Urmuz no 1-2 2016

No. 1-2 2016

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă FONDATĂ DE GEO bOGZA LA 1 IANuARIE 1928 CÂMpINA  SERIA A DOuA  ANuL III

Ilustraţiile din acest număr sunt colaje de Mihai Zgondoiu

pubLICAţIE Cu ŞI DESpRE pOEZIE Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

centenar dada

Tăcere - vorbeşte limba pantofului Maria Dobrescu În februarie 1916, la Zürich, în Cabaretul Voltaire al lui Hugo Ball, Tristan Tzara, împreună cu Marcel Iancu şi Hans Arp, inaugurează mişcarea cunoscută sub numele de dadaism, exprimând, în plin război, revolta iconoclastă a unui tineret pacifist, saturat de aşezările şi de arta „lumii vechi“. Într-un decor considerat pe atunci şocant prin abundenţa măştilor negre şi a pânzelor de Picasso sau Marcel Iancu, se citea lirică simultaneistă şi se asculta muzică africană sau rusească. Într-o altă ordine de idei, oamenii artei începuseră să-şi piardă încrederea în cultura de atunci, la fel cum susţinea şi Marcel Iancu: „Ne-am pierdut încrederea în cultura actuală. Tot ceea ce este, la momentul actual, trebuie distrus, demolat. Trebuie să reîncepem actul creaţiei pornind de la o tabula rasa. La Cabaret Voltaire, noi vrem să zguduim ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul simţ aşa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine.” Aşa a luat naştere mişcarea dadaistă, care a şi fost publicată în primul şi singurul număr al Revistei „Cabaret Voltaire”. Se presupune că originea cuvântului provine de la afirmaţia „DA”, aşa cum Tristan Tzara provine de la „trist în ţară.” Alţii presupun însă că iniţiatorii acestei mişcări, Tristan Tzara şi Marcel Iancu au creat acest cuvânt prin înţeparea unui dicţionar francezgerman, cu un cuţit, alegând cuvântul indicat de înţepătură; în timp ce o altă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

2

NO. 1-2 / 2016

variantă ar fi că numele mişcării este ales dintr-un dicţionar Larousse. Dadaismul este creat, oficial, la data de 6 februarie 1916 şi provine din franceză: dadisme (dada – căluţ de lemn). Cert este că dadaismul este un curent artistic şi cultural creat împotriva rutinei în artă, gândire şi viaţă, care s-a dezvoltat rapid între 1916 şi 1923, mai ales că lui Tristan Tzara i s-au alăturat şi românul Marcel Iancu, germanii Max Ernst şi Kurt Schwitters, franco-americanul Marcel Duchamp şi alţii. De asemenea, cu nuanţe puternice de expresionism german, cubism francez şi futurism italian, dadaismul se ocupă de căutarea unei limite între gândire şi expresie: „Îndoiala.

Dada se îndoieşte de tot.” (T. Tzara). Începând cu anul 1919, odată cu stabilirea lui Tzara la Paris şi mişcarea dadaistă se mută pe tărâmurile franceze, unde are loc o împletire a valorilor dadaiste cu cele suprarealiste, lucru posibil datorită colaborării cu André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault şi Jacques Vache. Cei mai mulţi dadaişti publică în Revista „391” a lui Francis Picabia (înfiinţată la Barcelona, mutată, pe rând, la New York, la Zurich, apoi la Paris). În 1921, Picabia se separă de grupul dadaiştilor, apoi, în 1922, se produce ruptura dintre Dadaism şi Suprarealism, iar ca rezultat al acesteia se dezvoltă mai mult Suprarealismul. Dadaismul mai supravieţuieşte datorită personalităţii lui Tzara. Dincolo de enormităţile şi

centenar dada

hiperbolizarea dadaismului, care au anulat în repetate rânduri arta, acest curent a fost, în primul rând, un protest de mare amploare, o luptă, o aspiraţie spre absurd, pledând pentru libertăţile absolute în cadrul culturalizării, creând o ambianţă perfectă pentru experienţe unice şi pline de îndrăzneală, curaj, dezinvoltură. În România, mişcarea dadaistă este posibilă şi vizibilă în cadrul unor creaţii plastice sau poetice, care au fost publicate în revistele: Unu, 75 HP, Contemporanul, Integral, Punct, Urmuz. După cum am menţionat, dadaismul s-a dezvoltat alături de Futurism şi Suprarealism.

Cele şapte manifeste dadaiste, publicate între 1916-1922, dezvăluie un limbaj strident menit să şocheze. Dada se vrea o antiformulă, iar dadaiştii aduc în scenă ideea jocului permanent între afirmaţie şi negaţie. Imperativul lor este distrugerea modelelor, a raţiunii şi logicii limbajului în favoarea anarhiei şi a nonconformismului. În octombrie1922 Tristan Tzara, considerat mentorul dadaismului, îi mărturiseşte într-o scrisoare lui Jacques Doucet că reacţionând „numai prin contrast” se recomandă printr-o poetică reformatoare dorind să contrazică şi să desfiinţeze modelele discursive ale modernismului fin-de-siècle şi ale modernismului radical, anarhic al avangardei istorice. Convins că poezia este un instrument cognitiv, Tzara o dezestetizează. Unul dintre perceptele mişcării Dada transcris în Manifeste afirmă că: „S-au făcut întotdeauna greşeli, dar cele mai mari greşeli sunt poemele care s-au scris”. Astfel, literatura propriu-zisă şi manifestul literar deţin în concepţia dadaistă valoarea unui „mod particular de comunicare”,

întrucât rolul lor esenţial este de a fi mijloace „de cunoaştere”. „Poezia este un instrument, una dintre acele «metode» de cuprindere a realităţii lumii (...). Poezia nu este făcută pentru a încânta, pentru a împodobi sau pentru a distra, ci ea răspunde unei nevoi reale, aceea a cunoaşterii”. În consecinţă, poetul consideră textul de factură ornamentală şi comunicarea a ceva ce vine de dincolo de el ca fiind desuete. El crede că menirea sa constă în exactitatea percepţiei, în precizia şi forţa expresiei a ceea ce are de comunicat.

Privind rolul scriitorului, Tzara se apropie de viziunea lui Ezra Pound, distanţându-se de vechile mituri. El afirma că: „poetul nu mai este un mag, este un om care dispune de un aparat particular de investigaţie; inspiraţia nu este o transă de esenţă mai mult sau mai puţin divină, ci, ca invenţia, ea este un proces de asimilare, de alegere, de asonanţă şi de asociere” .

Un exemplu pentru anti-poezie românească îl oferă şi Urmuz cu fabula Cronicari.

Cronicari (fabulă) Cică nişte cronicari Duceau lipsă de şalvari. Şi-au rugat pe Rapaport Să le dea un paşaport.

Rapaport cel drăgălaş Juca un carambolaj, Neştiind că-Aristotel Nu văzuse ostropel. „Galileu! O, Galileu!

Strigă el atunci mereu – Nu mai trage de urechi Ale tale ghete vechi.”

Galileu scoate-o sinteză Din redingota franceză,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

3

centenar dada - arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

4

NO. 1-2 / 2016

centenar dada

Şi exclamă: „Sarafoff, Serveşte-te de cartof!”

Morală: Pelicanul sau babiţa Aceasta este mai mult o parodie decât o fabulă în care se ridiculizează modul tradiţional de a înţelege literatura. Poemul produce, după Mircea Scarlat, o revoluţie la nivelul sensului, vizând raportul dintre semnificant şi semnificat. Fabula funcţionează ca o antiartă poetică, pentru că Urmuz sugerează falsitatea unei estetici, fără a indica posibilitatea alteia. Aparentul comic ascunde o tragedie - neîncrederea în posibilităţile unei comunicări reale prin actul artistic. Titlul poemului e o referire ironică la perceperea tradiţională a literaturii, transformată adesea în simpla consemnare a unor evenimente, precum letopiseţele şi cronicile de odinioară.

Intitularea poemului drept fabulă vizează caracterul alegoric al textului, dar şi parodierea formelor epicului. Despre autointitulata fabulă „Cronicari”, criticul George Călinescu afirma: „Urmuz a făcut şi o fabulă pură, condusă după canonul clasic, dar fără sens”. Lui Mircea Scarlat, tocmai lipsa sensului i se pare o semnificaţie: „în sens mai larg este sugerat unul dintre principiile poeziei pure: poezia adevărată nu are o morală, fiind un act spiritual gratuit, suficient sieşi”. Modernitatea demersului artistic urmuzian anunţă revoluţia avangardistă propriu-zisă, condusă de Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Ion Vinea sau Gelu Naum. Eugen Ionescu l-a considerat un precursor al „tragediei limbajului”, Geo Bogza a tipărit în cinci numere, la Câmpina, între ianuarie şi iunie-iulie 1928, o revistă literară românească de avangardă cu titlul Urmuz,

intitulată după pseudonimul scriitorului, iar Saşa Pană a tipărit o ediţie de texte ale scriitorului în 1930. Răsfoind cele cinci numere ale revistei Urmuz ,care au apărut de curând într-o ediţie anastatică realizată de Florin Dochia, la Câmpina, se observă că revista împletea elemente de dadaism şi constructivism. Printre autorii prezenţi prin texte şi ilustraţii se numără Stephan Roll, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Victor Brauner, Tristan Tzara, Marc Chagall, Filippo Tommaso Marinetti _i Paul Éluard. În numărul unu al revistei, apar poezii în limba franceză scrise de Paul Eluard, NUL. şi de Marinetti Poeme précis. În numărul doi, publică şi Tristan Tzara, de asemenea, o poezie în limba franceză intitulată Dance. Pe aceeaşi pagină, apare un desen realizat de Victor Brauner reprezentând un personaj, pe nume Alecu, ce face echilibristică pe un scaun şi întruchipează în acelaşi trup nud un bărbat şi o femeie, probabil o parodie a androginului. Numărul trei se deschide cu un articol scris de Geo Bogza, care semnează folosind doar iniţialele, scrise însă cu litere mici, dedicat lui Ilarie Voronca cu ocazia recentului său volum ULYSE şi în care îl numeşte, alături de V. Brauner, inventatorul pictopoeziei. Bogza consideră apariţia pictopoeziei ca pe un gest ce „indignează creierul burghez, dar aprinde un bec nou în Univers”. Articolul este însoţit de un desen realizat de Marc Chagall care îl înfăţişează pe Voronca fiind o replică a Turnului Eiffel. În numărul patru, pe prima pagină, apare o pictopoezie a lui Al. Tudor Miu, intitulată MADRIGAL ICOANĂ şi închinată lui Josefine, muză a poetului, dansatoarea americană Josefine Backer, care avusese în vremea aceea spectacole la Bucureşti.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

5

centenar dada

Ultimul număr conţine doar texte semnate de Miu şi Bogza. Interesant este un aşa-zis slogan publicitar prin care sunt atenţionaţi cititori asupra unei schimbări în poezie şi care suna aşa: „Atenţie / Răspântia veacului XX / Se anunţă: Poezia Penetrantistă. Pe ultima pagină, la rubrica Haut-Parleur, Bogza semnează un articol prin care ironizează pe un oarecare Romulus Dianu, care scrisese o carte închinată lui Anton Pann şi pe care Bogza o consideră o ofensă la adresa literaturii, dar şi pe Minulescu, care primise Premiul Naţional de Poezie. Finalul articolului este sarcastic: „Statul are dreptate răsplătind cupletiştii, viaţa este atât de tristă…

Născut cu 40 de ani mai târziu, Eminescu ar fi murit tot la balamuc”.

Din păcate, revista a încetat să apară având în acea vreme un puternic concurent, revista unu a lui Saşa Pană.

Alte paragrafe ale manifestului atribuie mişcării intenţii destructive îndreptate împotriva tuturor domeniilor de activitate, atacând virulent însuşi cuvântul. Pentru dadaişti, totul e posibil „dacă fiecare spune contrariul e pentru că fiecare are dreptate.”

Anti-manifestul este o scriitură convulsivă, dispreţuitoare şi parodică, fondată pe o retorică blasfematorie şi pe excesul negaţiei. De asemenea, se regăsesc aici o serie de categorii ale negativităţii, precum: legitimarea prin delegitimare, deriziunea, distrugerea sensului, cultivarea nonsensului ca unicul sens acceptat, distanţa ironică şi autodesfiinţarea, disconfortul intelectual şi deraierea de la obişnuit, ateleologicul şi incomprehensibilul, antiutopia şi distopia. În câteva trăsături generale, se poate afirma că aceste manifeste sunt

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

6

NO. 1-2 / 2016

manifestările unei culturi suprasaturate de modéle, de aceea reacţia este cu atât mai agresivă cu cât modelul opune o mai mare rezistenţă. Ruptura de modernism se face prin violentarea procedeelor de creaţie, antrenând experimentul şi jocul în noua filosofie a acţiunii. Forţarea graniţelor genologice este o altă reacţie împotriva tradiţiei, Tzara mărturisind că practică arta colajului pentru a amenda unitatea operei. „În 1916, încercam să desfiinţez genurile literare. Introduceam în poeme elemente considerate nedemne de a face parte din ele ca: fraze din jurnal, zgomote, sunete. Aceste sonorităţi, complet străine sunetelor imitative, trebuiau să evolueze o dată cu cercetările lui Picasso, Matisse, Derain, care foloseau substanţe felurite în tablourile lor”. Un argument al acestei noutăţi este sincronizarea cu ritmul revoluţiei plastice. Simultaneizarea discursului literar cu cel al avangardei artelor vizuale sau muzicale nu înseamnă însă preluarea mimetică a unor tehnici, dimpotrivă colajele dadaiste au altă funcţie, depăşesc planitatea şi stilizarea cubistă, deoarece materiale nobile trebuie să suporte vecinătatea deşeurilor, clişeele culturii înalte, trebuie să coexiste alături de locurile comune ale culturii de masă, cu sloganurile publicitare şi cu stereotipurile familiarităţii şi ale mondenităţii. Lucrurile devin clare dacă ne gândim la felul în care Tzara sugerează facerea unui poem dadaist: „Luaţi un ziar (Luaţi nişte foarfeci). Alegeţi în acest ziar un articol având lungimea pe care credeţi că veţi da-o poemului Dumneavoastră.

(Decupaţi articolul). Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care formează acest articol şi puneţi-le într-un sac .(Agitaţi uşor). Scoateţi apoi fiecare

centenar dada

tăietură una după alta. (Copiaţi-le conştiincios) în ordinea în care au părăsit sacul.(Poemul vă va semăna). Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi de o sensibilitate fermecătoare chiar dacă neînţeleasă de vulg.” Se observă aici ironizarea subtilă a ideii gratuităţii actului poetic.

Tranzitivitatea dadaistă nu este, aşadar, facilă, simplistă, ci verifică foarte abil contradiscursul, pune în practică arta demistificării, a deziluzionării şi a blasfemiei. De aceea, trăsăturile sale nu aparţin unui limbaj obişnuit, deşi se joacă din plin cu obişnuitul. Printre tehnicile sale discursive, anti-manifestul dadaist preia câteva procedee ale prozaizării derivate din retorica whitmaniană, din poetica evenimentului şi a acţiunii şi din poezia conversaţională a lui Apollinaire.

Colajul, montajul, flash-ul, fotomontajul, depeizarea frazelor de contextul care le-a produs întreţin dinamismul şi îl confruntă pe receptor cu sensibilitatea lumii moderne în ritmurile căreia îşi duce existenţa, determinându-l totodată să citească textele cu alţi ochi şi cu altă logică. Limbajul este golit de sens, el propagă iregularul şi este susţinut doar prin poezia enunţării, a dramatismului gratuit: „La un moment dat lumea întreagă este un complet de cap şi de trup.

Să se repete această frază de treizeci de ori. Eu mă găsesc foarte simpatic, TRISTAN TZARA” sau „Nu mai trebuie să credem în cuvinte? De cât timp exprimă ele contrariul a ceea ce organul care le emite gândeşte şi vrea? Marele secret este, întreg, aici: GÂNDUL SE ALCĂTUIEŞTE ÎN GURĂ. Mă găsesc mereu foarte simpatic, TRISTAN TZARA”.

Prin cultivarea nonsensului, manifestul dadaist propagă apologia dubiului, a

neîncrederii, notează ludic, dar în acelaşi timp ironic apocalipsa limbajului şi a sintaxei gândirii.

Apărând prea târziu la noi, dadaismul n-a durat prea mult şi nici nu a lăsat mărturii elocvente. El s-a prelungit în mai multe direcţii. Astfel, înclinaţia spre paradoxal şi spre umorul dada se regăsesc în suprarealism sub înfăţişarea umorului obiectiv. De asemenea, celebra maximă din Manifeste a lui Tzara „Gândul se alcătuieşte în gură” - prin care se exprima spontaneitatea va ghida avangarda poetică.

Pentru poezie, dadaismul a însemnat, prin acţiunea sa destructivă, o ieşire zgomotoasă din canoanele tradiţionale.

O altă înnoire importantă o reprezintă contaminarea şi confuzia cu alte arte ca de exemplu sinteza poezie-pictură încercată de V. Brauner şi Voronca – pictopoezia - care a reprezentat, de fapt, o încercare autohtonă a colajului cubist al lui Max Ernst. Din păcate, dadaismul a fost doar o „explozie bengală”, o „puşcă încărcată cu zgomot pur” sau o „mitralieră cu confetti” aşa cum a fost clasificat de chiar reprezentanţii avangardei. Dadaiştii rămân în poezia modernă drept promotori ai unei estetici a imperfecţiunii. În manifestele Dada, Tzara afirma că perfecţiunea plictiseşte, iar Voronca scriind despre Victor Brauner spunea că „era desăvârşirilor e sfârşită”. Încercând să nege anumite concepţii despre poezie, dadaiştii au creat acele imagini anti-imagini prin care au conturat noi direcţii în poezie. Închei cu o sintagmă atât de îndrăgită de dadaişti, referitoare la sfidarea oricărei solemnităţi: „Tăcere - vorbeşte limba pantofului”.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

7

centenar dada

Mai nou manifest DADA* Codruţ Radi Dezordinea se menţine prin ea însăşi!

Fără menajamente poţi să negi orice, individual, prin încercările inutile, altfel, ale creaţiei. Negreşitul nu-şi are locul în nici o ecuaţie existenţială, de vreme ce este sortit erorii. Ca şi minciuna marelui adevăr. Realităţii, la fel comună tuturor, ne etalăm libertatea, dincolo de gratiile minţii, ale puterii, chiar ale voinţei de înţelegere. O nouă DADA n-ar putea fi decât aceeaşi, de-o slăbiciune neclară şi perspective la fel de nule. Artei, ori colorată prea vehement, într-un amestec nicicum omogen, ori dimpotrivă, prea palidă, scursă de trăire. Şi dacă DADA-i un numaidecât înşelător evidenţei, un alt fel de nimic, semnalarea ulterioară nu mai are vreo relevanţă. Pentru că de nimic nu are ce se pierde, iar dintr-un aprioric rămas tot praful se va alege, înainte de capăt. Asta nu înseamnă că el va vrea să fie ceea ce es te, numai noi, înrăiţii nihilişti ai realităţii dadaiste, nu vom vedea nici un cutare. Rămânem pradă viselor, celor care, nici cu ochii deschişi nu se vor regăsi împlinite. Şi ca orice manifest, de preîntâmpinare a acestei realităţi, vom spune mai degrabă NU. Retrăind ceea ce n-ar fi dus nicăieri, dacă emoţia derutată atunci, în momentul zero al nemulţumirii, dirijată spre viitor, n-ar fi urmat timpul. În afara lui echilibrul viciat al existenţei nu se mai poate regla nici măcar prin detaşarea omului. Oricum,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

8

NO. 1-2 / 2016

prea multă mişcare l-ar scoate de pe propria orbită, atât fizic cât şi emoţional.

Numai legea căderii funcţionează impecabil în relaţia cu natura, încă dinaintea naşterii, într-o permanentă contrare cu sinele. Făcând perseverent altceva decât vă doriţi se vor decanta, dintre întâmplări, reuşitele şi eşecurile.

Explicaţiile sunt de prisos, rătăcite între motivaţii şi pretexte, între îndoieli şi convingeri, într-o complicitate perpetuă.

Cunoaşterea instinctuală, rocada mică a înţelepciunii, nu ne dă răspunsurile favorabile evoluţiei.

Intrigant, aceasta nu se desfăşoară înăuntrul omului, altfel un ,,O’’ mare închis într-un zero care, pe limba-i de lemn, este la fel de pieritor. Nu căutaţi desăvârşirea creaţiei omeneşti în frumuseţe, subiectivitatea vă îndepărtează, dacă nu cumva chiar vă rupe de ea, îngreunând-o oricărei asocieri. Mai nou, fiecare creează după capul lui, fără chip şi într-asemănare, obturând curgerea universală, cea firească poate, prin şabloane. Eliberarea de canoanele creaţi ei nu duce, neapărat, la libertatea de exprimare, dar asta nici nu mai contează, în lipsa nevoii de înţelegere. Într-o anumită viziune, obiectul artei nu este, nici pe departe, reflectarea imaginii sale, n-are legătură cu vreun model, deci nu se recunoaşte nicicum. Uneori, cele mai mici exemple ale materiei în continuă forfotă, se

centenar dada

realizează (mai ales în pictură) prin meşteşugul mărunţirii imaginii primare.

Setea de autenticitate, astâmpărată prin iluzia de nou, preambulul artistului modern, protestant în mijloace, ca scop al avangardismului. Reliefarea nimicului prin deconstrucţia totului. Reducerea liniilor geometrice şi stilistice la puncte haotice, într-un spaţiu imposibil virtual de identificat, darămite de controlat, chiar în cazul unui predispus artistic. În ce direcţii începutul tremură deja, la perspectiva urmărilor nedrepte, de primejdia ne sfârşitului !? Lăsaţi simţurile deoparte, nu sunt suficiente decât pentru a trăda înţelesul trecerii prin viaţă. Cu toate complicaţiile pe care nu le poate stăpâni, ale logicii imediate, care nu justifică acţiunile noastre sinucigaşe, în raport cu natura. Nimic nu întreţine mai bine haosul dinăuntrul sentimentelor omeneşti ca negarea permanentă. A cunoaşterii, înainte de orice altceva, care desfiinţează implicit realitatea, valorile re-creative, mijloacele de realizare a acestei recreări. Şi culmea, toate acestea, în numele credinţei artistice! Pe orice traiectorie pământească, teama de lumină face loc întunericului, nemăsurabil. Realurile acestei imprecise nesăbuinţe distilează răceala dintre noi, oamenii, îndepărtarea. Nici o combinaţie nu este decisivă proporţiilor pentru a le echilibra. Suntem în permanenţă depăşiţi de propriile umbre, clocind înăuntru aşteptarea-n tăcere. Între timp hazardul îşi desfăşoară culoarele restului, care nu putem fi, lumii slabe şi mărginite, în inconsistenţa

ei. Îndoiala circulă-n voie între realităţi şi iluzii, o prindu-se, câteodată, manifest în dreptul minciunii. Fără pretenţii de leac, într-o existenţă de mâna a doua. Totul este părere până vezi că nu e nimic dincolo de ea. „Gândirea nu se mai tace în gură”, i-aş răspunde lui Tristan Tzara, parafrazându-l toto dată. Îşi strigă vehement superficialitatea, ca simplă logică printre consecinţe. N-are prea mult de-a face cu morala existenţială, pentru că a trăi nu-i îndeajuns să nu mori, ca stare. Ceea ce ne lipseşte, căutând în afara spiritului, când se mai poate întâmpla aşa ceva. Cine să profereze, în virtutea unei inteligenţe urbane, libertatea graiului, pentru propaganda gloriei într-un în conjur al sinelui !? Acesta n-ar mai suferi transformări, n-ar păşi nicicând în viitor, socotindu-se înmărmuritul timpului, al sorţii. Descoperind ceea ce rămâne sieşi, în prelungirea artei. Consumată, într-un moment de maximă rezonanţă, chiar înăuntrul ei, fără porţi spre universalitate. Ce-ar mai ţâşni, probabil, odată cu ea, nevoia de împrăştiere a impurităţilor rezultate!

Trecutul a împiedicat mereu revoluţia timpului, dezechilibrul chiar al acestuia, fără şan se de regrupare ulterioară.

Cineva hotărăşte, în numele cui oare?, trăirea dinapoia necunoaşterii, uitarea mai degrabă, dirijarea iluziei de moarte înspre Dumnezeu, într-un ultim cadran cos mic. În care liniştea descreşte tăcerii, învingând rareori fierberea dinăuntrul simţurilor, câtă mai rezistă întoarcerii.

Ori distrugerii prin arta care, fără a fi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

9

centenar dada

nevoilor artistice, nici de creaţie, nici de împărtăşire a artei. Singurul care pierde este omul. Pentru că suferinţa continuă, printre incertitudini şi regrete, croindu-şi noi răni, inventând duşmani iremediabili, precum natura, cea moartă sistematic, printr-un anume fel de-a fi, mai puţin artistic. Eliberarea de emoţii nepolarizate încă, printr-una din mişcările neinspirate în raport cu lumea aceasta. Pedeapsa vine de la cei care nu iartă. Îmbrăcând în nesfârşite chipuri acelaşi eu, indiferent la nuanţe.

Pretutindeni fiind, poate nu suntem noi. * Prelegere la „Centenarul DADA” de la Sinaia.

Tristan Tzara desen de Lajos Tihanyi (1927)

scopul precis, reuşeşte minimiza rea componentelor ei până la nerecunoaştere. Iar lipsa de păsare a celorlalţi va susţine acest de mers pseudo-artistic prin devalorizare, într-un sistem de coordonate deja impersonale. Început prin dezarmonizare a realităţii, dar nicicând terminat, pentru că ei, restul, fac jocurile.

Adăpostiţi-vă, cei aleşi să fiţi singuri, în propriile voastre tenebre, nu printre motivaţiile excluderii sentimentelor.

Gândurile otrăvesc durerea pentru că nu se pot combina decât în ace laşi înăuntru. Limbajul rămâne insuficient ca să exprime interstiţiile existenţiale astfel dominante. Cuvintele nu ţin pasul

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

10

NO. 1-2 / 2016

cronica literară

Alina Naiu - Intangibil 54 Florin Dochia Ideea – poate fixă! – că nu există decât poezie de dragoste şi că eros şi thanatos merg împreună în orice creaţie de valoare este cu asupra de măsură ilustrată de consistentul volum elegant de debut al Alinei Naiu, Intangibil 54, apărut la Editura Palimpsest, Bucureşti, 2014, cu o prefaţă generoasă în citate şi aplicată în comentarii a lui Octavian Soviany.

Alina Naiu nu este o autoare obişnuită de poezie. Interogaţiile ei existenţiale sunt, evident, de sorginte existenţialistă, solid fundamentate pe o trăire intensă a absurdului şi a unui imanent malentendu impus de o dimensiune fabuloasă a transcendentului, departe de „măreţia simplă a divinului” (Heidegger), în cea mai bună tradiţie a principiului general conform căruia existenţa precede esenţa.

Versurile sale sunt de o uimitoare comunicabilitate activă, lucidă, chirurgical cinică şi, concomitent, de o sălbatică frumuseţe derutantă, înşelătoare, paradoxală, încărcată de substanţă oximoronică. Sunt texte de o solidă modernitate asumată deplin, fără rest, în respingerea manifestă a oricărui experiment steril neoavangardist, textualist, posthipertransmodernist la modă; ceea ce nu înseamnă că unele tehnici constructive specifice acestora îi sunt străine. Alina Naiu este în primul rând ea însăşi, unică, neîndatorată unor înaintaşi, de la care ia doar, uneori, cu delicateţe, ceva din libertatea expresivităţii şi structuri ale tăcerilor elocvente, pe care le postează cu agilitate după nişte partituri originale. poezia aceasta nu este neapărat din

categoria aceluia iscat de patimi corporale – legat de ceea ce francezii numesc atât de semnificativ „la petite mort” -, ci pare o îmbrăţişare a morţii reale şi imaginare, iar nu un refuz al ei, un nivel mai înalt de trăire intimă: „tu te naşti din femeile pe care le ai / eu mor în braţele bărbaţilor mei” (Inutil de aproape) sau „moartea e singura parte / de netăgăduit din viaţă care mai stă în picioare” (Semne divine) şi, coronat opus: „pe mine mau iubit / doar bărbaţii cărora le-au murit mamele / şi-am plâns / ori de câte ori am făcut dragoste / gândindu-mă / că din femeie moartea se naşte prin naştere.” (Un sat părăsit). Durerea absenţei durerii, incapacitatea de a simţi o spaimă permit imagini senine: „să văd fulgii aşezându-ţi-se pe umăr / şi să mi se pară că eşti o cană caldă de lapte”, însă „nici măcar florile nu înfloresc când ar trebui: / adică să se întâmple iarna / şi noi să dormim în gândul vreunul înger / ce nu are conştiinţa zăpezii şi a lui Dumnezeu”. Abandonul duce tot mai departe „purtându-şi neştiinţa ca pe un scut // […] când nu mă mai doare nici măcar: / sentimentul acesta de a nu mă mai durea nimic.” (Prima zăpadă).

Angoasa existenţială traversează întregul volum, mai mult sau mai puţin evidentă. „Doamne, / a cui este noaptea pe care o dorm?” // […] //cine mă trăieşte, cine mă cheamă / pe care parte a corpului se doarme somnul de veci?” Înstrăinarea primeşte răspunsul care nu va limpezi nimic: „iată, femeie! / acesta îţi este sfârşitul / aceasta îţi este salvarea / tu te temi de fericire / căci ea îţi va aduce nefericirea.” (Somnul de veci).

Perechea de cuvinte esenţiale devine vizibilă:

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

11

cronica literară sfârşitul/salvarea & fericire/nefericire şi se constituie în argument pentru autenticitatea trăirii în Absurd, acela care confirmă că nu exista nicio însemnătate a lumii în afară de aceea pe care individul i-o conferă.

Personajul creat de poetă se încarcă astfel continuu cu energie şi merge mai departe, ştiind că numai de la sine poate avea aşteptări. Aşa că poate să afirme că „singurătatea mea este atât de adâncă / încât până şi măduva oaselor mele / locuieşte în mine ca un om singur. // până şi creierul meu e un copil foarte singur. / nu-mi vorbeşte niciodată. niciodată nu creşte. / Dumnezeul lui a murit / şi zace într-o baltă enormă de sânge. // câteodată moartea înveleşte ca un cearşaf / şi nu miroase a mort. vine pe vârful degetelor, / cu tălpile goale, murdare de pământ, // dar eu privesc viaţa cu coada ochiului / ca un şobolan flămând pândind pui de rândunici.” (Marele alb). Imaginile tulburător de frumoase în cruzimea lor reumanizează transcendentul, abstractul capătă concreteţea gestului firesc, permiţând afirmarea voinţei de a continua, în ciuda repetatelor ratări: „merităm / să fim iertaţi pentru tot ce nu ni se întâmplă” (Ploaie toracică), „singurul lucru sigur este / că moartea ne va salva pe toţi de la orice speranţă.” (Mânuţele unui copil) şi „fiecare zi este o sinucidere lentă într-un anotimp secetos de tinichea / în care moartea şi viaţa îşi schimbă sufletele între ele.” (Tandrele cuie), „storc viaţă şi dintr-o memorie de piatră seacă / voi zbura pentru că n-am învăţat să merg” (Războaiele pierdute) etc., etc.

Invocaţia divinului se petrece către un Dumnezeu omniprezent şi relaţia cu El este de tip etic şi mai degrabă familiară, ca şi cum ar fi o rudă căreia îi poate reproşa orice, îi poate cere orice şi îi poate oferi orice: „că-l recunosc pe Dumnezeu – e un băieţel. încă se joacă în ţărână. / aşteptă să-i întind biberonul să-i trec un şerveţel umed peste

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

12

NO. 1-2 / 2016

buzele uscate” (Economie subterană) şi „uneori / tânjesc după normalitate / cum tânjeşte Dumnezeu după păcatele fiilor săi / ştiind că ei vor continua să ucidă şi să creadă // credinţa fără păcate nu există / Dumnezeu fără păcatele noastre ar fi fost unul dintre noi // Dumnezeu a vrut azi să se roage / şi / nu a avut cui” (Despre credinţă). Dragostea, temperată, amortizată de prezenţa morţii, îl are pe Dumnezeu martor şi posibil sprijin: „sunt /boli care vor suferi întotdeauna de mine. / îl caut pe Dumnezeu / doar să îi pun sabia în mână.” (Război polar). El este salvatorul: „se pare că au rămas câteva zile doar/ până la un nou sfârşit al lumii // […] // într-un alt veac, / poate că eu aş fi fost aceea / care v-ar fi bătut la uşă ca un martor al lui Iehova / şi v-aş fi spus că încă este vremea iertărilor. // dar în veacul acesta / când, iată, / au mai rămas câteva zile doar, câteva ore / până la un nou sfârşit al lumii, / nu mai e

cronica literară timp de nicio iertare, / nu mai este niciun om care să poată fi iertat, / niciun păcat de păcătuit, nicio rugăciune de rostit. // nimic fără Dumnezeu!” (Vremea iertărilor).

Puternicul impact emoţional care face posibile revărsările aluvionare de imagini tulburătoare o deosebeşte pe Alina Naiu de orice alte contemporane ale sale. Spunerile memorabile surprind prin debordanta imaginaţie lingvistică şi prin paradox, pot căpăta existenţă independentă: „despre libertate ştiu doar atât: / lanţurile sunt lucrate din obsesii de fier”, „indiferenţa este cea mai pură formă de libertate” (ceea ce se justifică întrutotul din viziunea liberului arbitru existenţialist, care ne face perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieţii noastre), „mâinile se murdăresc / dacă nu le spală pe altele”, „eu cred în mine / chiar şi atunci când nu mai cred în nimic”, „fiecare mort îşi are vii lui”, „sunt însăşi clona inexistenţei mele”, „uitarea cu ochi nevinovaţi / de bebeluş a învăţat să înoate în formol”, „o femeie cade în lanul de maci, / îngeri i se dezlipesc de pe oase, / se prăvălesc ca mirosul de ploaie din cer”, „durerea aceasta pe care o simt / cum vulturul cară în spate un munte / cum florile îşi ucid frumuseţea / cum tropotul calului sfărâmă iarba // cum din cer plouă cu morţi învârtindu-se”…

Orgoliul de a fiinţa, de a iniţia lumi se arată ca o forţă a omului şi este ilustrat cel mai bine de poeme precum Registrele cu morţi („[…] dar pentru ce să mă rog, / când nici întunericul / şi nici lumina nu sunt ale mele? // n-aş frânge moartea / darămite felia de pâine // ascultă-mi pildele / şi umileşte-te / când vin să te întreb / târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile: / unde sunt ochii tăi de lup vegetal / unde sunt degetele cu vârfurile arzând / să pâlpâie în noapte / să rescrie în alfabetul uitării / tot ceea ce n-a fost rostit?

// creşte în mine toată această singurătate / tristă ca o cale ferată / ca un drum făcut de nouă ori până acasă. // mă număr pe degete / ştiu că n-o să încap în registrele cu morţi / din moment ce despre naşterea mea / nu s-a vorbit la facerea lumii.”) sau Sfârşiturile cele mai de departe („moştenirea pe care o las eu / umanităţii este inestimabilă, / dar puţini sunt cei ce vor înţelege. // poezia mea / este cea mai pură dovadă / a faptului că un cuvânt nu înseamnă nimic. // nimeni nu poate suferi cât de mult sufăr eu. / nimeni nu poate plânge cât plâng eu. / nimeni nu simte durerea aşa cum o simt eu // eu nu iubesc pe nimeni / de teamă că nam să mai pot iubi. // am privit moartea în ochi / şi moartea s-a cutremurat. [Nietzsche spune : „dacă priveşti prea mult în abis, abisul se va uita la rândul său în tine” – n. m. F.D.] // totul are un sfârşit - / lasă-mi mie sfârşiturile cele mai de departe! / Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc.”) ( subl. m. – F. D.). Să reţinem finalurile: „despre naşterea mea / nu s-a vorbit de la naşterea lumii” & „Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc” care vor culmina cu suprema, strania înlocuire din poemul Semnul lui Cain, care ne conduce cu gândul tot la Nietzsche („E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”): „de la facerea lumii / umblu printre oameni / goală şi singură. // un copac jupuit de scoarţă / îşi arată rădăcinile în colţul garsonierei mele. / o haină îşi pierde înţelesul de haină, / o apă îşi pierde menirea ei de apă. / nici o casă nu mai ştie cum să se numească acasă. // port semnul lui Cain de dinainte de a mă naşte. / sunt condamnată să trăiesc în această mare închisoare / unde deţinuţii îşi tatuează îngeri sub coaste / şi raiul are miros de carne arsă. // aici sfinţii poartă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

13

cronica literară cămăşi cu mânecile strâns legate la spate. // cei care mă ating halucinează. / cei care mă privesc plătesc cu propria moarte. / vina are mereu altă vină. // sângele care curge miroase întotdeauna altfel. / sunt un fel de Dumnezeu în exil”. Imaginea este reluată mai încolo: „mi-e frică de iluzia aparenţelor / şi de uitări. // în cămaşa de forţă / trăiesc această viaţă / şi-n carnea mea locurile sfinte încep să duhnească a mort.” (Viaţa în cămaşă de forţă). Coborâre în Infern: lumea ca temniţă, trupul ca temniţă, viaţa ca temniţă.

Pentru ca lectorul să nu mai aibă nici un fel de îndoială, Alina Naiu îi oferă şi un fel de artă poetică în excelentul poem curat existenţialist, în care ghicim şi tentaţia secretă a personalizării acelui eternel retour nitzschean: „încă mai trudesc la facerea lumii, Doamne! // despre marile uitări nu se vorbeşte / se scrie doar prea mult despre marile singurătăţi. / la început a fost sfârşitul. / merg fără chip prin întuneric. / merg fără obârşii. mint şi caut adevărul. // mă caut de suflet în măduva oaselor. / îmi sfâşii toate măruntaiele / şi nu curge nici strop de sânge. / nimic nu mă doare în afara înfrântului tăcut, / această carne din carnea mea, / această viaţă din viaţa mea. // la început a fost sfârşitul / şi înainte de orice sfârşit eu. // sunt condamnată să duc mai departe taina cinelor fără de taină. // marea vâltoare de sânge, marele nesomn, / toate mă strigă cu glasul îngerului meu: // Eli, Eli, lama sabactani” (În cea de-a şaptea zi). În lumea încă neîntocmită, singura certitudine este prezenţa absenţei lui Dumnezeu, în ziua odihnei sale, şi deşertăciunea care cheamă dorinţa finală, salvarea: „aştept să dorm odată somnul cel mare şi tăcut.” (Somnul cel mare şi tăcut).

Dar adevărata artă poetică e de găsit în Cenuşăreasa văduvă: „am minţit spunând că nu pot scrie poeme de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

14

NO. 1-2 / 2016

dragoste / eu însămi sunt un poem prosternat la picioarele mele / am ars ca jertfă toate cuvintele scuipate aleatoriu pe o foaie de hârtie // cuvintele mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător / eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă am traversat / cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii acum îmi atârnă pe buze // […]”. În alt poem, după o parabolă a sacrificiului („acum trei ani i-am spus unui bărbat că îl iubesc atât de mult încât / dacă i-ar ceda inima când ar face dragoste cu altă femeie / mi-aş scoate-o pe-a mea din piept fără nici un regret. / Peste un an, când el chiar a murit, i-au găsit-o printre roţile unei maşini, / mi-am dat seama că, de fapt, n-aveam nevoie niciunul de inimi. / poate că ar trebui să interzică cineva cuvântul dragoste / din vocabularul oricărei femei”), urmează încă o tentativă de ars poetica combinată cu ars vivere & ars moriendi: „oamenii mor şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu poemele lor. / singurele morţi superficiale sunt ale insomniilor cele mai negre / când vorbesc atât de mult gândindu-mă că va tăcea / vocea cuvântului nescris de alţii în nopţile de veghe. / de aceea strig mai tare decât poţi tu să auzi.” (Materie de studiu) Ca o mireasă nenuntită, împletind iubirea cu moartea, pe căile unei obiectivări la transcendentului din perspectivă existenţialistă, poeta în„născută iar nu făcută” Alina Naiu, cu o maturitate de invidiat, nu permite o lectură superficială a poeziei sale din Intangibil 54, iar atingerea stării înalte de trăire nemediată nu poate fi decât fără intermediar, intimă, ca în orice eros lipsit de exacerbarea erotismului consumatorist: acaparatoare precum un orgasm cosmic din care ieşirea nu poate fi decât în explozia unei supernove.

cronica literară

Monica Mureşan Poeme cu vedere la mare

Mioara Bahna Răstigniri de suflet Ludicul se impune, la prima vedere, ca trăsătură definitorie a poeziei pe care o aduce Monica Mureşan prin volumul Poeme cu vedere la mare – Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011 –, iar pivotul demersului ei liric este poemul, ca formă de existenţă artistică, văzut într-un număr aproape incalculabil de faţete, încât întregul capătă valoare programatică, de artă poetică.

Impresia este de cozerie, dar interlocutorul, deşi pare a empatiza cu emiţătorul, e tăcut, comunicarea reducându-se, astfel, la un amplu monolog, de-a lungul căruia vocea lirică expune convingeri sau doar ipoteze ori enunţuri care, prin prezentul gnomic la care apelează adesea, au caracter aforistic ori sunt doar truisme: Poemul continuu te învaţă că în toate există o limită. / În schimb, poemul limită ne avertizează / că abia dincolo de punctul-limită începe unicitatea sau: Din labirintul vieţii ieşi / pe altă uşă decât cea pe care intraseşi.

Totodată, în textele Monicăi Mureşan se remarcă şi o tendinţă spre conceptualizare şi, de asemenea, pe lângă aspectul amintit, de convorbire familiară, într-o atmosferă care se presupune agreabilă, treptat, parafrazându-l pe Titu Maiorescu, după care îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie, dincolo de orice formulare cu tentă ludică, îşi face simţită prezenţa o mare tristeţe, poate cea a poetului sau poate cea a omului conştient de limitele care încorsetează condiţia umană. Şi,

totuşi, deşi Unii spun că de fapt viaţa este un poem unic, poeta nu-şi asumă cuvintele pe care le citează, ceea ce este poate o traducere a protestul ei neexprimat faţă de amintitele limite, atribut inalienabil al existenţei oricui.

Nu lipseşte însă din carte, în ciuda convingerii amintite, legată de graniţele insurmontabile ale vieţii, aspiraţia spre perfecţiune, de vreme ce se admite că încă nu s-a scris poemul unic. În contextul preocupării majore din volum, jocul de-a teoretizarea poemului are drept consecinţă o varietate de noţiuni – în căutarea, de fapt, a „cuvântului ce exprimă adevărul” –, aşezate, mai întâi, asemenea unor insolite definiţii lapidare, în titlurile textelor care compun cartea: Poemul titlu, Poemul continuu, Poemul limită etc., cu care apoi operează poeta, adunând şi oferind argumente pentru recunoaşterea statutului şi importanţei pe care i-o atribuie acestui tip de creaţie – personificarea fiind, aici, una dintre modalităţi –, ca în cazul poemului anonim cu memorie scurtă, expus ca instanţă morală, într-o lume în care, adeseori, se fac gesturi, mai mari sau mai mici, dar se eludează recunoaşterea paternităţii lor, lăsându-le sub egida lui nu se ştie cine.

Cartea este scrisă în versuri libere, în care liricul are, în unele situaţii, în subsidiar, un fel de epic – pretext pentru susţinerea raţionamentelor propuse, întrun întreg unde, cu excepţia ultimelor şapte texte, puse sub semnul aceluiaşi numitor, Şapte poeme lipsă, toate celelalte au în titlu substantivul „poem”, iar continuarea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

15

cronica literară fiecăruia este o metamorfoză pe care o trăieşte scrisul, din toate, la un loc, reieşind concepţia autoarei despre poezie, pe care o etalează cititorului, cu un entuziasm neştirbit, de la un capăt la altul al acestui ciclu tematic, manifestat, prin amintita, la începutul acestor rânduri, înclinaţie ludică, ca în Poem fără întrerupător, de pildă, pe care îl descrie, spre recunoaştere: Seamănă cu un papagal /ce scoate sunete /ce imită culorile. // Dar este şi imposibil / mai ales pentru / că nu are întrerupător. / L-a stricat.

Din cartea Monicăi Mureşan, aşadar, cititorul poate să afle că poemul poate fi revelat, fără întrerupător, lipsă, cu memorie scurtă, nume în Cartea Recordurilor, cu drepturi, casabil, optimist, cu poet, paranormal, lipsă – redivivus, de jos în sus, fragil, ardelenesc, în primă audiţie pentru mâna stângă, paradox, inutil, în labirint, în tăcere, al amintirii, al porţilor întredeschise, al despărţirii, la margine de punct, thriller, schepsis, în joacă, bumerang, al darului, al răbdării, cu simbol, singur, sec, aproape Zen, cu ţinută, al formei, cu umbre, biblic, cu formă şi conţinut, naiv, Zen, de dimineaţă, de amiază, de seară, al veşniciei, în oglindă, sofisticat... În această înşiruire de perspective ce par inepuizabile, poeta se dezvăluie într-o competiţie cu sine, testându-şi inventivitatea, prin sumedenia de trăsături, care mai de care mai pline de neprevăzut, ale poemului, pe care le inventariază, dar şi capacitatea de a identifica tot felul de conexiuni între cuvinte din diverse arii lexicale (neologică, spre exemplu, „thriller”, „schepsis”...), un cuvânt chemându-l pe altul şi tot aşa.

Poeta se joacă însă nu doar cu „obiectele”, ci şi cu absenţa lor, cu aceeaşi însufleţire, suplinind prin vorbe, ca în Poem lipsă, eventualele aşteptări ale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

16

NO. 1-2 / 2016

eventualului cititor: Acest poem / îşi cere scuze / pentru propria sa lipsă /şi promite / că data viitoare îşi va înlocui / lipsa / (... cu alta?!!) În privinţa absenţei celor şapte (şi numărul lor poate nu este aleatoriu) poeme, aceasta este o posibilă promisiune de continuare a înregistrării formelor lumii şi a potenţialului ei imagistic. Dincolo însă de suprafaţa „materială” a poemelor Monicăi Mureşan, răzbate, când şi când, la suprafaţă, o mâhnire stratificată într-un timp neprecizat, dar presupus a fi nu doar al sinelui, ci şi al speciei: Durerea are miez şi coajă: dacă o sparg / pot ieşi din ea. / Tristeţea e zidul pe care / dacă îl urc /reuşesc să scap. Dar tentativa de a „scăpa” rămâne o latenţă, din pricină că Frica e un incendiu din care / dacă fug / nu mă păleşte. Dar rămâne „dacă”! Între perspectivele poetei asupra artei

cronica literară îşi face loc şi o sciziune între poem şi poet (un poem din ce în ce mai plictisit de autorul său / care nu voia să evolueze literar), prin care aduce o răsturnare a rolurilor, dar nu în sensul cunoscut, de pildă, al câştigării „dreptului la timp”, prin propriul scris, despre care vorbea Nichita Stănescu şi nici al implorării de către artist a creaţiei sale de a-l „naşte”, ca în Către Galateea, tot în poezia stănesciană. Aici este, mai degrabă, o sugestie a anticului motiv al inspiraţiei care, venind din afară, îl caută pe cel pe care, prin creaţie, să-l facă vizibil. În plus, meditând la propria condiţie, atât de activul poem îşi proiectează imaginea într-un viitor în care, împreună cu semenii săi, să acceadă la astral: Din risipire de timp omenesc / prin răspântiile cerului, / cu vremea devenim praf de aur / împrăştiat în galaxia durerii.

Prefacerea stelară amintită, ţinta ultimă a fiecăruia, este pusă în balanţă de poetă la judecata din faţa Marelui Timp, după ce, într-un moment de armistiţiu, în disputa susţinută cu poemul, îi acordă acestuia cuvântul pentru a se autodefini: Ecou lacrimii suntem / măsura timpului / şi fragila bucurie a pământului.

Constatări ale unor fapte sau trăiri traversează poezia Monicăi Mureşan, fără a tulbura mersul înainte (aşa cum Când adunăm laolaltă lucrurile pe care le avem, / ne dăm seama că avem nevoie de cu totul altele. // După ce le obţinem pe acelea, / ne trebuie primele). Printre acestea, rar, îşi fac apariţia şi flash-uri autobiografice (ca, spre exemplu, ultima imagine a tatălui), însă, aproape dincolo de orice text, se află un astfel de fundament, a cărui greutate şi, mai ales gravitate, poeta o escamotează prin zâmbet, printr-o exprimare în joacă. Între ce este şi ce se doreşte a fi, pe de altă parte, poeta meditează la şansa omului

de a se resemna, de a-şi accepta destinul, pentru a-şi putea continua traseul existenţial pe care a pornit, fiindcă Nimeni nu te poate învăţa / ceea ce trebuie să ştii cu adevărat şi, de aceea, învăţăm să Trăim numai dacă uităm că mai şi murim.

Poemele Monicăi Mureşan pot fi citite, prin urmare, ca nişte răstigniri ale sufletului, de vreme ce aspiraţiile de orice fel, dar, mai ales, visul dezmărginirii sunt imposibil de atins, câtă vreme afară-i un cuvânt singur.

Fireşte, peste toate frământările sau izbânzile, ca orice creator de frumos, poeta simte şi mărturiseşte legătura dintre artă şi iubire, iar pentru ea, dragostea (...)-i un naiv poem continuu. De fapt, o parte din temele eterne ale poeziei se regăsesc şi în cartea de faţă – existenţa, dragostea, timpul, creaţia etc. –, unde, uneori meditativă, alteori înflăcărată, vocea lirică trece de la simplu la inextricabil, la afel ca în situaţiile de viaţă şi de suflet care-i sunt punct de plecare şi pe care caută să le vindece, dar cele mai multe rămân incurabile, în faţa oricăror tentative de convertire pozitivă, drept care, în final, prin poemele lipsă, poeta încearcă să-şi construiască o platoşă, prin spovedanie, căutând sensul şi limitele, spre a ajunge la împărtăşire şi acceptând umanitatea aşa cum este, prin iubirea către care îşi îndreaptă, încă o dată, prin scris, preţuirea, indiferent care i-ar fi scăderile.

Ultimele şapte poeme sunt meditativeseistice, finalul celui din urmă aducând, în manieră oarecum cioraniană, o suită de interogaţii, prin care, în numele său şi al semenilor, poeta caută să exprime paradoxul fiinţei umane care, după ea, este permanenta sa nevoie de întrecere, o dorinţă gratuită, încă o formă de exprimare a zădărniciei care copleşeşte destinul uman.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

17

cronica literară

Dialogul Evaziunilor estetice Octavian Mihalcea Volumul semnat de Andrea H. Hedeş, Aritmii ( Editura NEUMA, Cluj-Napoca, 2015), debutează cu un ciclu poetic intitulat, conform lui Hesiod, Munci şi zile.

Sunt diverse aspectări ale transcendenţei, care etalează deosebite virtuţi picturale, accepţiunile ludice profilându-se firesc printre imagini pline de gravitate.

Exprimarea poetică metaforizată ar putea fi încadrată în paradigma fluidităţii.

Aparenta abordare minimalistă internalizează multiple potenţialităţi, astfel fiindu-ne exersat elanul hermeneutic. Astfel, observăm cum căile poştale diafane facilitează circulaţia pregnant onirică a unui grup de sfinţi ce privilegiază livreştile aspecte proprii existenţei: „fiecare ţinea câte o carte în mână/ cu un zâmbet o citea/ ne-am rugat împreună/ începuse să ningă/ noapte îmi venea/ mănuşă de porţelan”. Aceste simboluri presupun constante evaziuni spre atât de complexele teritorii imaginare. Adâncimea metafizică se conjugă cu sentimentul neantului: „Îngerul a strigat/ se speriase de moarte/ văzusentâia dată/ înecatul din fântână/ dar eu/ îl ştiu pe îngerul acesta/ deja îi putreziseră aripile/ mă dureau oarecum plescăielile/ apei sfinţite de oasele lui/ îi rămase spaima pe când/ eu desenasem cu violet/ aripa dreaptă şi ruptă/ a fântânii.” Pe de altă parte, agapele angelice invocă apoteoza cântării cântărilor „în fum de tămâie în faţa unei halbe cu/ aghiazmă”.

Accepţiunile dramatice sunt uşor

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

18

NO. 1-2 / 2016

recognoscibile în versurile din Aritmii.

Deseori, Andrea H. Hedeş brodează naturi statice aspectate întru cromatica întunecatelor cântece. Următorul ciclu liric, Ploaia şi roua se revendică din gândirea chineză şi conţine estetizări ce reliefează caracteristicile unei lumi crepusculare, consonantă cu abisalitatea „marmurei în vinele timpului”. În regim evanescent e apropiat un zbor încărcat de sensuri, abluţiunile cu nimb esoteric întregind părţile tainice ale fiinţei: „Ai ajunat/ de la pâine şi apă şi foc/ te-ai îmbăiat/ în apă ne-ncepută/ în ierburi de vrajă/ picurând de parfum / te-ai înveşmântat/ în alb orbitor/ coiful spada şi scutul de aur// ai îngenunchiat/ între coapsele albe.” Misterul şi pasiunea constituie elementele definitorii ale acestor ipostaze fluide, acolo unde se remarcă şi unele fulgurante tuşe din zona atmosferei goticului: „Cu cearcăne lungi/ înaltă păşind/ mângâind un creştet/ sărutând un obraz/ cum ceaţa subţire/ plânsul ei/ ţinând în palmă/ degete reci/ legănând/vorbe nicicând rostite/ treaptă cu treaptă/ coborând/ până la cei dintâi/ morţi îmbrăţişaţi/ paloarea lor acoperind/ sfiindu-se/ cu cearcăne lungi/ înaltă păşind.” Influxurile thanatice promit mari plecări fecunde, departe de perenitatea obscură. Motivul rimbaldian je est un autre este prezent în textele cărţii, ca pentru a particulariza o decorativă „dantelă neagră”. Sinteza iubirii cu dorinţa extincţiei determină accese estetice

cronica literară

situate într-un greu decelabil areal-limită.

Următoarele poezii sunt reunite sub titlul Lamentaţii. Pentru că ultragierile ating nivelul superior („sub foaie de gheaţă/ inima”), vibraţia sacră reprezintă soluţia naturală. Simţim cum sfera soteriologică aprinde, irizat, sufletul. Dar presiunea iluziei este constantă, ceea ce favorizează solitudinea. Dorinţa maximală de ajungere în preajma divinului determină o considerabilă problematică având nuanţate implicaţii ontologice: „Cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ în lumina Ta/ eu/ nimic nu mai văd/ trag fâşii de carne/ străvezie/ din mine/ şi sângele care picură/ nu e leac/ şi Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina ei/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge înafară/ culoarea din sânge/ sângele din fusul de carne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/ răstimpul.” Toate aceste interogaţii consonează cu abisul metafizic, incandescenţă mereu situată în prim-plan.

Mesajul poate fi exprimat şi sub forma unei fulguraţii din care transpare speranţa: „O plimbare cu vântul în faţă/ într-o zi de iarnă/ viaţa// fulg de nea/ singur/ între fulgi de nea// în aşteptarea primăverii/ când Te voi revedea.” În Cântecele finale problematica morţii este abordată şi întrun registru mai relaxat. E dorit asiduu un soi de dialog cu cei trecuţi dincolo.

Despărţirea de teluric poate lua şi forma unei benigne erotizări: „Ea e frumoasă/ îşi târâie paşii/ dar atât de frumoasă/ privirea ei.../ te pătrunde neantul/ vocea ei/ o şoaptă/ e îndeajuns/ irezistibilă/ niciodată vulgară/ invincibilă/ subţirime şi

străvezime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta linişte/ în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine vreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atât de frumoasă// despre moarte/ numai de bine.” Sunt preconizate diverse modalităţi de comunicare între cele două tărâmuri, totul pe special fond ludic. Persistă în această atmosferă lirică realizată de Andrea H. Hedeş un parfum al irecognoscibilului, punte morganatică peste simboluri. Pe undeva, pare că întrezărim figura luntraşului Charon, cel atât de apropiat traseelor nocturne ale sufletului. Uneori, „nimeni nimeni nu mai vrea/ să se întoarcă de dincolo”, ca un motiv în plus de meditaţie. Ideatica morţii comportă nesfârşite faţete vizând interioritatea, dematerializantă, atunci când „orice drum/ duce spre moarte/ spre moarte duce”. Evaziunile întru lirism din Aritmii compun imagini de calitate, profund dezirabile.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

19

poesis

Ada Carol ReAMINtiri În braţele tale e tot atâta linişte ca în ocolul unei mânăstiri şi dacă simt că am greşit prea des mă retrag din lume în braţele tale care îmi aduc aminte din ce şi cum sunt făcută să te iubesc.

E un mal de apă în privirea ta ce mă îndeamnă să mă lungesc alături ca tu să-mi curgi prin vene fără grabă iar eu să te adun în pumni cu grijă. Şi fiindcă suntem prea cucernici unul faţă de altul, la vecernie ne strângem iar la un loc ca să batem metaniile fericirii rarefiate în pământul reavăn.

Retorică Te aperi cu mâinile peste urechi de parcă o altă ea ţi-ar muşca auzul cu vreo nuanţă de reproş…

Femeia aceasta care îţi stă cu muţenie în faţă îşi plimbă ochii rotunzi pe la tâmple şi dintr-o dată surâde ca o Giocondă, fiindcă înţelege că nu mai ai unde fugi şi că va trebui să o îmbrăţişezi până diseară.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

20

NO. 1-2 / 2016

in/evitabil în fiecare zi la metrou te aştept infinit regretând că o să-mi recunoşti chipul pe lângă mine trec zilnic, cu pas hotărât, mii de pietoni care întorc capul; numai tu cu pas şovăielnic treci drept înainte fiindcă mă ştii deja prea bine ştii ce şi cât vreau fără abatere şi e prea mult şi prea de dimineaţă ca să mă saluţi (dis...) iubirea noastră interzisă de timp e posibilă totuşi în spaţiu, aşa că timpul mai umflă şi el din umeri şi uneori mi te revarsă în braţe

poesis

atunci sună clopotele a duminică şi mamele noastre îşi alăptează pruncii acum eu prefer să ştiu că am dat totul decât să regret vreodată că nu am avut nimic de dat.

Elegie sublunară Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt dumnezeu decât Stăpânul.

Ele învaţă de timpuriu să se bucure de lungimea lanţului care le confirmă zilnic libertatea de a fi alese. Tot ele acceptă inerenţa astfel încât până şi aerul capătă uneori expresia ochilor Lui. Când în sfârşit îşi face simţită Prezenţa, li se arată pentru o clipă-două şi zâmbetul Lui amar îmi strânge inima. De-abia senvredniceşte să le tulbure cu o vorbă şoptită în grabă sau cu o atingere pe botul umed.

Apoi se retrage în casă, aprinde lumina şi începe să citească,

abandonându-le frigului. Atunci – ca şi ele – eu îmi strâng labele la piept şi, cu ochii umezi, reîncep ciclul speranţei.

Gestul magicianului Tragem cortina peste geamătul unei îmbrăţişări în prag şi îţi zic: „Hai să iertăm momentul acesta pentru dramul de spectacol în care ne-am ţinut de mâini deasupra furtunii, cu picioarele măcinate tacticos şi dorul fugii în pupilele dilatate!” Îmi zâmbeşti atent ca în fiecare sâmbătă şi îndrugi la miriapozi saltimbanci ce încă o să mai mişune şi mâine printre gândurile oprite în drum. „De dimineaţă mă vei găsi mai uşor.” îmi declari „Voi strânge între pleoape zâmbetul tău scuturat de praf, zâmbetul tău blindat cu dinamită, zâmbetul tău aşa tăcut acum...”

Luăm micul dejun lângă o coadă de mătură şi convenim să nu ne îngrijorăm, cel puţin nu atâta timp cât vom avea braţe de sărutat pe buze care să ne mângâie.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

21

centenar dada - arte vizuale

Mihai ZGoNDoIu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

22

NO. 1-2 / 2016

centenar dada - arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

23

centenar dada - arte vizuale

Dan Mircea Cipariu pictopoeme 3D. uN COLAJ Nu E uN COLAJ

mântuit sau alungat o realitate poate crea un vis dar un suflet nu poate găsi vindecarea decât cu un alt suflet

am intrat am tăiat am făcut un colaj

ne privim timid prin oglinzi să-i vedem pe cei ce se vor dărui

LITERATURĂ ȘI CONSUM INTERIOR dintr-un univers deschis într-un PUNCT într-o seducătoare metodă de cercetare a sinelui

o mână divină va apăsa butonul de panică dintr-un oraş interior până când liniştea ni se va ghemui la picioare

cine dă cu piatra cine apasă butonul de deparazitare cine numără toate cifrele exacte ale SFÂRȘITULUI

3D. METAMORFOZĂ

singurătatea exersează într-un creier captiv RULETA RUSEASCĂ iluminare fără urmări şi conflict atunci când poţi exclama şi pulveriza pe un zid „acum şi aici UN POEM NU E UN POEM” 3D. GRILA DE EVALuARE o maşinărie poate naşte o altă maşinărie dar o stea nu poate multiplica la nesfârşit întunericul a fi sau a avea iată judecata pentru care vei fi

precum în cer aşa şi pe pământ o bolboroseală sau poate chiar singura exersare a lui a fi 20 de wati pentru viaţa veşnică 20 de wati pentru circuitul sublimului în natură 20 de waţi ca nişte electroni cu adevăraţi liberi ingredinte 3D instincte primare dintr-un stomac interstelar nimic nu se pierde totul e în lume colaj

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

24

creierul meu e o baterie universală de 20 de wati cu ajutorul căreia călătoresc neîncetat dintr-un univers în altul dintr-o oglindă într-o grădină edenică până când din mine rămâne doar energie primară necenzurată

NO. 1-2 / 2016

centenar dada - arte vizuale

3D. SuNET DE ELIbERARE amprentă REGENTĂ NĂSCUTĂ NU FĂCUTĂ din Sfântul Spirit vino să vezi cum funcţionează fără baterii şi aprobări de la Fisc un PERPETUUM MOBILE NU MUŞC NU CONJUR NU PUN ŞTAMPILE

eşti îndrumat şi manipulat de TEXTE ȘI IMAGINI care îţi promit totul sau nimic trezeşte-te şi taie LINII PUNCTE SEMNE până când vei trăi cu toţi porii cu toţi neuronii RĂSĂRITUL scris cu litere iluminate pe o cerere de renunţare TAIE ȘI TREZEȘTE-TE 3D. NOuL AN CHINEZESC

sunt dicteul DE NEOPRIT al unui NUMĂR PRIM exersez lecţia de eliberare din cutia mea toracică unde există SUFLET CONŞTIINŢĂ ŞI PĂCAT lupt permanent cu lexicul şi biografia până când voi renaşte până când sunetul meu interior va intra într-un timp şi într-un spaţiu fără turbulenţe suferinţe negaţii

instrumente de clonat şi multiplicat pentru un război strategic cu emisferele întunecate şi luminate deschidem şampania şi ordonăm bunăstarea de sine în anul maimuţei de foc ne e teamă doar de nimicul care se insinuează printre noi ca o vodcă rusească făcută din orez chinezesc ca un călugăr buddhist care ridică pe cer un dragon tatuat cu „Dumnezeu nu e mort!”

3D. RENuNȚARE impuls primar ca un zmeu care lasă o formă albă perfectă într-o gaură neagră ai venit cu ADN-ul după tine cu presimţiri cu amintiri din paradis cu automatismele pentru a supravieţui

la radio în tot atâtea limbi câte puncte energetice are un sfânt ascultăm un vechi suspin „nu te atinge de rău nu te întâlni cu el e o luptă care aşteaptă să te numere la podea să scoată din tine vulcanii egotici şi oglinzile noroioase”

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

25

centenar dada - arte vizuale

Sfânta Aşteptare desenează în aer cu încetinitorul o bufniţă oarbă împăcată cu propriul nostru destin 28 de piese dreptunghiulare din cel mai intens colaj vor separa până dimineaţă Particula lui Dumnezeu 3D. pROASpĂT CREAT pop-corn ca o artă mimetică de a spune că există suferinţă fără FIȘĂ DE OBSERVAȚIE fără CONSUM fără LEVITAȚIE hazardul e noua mea caligrafie de a spune lucrurilor pe nume fericit fără plată urmări şi constrângeri fericit cu o hemoragie de iluzii şi sensuri neînţelese aştept orice ideologie să arunce cu pietre în mine în tine şi în ARTA ȘI LITERATURA DE A FI antrenez în creier două pisici ovo-lacto-vegetariene gata să se roage pentru un evadat gata să ierte un condamnat niciodată nu e târziu pentru un retuş: Doamne, Doamne, nu ne părăsi!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

26

NO. 1-2 / 2016

centenar dada - arte vizuale

Mihai ZGoNDoIu

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

27

poesis

Virgil Diaconu AbSuRDISTAN Absurdistan este noua orânduire socială, culmea civilizaţiei atinsă de noul mileniu. Este statul ai cărui cetăţeni pot fi consideraţi adevărate modele umane, indivizi exemplari. „Perfecţiunea noastră stă în raţiune.

Raţiunea nu poate fi dobândită decât prin lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor”, spune încă din primul ei paragraf Legea Morală din Absurdistan.

Dar şi Preşedintele însuşi, care ne vorbeşte în fiecare zi, de dimineaţa până seara, pe marile ecrane.

Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor este scopul statului Absurdistan. Lichidarea emoţiilor şi a sentimentelor se asigură foarte uşor, printr-un fel de tratament cu aşa-numita pastilă antiemoţii, pe care o luăm zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca la lucru.

Ea este doza noastră de fericire. O pastilă pe zi şi ai scăpat de emoţii, de visuri sau de regrete. O pastilă pe zi şi ai devenit cetăţeanul onorabil; cetăţeanul raţional, cetăţeanul perfect. Ai devenit cetăţeanul absurdistan.

Pastila antiemoţii şi educaţia primită de la Educatorii Raţiunii au dat până acum rezultate destul de bune. În Absurdistan n-ai să vezi nici oameni

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

28

NO. 1-2 / 2016

râzând, nici oameni plângând, nici oameni visători, nici oameni trişti. Şi mai ales nu ai să vezi oameni îndrăgostiţi. În Absurdistan nu ai să întâlneşti decât oameni echilibraţi, raţionali. Decât oameni perfecţi.

Niciun cetăţean absurdistan nu are voie să refuze doza. E interzis! Cu toate acestea, s-au descoperit persoane care şi-au aruncat pastilele, în secret, la canal; şi care au revenit în acest fel la vechile emoţii şi sentimente. La interzisele emoţii şi sentimente.

Toţi cei care au fost prinşi aruncânduşi doza au fost pedepsiţi. Toţi cei care au fost prinşi râzând sau au fost găsiţi în întuneric răpuşi de tristeţe, toţi cei care au îndrăznit să se îndrăgostească sau să se revolte, deci toţi cei care s-au întors la sentimente şi emoţii au fost declaraţi infractori afectivi, duşmani ai raţiunii, ai Guvernului Absurdistan şi au fost pedepsiţi.

poesis

Cei mai periculoşi infractori afectivi sunt cei cunoscuţi sub numele de artişti.

Preocuparea principală a artiştilor, aşadar, a muzicienilor, pictorilor, poeţilor este aceea de a provoca emoţii. Deşi se ştie că în Absurdistan nu ai voie să provoci emoţii; se ştie că nu ai voie să trezeşti sentimente. E interzis!

Pe abajurul unei lămpi de birou se cocoţaseră doi canari aurii, al căror ţipăt, devenit insuportabil, m-a făcut să scot pistolul. De ce m-am oprit? O scoică uriaşă aflată pe acelaşi birou şi care mi s-a părut că se tânguie când am dus-o la ureche era un semn că marea există cu adevărat…

Nu pleca urechea la artişti şi nu lua seama la ispitirile lor. Aceşti farsori, aceşti vânzători de iluzii sunt cât se poate de periculoşi, pentru că ei îţi tulbură sufletul şi te întorc la emoţii.

Desigur, toate aceste mărturii ale decadenţei trebuiau arse, iar artiştii prinşi trebuiau predaţi Justiţiei. Însă curiozitatea m-a îndemnat să pun o placă la gramofonul cu pâlnie. Atunci, Boleroul unuia numit Ravel m-a trântit în fotoliu, făcându-mă să visez. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan nu se visează. Când ştiam atât de bine că în Absurdistan visurile sunt interzise!

Dar Forţele de Ordine au fost întotdeauna vigilente şi au ars la vreme toate operele artiştilor: toate cărţile de poezie, toate tablourile, instrumentele muzicale, plăcile pentru gramofon, CDurile. Pentru că toate acestea nu sunt altceva decât mijloace de infecţie afectivă, mijloace de corupere a Raţiunii.

De curând, Forţele de Ordine au descoperit că artiştii fac parte din REZISTENŢĂ. Iată de ce misiunea cea mai importantă a Scutierilor este prinderea revoluţionarilor şi judecarea lor.

Când am pătruns într-una din casele secrete ale Rezistenţei, am rămas înmărmurit: obiectele găsite înăuntru – vasele de aramă, gramofonul, ceasul cu pendulă, cărţile cartonate, discurile, tablourile –, nu mai fuseseră văzute de mine decât în Manualul Forţelor de Ordine, unde erau fotografiate şi descrise pentru a putea fi recunoscute, identificate la nevoie.

În acel moment mi-am dat seama că în dimineaţa aceea uitasem să-mi iau doza antiemoţii. Altfel cum să-mi explic faptul că eu, Comandantul Suprem al Forţelor de Ordine, m-am lăsat învins de emoţii? De ucigătoarele emoţii?

Eu, urmaşul Gărzilor Pretoriene, al Inchiziţiei, al Gărzii de Fier şi al Comisarilor bolşevici, m-am lăsat furat de emoţii: am ascultat la nesfârşit Boleroul, i-am lăsat în viaţă pe canarii de aur şi am salvat de flăcări casa secretă a Revoltei.

Aceasta a fost clipa în care m-am hotărât să trec în Rezistenţă. Şi să lupt până la capăt. Ca un ales al urgisitei spiţe, silabisind lumina care m-a răpus.

27 ianuarie 2015

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

29

poesis

Andreea Voicu baba Yaga când eram mică ştiam bine se face ziuă se face noapte ziua mâncăm ciorbă şi scriem la mate dulciurile după masă mie îmi place albastrul aşa spune mamaie Bau Bau era cel mai bun prieten al meu ştiam că e mereu cu mine nu puteam să dorm dacă nu-mi spunea mamaie că-i sub pat lăsam mâna în jos simţeam întunericul între degete şi îmi sincronizam respiraţia cu a lui eram fericită doar când mă pedepsea mamaie şi mă-ncuia în debara cu lumina stinsă câteva zile îmi plăcea mirosul de gem vechi praful în nări păienjenii în tricou şi să-l simt pe Bau Bau cu mâinile mele de pluş e un monstru care o să te mănânce vine la noapte după tine ce fericită eram ce bună era mamaie avea mereu dreptate odată cu noaptea venea şi Bau Bau se aşeza cuminte lângă mine pe pat râdea şi dădea din picioare şi-mi trasa cu gheare lungi şi lăcuite cuvinte urâte pe spate dar eu voiam să fim împreună mereu aşa că Bau Bau a intrat în mine şi mi-a crescut o mască de gaze pe faţă şi julituri în genunchi şi-l iubeam cum era el cărnos şi umed în mine

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

30

NO. 1-2 / 2016

ca o caisă mamaie stătea la ea în cameră întinsă pe pat ca o moartă şi râdea şi se făcea noapte mereu câteodată noaptea câteodată noaptea când stau întinsă în pat cu mâna păroasă a lui Mircea peste mine uitându-mă la seriale cu extratereştri şi canibali tremur toată şi mi se pare că înţeleg tot superstiţiile de ateu religios ale lui Mircea filmele despre călătorii în timp accidentele de maşină gravitaţia calciul efervescent universurile paralele aud curentul din lampa de lângă pat apa în ţevi şobolanii din pod horcăitul lui Mircea ambulanţa pe stradă câinele lătrând de foame un om murind la 5 km o stea explodând punk rock un copil plângând pe gresia unei băi şi simt tumora lui Mircea în capul greu de pe umărul meu piatra din rinichii mei

poesis firmiturile de chipsuri de pe cuvertură unghiile crescând laptopul cald de pe picioarele mele ţiuitul din urechi muşchii atrofiindu-se simt curentul în vene şobolanii în pijamale stele explodându-mi în cap eu cred în tăticu’ de mic Mihai se abţine să nu moară s-a întâmplat într-o dimineaţă după ce a băut un pahar de Fanta de la frigider i s-a răcit creierul şi a simţit că moare bunica i-a zis să stea jos şi să fie cuminte să se abţină mereu de atunci Mihai se tot pregăteşte şi-l aşteaptă pe tăticu’ să se întoarcă acasă să poată pleca şi el în pace tăticu’a plecat acum vreo 5 ani să cumpere un ziar şi nu s-a mai întors e obositor să fii viu de aceea Mihai nu face nimic care să implice efort nu vorbeşte nu mănâncă ciorbă nu se uită pe geam nu răspunde la telefon nu spune te iubesc nu poartă şosete de când a început să moară Mihai s-a schimbat spune că-l vede pe Dumnezeu în blitz-ul de la aparat şi-n becul din beci că-l simte în curentul electric că sunt bucăţi de Dumnezeu în el cum sunt bucăţi de pâine în stomac după ce mănânci dar nu crede în stele cancer facebook conservanţi girafe îi e frică de parfumul mamei

şi să bea cafea când se face mare Mihai strânge ziare şi aşteaptă totuşi n-a fost vina lui că bunica l-a făcut să promită ca înainte să moară să meargă şi el la şcoală să se sărute cu o fată să facă un copil să-şi cumpere un peştesă se aşeze în gumă să înjure în trafic să se dea cu rolele să o sune mereu pe mamaie de sărbători să bea cafea zilnic să meargă la teatru să-nveţe o manea să ajungă chirurg să se dea cu rujul Cristinei să cânte în duş să urască matematica să fie ipocrit supraponderal şi vesel să nu-şi mai petreacă duminicile în beci eventual să facă cancer eventual să trăiască mult şi să-l uite pe tăticu’ aşa trebuie şi Mihai e băiat cuminte şi ascultă de mamaie câteodată Mihai chiar uită că trebuie să se abţină că e atât de obosit că e aproape mort câteodată uită şi de tăticu’ de când nu s-a mai abţinut Mihai a murit bineînţeles ca noi toţi ceilalţi e un cadavru tânăr şi vesel cu Fanta în creier şi cancer în sânge Mihai se fâstâceşte când îşi aminteşte se face linişte în toată lumea şi lumea plânge odată cu Mihai eu cred zicem în cor eu cred în tăticu’ şi Fanta _____________ Grupaj din volumul de debut „ce fluieră cămilele la malul mării”, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016 , lansat în cadrul Memorialului Ipoteşti 2016, Zilele Eminescu, Ziua Culturii Naţionale (botosani/Ipoteşti)

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

31

poesis

Angi Cristea paravan în oraşul meu băiatul cu gunoiul citeşte Gazeta de Sud la intersecţii din maşini snobii aruncă scrum de ţigări efeminat pătura care citeşte aspiră naturaleţea unei cărţi în Parcul Romanescu întors cu spatele la reclame tipul boem se scutură de viaţa plină de molii luxoase sub ochelarii heliomaţi trotuarele se lărgesc şi se umplu brusc de femei-manechin cu unghii roşii atârnă de gâtul tău străvezii de nesomn neruşinat de frumoase poeme gureşe cu lungi picioare îmi adulmec moartea în bibliotecă o caut să o întind la fereastra-paravan de câte ori oraşul naşte monştri Clipe se zvârcoleşte vântul şarpe ce aşteaptă asfinţitul Preschimbă-te în clipe! zice Nichita către mine simt gustul de tămâioasă al toamnelor curgerea timpului Dunărea care îmi scade în piept aş rodi la fereastra lumii vie mustind sihastru dacă stăncuţele nu mi-ar fura inima uitată pe glie aerul miroase a nuci verzi este atât de amară viaţa trăită pe silabe! când pleacă berzele când mor cocorii sufletul meu se întinde în lan spune-mi

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

32

NO. 1-2 / 2016

când voi aţipi în lanul de grâu vei mai secera luna să fiu o clipă cer?

Nopţi cu luna în palme vara târzie desface orice ramură până la lujer aşa cum vântul usucă sarea ce se scurge din rufe decolorate lacrimi ale stelelor neodihnite şterg rotundul până în abis pe când luna mi se zgribuleşte în palme /păpădie desculţă în amurg/ îmbrăcată în cămăşi de in îmi perii părul înspre toamnă şi vopsesc în ulei de cânepă nopţile verii sau dansez cu luna în pantofi în timp ce aburul râului se ascunde între sâni /peruzea între doi nori despiedecaţi/ iubesc mirosul de porumbi ploaia cu îngeri camuflaţi în peşti cerul deschis din care se scurg culori de câmp zilele lui august cu gust de vii serile aud copitele cailor de la Letea alergând spre apus cu praful pulsând în vene şi implor răsăritul să-mi toarne în palme argintul lunii încă fierbinte să modelez eu însămi o perlă neagră din atât de alba singurătate a lui august Talazuri pe retina mea lumea se scaldă în nopţi polare miroase a savană a leu ce rage în amurg luna are picioarele ascunse în nisipul rece se curăţă cu fiecare val de pielea de şarpe şi stinge stelele cu amfora sufletului uneori

poesis aş desface soarele ca pe o portocală felie cu felie să îmi miroasă tălpile a lumină când voi înota în talazul mărilor cu genele întoarse spre cer în palmele mele sentimentele se mulează nisip umed apă şi soare îţi beau lentoarea clipelor necuminecate patima roşie dezleagă harta cuvintelor vino de pe marte şi coboară-n vezuviu poţi balansa contrasentimentele cu o perdea sau nişte vitralii albastre pe care am pictat aburul iubirii /şerpoaică de apă/ Zecimalele lunii cu o mie de cai poţi cumpăra o scară spre cer dar liniştea cu glas de greier nu o poţi haşura stând la fereastra ovală a orizontului cu pintenii înfipţi în talazul ierbii câte secunde dorm în lanul de veghe şchioape de infinitul o sau de interminabilul a? număr stelele care înrămează bolta unde se scaldă luna rotundă ca o zecimală vor apune iubiri în filigran iar noi vom sparge fosforul secundelor mângâind coama cuvintelor ce îmi flutură peste umeri respir sarea albă pe lună plină /sepie a mărilor înstelate/ cine îşi va îneca sorţii cine aburul nopţii îl va ancora lângă mal?

Descântec de singurătate calea spre strâmta singurătate se bifurcă... în piaţa mare columbii aşteaptă ziua de

pensii zilele cad ca nişte firimituri uscate golaş pomul de la uşa bisericii muşcă din căldură mângâind umbra câinelui de la atâta arşiţă apele răpesc minute cu burţi umflate de peşti singurătatea sparge pietre lupul pădurii îşi linge coada licantrop de nopţi fierbinţi fantastic vântul îmi suflă în ceafă îmi respiră neliniştile cu o discreţie de septuagenar sub cerul fierbinte îngrop păpuşa de lut va ploua într-o vară... vor creşte nucii va cânta prigoria căldura îţi dilată inimă până la mine şi suflu înspre tine zece secunde de gheaţă suflete, ce-mi descânţi de singurătate într-o vară hrănită de columbi

poezie cu frunze în vânt dragule frunze arămii se scurg pe alei miroase a versuri uploadate din cer de atei bat clopotele în turn prelung ca un şarpe de vânt port între palme lumina/doruri gravate-n aspru cuvânt/ sar guşteri din frunziş/silabe ale lumii din noi îmi încalţ neliniştea tăceri răsărite din ploi se zice că lumea începe ca un zbor de cocori cu toamne pe aripi cu frunze demente şi nori rugina s-a întins pe dealuri sculptez în molizi sensul vieţii aştept să se răsucească sufletul alb al dimineţii cu faţa spre luna de toamnă alb de zurlie dragule sunt iubiri care ard în iarba orelor vie

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

33

poesis

Codruţ Radi Contratimp Ni se-ncurcă vieţile de-o karmă în răgazul prim să cad prudent munţilor versanţii că se sfarmă timpului la viitor absent, Când ocupă golul fără larmă amintirea-ntâiului torent scurs la fel destinul să m-adoarmă fără să fi pus pe vis accent.

Involuţie Marş în timp pe roţi de lut invariabil a răstoarnă erelor spre început polilor de-aceeaşi iarnă, Noduri strâmte-n ochi durut firilor abia să cearnă printr-un ciur deja trecut toată truda

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

34

NO. 1-2 / 2016

arsă marnă, Sarea mării de-a băut soarele ce-n val se-ntoarnă.

Eco…uri Muzica-ncepe din adânc de pământ şi se-ntinde ca el mai departe ca potopul luminii-n descânt ori clopote trase nemoarte, O parte se sparge în colţi de cuvânt poeziei rătăcind printre arte înşelând reciproc crezul frânt c-or să cadă tăcerii deşarte, Altă parte se-ntoarce ecou în acelaşi pământ.

poeis

D-alean

Rest întrerupt

O seară la fel niciodată cu ea mă petrece-n nesomnul aducerii-aminte spinărilor goale deasupra-mi în şea să le-mbrac altui munte-n cuvinte,

Orice trezire-nseamnă nopţi diforme când însăşi veghea-i carne tremurândă bătrânii-n cor uitând de chei şi norme că vorba spusă poate fi osândă,

Nori cu ei că l-au luat înainte inundând zdrenţuroşi Valea Rea - scurtătura ce-ntruna mă minte că la capăt moartea începe cu-o stea,

Câte păreri prin ascultări conforme transformă aşteptarea într-o pândă când umbrele îmbracă alte forme ruginelor de castă mai flămândă,

Totdeauna aceeaşi niciodată a mea.

Mocnind mereu durerii ca izbândă.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

35

poezie americană

John Ashbery Într-un interviu acordat anul trecut revistei Le Mot Juste, John Ashberry – declarat Lingvistul Lunii Decembrie 2015 – declara că numai cu greu ar scrie direct în franceză, deoarece această limbă, cu precizia şi luciditatea ei, îl îngrădeşte, el având de fapt nevoie de un efect de penumbră în care să se ascundă sau de unde să îşi procure materialul (în ciuda faptului că este un împătimit al traducerilor din lirica franceză). Ashberry declara de asemenea că practică folosirea în poezie a cuvintelor din vise şi că preferă să bată la maşină poemele pentru că poate „să îşi afunde degetele în tastatură”, iar efortul fizic şi psihic i se pare răsplătit de „cuvintele care apar scrise chiar deasupra, pe foaie.” John Ashberry a primit cele mai importante distincţii literare începând cu sfârşitul anilor 50, a fost profesor de literatură la colegii americane prestigioase, editor la numeroase reviste importante, autor si critic de artă, precum şi traducător. În 2012 i-a fost conferită Medalia Naţională pentru Umanistică de însuşi preşedintele Obama. Cea mai recent apărută carte de poezii a sa, din 2015, este intitulată Breezeway (În calea brizei). „Jucându-se, el face dintr-un stil voit frivol expresia integralităţii sentimentelor umane şi rămâne de departe cel mai amuzant şi mai bun campion al acestui joc inventat de el însuşi, mai bun ca mulţi imitatori ai săi…

Poemele lui Ashberry anticipează, dar şi amână moartea transfigurând-o în forme comice.” (Dan Chiasson, The New Yorker)

Zvon primăvăratic O uriaşă speranţă şi destoinicia ne scoate la lumină, pe trotuarele zilei precum aerul ce îl răsufli asupra oraşului de hârtie, expirându-l o dată cu întoarcerea nopţii şi a îndoielilor ce încununează tâmpla adormitului care se apără de ele cu bâte şi cuţite, ca să mai poată privi dimineaţa

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

36

NO. 1-2 / 2016

din găoacea rece a speranţei.

Aerul zilei de ieri eşti chiar tu, Şi capul îţi cade din mâini atât de des şi felurit.

Lacrimile se scurg nestăvilit, e râs sau e suspin: Ce mai contează? Luăm şi dăm pe gratis; Trupul uriaş se relaxează ca tolănit lângă un izvor Îl trezeşte propria forţă şi trebuie să-şi recunoască

poezie americană

Dulceaţa secretă înainte de a se urni din loc – Extrasă din multele schimburi, smulsă din pântec, Deshumată înainte de moartea definitivă – el îşi bombează Pieptul lat ca un munte. „Le-a luat mult să ajungă, Celorlalţi, şi nu prea le păsa, încât – încetinind – aproape că au dispărut. S-a presupus că au murit, şi numele li s-au imprimat cu onoruri în peisaj ca să îmi aduc eu aminte. Până în ziua de azi în cochiliile lor ne-am dus noi traiul.

Acum ne năpustim înainte, asemeni râului ce rupe barajul, Şi adăstăm pe câmpul confuz şi panicat, Teribilă ne va fi înaintarea, Şi rănile le vom adânci cu noi cuţite În golful relaxării, pe pânza aceea goală, Compactă precum traficul sau zgomotele zilei.” Şi muntele şi-a încetat cutremurul; trupul I s-a încovrigat de propria contradicţie şi plăcere, Iar în depărtare se stingeau luminile, amintiri cu băieţi şi fete Preumblându-se pe-aici înainte de marea preschimbare, Când nu ne oglindeam în aer, Fiindcă aerul se întrupează în inversul

strădaniei noastre, Consecinţă şi admonestare inevitabile, Dar pe noi asta mai mult ne surghiuneşte.

C-ce s-a întâmplat? Tu veghezi Portocalul, pentru ca recolta-i de vară Să fie returnată în locul unde noi am greşit, ca mai apoi să picure domol În istorie, dacă asta i-e vrerea. S-a dat o pagină; noi chiar Acum ne ostoiam la adierea uriaşei treceri. Şi dacă-i joi, sau e o zi cu vreme schimbătoare, Cu tunete şi ploi, sau încleştări de păsări, Noi ne-am rostogolit deja într-un alt vis.

Nu mai are rost să-l luăm cu asalt pe celălalt: El nu mai e aici. Dar ţie, Întrupare plină de graţie şi mlădiţe, cu frunze lucioase ca stelele, Îţi vom dărui toată atenţia noastră în curând.

peisaj cu napi şi utilaje agricole Conţinutul primului mesaj nedecodat era: „Popeye îşi odihneşte tunetul, De negândit. Din locuinţa ca o cutie de pantofi, Dinspre nuanţa lividă a perdelei, despăturim macheta unei ţări.” Între timp Hoaşca Mării se relaxa pe canapeaua verde: „Ce plăcut Să îţi petreci concediul en la casa de

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

37

poezie americană

Popeye,” şi-şi scărpina Singurul fir din barba-i despicată. Îşi aduse aminte de spanac Şi se pregătea să-l ia pe Wimpy la întrebări dacă cumva nu cumpărase. „Iubi,” se băgă el pe fir, „câmpurile-s pline de tunete Azi, şi ţi-oi face pe plac.” Îşi scărpină Partea de cap de sub pălărie.

Apartamentul păru că se micşorează. „Dar dacă n-o veni plăcuta inspiraţie să ne catapulteze acum spre stele? Căci asta-i ţara mea.” Şi brusc îşi aminti că era mai ieftin la ţară.

Wimpy deschise gânditor conserva de spanac numărul doi Când se crapă uşa şi Măzăriche se strecoară înăuntru: „Ce fain!”

Dar Mazăriche-i bosumflat şi are un bileţel prins de bavetă: „Tunetul ori Lacrimile doi bani nu fac!”scria. „De acum apartamentul lui Popeye Va fi doar spaţiu al aducerii aminte, toxic sau salubru, întreg sau zgâriat.”

Olive răzbi prin fereastră; muşcatele zgâriară Pulpa-i lungă. „Aduc veşti!” şuieră ea. „Popeye, după cum ştiţi forţat să-şi părăsească ţara-n grabă, Într-o vântoasă şi umedă seară, conform uneltirilor sosiei decrepite a tatălui său, care râvneşte locuinţa-i

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

38

NO. 1-2 / 2016

cu toate utilităţile, şi mai presus de toate pe mine şi spanacul, el toarnă-n salve de adoraţie la tunete, uimit de propriile-i transformări, care ne zdrenţuiesc plăcutul anilor arpegiu. Căci de acum n-om mai avea plăcutele raze de soare să ne învioreze îmbătrânirea, precum nici zgâriaţii trunchi-de-copac-cu-muşchi-ierbos, ci doar întunecimea neîntinată şi tunetele.” Îl smulse pe Măzăriche. „Duc plodu’ la ţară.” „Cum vine asta – lasă-l măcar să-şi termine spanacu’,” O îndemnă Hoaşca Mării. “De n-am avea alt’ de temut dinspre partea spanacului, chiar că nu-mi pasă. Ce-ar fi să o chemăm încoa’ pe Alis Dă’Omoru” – îşi scărpină dusă pe gânduri mamelonul – „Dar Wimpy e aşa neam prost, Că mai mereu tot râgâie.” La început minuscule, tunetele invadară curând apartamentul. Erau tunete domestice, De culoarea spanacului. Popeye chicoti şi se scărpină la ouă: zău dacă nu-i plăcut să mai stai câte o zi pe la ţară.

Prezentare şi traducere de Adriana Bulz

poezie italiană

Elsa Morante Aventură

Pentru Luchino Visconti

Ai tu inimă? Legenda spune că n-ai.

Mie, care mă macin din dragoste pentru tine, Toţi îmi spun, văzându-mă: „Of, nebună, sfâşiată de vrăjitoare, Roză a basmelor, soldat al faptelor disperate, marinar fără pânze sau vâsle, Unde te duci? În ce deşert de nisip, al Morganelor, al focului efemer, al zeflemitoarelor larve, Vrei să-ţi stingi setea în singuratica moarte!

Of, cine-ţi aruncă astă plasă, biet peştişor?”

Aşa spune lumea, dar s-o lăsăm să spună!

Vrăjmaşă-i sunt acelui ce-mi vorbeşte rău de tine!

Pentru tine, sfânta mea patimă, chip divin, fără arme şi fără busolă plecat-am.

Iar speranţa mea nu mai are răgaz.

Pentru grele iubiri m-am născut.

Precum o roză-ntr-o grădină Din depărtarea asiatică ori africană precum un steag înălţat în vârful unei bărci pirat, precum un scut argintat uitat într-un templu barbar, cu greu străluceşte a ta inimă frivola, trândava ta inimă, eroica, femeiasca ta inimă, regeasca, neîntinata ta inimă,

inima iubirii mele.

Eu cred în a ta inimă!

Grotele pământeşti sunt toate o bijuterie Funestă primăvara pentru-ale mele frivole serbări ametistul violet şi agata lunară şi diamantele asemeni rozelor pastelate şi topazul sticlos, şi topazul auriu.

Cristalele-au aureole şi cozi de foc, mii de comete şi luni în noaptea mea.

Golfurile-mi dăruiesc cochilii, şi jocuri marine, iar cerul boreal linişte şi gânduri.

Desfătări oferă livada, precum gustul iubirii, iar Asia, fiare graţioase, blânde sclave mie.

Maiestatea regilor cuvântul mi-l acordă, iar la ordinul meu se deschid circuri şi teatre.

Dar eu pornit-am în cucerirea unui fruct acru, Inima ta, şi-alt fruct nu vreau să muşc.

Nu vreau daruri pământeşti, îmi reneg

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

39

poezie italiană

puterea.

Singura mea dorinţă e acest lucru!

Plecat-am să cuceresc un fruct acru.

Lucrurile acre sunt cele mai dragi.

Secretă este, ştiu, odaia scumpei inimi ce-o caut.

Lungă şi nesigură-i călătoria până la cuibul acestei Cucuvele-Phoenix.

Necunoscătoare sunt eu Și nici tovarăş, nici ghid n-am Însă voi ajunge la fericea odaie a frumosului meu idol.

Adio deci, rude, prieteni, adio!

Mai întâi, trebuie să traversez acest lac nemişcat de teamă, şi să străbat Marile Orgolii, bogatul lanţ de stânci.

Invidia ce se ascunde s-o alung trebuie, iar monştrii geloziei să-i pun pe fugă (ah, Sfânte Mihail, Sfinte Ghorghe, daţimi scutul vostru!) prin nopţi atotştiutoare, crânguri purpurii, unde putea-voi întâlni centauri ori hipogrifi şi bea fermecatul sânge al lui Narcis Se ridică apoi triplele ziduri ale Sodomei în jurul pustiului străin al celor şapte turnuri crenelate.

Pe paznici să-i farmec va trebui, Pe soţiile tocmite să le salvez şi mult voi rătăci prin curţi şi anfilade de scări printr-un popor de ecouri şi de vicleşurguri până la uşa cea dragă, ce poartă neîndurătorul înscris:

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

40

NO. 1-2 / 2016

Înapoi, străino. Nu primim.

Ah, de-aş fi înaripată privighetoare, deaş fi centaur, ah, sirenă de aş fi, de-aş fi Medoro sau Nisus care poate ţie-ţi este prieten ar fi numele meu, mândră inimă! În schimb, Lisa e numele meu, m-am născut la ceas nenorocos al amiezei, în visul Leului, o zi de sărbătoare creştină.

Fost-am fată simplă, iar naşă-mi fu o pisică, şi plecai să cuceresc o dulce inimă.

Acum că mă prezentai, fii bun, iubite!

De ce ti-e frică, sălbaticule? să fii prins în lanţ?

Ah, nu, nu-s fiica asprei puste.

Să fii rănit? Cuţit n-am, şi nici ac. Și nici zbir nu-s, în temniţă să te arunc, nici zână, pentru a te păzi noapte şi zi, transformat în corb, într-o colivie de aur.

Ah, nu mă crede eroină pentru fapta mea!

Mintea mea-i mai uşoară ca focul, ca o şuviţă din coama ta aurie.

Pentru durerea mea, pentru iubirea ta învinsă, cu tine vreau doar să mă joc puţin precum o frunză ce se joacă cu umbra şi cu soarele, sau o fetiţă cu-a ei pisică roşcovană. Și-apoi îţi voi spune adio.

Tu vei spune: Lisa! vei implora: Lisa!

Ah, Lisa! Lisa! mă vei striga. Însă eu îţi voi spune adio.

Traducere de Alexandra Irimia

poezie franceză

Charles Baudelaire Les Fleurs du mal LXXV - Spleen Februar, nervos pe-ntreaga aşezare, Din urna-i lasă frig în val de spume pe inşii pali din cimitire care Revarsă moartea-n suburbii de brume.

Motanul, pe podea, pentru culcare, Subţire, cată loc, se-agită, cum e, prin streşini, duh de vechi poet ce pare Cu glasu-i trist stafie fără nume. un clopot plânge şi lemnul ars, crăpat pendulei leagă falsetul sugrumat Şi chiar un joc de cărţi de miasme plin Dup-o grăsana babă rămas, cică, Valet de cupă şi damă de pică Sinistru aduc al iubirii vechi chin.

În româneşte de Florin Dochia

Desen de Iarina Nicolae

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

41

poezie germană

Franz Kafka SATuL ÎNVECINAT Bunicul obişnuia să spună: „Viaţa este uimitor de scurtă”. Îmi năvăleşte acum în memorie şi de abia înţeleg, de exemplu, cum un tânăr se poate hotărî să călărească spre satul vecin fără a se teme deloc – neluând în seamă nenorocirile posibile – că durata unei vieţi obişnuite decurgând sub semnul norocului, nu ajunge nici pe departe pentru o asemenea călătorie.

CuNOAŞTE-TE pE TINE ÎNSuţI Cunoaşte-te pe tine însuţi nu înseamnă: Urmăreşte-te.

A te urmări Este cuvântul şarpelui. Înseamnă: Fă-te stăpân pe faptele tale.

Dar acum deja eşti Stăpânul faptelor tale.

Deci cuvântul înseamnă: tăgăduieşte-te!

Distruge-te!

Deci ceva rău

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

42

NO. 1-2 / 2016

Şi doar dacă te apleci foarte tare Îţi auzi şi partea bună, care spune: „Pentru a te face acel care eşti.”

Sub SOARELE ÎNSERĂRII Sub soarele înserării şedem cu umerii aplecaţi pe bănci, la iarbă verde.

Cu braţele atârnate, cu ochii clipind de tristeţe.

Iar oamenii trec în hainele lor se plimbă clătinându-se pe pietriş sub cerul acesta mare care de pe colinele din zare se desfăşoară peste munţii îndepărtaţi.

DECLARAţIE DE DRAGOSTE Mâna ta este în mâna mea Atâta timp cât o laşi acolo.

RECE ŞI ApĂSĂTOR Rece şi grea e ziua de azi.

Norii sunt stane de piatră.

Vântul e rouă biciuită.

Oamenii încremenesc.

Sub paşi sună metale Din pietrele de mină Iar ochii privesc Spre lacuri albe, departe.

poezie germană

În vechiul orăşel se înalţă Căsuţe luminate de Crăciun, Gemurile lor colorate privesc Spre pieţe mici, viscolite.

Prin scuarul luminat de lună Trece un om neauzit prin zăpadă, Umbra lui mare e purtată De vânt spre înalt, peste case.

Trec oameni pe poduri întunecate Pe lângă sfinţi Cu palide luminiţe.

Norii trec pe cerul cenuşiu Pe lângă biserici

Cu turnuri amurgind.

Cineva, sprijinit de balustrada zidită Priveşte în apa înserării Cu mâinile pe pietre străvechi. pOATE NICI ACEASTA Nu E DE FApT IubIRE Poate nici aceasta nu e de fapt iubire, când spun că îmi eşti cea mai dragă; iubirea este că îmi eşti cuţitul cu care scormonesc în mine.

TIMpuL CARE ţI-E DAT Timpul care ţi-e dat este atât de scurt, încât dacă pierzi o secundă ţi-ai perdut deja toată viaţa, fiindcă nu este mai lungă; e doar atât de lungă cât timpul pe care îl pierzi.

LASĂ VIITORuL SĂ DOARMĂ Lasă viitorul să doarmă Fiindcă dacă îl trezeşti prea devreme Vei avea un prezent somnoros.

franz kafka by meathead

Transpunere din limba germană de Dan Dănilă

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

43

rhythm and blues ballads

Bryan Adams Tot ceea ce fac, fac pentru tine (Everything I Do I Do It For You) Priveşte-mă în ochi - vei vedea Ce însemni tu pentru mine.

Caută în inima ta, caută în sufletul tău Şi cînd mă vei găsi acolo, nu vei mai căuta.

Nu-mi spune că nu merită să încerc Nu poţi să-mi spui că nu merită să mor pentru iubire. Ştii că e adevărat: Tot ceea ce fac, fac pentru tine.

Priveşte în inima ta - vei descoperi Că nu-i nimic acolo de ascuns.

Ia-mă aşa cum sunt, ia viaţa mea.

Aş da totul, m-aş sacrifica.

Nu-mi spune că nu merită să lupt Nu mă pot abţine, nimic nu doresc mai mult Ştii că e adevărat: Tot ceea ce fac, fac pentru tine, o, da.

Nu e iubire ca a ta Şi nicio alta nu-mi poate da mai mult.

Dacă nu eşti, nu e nimic Tot timpul, oriunde aş fi, da.

Priveşte în inima ta, iubito…

Nu-mi spune că nu merită să lupt Nu mă pot abţine, nimic nu doresc mai mult.

Da, pentru tine aş lupta, aş minţi, Pentru tine aş merge pe sârmă şi aş muri. Ştii că e adevărat: Tot ceea ce fac, o, fac pentu tine.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

44

NO. 1-2 / 2016

To ce fac, iubita mea.

Vei vedea că-i adevărat.

Vei vedea că-i adevărat.

Da! Caută în inima ta Nu-mi poţi spune că nu merită să mor Voi fi acolo Voi merge pe sârmă pentru tine Pentru tine voi muri O, da.

Voi fi mereu, în orice fel.

Jay Hawkins Am aruncat asupra ta o vrajă (I put a spell on you) Am aruncat asupra ta o vrajă Pentru că eşti a mea Ah, opreşte-te Nu te mint, nu!

Nu mai suport, iubito Felul în care fugi de mine Nu mai suport Felul în care mereu mă dobori Pentru că eşti a mea Eşti a mea, a mea!

Am aruncat asupra ta o vrajă Pentru că eşti a mea Mai bine te-ai opri Dumnezeu ştie că nu mint Nu, nu, nu mint!

Nu mai suport Felul în care mereu mă dobori Nu mai suport Felul în care fugi de mine Am aruncat o vrajă asupra ta, da, da Pentru că eşti a mea Eşti a mea, da!

Nu mint...

centenar dada - arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

45

rhythm and blues ballads Te iubesc, te iubesc, oricum Nu-mi pasă dacă nu mă vrei Sunt al tău, orice s-ar întâmpla Am pus asupra ta o vrajă Pentru că eşti a mea Pentru că eşti a mea Eşti a mea, da!!!

Ben E. King O, rămâi, rămâi la mine (Stand by Me) Când noaptea se lasă Şi pământul e-ntunecat, Iar luna e singura lumină ce-o vedem, Nu-mi va fi teamă, o, nu-mi va fi teamă Atât timp cât tu-mi vei fi alături.

Aşa că, draga mea, rămâi, rămâi la mine, o, rămâi acum la mine, O, rămâi, rămâi la mine Dacă cerul pe care-l privim Se va rostogoli şi va cădea Sau dacă munţii se vor prăbuşi în mare, N-o să plâng, n-o să plâng, nu, n-o să vărs nicio lacrimă Atât timp cât tu alături îmi vei fi.

Aşa că, draga mea, rămâi, rămâi cu mine, o, rămâi acum lângă mine O, rămâi, rămâi la mine Când la vei fi ananghie, n-ai vrea să rămâi lângă mine?

O, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi la mine Draga mea, rămâi lângă mine, rămâi cu mine O, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi la mine, rămâi, rămâi la mine.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

46

NO. 1-2 / 2016

Todd Duncan Cântec eliberat (unchained Melody) O, iubito, draga mea, Mi-a fost foame de atingerea ta În lunga singurătate Timpul trece atât de încet Şi trecerea lui poate face atât de multe Mai eşti a mea ?

Am nevoie de dragostea ta, Am nevoie de dragostea ta, Mă rog ca Dumnezeu să aprindă iubirea ta!

Râuri curg singuratice În mare, în mare, În braţele deschise ale mării, Râuri suspină singuratice Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă Voi veni acasă, Aşteaptă-mă!

O, iubita mea, draga mea, Mi-a fost foame de atingerea ta În lunga singurătate Timpul trece atât de încet Şi trecerea lui poate face atât de multe Mai eşti a mea ?

Am nevoie de dragostea ta, Am nevoie de dragostea ta, Mă rog ca Dumnezeu să aprindă iubirea ta!

Munţii pustii privesc în gol La stele, la stele Aşteptând zorii zilei Singur privesc şi eu La stele, la stele Visând la îndepărtata-mi dragoste.

rhythm and blues ballads

Black O viaţă minunată [Wonderful life] Ies din nou afară să văd cum soarele-mi inundă părul visele atârnă în aer, pescăruşi pe cer şi în ochii mei albaştri, ştii că e nedrept, e magie pretutindeni Priveşte-mă stând aici, singur din nou, direct în lumina soarelui, Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzi, e o viaţă minunată, minunată, Nu e nevoie să râzi şi să plângi, E o viaţă minunată, minunată.

Soarele în ochii tăi, căldura e în părul tău, pare că te urăsc pentru că eşti aici iar eu am nevoie de un prieten, O, am nevoie de un prieten ca să mă facă fericit, să nu stau aici de unul singur.

Priveşte-mă stând aici, singur din nou, direct în lumina soarelui, Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzi E o viaţă minunată, minunată, Nu e nevoie să râzi şi să plângi, E o viaţă minunată, minunată.

Am nevoie de un prieten, o, am nevoie de un prieten ca să mă facă fericit, să nu mai fiu aşa de singur.

Priveşte-mă aici, singur, din nou direct în lumina soarelui, Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzi e o viaţă minunată, minunată, Nu e nevoie să râzi şi să plângi

e o viaţă minunată, minunată.

Nu e nevoie să fugi şi să te ascunzi e o viaţă minunată, minunată, Nu e nevoie să râzi şi să plângi e o viaţă minunată, minunată.

Calvin Lewis & Andrew Wright Când un bărbat iubeşte o femeie (When A Man Loves A Woman) Când un bărbat iubeşte o femeie Nu se poate gândi la altceva Va vinde lumea Pentru minunea ce-a găsit Oricât de rea ar fi, el e orbit Ea nu poate face nimic greşit Cel mai bun prieten nu mai există Dacă ea îi aparţine Când un bărbat iubeşte o femeie Cheltuie şi ultimul bănuţ Nevoile lui nu mai contează Renunţă la confort Doarme în ploaie Dacă ea o spune Ei bine, acest bărbat iubeşte o femeie Ţi-am dat tot ce aveam Încercând să păstrez iubirea-ţi preţioasă Iubito, nu mă trata aşa, te rog Când un bărbat iubeşte o femeie Nu îi este permisă greşeala Nu poate avea o altă fată Da, când un bărbat iubeşte o femeie Ştiu exact cum se simte Pentru că eşti lumea mea, iubito Când un bărbat iubeşte o femeie.

Traducere de Liliana Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 1-2 / 2016

47

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

48

NO. 1-2 / 2016

IS S N 2359 - 7585 IS S N- L 2359 - 7585

În acest număr semnează: Maria Dobrescu, Codruţ Radi, Florin Dochia, Mioara bahna, Octavian Mihalcea, Ada Carol, Dan Mircea Cipariu, Virgil Diaconu, Andreea Voicu, Angi Cristea, Adriana bulz, Alexandra Irimia, Dan Dănilă, Liliana Ene; traduceri din John Ashbery, Elsa Morante, Charles baudelaire, Franz Kafka, bryan Adams, Jay Hawkins, ben E. King, Todd Duncan, black, Calvin Lewis & Andrew Wright

5 lei

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrati” Câmpina Director: Liliana Ene (Bulevardul Culturii, nr. 39, 105600 Câmpina PH) în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni Redactor-şef, layout & DTP: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: http://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte tuturor celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei