizat 121 de spectacole – decoruri, costume şi păpuşi – în: România, Bulgaria, Germania, Suedia şi Siria unde, la Damasc în 1976, am fost invitat împreună cu Dorina Tănăsescu să înfiinţăm teatrul de păpuşi, pentru care am montat şi spectacolul de deschidere.

Primul meu contact cu occidentul a fost în 1972 când, împreună cu regizorul Stefan Lenchish, unul din marii creatori de teatru de animaţie, am fost invitaţi la Stockholm la Televiziunea Suedeză unde am făcut un film serial pentru copii.

Multe din spectacolele mele au obţinut premii la diferite Festivaluri Naţionale şi Internaţionale. În afară de acestea, am fost distins personal cu: - Premiul pentru scenografie – Festivalul Internaţional P.I.F. 1982 – Zagreb – jugoslavia - Premiul pentru scenografie – Festivalul Naţional 1983.

- PREMIUL A.T.M. 1983 PENTRU SCENOGRAFIE - Premiul pentru scenografie – Festivalul Revista nouă, 1/2012

Tandresse, tehnică mixtă, 90x60cm Deşi lucrul pentru teatre îmi ocupa foarte mult timp, nu am renunţat nici un moment la vechia mea pasiune: Pictura.

Aşa că, în 1987 când m-am stabilit în Germania, m-am dedicat în întregime picturii.

Am expus în galerii şi la mari Saloane Internaţionale în: Germania, Franţa, Belgia, japonia, Spania, Luxemburg şi în România. Ca de exemplu: 1990 – Paris Salonul Independenţilor Grand Palais.

1991 – Paris Salonul Independenţilor Grand Palais 1992 – Deauville Federaţia Naţională a Culturii Franceze.

1992 – Braunschweig Galeria Rom-Art Expoziţie personală 121

1993 – Osaka Festivalul Internaţional de Grafică 1993 – Paris Salonul de Toamnă - Grand Palais 1994 – Paris Salonul de Toamnă - Espace Tour Eiffel 1994 – Paris Salonul “Figuration Critique“ 1995 – Braunschweig Galeria Rom-Art 1996 – Wuppertal Expoziţia Anuală 1998 - Wuppertal Expoziţia Anuală 1999 – Luxemburg Al VI-lea Salon de Pictură şi Sculptură 2000 – Altea-Spania Galeria Artea 2000 – Braunschweig Galeria Rom-Art Expoziţie Internaţională 2002 – Wuppertal Von der Heydt Museum – Bienala Barmen.

2002 – Wuppertal Backstubegalerie Expoziţie personală 2002 – Gent Târgul Internaţional de Artă 2002 - Liege Galeria Michel Hanon.

2003 - Bochum Galeria „kunst in der Rotunde„ – GEA 2003 – Valencia Galeria Maika Sanchez 2004 – Liege Galeria Maxal 2006 – Amersfoort Galeria “1687“ Marike D. Dienar 2007 – Bucureşti Galeria Apollo. “12 Pictori Români din Europa“ 2008 – Bucureşti Galeria Ana - Expoziţie personală 2008 – Paris Fondation Taylor Retrospectiva de Pictură Românească 2010 – Düsseldorf Palatul Benrath Expoziţie personală 2010 – Galaţi Muzeul de Artă Vizuală Expoziţie Retrospectivă Mircea Nicolau 2010 – Ploieşti Muzeul de Artă – Expoziţie Retrospectivă Mircea Nicolau MN - Cum aţi descoperit pasiunea pentru artă?

Mircea Nicolau - Cum am descoperit-o ... nu stiu… nu a fost o descoperire…. de fapt… a venit de la sine... desenam...î n şcoală, la liceu, pe caietele de notiţe.

Mai târziu, la examenul de bacalaureat, profesorul de matematică mi-a spus “Nicolau îţi dau examenul numai dacă îmi promiţi că te duci la arte şi nu la o facultate tehnică, că omori oameni“.

122

Nobody, tehnică mixtă, 70x60cm MN - Sunteţi considerat ca un Suprarealist prin excelenţă. De ce suprarealismul?

Mircea Nicolau - Poate. Aşa am fost etichetat, dar eu nu m-aş situa ca făcând parte dintr-un anume curent artistic.

Formaţia mea ca scenograf mi-a deschis nenumărate căi în felul de a gândi o lucrare şi de aici iese şi diversitatea de direcţii în care pictez.. Pentru că eu nu pictez imagini ci idei. Fiecare tablou spune o poveste cu încărcătura ei dramatică, ca o piesă de teatru într-un singur act. Ideea de la care pornesc, mă face să mă exprim în felul cel mai potrivit pentru ea: suprarealist, abstract, fantastic etc.

MN - Cum este sprijinit un artist în Germania, există un sindicat o uniune la care aţi aderat?

Mircea Nicolau - Desigur exista în fiecare oraş asociaţii de artişti plastici. Există de asemeni şi Uniunea Artiştilor Plastici pe întreaga Germanie, al cărui membru am devenit în 1991. În privinta sprijinului….fiecare se descurcă cum ştie şi cum poate. Afară de o expoziţie a Revista nouă, 1/2012

Nebel, tehnică mixtă, 24x30 cm membrilor Uniunii, care se face o dată la un an sau doi, într-o sală de expoziţie a unei fabrici dezafectate, pentru că aşa este modern, nu există alte activităţi.

MN - Ce înseamna Arta pentru Mircea Nicolau?

Mircea Nicolau – Arta înseamnă pentru mine totul. Este felul meu de a mă exprima, de a dialoga cu lumea.

Eu nefiind un spontan şi un vorbitor, încerc să-mi expun ideile prin pictura pe care o fac.

MN - La Muzeul de artă din Ploieşti a fost organizată o retrospectivă Mircea Nicolau.

Ne puteţi spune mai multe despre acest eveniment atât de important în viaţa unui artist?

Mircea Nicolau – Anul trecut în luna Octombrie, Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi mi-a organizat o Expoziţie Retrospectivă, pentru care mi-a La reine de la neige, pus la dispoziţie patru Săli, în care ulei/pânză am expus aproape cincizeci de lucrări. Dan Basarab Nanu, directorul muzeului, a gândit această Revista nouă, 1/2012

expoziţie ca o sărbătorire după mai bine de douăzeci de ani de când lipsesc de pe afişele Galaţiului şi într-adevăr m-am simţit emoţionat că după o absenţă atât de lungă nu am fost uitat. În acelaşi timp a fost gândită ca o expoziţie itinerantă în mai multe muzee din ţară. Astfel, la sfârşitul anului trecut expoziţia a fost preluată şi de Muzeul de Artă din Ploieşti.

MN - Ce loc din Romania este asimilat cu notiunea de nostalgie?

Mircea Nicolau – Nostalgii? sigur ca am.

Port foarte des cu mine imaginea Bucureştiului meu, acel „Mic Paris” cu cartierele lui vechi, cu case boiereşti unde am copilărit, parcă îmbrăcate în misterele trecutului. Nu elementul spectaculos mi-l amintesc, ci pur si simplu puritatea lor, povestea lor.

Mai pot vorbi de acea minunăţie a munţilor Bucegi, de stâncile pe care m-am căţărat şi pe care le-am avut atât de aproape de sufletul meu, (în tinereţe am fost un pasionat alpinist) .

Când gândul mă poartă prin acele locuri, simt răcoarea dimineţilor, îmi amintesc de albastrul cerului, de liniştea pădurilor.

MN - Ce urări pentru noul an 2011 doriţi să trimiteţi colegilor artişti din România?

Mircea Nicolau – Ce le doresc colegilor mei din România ?

Le doresc să creadă mai departe în puterea lor creatoare şi să mulţumească cerului Die freude, tehnică că s-au născut cu mixtă 70x38 cm acest dar extraordinar.

Să te exprimi prin culoare, lumină, umbră… nimic nu este mai minunat!

123

poezie

Marius CERNICA APăSARE ÎN TIMP înroşituri de pastă de pix pe hârtie un cântec de leagăn surâsurilor tale mă legăn pe ele le strâng la piept cu ochii şi sper ca mâine să-mi îngâne bătăile-n timpane şi inimă aş muri iar călare pe-o scândură de cer pe cer stai tu azi am mai cucerit o înălţime * sau nu… doar am atins-o şi mi-e frică nu de cădere, ci de greutatea aripilor ce par o povară chinuitoare chiar şi pentru norii însângeraţi de atingerile soarelui se scurg picături reci pe rând le prind în pumn pentru tine... să te hrăneşti din amăraciunea lor sa te aducă o treaptă mai jos în agonie dar e târziu căci a trecut şi mâine... * suflare am încă-n buzunare şi te fluieră când treci momentan savurez păcatul de a-ţi fi profanat şirul gândurilor despre ieri iartă-mi a treia personalitate e derutată rău atunci când râzi 124

aşa striveşte timpul corole şi idei aşa sfidez eu timpul şi te aştept ca să fii doi...

DOMNIŞOARA CRIMA mă prelungesc în lacrimi plecat-a unul dintre mine ca să-ţi colinde urma ajunge-te-ar chiar pe pământ domnişoara Crima eşti ca un loc de dat cu vânt şi cu cenuşi candid aruncă-mi racla din piept strâmb, între cioclii zbelehuzi afară e in cancer şi-aşa nu meriţi acest cocktail de iarnă pe timp de vară încât domnişoara Crima chimoterapia ta m-ar reabilita moral şi-n termeni simbolişti şi-n cei postmodernişti dar nu-mi fi numai pixeli ori păreri infernale între pectorali-mi format mp3 zalele-ţi de sârmă să facă streaptease buton ca să te chem tomuri de email-uri în rafturi şi-n calota craniană beţişoare parfumate a cord domnişoara Crima numai de n-ai râde când vei citi sms-ul ăsta lung…

Revista nouă, 1/2012

PENDULA de ce să fiu cuc când pot să-ţi fiu pendulă şi să-ţi umplu un perete din cameră să te trezesc noaptea la oră fixă cu şoapte ticăite să fiu părtaş la ceea ce visezi şi să-ţi alung coşmarurile c-o pendulare mai arţăgoasă crezi că dacă aş fi cuc m-aş abţine să nu zbor din timp drept la tine-n palme?

şi să te car numai în litiere ferită de buze cu colţurile căzute să-ţi fiu bufon şi stâlp al pompei (al inimii, ce credeai?) şoptiţi-aş chestii cenzurate de suflet ţie, ce ai nume caramelizat SIRENA o zi până-n pânzele albe catarge la pupa le-arunc îmi scot şi-adidaşii din alge şi-n valuri de viaţă m-afund răzbit-am şi ştiu că-mi va place ursita cu soare şi negi comori am în cală o mie dar sirenă, de ce mă renegi?

mi-ar plăcea să te uiţi şăgalnic la orele mele să mă mângâi pe la colţuri (cică să mă ştergi de praf) din când în când când te-oi plictisi de mine să mă vinzi unei băbuţe limbute dar să nu poţi fără mine şi să mă ceri înapoi ce tic-tac-uri fericite aş emite

limanuri bogate – degeaba! nici chefurile nu-mi mai priesc sirena sfârşească-mă, atâta! pe lume-altceva nu-mi doresc

nu vrei să ştii cât e ceasul?

ALINT

SENS

alint ontologic m-auzi de-afară cum ciocăn dupa tine din parţi? boboci născuţi din dorinţa de alint fac să-mi simt capul vidat şi sunt calcificat şi ţi-aş fuma părul

umblu creanga pe crengile dimineţii ăsteia când vântul nu contează degeaba-ţi scuturi iarno, rochia pe asfalturi tot şliboviţă rahitică emani cum porii-mi scot din mine esenţa de paria ce ţi-aş mai cunoaşte geografia, istoria ce ti-aş mai povesti cum stă treaba colo jos printre ventriculii mei brăzdaţi de tranşee promit să fiu gentleman Revista nouă, 1/2012

credeam că şi paria marină fără câlţi tamponaţi în urechi simţit-a mirajul de ştimă simţit-a şi gust de perechi

râzi... nu delirez cât de sexi tuşeau pereţii de ecoul nimeni-ului când neuronii mei tufliţi îţi formaseră holograma pe geam aştept să-ţi primesc curând alintul...

125

poezie

Călin SăMăRGHIŢAN Fiara - în 13 decembrie 2011, orele 12.43, în pădurile de lângă Sibiu, bravi vânători au împuşcat eroic un tigru adevărat Eu nu!

Eu nu! striga aripa păsării către vânător.

Eu nu! peştele către apă, eu nu mai locuiesc aici pe planeta voastră rotundă! îmi striga.

Pe care parte dormi tu, şarpe văzător? îmi striga.

Pe-marginea-de-piatră-a-fostei-fântâni setea-se-usucă-la-soare Pe unul dintre voi am să-l beau!

Mai bine pe ea decât pe tine.

Tu eşti urât şi zgârii pe dinăuntru, îmi striga. Şi prieteni nu ai.

Nu, a murit tigrul, prietenul meu, alături de care vânam oameni.

Mere târzii (Cantilenă III) Vizuina caldă a morţii.

Pătura miroase a mâţii pe care i-am aruncat în râu.

Pisica îi mai caută încă, eu caut un loc în care să mă ascund.

Mă priveşte cu ură, cu spaimă, dar nu ştie.

Mănânc pâine.

Va fi o iarnă lungă, îmi spun, vor pune mai multă miere în stupi 126

şi-n casă va fi cald şi în pat va fi cald va fi cald sub pătura aia ca şi cum m-aş ascunde.

Punct mort Ţi-am promis moartea mea ca o hârtie aruncată din turn, ca un cearceaf alb în vânt.

Murim, Francesca şi nu ştim că murim.

Va trece o seară, o zi, apoi o generaţie.

Ocolim mereu acelaşi răspuns, acelaşi zid înainte, acelaşi Atlantic. În spitalele albe vor sta îngeri la coadă pentru transfuzii. Îşi vor schimba sângele lor alb pe scuipatul nostru alb şi ne vor privi în ochi printre tuburi.

Le vor vinde apoi în pieţe pielea de înger.

Vor lua un preţ bun, hohotind.

Un măr va muşca din tine din umărul tău, din pântec.

Vor pune lacăt grădinii şi vom muri flămânzi la porţile ei.

Cantilenă II Tu îmi vezi ochiul dinspre lacrimă vei şti când dispar, după mătasea din urmă c-un singur gest ridicând câmpii mult prea albastre ce-şi pierd numele neisprăvit.

Aidoma înclinării tale îţi voi răsări drept în ochi ca o durere uitată.

Revista nouă, 1/2012

Cântecul ei trist Ar fi trebuit s-o crezi, ea cânta atât de bine de parcă toamna se prăbuşea de parcă murise o lume şi toţi râdeau când ea plângea în cântul acela.

Ar fi putut să panseze cu mâinile ei armate, săruturile ei ar fi putut potoli conflicte planetare.

Dar ea plângea lua un fum de ţigară, buzele ei care-ar fi potolit războaie care te-ar fi putut face să uiţi... pianistul cânta doar pe clapele negre luau un fum de ţigară buzele ei şi plângea şi era frig era iarnă deja o iarnă fără regrete.

Aşa: Ilie vine mai târziu, Coca-Cola încă nu e inventată şi lumea e abia la început.

Dacă ar fi vară în iarna închipuită din vara asta ar fi exact invers.

Simplu.

Celălalt Enkidu Enkidu ştia mai bine. Nu, n-are cum să fie rotund. Pe vremea lui Ptolemeu era plat ca-n palmă, vorba poetului. Apoi, ne-am deşteptat noi şi-am zis că-i rotund. Cam ca o minge. Şiam şi demonstrat că-i rotund. Dar trebuie să ne explicăm asta în fiecare zi.

Apoi am zis, tot noi, păi atunci şi Universul e rotund. Şi acum vine unu tare şi zice: bă, universul e plat! Şi a şi demonstrat că e plat.

Stăm pe o planetă rotundă într-un univers plat! Ce să mai crezi? Eu zic să-l întrebăm pe fratele nostru Enkidu, care ştie mai bine.

- Enkidu! Bă, Enkidu!

Enstază

- Uf, e ocupat cu leii!

Blând august.

Pe naiba, e cald ca-n iad.

Acum o ninsoare ar fi raiul.

Sau Apocalipsa.

Să faci un bulgăre, să faci un bulgăre imens şi în el să sapi o peşteră.

Una pentru tine şi una pentru Moise.

Când a despărţit Marea Roşie era vară, că dacă era iarnă ar fi despărţit Gheaţa Roşie în bucăţi şi poate ar fi inventat mai repede şi mai vesel Coca-Cola.

Altfel

Revista nouă, 1/2012

Trupul meu se-nchide cu fiecare zi tot mai aproape de... tot mai aproape.

Aseară degetele m-au părăsit, n-au mâncat, n-au băut, n-au scris nimic pipăiau doar aeru-n gol ca nişte limbi de şarpe.

Dac-ai fi aici, podeaua ar scârţâi altfel fotoliul maron ar avea altă formă, alta, şi chiar eu aş fi diferit mai transparent cumva mai străin cu o zi.

127

poezie

Aurel M . BURICEA CRUCEA DIN MUGURI sonete vine vremea

deducţie

se uită amintirile la mine nimic din ce-am fost nu-i lumea reală urcă în gânduri bolta ideală îngheaţă timpul în straturi saline

tainic se stinge lumea val după val fluviu fără nceput şi fără finit ştim doar izvorul din care ne- am ivit nevăzut cade jalnic al nopţii mal

pribeag prin altă lume şi nu mai ştiu cum sa-l descopăr pe cel trudit de atunci natura spune basme foştilor prunci lumina divină se pierde-n pustiu

cine poate opri trista cădere gândul flămând de lumina divină găseşte-n real partea mea de vină de trece trupu -mi în neagra scădere

vine vremea sa-l plâng pe cel ce- am fost sub alt univers gânduri de zăpadă îmi caută trupul fără niciun rost

scot masa şi timpul din lumea de apoi numai spirit infinit în Sfântul Duh voi fi pentru eternitate altoi

m -ai făcut Doamne un cuvânt călător între două lumi cine să mai vadă cum se- nchide viaţa c-un zăvor

din care va -nflori izvoare cereşti de -a pururi hrana unui etern văzduh şi-n absolut Doamne Te deduc cum eşti

arbori de vis

oglindire

în oglinda unui cer uitat se sting amintirile celui ce-am fost atunci tânăr si ferice ca pasărea-n lunci când zborul din spirit nu pot sa-l cuprind

imaginea mea se răsfrânge-n mare atât de infinită-i noaptea-n spaţiu de-o calculez algebric cu nesaţiu şi nu găsesc formula drept cărare

cu aripa frântă în noapte cobor arborii de vis se desfrunzesc în cale între ieri şi mîine cresc porţi de zale iluzia veşniciei plânge-n dor

care să ducă direct în paradis să visez fericit o veşnicie şi-n spirite axă de simetrie când tot universul nu-i decât un vis

Te aştept Doamne cu fiecare clipă de imagini din nevăzut mi-e sete mi-a zidit viaţa calea de risipă

pe care l-a visat tainic Dumnezeu de-a făcut lumea noastă cu Duh Sfânt să moară infinitul în noi mereu

drumurile toate au dus către cer singurătatea creşte din regrete voi învăţa dincolo limba de ger

cum se stinge toamna lumina în rod să crească arborii în mai din pamânt ca glasul bisericii într-un prohod

128

Revista nouă, 1/2012

poezie

Valeria MANTA TăICUŢU Laudate Dominem La Psalmul 115

La Psalmul 123

sunt, Doamne, odrăslită în robie, şi Te slujesc pe Tine, întru toate, din plasa mincinoşilor mă scoate a vânzătorilor de neam şi glie; ei cred că pe pământ vor fi stăpânii şi loc în cer îşi cumpără, căci zeii lor de argint, formali ca fariseii îi lasă în tiparul rugăciunii cu moartea mea Te rog, Stăpân şi Tată, să nu mă laşi să fiu cu ei asemeni; să-Ţi fie mâna pururi lăudată, căci Tu culegi de unde nici nu semeni, o jertf-aduc, de laudă curată, Celui ce nu mă uită niciodată.

între duşmani şi noi, e mâna care nu a lăsat şuvoiul să ne-nece, şi-adâncul mocirlos, perfid şi rece să nu ne-ngroape-n moarte şi uitare ce vom fi fost, de nu stătea de pază în calea rozătorilor frenetici, devoratori de moaşte şi biserici o minte-atotcuprinzător de trează? în colivii, ca pasărea cenuşii ne-am fi zdrobit, cu timpul, de zăbrele, şi în ţărână, oale şi ulcele ne-am fi ascuns, la fel ca presupuşii descântători de ape şi de stele; slăvit fii, Doamne, că-Ţi iubeşti supuşii!

La Psalmul 117

La Psalmul 126

când piatra ce-au zvârlit-o ziditorii crezând că e lipsită de valoare ajunge-n vârful unghiului pe care de neclintit stă templu-n coama zării, e semn că Domnul vrea să ne arate că pe pământ şi-n ceruri e-o măsură: risipitorii orbi şi buni de gură se-nfundă în lucrări neterminate, în timp ce noi chivernisim averea trimisă-n veac prin mare a Sa milă, şi chiar în cursa răului, ostilă, pecetluiţi în faguri, precum mierea, din lumea dezbinată şi umilă, Îi preamărim, lui Dumnezeu, puterea.

puteţi păzi fără de somn cetatea, de veghe-ncremeniţi pe metereze, mereu flămânzi, cu simţurile treze, adulmecând de unde vine moartea, oricât aţi încerca, din zorii zilei până-n adâncul nopţii nemişcate să nu vă fure nimeni din bucate, e totul fără rost, în lipsa milei pe care singur Domnul o trimite spre cei care-au mâncat pâinea durerii şi n-au căzut în cursele cârtelii ci, roditori ca viile-ntocmite de glas umplut-au casele tăcerii şi de lumini din viţe odrăslite

Revista nouă, 1/2012

129

poezie

Liliana ENE Acasă la mine Gândacul verzui în liniștea de abur se scurge strivit * Cuburi hrănesc gura pură de copil viaţa e un puzzle * Cartofi de piatră în bucătăria roz de plastic vesel * Mănânc zâmbete cu lopata galbenă un joc de copil * Văd pe bulevard felinarele arzând galben de iarnă * Câinele galben soarbe florile roşii în ochii lui gri * Duminica rup mâinile timpului sec copilul râde * Suflet de spumă aruncă în stele vii minciuni de metal * Calc rapid vise cu fier din vești putrede miroase a ars * 130

Chibrit de gheață arde casa păpușii eu sunt pompier * Țes omătul cald cu fir blond îndrăgostit pe alei surde * Urc în fântână zidul curge cu mine spre cer de fiere * Lași flori pe parbriz mă speli cu șampanie doctor de inimi * Vreau un baiat blond Unul m-a otrăvit doi ochi de azur * Țin post uneori cu cafea dulce turcoaz și fistic crud * Dentistul a scos două inimi de gheață din gură de leu *

Șirag de zile lasă ancora de dor să fiarbă foc mut * Torc fum în iglu plâng ploaie de cenușă strig vis de amor * Sorb decor nomad cu turn brodat în stele vis parizian * Căluți de mare în manej de praf cosmic destin blestemat Revista nouă, 1/2012

poezie

Irina Lucia MIHALCA Desprinderea umbrei mele

- Sunt Umbra unui om ce şi-a înşelat al său suflet, rătăcitor de-atunci mereu!

E seară, târziu.

Străbat o stradă luminată palid de becul stâlpilor, de case lipite, strâmte, prin care pare că timpul s-a închis. singuri, doar paşii mei răsună, în depărtare adânc, pe care doar umbra mea fidelă mi-i recunoaşte.

La colţul străzii un gard ruginit, o poartă de fier uşor întredeschisă... curtea în care zac aruncate prin iarbă bucăţi de piatră cu inscripţii abia desluşite ‫המשנ‬... ‫חצנל‬... ‫רבעמ‬... ‫ הפילש‬, îmi atrage privirea-magnet spre casa părăsită cu aerul unui templu coral. ecoul slab al unui cândva-undeva... - acorduri ireale urme de paşi făcuţi cândva mă cheamă înăuntru fac doi, trei paşi, ca-n transă... în faţă umbra mea desprinsă uşor de mine întoarce capul, mă priveşte, apoi înaintează spre templul ce parcă are o nouă, ireală, lumină.

Spre Ea se-apropie doar Umbra, conturul unui tânăr, se privesc, se-mbrăţişează, privind acum imperceptibila lor îmbinare îmi pare doar o singură umbră gândul (al meu, desigur) mă întreabă nedumerit: - A cui e Umbra asta, oare, al cărui om e umbra ce-apare din senin? răspunsul Umbrei veni instantaneu: Revista nouă, 1/2012

Pe zidul templului se derulă, într-o clipă, viaţa întreagă a unui om...

- Ce grea pedeapsă urma să plătească cu rătăcirea să eternă!

Tributul celui care înşeală, al celui care-şi calcă cuvântul, legământul şi lumina, al celui care sufletul-şi înşeală, al celui care minte şi răneşte, al celui care uită şi-ncalcă iubirea..

O singură salvare - ca Umbra sa să întregească ce-a rupt întunecatul om din egoism, din ură, din patimi, din temeri, din orgolii ...

De-atunci sunt mii de vieţi în care Umbra sa călătoreşte, ca să repare, în timpuri, tot ce-a stricat un om...

De-atunci şi el şi Umbra sa îşi caută perechea-umbră, Iubirea - salvarea sufletului gol.

Din cer fulgi albi, mici fluturi, pluteau deasupra acelor umbre îmbinate, Un dans uşor sub palide acorduri, suave ritmuri prin care mă privesc intens şi rugător, cerându-mi aprobarea.

Zâmbesc privindu-i regăsiţi, înconjuraţi de razele de lună, de licăriri de stele, Tacit le-aprob plecarea, depărtarea şi prelungirea spre templu... În fond e umbra-mi dragă, dublura mea, redată, doar simbolic, în această viaţă!

131

poezie

Llelu Nicolae VăLăREANU 1.Ploaia După atâta arşiţă se topesc toate sentimentele se decolorează ne lipim pielea asudată unul de altul ca de un râu cu sânge şipotind printre bolovani Intrăm cu sufletul în păsări şi trec prin noi cu aripi reci se aprind pietrele şi respiră greu pe umeri apasă greutatea anotimpurilor norii au plecat pe ţărmuri străine fulgerele au fost spânzurate în ploaie Aproape neinspiraţi ne frecăm la ochi cu clipele şi ele ne iubesc cu dureri în genunchi care prevestesc ploaia 2.o pasăre îşi admiră zborul cu un picior în apă ajut valurile să unduiască sub un copac care şi-a înghiţit limba înalţ zmeie pe frânghii până-n ochiul soarelui plictisit de genele false aerul se răreşte de furie cerul se decolorează pe dedesupt ca o pânză expusă pe tavan se aud sunete ruginite de toamnă cineva ridică din umeri şi strigă eu mă mulţumesc să-l ignor simt cum mi se despoaie gândurile şi se îmbibă cu seminţe de vânt 3.lup singuratic încercuit de constrângeri fug din propriul înveliş ai grijă căderea să-mi fie lină pentru că nu mai am aripi oamenii mi le-au tăiat în dureri

132

aerul mi-a îngreunat ritmul respiraţiei în centru inimii unde pulsa viaţa sunt camere goale nu le locuieşte nimeni nici măcar tu grăbeşte-te închide toate ferestrele gândului să nu mă strecor în tine fă-mi detaşarea uşoară mă voi pierde prin ceţuri ca un lup singuratic 4.Punctele număr punctele întâmplător m-ai atins am simţit cum mă străbat liniile doream să şlefuiesc oval timpul orele terminau noaptea dimineaţa era cu ochii de ceară am strâns toate ideile şi cuvintele m-am ridicat cu ele pe umeri apoi au venit toate păsările flămânde să le ciugulească am zburat cu ele ca un fulger distins am vrut să despic norii şi să aşez punctele noastre pe cer 5.Miză am început să cred că orice întâmplare are o determinare de care suntem legaţi după care ne acuzăm lipsa de intuiţie şi ramânem aşa până apare alta n-avem decât presimţiri înşelătoare mintea noastră abia distinge un pericol se pierd conexiunile care ne apără şi trăim în voia sorţii clipele duşmane nimicuri pasagere ne întunecă visul rar se declanşază declicul acela de teamă care răzbate prin gânduri în grota unde Dumnezeu ascunde comorile rămânem trupuri zidite-n păcat mimăm lupta cu noi înşine spre mântuire uneori ocolim moartea care nu ne ocoleşte mizăm să plecăm într-o altă lume dar nu-i decât cea construită de noi Revista nouă, 1/2012

ecouri orientale

APROAPE O ZI (T-Haibun)

de Mircea Teculescu Aceeaşi zi, după 19 ani. Cornul lunii dispăruse de ore bune iar copacii înalţi, străjeri unei laturi a cimitirului, filtrau deja lumina tot mai puternică. Păsări, fluturi, poate şi îngeri cu aripile desfăcute, semănând celor de pe policandrul noii biserici, vegheau aria. Spaţiul rămânea însă dominat de fostul lăcaş de cult, prin ale cărui ferestre prăfuite puteai zări strane destrămate şi aruncate de-a valma, un ciubăr pentru botez, tot felul de lucruri, semne lăsate de oamenii ce hotărâseră aşa, din cauza şubrezirii construcţiei şi pericolului de incediu ce-l reprezenta; oameni care aproape sigur erau în mormânt acum.

Se apropiau câteva grupuri în negru, răzleţite de greutatea şi mărimea colivelor, a coşurilor cu pachete de dat pomană, trecând podeţul, urmând deja drumul cu umbre, ce urca uşor spre pădurea de cruci…Nu după mult timp din vechea clopotniţă se auzi un dangăt prelung, precedând ritualul cunoscut.

Preotul şi dascălul se apropiară de primul grup, bărbaţi şi femei adunaţi la parastasul de trei luni al unui decedat, apoi merseră la un alt grup, apoi, în drum spre altul, ajunseră lângă un bărbat singur, cu coliva şi sticla cu vin pregătite. Doar el. ,,Veşnică pomenire!’’ de la un om, pentru tatăl său. implorând mila sub talpa oamenilor fire de iarbă Totuşi, îţi zici, majoritari nu pot fi aici doar cei cărora, cine ştie, li s-a stins neamul; sau singurătăţile uitate, aceia de care nimeni nu vrea să-şi mai aducă aminte, să mai găsească pic de vreme pentru ei. Dar este real, sunt destule locuri de veci abandonate, descrise Revista nouă, 1/2012

de crucile stând într-o rână, de timpul risipit în buruienile ce-au invadat mormintele. Cu greu ai putea fi preot paroh, chiar imposibil cred, fără ca aripa acestei realităţi, atingându-te continuu, să nu te depărteze de efemeritate; să-ţi reamintească despre necesitatea solidă a conştiinţei, toiag dat de Dumnezeu pentru a putea purta mai uşor teama că, în veşnicie, solidar înseamnă mai puţin ca solitar. mormânt părăsit liliacul sălbatic sprijină crucea Aceeaşi zi, după 19 ani. Soarele a ajuns la zenit. Frunzele copacilor de pe marginea de sus a cimitirului se scutură uşor, mângâind vântul. Colina se coboară cu grijă, în tăcere, la fel ca la urcare, deşi dorinţa de a cerceta, a investiga, a scăzut mult, s-a estompat. La baza ei par să se fi înmulţit locurile de veci arătoase, unde s-au cheltuit mulţi bani. Unul dintre ele, un cavou zidit temeinic, cu trepte de ciment şi marmură neagră deasupra, este plin pe jumătate cu apă, vezi asta din gura uşiţelor lăsate deschise şi unde, de curând, au fost aprinse lumânări. Observând apa rea, oamenii iuţesc pasul.

Se tot scrie, vorbeşte, că Terra ar avea o soră geamană, că există, într-adevăr, undeva aproape-departe, o planetă geamănă cu a noastră. Extrapolând, nimic nu ne poate împiedica să gândim atunci la existenţa unui al doilea cimitir, identic până la umbrele de acolo, cu primul, cu acesta. Dar care ar putea fi cauza unei realităţi duale?...Interesant!

Aşadar nu putem fi singuri, de fapt noi oamenii, ştim de foarte demult că nu putem fi singuri; dar sigur suntem experimente, fiinţe sfâşiate de antinomii - principiile care se exclud reciproc, dar care pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de clar.

Originea lor? Poate deficitul crunt de iubire sinceră, pentru cel de lângă tine…Oricum, alţii demult au renunţat la cimitir, renunţând 133

poezie de limbă germană şi la naştere, încercând eroic să renunţe la însăşi existenţa dată. Adevărate sunt cuvintele Părintelui Arsenie Boca: ,,De cârma minţii atârnă încotro pornim şi unde ajungem.’’ Hm, de aici o fi provenind şi descoperirea asta, dezvăluirea despre un al doilea Pământ. Încă puţin şi cornul lunii se va ivi iarăşi pe cer. Acum aproape două milenii şi jumătate, un om numit Meton, le tot spunea semenilor săi că fazele lunii se vor repeta identic, în aceleaşi zile ale anului, după câte 19 ani. crâng cu păpădii trei nori împroşcaţi de cornul lunii sub talpa oamenilor liliacul sălbatic

Gheorghiţă Ghinea URIAŞU

Câmpina, vineri, 6 ianuarie 2012 ___________________ HAIBUN = text venind dinspre Tara Yamato, îndeobşte scurt, poveste a unei epifanii, încercare de relevare a unei lumi ce nu se lasă văzută uşor. Cel de mai sus conţine două Haiku-uri şi o Tanka, aceasta din urmă având distihul 7-7 (ultimele două versuri) dat de versurile lungi, de câte 7 silabe, ale haikuurilor anterioare; de aceea, l-am intitulat T-HAIBUN. Citatul din text vrea să amintească de Procedura Honkadori, adică necesitatea, nevoinţa de a aşeza în lucrarea ta versuri, cuvinte ale maeştrilor.

134

Rainer Maria RILkE SEARă Seara îşi schimbă încet încet veşmântul, i-l ţin copaci la poale de ponor.

Iată: acum s-a despărţit pământul într-unul ce se nalţă şi altul căzător; eşti al niciunuia de-a-ntregul când te lasă, nici chiar întunecat precum o casă, nici invocând nemărginirea toată precum o stea în noapte avântată – şi-ţi lasă, ’nfricoşată viaţa ta, nelămurită, spre ’mpliniri crescând; când mărginită, când înţelegând, în tine când o piatră, când o stea.

AI LUMII REGI SUNT AZI BăTRÂNI Ai lumii regi sunt azi bătrâni şi de urmaşi deja uitară, căci fiii vor de prunci să moară, iar fiice palide scăpară coroane bòlnave din mâini. În bani, poporul le zdrobeşte căci banul lumea stăpâneşte, În noi maşini sunt modelate voinţei lor îngenuncheate; dar de noroc, ei nu au parte.

Metalul însă, vrea să lase monezi şi roţile dinţate, scăpând vieţii lui mărunte, ar vrea, din fabrici şi din case înspre filoanele uitate să se coboare iar, sub munte ce-n urma lui se zăvoreşte. traducere de Dan Dănilă Revista nouă, 1/2012

poezie belgiană

MAURICE CARÈME (1899-1978) În cadrele unei alianţe de vitalism şi reflexivitate, de notaţie fulgurantă cu trimitere în şinele poetic prin transformarea lui într-un univers adesea redundant, găsim poeziile scrise de Maurice Carème, cu stările şi atitudinile lirice decantate sub imperiul expresiei ludice. Prin ostentaţie, prin fast, prin discontinuitate, poeziile alese pentru REVISTA NOUă întru publicare, sunt nişte construcţii vădit sentimentale, înaintând prin acumulare către o reprezentare completă. Astfel, se discerne înţelesul unor neînţelese semne în geometria modulării în marmura gândului subsidiar, precum şi calmul clipelor în aşteptarea de împliniri a căror uşi deschise spre înţelegerea vieţii, pătrunde mesajul stilizat. Este, de fapt, meditaţia despre timp şi în perspectiva timpului, dar şi preocuparea revărsată peste marginile unor teme irigând fiecare vers. (Victor Sterom) VăD ÎNGERI Mă uit pe geam şi-n lucruri dragi Văd îngeri.

Mă pierd pe-aleile de fapt, Văd îngeri.

Poştaşu-n drum îl întâlnesc, Văd îngeri. Şi pe dulgher dacă-1 zăresc, Văd îngeri.

Spre casă vin pe strada Pâinii, Văd îngeri.

Din flori, buchet îi ofer mâinii, Văd îngeri.

Trec prin grădină, într-o casă Văd îngeri.

M-aşez şi chiar de-mi rod la masă unghiile, Văd îngeri.

Revista nouă, 1/2012

Sunt unii care zic: săracul, Are vedenii cam ciudate!

Atunci mă uit la ei şi-mi pare, Deşi au mâinile curate, Că-n ochii lor îl văd pe dracul.

LUMEA E NOUă Ou fiecare ou Lumea-ncepe din nou Cu fiecare cracă Ziua-ncet se apleacă Cu fiecare pâine Râde-o mână spre mâine Cu fiecare columbă Se prinde-n cer o umbră Spre fiecare stea O pânză s-o-nălţa Cu fiecare ac Timpul nu-i mai sărac Cu fiecare noapte lubirea-şi cere parte.

ACOLO UNDE...

Acolo unde ziua E doar un coş de soare, Unde copiii-n cântec Topesc lumea cea mare Acolo unde rândunele Zboară spre ‚nalt sub curcubeie Acolo unde-atunci când bate Clopotu-aduce veşti curate Acolo unde pacea e stăpână Cu zâmbetul ţinându-se de mâna Acolo numai, doar acolo eu Mă simt la mine-acasă tot mereu.

Traducere de Paula ROMANESCU 135

la aniversară

Victor STEROM – 75

Vedenia din zare care ne pândeşte?

Pânda care ne ucide?

MOR DUMINICILE ÎN TEMPLE

Ştie vreo geometrie...

Motto: A cunoaşte cerul înseamnă a fi cerul…

Daniel Turcea Abia acum ştiu: ironice semne stau îngropate sub umbra stelei mele; un cap fără privire umple zările cu întâmplări de sălcii adormite.

Să fiu singur lunecând spre alt înţeles al ninsorii - iarna în februarie pierzându-şi nervurile pare un văzduh de morminte altfel spus: propria mea moarte în propria mea goliciune.

Lăsaţi-mă să cred în zidirea în formă de melc - să fiu singur fiindcă pot fi un ultim cuvânt în rostul înzăpezit când ninge de mor duminicile în temple...

ULTIMA ÎNTÂLNIRE CU NICHITA Nu mă mai întreb de când ai fost ultima oară în odaie la mine.

Nu mai vreau să-mi amintesc nimic.

Iese din tine, iese din mine fulgerul ochilor tăi şi se face pasăre şi se face pasăre fără de cuib, fără de stea, fără de cer…

Nu mă mai întreb cum trec zilele cum trec cuvintele, cum trec vapoarele, cum trec nourii, cum se duc nopţile fără de tine: încotro se duc nopţile, bătrâne? Ştie vreo geometrie să-mi aşeze pe frunte zarea care nu se vede?

136

Vrea cineva să-mi spună ce este nucul fără de nucă, ce este cerul fără de fântână, ce este pământul care se lăţeşte de la glezna broaştei la sfârcul mamei mele, la sfârcul mamei tale care ne-a făcut să fim împreună acum şi în vecii vecilor; ne-a făcut să fim împreună UN PUNCT. CARTEA DIN GÂND Motto: Deschid cartea.

Cartea geme.

Arghezi Zăpada cade oarbă din spaima unui nor, viscolul geme în colţii unor fiare, cerul se prăbuşeşte în miezul unui foc; întind spre tine mâna şi dau de mine însumi...

Cartea din gând foşneşte pe crucea luminii, şoapta e-o hienă pururea flămândă. în ferestre visul se joacă de-a moartea, absenţa plânge cu aripi de înger: întind spre tine mâna şi dau de mine însumi...

Furtuna-i spartă cu-mbraţişări de valuri, neliniştea din zare întunecă nisipul, cuvântul se face un prag imposibil, în litere stau înnebunite faruri: întind Spre tine mâna şi dau de mine însumi...

Februarie 1989 Revista nouă, 1/2012

UNDE SE TERMINă CATARGUL CORăBIEI In memoriam DAN DAVID...

La gura sobei generoasă am spus totul despre această iarnă.

Cad molcom vorbele în somn ca seminţele din salcâmii pierduţi în cer. Şi caut să-mi împrospătez memoria cu silabe noi trezite din visul în care îmi pun nădejdea că va fi numai ochi şi urechi pentru voi...

Acum, când soba e încă doldora de flăcări cum şi de umbre de jar până în coşul casei unde se termină, catargul corăbiei plină cu nimicurile acestea frumoase.

Tu vino într-o după-amiază la mine; ţie îţi voi arăta poemul acesta zburând prin odaie ca un vultur ţinând în gheare sufletul meu... ÎMBUNăD RAMURA FANTASTICă

CASA DE PE DEAL M-ai învăţat spunându-mi că avem o casă, ca dealul de sub ea ne va iubi veşnic; pe unde umblam, pe unde nu umblam aveam în ochi Casa de pe deal.

Toate anotimpurile se opreau în ferestrele ei; iarba stătea cu noi la masă, cireşul şi piersicul în fiecare primăvară erau luminile noastre adevărate...

M-ai învăţat spunându-mi să nu uit niciodată drumul spre casa noastră; şi aşa a fost.

Memoria mea se umpluse de visul acesta, de realitatea ACEASTA. Nu trăiam decât în interiorul acestor cuvinte care locuiau în sângele meu cum locuiesc: iubirea, aşteptarea, viaţa, moartea: Da, moartea...

Aceasta din urmă mi-a luat din braţe amintirea cea mai frumoasă: CASA DE PE DEAL.

Cât de cât proptesc muntele doldora de vulturi, încerc să-i desluşesc vârfurile răzbind pe versanţii de aripi sălbatice, dezlipind de pe mine zădărnicia...

De unde plecam în lume, la care veneam de unde veneam cu ea în privire, cu tine în gând să-mi fiţi iarăşi Lumina şi Dragostea mult lipsite o vreme…

Cât de cât pun talpa între nourii măruntaielor cerului meu.

Da, moartea - această fiară geloasă, această umbră care merge după fiecare mi-a înghiţit într-o clipă Iubirea, Aşteptarea, Viaţa ta lăsându-mi privirile goale...

Mă întind plutitor pe iarba muntelui sacru, sub crucea pe care o port continuu ca pe o sărbătoare...

De aceea, Doamne, acum când sunt în vârful adânc al întrebării, spun îmbunând ramura fantastică: altă împărăţie mi-ar fi de prisos.

Revista nouă, 1/2012

Acum toate anotimpurile nu-şi mai au cuiburile în ferestrele casei noastre; cireşul şi piersicul au ajuns doi stâlpi de cenuşă peste zare...

Poeme din volumul în pregătire TIMPUL CA O CICATRICE 137

poezie

Gabriel-Vincenţiu MăLăESCU Poeme nescrise Fâşii de umbră răzbat prin luminişuri de brad.

Murmurul frunzelor piere, şoaptele nopţii scad.

eu însumi am rătăcit cărarea, când peste viaţă vine înserarea. Ştiu doar că am primit, când m-am născut, un strop din Lumina de început.

Amalgam Neliniştite, sălciile freamătă.

Ecoul se zbate să iasă mai viu dintre ape şi munţi.

Soarele coboară din tablou, galbenul devine o problemă, ca într-o piesă ieftină de teatru.

Stoluri de păsări măiastre întunecă cerul cu vise.

Telefonul sună profund.

Pe-ntinderi de ape albastre se-aud doar poeme nescrise.

Prea scump e sunetul lui prelungit, ca un funicular, peste ore şi zile.

Veşmântul de pace aşterne tăcerea în grote adânci.

Extreme Trecem prin timp, ca nişte mesteceni, fără teama de moarte.

Concentrăm secundele, ca nişte templieri, împătimiţi de straja porţii de dincolo.

Vieţuim Universul ce se dilată, se comprimă, între două extreme: iubire şi crimă.

Un strop Mi-e sufletul un furnicar de vise bătând la porţile vieţii închise.

N-aş şti să te conduc în labirint, 138

În adâncul paharului, şpriţul cu şoapte tulbură apa lacului din suburbie.

Diade de sunete Diade de sunete - cantilene evanescente – au populat pământul cu strălucire în alb; s-au răspândit pretutindeni, precum aromele cojii de cozonac proaspăt; venind din coasta muntelui, au încolţit gazonul stadionului de fotbal.

Revista nouă, 1/2012

poezie albaneză

Neki Lulaj (Germania) ÎN OCHII MONA LISEI Din cauza drumului Lung Am citit aseară Târziu La lumina lunii Portretul Mona Lisei Şi în ochii ei Scria despre Codul geniului Lui David. Şi în elementul Mărunt al atomului Era cioplit Sufletul nemuririi.

Soarele apără Toate trei Lumea, viaţa şi Universul Născute Neatinse şi neputrezite Şi voi nu călcaţi Ochiul Mona Lisei Citiţi codul geniului Lui David Lăsaţi liniştit Elementul atomului Care agită Sufletul Omului!

PENTRU TINE Dorul a explodat Paharele amare Ale pupilelor De dor Durerea cutremur Al surprizei…

Pentru Tine Au curs pe obraji Picături de ploaie fără nori Canalele anilor Mi-au trădat cristalele Semnele respectului Şi dragostei

Revista nouă, 1/2012

De ce ai plecat Fără a gusta zilele Libertăţii!

Rădăcinile adâncimii După furtună Plină de gemete Sub picioare Curge râul Speranţa vieţii culege Ziua despărţirii. De ce?

I-aş lua Tinereţii forţa În aceste clipe Ale nebuniei Să trec munţi şi stânci Şi în momentele Cele mai triste Un buchet de flori ale inimii Să dăruiesc minunăţia Simbolul adorării Numai pentru Tine.

SINGUR În seara aceasta A veni Donika Acoperită Cu vălul miresei Luna ascunsă După cetinave Aşteaptă dimineaţa Cu soarele nou.

Tunetul explodează Stomacul cerului Si cearşaful alb Al tristeţei negre. Şi eu găsesc Cărarea salvării Că gardul Peste lacul mierlelor Cineva mi l-a îngheţat.

Soarele A muşcat întunericul Singurătatea Înghite cuvintele Le macină Cu piatra de moară Care muşcă Grâul binecuvântat Pentru cununie Şi mireasa pe cal Cu steagul deasupra capului.

Să LUMINEZE Gerul se va topi Si gheaţa inimii Motivul va fierbe apa La o sută de grade Soarele să lumineze Cupola aurită Ale visurilor dardane.

Arnăuţii Cu straiţa pe umeri…

Emigranţii Cu visurile în valiză Şi dorul care îi arde Niciodată nu seacă Scopul sfânt Pentru a merge După urmele strămoşeşti Topor netocit Peste secole Sunt albanezii.

LA MăNăSTIRE Dumnezeu a trimis îngerii Să se unească Misionarii cerului Cu sfinţii noştri Cu scările alfabetului Care cad ca meteoriţi.

Litere aurite binecuvântate de Zeus 36 de cercuri albe îngerilor cadou În acel centru binecuvântat Ciripeau păsările Vorbind limba raţiunii Cântecul migraţiei Melodia literelor A devenit un sens Cu această simfonie de poveste.

Râul cuvintelor curge Cristalizând Limba zeilor Şi lumină binecuvântată. În româneşte de Baki Ymeri

139

parodii

Ştefan Al.-Saşa Am fost odată la Vaslui...

IMBATABILII LUI PORUMBOIU GLOSă Plăieşii-fotbalişti moldavi, Ambiţioşi ca nişte lei, De glorie sunt grav bolnavi Când vor să scrie epopei.

Echipele cu nume mari, Iberici, nemţi sau scandinavi Le bat ca vajnici adversari Plăieşii-fotbalişti moldavi. În Europa toţi se tem, Că joacă bine, alelei, Luând câte-un trofeu suprem Ambiţioşi ca nişte lei.

Real Madrid, A.C. Milan, Ca nişte mieluşei firavi, Se războiesc cu ei în van, De glorie sunt grav bolnavi.

Mereu or să deschidă porţi, Căci au la luptă un temei: Să-nvingă sau să cadă morţi, Când vor să scrie epopei.

Când vor să scrie epopei, De glorie sunt grav bolnavi Ambiţioşi ca nişte lei Plăieşii-fotbalişti moldavi.

F.C.VASLUI ŞI POARTA OTOMANă La Podu’nalt, lângă Vaslui E astăzi meci cum altul nu-i, Pe turci îi întâlnesc direct Într-o finală de efect, „Oştenii” noştri moldoveni Viteji şi buni tacticieni, De Ştefan-Vodă antrenaţi, Neaoşi, şi-o parte importaţi.

Tribunele sunt toate pline, Mulţimea aprig îi susţine

140

Făcând un tărăboi cumplit C-atâtea sticle au golit Şi-acum împrăştie spre-apus, Cuvinte de nereprodus.

Pe banca oaspeţilor şed Cu Suleiman şi Mohamed, Spahii şi ieniceri buluc, Atenţi să nu facă v’run truc Înaintaşii-autohtoni, Precum şoptitu-le-au spioni.

Partida-ncepe deîndat, E ceaţă deasă şi-a plouat, Extremele se bat cu zel, Petarde sună fel de fel Când mingia cea năzdrăvană, Intră în poarta…otomană!

Iar adversarii, suduiţii, Dădură brusc bir cu fugiţii, Ai noştri i-au băgat sub preş, Adio galbeni şi peşcheş, Se strigă din rărunchi, cu fală Ghiaurii-s armă de finală!

Au curs felicitări, galop, Maria, Doamna de Mangop, Iar marele Matei Corvin, I-a lăudat chiar el puţin. Şi uite-aşa, la Podu’ nalt Într-un entuziast asalt, Din nou i-am tăvălit pe turci Nu doar cu paloşe şi furci Sau cu mistuitor pârjol, Ci dându-le în poartă gol!

RONDELUL ELIBERATORILOR Au venit cu libertate Cam aşa cum rusul ştie, Davai ceas, davai moşie, Şi nevasta dă-mi, nepoate.

Au furat chiar tot, din toate, Haraşo tovărăşie, C-au venit cu libertate Cam aşa cum rusul ştie.

Au luat pe săturate Grâne, aur, fu să fie, Câte alte-n „cumetrie” Când călare pe blindate Au venit cu libertate.

Revista nouă, 1/2012