Urmuz no 4 2014

No. 4 ApRILIE 2014

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă

FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928

CÂMpINA

SERIA A DOuA

În acest număr semnează: Virgil Diaconu, Constanin Hârlav, Mioara Bahna, Luminiţa Amarie, Codruţ Radi, Ioana Geacăr, Andreea Solomon, Geo Bogza, Chrisian Crăciun, Marian Hotca, Gherasim Rusu Togan, Theodor Codreanu, Liliana Ene

EDITOR: BIBLIOTECA MuNICIpALĂ «Dr. C. I. ISTRATI»

puBLICAţIE DE pEDAGOGIE A LECTuRII Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

poesis

AMERICA Virgil Diaconu

Şi cu poemele de abur pe care ţi le trimite noapte de noapte Sulfina! Gata cu lecţiile de poetică pe care le ţii şobolanilor roşii propăşiţi în literatură.

Gata cu anacronismele şi revoltele! De fapt, Revoltei i se va scoate în fiecare zi câte un dinte ca să nu mai bată toba în cetate; şi ca să nu mai scoale morţii din patul lor cu nălucile ei.

Viii – să nu îi mai scoale!

Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

Viitorul nostru abia începe.

Nu te uita la păsările care îşi pierd capetele în zbor!

Imperiul a decretat că ele şi-au ales greşit cerul; Imperiul a decretat că ne-am ales greşit veacul! Şi viaţa ne-am ales-o greşit, fără-ndoială, însă Imperiul va găsi o soluţie.

O soluţie pacifistă, desigur, pentru că oricum morţii nu vor fi declaraţi. Şi guzganii Imperiului vor stabili din nou ordinea în cartierul singurătăţii, în cartierul florii de cireş.

Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi, până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea. Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei. ― Unde este arcul de lemn? Şi prinţesa cu cireşe la urechi unde este? ― Toate sunt la locul lor, pe ecran, fii liniştit!

Imperiul are întotdeauna un buzunar plin de soluţii.

O cartuşieră plină…

Viitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii să facă ordine prin cotloanele cerului; în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier, cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea! Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor, la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom. Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran, de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat din grădina zmeului… Iubitele şi însingurările, gândurile şi furiile tale vor apărea de acum pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 4 - 2014

Viitorul abia începe.

Viaţa ta va apărea pe ecran, de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat din grădina zmeului.

Viaţa ta va apărea pe ecran, de la sărutul prinţesei la Revolta care aprinde străzile.

Gata cu florile de cireş care au îndrăznit să se pună de-a curmezişul Apocalipsei!

Care au ajuns să încurce planurile Apocalipsei! Gata!

Cu siguranţă, Revolta nu va mai ieşi o vreme pe străzi, până la Înviere nu vom mai ştii nimic despre ea. Şi Imperiul îşi va mai pune o stea pe steagul victoriei.

Desigur, morţii nu vor fi declaraţi.

Istoria se scrie şi acum pe întuneric. Vezi, mai înainte moartea vorbea ruseşte şi avea o singură stea.

Steaua roşie! Acum, moartea a trecut de partea cealaltă. Şi-a schimbat limba şi s-a umplut de stele.

Viitorul abia începe.

Aşa că îmi voi face publică ediţia princeps a revoltelor şi utopiilor mele.

Aveţi aici toate gândurile, nerv cu nerv.

Toate anacronismele şi ereziile mele. În ediţia princeps veţi găsi toate ereziile şi, printre ele, vrăbiile şi florile de cireş. Ce altceva decât o încercare de îndreptare a genomului uman prin floarea de cireş, prin sărutul prinţesei? Ce altceva decât o încercare de a ieşi de sub talpa Imperiului?

Iată anacronismele şi ereziile mele! Gândurile mele atomice!

Iată lucrurile pentru care am fost plimbat prin piaţa publică şi atârnat în toate ştreangurile istoriei. Şi ars pe rug, pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.

Ieşi afară din moarte, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

poesis

Iată lucrurile pentru care am fost interzis.

Iată Revolta, care aleargă pe străzi!

Până şi floarea de cireş este o răzmeriţă în liniştea copacilor, cearta vrăbiilor – o adevărată mişcare de stradă. Şi îndrăgostitul, care trece fluierând pe lângă Apocalipsă…

Iată, aşadar, lucrurile pentru care am fost interzis în toate manualele. În toate capetele, în toţi neuronii Imperiului. Şi în toate epocile. Interzis, pentru ca nu cumva sămânţa Revoltei să rămână în viaţă.

De fapt, soldaţii întunericului mai încearcă şi-acum să stingă steaua care îmi dă lumină, lumina care dă stea.

Ei mai încearcă şi-acum să-mi împuşte în cap toate visele.

Toate florile de cireş. Soldaţii întunericului!

Care mi-au interzis ieşirea în public, printre cireşii înfloriţi.

Imperiul! Care m-a scos din toate manualele, din toate capetele!

Din toate celulele gânditoare!

Da, veacul mă trimite în fiecare zi pe eşafod.

Veacul mă îngroapă în mormântul de zi cu zi al opiniei publice.

Al opiniei publice pe care o trage pe sfori.

Ideile din borcanul cu spirt.

Totul este să fii treaz când vor sosi de peste ocean conservele cu zile mai bune! Şi razele de soare în eprubetă, florile de cireş în staniol, capsulele cu speranţe: una pe zi şi vei arunca pe fereastră toate ereziile.

Un spray cu iluzii la purtător te va ajuta să scapi de floarea de cireş care îţi bate cu disperare în geam. În celule!

Viaţa mea – la picioarele Imperiului.

Gândirea la gamelă! Orizontul cazon!

Singurătatea mea cu degetul pe trăgaci!

Ia de la mine, Doamne, paharul acesta! Şi strânge cioburile vrabiei şi fă vrabia la loc. Şi întoarce la mine Sulfina şi floarea de cireş.

Floarea de cireş, din care mi-am făcut biserică! Întoarce la mine Biserica Floare de Cireş, chiar acum, când, îmbrăcată în flăcări, Apocalipsa îmi dă târcoale.

Scoate-mă din mormântul acestui veac, Doamne, nu mă amesteca cu morţii!

Ieşi afară, Lazăre! a zis, şi el a ieşit.

Umblă! a zis, şi el a început să alerge.

k

Viitorul abia începe.

Totul este să îmbrăţişezi noua ordine: gândirea la gamelă, orizontul cazon.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

3

nichiiana

Synopsis la aventura cuvintelor Constantin Hârlav Încă din primele cărţi ale lui Nichita Stănescu („Sensul iubirii” - 1960, „O viziune a sentimentelor” - 1964, „Dreptul la timp” 1965), cuvântul va ispiti ca substanţă aparte, palpabilă, gestul constructiv al poetului. Ridicat printr-o „mişcare în sus”, „spre stele”, eu-l poetic percepe dimensiunile propriei sale metamorfoze uimitoare. „Totul se schimbă în mine/ acum, când alerg pe vârfurile de munte/ ale cuvintelor” („Cântec de om”, în „O viziune a sentimentelor”). Viziunea se amplifică proteic, în căutarea accesului la o stare esenţială: „Aproape nu-mi vine să cred/ că am putut până-aici să purced./ Ochiul pământului, albastru,/ îmi priveşte din depărtare/ faţa sărată, inima zburătoare,/ şi neliniştit mi-azvârl imaginea chipului/ ca pe o minge ovală/ spre-ndepărtatul pământ!// Dar ea se-ntoarce la mine./ Eu sunt? - Da, eu sunt”. Cuvântul străbate spaţiul interstelar, „tăind în două/ gheaţa unui deşert ce scânteie” („Spre Andromeda”), ca un vehicul demiurgic, despărţind şi unind lumile: „Deasupra sunt planetele. Le poţi atinge şi tu,/ cumva,/ cu o vocală, cu o singură vocală,/ cu A”. El răsare „asemenea lunii din marea vicleană”, părăsind fiinţa poetului, care-1 supune unei insolite pedagogii: „îmi învăţam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ şi nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată./ Le arătam arborii/ şi pe cele care nu vroiau să foşnească/ le spânzuram fără milă, de ramuri.// Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ şi cu lumea” („Ars poetica”, în „Dreptul la timp”). Un acord al eu-lui cu sine şi cu universul exterior se întemeiază prin această iniţiere a cuvântului, prin - să spunem aşa - „educarea” lui pentru poezie.

Modelul şi instrumentul insolitei pedagogii îl constituie însăşi fiinţa poetului, situat între lucruri: „Apoi/ m-am luat pe mine însumi,/ m-am sprijinit de cele două maluri/ ale fluviului,/ ca să le arăt un pod,/ un pod între cornul taurului şi iarbă,/ între stelele negre ale luminii şi pământ,/ între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,/ lăsând cuvintele să circule peste mine,/ ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,/ numai s-ajungă mai iute la destinaţie,/ numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,/ de la ea însăşi,/ la ea însăşi”. Este configurat aici începutul unor miraculoase metamorfoze, al unei aventuri - o „iliadă” şi o „odisee” - a cuvântului care nu se sfârşesc, totuşi, în senina celebrare de sine a limbajului din „Nod 33” (In liniştea serii), poem ce încheie ultima carte antumă a poetului, „Noduri şi semne”: „Am gândit un mod atâta de dulce/ de a se întâlni două cuvinte/ încât jos înfloreau florile/ şi sus/ înverzea iarba. // Am gândit un mod atât de dulce/ de a se izbi două ‘cuvinte/ de parcă iarba verde ar înflori/ iar florile s-ar ierbi”. „Nod 33” confirmă premoniţia din citata „Ars poetica” şi argumentează încă o dată coerenţa fundamentală a poeziei lui Nichita Stănescu.

Astfel începută, „iliada” cuvântului configurează calea spre misterul creaţiei. „In străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt”, notează poetul, sugerându-ne că lucrurile, pentru a-şi afirma existenţa în plan poetic, aşteaptă cuvintele, materialul şi instrumentul poeziei. Trezind la viaţă cuvântul ascuns în străfundul lucrurilor, poezia este forţa care poate reconstitui orizontul auroral al începuturilor. Aşa încât, poemul nichitastănescian va aspira să cuprindă ideea creaţiei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 4 - 2014

atât în sensul ei de act poetic propriu-zis, câr şi în sensul ei cosmic. Primul dintre ele impune un înţeles specific poetului şi acţiunii sale creatoare: totul trebuie luat de la început, de la învierea din nou a cuvintelor, de la reinvestirea lor cu noimele esenţiale, primordiale, de la stratul originar.

Dar, cuvântul, odată eliberat, nu numai că instituie o nouă ordine în univers, ci devine el însuşi sursă de universuri. Prin cuvânt, poetul se afirmă ca demiurg, rostirea sa întemeiază lumi; cum ar spune Blaga, „orice cuvânt se schimbă-n faptă”. însă, cuvântul rostit, câştigându-şi independenţa, intră într-un proces de metamorfoză, care cuprinde multiple ipostaze ca obiecte, fiinţe şi puteri: el capătă culoare şi relief, dobândeşte consistenţa mineralelor, se materializează ori diafanizează: „Fiecare cuvânt pe care-l spun e un trup străveziu/ de bărbat, de femeie”. Alteori, cuvântul e invocat ca o divinitate al cărei mesaj îl aşteaptă poetul: „Cine eşti tu, cel care eşti,/ şi unde eşti, când nimic nu este?/ Născut dintr-un cuvânt, îmi duc înţelesul/ într-o pustietate divină./ întreb dacă sunt, dar strigătul/ nu se rupe de mine,/ şi una cu el rămân, adăugând/ deşertului singurătate./ Cu harul vreunei silabe/ urnesc din înţepenire, într-una,/ golurile sferice în alte goluri/ aidoma lor şi fără de margini.// Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin/ într-un azi etern cu aură de vid - / mă rog să fii, de mine însumi/ mă rog să fii. Arată-te” („Confundare”, în volumul „Oul şi sfera”). în „Cuvânt”, ca într-o oglindă, spiritul creator se recunoaşte pe sine. Tensiunea invocării se identifică procesului de introspecţie, o introspecţie care tinde, paradoxal, la impersonalizare. în altă parte, anume în poemul „O, lucrurile”, din volumul „Obiecte cosmice”, cuvintele posedă desăvârşirea fiinţei, oprind înaintarea spre moarte a lucrurilor: „Numai cuvintele au fiinţă,/ numai ele există, fugind/ speriate de moarte, de lucruri./ O, lucrurile deschid un ochi pironitor/ şi-1 clatină în dreapta, în stânga/ după cuvinte.// Cuvintele fug, se fac străvezii,/ lucrurile stau, se fac vizibile./ O, lucrurile, exacerbare a vidului”. în acelaşi timp, însă, condiţia cuvântului este, totuşi, subordonată în raport cu „cel mai mare peste vorbire”. Căci, până la urmă, puterea cuvintelor este şi ea relativă, iar pe de altă parte, odată rostit, cuvântul i se relevă poetului a fi „plin de fiinţe”. Poetul nu comunică sensuri univoce, iar discursul său doar aproximează, tinde către surprinderea vieţii esenţiale a universului, el „caută un cuvânt ce nu există”.

Cuvântul nu-şi depăşeşte imperfecţiunea, atâta vreme cât oferă doar o imagine statică a realităţii mişcătoare. De unde şi lamentarea poetului: „Ah, cuvintele, tristele,/ ele curg în ele însele,/ deşi sensul lor este static”. Şi, în acelaşi loc: „Cuvintele tristele/ numai dacă se lovesc de ceva,/ numai dacă le apasă ceva/ există” („împotriva cuvintelor”, în volumul „Laus Ptolemaei”).

Aşadar, în poemele lui Nichita Stănescu, „foamei de cuvinte” îi corespunde „greaţa de cuvinte”, alternativ în tensiune, marcând aspiraţia către o anume asceză a spiritului. Poezia sa, în dimensiunea ei abstractă, caută, deci, austeritatea ca refuz al fatalei metamorfoze, ca împotrivire la pierderea identităţii de sine a eu-lui: „Iată, m-am trezit zbătându-mă./ Se zbătea în mine ‘tu’/ ‘tu’ pleoapă, te zbăteai,/ tu mână, tu piciorule, te zbăteai/ şi deşi stăm întins, alergam/ de jur împrejurul numelui meu.// Numai numelui meu nu-i spune ‘tu’;/ în rest, însuşi sufletul meu este ‘tu’, - tu, suflete”.

t

cronica literară

Ion prăjişteanu: Prizonierul cercului Mioara Bahna Eterna dramă a fiinţei Sugestivă încă din titlu, prin care declanşează reiterarea temei obsedante a destinului, cartea lui Ioan Prăjişteanu, Prizonierul cercului – Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011 –, aduce o poezie izvorâtă din inadecvarea structurală a creatorului ei la realitatea la care, totuşi, din mers, îşi adaptează reacţiile, câtă vreme aspiraţia la schimbarea acestui statu-quo o percepe ca pe o utopie, fiindcă doar în mine plouă / stropi reci / pe frunze şi crengi uscate.

Amintiri fulgurante, fără miză spectaculoasă, punctează, în poezie, fluxul existenţial al celui care mărturiseşte: Îmi înfăşor într-un nor / de uitare / blânda-mi copilărie, devoalând sau doar dând posibilitateaa cititorului să descopere singur, aici, rădăcinile unei atitudini îngăduitoare faţă de lume, care învăluie, în egală măsură, nu doar primii ani de viaţă, ci şi existenţa sa următoare, coroborată cu o blândeţe intrinsecă a sinelui. La acestea, se adaugă un spirit de sacrificiu manifest, al celui care îşi asumă responsabilitatea de a da seamă de viaţa tuturor: ... eu voi rămâne / mărturie a existenţei voastre..., în timp ce-i sfătuieşte să fugă, să se salveze de potenţiale invazii, a peştilor, de pildă.

Construite monologic, poeziile lui Ioan Prăjişteanu din acest volum sunt fie confesiuni, având ca punct de plecare întâmplări existenţiale, reţinute secvenţial sau rezumativ – Poveste de iarnă, Apus, Vizită, Ger, Aşteptări, Pustiul din parc, Dimineaţa, E vară, miez de ziuă etc. –, fie meditaţii, laitmotivul cercului fiind simptomatic pentru conotaţiile termenului. În carte, există însă şi şansa unui În afara cercului, un fel de „increat”, poate Monstrul din adâncul apei, a cărui prezenţă o simte Tulburându-i visele, dar „beneficiarul” acestei acţiuni este echivoc: privighetoarea sau luna sau el însuşi, când Îşi exersează cruzimea, poate cum, la Isarlâk, Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea dine el.

Scrisă în vers liber, cuprinzând imagini artistice a căror expresivitate este cu atât mai mare (cuplul de înotători se înfige / în vâltoarea neagră a mării / rănindu-i valurile; o lacrimă destramă / întunericul etc.), cu cât procedeele artistice la care apelează fără a fi excesive, concentrează sensurile întregului volum, poezia lui Ioan Prăjişteanu este a unui scriitor modern, stăpânit de predispoziţia clasică pentru echilibru, pe care, pentru că, în general, nu-l găseşte în afara fiinţei sale, încearcă să i-l inducă mediului pe care îl traversează, cedându-i lumii din afară o parte din sine, fără a-şi periclita, totuşi, armonia lăuntrică. Din acest motiv, în poezie se transpun constatări, nelinişti, dar niciodată stări extreme ale celui pentru care Iubirea-i umbră / călătorind singură şi totul păstrează aroma visului, chiar dacă, din peisaj, lipseşte ea, mereu căutata, şi doar vagi amintiri ale trecerii acesteia îl străbat.

Din perspectiva unui prezent a cărui placiditate pare, prin urmare, imperturbabilă, poetul, atins firesc de dorinţa, mai mult decât de intuiţia unei perspective seducătoare a vieţii, îşi evaluează existenţa, începând cu zorii fiinţei, când apar premisele echilibrului său caracteristic, şi ajungând inclusiv la aşi contempla finalul ineludabil, fără ca acesta să-i creeze nici disperare şi, în niciun caz, satisfacţie ori nerăbdare şi, aforistic,

constată că Noroiul ultimului drum / Păstrează / Fiecare urmă / De trecere prin astă lume. De aceea, retrospectiv, reconsiderându-şi gesturi, atitudini dintr-un moment sau altul, eul îşi descoperă o timiditate imanentă (Nu ştiam/cum să te strig,/cum să te privesc /cum să mă apropii), susţinută de o hipersensibilitate în stare să creeze, la rândul ei, spre exemplu, În seară de mai, o desfătare senzorială, când Auzeam zgomotul razei căzând / Pe obrajii amurgului, / Născând un întuneric la fiecare pas, încât Sângele, / pasăre rănită, / Tânjea a zbor. În plus, anamnezic, retrăind senzaţii din copilărie, poetul regăseşte rădăcinile stărilor de spirit ale prezentului: Un copil sunt / Şi-mi ascut săgeţile ce trec prin mine, pregătindu-se pentru mai târziu, când conştientizează că un cerc e drumul şi că toţi se află În cercul care se strânge.

Resemnat, fără a fi fatalist, asemenea ciobanului mioritic, deşi observă Păcatul pus pe umeri – / o veşnicie, vorbind în numele său şi al semenilor – persoana I singular, a pronumelui şi a verbului, alternează cu cu persoana I plural –, poetul îşi recunoaşte vina sau doar gestul, fără a avea neapărat statut de culpă, de a-şi sprijini soarta, în acţiunea ei limitativă pentru condiţia umană: Nu vă pierdeţi cu firea: / Singuri construim cercuri, /Singuri ziduri. O consolare, pentru toate neîmplinirile omului, poate fi, în context, constatarea – nu debusolantă, dimpotrivă, încurajatoare – că, până şi în Olimp, nici măcar zeii nu le pot cuprinde pe toate, fiindcă, în poezia lui Ion Prăjiştenu, chiar şi tristeţea – când apare – nu este deloc devastatoare, eul poetic părând doar a o consemna, cu toate că o generează aceleaşi circumstanţe care pe alţii, pe simbolişti, de pildă, îi copleşeau: parcul, noaptea, felinarul atins de rugină etc.

Flash-uri din paradisul pierdut (toneta cu îngheţată trecând pe la poarta casei părinteşti; viaţa noastră /Trecută; Sania trasă de doi cai /Cu stea în frunte; emoţiile aşteptării în parcul cu magnolii; momentele pline de vrajă, când Mama îmi mângâia fruntea /Şi fulgii-mi sărutau lumina ochilor,) senzaţii (Treceam peste vise /Şi mi-am lăsat inima să se zbenguie, nevoia de a se confesa, uneori prozaică (am şi o oarecare neîncredere / când zâmbesc în stânga / în dreapta, toate constituie chintesenţa vieţuirii acceptate în totalitate, de vreme ce Mă supun cercului / şi semnez cu speranţa / unei priviri furişate / dincolo de gard.

Ultimele versuri din volum (... Niciodată alături / umbra altuia /lângă umărul / umbrei tale) sunt încă o dovadă că eul nu se dezminte, înţelegând blestemul neputinţei de a ieşi din cerc, de a râmâne doar cu sine, Amândoi în aceeaşi / Cămaşă de forţă; / Aceeaşi încăpere rotundă / Cu ferestre zăbrelite...

Poezia lui Ion Prăjişteanu, din acest volum, izvorâtă din blândeţea cu care poetul contemplă lumea – deşi ar putea să fie doar ca o groapă / de var nestins / în care, de-arunci /un strop de apă, s-aprinde ... –, îmbinând rafinamentul cu demnitatea asumării condiţiei fragile a omului, fără a fi elegiacă, reliefează, aşadar, eterna dramă a singurătăţii, venind din neputinţa de a străpunge cercul, din blestemul de a rămâne prizonierul cercului, ca o jertfă perpetuă, care nu vizează însă neapărat mântuirea, cu toate că, eul liric, la un moment dat, clamează: aş vrea / un alt veac.

q

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

5

poesis

Luminiţa Amarie Biografie de început de drum Am douăzeci şi şapte de ani Şi nu ştiu unde este Sufletul meu Am timpul în stânga pieptului Crini înmuguresc inima mea Port liniştea unui lac negru Adormit în inima munţilor Dar nu ştiu niciodată De ce se zbate din senin Pentru un cer întunecat de aripi Port ochii unui prunc nenăscut Părul meu e aurul care străluce In pielea mamei apelor Trupul meu e din pământ Frământat de palmele Vântului cuvântului Dar niciodată nu am ştiut De ce o frică mă îmbracă Şi când mă dăruiesc Îndeplinesc blesteme Aş fi putut iubi Am douăzeci şi şapte de ani Şi nu ştiu unde este sufletul meu Sufletul meu care Iubeşte pe cineva necunoscut De mine Am toate scările lumii Sub tălpile de deasupra abisului Şi nimeni nu mă poate atinge Am o inimă de fum Şi nimeni nu mă poate cuprinde Am un suflet undeva Pe un tărâm îndepărtat Şi nimeni, aici, nu poate lua locul lui

Răzbate strigătul

Sunt întregul meu Am douăzeci şi şapte de ani Şi nu am iubit niciodată mai mult Decât cu cuvântul, cu faptul sau cu gândul Căci sufletul meu nu mai este al meu Căci sufletul meu nu mă poate purta

Sunt cel mai singur om de pe pământ Mi se spune lumină când tenebrele nopţii Cutreieră imperiul de mătase în care sunt chiar Maica fiicei care se va naşte din zăpadă Mâinile mele tremură îmbrăţişate de flori Se deschide o fereastră din pieptul meu înrourat lata...

O pasăre a dorului se înalţă...!

Astăzi sunt frumoasa fiică a Tatălui Trupul meu cu perle albe este acoperit Sunt cel mai frumos om de pe pământ Ochii mei piatră verde poartă în loc de culoare Plâng din bucurie, plâng cu o tristeţe care îmblânzeşte Gerul de aur al vitraliilor lumii Cu iarbă şi cu flori de nuc deopotrivă e înmiresmat trupul meu Pe braţele mele cântă prigorii Pe umerii mei odihnă găsesc îngerii Sunt cel mai puternic om de sub pământ Trupul meu este un arbore cu sângele în floare Sunt cântecul care ţâşneşte din crăpătura cerului Anotimpul meu este târziul pruncului care îmi sărută mâna Apoi, în năframă de grâu adoarme eternitatea Se întoarce în vintrele meu care al pământului este Sunt cea mai credincioasă creatură cu inimă Gura mea de iasomie şi măceşe Sărută icoana celor vii apoi fruntea omului In tăcere mă nasc în fiecare zi Sunt, Doamne, cel mai mare blestem al apelor negre Doar cu o atingere totul în urma mea prinde viaţă Nuferi din spini, crini din noroi, fluturi din vipere Iubire aduc unde nimeni nu crede în dreptate Sunt cel mai veşnic om de pe pământ Cerul e singura mea scăpare

Am toate iernile pe trup Şi nu mă poate înmuguri decât lumina Celui dus Dar nimeni nu mă poate iubi.

în fiecare zi îmi privesc sufletul înălţându-se Aprind o lumânare în numele anilor care vor veni Sunt cel mai singur om de pe pământ De aceea cunosc durerea fericirii de-a iubi.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 4 - 2014

poesis

Codruţ Radi Cumpănare Îmi trag cuvintele spre gând c-atâta trudă-i în vorbire să nu mă mai aud strigând ce mi-a rămas ademenire, De-ajuns tăcerilor c-astup în mine totul fost ecou mă doare marginii pe trup doar umbra tremurând din nou, Mi-e vină nopţii ce-n auz printre temeri a rosturi rupte mai semăn celorlalţi difuz şi-i las de veghe să se-nfrupte.

Necovărşit Mă rup viselor de trup s-ajung sinelui mai sus sorii când din nou erup să fiu celălalt ce nu-s, Sting cuvintele-ntr-o rugă altfel să nu le mai strig c-am ajuns tăcerii slugă tainelor ce-mi ţin de frig, Rabd durerii-nchis în ea ce-mprejur clocot pe urmă să scot gândul din prăsea alt prezent când nu se-ncurmă.

Descoperime Am adunat din mers de-o viaţă ce-am tras-o vremii dinainte când iarna nu se mai dezgheaţă ori vara curge prea fierbinte, Atâtea lumi am luat la rând să nu mai ştiu care-s dureri tot ridicându-mă căzând spre mâinele fără de ieri,

În mine singur c-am rămas când alţii dimprejur s-au dus să nu-mi găsesc aici popas cu gândul că-s acolo sus.

Ne..memoriam M-aţi dat uitării pe nimic şi nopţii cu zile cu tot din groapă nu mă mai ridic timpu-ncurcat să îl socot, Plezneşte moartea-n jur de ger şi crucea însăşi pe mormânt ce n-am avut să nu mai cer nici să rămân cel ce cuvânt, Ori care-şi poartă trupul viu necurmei lui de eremit alt eu ce veşnic pot să fiu că cel ce-am fost l-aţi nimenit.

Secvenţiale Cetatea-i scursă de ruine şi-a strâns trecutul într-un nod în dreptul porţii fără pod să nu mai ies nici eu din mine, Că n-am avut de viaţă rod ori patimă ce m-ar reţine să rup tăcerilor destine şi peste timp să le înnod, Sorocul ploii când revine şi-mi spală chipul tras în glod.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

7

poesis

Ioana Geacăr oase de zăpadă lumina îmbrăţişează şi părăseşte trece mai departe mereu mai departe mesteacăn blând vrăbiil încă nu-s mort fiind să te-nalţi printr-un poem ca prin copcă după o gură de aer

legate de sfori noaptea hârtiile se ridică galbene ca norii din faţa lunii &&& umbra mi se întoarce în trup şi se revarsă-năuntru

&&&

&&&

m-am ţinut după un motan alb cu negru (semăna cu pet-al-nostru) si el se ţinea după o fetiţă care se-ntorcea din când în când si-i zicea : hai martinică hai măi martinică

din stânga porneşte-n sus cu nervuri arse de lumină pe nervuri scorojită spre mijloc cum te apleci când te doare burta cea din mijloc mai aspră teşită cea din dreapta o acoperă ca o foaie de varză trecută prin grafia unui penel nervura primordială o trage puţin sălbatic iar dedesubt un mic petic un lujer coboară spiralat răsucit şi un mic ochi acolo departe dedesubt unde începe totul

&&& dimineaţă un zar lângă pat cu şase puncte albe pe negru

încercare de trecere

&&& în blocul galben la parter la fereastra galbenă cu jaluzele galbene iese o femeie în galben şi eu nu sunt pregătită pentru poza asta &&& număram imaginile îngălbenite-n câmpie care se tot dezlipeau de geam să fii cuminte tată proiecţia unui om pe un geam înalt cu multă lumină pe altul un obiect tremurând în crepuscul sertare multe cu câte un obiect - n-ai voie să alegi decât unul nu trebuie să greşeşti să fii cuminte tată sus de tot la ultima mutare cutia roşie te înalţi pe vârfuri &&& aş ocupa oraşul cu un poem să strângă oamenii în jurul meu în mari cercuri concentrice &&&

&&& m-am trezit din vis cu gura plină de pământ vâscos stau la fereastră văd cum moare planeta levitez cu o aură vineţie împrejur întotdeauna ceilalţi sunt reci vrei un suflet călduros ca al tău ţi-e dor de tine însuţi din degetul mare şi arătător fac un cerc şi te privesc peste toate se amestecă albastrul cerului şi verdele şi albul până ajung să te vâr în cercul meu în ghemorocul de hârtie de pe masă stă chircit ultimul meu poem

vând poeme scrise pe zmee

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

o să găsim nişte trupuri uitate pe ţărm eu o să intru aşa repede încât n-o să ştiu ce culoare au ochii mei o să-mblânzesc trupul o să ne-mprietenim o să ne-nţelegem unul cu altul să ne desfacem unul câte unul solzii care oricum cresc aşa repede la loc apoi o să mă uit în jur să-mi iau lumea-n primire alături pe trupul făcut din nisip şi apă lumina îl crapă

NO. 4 - 2014

poesis

Andreea Solomon tranzitiv acolo unde ghinionul are şapte ani de oglinzi când treci prin faţa pisicilor negre şi fata provincială se mută de la bucureşti-napoi la rude şi respiraţia păpădiei suflă mai tare decât orice alizee unde dacă plângi deasupra mormintelor răsare mână tatălui tău şi te simţi liber ca un evreu în braţele papei şi creioanele colorate desenează copii pe trotuar de 1 iunie şi florile se uită pe ascuns la filme cu albine care fecundează alte flori îmi smulg câte un deget de fiecare dată când nu vii cu inelul

nihil să-mi vorbeşti despre ceva al nostru mă voi gândi la ultima noapte când scaunul electric se activează doar în timpul furtunilor cu nume de femeie îmi vei spune că greşesc eu eu eu nu va fi niciodată suficient în lipsa plânsului să urmez zâna aceea răutăcioasă să-mi mutilez cuvintele cu linişte să-mi vorbeşti despre ceva căci mă tem să cred că este al nostru

nihil: sinnlos&sinnlehr mă vei face să spun că am ales în mod deliberat să fac parte din scrisorile astea netrimise să le citesc cu ochii-nchişi când tu te plimbi dintr-o parte-n alta doar pentru a nu sta în preajma ferestrelor mă vei face să jur că nu voi deschide alte cărţi în absenţa ta să-i uit pe toţi să scriu de jos în sus să nu mă uit în spate şi atunci vom pica-n genunchi & ne vom apropria până când mâna mea dreaptă va deveni mâna ta stângă

nihil: vedilo cu fiecare maşină care trece mă-mpart în patru roţi şi fiecare roată se-mparte de-atâtea ori până când mă-ntind pe toată strada strângând din buze strigând din mâini trupul meu e-un sistem de linii

pe care le trasezi întrerupt şi la fiecare capăt te opreşti pentru a săruta locul unde am uitat să sculptez sau mi-a picat un braţ locul în care nu mai aud ce spui când Isadora dansează pe o pianină stricată trupul meu nu-i din marmura cea mai neatinsă decât atunci când noaptea schimbă oraşu-n linii continue

re/vers scoate ochiul pisicii negre atunci când vrei ca totul să se termine cu faţa la pereţi deznoadă-mi părul din cărţile de camus ca şi cum nu ne-am fi cunoscut oricum ai arunca moneda dorinţa se va afla întotdeauna în opusul alegerii chiar şi acum dezgropi simultan cu semnele de întrebare-n doliu răspunsuri nihiliste

#katia (blindate) coboară din maşină şi urcă-te din nou cheile-n contact se pleacă fără tine acolo unde katia dansează mazurka cu ochii-nchişi te vrea dansează te vrea privire de dobitoc prins în lanţ mediocrumediocrumediocru katiusha nu-i pentru armată damă bine te rulează-n foiţe cumpărate din petrom scrum stradal şi picioare descălţate nu-i joint e dunhill şi duhneşti tot a prostie katiusha sărută doar în colţul gurii de-asta toţi se-ndrăgostesc de fusta roşie când îi părăseşte

#tania la ora asta-n moscova se pierd toate ceasurile iar tania aplică reduceri la somnifere pentru clienţii care încep cu litera i îi miercuri & calendarul pică din cui-n coşul de gunoi copiii rămân doar pentru mame, dar tania-ntinde covoare pe garduri electrice igor se joacă în cranii sparte al doilea război mondial lasă cele mai simpatice cadouri de crăciun igor ia capul lu taică-su & tania face curat pe stradă miercuri moscova şi-a găsit timp în ghettoul tanislav

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

9

poesis

Geo Bogza «…Puţini poeţi contemporani posedă ca el ştiinţa de a transfigura în vers cea mai obişnuită proză. Geo Bogza e poet chiar şi în articolul de jurnal fiindcă al gândeşte de fapt ca un poet, nu numai supunând orice materie unei adânci inspiraţii muzicale, dar privind mereu în jur cu ingenuitate şi uimire.

Poetul mare e egocentric fiindcă se aşează pe sine în centrul lumii…» (Nicolae Manolescu) «Geo Bogza, dacă nu e primul poet care să-şi fi manifestat neîncrederea, face parte dintre cei ce, cu o pasiune aproape de paroxism, au pus întrebări primejdioase… Geo Bogza crede că există un fond originar, primar al trăirii, pe care literatura îl trădează în nenumărate chipuri – singurul care contează într-o definiţie a actului creator.» (Ion Pop) «Având în vedere că pe maestrul Bogza l-am tradus personal la noi, în limba sârbă, chiar trei volume, şi pot să vă spun că, astăzi, poezia lui suprarealistă este de fapt europeană şi mondială.Unele din scrieri - Jurnal de sex - nici nu au mai fost traduse, cum ar merita, nici aici în România, după cel de-al doilea război mondial nu au mai fost retipărite, în afară de o bună parte, care a apărut într-o carte de interviuri cu maestrul Bogza.»

(Adam Pulojic)

Antiromantică A fost o vreme când aş fi ucis un înger în fiecare seară Stârpeam pe atunci orice buruiană a sentimentalismului Umblam ras în cap ca un antidot romantismului Iar pe Rimbaud nu-l mai lăsam de la subsuoară.

Pentru a da trandafirilor virtuţi de cucută, am fost de Acord Să-i udăm cu sângele acelui iconoclast scarabeu Spânzurat la catarg în numele regelui şi al lui Dumnezeu În faţa întregului echipaj pentru rebeliune la bord.

V Fecioară galbenă, cu surâsul ca o autopsie, ca o floare de vitriol a neurasteniei, fecioară galbenă, rudă cu autopsiile şi cu florile de vitriol ale neurasteniei, aşa cum fiece silabă a acestui cântec e rudă cu visul deznădăjduit al adolescenţei mele.

Fecioară galbenă, rudă cu visul de dragoste al adolescenţei mele, aşa cum nălucirile fumătorilor de opium sunt rudă cu desfrâul vegetaţiei tropicale, şi leşurile părăsite în pustiu cu amintirea imperiilor dispărute.

Tu mergeai alături de mine, în întuneric şi mi se părea că te aud cântând, încet de tot, mai mult pentru gândurile tale.

Era o seară de februarie, un fantastic început de poveste, Ioana Maria, şi floarea pe care o ţineai în mână era roşie.

Noaptea tragică E ora când Romeo se despărţea de Julieta «Privighetoarea fu, nu ciocârlia...»

Dar noi nu auzim privighetori, nici ciocârlii, Ci paşii celor ce-ţi vor împuşca fratele în zorii zilei Iar soarele se pregăteşte să răsară: Atroce răsărit, înfricoşătoare dimineaţă; Nu auzim privighetoarea, nici ciocârlia, Ci numai tropot de cizme pe caldarâm.

Ce mare e groaza din ochii tăi!

Ce mută deznădejdea din privirile mele!

«O, de ce nu sunt eu băiat, de ce nu sunt eu băiat...»

Te tângui Despletindu-ţi părul şi lipindu-ţi de mine sânii de fată.

Iar gurile noastre îşi trec una în alta un ocean de amărăciune.

Ce noapte de dragoste, când şi aripile îngerilor s-au prefăcut În cenuşă!

Nu auzim privighetori, nici ciocârlii, Ci paşii absurdului şi ai monstruozităţii.

Murim! Odată cu cei puşi la zid murim!

Cum îmi bate ceasul Dacă îl ascult cu urechea dreaptă Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

II Ioana Maria, era o seară de februarie, când ţi-am spus: «Hai să ne plimbăm pe străzi», şi ţi-am dat o floare.

Aşa a început,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

oraşul în seara aceea era scufundat în întuneric, oameni fără chip treceau pe lângă noi, se pregătea o mare călătorie, şi noi aveam să fim luaţi şi duşi departe, fără să ştim.

NO. 4 - 2014

Dacă îl arunc în neant Şi îl ascult cu memoria morţilor Dau înapoi cu trei regnuri Şi devin Cuvânt.

arte vizuale

Dan platon La vernisajul retrospectivei Dan Platon, de joi 3 aprilie, sculptorul Alfred Dumitriu a povestit cum lucra pictorul şi senzaţia sa că, atunci cînd fuma, părea de-a dreptul înconjurat de aburul Duhului. Mi-a atras atenţia această amintire încercînd să înţeleg unitatea expoziţiei, ce nu părea o simplă expunere de tablouri, ci dezvăluia o sintaxă anume. Un sens unitar, crescînd cu dificultate, pe măsură ce întrezăreai legături inaparente între două-trei teme fundamentale. Pictură abstractă, sigur, dar nu simbolică, pictură ce se cere nu numai privită ci mai ales primită. Uneori e mai greu să primeşti decît să oferi. Necesită, adică, o stare de calmă deschidere către solaritatea ei obsedantă.

Două mi s-au părut deci metaforele recurente ale expoziţiei: soarele şi orizontala. Aproape că nu există tablou în care o tuşă orizontală extrem de fermă să nu sublinieze la un moment dat o separare de planuri. Şi atunci mi-am dat seama că expoziţia trebuie „citită” într-un anume sens. Pentru a privi soarele în faţă îţi trebuie pregătire… Punctul de pornire se cuvine să fie desigur cele două variante de Dealuri, imagine emblemă fericit aleasă şi pentru afişul expoziţiei şi pentru albumul somptuos, pe care pictorul îl merita cu prisosinţă. Ele sunt de o simplitate ascetică, aproape copilărească, o curbă, o semi-elipsă ori hiperbolă, conturată printr-o linie dublă, deschisă la culoare, şi care separă cele două planuri de culoare uniformă. Esenţializare şi nelinişte, pentru că în pîntecul plat (nicio intenţie de perspectivă, dimpotrivă) al dealurilor se află „ceva”, într-una dintre variante doar un alt dreptunghi conţinut, de altă culoare, în cealaltă acest alt spaţiu este populat de semne tainice. E smerenie şi bucurie în această simplitate. Nu sunt deloc specialist în arte plastice, de aceea îmi îngădui o lectură „narativă”, sintactică, a tablourilor a cărei cheie, mărturisesc, tocmai aceste dealuri miau oferit-o. M-a dus gîndul la Spaţiul Mioritic blagian, mai ales după ce am văzut misterioasa Mioriţă, aflată la limita figurativului şi intrigînd prin „norul alb” cumulus („nor de vreme bună” se spune) acompaniind o abia schiţată, filiformă, siluetă feminină, tot în alb, cu părul lung, negru, şi care este literalmente tăiată de orizontala tot albă a orizontului, forţînd pentru o clipă iluzia unei reflectări a siluetei într-o apă sau în aerul încins al verii („tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur” îţi sună imediat refrenul barbian, cu care toată această pictură hermetică în genere îmi pare a avea ascunse rezonanţe). Să nu rîdeţi, dar cealaltă siluetă, învolburare albă, mi-a evocat acel simpatic duh eliberat din lampă în animaţia poveştii lui Alladin de Disney.

O a doua orizontală albă, mult mai scurtă, pare a fi pămîntul pe care se sprijină imaginea femeii, dar din care se şi ridică conturul fumegos a ceea ce ar putea fi ciobănaşul sprijinit în bîtă. Cele şase planuri strict geometrice, perfect dreptunghiulare (în multe tablouri compoziţia aminteşte de cea a „cîmpurilor” din heraldică) în care este împărţit tabloul contrastează cu fluiditatea masivă, liniştit-imperativă a Formei albe, după cum intersecţia cruciformă în care apare silueta feminină spune ea însăşi o poveste. De-a dreptul straniu, este aici tocmai soarele, lait-motivul circular al atîtor altor pînze.

Aici apare ceva pictat la modul naiv, copilăresc, dar avînd în aspectul lui tentacular, invadator, neliniştit, ceva ameninţător, tocmai intrînd în contrapunct cu staticul contemplativ al celor două siluete aburoase.

Avem deci plaiul, apoi orizontul (căci ce altceva ar putea fi această obsesivă separare a josului de înalt?) şi avem Soarele.

Prezent în toată intensitatea lui, privit direct în ochi, ca să zic aşa. Forme elementare: linie şi cerc, intensitate a culorii şi a căldurii. Abia acum am înţeles metafora această obsedantă (termenul aparţine teoriei literare dar cred că pot fi iertat dacă îl translatez şi aici, poeticitatea acestei picturi îl justifică) a liniei orizontului care ne trimite la alt concept cheie blagian: cenzura transcendentă. Concept gnoseologic, trimiţînd la puterea omului şi la taina finală dinaintea căreia aceasta trebuie să se oprească. Spaţiul mioritic este tocmai blînda acceptare a acestei limite, spune filosofia blagiană. De aceea Soarele coboară, sofianic, nu privirea se ridică. Cele două figuri din Mioriţa privesc spre „pămînt”. Cerul aproape că nu joacă nici un rol în această pictură. El este un interzis. De aceea soarele este adus aproape, îţi explodează în ochi, o bucurie pustiitoare, un dezmăţ de culoare. Pe cît de strictă este geometria rectangulară, apollinică, pe atît de dionisiacă este această focalizare pe pata galbenă a unui Luminător care nu luminează nimic. Solaritate tragică. Da, liniile sunt cenzuri, ele despart fără să unească! Pe cît de blîndă este curbura dealurilor, pe atît de intensă este lumina care scaldă „plaiul”. Nimic folcloric, ilustrativ în toate astea, ci o comunicare subterană cu „amprentele” (cum se numeşte poate singurul tablou cu adevărat abstract de pe simeze) discrete ale lumii. Sunt, fireşte, şi indicii verticale, dar, nu ştiu de ce, ele nu mi-au atras în aceeaşi măsură atenţia, mi-au părut doar necesare elemente de echilibru compoziţional. Într-una dintre Solare, roata galbenă stă practic pe orizontala dintr-o cruce, precum un cap de crucificat.

Povestind plaiul şi „limita care nu limitează” (Noica), cuvintele încearcă o imposibilă traducere. Conceptul nu are culoare, după cum culoarea nu are concept. Dar peste ambele pluteşte în deplina sa libertate aripa duhului. Fumul. Claritatea acestor pînze şochează retina, fundalul mereu neutru, panourile dreptunghiulare în ton sumbru închid spaţiul, formează ele însele o limită: numai pînă aici se poate vedea!

De aici încolo îţi trebuie un alt organ, tocmai cel rîvnit de poet spre a înfrînge discontinuitatea fundamentală a Lumii, organul fără nume din a 10-a Elegie Nichitiană: „Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,/nu există ochi pentru ce vine;/vine mirosul, apoi linişte,/nu există nări pentru ce vine;/apoi gustul, vibraţia umedă,/apoi iarăşi lipsă, / apoi timpanele pentru leneşele /mişcări de elipsă;/apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare /pe o ondulă întinsă, / iarnă îngheţată-a mişcărilor / mereu cu suprafaţa ninsă”. Avem aici, la modul poetic, tot alfabetul grafic al Dealurilor şi frîngerilor orizontale ale lui Dan Platon. De aceea, pentru încheiere, tot Poetul grăieşte din perspectiva Omului Fantă: „Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalţi/alţii pe ceilalţi,/ceilalţi pe ceilalţi./Nu se ştie cine îl vede pe cine.//Nu e loc pentru semne,/pentru direcţii,/Totul e lipit de tot.//Omul fantă vine din afară,/el vine de dincolo/şi încă mai departe de dincolo./Odată venit,/nu se mai ştie cine-a venit/şi cine într-adevăr e de dincolo/şi încă mai departe de dincolo/este.//Totul e lipit de tot;/pîntecul de pîntec,/respiraţia de respiraţie,/retina de retină.”.

Pentru că ne-a permis să ne simţim „de mai departe de dincolo” i se cuvine recunoştinţă pictorului Dan Platon.

Christian Crăciun

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

11

arist

Dan Platon

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 4 - 2014

arist

Dan Platon

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

13

poesis

Marian Hotca

în cronosul ce scurmă cu copita necruţătoare în mine.

Viaţă cosmică Flori răsărite pe dune de gânduri le culeg şi le pun pe aripi frânte de libelule, le dau drumul să zboare în mlaştini izvorâte din lacrimile pietrelor adormite-n visarea celestă.

Goluri şi iar goluri, unele mai pline, altele mai goale, se-ntind aici şi acolo, încât cred că secundele timpului primordial sunt flăcari ce-mi ard ochii să nu mai pot găsi în haosul nopţii dulcea visare a vieţii cosmice.

Iluzia vieţii De ce mi-au crescut aripi de cenuşă până la soarele muririi?

Au! viaţa lumii se îneacă în abisul nocturn al stelelor ce caută în corola de iluzii mişcarea timpului etern.

Flăcările de speranţă le sting, suflând vântul tăcerii... şi deodată ochiul necunoaşterii începe să ordoneze lumina stelelor în raze suave de întuneric.

De ce mai aud şi tăcerea cum bate cu mâna cronosului în uşa verticalităţii?

Poate că răspunsul acesta e inexact, dar tăcerea parcă visează sforăind în orologiul vechi ce şade pe peretele prigonit de cuiul inexistenţei noastre.

Vârsta de humă a senectuţii Mâinile mele sunt istovite, vai, gura mea e surdă şi ştirbă, şi iată, parcă încep să strig, să uit de mine, să simt durerea cosmică cum m-apasă cu nefericirea oarbă, încât albastrul cristalin al cerului îl văd noian negru de humă.

Stelele-s lacrimi stinse, strivite de vise îndepărtate, apele-s învolburate, adânci, pestilenţiale, şi mă izbesc de malurile vieţii ce-apune apoi eşuez lamentabil...

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 4 - 2014

Thanatos e negru, Cernobog e de gheaţă. Şi ambii dansează apetisant de demonic cu vremea lugubră, şi-atât de vicleană.

E un vals tanatic, al senectuţii, al plângerii şi eu chem cu graiul surd gustul aromatic al Mamei Pământ... şi pe funia groasă cobor în pământ (unde-s strămoşii mei cosmici şi buni) şi mă redau lor făcându-mă oale şi ulcele.

Noapte Durerea ploii cântă doine strămoşeşti pe vatra încărcată de doruri stinghere... şi eu culeg din ţărâna apoasă a nopţii, bucăţi de stele căzute din văzduhul ce plânge cu fulgere de diamant.

Deodată, mă aprind ca un astru şi lucesc ca lumina din ochii palizi de înger.

Tac în noaptea de tăciune fumegând şi inhalez duhurile arse ale eternei singurătăţi.

Tăcere! Fanfara de frunze ucise duce jalea nopţii la groapă, iar eu ca un străin îmi înec pelinul în ploaia dulce de stele.

Apoi mă prăbuşesc în imensitatea nocturnă strălucind şi mai tare... şi cad de acolo în fiecare dimineaţă făcându-mă Om.

Ploaie cosmică Nunta stelelor negre, plină de doliu naşte iubire intensă, tăcută pe umărul ploii ce cade din norii plăpânzi.

Eu, pe fluviul dorinţei cânt focul iubirii astrale, şi-l sting mai apoi, cu dulce amor.

Nimeni nu cheamă flacăra tăcerii ce soarbe destinul senin din cosmosul gol.

Tac, tac ca o lebădă mută pe lacul de-amar şi durere ... şi-aştept nunta de stele să cadă alene-n ogor.

v

semnele imaginarului

Încântecul şi descântecul de dragoste Gherasim Rusu Togan Univers tainic, încărcat de magia cuvântului cu valenţe magice, ale cărei forţe le percepe doar descântăreaţa, prin implicarea directă în procesul descântatului le percepe în profunzimea lui.

Textul de mai jos pare desprins tocmai dintr-un asemenea concentru: „Păi cum să-ţi spun, eu am vorbele mele, eu nu le zic pe-ale altuia şi altcineva nici că mi-ar înţelege zicerea, că aşa este făcut descântecul să nu-l înţelegi dumneata, care eşti lângă mine. Vreau să zic că degeaba auzi vorba, ea numai de mine ascultă ca să plece şi să facă bine cuiva care mi-o cere! / - Dar eu te aud când descânţi! / - Mi-auzi vorbele şi nu împlinirile. Pe ele nu le vezi, făr’ dacă vreau eu! / Şi când se poate auzi? / - Păi, vezi dumneata, atunci când eu dau cu inimă alteia darul şi care să-l ducă mai departe; darul acesta mi l-a dat Dumnezeu, cu tot încântecul ce-l duc cu mine, dar încă n-a venit vremea săl împart la alţii!” (1) Discuţia de mai sus a fost înregistrată de către autor, cu ani în urmă, într-o convorbire cu una din cele mai pricepute descântătoare ale satului. Fără cea mai, mică ezitare, descântătoarea îşi mărturiseşte forţa de care dispune şi caracterul inviolabil al tainei de ea purtată. De excepţie pare să fie viziunea sa asupra cuvântului şi forţa lui magică.

Se adevereşte, în fapt şi afirmaţia lui Theofil Magus, cu referire la forţa magică a cuvântului şi rostul ce-l împlineşte în planul beneficului: „Fără incantaţii şi invocaţii, deci fără farmece, descântece şi vrăji, doftoroaia satului, şi vraciul, şamanul şi vrăjitorul, magul însuşi-ar fi lipsit de unul dintre cei mai importanţi catalizatori ai verbului magic, aşa cum este el omeneşte înţeles. Creaţia magică umană a început astfel şi tradiţia aceasta e neîntreruptă, nesfârşită” (2) Forţa „încântecului”, în expresia descântătoarei mai sus menţionată, este ordonată pentru distrugerea „făcăturii” iar incantaţia, în formă modernă, îşi valorifică propriile sale legi de ordonare curativă, cunoscute doar descântătoarei, care ştie cum şi când să-şi cheme „nălucirile”. Fiindcă numai aşa se realizează armonia celor doi factori, respectiv activizarea lor: „De la mine descântat, de la Dumnezeu bun leac!”, sună deviza acesteia.

De asemenea, obsedaţi de termenul „încântec”, cu sinonimul „încântare”, ne întrebăm dacă nu se poate stabili o intersectare cu procedurile din diversele practici liturgice.

A-i desacraliza valenţele magice, considerăm că slujba însăşi este un proces incantatoriu prelung şi tensionat, prin intermediul căruia, la o dată anume sau solicitare directă, se oficiază procesul de purificare a faptelor şi trăirilor de

spaimă şi disconfort fizic. Iar printr-o retorică specifică fiecărui act magic în parte, se apelează la forţe divinatorii.

Revenim, acelaşi drum îl urmează şi descântătoarea, dar primul se oficiază într-un templu anume, pe când exorcizările de tip descântec, ferecătură, farmec, în general actul „încântecului” îşi are legile regizorale specifice, bineînţeles, cu rost e de a solemniza momentul şi în aceiaşi măsură de a-i descoperi „câmpii activi”. Apoi curăţenia şi puritatea ritualică par de asemenea să fie condiţii comune celor două universuri, readucând astfel universul atacat în spiritul normalităţii, din cel al degringoladei în care l-a aruncat invidia, ura, întâmplarea.

Dar, pentru a da viaţă acestei incursiuni, într-un spaţiu atât de contestat şi compromis fiind de mulţimea „priceputelor” în a scoate relele din om, respectiv făcutele şi nefăcutele firii, pe talanţi de aur şi argint, desigur, să retezăm această descindere, abordând descântecul de dragoste, în ţinuta sa arhaică. Ne vom folosi de cercetările efectuate de către autor, pe plaiuri sud-transilvănene, respectiv zona sibiană a Hârtibaciului. Cu referire la acest univers, se poate spune că nici o altă categorie a incantaţiilor „desferecătoare” nu oferă o mai mare varietate imagistică, nu cuprinde mai mult fior şi de ce nu, bogăţie estetică, în asamblările verbale ce-i dau viaţă şi forţă exorcizată.

De reţinut faptul că nu se cunoaşte stare mai încărcată de dramatism pentru conştiinţa feminină din lumea satului, peste cea în care este implicată drama rătăcirii bărbatului de la casă şi copii. Gospodăria se ruinează, copiii îşi pierd rostul şi firea, vitele încep să se rărească, nevasta cade într-o disperare soră cu moartea, ; pe scurt, toate se deturnează din fiesc, încât convingerea dereglării lumii pare firească şi neprevăzută.

Desigur, cei apropiaţi, respectiv părinţi, fraţi, surori, prieteni încearcă să-l readucă pe „însemnat” în fiescul vieţii, dar uneori nici cu binele, nici cu răul, calea armoniei rămâne de ne găsit… Şi totuşi, descântecul, precum rugăciunea, în acest moment al degringoladei fizice şi sufleteşti ce bântuie casa din rosturile ei fireşti, se manifestă ca o stare gravă şi salvatoare, respectiv considerată drept o ultimă procedură cu rost recuperator.

Urmează să urmărim deci „stenograma” unui asemenea descântec cu rostul întoarcerii bărbatului rătăcit, aşa cum i-a fost relatat de către mama sa cu ani în urmă. Menţionăm însă că practica în sine a fost desfăşurată de către Ana Bela, cunoscută în sat pentru practicile magice pe care le desfăşura în casa bătrânească din curtea casei noastre părinteşti, fiindu-ne mătuşă.

Mamei i-au fost destăinuite dar dânsa nu le-a practicat niciodată, dăruindu-le fiului, cu rost de a le face publice.

Momentul în care s-a înscenat descântecul : seara, după apusul soarelui, iar obiectele cu care se lucrează sunt de asemeni diverse, precum şi procedurile. Peste apa din oala de pământ, aşezată pe cămaşa bărbatului, după ce sau stins nouă cărbuni, victima, nevasta părăsită, îşi întinde

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

15

semnele imaginarului

mâna, la îndemnul descântăreţei: „-Pune mâna de stânga, aşa , ca să meargă la inimă!”

Apoi motivaţia: „Că, uite, s-arată în umbră de plop o surată de a ta, să-l înceluiască cu ochii şi sufletul”. Asistăm la un întreg spectacol. Preambulul a fost rostit, urmează actul propriu-zis: „Ptiu, ochioaso! / Să se desfacă, / De făcătură,/ De urâtură!”

Se aude rostită într-o solemnitate încărcată de taină voinţa descântătoarei. Urmează apoi înşiruirea forţelor magice, invocate în magia desfacerii: „Măr frumos, / măr găunos, / drum cu praf, / drum dentors, / că se cerne / şi se-aşterne / umbra lui, / pe unde nu-i! / Ochi de vântoase, / neostoase, / nesetoase, / De-s adunaţi / Să-i dezlegaţi! / Nuieluşe de alun, / Sâmbure de prun, / Apă de fântână, / Ce-l tot duce / Şi-l tot mână?”

Urmează invocarea directă a agentului dezbinator: „Arată-te, ochioaso, / Duso şi ne-ntoarso, / Sloboade-l, / Întoarce-l, / Lasă-i mâinile, / Nu-i goli fântânile, / Lasă-i ochii, / Ce-l apropii, / Fugi de el, / Are inel, / Nu-l mai frânge, / Nu-l mai strânge, / Că-i acrit, / Că-i nărăvit, / Rău la suflet / Şi sucit!”

Dar tensiunea actului magic nu-i încheiată încă. Doar o primă lumină: „S-arată copilo s-arată!… / Făcătură ca i-a făcut o ochioasă, / apă din căuşul palmei că i-a dat / şi nebunul şia vânturat drumurile / şi o caută!”

Imaginea bărbatului victimă apare în următoarea alegorie poetică, fiind absolut necesară pentru amplificare tensiunii situaţiei: „Uite, călăreţ pe cal pintenat bate / la poartă ruginită / şi se şterge ruina / şi străluceşte fereastra / din care s-arată ochi verzi şi gură zâmbăreaţă / iar calul bate din copite, / gata de plecare. / Dar l-oi întoarce eu, / De nu i-or mai plăcea niciodată ochioasele!”

Dar oare acest descântec nu-i şi de blestem, nu-i şi de ursire? Dovadă: „Ptiu, ochioasă, / de griji roasă, / griji pustii, / de ele fii

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 4 - 2014

/ bătută, / durută! / Ochii de ţi-s făcătură / Să te prindă urâtură, / Desfacă-se ferecătură! / Gându-i toarce, / Şi-l întoarce, / Uite-i glasul / Piară-i pasul / Uite-i locul, / Aducă-l norocul!” Şi astfel s-a pus în mişcare un întreg univers: „Să-i despartă, / rupă-se nodul legăturii, / la cap de pod să-şi lase gândurile, / şi-n noapte să-i bată luna / iar el săşi adune în braţe nevasta! / primiţi şi legaţi, / văzutelor şi nevăzutelor, / bunătatea cu bunătatea / şi răutatea să se ducă pustiului! / Iar tu, nevastă oropsită, ia apa aiasta / şi trei picături varsă-n apa ce el o va bea, / să i e potolească setea de ea / şi pune-i praf de susai sălbatic în mâncare, / să rămână flămândă de tine / şi-n căptuşeala hainei coasei capete de aţă / să ţi-l legi de tine pentru vecii vecilor!”

Iar după o pauză, descântătoarea îşi adună pentru sine gândurile: „Şi cu asta s-o împlini descântătura, dacă nu mi-i uita ca atâtea altele, la care le-am adus binele!”

După cum se poate uşor observa, descântătoarea poet pare să fie avut o capacitate de invenţie excepţională, dovadă că descântecul dintr-o asemenea categorie s-a bucurat de o aderenţă incontestabilă la fete şi femei tinere.

Mai mult, puterea de expresie a unor asemenea formule s-a îmbogăţit mereu, expresiile tip fiind foarte variate.

Reproducem, ca adaos, câteva frumuseţi: „Lună şi luciri de stele / adunate-ntr-ale mele, / cu bici de foc să-l bată, / pustietăţile / şi străinătăţile!”

Sau: „Apă bună, măgenea, / tu mă face frumuşea, / el la mine să vină, / pe noapte de tăciune / şi pe lună plină!” (3) Desigur că viaţa însăşi durează în această lume prin reprezentări arhaice, precreştine şi mai târziu continuate, dar în multe din faţetele ce le oferă, cu jocul contrariilor mereu active: viaţă - moarte, bine – rău, boală – sănătate ş.a., în zilele noastre au intervenit deformările, provocate de intervenţii complet străine de fondul nostru arhaic.

Dar despre acest fenomen, vom reveni altădată!

fragmentarium

Glose borgesiene Theodor Codreanu Scriitorii mari sunt rarisimi, întrucât ei dau viaţă lungă imitatorilor. Aceştia supravieţuiesc m maeştrilor intre 50 şi 100 de ani. Ultimul val de imitatori îl formează postmoderniştii. Ei se nutresc, bunăoară, şi azi din Borges şi din alţi câţiva, fiindu-le amuzantă credinţa că au înnoit radical literatura, încât cei ce nu se hrănesc din aceleaşi imitaţii nu au, pentru dânşii, nici un fel de valoare. Un asemenea homuncul găsea, recent, în România literară, versurile lui Grigore Vieru ca fiind „idioate” din grava pricină că poetul din Chişinău refuză condiţia de imitator textualist. Te întrebi, de fapt, unde e idioţenia?! * Epigoni au această calitate remarcabilă, anume că nu-i înţeleg pe maeştri veneraţi. * Postmoderniştii îl venerează pe Borges, dar n-au observat că acesta e căutător de permanenţe în lucruri efemere. Ei se mulţumesc să vadă în efemer doar efemerul, în eros doar mizerie porno, în Eminescu doar părul de pe corp. * Cel atent va distinge ritmurile tangoului argentinian în literatura lui Borges. Iată ce nu pot imita postmoderniştii la Borges. * „Alcătuirea cărţii vaste este o nesăbuinţă obositoare şi aducătoare de sărăcie; să întinzi pe cinci sute de pagini o idee a cărei perfectă expunere orală încape în câteva cuvinte.” Asta e credinţa tonică a lui Borges. Şi totuşi, el a scris mai mult decât s-ar fi cuvenit. * Planeta Tlön este imaginarul pur. Borges pretinde că acolo spaţiul e doar timp: „nu concep ca spaţiul să dureze în timp”. Doar inconsistenţa imaginii din oglindă, singura productivă. De unde şi asocierea capitală dintre copulaţie şi oglindă: Copulation and mirrors are abominable. Adică: „Oglinzile şi paternitatea sunt abominabile pentru că îl multiplică (universul, n.n.) şi îl divulgă.” * Nu e greu deloc să cazi în capcanele întinse de Borges.

Principalul e să-i supravieţuieşti! * Ca să câştigi la loterie, nu-i nevoie să cumperi decât un singur bilet, de vreme ce toate celelalte sunt necâştigătoare. * Constat că ficţiunea este cea mai perimabilă dintr-o operă literară, deşi putem crede contrariul. *

E de bănuit că Borges ştia cât de prolix este în concentratele sale povestiri. Vizualitatea interioară, grefată pe şubrezenia vederii, l-a condamnat multiplicării labirintice de oglinzi, din care s-a iluzionat că stăpâneşte timpul. Interesant e că, pe dânsul, descompunerea speculară nu l-a impus în umbrele negativului stilistic. A rămas în euforia (apolinică a) spaţialităţii. * Universul este o carte totală. E mitul personal borgesian, deşi preluat din Mallarmé. Inutilitatea Bibliotecii se consumă în imposibilitatea de a dispărea, chiar dacă omul, într-o zi, nu va mai exista. Da, numai că Biblioteca aceasta e condamnată să nască oameni din nimic, fiindcă e plină de arheii lui Eminescu, ascunşi în cele 25 sau 27 de semne. * Cu Borges, Biblioteca atinge apogeul. Postmodernitatea s-a dovedit a fi groparul lui Borges, dar postmoderniştii l-au cinstit ca pe unul de-al lor. Ironie cruntă, căci postmodernitatea a adus sfârşitul “galaxiei Gutenberg”. Biblioteca se face invizibilă, hiperconcentrându-se în cartea totală visată de Borges, ascunsă într-un hard. Şi aşa i-a devenit lui Borges binecuvântată orbirea. * Dorinţa secretă a oricărui artist este să se facă înţeles într-un grad maxim. Numai că nu-l ajută talentul şi el se preface că este ermetic. * Postomodernismul (cel căzut la starea de neoavangardă) pare să fie produsul unor lecturi greşite din Nietzsche, Heidegger, Wittgenstein Borges, Derrida şi al altora. * Paradoxul lui Borges, atribuit unui autor oriental, Ts’ui Pęn: “Ştiu că dintre toate problemele, nici una nu l-a neliniştit şi l-a preocupat mai mult decât abisala problemă a timpului. Ei bine, aceasta este unica problemă care nu apare în paginile Grădinii” (Grădina potecilor care se bifurcă). Nici nu putea să apară, fiindcă labirintul labirinturilor e spaţialitatea pură care se automultiplică la infinit în finit. Cartea borgesiană e totdeauna rotundă. O eternă reîntoarcere în care spaţiul înghite timpul, iar nu invers, ca în mitul lui Cronos. Dar, ca şi la insaţiabilul Saturn, diferenţele sunt veşnic în primejdie. Norocul lui Borges e că rămâne o proiecţie spaţială, un Narcis care a văzut totul, inclusiv pe nefericita Echo. * Aşadar, cu Borges putem trece liniştiţi (sau neliniştiţi) din aparenţele ludice ale postmodernismului în trans(a)parenţele unei mentalităţi transmoderne.

Text preluat din Revista Nouă, nr. 7 / 2004

n VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

17

arte poeice

prima lecţie a cursului de poetică (1937) Paul Valéry (1871-1945) - fragmente Istoria literaturii cercetează circumstanţele, certificate de mediul exterior, în care au fost compuse operele, în care sau manifestat şi s-au produs efectele acestora. Ea ne informează asupra autorilor, asupra vicisitudinilor vieţii şi operei lor, lucruri vizibile şi care au lăsat urme ce se pot dezvălui, coordona şi interpreta. Ea culege tradiţiile şi documentele. [...]

Dar cunoaşterea scriitorilor şi a timpului lor, studiul succesiunii fenomenelor literare nu pot decât să ne incite în a bănui ceea ce s-a putut întâmpla în intimitatea celor ce au făcut ceea ce a trebuit pentru a fi înscrişi în marea Istorie a Literelor. Dacă au obţinut acest lucru, a fost prin concursul a două condiţii pe care le putem considera mereu ca fiind independente: una este în mod obligatoriu producţia însăşi a operei; cealaltă este producerea unei anumite valori a operei prin intermediul celor ce au cunoscut, au gustat opera publicată, care i-au impus renumele şi i-au asigurat transmiterea, conservarea, viaţa ulterioară. [...]

Chiar în cursul gândirii savantului sau a artistului cel mai absorbit de cercetarea sa şi care pare cel mai retras în sfera proprie, faţă în faţă cu ceea ce este mai impersonal şi mai intim, există acel presentiment al reacţiilor exterioare care va provoca opera în formare: omul este dificilmente singur.

Această acţiune a prezenţei trebuie mereu să se presupună fără teama erorii; dar ea se compune atât de subtil cu ceilalţi factori ai operei, câteodată se deghizează atât de bine, încât este aproape imposibil să o izolezi. Ştim totuşi că adevăratul sens al unei astfel de alegeri sau al unui astfel de efort al unui creator este adesea în afara creaţiei propriu-zise, şi rezultă dintr-o îngrijorare mai mult sau mai puţin conştientă a efectului care va fi produs şi a consecinţelor asupra producătorului. Astfel, în timpul lucrului, spiritul se duce şi se întoarce fără întrerupere de la Acelaşi la Celălalt; şi modifică ceea ce produce fiinţa sa interioară, prin acea senzaţie specială a judecăţii celui treilea. Şi astfel, în reflecţiile noastre asupra unei opere, putem adopta una dintre aceste două atitudini care se exclud. Dacă dorim să procedăm cu rigoarea pe care un asemenea subiect o presupune, trebuie să ne constrângem a separa cu mare grijă cercetarea generării unei opere de studiul producerii valorii sale, adică a efectelor pe care ea le poate naşte ici-colo, în cutare sau cutare minte, într-o anumită epocă. [...]

Ceea ce opera ne prezintă atunci nu poate fi măsurat cu propriile noastre facultăţi de producere instantanee. De altminteri, anumite elemente ale lucrării, care i-au venit autorului printr-un hazard favorabil, vor fi atribuite unei virtuţi aparte a spiritului său. În acest fel, consumatorul devine producător la rândul său, mai întâi, al valorii operei;

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 4 - 2014

şi apoi, în virtutea unei aplicări imediate a principiului cauzalităţii (care nu este, în fond, decât o expresie naivă a unuia dintre modurile de producere prin spirit), devine producător al valorii fiinţei imaginare care a făcut ceea ce el admiră. [...]

Opera spiritului nu există decât în acţiune. În afara acesteia, ceea ce rămâne este doar un obiect care nu oferă vreo relaţie specială cu spiritul. Dacă transportăm o statuie pe care o admirăm într-o ţară suficient de diferită de a noastră, ea nu va fi decât o piatră nesemnificativă. Un Partenon nu ar fi decât o carieră mică de marmură. Şi atunci când textul unui poet este utilizat drept culegere de erori gramaticale sau de exemple, el încetează imediat a mai fi o operă a spiritului, întrucât această utilizare este complet străină condiţiilor generării sale şi pentru că, pe de altă parte, i se refuză valoarea de consum, care ar da un sens lucrării respective.

Un poem pe hârtie nu este decât o scriere supusă tuturor lucrurilor ce se pot face din ceva scris. Dar, printre toate posibilităţile sale, este una, şi una singură, care plasează, în sfârşit, acest text în condiţiile în care el va căpăta forţă şi formă de acţiune. Un poem este un discurs care pretinde şi care antrenează o legătură continuă între vocea care există, vocea care vine şi cea care trebuie să vină. Iar această voce trebuie să fie precum se impune şi să stârnească starea afectivă a cărei unică expresie verbală să fie textul. Scoţând vocea care trebuie, totul devine arbitrar. Poemul se transformă într-un şir de semne care nu sunt legate decât pentru a fi trasate, într-un mod material, unele după altele.

Din aceste motive, nu voi înceta să condamn practica detestabilă care constă în a abuza de operele cel bine realizate pentru a crea şi a dezvolta sentimentul poeziei la tineri, în a trata poemele drept lucruri, în a le decupa ca şi cum compoziţia nu ar fi nimic, în a suporta, dacă nu a cere ca ele să fie recitate în modul ştiut, folosite ca probe de memorie sau de ortografie; pe scurt, făcând abstracţie de esenţa acestor lucrări, de ceea ce face ca ele să fie ceea ce sunt şi nu total altele, şi de ceea ce le dă virtutea proprie şi necesitatea.

Interpretarea unui poem reprezintă poemul însuşi. În afara ei, sunt doar creaţii inexplicabile, precum acele înlănţuiri de cuvinte asamblate într-un mod bizar.

Operele spiritului, poeme sau altele, nu se referă decât la ceea ce naşte ceea ce le-a născut pe ele însele, şi la absolut nimic altceva. Fără îndoială, divergenţe se pot manifesta între interpretările poetice ale unui poem, între impresiile şi semnificaţiile sau mai degrabă între rezonanţele pe care o provoacă, la o persoană sau la alta, acţiunea lucrării. Dar iată că această remarcă banală trebuie să capete o importanţă de primă mărime: această diversitate posibilă a efectelor legitime ale unei opere este însăşi marca spiritului.

Ea corespunde de altfel pluralităţii vocilor ce s-au oferit autorului în timpul muncii sale de producere. Orice acţiune a spiritului este întotdeauna ca şi însoţită de o anumită atmosferă de nedeterminare, mai mult sau mai puţin sensibilă. Scuzaţi-mi expresia vă rog, nu am găsit alta mai bună. [...]

Uneori, ne putem imagina un anumit individ ca şi cum

arte poeice

ne-ar fi autorul unei binefaceri atât de extraordinare, şi gloria pe care i-o dăm este expresia neputinţei noastre.

Dar oricare ar fi detaliul acestor jocuri sau al acestor drame ce se petrec în producător, totul trebuie să se materializeze în opera vizibilă şi să-şi găsească prin însuşi acest fapt o determinare finală absolută. Acest final este rezultatul unei serii de modificări interioare dezordonate, care trebuie, în mod obligatoriu, să se rezolve în momentul în care mâna se mişcă, într-o comandă unică, fericit sau nu.

Or, această mână, această acţiune exterioară rezolvă neapărat, bine sau rău, starea de indeterminare despre care vorbeam. Spiritul care produce pare în altă parte, caută să imprime lucrării sale caractere total opuse faţă de al său.

Pare să fugă în operă de instabilitatea, incoerenţa, inconsecvenţa pe care le cunoaşte şi care constituie regimul cel mai frecvent. Şi astfel, el acţionează contra intervenţiilor în toate sensurile şi de orice fel, pe care trebuie să le sufere în fiecare clipă. El absoarbe varietatea infinită de incidente; el respinge orice substituire a imaginilor, a senzaţiilor, a impulsurilor şi a ideilor care traversează celelalte idei. El luptă împotriva lucrurilor pe care este obligat să le admită, să le producă sau să le emită; şi, pe scurt, contra naturii sale şi a activităţii accidentale şi instantanee. În timpul meditaţiei sale, el se învârte în jurul propriului punct de reper. Totul îi este bine, pentru a se distra. Sfântul Bernard (1) observa: „Odoratus impedit cogitationem”. (2) Chiar în mintea cea mai solidă, contradicţia este regula; consecinţa corectă este excepţia. Şi această corecţie este ea însăşi un artificiu al logicianului, artificiu care consistă, ca în cazul tuturor celor care inventează spiritul contra sinelui, în a materializa elementele gândirii, pe care el le numeşte „concepte”, sub formă de cercuri sau de domenii, în a da o durată independentă a vicisitudinilor spiritului acelor obiecte intelectuale, căci logică, la urma urmei, nu este decât o speculaţie asupra permanenţei notaţiilor.

Dar iată o circumstanţă absolut uimitoare: această dispersie, întotdeauna iminentă, este necesară şi contribuie la producerea operei aproape în aceeaşi măsură ca şi concentrarea însăşi. Spiritul operei, care luptă contra mobilităţii sale, contra îngrijorării constituţionale şi a diversităţii proprii, contra disipării sau a degradării naturale a oricărei atitudini specializate, găseşte, pe de altă parte, în însăşi această condiţie, resurse incomparabile. Instabilitatea, incoerenţa, inconsecvenţa despre care vorbeam, care îi sunt gene şi limite în întreprinderea sa bine urmărită de a construi au de a compune, îi sunt de asemenea tezaure de posibilităţi, cărora le presimte bogăţia exact în preajma momentului în care el deliberează. Ele îi sunt rezerve de la care poate aştepta totul, motive de a spera că soluţia, semnalul, imaginea, cuvântul care lipseşte, sunt atât de aproape de el încât nu le vede. El poate presimţi întotdeauna, în penumbra sa, adevărul sau decizia căutată, pe care le ştie a fi un fleac, a acestei dezordini insignifiante care pare a-l distrage şi a-l îndepărta la nesfârşit. [...]

Aceste consideraţii ne vor servi pentru a lumina puţin constituirea poeziei, care este destul de misterioasă.

Este ciudată străduinţa de a forma un discurs care trebuie să observe condiţii simultane perfect heteroclite: muzicale,

raţionale, semnificative, sugestive, şi care cer o legătură urmată sau întreţinută între un ritm şi o sintaxă, între sunet şi sens.

Aceste piese sunt fără relaţii imaginabile între ele.

Trebuie să ni se dea iluzia intimităţii lor profunde. La ce bun toate acestea ? Respectarea ritmurilor, a rimelor, a melodiei verbale incomodează mişcările directe ale gândirii mele şi iată că nu mai pot să spun ceea ce vreau… Dar oare ce vreau ? Aceasta este întrebarea.

Concluzionăm astfel: trebuie să vrem ceea ce trebuie dorit, pentru ca gândirea, limbajul şi convenţiile, care sunt împrumutate din viaţa exterioară, ritmul şi accentele vocii, care sunt în mod direct lucruri ale fiinţei, se pun de acord, şi acest acord impune sacrificii reciproce din care cel mai remarcabil este acela pe care trebuie să-l consimtă gândirea.

Voi explica într-o zi felul în care această alterare este marcată în limbajul poeţilor şi voi vorbi despre faptul că există un limbaj poetic în care cuvintele nu mai sunt cuvintele întrebuinţării practice şi libere. Ele nu se mai asociază după aceleaşi atracţii; ele sunt încărcate cu două valori simultan angajate şi de importanţă echivalentă: sunetul şi efectul psihic instantaneu. Ei (poeţii) trebuie să reflecteze, în acest caz, la aceste numere complexe ale geometrilor, iar împreunarea variabilei fonetice cu variabila semantică dă naştere problemelor de extensie şi de convergenţă pe care poeţii le rezolvă cu ochii închişi, - dar le rezolvă (şi acest fapt este esenţial), din când în când… Din când în când, iată marile cuvinte! Iată incertitudinea, iată inegalitatea momentelor şi a indivizilor. Aici este lucrul nostru capital. Va trebui să se revină îndelung, căci orice artă, poetică sau nu, constă în a te apăra de această inegalitate a momentului. Tot ceea ce voi schiţa în acest examen sumar al noţiunii generale de operă, trebuie să mă conducă spre indicarea finală a parti-pris-ului pe care le-am ales în vederea explorării imensului domeniu al producţiei operelor spiritului. Am încercat, în câteva clipe, să vă oferim ideea complexităţii acestor chestiuni, în care se poate spune că totul intervine la un moment dat şi în care se combină ceea ce există mai profund în om cu cantitatea de factori exteriori.

Toate acestea se rezumă în această formulă : în producţia operei, acţiunea vine în contact cu inefabilul. [...] …………………

(1) Bernard de Clairvaux (cunoscut şi ca Sfântul Bernard, 1091-1153) a fost călugăr şi conte de Châtillon. Mistica elaborată de Bernard a stat la baza gândirii teologice occidentale. În calitate de abate de Clairvaux, Bernard a întemeiat şaizeci şi opt de mănăstiri-fiice sau filiale (dependente de spiritualitatea abaţiei-mamă), răspândite pe întreg cuprinsul Europei.

(2) Simţul mirosului opreşte gândul.

Traducere din limba franceză de Liliana Ene

w VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

19

translaţii

Paul Valéry Les pas Tes pas, enfants de mon silence, Saintement, lentement placés, Vers le lit de ma vigilance Procèdent muets et glacés.

Personne pure, ombre divine, Qu’ils sont doux, tes pas retenus!

Dieux !... tous les dons que je devine Viennent à moi sur ces pieds nus!

Si, de tes lèvres avancées, Tu prépares pour l’apaiser, A l’habitant de mes pensées La nourriture d’un baiser, Ne hâte pas cet acte tendre, Douceur d’être et de n’être pas, Car j’ai vécu de vous attendre, Et mon coeur n’était que vos pas.

Die Schritte

paşii

Deine Schritte, als meines Schweigens Kinder, arglos und langsam gesetzt, nahn sie dem Bette, wo ich mich eigens wachsam halte, und frieren jetzt.

Paşii tăi, prunci ai tăcerii, Candìd, alene aşezaţi, Înspre patul privegherii Îmi curg tăcuţi şi îngheţaţi.

Göttlicher Schatten, du reine, du gute, o deiner Schritte verhaltener Gruß!

Was ich, ihr Götter, an Gaben vermute, kommt jetzt zu mir auf entkleidetem Fuß!

Umbră divină, chip curat, Paşii-ţi timizi, ce dulci se-aţin!

Doamne!... doar daruri ce-am visat Pe aste glezne goale-mi vin!

Wenn deine Lippen vielleicht schon vom Weiten jenem, der in mir sich bergen muß, seine unendliche Stillung bereiten endlich in dem nährenden Kuß,

Dacă, din buze în arc blând, Să redai calmul pregăteşti, Celui ce-mi locuieşte-n gând Hrana unui sărut să creşti,

eile mir nicht zum Vollzuge, dem zarten, Süße, drin Sein und Nichtsein stritt, denn ich lebte vom Dich-Erwarten, und mein Herz war nichts als dein Schritt.

Nu grăbi actul tandru, drept, Dulceaţă de a fi şi de a nu fi, Căci am trăit ca să te-aştept, Iar inima-mi e pasu-ţi, ştii.

Übertragung ins Deutsche: Rainer Maria Rilke

Versiune românească de Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 4 - 2014

q

arte poeice

Tipii duri scriu poezie Charles Bukowski Charles Bukowski e un autor american, poet prolific, scriitor de povestiri scurte şi romancier. S-a născut în Audernach, Germania, în 1920. La trei ani soseşte în Statele Unite, creşte în Los Angeles şi moare pe 9 martie 1994. Un beţiv notoriu, un scandalagiu şi un afemeiat, Genet şi Sartre îl numeau „cel mai bun poet american”, dar prietenii îi spuneau Hank.

Ziarul Time l-a numit pe Charles Bukowski „laureat al depravaţilor americani”. Cu toate acestea, scriitorul şi-a găsit foarte mulţi admiratori în Europa. Este cel mai citit scriitor american, tradus peste tot în lume. Peste 2,2 milioane de exemplare ale lucrărilor sale au fost vândute doar în Germania. [fragmente] * DESPRE SCRIS Am scris o scurtă povestire din punctul de vedere al unui violator care a violat de o fetiţă. Lumea m-a acuzat. Am fost intervievat. Au spus: „Vă place să violaţi fetiţe?”. Am spus: „Sigur că nu. Fotografiez viaţa.” M-am băgat în probleme de foarte multe ori cu scrierile mele. Pe de altă parte, problemele vând ceva cărţi. Dar ideea principală, când scriu, este pentru mine.

(Desenează o dâră adâncă a ţigării). Este exact aşa. Dâra este pentru mine, cenuşa este pentru scrumieră... asta înseamnă a publica.

Nu scriu niciodată în timpul zilei. Este ca şi cum ai alerga printr-un mall fără haine. Toată lumea te poate vedea. Noaptea... atunci poţi face magia...

DESPRE POEZIE Îmi amintesc mereu de şcoală şi de faptul că atunci când apăreau cuvintele „poet” sau „poezie” în cartea de gramatică, băieţii râdeau şi le batjocoreau. Înţeleg şi de ce... pentru că este un produs fals. A fost fals şi snob şi moştenit de secole. Este prea delicat. Este prea preţios. Este o grămadă de gunoi. Poezia este de secole aproape în totalitate gunoi. Este o e escrocherie, un fals.

Au fost câţiva poeţi foarte buni, nu mă înţelegeţi greşit. Este un poet chinez, numit Li Po. El ar putea pune mai mult sentiment, realism şi pasiune în patru sau cinci versuri decât majoritatea poeţilor ar putea pune în douăsprezece sau paisprezece pagini din lucrările lor. Şi mai şi bea. El obişnuia săşi ardă poemele, să se plimbe cu barca în josul râului şi să bea vin. Împăraţii îl iubeau pentru că puteau înţelege ceea ce spunea... dar, desigur, îşi ardea doar poemele proaste. (râde) Ce am încercat eu să fac, dacă mă veţi scuza, este să aduc aspecte din viaţa muncitorilor din fabrici... ţipetele nevestei când el vine de la muncă. Realităţile banale din existenţa omului obişnuit... ceva ce apare foarte rar menţionat în poezia secolelor.

Nu mă puteţi contrazice atunci când spun că poezia este un rahat. Este o ruşine.

DESPRE OAMENI Nu mă uit prea mult la oameni. Este deranjant. Se spune că dacă te uiţi prea mult la cineva, începi să arăţi ca acea persoană.

Biata Linda (soţia, n.tr.).

Mă descurc în general şi fără oameni. Ei nu mă umplu, ei mă golesc. Nu respect pe nimeni. Am o problemă în acest sens...

Mint, dar credeţi-mă, e adevărat.

DESPRE FAIMĂ Este distructivă. Este târfă, curvă, te poate distruge definitiv.

O am pe cea mai dulce, pentru că sunt faimos în Europa şi necunoscut aici. Sunt unul dintre cei mai norocoşi oameni. Sunt un câine norocos. Faima este de-a dreptul teribilă. Este o măsură pe scara celui mai mare numitor comun, minţile lucrând la un nivel scăzut. Este inutilă, lipsită de valoare. O audienţă selectă este mult mai bună.

DESPRE SINGURĂTATE Nu am fost niciodată singur. Am fost într-o cameră... Am avut gânduri de sinucidere. Am fost deprimat. M-am simţit îngrozitor... groaznic, dincolo de toate... dar niciodată nu am simţit că o altă persoană ar putea intra în camera aceea şi ar putea remedia problema ce mă deranja... sau că un număr de persoane ar intra în camera aceea. Cu alte cuvinte, singurătatea este ceva ce nu m-a supărat, deoarece am avut mereu o sete teribilă de solitudine. Fiind la o petrecere sau pe un stadion plin de oameni sărbătorind ceva, e posibil să simt singurătate. Îl voi cita pe Ibsen, „Cei mai puternici oameni sunt cei mai singuri”.

Nu m-am gândit niciodată, „Ei bine, o blondă frumoasă va veni aici înăuntru şi mă voi simţi bine.” Nu, asta nu ajută. Cunoaşteţi grupul tipic, „Wow, e vineri seară, ce faci? Stai aici?” Ei, da.

Pentru că nu e nimic afară. E prostie. Oameni proşti amestecându-se cu oameni proşti. Lăsaţi-i să se prostească unii pe alţii. Nu am simţit niciodată nevoia de a umbla pe străzi noaptea. Mă ascund în baruri deoarece nu vreau sa mă ascund în fabrici. Atâta tot. Îmi pare rău pentru ceilalţi, dar eu nu am fost niciodată singur. Îmi place de mine. Sunt cea mai bună formă de divertisment pe care o am. Să mai bem nişte vin!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

21

arte poeice DESPRE TIMPUL LIBER Este foarte important să îţi faci timp liber. Pacea este esenţa.

Fără să te opreşti complet şi fără să nu faci nimic pentru o perioadă, vei pierde totul. Fie că eşti actor, orice, casnică... trebuie să existe pauze mari, când nu faci absolut nimic. Doar te întinzi în pat şi te holbezi la tavan. Este foarte, foarte important... să nu faci nimic, foarte, foarte important. Şi câţi oameni fac asta în societatea modernă? Din acest motiv, sunt toţi complet frustraţi, furioşi şi plini de ură. Înainte de a mă căsători sau de a cunoaşte multe femei, trăgeam jaluzelele şi mă băgam în pat pentru trei-patru zile. Mă ridicam doar pentru a-mi face nevoile, pentru a mânca, mă întorceam în pat, stând acolo zile întregi.

Apoi mă îmbrăcam şi ieşeam afară... razele soarelui erau strălucitoare, şi sunetele erau grozave. Mă simţeam puternic, ca o baterie reîncărcată. Dar ştiţi ce mă aducea jos? Prima faţă umană pe care o vedeam mă făcea să pierd energia pe loc. Acea faţă monstruoasă, albă, obtuză, insensibilă, încărcată cu capitalism... „lucrul mărunt”. Îmi spuneam „Oh! Mi-a luat jumate!” Dar tot merita, îmi rămânea cealaltă jumătate. Da, relaxare! Şi nu mă refer la a avea gânduri profunde. Mă refer la a nu mai avea gânduri deloc. Fără idei despre progres, fără gânduri despre cum să avansezi, despre viitor. Exact ca un pierde-vară. E frumos.

DESPRE FRUMUSEȚE Nu există un lucru precum frumuseţea, în special cea a feţei umane... ceea ce numim fizionomie. Este în întregime o aliniere matematică şi imaginată a trăsăturilor. Ca, de exemplu, dacă nasul nu iese prea mult în evidenţă, dacă liniile feţei sunt la modă, dacă lobii urechilor nu sunt prea mari, dacă părul este lung... Este un fel de miraj al generalizării. Oamenii consideră că anumite feţe sunt frumoase, dar, sincer, până la urmă, nu sunt. Este o ecuaţie matematică ce are ca rezultat zero.

Adevărata frumuseţe vine, evident, din caracter. Nu din cum sunt pensate sprâncenele. Atât de multe femei despre care mi se spune ca sunt frumoase... la dracu... e ca şi cum m-aş uita la un bol cu supă. * Interview magazine, September 1987, by Sean Penn ***** […]* - Când vorbiţi despre stil, în sens de transparenţă, sau de eliberare de bagaj în exces, sau de naturaleţe, la ce vă gândiţi de fapt?

Bukowski: Sunt un adevărat „esenţialist”. Poate citind atât de multă poezie care mi s-a părut prefăcută şi ascunsă, oameni care au mici secrete cu prietenii lor, ştiţi. Un joc, un cod pe care nimeni nu-l poate înţelege. Încerc să-l sparg şi să-l fac cât mai simplu posibil, să spun doar ce gândesc. Acest lucru nu înseamnă prea mult, dar este foarte important. Ca şi cum, vorbind cu dvs. acum, aş spune „mă mănâncă în cot”. Bineînţeles, dacă veţi scrie „mă mănâncă în cot”, nu foarte mulţi oameni vor înghiţi asta. Înţelegeţi ce vreau să spun.

- Doar spuneţi-o natural.

Bukowski: Da, naturaleţe.

- Anumiţi poeţi cer cunoaşterea a tot felul de mituri, legende, fapte istorice etc. Dar orice fel de poezie aţi scrie, se pare că aşteptaţi de la audienţă să aibă o anumită cantitate de cunoştinţe, despre viaţă şi despre atmosfera timpurilor în care scrieţi.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 4 - 2014

Bukowski: Ei bine, nu ştiu. În poezia veche se refereau la mitologie, la zei…

- Mă gândesc la poeţii secolului 20, precum Yeats, Eliot, Pound. Ce părere aveţi?

Bukowski: Trebuie să cunoşti în special limba chineză. Toate aceste referinţe la mitologie îi elimină. Este totul atât de standardizat, trebuie să cunoşti zeii, etc., etc.

- Aţi folosit zei în poemele dumneavoastră?

Bukowski: Nu cu bună ştiinţă. V-am spus că poezia mea poate fi înţeleasă şi de o târfă din East Kansas City, sau chiar de un profesor de colegiu.

- Acest gen de oameni, târfe şi alţii la fel, aduc în poezia dumneavoastră o cunoaştere a vieţii care, în fond, este la fel de complexă şi de profundă, chiar dacă nu sunt bine primiţi ca subiect al artelor?

Bukowski: Da, nu fac astfel de lucruri academice. Nu am nicio scuză.

- Aţi încercat vreodată să construiţi teorii despre felul în care scrieţi poezie, precum Charles Olson? Spaţii între rânduri, formă, ritm etc.?

Bukowski: Stau departe de aceste eseuri ale lui Olson. Cred că am pătruns mai mult sau mai puţin secretele limbajului comun. Dar nu vrem să îl facem prea comun. Greşeala pe care o fac unii scriitori negri – oh, Doamne, se va interpreta că sunt rasist, dar nu sunt, - greşeala este că limbajul este prea comun, de pildă „Hei, iubito, …”

- Spuneţi asta deoarece limbajul lor aparţine oricui şi aşadar poetului nimănui?

Bukowski: Este ca şi cum a etala limbajul străzii, în loc să-l foloseşti. Cred că se vor calma puţin înainte de a ajunge la el. Şiau pierdut amprenta deocamdată. Sfârşeşti doar cu o mulţime de clişee şi platitudini, pozând drept înţelept. Dacă utilizezi limbajul comun, trebuie să te fereşti de clişee şi banalitate. Aici greşesc ei.

- Ce poet care scrie azi, sau să spunem de după al doilea război mondial, vă place?

Bukowski: Este o întrebare grea. Nu citesc mult, nici măcar ziare. M-am închis în mine. Îl puteţi numi ego, sau oricum, Jeffers** a murit. Nu mă pot gândi la nimeni, sincer, care să mă fi încântat. Este o perioadă foarte proastă pentru a mă uita împrejur şi a spune că acest volum este bun sau că acela este rău. Chiar nu pot spune.

- Este mai simplu dacă nu urmăriţi ceea ce s-a scris?

Bukowski: Nu cred că este asta. M-am oprit asupra câtorva versuri, dar am fost atât de blocat de ceea ce am citit, încât nu mai pot pierde timp cu ele. Este o oprire instinctivă. Îmi plăcea Karl Shapiro, ceva numit „Scrisoarea V”, pe care a scris-o în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, foarte clar, simplu.

Apoi a devenit editor de poezie şi al revistei Prairie Schooner. Ca şi alţii, el a fost bun doar la început.

- Ce părere aveţi despre formele experimentale precum poezia actuală?

Bukowski: Poezia actuală? Este doar un truc drăguţ.

- Se pare că poezia actuală nu poate conţine sub nicio formă vreun sentiment real.

Bukowski: Nu este suficient umor în ea. Am încercat ceva mai profund. Scriu un vers ce-mi vine în minte; să spunem că primul cuvânt are cinci litere, al doilea trei, al treilea şapte etc.

Sub acest vers, trebuie să urmeze unul care are sens împreună cu primul, dar are şi acelaşi număr de cuvinte, conţinând acelaşi număr de litere. Un fel de viziune stilizată. Va fi ca un set de coloane în final. Este un exerciţiu bun să-l faci să aibă sens. […]

arte poeice - Aţi citit ceva din opera Sylviei Plath?

Bukowski: Da, a scris bine, nu-i aşa? Şi nu a devenit faimoasă decât după ce a făcut-o [s-a sinucis, n. tr.]. Nu am citit prea mult din ce a scris.

- Aţi scris vreun poem despre sinucidere?

Bukowski: Da, este un poem pe care l-am intitulat „Ultimele zile ale unui puşti sinucigaş”. Ei bine, de fapt, este vorba despre bătrâneţe. Singura scriitoare bună pe care o cunosc este Carson McCullers. Ea a scris „Inima este un vânător singuratic”. Se îmbăta foarte rău şi e posibil să nu fi fost chiar o femeie. Unii spun că era lesbiană. Chiar a fost o scriitoare bună. Mi-am spus: „O femeie a scris asta?”. O scriitoare puternică. Aproape am plâns. A murit pe un vas undeva, într-un scaun cu rotile, bând.

Mergea spre Europa când a murit. Bărbaţii nu vor putea scrie

Charles Bukowski pasăre albastră în inima mea e o pasăre albastră ce vrea să iasă dar sunt prea aspru pentru ea spun: „stai aici, nu voi lăsa pe nimeni să te vadă” în inima mea e o pasăre albastră ce vrea să iasă dar torn pe ea whiskey şi inhalez fum de ţigară iar târfele şi barmanii şi vânzătorii de la alimentară nu ştiu niciodată că ea este înăuntru. în inima mea e o pasăre albastră ce vrea să iasă dar sunt prea aspru pentru ea, spun: „stai jos, vrei să mă enervezi? vrei să-mi distrugi lucrările? vrei să-mi strici vânzările de carte din Europa?” în inima mea e o pasăre albastră ce vrea să iasă dar eu sunt prea deştept, o las afară doar noaptea, uneori când toată lumea doarme. spun: „ştiu că eşti acolo, deci nu fi tristă.” apoi o pun la loc dar ea cântă puţin înăuntru, nu am lăsat-o să moară şi astfel dormim împreună cu pactul nostru secret e destul de drăguţ să faci un bărbat să plângă, dar eu nu plâng, tu plângi?

aşa cum a făcut-o ea. […] ……………. * Stonecloud #1 – 1972, by Phil Taylor ** John Robinson Jeffers (January 10, 1887 – January 20, 1962) este un poet american cunoscut pentru textele sale despre coasta Californiei centrale. Majoritatea poeziilor lui Jeffers sunt scrise într-o formă epică, narativă, dar astăzi el este cunoscut şi pentru versul său scurt şi considerat reprezentant al mişcării ecologiste. Charels Bukowski a afirmat că Jeffers era poetul său favorit. Poetul polonez Czeslaw Milosz şi-a manifestat şi el interesul faţă de poezia lui Jeffers şi a tradus mai multe volume de poezie ale acestuia.

Traducere din limba engleză de Liliana Ene un zâmbet spre amintire aveam peştişori de aur şi se învârteau de jur împrejur în bolul de pe masă, lângă draperiile grele acoperind imaginea din fereastră şi mama mea, mereu zâmbind, dorind ca noi toţi să fim fericiţi, mi-a spus, fii fericit Henry! şi avea dreptate: este mai bine să fii fericit dacă poţi dar tata continua să ne bată de mai multe ori pe săptămână în timp ce urla în corpul lui de peste 6 picioare (1.87 m) fiindcă nu putea înţelege ce îl ataca din interior. mama mea, biet peşte, vrând să fie fericită, bătută de două sau trei ori pe săptămână, spunându-mi să fiu fericit: Henry, zâmbeşte!

De ce nu zâmbeşti niciodată? şi apoi zâmbea, ca să îmi arate cum, şi era cel mai trist zâmbet pe care îl vedeam într-o zi peştişorii de aur au murit, toţi cinci, pluteau pe apă, pe o parte, cu ochii încă închişi, şi când tata a ajuns acasă i-a aruncat la pisică acolo pe podeaua bucătăriei şi a privit cum mama a zâmbit.

Şi luna şi stelele şi lumea Plimbări lungi în noapte sunt bune pentru suflet: trăgând cu ochiul la ferestre privind neveste obosite încercând să lupte împotriva soţilor înnebuniţi de bere.

Cauză şi efect cei mai buni mor adesea de mâna lor doar pentru a scăpa, iar cei lăsaţi în urmă nu prea înţeleg de ce cineva ar vrea să fugă de ei

Traducere din limba engleză de Liliana Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ NO. 4 - 2014

23

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina Director: Liliana Ene Redactor-şef: Florin Dochia Revista apare cu sprijinul financiar al Primăriei şi Consiliului Local Câmpina, în cadrul programului „Campania de pedagogie a lecturii” Redacţia: Bulevardul Culturii, nr. 39, 150600 Câmpina, PH contact: tel. 0244.336.006 e-mail: biblioteca@bmcampina.ro; revistaurmuz@gmail.com htp://revistaurmuz.blogspot.ro/

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

NO. 4 - 2014

ISSN 2359 - 7585 ISSN-L 2359 - 7585

Layout & DTp: Flowerin Flow

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Dan Platon