Urmuz no 3 4 2015 by Florin Dochia

No. 3-4 2015

V I T R I N Ă D E A R TĂ N O u Ă FONDATĂ DE GEO BOGZA LA 1 IANuARIE 1928 CÂMPINA  SERIA A DOuA  ANuL II

În acest număr semnează: Chrisian Crăciun, Daniel Marian, Mioara Bahna, Valeriu Marius Ciungan, Carmen Duvalma, Mariana Cîlţ, Ion Scorobete, Virgil Diaconu, Diana Dăscălescu, Dragoș D. Onea, Cornel Sânioan Cubleşan, Dan Dănilă, Alexandra Cherecheș, Sylvia Plath, Aimé Césaire, Guillaume Apollinaire, Samuel Taylor Coleridge, Theodore Roethke, Samuel Becket, Hélène Révay, Joseph Brodsky, Grace Cavalieri, Liliana Ene, Florin Dochia

a Nouă t s i v e R t plimen

PuBLICAţIE Cu ŞI DESPRE POEZIE Î N G R I J I TĂ D E F L O R I N D O C H I A

eseu

Poezia de după poezie Christian Crăciun (continuare din nr. anterior) utorul acestei analize are un fel de alergare de tip suveică printre poeme, stabilind asociaţii surprinzătoare între un vers, o imagine dintr-un poem cu altele din cu totul alt volum sau dintr-un poem alăturat, care se luminează reciproc şi surprinzător. Sunt ceea ce autorul numeşte „relee semantice”, un singur exemplu, de la pagina 142; Pean (Necuvintele) – Descrierea lui A (Epica Magna) – Daimonul meu către mine (Epica Magna). Criticul demonstrează că acesta este şi modul de lucru al poetului. Paralela esenţială în acest comparatism sui generis este cea dintre „fondul elegiac şi sacral” din cele 11 Elegii şi privirea sinceră dincolo de „tunelul orange” din Noduri şi semne. Volume de citit în oglindă, după „schimbarea la faţă” a poetului. „Acest tip pnevmatic de expiere poetică, prefigurat altădată de Psalmist, a produs şi cele 56 de poeme livide ale volumului pe care îl comentăm. Un volum polemic şi tragic despre moarte”. (90) Volumul acesta ca un cântec de lebădă reprezintă „o ştire veşnică”, „o nedumerire semiotică orientată existenţial”, o poezie despre miracolul naşterii prin condamnarea la moarte. Limbajul este, de aceea, miraculos. Nodul este enigma, arătarea, revelaţia. Semnul este prezenţa, cel care arată. „Ca icoană, un nod se remarcă prin precizia paradoxală a înţelesurilor pe care le înnoadă, prin claritatea tainică

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

a unei poezii iconice care nu se lasă epuizată, care ţine să rămână deschisă, în vreme ce înţelesul «ideii scrise» e limpede şi previzibil încă de la primele versuri iar vraja ei calofilă aparţine majoritar performanţei estetice şi abilităţii manevrelor lingvistice” (99) De exemplu o analiză deosebită este dedicată Semn 22, poem adresat cuvântului atins de Cuvântul. Această mângâiere de aripă a Duhului este esenţa ultimei poetici nichitiene. „Cuvântul este un cap fără de craniu / un cimitir fără de morţi. / Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poţi, / un înţeles făr`de-nţelegere, / un răspuns nechemat, / o alegere votată pe scoici, alegere / pentru peştele pictat… / cuvântule cap fără craniu, / cimitir fără morţi”. O cântare de Prohod anunţând obşteasca Înviere! Nu prin idei, ci prin Imagini. Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. În altă lucrare am prezentat teoria imaginalului, a accesului la cerul de deasupra cerurilor care este cerul imaginilor în filozofia arabă. Gândirile cu vedere ale lui Nichita, ca şi întreaga demonstraţie a hermeneutului său din „tablou cu orbi”, mi se pare că se cuplează de minune cu această considerare mistică a poeticităţii de dincolo de estetic. Duhul ordonează supraceresc imaginile, precum constelaţiile, şi numai vederea poetului răzbate până în acele abisuri înalte unde descoperă candid „lupul cu gât de lebădă” sau „vulpea demiurgică şi

eseu

vicleană”, trăind firesc, într-o alergare de a duce Vestea. „…trăirea harismatică a teologiei are o poetică mai înaltă (în sensul de mai profund frumoasă) decât poetica oricărei poezii, fiindcă este însăşi Poezia Cuvântului, Cel după a cărui frumuseţe a fost făcută lumea. Atinsă de Cuvânt, harisma poeticii se poate alinia liniştită harismei teologice” (121) Asta nu înseamnă că hermeneutul nu are şi abilităţi strict literare deosebite, vezi cum analizează imaginile amintite: a „lupului cu gât de lebădă”, a lebedei sau a vulpii demiurgice. Ce este însă această stare postpoetică? „Spre deosebire de orizontul sacral care strânge subtil şi peste tot liniile de fugă ale perioadei «glorioase» a poeziei lui Nichita, poezia finală – şi cu precădere «Noduri şi semne» - are «ambivalenţa» icoanei, ca orice împreună lucrare a Cuvântului cu poetul, fiind lucrată la vedere de poet şi întrascuns de puterea Cuvântului”. (123). E o „izbitură de graţie” cu zice splendid autorul (care are un har deosebit al formulării memorabile) prin care poetul accede nu numai la o interlume a imaginilor ci şi la un alt tip de limbaj, apt să dea seama despre „ceva” de care limba naturală a uitat. Nichita vorbeşte, ca orice mare poet, şi despre partea de uitare (imensă!) a limbii sale. „La Nichita «apostolatul» creaţiei sale poetice are ca fundament o nedumerire semiotică orientată existenţial pe două direcţii:una care contemplă genuin cuvintele şi le percepe ca făpturi ale vorbirii şi alta care deplânge mereu uluită alienarea limbajului în urma Căderii noastre ancestrale şi, consecutiv, starea mizerabilă a cuvintelor, a puterii lor agonice, dacă nu cumva de-a binelea

moartă” (140) Este o exagerare să numim ultima poezie a lui Nichita „un rapt mistic”? Un poet simte căderea lumii ca o cădere a limbajului, o alterare ireversibilă a Sensului. De aceea el caută, chiar fără să ştie, Cuvântul. „compasiunea lui Nichita faţă de pătimirile semantice ale limbajului poetic, mila lui faţă de cuvintele vorbirii sunt mai intense şi mai personalizate decât oricare mizericordii arătate vreuneia dintre făpturile vii. Fiindcă fără Cuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept, gratuit! Ele nu merită acelaşi blestem, pentru cel al lumii care a respins Lumina Cuvântului venit la «ai Săi». Cu toate că limba şi cuvintele n-au pricini de căinţă, ele îşi poartă totuşi împreună cu stoicism şi smerenie impotenţa cuvântătoare şi faptică. În premieră absolută, poetul compătimeşte cu limbajul şi doar de formă cu existentul! O milă atipică, fără precedent, pentru care Epica Magna este epica acestei stranii împreună pătimiri a firii şi vorbirii, a limbajului cuvântător, după petrecerea uciderii Cuvântului Întrupat – o evenimenţialitate apocaliptică ce «schimbă în cuvinte» existentul” (147) Aruncând fleşuri surprinzătoare între texte contigui sau depărtate – demonstrând astfel că opera nichitiană este o imensă ţesătură, criticul tinde doar să arate că lumina finală este cea a Cuvântului. Iată cum se încadrează în acest sistem excepţionalul poem explicativ sintetic Daimonul meu către mine „Teologic, «Schimbă-te în cuvinte» înseamnă Încuvântează-te, cere Cuvântului în-logizarea moaştelor , pe care focul nu le păgubeşte, asupra cărora n-are putere. Moaştele sunt minunate şi vrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

eseu

fiindcă amândouă, mărturiseşte Biserica, sunt pe jumătate înviate. Puterea Învierii Domnului este venerată în ele! Faptul că poemul se referă la mutarea trupului în cuvinte, ce vizează dobândirea cărnii/logos a moaştelor o dovedeşte indirect însăşi enumerarea organelor şi mădularelor care se cer în-cuvântate, toate viitoare şi posibile moaşte (…)Dar fără «strania» atingere a Cuvântului de cuvinte «vorba va arde/verbul va putrezi/iar cuvântul nu se va întrupa ci se va destrupa». La urma urmei, în ce constă înlogizarea pe care o cere daimonul, cum ar trebui răspuns somaţiei «Schimbă-te în cuvinte!»? Răspunsul e unul singur: crede în Cuvântul şi te vei în-logiza! Pentru Nichita şi pentru discursul poeziei lui ultime – anunţă daimonul, ratarea acestei atingeri divine poate să reprezinte o grozăvie semantică cât o ştire veşnică” (151) Acest eseu despre Cuvânt este una dintre poeticile cele mai interesante din câte s-au scris în teoria noastră poetică. Se face o convingătoare analiză comparativă între tehnica picturală a perspectivei şi pictura icoanei – pe de o parte - şi cele două tipuri de poezie: cea din cuvinte şi cea din necuvinte. „Poezia iconică este o poezie «schimbată la faţă», o poezie la care principalele categorii mundane – spaţialitatea, durata şi mişcarea – au toate faţa schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul «înţelesurilor de deasupra cerurilor» să-şi găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană, în pământescul şi cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei «arhitecturi care fluctuează şi care se mişcă, care se dilată şi se restrânge şi devine casă pentru înţelesul poeziei» -

sună definiţia impecabilă, telegrafiată simplu şi pe înţelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă” (161) „Textul lui Nichita atestă rudenia de final a poemului iconic cu icoana – faptul că ambele abrogă orice determinări dinamice spaţio-temporale. Distanţarea netă şi definitivă de «geometria mincinoasă», lineară şi expirată a poeticii «ideii scrise» se regăseşte perfect simetric şi în biografia imaginii iconice” (162) „Pentru iconar, (ca şi pentru poemul poetului metalingvist) icoana nu mai este un plan, o centralitate spaţială simulată tridimensional, ci un prag – spaţiu teologic paradoxal care umple intervalul dintre înăuntru şi în afară, un prichici aparţinând atât lumii create, cât şi celei necreate” (163) „Deprinşi şi subjugaţi de unitatea iluzorie a fugii înţelesurilor spre un singur centru focal, propriu poeticii ideii scrise, facem greşeala să respingem poetica cu mai multe centre focale, ca fiind ruptă. Preferăm sensul unic, al unui înţeles poetic restricţionat, multiplelor sensuri şi semnificaţii ale aceluiaşi înţeles. Versurile, urmând unul după altul, ne par, fiecare în sine, rupte, risipite şi despletite semantic, fără relaţie între ele. Ruptura versurilor ne pare pustie, vacantă, - nelocuită de nimeni şi de nimic. Oare aşa să fie?” (163) „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală şi de aceea mai populară, mai accesibilă şi mai la îndemâna cititorului, ca icoanele livrându-şi calm şi treptat taina, stârnind minţii şi sufletului tinderea spre înalt şi totdeauna rămânându-le alături” (179) „…a fi iconic în cultură înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu Cuvântul să-şi dea chip, să devină cultură, în vreme ce a fi sacral

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

eseu

înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeu şi a te precipita să-I imaginezi Chipul” (184) „Ce câştig aduce poeziei dimensiunea iconică, iconicitatea? Cel mai mare câştig constă în faptul că Dumnezeu Cuvântul şi puterile Sale divine se aşază toate Prunc în braţele poeziei. De aici decurge şi capătă substanţă poetică adierea unui inefabil total necunoscut şi încă «nesuit la inima omului»” (185) Natura acestor texte ale poetului nu este elementar estetică, ele transmit o informaţie iniţiatică. „Poezia lui Nichita nu are ca scop ideea de a place ci de a învăţa”. (179) Este un alt fel de scris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise” pentru sau în favoarea unui nou limbaj, de fapt cel mai vechi. Poate aici stă adevărata revoluţie a limbajului poetic produsă de Nichita Stănescu. După părerea mea, sunt patru momente de inflexiune în istoria limbii poeziei româneşti - şi asupra naturii, succesiunii şi structurii acestor revoluţii mai este încă de meditat şi de scris - ele se numesc: Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu… QED, cu voia Celui de la care vine Cuvântul, altă dată. Reacţia culturală a noastră la aceste căutări-aflări ale poetului pe care mulţi îl ştiu doar ca un genial şi impenitent boem a fost una de reţinere nedumerită, dar şi de negare vehementă şi neînţelegătoare, tocmai din cauza unghiului de abordare, rămas „în urma” poeticii iscoditoare de duh a lui Nichita. „Volumele pe nedrept boicotate ale lui Nichita inaugurează în premieră modernitatea surprinzătoare a poeziei iconice, produsă de metalingvistica unui melod necanonic al tainei limbajului şi al lucrării pnevmei Cuvântului asupra cuvintelor”. (175) Atenţie, acest tip de poetică nu este lipsită de pericole

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

majore, ea elimină ludicul gratuităţii imaginare în favoarea unei răspunderi capitale. Cum zice iscusitul hermeneut, Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtie cuvinte de care nu poate să răspundă” (176) În faţa cui? Poezia lui e cărarea spre arătare. „Nu cumva poemelor li s-ar fi cuvenit o hermeneutică literară potrivită altitudinii şi nuanţelor la care s-a ridicat întregul discurs al poetului? S-au gândit oare comentatorii că sunt solicitaţi să-şi exprime părerea asupra unor poeme care, întocmai scrierilor mistagogice, cer o serioasă viaţă spirituală şi o serioasă dispoziţie teologică”(178) Această „scară” este parcursul unui eseu spectaculos şi periculos ca un mers pe sârmă deasupra Niagarei. Limbajul e mai bogat decât suntem învăţaţi să-l considerăm. Faptul că eseistul are acces profesional la cel puţin trei limbaje: cel pictural-iconic, cel poetic şi cel teologic oferă armătura de rezistenţă a eseului său, care ne convinge că Nichita poate şi trebuie citit şi astfel. Poezia „se mută” surprinzător în altă parte, redevenind indicială, arătare a unui dincolo care în limba noastră înseamnă moarte. Este, sigur, o entropie a limbajului, de care poetul cu antenele sale ultrasensibile este mai conştient decât noi. Și din mijlocul acestei entropii care încremeneşte lumea ţâşneşte din ciocniri galactice de cuvinte, fulgerul unei aşteptate învieri. A lumii şi a limbii deopotrivă, căci una sunt. „Poetica «ideii scrise» îmbujorată, performeră şi coruptibilă, a fost abandonată ca un linţoliu nedesfăcut, drept mărturie certă a unei stranii învieri metalingvistice a poeziei” (185)

cronica literară

Silvia Bitere S-Via/ Del Mar Daniel Marian Poezia mea e o chestiune serioasă; pe o bancă / departe în lume; niciodată beată de fericire

e la un punct preliminar numit îndeobşte şi de fugă vin neaşteptate direcţiile clar predestinate ori unele pe care le bănuiam dar nu le aveam de-a dreptul la îndemână. Se întâmplă de la faptul personal până spre amplul de tot. Matricea cât se poate de convenţională şi tocmai de aceea cel mai greu de înţeles, este una prin excelenţă emoţională, elementele fiind de ordin ideatic, lingvistic, nativ chiar, undeva pe drumul neştiut de nimeni spre chintesenţă. Se descătuşează energiile, dar se şi cristalizează întâmplările dens trăite într-atât încât nu mai era îndeajuns doar construcţia frazei să le cuprindă, le trebuia un spaţiu al lor bine definit. Mă gândesc la toate acestea în timp ce pătrund cu prudenţă şi chibzuinţă în noua aranjare dimensională pe care Silvia Bitere o creează în demersul său literar „S-Via/ Del Mar”. De prima şi prima dată, poeta pe care am ajuns să o cunosc în ipostazele ei contrapuse în formule când amabil-jucăuşe, când extrem de serioasechiar-războinice, fără a se disloca din argumentele-i fireşti, face şi desface în aşa fel cele care sunt, încât acuitatea atenţiei să fie bine polarizată. Astfel, din start: „Poezia mea este o chestiune serioasă. La originea ei trăieşte veşnic fantezia, de unde nu-mi pot imagina dacă fantezia este sau nu şi ea serioasă, dar cu siguranţă este VIE!”. Iar

spiritul liber spre ţărmuri de oricare cât şi spre neţărmuri de niciunele, se produce faţă cu cititorii: „celor care mă citesc – cu iubirea voastră cu tot! de ce trebuie mereu s-o iau de la capăt să vă mulţumesc…” Trecând din balans intrinsec şi bănuit în exponenţial categoric şi constructiv, Silvia Bitere se-aruncă iat-o ca-ntr-o coridă: „le văd feţele zilnic cum apar prin ziare/ ba le şi aud cum ai auzi un lanţ ruginit de fântână/ care nu mai poate de durere să tragă la găleată/ nu vrem nu vrem/ mii de voci zbiară din amuş/ lăsaţi pământul în pace/ nu-l locuiţi cu oameni strâmbi…” (nu vrem). Propunerea lirică e bifurcată, pentru că astfel vieţuirea fiind, iar dacă e să facem referire la consecvenţa din limbaj, aceasta apare doar după anume cifru, şi e ok astfel: „… pe o bancă departe în lume trăia un suflet gol/ şi lipsa lui nu se vedea din ceruri/ crescuse iarba peste el în

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

cronica literară

straturi groase acoperit era/ care suflet să trăiască o aşa pieire dată…” (poem pentru ea). Dar, greutatea într-adevăr greutate se dă de iveală-n altă parte: „aceasta este S-Via se va striga de sus/ de sub cel mai falnic prun atârnat din cer/ cu fructele spre pământ/ de aici vor bea toţi bărbaţii transformaţi în piatră/ câte un pahar în cinstea ei şi a prunului…” (poem în cinstea bărbatului). Într-o întâmplare pe care o putem crede dintotdeauna, curge o zi cum era şi firesc de ieri, de azi, de mâine, timpul se numără de la sine cu exactitate fără însă a se defini, o constantă gravă hălăduind printre necunoscute: „… crede şi tu se pot schimba vieţile dacă îţi priveşi chipul în oglindă/ în fiecare dimineaţă te iei de mână hai/ astăzi eşti mai frumoasă ca ieri/ atunci cred ştii cred că sunt ţinută în leagăn cu două/ frânghii atârnate de cer/ îmi mulţumesc în gând că exist/ prind soarele cu o mână îl pun pe inimă ca la şcoală/ când doamna de pictură ne învăţa/ nu trebuie să stea în colţul foii niciodată” (niciodată în colţul foii). Condiţia celei care scrie este cât se poate de limpede exprimată, chiar se transpune în mod conştient pe o scară valorică bine desenată: „eu am tăcut şi din noaptea mea tăcută s-a ridicat un om/ avea să meargă în direcţia în care fusese strigat pe nume/ în chip vădit scufundat în alcoolul zilelor/ ca simplu mergător era chemat…” (niciodată beată de fericire). Eh, destinul, generos cu o treaptă mai sus decât simpla lui propovăduire în termeni incomozi de complezenţă… Chiar că n-aş fi înţeles vreodată de ce, dar cred că nu e poet care să nu simtă nevoia vâltorii iscate din încercarea de autodefinire elegantă şi în acelaşi timp autoironică. La Silvia Bitere, acest element necesar se conjugă într-un mod aparte,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

fără echivoc şi cu atât mai puţin emfazat, parcurgând spectrul gândirii de la lucid la translucid. De pildă: „aşa fac toţi poeţii/ trăiesc din trucuri/ din acele minunate escrocherii sentimentale/ le pun pe seama vecinului care este pe rând/ gropar/ agent de circulaţie internă/ casier/ ş.a.m.d./ drame fericiri tablouri întregi/ … / altfel spus eu sunt femeie/ nu am cum să fiu poet/ am fost dedusă matematic/ să susţin teorema coastei în plus/ şi de aceea/ am să nasc în continuare copii poeţi/ pentru oameni” (toţi copiii mei sunt poeţi). Nu întârzie să apară şi completarea de rigoare, care să dea rotundul firescului şi aşa cum de altfel şi trebuie, umbră de echivoc nu e, ci e-n văzul lumii faptul: „… am vrut să fiu bărbat/ mai cu seamă să plec în lume bărbat/ cu arcuri în spinare săbii buzdugane/ să lovesc în stânga în dreapta zidurile omenirii/ până când Dumnezeu să-mi strige/ nu aşeza virgula între subiect şi predicat/ el merge ea merge// noi nu murim ca la carte/ eu mă schimb aici/ am ripostat/ eu, plâng; ea, plânge/ nu suntem egali în crucea mamii noastre/ cerul apa munţii sunt însuşiri ale ochiului/ echidistanţe/ vezi?/ de ce te-aş minţi dalila dalilo dalilae” (dalila dalilo dalilae). În spiritul şi-n registrul caracteristic pentru Silvia Bitere, se circumscrie o stare de directă asumare cu deplină responsabilitate: „… am băut puţină horincă înainte/ şi am scris direct din măr…” (amintiri din bucătărie/ selfie de memorie). Gestul predilect al surplusului de înţeles sprijinit pe imagine face parte din arsenalul covârşitor cu care eram obişnuiţi atunci când am decis să abordăm după caz blândul sau crudul existenţial astfel privit din unghiul de unde se poate ţinti cel mai bine înspre înscrisul poetic. (2015)

cronica literară

Magda Grigore Vânătorul de sacru Mioara Bahna Aşa cum promite prin titlu – Vânătorul de sacru, Editura Limes, ClujNapoca, 2010 –, poezia Magdei Grigore e gravă, orientată spre cunoaştere, spre înţelegerea şi fixarea locului eului în contextul amplu al lumii, pentru care sacrul este corolarul spre care, conştient sau nu, tinde aproape oricine. Valorificându-şi experienţa existenţială şi, în cadrul ei, pe cea livrescă, poeta îşi pune creaţia sub semnul căutării permanente a înţelesurilor transcendente, pe un fundal disconfortant, determinat de convingerea că armonia lumii s-a stins şi, în consecinţă, ochiul lumii nu se mai închide deloc, rămânând la pândă şi observând, fără tulburări sentimentale majore, că adevărurile adevărate /nu mai ajung la suprafaţă, / nu ne mai ajung, /nu mai depun mărturie pentru noi. Este vorba de o poezie introspectivă, în care autoarea parcurge distanţa de la lume spre sine printr-o confesiune calmă, remarcând că Lucrurile subtile se fac văzute /doar celor care au răbdare. Observaţiile însă nu o privesc numai pe poetă, ea pare a întreprinde un studiu de psihologie, avându-i ca „subiecţi” pe semeni, în general: Răbdarea fiecăruia sprijină într-un fel /motivaţia celuilalt de a gândi, /iar cuvântul este piatra căzută din cer, /talismanul omenescului. În plus, poezia devine, în unele cazuri, o pledoarie pentru încredere în ceilalţi:

Parsifal, spaima de cel neasemenea /nu e prielnică vieţii, usucă. Şi cheia înţelegerii tuturor e, desigur, sacrul: Lumea are semne de ne-nţeles, / trebuie doar să-mblânzeşti sacrul. Pe drumul iniţiatic, pe care-l vizează, şi care, mutatis mutandis, reiterează sau, măcar, reaminteşte, drama celui silit de datele unei personalităţi aparte să străbată o cale incomodă spre înţelegerea rosturilor lumii, Magda Grigore şi-l ia pe legendarul căutător al Graalului, Parsifal, drept interlocutor, călăuză, martor şi chiar îl instituie drept alter ego, vânătorul de sacru, punte între cei amăgiţi şi dezamăgiţi, liant al epocilor de nelinişti cercetătoare, dar şi un bărbat frumos, fiinţă aproape htoniană, identificând împreună cu el

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

cronică literară

două feţe ale realităţii, cea văzută şi cea nevăzută, ambele aflate sub oblăduirea cuvântului sacru. Totodată, alături de Parsifal, poeta remarcă existenţa a două timpuri, unul iluzoriu, idilic (zilele cad una peste alta /în viaţa ta şi se înşiră /ca mărgelele de sticlă, /sofisticate, picturale /cu licărul lor aproape erotic /fără să poarte în ele un sfârşit), şi altul concret, unde Zilele cad toate deodată /în grindină neaşteptată /se ucid una pe alta /contopindu-se. Fără a fi elegiacă, poezia din acest volum este, în multe situaţii, încărcată de austeritate, fiind rezultatul unei priviri retrospective, potrivit căreia Clipele rămân în urma ta să te strige, /ceasurile se întind după tine plângând, /zilele vorbesc despre întâmplarea de a fi... şi Când te uiţi înapoi lumea se vede, /când te uiţi înainte vrei să migrezi, /înapoi, spre ordinea veche ca un popas /în care poţi să-ţi tragi sufletul /şi să-ţi vindeci orbirea umbrei de azi. Orientată spre contemplarea lumii, poeta îşi exprimă, adesea, aforistic gândurile, aşteptând însă, mereu, girul lui Parsifal, căruia îi mărturiseşte că Dumnezeu e indiferent şi că Istoria, Parsifal, se scrie sub ziduri, /acolo stă îngropat pustiul ei, /în seminţe. Tot lui îi destăinuie paradoxurile pe care le descoperă, de pildă, că Vezi tu, cu cât creştem, /cu atât suntem mai mici, /iar frica noastră stă mai bine /cu picioarele înfipte în pământ. Nu lipseşte din volum nici sentimentul suprem, dar Dragostea e ritualică, /rătăcirile femeii duc până în infern şi, totuşi, Iubirea e vulnerabilă,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Parsifal, ca malul, /fragilă, concesivă, /sfârşeşte prin a fi ruptă-n bucăţi. Psihologia feminină a dragostei e disecată atent, cu luciditate: iubirea femeii găseşte în închipuire /mai mult decât îi poate aduce cu sine /bărbatul... De aceea, o concluzie intermediară care se impune este că noi nu putem fi fericiţi, câtă vreme trăim doar în trecut, fiindcă, dacă Prezentul profan ne face cuminţi, /trecutul ne-a înşelat fără întoarcere. De remarcat este şi că, în arhitectura poemelor sale, Magda Grigore este preocupată să aducă, mai ales, chintesenţele, începând cu Geneza – de pe când lumea era /un simplu ghem de aur /pe care Dumnezeu, la amiază /îl lovea uşor cu piciorul şi din el se destrămau subţiri secundele /gata oricând să rupă firul invizibil /ce leagă între ele lumile toate –, trecând, apoi, prin episoade esenţiale care gravitează în jurul conştiinţei ei, şi ajungând să adune vieţuirea directă şi pe cea mediată de cultură, spre a-şi limpezi, în cele din urmă, după ce iniţierea se va fi încheiat, perspectiva asupra propriei fiinţe. Dedicată, aşadar, lui Parsifal, cartea Magdei Grigore este o amplă meditaţie pe tema condiţiei umane limitate, aşezată sub dintotdeauna remarcata tiranie a timpului, căreia i se adaugă numeroasele scăderi pe care chiar omul le are sau le dobândeşte, dar pe care ajunge uneori să şi le evalueze, căutând, în acelaşi timp, să-şi înţeleagă complexa relaţie cu sacrul.

poesis

Valeriu Marius Ciungan

nu a fost să fie

albi pescăruşi cu cioc flămând de pietre de pământ plutind pe brize pe pale calde, largi de vânt

a rămas piatră neînsufleţită pe pământ grăunte sterp de piatră

îşi caută pe alte mări -n albastre celelalte zări un sens un vers

dus de vânt

o plajă albă de hârtie o poezie din cuvinte ce n-au fost să fie

CELELALTE ZĂRI Şi nu a fost să fie cuvântul poezie

pe-un ţărm pustiu de pietre neînsufleţite pe ţărm de piatră cenuşiu

poezie!

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poesis

Carmen Duvalma Noapte Deodată s-a făcut frig între noi şi s-a lăsat brusc noaptea, am uitat că suntem tineri şi o lună subţire priveşte hipnotic mereu înapoi. Mergeam prin noapte ca doi bătrâni călcând pe ani ca pe secunde, noaptea creştea uriaşă pe urmele noastre şi înaintea noastră mereu aceeaşi noapte neagră ne aştepta triumfătoare, o ceaţă grea ni se lăsa pe buze, ca nişte laşi muşcam din ea într-o tăcere răscoaptă... Celula Pe aceeaşi scenă în faţa ochilor noştri istoria se joacă a doua oară, scenă de repetiţie obsedantă. În fiecare noapte avem acelaşi vis care ne devorează lacom viitorul. Cineva s-a trezit ţipând în celula sa şi fiecare dintre noi e fericit şi se bate cu pumnul în piept visând că el a ţipat. Noi avem acelaşi vis deşi fiecare doarme în celule bine diferenţiate de pereţi solizi, surâzători şi surzi. Şi totuşi cineva bate cu un deget firav în fiecare noapte în peretele surd plătindu-şi îndrăzneala cu viaţa. Iar noi auzim în somn şi visăm mai departe şi nimeni nu aude, nimeni nu poate deschide ochii, ori nu poate vorbi cu gura încleştată de somn în celula unde se moare fără istorie. eu nu mai sunt demult aici aştept să se întunece în cameră în acel moment în care lucrurile îşi pierd conturul toate obiectele din jurul meu se îmbrăţişează mereu la aceeaşi oră a înserării din nou îmi vin în memorie lucrurile pe care le-am pierdut

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

oamenii care m-au trădat umbrele mişcătoare de pe pereţi lumini şi umbre amintiri amestecate ce înlocuiesc visele în orele de veghe până ce simt că respir aerul vechi al camerei mele ce nu mai există decât în mintea mea tot răul din lume şi din toate timpurile s-a adunat în acel loc numit camera neagră cu mobile negre strălucitoare aerul sufocant toate se îndreaptă acum spre mine închid ochii şi o lume nouă urcă deasupra nopţii nu mă îndur să o ucid încă de la început continuând să respir în locul ei cu o singură privire aş putea să-i şterg orice urmă în acea clipă a nopţii la ora la care m-am născut nu pot dormi stau de veghe şi nu mai ştiu nimic despre mine decât acea stradă întunecoasă şi îngustă pierdută de secole în ceţurile de deasupra Tamisei unde mi se întorc toate amintirile lucruri şi întâmplări toate au pierit devenind amintiri nimic nu mai are vreun sens în faţa veşniciei doar fluidul luminos şi continuu spre care fără voia mea mă îndrept nimic nu mă mai poate atinge eu nu mai sunt demult aici azi am simţit că trebuie să părăsesc lucrurile ce am crezut că-mi aparţin amintirea camerei cu mobile întunecate umbre şi lumini contopindu-se continuu ca amintirile impregnate fără voia noastră în prezent formând scene mişcătoare pe pereţi umbrele întunecate din copilărie tabloul cu mere roşii cu frunze ruginii privit de aproape un chip înspăimântător strigăte în noapte

poesis liniştea somnului cu lacrimi lumini şi umbre pe pereţi ţurţuri de lumină amintindu-mi de bunica ţurţurele topit de la marginea acoperişului avea gustul transparent al fericirii mi-amintesc numai lujerele subţiri adiere îndepărtată de regina nopţii printre mobilele negre ale memoriei

picăturile de ploaie devin aşchii fine de gheaţă noaptea se albeşte din ce în ce mai mult voi sta cu tine în memorie până la ziuă când voi privi fără să vreau spre geamul albit de zăpadă şi te voi pierde în această viaţă cum aş pierde un vis din memoria atât de fragilă într-o dimineaţă rece şi ceţoasă de decembrie Oraş după ploaie

Obsesie Spre ziuă lumina farurilor e din ce în ce mai palidă ai impresia că în orice clipă se vor topi ca o lumânare poate numai din cauza ploii care nu se mai sfârşeşte inundându-mi amintirile Obsesiv mă întorc din nou în timp ajungând să simt parfumul de atunci al lucrurilor din cameră obiecte reci fără de stăpân fără de suflet mă concentrez amintindu-mi-le până reuşesc să mă transform pe rând în fiecare lucru din cameră Doar eu şi cu tine între noi spaţiul ca o ninsoare dincolo de ea moartea ne priveşte insistent de câteva secole până ce moartea ne va despărţi şuieră vântul ca o amintire de dincolo te priveşti în oglindă şi nici nu te mai recunoşti pe măsură ce desluşeşti chipul meu din ce în ce mai clar în oglindă apropiindu-se de tine ca un semn ori ca o întâlnire peste secole dincolo de imaginea chipului tău privirea mea întunecată urmărindu-te învinge moartea de atunci Te privesc cu ochii fiecărui lucru din jurul tău în timp ce plouă continuu deasupra mea

Şi iată că poetul nu a mai vrut ca altădată să se uite la lună şi la stele, să le numere colţurile mincinoase şi sclipitoare, rupându-le ca pe petalele unei margarete: mă iubeşte, nu mă iubeşte, până la nebunie, ci s-a ridicat în picioare de parcă atunci s-ar fi sculat dintr-un somn lung ori din moarte, văzând uimit lucrurile din jurul său ca pentru prima oară cu ochii proaspeţi ai nou-născutului, de parcă atunci ar fi văzut scheletul parfumat al unui oraş după ploaie, cu contururi strălucinde de arbori uriaşi şi goi într-o fericire de aer ce se lăsa cu picături de rouă pe asfaltul ud al prezentului. Autoportret cu urme Şi iată, mamă, că nu ştiu unde am plecat, nu ştiu dacă mă voi mai întoarce acasă vreodată, în loc de arme port un poem în buzunar şi pe retină imaginea unei lumi pierdute, tălpile mele lasă urme sterile de spaimă ce s-au înfipt fără milă ca un cuţit în asfalt, încă mai sper în cuvântul care ar face lumea mai sfântă, în seara asta luna se aşază lângă mine visând uriaşă pe o margine de trotuar, tălpile mele lasă acum urme de sânge, niciodată nu voi mai găsi drumul paralitic spre casă, în loc de arme port un poem în buzunar şi pe retină imaginea unei lumi pierdute.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poesis

Mariana Cîlţ SPECTACOL Sufletul meu se juca, alerga pe câmpul plin cu flori de nu-mă-uita, în timp ce soarele îi dădea ceva straniu din strălucirea sa. Oamenii se opreau să privească spectacolul Poeziei, în ei rămânând rătăcită o fărâmă de infinit de care nu mai ştiau ce gust are, ce miros, ce vis... ...fiecare destin amorţit se reîmplineşte, scena plină de versuri e din nou aplaudată de inimi... PARIu Aproape că am uitat cum este să-mi oglindesc marginea irisului în oglinda lacrimii unui vers, să sorb abisul din polenul cupei de regina nopţii, totul în vis, totul la preţul de un destin sau o dragoste. Pe marginea sufletului meu,

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

câteva gânduri îşi joacă şansa la prezent, poate e ultima carte, poate e chiar asul din mânecă sau – dacă nu – sentinţa la ignorare. DORINȚĂ Aş vrea atât de mult să fiu pentru o zi magiciană: dimineaţa aş transforma clipele în speranţe pe care le-aş lăsa să zboare în lume, la prânz aş vărsa o lacrimă în cupa cu minuni a unei zâne bune, aşa de fantezie – mai mult – iar seara aş schimba culorile unui curcubeu în zâmbete şi le-aş aşeza pe chipul câtorva persoane însingurate. DIALOG Mi se pare straniu că tocmai atunci am descoperit că dialogul e un monolog al unor persoane care, pentru o vreme, devin o singură fiinţă cu mai multe voci.

poesis

Ion Scorobete DRAGOSTE Alcătuim un singur trup respirăm ca un arbore care-şi fabrică propriul sânge ochii tăi ard un foc pe care nu-l vad se scurge subtil razelor de soare le simt parfumul proaspăt alcătuim oglinzi paralele o unda a fasciei derutează firescul etichetei neostenit oferim chip legământului decodificat înaintăm în acelaşi pas pe o stradă cu proiect înalt se lucrează chiar în afara programului pentru că dincolo de orice invidie se recuperează întârzierile estimate de ceasornicul generos numai astfel gură pe gură stările fizice îşi transmit între celule clocotul de linişte captată CONSEMN Să nu pleci stăruie astrul tăcerii complimentar să apăs tastele oricât de reci să mai fac un rabat la intoleranţă să deschid fereastra până în Calea Lactee să domolesc ascendenţa semnului minus să mă descriu în certitudinea secvenţei tale dragoste chiar dacă mă latră câinii în inbox ori nu mai răspunzi la mesaje să decantez luminişul după-amiezii rezervele de inconstanţă gândurile prea nesărate nămolurile din fotografiile ades expuse

povestea în stare să se frângă pe final abia apoi să rostesc să pun pe mine o haină sobră impermeabilă pentru un timp care cine ştie ce va culege ca o albină neputincioasă INTINDERE În conturul visului o marginea reflexă Aduna mărgelele cu care ne spălăm teama de a ne pierde înstelează în iarba cruda bolta misterioasa ne îmbrăţişam în mătasea albastră globulele roşii ni se topesc în carnea dorinţei pândă fierbinte e replica ta in mine semne incidente aleargă complementar aceluiaşi chin serpentina e deschidere la pagina neîndestulată ÎNCuRAJARE DE FOND Într-o mână ţin inima mea în cealaltă inima ta cu amândouă mă leg la ochi să te văd doar pe tine intru în casa ideală şi te aştept până una alta îngrijesc grădina interioară a bucuriei firescul iubirea să stăpânească ordinea lucrurilor preparatele pe aragaz temperatura optimă la cada din baie paharele luna patul alb desfăcut să se desferece toate piedicile să te primească de azi până într-un mâine fără final nesomnul căruia închinăm

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poesis

Virgil Diaconu Luiza şi bărbaţii din palincă Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, care surâde timid din spatele ochelarilor ei fumurii. Ea are cerceii sferici şi sânii mici. Între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis. Aflu că îşi pregăteşte doctoratul cu principiul terţului inclus. Eu încerc să intru în zâmbetul ei şi îi depăn povestea dimineţilor mele cu Noica. Ba chiar îi spun ceva despre contradicţia unilaterală, dar între noi se strecoară sticla cu palincă a lui Petru, care ne arde gura şi dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală! Sticla se plimbă între noi până la ultima picătură. Luiza are colanţi violet strânşi violet pe picior. Ea are cerceii sferici şi sânii mici. Luiza este palinca ce se plimbă între noi şi ne arde gura! Şi care dă de pământ cu terţul inclus şi contradicţia unilaterală! Ea este palinca ce se plimbă între noi până la ultima picătură. Luiza, până la ultima picătură! Trei bărbaţi în autocarul care goneşte prin toate hârtoapele şi ne dă cu capul de toţi pereţii. Şi între noi Luiza, ca dovadă că nu suntem singuri în Paradis. Autocarul opreşte în tabără şi ne aruncă în camere. Eu dorm singur într-o încăpere cu cinci paturi. Luiza are colanţi violet. Strânşi violet pe picior. Degetele ei sunt lungi. Sânii mici. Două vrăbii singure. Prea singure. Nici nu mai ştiu când am scris poemul „Luiza sau Mic tratat de lolitologie”. Luiza sau Mic tratat de lolitologie Talia ta înfruntă cu succes ziua mohorâtă de toamnă. Decolteul bluzei afişat discret în seara banchetului avea să fie un semn pentru soarele neaşteptat de a doua zi, care m-a izbit drept în tâmple.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

poesis

Ştiu că pieptul tău poate să aprindă focul de tabără. Sau flacăra din cearşafurile aşteptării, Luiza, ştiu că războiul aşteaptă în colanţii tăi violet. Şi că sânii tăi adormiţi se vor trezi ca două vrăbii în palmele mele, Luiza, nici prin minte nu mi-a trecut că bătaia mea de inimă va ajunge chiar în braţele tale şi că te va pune pe jar. Nici prin minte nu mi-a trecut că voi fi operat pe cord deschis de privirile tale. Sânii tăi au aprins cearşafurile aşteptării, Luiza, tu eşti singurătatea mea cu două tăişuri. Secol pe sfârşite Secolul îmi bate cu putere în tâmple. Leprele de toată mâna au ajuns din nou la putere. Tresele lor sunt bine ascunse sub noile carnete de partid. Abia început, secolul este deja pe sfârşite, prietene, copiii străzii visează codrii de pâine-n canale. Uneori mi se pare că secolul meu este Apocalipsa adusă la zi. Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată. Atâta doar că cireşul nu mă lasă să-mi pierd minţile şi mă trage de mânecă atunci când trec pe lângă el şi mă fac că nu l-am văzut. Şi îmi pune cireşe la urechi! Cât despre prinţesă, ce să spun? Ea îmi umple ziua cu freamătul ei, cu văzduhul. Ea este un psalm scris chiar de mâna Lui. Un psalm în care pot să văd începutul lumii şi lumina dintâi. De fapt, eu pe trupul prinţesei am învăţat să citesc Facerea. Facerea, această Apocalipsă cu beregata tăiată.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poesis

Diana Dăscălescu conduşi de poezie mai ştii când ţi-am spus că se vor strânge atâtea texte încât ieşirea din lumea asta o să se astupe vom fi ţinuţi ostatici într-un loc pe care noi înşine l-am creat vom fi forţaţi să mărturisim totul până ne vor sângera gurile şi ochii nu vom avea apă nu vom mai fi conducători, vom fi conduşi. pregăteşte-te, se î n t â m p l ă . constant în lumea lui homo sapiens sapiens la masa rotundă se aruncă vulgar cuvinte din minţile scindate, poeţii nu sunt făcuţi să doarmă, ei ard marginea textelor; de la un timp, biscuiţii

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

vor să îşi facă de cap ies singuri din c u t i e . mii de bucăţi colorate amnezicul de pe strada 14 a clacat în faţa tramvaiului a fost îndesat în maşina de tocat trupuri. cuţitul era ascuţit trecutul i-a fost ciopârţit în mii de bucăţi colorate care au curs odată cu sângele pielea cu aspect de şerveţel folosit a trecut aproape intactă prin sită ochii i-au rămas înfipţi într-o sârmă. era în toiul distracţiei când membrele i s-au încrucişat şi au blocat m a ş i n a . introvertire rapid am schimbat sufletul din galben în negru l-am îndesat în carapace l-am forţat să tacă până i-a devenit un reflex

poesis

acum este introvertit nu a ştiut să sângereze nu a ţipat pe sunete de chitară s-a transformat într-o afecţiune la nivelul g â t u l u i . l-am lăsat ascuns pe o treaptă de mâine nu o să mai deschid ochii în acelaşi loc în care i-am închis din trup, o să fiu hologramă prin care cuţitul nu pătrunde

prin care acidul nu curge. aş vrea să-mi fii atât de prieten încât să vrei să îmi mai asculţi inima atât de prieten încât să vrei să mai simţi vibraţia cuvintelor mele atât de prieten încât să-ţi fie dor. există un loc în bucătărie unde nu ai limită la vicii nici la cuburi de zahăr brun poţi să citeşti ziarul dimineaţa fără să respiri s a c a d a t .

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poesis

Dragoș D. Onea Traiectorie Pe trotuarul stingerii, La-nmormântarea sunetelor, Pe calea tăcerii, Cu paşii rari Cu paşii reci Tu pleci... Pe alt trotuar molipsit, La pomana tăcerii, Pe lăturalnice căi, Fără paşi Fără picioare Tu pleci... Lente Timpul trece mort... Funest convoi jelind înaintează. Iritant miroase-a cimitir, În oraşul mort... Sfâşiat, asfinţitul bate a pierdere de duh, Cel din urmă ceas fredonând, Goticul farmec, fără suflare, Imagini din piatră redând. Cu adieri de lumânări şi descompuneri Dementă paradă de doliu, În taină, cu inimi răpuse În ochii lumii îşi plânge Mortul. Trupuri seci, ne-nsufleţite... Sună sumbru, monoton, Aceeaşi melodie În oraşul somnului de veci.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Sfâşiat, asfinţitul bate a moarte, Cel din urmă ceas fredonând... Goticul farmec din piatră Imagini fără suflare redând... Jalnic trece timpul mort Prin oraşul mort. Cu cântece de mort, Trece timpul mort... Vis Copacii destinului pe pământ îşi uită crengile de somn. Părtaş asediului nocturn, coşmarul respiră ca frigul polar... cu ură şi ceaţă. Luând forma rebeliunii, cu-atingeri nedefinite, cenuşa onirică striveşte zborul molecular. Trântite-au fost aspiraţiile şi mă-ntreb... ce-a făcut din mine pasărea ce a zburat spre înaltul singurătăţii... De-atunci, nesfârşitul umblet mi-l port pe revelaţii de sfinţi şi izolate monologuri. Ritual În note de inocenţă trecerea-n ruină îşi cere partea. E noaptea morţilor, noaptea îngerilor decedaţi... Unii musafiri nepoftiţi,veniţi de pe stradă au fost aruncaţi de la masă ei necinstind sărbătoarea. La pământ zarurile-au căzut,

poesis

cioplite crucile-au fost, săpate hăuri în lut... Cu toate astea, unii invitaţi au fost trişti, alţii au râs cu sfială, puţini au degenerat şi în jale, ba chiar şi leşinuri au fost. Mai degrabă trebuiau instruiţi... Doar Arhanghelul, pe urmele alaiului, cu gesturi nedeghizate a zăvorât porţile nimănui... Altă stare de spirit Deşi nimeni nu te-a descris, Despre tine s-a vorbit îndelung... Pădurile de eucalipt şi acum mor pentru tine. Călăuză au vrut să îţi fie astrele toate, dar nu te-au aflat. S-a vorbit chiar şi despre un dublu sens cu simptome pe obraz înmiresmat de crini, născând îndemnul la înmormântare. Şi după ce tăiată ai fost

de la rădăcini s-a aşteptat căderea frunzelor... Curtea păcii Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic... Plâns pe paşii de ceară, Taina morţii fanfarele rostesc.... Strivind gălăgia udelor pieţe. Marmura albă şi rece... spune pe nume, Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic... Cum mi-a promis, timpul fragil n-a zăbovit... Dragostea fetei mi-a tras pleoapele... Şi ochii ei, ca floarea de silur... Au plâns pe faţa mea infinit destinul... Largile porţi liniştea taie, scurt şi metalic...

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte vizuale

În lumina trecutului Cornel Sântioan Cubleşan Codruţ Radi este la a treia expoziţie de grafică la Centrul Cultural „Carmen Sylva” din Sinaia. Radi este un artist complex, poet cu o structura aparte, sensibil, cu trăiri existenţiale, reacţionând şi la influenta mediului, socialului. Arta graficii este o soră a picturii, desenul nu poate lipsi în artele plastice. Civilizaţia tehnologică actuală ne îndepărtează de natură, de mişcare, de aerisire sufletească, toate acestea inducând alienarea omului. Arta vine în ajutor, ne luminează înţelegerea, asimilarea ei duce la o altă dimensiune. Muzica, pictura, arhitectura, grafica sunt elemente care întregesc dimensiunea fiinţei umane. Culoarea, linia, forma, mesajul simbolic, al obiectului de artă, sunetul, înnobilează spiritul, dezvoltă bunul gust, simţul măsurii, al armoniei lumii. Graficianul, mai ales, este constrâns, adesea, să se supună exigenţelor ce decurg din însuşi scopul pentru care lucrează: ilustrarea unei cărţi, dezvoltarea unor idei, viziuni, atacarea unui portret, peisaj etc., aşa încât, practicând genuri diferite, el este nevoit să se adapteze, să afle soluţii adecvate în varietatea posibilităţilor tehnice, mai numeroase decât în pictură. Continuând buna tradiţie a graficii romaneşti, realiste, Codruţ Radi se inspiră în aceste lucrări din frumuseţea

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

nemuritoare a monumentelor, a castelelor, a palatelor, a bisericilor, construcţii arhitecturale ale urbei, perspectiva unor străzi, case trotuare. Acestea îmi amintesc de tehnica unor buni graficieni romani: Mihai Petrescu, în „Balcoanele Mangaliei”, aici, puterea de expresivitate a liniei, îngroşate, subţiri, arcuite, ferme, spontane, sugerând forme, dând viata compoziţiei; Lucia Cosmescu, unde golul-plinul, alb-negru, dau ritmuri compoziţiilor; compoziţiile graficianului Vasile Dobrian, ale lui Marcel Olinescu, construcţii urbane, monumentale, echilibrate. Grafica în cărbune, susţinută, uneori, de tuşe sensibile de pastel, ocru, ocruoranj, impresii în alb-negru, reprezentarea a vechi construcţii arhitecturale: monumente de artă, castele, palate, biserici şi construcţii ale urbei, case vechi, perspective cu trotuare, străzi alunecând spre orizont. Viziuni pitoreşti, semne ale civilizaţiei noastre. Viziune realistă, uneori cu tente de expresionism, o racordare a timpului prezent cu trecutul, cu istoria, sentiment patriotic. Reprezentările alb-negru reuşesc să impresioneze, să ne aducă, în memorie şi în suflete, luminile timpului trecut şi prezent. Expresivitatea liniei, alternanţa ritualurilor, plinuri, goluri, alb-negru, laconismul expresiei plastice au putere de sintetizare. Uneori, linia are inflexiuni melodioase, alteori forţă, geometrizări eficiente. Cazinoul din Slănic-Moldova se

arte vizuale

impune în spaţiu, albul este dominant, pe un fond ocru-auriu, suprafeţe largi, cer deschis cu câteva tuşe care animă. Contururile scot în evidenţă forma clădirilor. Impresionant monumentul lui Al. Ioan Cuza, Iaşi, liniile unei perspective ne duce acolo şi mai departe, siluetele umane dau viaţă cadrului. Monumentul, bine situat în centrul compoziţiei domină piaţa, aminteşte de vremuri glorioase. „Podul de fier” degajă stabilitate, valurile, arcurile podului vin să dea armonie întregului, barca, din planul întâi, animă staticul. Impresionant, Cazinoul din Constanţa, arcurile coloanelor dau ritmuri, plinurile şi golurile, arcadele largi, spaţiul gol de alături devine simbolic, amintind de lumi apuse, de domni plini de viaţă şi de vise, de

doamne şi domniţe strălucind de frumuseţe şi elegantă. Pe orizont se profilează silueta măreaţă a Castelului Peleş, pe un fond de griuri stinse turnurile sugerează ascensiunea, se aud trompetele, se zăresc cavalerii, silueta reginei, umbra regelui, se aud glasuri, invocând, se aruncă flori, se topesc pe cer, rămâne tăcerea. Trecem în „Grădina Cişmigiu”, alburi şi negruri, griuri luminate, încearcă să suplinească, în umbră, culoarea. Ajungem la „Biserica Antim”. Măreţie, arcade sublime, cupola zveltă, turn, ţinând timpul pe umeri, armonie divină. Desigur, un periplu artistic se continuă, îl aşteptam pe poetul Codrut Radi, sufletul Cenaclului Lucian Blaga, cu o nouă expoziţie, talentul, timpul, sunt de partea lui.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

arte vizuale

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poezie română în limbi străine

Dan Dănilă Traducción del rumano de Alexandra Cherecheș

EXILIO Horrorizado enfrente del vaso de cicuta juraste no volver al presente mezquino, dejar la ciudadela – esa mujer infiel que, para contemplarte, te agota y te adormece; exánime, al alba, descubres sus dibujos hechizantes en brazos y pecho, tienes ojeras azuladas, como tras un ataque del gran vampiro de la pampa – Se marchó y esa palabra no dicha es el caracol que no volverá a despertar otra primavera, es la cáscara blanca que cierra su espiral helada Como el sueño en la nieve, la insinuación de un soñar en las fibras del cuerpo con dulces agujas de hielo: el cuento del tiempo cumplido, relatado con temor, el último llanto dura como la odisea o el camino olvidado del hombre-Gilgamesh – de nuevo, la aurora boreal corta sus venas sobre ti, recubriéndote firme como a una rosquilla de seda negra, inestimable, reservada para devanar nuevamente el hilo encima de otra pulpa, del mellizo bien momificado SILENCIO ¿Cuál es la mejor lengua para los silencios, qué palabras pueden bendecirse a sí mismas? Las rimas decayeron en la edad de las langostas sobre el cénit ensangrentado, tendido como una bandera de esas antiguas guerras, imposibles de traducir al gusto de los soldados ensordecidos por el fragor, después, el grito bárbaro del himno

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

de lucha: un silencio de cera artificial en los oídos, eco de la última palabra de una edad pacífica, apagada sin gloria en el polvo del camino de vuelta al hogar, secreto y sinuoso Por los anfiteatros calcinados bailan los cuervos, Orfeo es una estatua achicharrada con la nariz rota, en su boca no hay sitio siquiera para un nido de pájaro cansado; así ha acabado el que tocaba la lira – rumor de abismo sobre la cascada, sordo gimoteo sin muerto en el cementerio vacío, un estribillo dormido, desgarro profundo en un frágil y enfermo corazón de piedra. PARÍS Durante la ocupación, Cioran en bicicleta por la Plaza de la Concordia – entre coches blindados, inválidos, megáfonos con Edith Piaf y carritos con helado rosa – blanco – azul, sutiles formas de la resistencia En los cafés todos callaban de modo provocador, de modo filosófico – se vaciaban los cajones, los manuscritos iban en paracaídas sobre las mesetas alpinas de Suiza, pero nadie dejaba la ciudad del absurdo, camuflada, la ciudad del champán y del coñac, de las medias de seda En los sótanos de la Gestapo se aplicaban las torturas más crueles: la prohibición de dormir, la orden de escribir acerca de todo y de todos – ni siquiera se sabía entonces que, no muy lejos,

poezie română în limbi străine en una buhardilla del Barrio Latino, todo eso era un modus vivendi. MOTIVOS Siempre hay un motivo para desesperar, para desaparecer – el mundo, esa amada olvidadiza o el pozo a la que todas las bocas sedientas abandonan. Quizá el aire incrédulo que nos respira o una tormenta surgida de repente. Las caídas inevitables, casi deseadas, una estación tras otra. Cambiantes, las alegrías simples, el diario ensueño, la inocencia de los misterios (la brizna de hierba, el ave, la carne vegetal). La vida, la senda que los recorre, el camino por esta cuerda. Y, a veces, el tiempo suspendido del amor. Entonces pareces comprender, conectado a aquella red ultrasecreta. O te asombras por todo y constatas que uno escribió siglos atrás sobre lo mismo. En otra lengua, en otro continente y, después, alguien tradujo estos mensajes esenciales. Pero nadie aún ha descrito el perfume femenino tras la partida temprana, una sombra ahora inane a la que ahuyentas después de desatarle las sogas. Y su cabello calla, sin memoria, como un arco encrespado y es tarde ya para buscar la partitura. LA BOCA DE LA VERDAD Abro el libro hacia la mitad y pongo mi palma sobre su boca – pero nunca me muerde, aunque a veces yo mienta diciendo que mi amor es solo suyo. ¿Podría ser desdentado un oráculo omnívoro, podría ayunar, harto de carne humana,

de manos perdidas por las hojas? Quizá la verdad esté en medio; el libro se despierta y un siglo después siente apenas el calor de los dedos que lo hojean. Mueve sus páginas, cruje como una chinche que parecía exánime. Nosotros escuchamos lo que queremos, lo que podemos escuchar con ese sentido imperfecto de fiera amansada. La boca de la verdad habla con parábolas. Y su silencio también calla con parábolas y nos aterroriza con el sabor de lo infinito. PASABA ASÍ Tenía prisa y los árboles me perseguían para hablarme sobre su vida ultrasecreta o para colocarme dos hojas en los hombros. Espera, no vaya a molestarse el viento, por haberme ido sin él; espera, nos duelen las raíces. Tenía prisa; el río iba detrás de mí, sobrepasando su caudal. Espera, voy perdiendo mi hilo, escucha mi órgano de agua limpia. Después cumplí los cincuenta. Me detuve, estaba ya exhausto y todo alrededor quedó consternado. Ya no tenía motivos tenaces; de repente, me avergoncé. Os espero, árboles. También a vosotros, ríos. Empieza a crecer el bozo de mis raíces y, por dentro, una flora secreta de capilares que inventan palabras. A veces me leo a mí mismo en soledad, cuando el neón del baño comienza a chirriar como un grillo perdido. Tampoco hay silencio en la cocina, aunque las mujeres que leían mi porvenir en la taza de café hace mucho que se han ido y mi fe anda perdida. Abro los libros y en ocasiones caen fotos de amadas sobre mis rodillas. Jamás cae dinero, jamás caen billetes de avión hacia arenas doradas.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poezie universală

Sylvia Plath O corabie în iarnă La acest chei nu sunt debarcări despre care se poate vorbi. Un tablou cu barje portocalii şi roşii, şi containere Încătuşate de ponton, învechite, stridente Şi aparent indestructibile. Marea pulsează sub o peliculă de ţiţei. Un pescăruş stă ţeapăn pe creasta unei barăci, Călărind pale de vântul, sigur pe el Ca pădurea şi nemişcat, învelit în cenuşiu, Întregul port fără de viaţă este ancorat în Cercul irisului său galben. Un dirijabil pluteşte ca o lună pe cerul zilei Sau ca un trabuc de cositor peste un patinoar cu peşti. Viitorul e întunecat ca o gravură veche. Pescarii descarcă trei butoaie de crabi mici. Pilonii danei par a se prăbuşi Şi cu ei acel edificiu şubred Depozite, macarale, coşuri de fum şi poduri În depărtare. Peste tot în jurul nostru apa alunecă Şi cleveteşte în jargonul ei excentric, Transportând miasme de cod şi de marinar bătrân.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Mai departe, valurile vor mesteca sloiuri de gheaţă – E o lună săracă pentru aceia care dorm prin parcuri şi pentru îndrăgostiţi. Chiar şi umbrele noastre sunt albastre şi reci. Ne doream să vedem soarele răsărind Şi întâlnim, în schimb, această corabie cu nervuri îngheţate. Bărbos şi murdar, un albatros de chiciură, Relicvă a vremii dure, stă Într-o peliculă sticloasă. Soarele îl va distruge destul în curând: Fiecare lovitură a valului străluceşte precum un cuţit.

Traducere: Liliana Ene

poezie universală

Aimé Césaire Eu însumi, Teroare, eu însumi Vise eşuate ofilite fac la nivelul feţei râurilor grămezi formidabile de oase mute speranţele prea repede se târăsc pedant ca şerpi îmblânziţi nu se pleacă nu se pleacă niciodată în ce mă priveşte rămân pe insulă fidel în picioare ca preotul Jehan puţin înclinat spre mare şi ros de fruntea valurilor şi de excremente de păsări lucruri lucruri vă dăruiesc nebuna mea faţă violentă sfâşiată în adâncurile vârtejului faţa mea tandră de golfuri fragile în care încetineşte limfa eu însumi Teroare eu însumi fratele acestui vulcan care cu siguranţă vorbeşte fără cuvinte meditează la un nu ştiu sigur ce şi chiar trecerea pentru păsările vântului care se opresc adeseori să doarmă un anotimp tu însuţi catifelare tu însuţi traversat de sabia eternă şi zilnic avansând marcat cu fierul roşu al lucrurilor întunecate şi al soarelui reamintit. Şi suntem verticali acum... Şi suntem verticali acum, ţara mea şi cu mine, cu părul în vânt, mâna mea mică acum în pumnul ei enorm şi

forţa nu e în noi, ci deasupra noastră, cu o voce care învârte noaptea şi audienţa ca penetrarea unei viespe apocaliptice. Şi vocea spune că Europa de-a lungul secolelor ne-a gravat cu minciuni şi ne-a umflat de pestilenţă, căci nu e nimic mai adevărat decât că opera omului e sfârşită că nu avem nimic de a face cu lumea că parazităm lumea că ajunge să ne punem în pas cu lumea dar opera omului vine numai să-nceapă şi rămâne omului să cucerească orice interdicţie imobilizat în colţurile fervorii sale şi nici o rasă nu are monopolul frumuseţii, inteligenţei, forţei şi e loc pentru toţi la întâlnirea cu cucerirea şi ştim acum că soarele se învârte în jurul pământului nostru luminând teritoriul care ne-a fixat voinţa singură şi că orice stea cade din cer pe pământ la dorinţa noastră fără limită.

Traducere: Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poezie universală

Guillaume Apollinaire Noapte renană Paharu-mi e plin cu vinul ca focul Alean de luntraş e în cântec rostit El spune că şapte femei umplu locul Sub lună cu păr pân’ la glezne-mpletit Mai tare cântaţi şi în horă dansând Tristeţea luntraşului n-o s-o aud De puneţi în juru-mi fetele în rând Cu fixă privire şi păr verde crud Rinul e beat unde viţele îl ştiu Aurul nopţii îi tremură-n ape Vocea tot cântă prorocind a pustiu Zânele verzi spun că vara-i aproape Paharu-mi se sparge în râset zglobiu Totdeauna Totdeauna Vom merge mai departe fără a avansa vreodată Şi din planetă în planetă Din nebuloasă în nebuloasă Don Juanul a o mie trei comete Chiar fără a mişca pământul Caută forţele noi Şi ia în serios fantomele Şi câte universuri uită Câte sunt marile uitări Cine oare ne va face să uităm una câte una părţi ale lumii În care e Cristofor Columb cel căruia-i va trebui uitarea unui continent A pierde Dar a pierde cu adevărat Ca să laşi loc descoperirii A pierde

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Viaţa ca să găseşti Victoria umbră Sunteţi din nou lângă mine Amintiri ale tovarăşilor mei morţi în război Măslină a timpului Amintiri care nu fac atât cât una singură Cum o sută de blănuri nu fac atât cât un cojoc Cum mii de răni nu fac atât cât un articol de ziar Aparenţă impalpabilă şi întunecată care a luat Forma schimbătoare a umbrei mele Un indian stă de veghe pentru eternitate Umbră - vă târâţi lângă mine Dar nu mă mai auziţi Nu veţi mai cunoaşte poemele divine pe care le cânt În timp ce eu vă aud vă văd încă Destinaţia Umbră multiplă pe care soarele v-o păzeşte Voi care mă iubiţi atât încât nu mă părăsiţi niciodată Şi care dansaţi în soare fără a stârni pulberea Umbră cerneală de soare Scriere a luminii mele Casete cu regrete Un zeu care se smereşte.

Traducere: Florin Dochia

poezie universală

Samuel Taylor Coleridge (1772-1834) Prima venire a iubirii O, fără de cusur e speranţa primei iubiri în mintea plină de tandreţe! Ca prima stea a Evei trăgând cu ochiul printre nouraşi de puf; Mai dulce decât vântul din sud-vest cel plin de blândeţe, O, luncile ei cu sălcii, torente alunecând din umbră-n zăduf, Şi câmpiile de aur ale zeiţei Ceres; - ciuta înecată-n fâneţe Ridică sprânceana şi îi opreşte secera-n stuf. Pace domestică Spune-mi, pe care sfânt pământ Pacea Domestică este-n avânt — Fiică a lui Halcyion, a cerului faimă! Ea zboară departe pe aripi de spaimă, Din acea măreţie a puterii de Stat, Din zbuciumul urii unui Renegat, Într-o vale îşi are sălaşul, în sat Ascultând clopotele de Sabat! Încă i se văd paşii de jur împrejur, Blânda-i Onoare fără de cusur, Iubirea e părinte al spaimelor plăcute, O întristare, lacrimi, zâmbet iute, Folos trecutu-i - dă de ştire E amintirea sânul-izvor de fericire. Sărut Dacă-n legende poţi să crezi uşor, E Cupidon unic născocitor Al Miedului Plăcerii ce-n Potir Arzând Nectar cu al iubirii fir, Stropi magici Seara a lăsat uşor, Din steaua idalină – zâne-n zbor: A pus un dar gingaş la sfânt Destin, Al minţii făr’ de pată dulce-Alin — Visări aprind culori, chip strălucit Speranţa – al durerii parazit. Chimistul orb aude zgomot plin,

Potirul aburind ţipă-n suspin; Sunete dulci exaltă, ca şi când Lin murmură hulubul cântec blând. Finalu-aduce Pizma în zadar, „Sărut” numim acum plăcutul Dar. Zeul dă parte-n Cipru bun-cuvânt, Restul pe gura Sarei e încânt. Idalină = aparţinând zonei Idalium, oraş antic în Cipru Cântecul Glicinei Din cer în ţarnă aplecat, Zăream un arbore-nsorit: O pasăre s-a legănat O, dulcea mea, ce te-a vrăjit? Coboară-n flori, clipeşte-n cânt Negură albă-n copac trist; Ochi de foc, cioc de aur sfânt, Şi restul e de ametist! „Adio-adio!” - a cântat. Visul de-amor a încetat. Doar mugurii nu vin târziu, Şi-n rouă-i luciul argintiu. Dulce lună Mai Hai să fugim, hai; În depărtări, hai! Timp, realitate şi imaginaţie O alegorie Pe platoul dintr-un vârf de munte, (Nu ştiu pe unde, un tărâm vrăjit) Cu aripile largi, cu vânt în frunte, Doi chipeşi prunci tot fug neistovit, O soră şi un frate! Ea înainte-i, el în spate; Fugind, ea capul şi-a întors, grăbit, Priveşte şi urechea-i vorbe sorb: Pentru că el, vai! este orb! Pe locul dur şi drept el trece-uşor, S-ajungă primul cată-ai fi cu spor.

Traducere de Liliana Ene şi Florin Dochia

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

poezie universală

Theodore Roethke Valsul tatălui meu Ţi-era de whiskey răsuflarea Orice băiat ar fi năuc; Eu rezistam, aveam vigoarea: Un vals era cam greu să duc. Ne-am hârjonit până când vase Pe jos din rafturi au ajuns; Dar mama vrut-a să ne lase Chiar de-ncruntarea-i fu răspuns. Mâna cu care mă ţineai Era în cot bătătorită; Urechea-mi, pasul de-l ratai, De catarama-ţi răzuită. Băteai un ritm în capul meu Cu palma ta muncită şi murdară, Apoi spre pat valsai din greu Ţinând cămaşa-mi într-o doară. Elegie pentru Jane (Studenta mea, aruncată de un cal) Îmi amintesc buclele ei, moi şi umede ca lujere de viţă; Şi privirea ei ageră, un zâmbet oblic de peştişor; Şi cum, vorbind, silabele delicate ţâşneau de bucurie, Iar ea se legăna în plăcerea propriilor gânduri, O pitulice, fericită, cu coada în vânt, Cântecul ei freamătă printre ramuri şi crenguţe. Umbra cânta cu ea; Frunzele, şoaptele lor se transformau în sărut, Şi pământul moale cânta în văile albite sub trandafir. Oh, când era tristă, cădea într-o atât de pură adâncime

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Nici măcar tatăl nu o putea găsi: Zgâriindu-şi obrazul în paie, Agitând cea mai limpede apă. Vrabia mea, nu eşti aici, Aşteptând ca feriga, cea cu umbră spinoasă. Feţele pietrelor ude nu mă pot consola, Nici muşchiul, lovit de ultima rază. De-aş putea să te trezesc din somnul acesta, Draga mea desfigurată, porumbelul meu jucăuş. Peste acest rece mormânt îmi mărturisesc dragostea: Eu, fără niciun drept aici, Nici tată, nici iubit. Călătorie în interior În lunga călătorie în afara sinelui, Sunt atât de multe ocolişuri, locuri frânte, întrerupte şi reci Unde argila alunecă periculos Iar roţile din spate atârnă la marginea genunii La virajul brusc, momentul de întors. Mai bine rămâi aproape, atent la pietriş şi la pietrele ce cad. La cursul apei ce crapă drumul, butuci bătuţi de vânt şi canioane, Pâraie înghiţite în mijlocul verii de urletul inundaţiilor în valea îngustă. Trestii bătute de vânt şi de ploaie, Cenuşii de la iarna lungă, arse la bază la sfârşitul verii. Sau cărarea îngustându-se, Şerpuind în sus către şuvoaiele cu pietre ascuţite, Către culmile înalte cu anini şi mesteceni, Prin mlaştina vie cu nisipuri mişcătoare, Calea este blocată în cele din urmă de un brad căzut, Codrul se întunecă, Viroagele ameninţă.

Traducere de Liliana Ene şi Florin Dochia

poezie universală

Samuel Beckett Cascando * 1. de ce să renunţi numai dintr-o disperare de moment? eşecul nu este mai bun decât dezolarea orele de după plecarea ta sunt atât de cenuşii mereu vor începe să cureţe prea curând ghearele sfârtecă orbeşte patul dorinţei scoţând la suprafaţă oasele foştilor iubiţi orbite pline cândva cu ochi precum ai tăi întotdeauna este mai bine prea curând decât niciodată neagra lipsă le murdăreşte feţele spunând din nou că nouă zile nu au înecat niciodată pe cel iubit nici nouă luni nici nouă vieţi 2. spunând din nou dacă nu mă înveţi, nu voi cunoaşte spunând din nou că există un final egal cu ultimele dăţi ultimele dăţi ale începutului ultimele dăţi ale iubirii ale cunoaşterii simulării necunoaşterii un final egal cu ultimele dăţi ale rostirii dacă tu nu mă iubeşti, nu voi fi iubit dacă nu te iubesc pe tine, nu voi iubi cuvintele reci freamătă din nou în inimă iubire, iubire, iubire, prăbuşire a bătrânului scafandru fărâmiţând pe cel fidel paloarea cuvintelor

îngrozit din nou de a nu iubi de a iubi, dar nu pe tine de a fi iubit, dar nu de tine de a şti prefăcându-mă că nu ştiu de a simula eu şi toţi cei ce te vor iubi dacă te vor iubi 3. dacă nu cumva te iubesc Notă : Termenul Cascando face referire la descreşterea volumului şi la decelerarea ritmului în muzică.

ce aş face eu fără această lume? ce aş face eu fără această lume, fără chip, fără întrebări unde a fi durează doar o clipă, unde fiecare clipă aruncă în vid uitarea existenţei fără acest val în care la final corpurile şi umbrele sunt înghiţite împreună ce-aş face eu fără această linişte în care mor şoaptele vibrând în delir spre ajutor, spre iubire fără acest cer care pluteşte deasupra pământului împietrit ce aş face ce am făcut ieri şi cu o zi înainte uitându-mă prin hubloul meu, căutând un alt rătăcit ca mine, prins în vârtej departe de tot ce e viu într-un spaţiu convulsiv printre voci fără glas care-mi asupresc intimitatea.

Traducere: Liliana Ene

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

eseu

A vedea noaptea ridicându-se. Introducere în poezie lui Beckett Hélène Révay Samuel Beckett s-a născut în Irlanda [Foxrock, County Dublin, 13 aprilie – Vinerea Mare] 1906 şi a murit la [Paris, Franţa, 22 decembrie] 1989. Ştim că acest autor are multiple faţete, pe rând, prozator, dramaturg, realizator de film, dar, de asemenea, poet. A aborda poezia lui Samuel Beckett este cam şi cum ai coborî într-un beci şi respiraţia ar deveni greoaie, ca şi cum ai plonja în abisurile unei gândiri care se ciocneşte cu ea însăşi şi cu lumea care o înconjoară, cum ai vorbi o limbă spartă de tăceri. De la Os d’Echo [Echo’s Bones / Oasele Ecoului (1935)] la Peste soit de l’horoscope et autres poèmes [Whoroscope (1930) / Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, 2012, Les Éditions de Minuit], trecând prin Poèmes suivi de Mirlitonnades [(19761978), Les Éditions de Minuit, Mirlitonnades, Collected Poems (London: John Calder, 1984, reprinted 1999) / Poeme urmate de Mirlitonade*], autorul irlandez ne prezintă o poezie zguduită de cele mai întunecate anxietăţi, pline de umor şi deziluzie, dar care anunţă totdeauna o formă de răscumpărare în efortul stenic de a afirma viaţa.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

Această voce care se înalţă, e poate cântecul acelora care au părăsit acest pământ. Mergând înapoi pentru a merge înainte, poate... De aici simpla încercare de a «câştiga câţiva milimetri mizerabili », cum spunea Beckett însuşi? În această lume poetică, traversăm dorinţe veştede, amanţi caraghioşi, iubiri născute moarte. Dar totdeauna şi mai presus de toate, o voce singulară care se înalţă spre ceva care ar putea să pară cer. Pentru că lumea e nebună, pentru că anii trec prin epoci ele însele depăşite. Pentru că adesea cuvintele sunt absente ca să exprime ceea ce se preferă a fi tăcut. Adesea, ochii vi se-neacă-n lacrimi, vă muşcaţi buzele, clănţăniţi din dinţi şi, apoi, deodată, râdeţi! Beckett se joacă cu subiectele cele mai grave, dar totdeauna cu o mare agilitate. Râsul devine atunci un veritabil antidot pentru suferinţă, ceea ce vine să tonifice drama subiacentă, precum în aceste câteva versuri din Poeme urmate de mirlitonade: «în faţă / răul / până la ceea ce / aduce râsul». Beckett se dezvăluie fără fard, se

eseu

povesteşte pe sine abrupt, se arată fără nici o pudoare. Nuditate şi simplitate sunt cuvintele cheie. S-ar putea aproape vorbi de diary, de jurnal intim. Poate e asta, în poezie, pe cât învăţăm să-l cunoaştem mai bine. Dar a aborda poezia lui Samuel Beckett înseamnă şi să fie nevoie să te păzeşti pe tine însuţi, ca să rămâi un cititor cu acea privire curată, inocentă. Într-adevăr, Beckett e un autor care nu se oferă direct şi care nu încetează să se închidă, cu cât te apropii mai mult, cu atât devine mai opac. Opacitatea pare atunci doar o modalitate de lectură, ca acel procedeu ce caută să deruteze cititorul. Căci Beckett se joacă. El se joacă cu cititorul său. Se amuză cu el prezentându-i adesea o poezie extrem de erudită, în maniera unui Joyce scriind Ulise, caz în care cititorul, dacă nu are în minte sau sub ochi cartea lui Homer, întâmpină dificultăţi de urmărire şi de înţelegere a acţiunii. Un poem din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, intitulat Precept, ilustrează, totuşi, o stigmatizare a erudiţiei: «Trece anii de studiu la deşeuri / Curajul necesar anilor de rătăcire / Într-o lume ce devine politicoasă / Cu nepotrivirile erudiţiei». În Poeme urmate de mirlitonade, ca şi în din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, se observă, într-adevăr, multiple simboluri şi referinţe ascunse pe care trebuie să le descopere şi să le interpreteze cititorul : trimiteri la Biblie, la Dante, dedicaţia lui Joyce sub forma unui poem acrostih, trimiteri la Keats, autor pe care Becket îl admira mult. În Ciuma fie a horoscopului şi alte

poeme, Beckett consacră chiar un poem întreg filosofului Descartes şi vieţii sale cotidiene şi, în particular, pasiunii sale pentru ouăle de găină clocite cel puţin şase zile! Dar alături de aceste ocheade spre erudiţie se poate observa un Beckett care poetizează cu prospeţime şi cu cea mai mare simplitate precum în aceste câteva versuri din Poeme urmate de mirlitonade: „lemn singur se distrează arde face sex o mierleşte ca înainte” Astfel, a aborda poezia lui Beckett înseamnă să mergi alături de autor, cu o lanternă în mână, în subsolurile lumii unde întunericul e presat de un asemenea grad de intensitate, încât pare să reflecteze lumina. Chiar că poetul, pe firul cuvântului, se oglindeşte în apele adânci. Este figura care luminează. Am deschis Poeme urmate de mirlitonade şi mi-a căzut sub ochi primul poem al volumului. Viziunea asupra femeii. O anumită viziune. Deja, forma şi fondul se confundă, aşa cum a declarat însuşi autorul irlandez într-o frază celebră frază: „Fondul este forma”. Cuvintele şi grupurile de cuvinte se repetă astfel de o manieră ameţitoare, se întorc unele împotriva celorlalte în ritmul valurilor murind pe plajă. Iată acest poem: „ele vin altele şi aidoma cu fiecare e altul şi e aidoma cu fiecare absenţa dragostei e alta cu fiecare absenţa dragostei e aidoma”

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

eseu

Un val, apoi un altul care îl acoperă imediat ce moare, se dizolvă în nisip. Limbaje succesive fără ritm deja prestabilit, fără schelet, doar un vers după altul. Celălalt vers acoperindu-l pe cel precedent cu un ultim efort. Laitmotiv pulsatoriu. Explozie de energie, apoi scufundare. Valurile, liniare, lipsa de dragoste a acestor femei generată de ele se exprimă în mod repetitiv. E o traiectorie liniară care ajunge totdeauna în acelaşi non-loc, la aceeaşi lipsă de dragoste. În filmul Quad, al lui Beckett, se găseşte un pic din această logică a repetiţiei şi a epuizării posibilului atât de scump autorului irlandez. Totuşi, aici, nu asistăm la deplasarea pe o scenă, indivizi cu glugă şi indistincţi, cu acelaşi veştminte şi gesturi (chiar dacă femeile sunt uneori «altele» şi «aidoma», ceea ce creează o anumită banalitate colectivă), dar avem ca reper cuvinte sau grupuri de cuvinte care se repetă de o manieră obsesivă în interiorul unui spaţiu închis. Astfel, în acest poem, ca în poezia lui Beckett, în general, se caută a se epuiza câmpul posibilului prin repetiţia articulată. Se poate observa atunci un narator care anunţă dragostea ca această sciziune între partea masculină şi partea feminină. În biografia Beckett, James Knowlson subliniază acest lucru. Într-adevăr, Beckett, atunci când se uită la un tablou de Jack Yeats, zice: „Găsesc, de exemplu, că există ceva teribil în felul în care Yeats pune una lângă alta două figuri, un cap de bărbat şi un cap de femeie, înspăimântătoare

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

acceptare a două entităţi care nu se confundă niciodată.” [1] În poemul Cascando (v. pag. 35 – n. trad.), din Ciuma fie a horoscopului şi alte poeme, această dificultate de a iubi merge până la teroare. Totuşi, Alain Badiou, în cartea sa Beckett, indestructibila dorinţă, subliniază că prin teatru cuplul a irumpt la Beckett, şi asta odată cu «duo-urile» Vladimir/ Estragon (Aşteptându-l pe Godot) şi Hamm et Clov (Final de partidă). „Fără îndoială, în teatru (…) vine în faţa scenei ceea ce nu va mai înceta să fie în mijlocul ficţiunilor lui Beckett cuplul, Cei Doi, vocea celuilalt şi, în final, dragostea.” [2] Întâlnirea, după Badiou, „face să apară Cei Doi, ea fracturează izolarea solipsistă! [3] căci izolarea solipsistă este o tortură, este subiectul care se întoarce contra propriei sale anunţări. Beckett vorbeşte el însuşi de întâlnire şi o descrie ca pe ceva de extremă forţă, atât de puternică, totuşi, încât „nimic, nici în sentiment, nici în corpul plin de dorinţă” nu e pe măsura sa. [4] Astfel, a citi poezia lui Beckett înseamnă să păstrezi acea dubla privire; aceea a mărturiei imobile a fugii de lucruri, dar şi aceea a cititorului sensibil la umorul muşcător care vine de multe ori să lumineze drama. Căci în poezia beckettiană se pare că asistăm la degenerescenţa totală, ca în poemul Moartea lui AD, din Poeme urmate de mirlitonade, din care iată un extras: „şi aici să fii aici încă aici presat contra vechii mele mese

eseu

înnegrite de sifilis zile şi nopţi strivite orbeşte să fii aici să nu fugi şi să fugi şi să fii aici” Sau, încă, în poemul „bun bun este o ţară” în care povestitorul pare pradă rătăcirii şi spaimei în faşa unei lumi de neînţeles şi învechite: „bun bun este o ţară în care uitarea în care apasă uitarea dulce pe lumile nenumite aici capul tace capul e mut şi se ştie nu nu se ştie nimic […) singurătatea mea ştiu că va durea ştiu (…) vrei să merg de la A la B nu pot nu pot ieşi sunt într-o lume fără urme” Spaimă, singurătate, izolare care sunt încă subliniate în debutul unui alt poem: „a fi acolo fără fălci fără dinţi unde ajunge plăcerea pierderii cu acela prea fără preţ ca să câştige” Astfel, în poezia lui Beckett, dragostea se erodează în continuare, dorinţa fuge, corpul care puţin câte puţin în zdrenţe. Se merge atunci spre o lume în dezagregare. Autorul pare că face veştminte pentru cei mai sărmani oameni. Mai mult, vedem adesea în Samuel Beckett un autor al negaţiei şi al disperării în faţa unei lumi al cărei sens dispare puţin câte puţin, în care paşii nu par a duce undeva şi în care totul devine circular şi sufocant. Într-adevăr, alături de Beckett, pare că ba coborâm în straturile inferioare, ba că urcăm. Această poezie nu este, în aparenţă, nici o apologie a vidului, nici o

teorie a abisului, ci tinde mai degrabă spre un fel de conversie, spre o voinţă de înălţare care pleacă de jos (mereu de jos) pentru a ajunge încă şi mai jos, căci nu e aşa că Beckett poate, în final, să se expună? Pentru a vedea noaptea ridicându-se. Noaptea ridicându-se… ......................... [1] James Knowlson, Beckett, France, Babel, 2007, p 445 [2] Alain Badiou, Beckett, l’increvable désir, France, Hachette, 1995, p. 47 [3] ibid, p. 56 [4] ibid, p. 55 * Ceea ce a numit «mirlitonnades» este răspunsul estetic la pierdere: a mâzgăli poezii foarte scurte pe orice resturi de hârtie, pentru a le putea salva - un plic, un carton de bere, chiar o etichetă de la o sticlă de whiskey Johnnie Walker, Black Label. Biograful James Knowlson constată că Beckett numit iniţial aceste versuri „rimailles” sau „versicules”, înainte de a ajunge la „mirlitonnades”, pe care unii editori l-au tradus cu „triluri de păsări”; dar, având în vedere definiţia la „mirliton” din Oxford English Dictionary, numele reaminteşte, de asemenea, de „zumzet” sau de sunetul produs de un instrument muzical care seamănă cu un Kazoo.

Traducere: Florin Dochia Sursa: Recours au Poème / Poésies & Mondes poétiques

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte poeice

Spiritul generos al poeziei americane Interviu cu Joseph Brodsky Joseph Brodsky a fost al cincilea poet american laureat (lucrând în perioada 1991-1992 la Biblioteca Congresului). Acest interviu a fost iniţial realizat la Biblioteca Congresului, în octombrie 1991, şi a fost difuzat în emisiunea Poetul şi Poemul, la postul public de radio WPFW-FM. A fost publicat pentru prima dată în American Poetry Review (Revista Americană de Poezie) în anul 1992. Nu a fost niciodată publicat online. Joseph Brodsky este originar din Leningrad, acum Sankt-Petersburg. Poezia sa a fost publicată în douăsprezece limbi. A trăit în SUA, începând din anul 1972, când a fost exilat din Uniunea Sovietică. A câştigat Premiul Fundaţiei John D. şi Catherine T. MacArthur. Volumul de eseuri Less than one (Mai puţin decât unul) a fost distins, în 1986, cu Premiul Naţional Book pentru critică. În 1987, Joseph B a câştigat în Premiul Nobel pentru Literatură. - Primul dvs. discurs la Biblioteca Congresului (octombrie 1991) a fost publicat în The New Republic. Acolo vă prezentaţi ca fiind un activist pentru

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

poezie, un entuziast: „Specialistul în poezie ca activist pentru poezie”. Aşa aţi vrut să fiţi primit? B: E bine dacă oamenii simt în acest fel, dar mesajul principal este că pur şi simplu cred cu sinceritate că postul, fiind plătit de către Biblioteca Congresului din Washington, mă face proprietatea publicului pentru acest an. Este în spiritul funcţionarului public. Preocuparea mea este accesul publicului la poezie, acces care mi se pare foarte limitat, în mod stupid, şi aş dori să schimb această stare de fapt, dacă e posibil. - Credeţi că puteţi face acest lucru? B: Este nevoie de mai mult decât un discurs rostit aici, la bibliotecă. Este nevoie de editori, de antreprenori, care să investească bani în idee. - În afara dorinţei de mai multă poezie publicată şi distribuită, dvs. aduceţi o nouă viziune asupra poeziei americane. Vreţi să ne dezvăluiţi câteva dintre sentimentele dvs. despre poezia acestei ţări? B: Practic, cred că este o poezie remarcabilă, o poezie extraordinară, pe care această naţiune o are şi nu o

arte poeice

bagă în seamă. Pentru urechea mea şi pentru ochiul meu este o lecţie continuă de autonomie umană, de individualism, de încredere în sine. Este o poezie de care scapi cu greu. Ea are propriile sale defecte şi vicii, dar nu suferă de starea proastă tipică poeziei continentului european, de auto-mărire din partea poemului, în care poetul însuşi se consideră o personalitate... toate acele afinităţi prometeice şi de „rang înalt”. Aceste lucruri sunt străine spiritului generos al poeziei americane, cel puţin în ultimul secol. Diferenţa dintre poetul american şi omologul său european, la o examinare finală, este o poezie a responsabilităţii... o responsabilitate faţă de semenii săi umani. Aceasta este o diminuare a aplicabilităţii etice a poeziei. Ceea ce face un european – francez, german, italian, rus – este să mişte degetul însetat de reproş. El îl învârte la 360 de grade tot timpul, încercând să indice cine este vinovat, încercând să explice duşmăniile lui şi ale societăţii. Un american, în cazul în care îşi îndreaptă degetul către ceva, cel mai probabil o face arătând spre sine sau spre ordinea existenţială a lucrurilor. - Şi numiţi acest lucru o lecţie de curaj? B: Da, dacă doriţi. - Aţi fost exilat din Rusia în 1972, fiind condamnat anterior la cinci ani de muncă silnică într-un lagăr de muncă arctic. Oare eforturile

intelectualilor şi ale scriitorilor ruşi au contribuit la eliberarea dvs.? B: Nu numai ale lor. Şi ale oamenilor din străinătate. O persoană care a intervenit în interesul meu a fost părintele bombei cu hidrogen, Edward Teller. - Iar dvs. aţi acceptat apoi invitaţia de a veni în această ţară? B: Am fost pus într-un avion cu o singură direcţie, fără bilet de întoarcere, şi un prieten de la Universitatea din Michigan, acum decedat, Carl Proffer, un om de excepţie, profesor de limbi slave, m-a întâlnit şi m-a întrebat dacă aş dori să vin la Universitatea din Michigan ca profesor de poezie. - Acum, scrieţi poezie în special în limba engleză? B: Scriu poezie în primul rând în limba rusă. În limba engleză scriu eseuri, prelegeri, prezentări, scrisori de referinţă, recenzii. - Cât de mult ne scapă? Vedem şi auzim traduceri în limba engleză ale poeziilor dvs. şi unele sunt numite geniale în orice limbă. B: Nu se poate spune că vă scapă prea mult. Nu puteţi spune că vă scapă prozodia altei limbi. Nu puteţi rata acustica altei limbi. Originalul este înrădăcinat în eufonia limbii ruse. Pe aceasta, desigur, nu o puteţi avea şi nici nu o puteţi rata. Nu puteţi rata ceva ce nu cunoaşteţi. - Aşadar, nu ar trebui să ne simţim ca şi cum am primi doar nouăzeci la

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte poeice

sută din ceva ce este absolut. B: Ai un poem în limba engleză, bun sau rău. Nu se poate să fantazezi despre cum ar fi în original. - V-am observat recent recitând fără a vă uita pe hârtie. Puteţi recita fiecare dintre poeziile dvs. în limba rusă? B: Pe de rost? Nu cred. Nu mai pot. Până la vârsta de patruzeci de ani le ştiam pe toate. - De obicei, vă mulţumesc traducerile poemelor dvs.? B: E o senzaţie foarte specială atunci când primeşti traducerea propriului tău poem. Pe de o parte, eşti teribil de încântat de faptul că ceva ce ai scris este interesant pentru un englez. Sentimentul iniţial este plăcerea. Pe măsură ce începi să citeşti, totul se transformă foarte repede în groază şi devine un amestec extrem de interesant între cele două sentimente. Nu există nici un nume pentru asta nici în limba rusă, nici în limba engleză. E o senzaţie cât se poate de schizofrenică. - Nu există un cuvânt pentru bucurie şi teroare (joy and terror). B: Beroare! (Jerror!) - Devotamentul dvs. pentru meserie, precum şi faţă de spiritul poeziei, este bine cunoscut. Sunteţi celebru pentru respectul faţă de formă, metrică, structură. Din moment ce sunteţi un om care apreciază individualismul, trebuie să vă întreb dacă credeţi că ar putea exista vreo

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

experienţă poetică, ce nu ar ţine de domeniul structurii formale? B: Cu uşurinţă. Nu sugerez o cămaşă de forţă. Mă gândesc doar că, atunci când poetul recurge la un anumit mijloc, fie că este vorba despre versul metric sau despre cel liber, el ar trebui să fie cel puţin conştient de diferenţe. Poezia are un trecut foarte bogat. De exemplu, atunci când cineva apelează la vers liber, acela trebuie să-şi amintească de faptul că tot ceea este etichetat cu epitetul „liber” înseamnă „liber de ce.” Libertatea nu este o condiţie autonomă. Este o condiţie determinată. În fizică este determinată de statică. În politică este condiţionată de sclavie şi despre ce fel de libertate se poate vorbi în termeni transcendentali. Liber nu înseamnă liber, ci eliberat, , „liber de” – liber de metri stricţi, deci, în esenţă, este o reacţie la metri stricţi. Vers liber. Un individ care tocmai recurge la el trebuie să meargă, într-o manieră miniaturală, prin istoria versului în limba engleză, înainte de a se elibera de el. În afară de aceasta, poţi începe cu un mijloc împrumutat, cu alte cuvinte, cu un mijloc care nu îţi aparţine mai mult decât îţi aparţin metri stricţi. - Predaţi scrierea creativă? B: Nu. Predau lectură creativă. Cursul meu este descris ca fiind predarea „conţinutului şi strategiei în poezie lirică” – Ce este poetul după?;

arte poeice

Cum face acest lucru?; Ce intenţionează? - Criticii vă atribuie tot felul de lucruri cu privire la meseria dvs. ... forţe morale, sociale concretizate în meserie. B: Toate aceste lucruri sunt aici. - Sunt, de asemenea, foarte interesată de piesele dvs. de teatru şi mă întreb dacă credeţi că primesc destulă atenţie. B: Nu cred, dar nici nu mă aştept la mai mult. - „Marbles” a fost jucată doar o singură dată? B: O dată sau de două ori aici, dar peste tot în Europa. - Asta îmi aminteşte de Howard Nemerov. Literatura lui dramatică este printre cele mai bune dintre cele scrise în limba engleză, şi abia a putut fi pus în scenă. Când am citit „Marbles”, am crezut că am văzut o altă faţă a scrierii dvs. B: Este de fapt acelaşi lucru. - Temele sunt aceleaşi, dar personajul devine puţin mai sălbatic pe scenă. B: E foarte natural ca unul care scrie poezie să scrie piese de teatru. Un poem, şi mai ales poemul împovărat cu toate acele bariere formale ale rimei şi ale metrului, este în esenţă o formă de dialog. Fiecare monolog este o formă de dialog, datorită vocilor din interiorul lui. Ce este „A fi sau a nu fi”, dacă nu un dialog? Este o întrebare şi un răspuns.

Este o formă dialectică, şi, nu-i de mirare faptul că un poet ajunge la un moment dat să scrie piese de teatru. - Vă place teatrul? B: Îmi place să-l citesc, dar nu să merg la teatru. De multe ori a fost o ruşine. - Începeţi cu o cunoaştere instinctivă a elementelor teatrului – izolarea deţinuţilor într-o celulă („Marbles”). B: Poetul într-un poem este un scenograf, un regizor, un instructor al corpului etc. Să luăm, de exemplu, „Home Burial” de Robert Frost. Este o mică dramă perfectă. Este, de asemenea, o piesă de balet. Chiar şi lui Alfred Hitchcock i-ar plăcea. Există un stâlp de balustradă care joacă un rol substanţial. - Şi ar trebui să menţionăm comprimarea acţiunii de scenă. Poemul în sine este o comprimare a spaţiului. Cuvântul „Marbles” aduce la suprafaţă mai multe sensuri colocvialism, joc, statuile concrete de pe scenă, toate acestea. Care a fost cuvântul din limba rusă care a captat toate aceste nuanţe? B: Acelaşi. Marbles (Statui). Dar are mai puţine nuanţe decât are în engleză. - În poezia dvs. există umor, ironie, asimetrie. Dar, în teatru, este un umor grosolan. Cred că e mult mai curajos şi că aveţi şansa de a vă elibera puţin mai mult. B: Posibil, dar nu cred că sunt mai liber în proză decât într-un poem.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte poeice

- Momentul în care aţi aflat că aţi câştigat Premiul Nobel pentru literatură trebuie să fi fost unul foarte important. B: A fost amuzant. Eram în compania lui John Le Carré, într-un restaurant din Londra şi un prieten a intrat cu ştirea. - Discursul dumneavoastră de acceptare a premiului este unul dintre cele mai bune eseuri pe le-aţi scris vreodată. Cred că trebuie să fi fost o plăcere să scrieţi acel discurs – să aveţi această oportunitate – şansa de a spune tot ceea susţineţi. Probabil v-a fost uşor să scrieţi, deoarece aţi avut prilej de a spune tot ce credeţi şi cine sunteţi. Care credeţi că este singurul lucru care răsună din discurs? B: Nu ştiu exact. Aş sfătui pe orice scriitor să-l pregătească în prealabil pentru atunci când se va întâmpla; atunci când primeşti Premiul Nobel, ai la dispoziţie doar o lună pentru a-ţi scrie discursul şi brusc nu ştii ce să spui, de parcă ai avea un pistol la tâmplă. Îmi amintesc ca mă grăbeam să-l scriu şi a fost al naibii de greu. N-am fost niciodată mai nervos decât atunci. - Deci credeţi că toţi scriitorii ar trebui să scrie un discurs de acceptare pentru premiul Nobel, doar pentru a-l avea la îndemână? B: Da, pentru orice eventualitate. - Ei bine, nu este o idee rea să ai un crez. B: Să începi cu unul. - Chiar dacă nimeni nu-l vrea.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

B: Poţi să-l utilizezi pentru tine. - Sunteţi mulţumit de discursul de acceptare? B: Da, sunt mulţumit în mai multe aspecte. - L-aţi citit în limba rusă. B: În ultimul moment. Când am intrat, m-am răzgândit. Am avut două versiuni ale acestuia, în rusă şi în engleză. - Şi în ultimul moment v-aţi simţit mai confortabil cu rusa. A fost apoi publicat în The New Republic. Ar trebui să-l retipăriţi. B: Ar fi frumos, pentru că e un discurs bun. - Spune că poezia este singurul lucru care contează. B: Poate că remarca cea mai valoroasă din discurs este că există două sau trei modalităţi de cunoaştere disponibile pentru specia noastră: analiza, intuiţia, şi cea care era la dispoziţia profeţilor biblici - revelaţia. Virtutea poeziei este că, în procesul de compunere, se pot combina toate trei, dacă eşti norocos. Cel puţin poţi combina două: analiza şi intuiţia - o sinteză. Rezultatul net poate fi revelator. Dacă aruncăm o privire dură asupra planetei şi asupra cui o locuieşte... acum, în Occident, avem accentul pe rusesc, pe „raţiune”. Se oferă recompensă pe ea. Iar Orientul are reflexivitate şi intuiţie. Un poet, implicit, este cel mai sănătos specimen posibil o fuziune a celor două posibilităţi. […]

arte poeice

- Ce credeţi că va cunoaşte viitorul despre noi din ceea ce spunem? B: Se vor şti destul de puţine lucruri despre noi. Vom fi judecaţi după literatura pe care o lăsăm. - Ce literatură va rămâne? B: Un mileniu de acum înainte... Nu ştiu dacă oamenii vor mai exista, dar în cazul în care vor fi interesaţi de secolul al XX-lea, vor citi cărţile scrise în secolul al XX-lea. - Aţi predat la Universitatea din Michigan. Aţi fost profesor invitat la Queens College, Smith College, Universitatea Columbia şi Cambridge. Vi s-a acordat titlul de Doctor Onorific la Williams College şi la Universitatea Yale. B: Şi în alte câteva locuri... Universitatea din Rochester, de asemenea, Oxford, Anglia, printre altele. Dar să rămânem doar la acestea – să nu se înţeleagă că mă laud. - De fiecare dată, aţi scris un discurs? B: Din păcate, da. - Ar trebui să fie adunate într-o carte? B: Ei bine, nu. - Are Joseph B. vreo poezie care nu a fost publicată? B: Multe. - Cum scrieţi poeziile? Ele se adună singure ? Mergeţi culegând imagini până în momentul în care începeţi să scrieţi? B: Eu nu adun lucruri în mod deliberat sau cu bună ştiinţă. Poemul

începe întotdeauna cu primul vers, sau cu un vers oarecare, şi de la acela porneşti. Este ceva ca un zumzet în care încerci să potriveşti versul şi apoi continui astfel. - Misticii spun că debutul existenţei speciei umane are legătură cu sunetul, cu vibraţia sunetului. B: Frumos din partea lor. - Cu poetul este la fel? La dvs. vibraţia este prima? B: Un anumit ton... un ton care are în mod ciudat destulă greutate psihologică, o diminuare, pe care încerci cumva să le potriveşti. Singurul lucru organic, care este pertinent pentru poezie, este precum modul în care trăim. Exişti şi treptat ajungi la un anumit ton în capul tău. Liniile se dezvolta precum ridurile, precum părul gri. Acestea sunt ridurile într-un anumit sens, în special când vorbim despre compoziţie ... Asta îţi dă riduri! E într-un fel lucrarea timpului asupra omului. Te cizelează sau te desfigurează sau îţi face pielea uscată. - Deci te erodează şi tu îl cari cu tine? B: Faci cu propoziţiile ceea ce face timpul cu tine. - În formarea poeziei, aveţi mereu în preajmă părţi de strofe de asemenea? B: Desigur. - Şi tehnologia... Folosiţi scrisul de mână mai întâi? B: Da, eu nu am un computer. Apoi, tastez cu un singur deget.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

arte poeice

Computerele nu-mi sunt de folos. - Care deget? B: Arătătorul de la mâna dreaptă. - Am văzut un poem scris de dvs. în The New Yorker în luna ianuarie şi mă întrebam câte publicaţi în decursul unui an, în periodice. B: Acest lucru variază. Anul trecut am publicat în jur de zece. - Zece poeme noi într-un an. Este destul de puţin. B. Da, dacă eşti norocos. Mi-am petrecut jumătate de an în Irlanda şi am publicat mai multe poezii în suplimentul literar al revistei The Times. - Se spune că, atunci când aţi fost în lagăr, la momentul decesului lui Eliot, aţi fost capabil să scrieţi versurile pentru el în douăzeci şi patru de ore. B: În două sau trei zile, da. - Aşadar sunteţi extrem de concentrat, dar el a şi însemnat mult pentru dvs. Asta a ajutat. B: De asemenea, în mod extraordinar, în acele condiţii, am avut o formă, un model pentru acel poem. Am împrumutat din poemul lui W.H. Auden, „In memory of Yeats.” Am făcut unele modificări. Am făcut în prima parte o schemă a rimei uşor diferită. - Aţi învăţat limba engleză traducând poezie? B: Citind şi traducând. - Vers cu vers. Cum este engleza dvs. acum? B: Nu ştiu. Uneori, chiar sunt

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

mulţumit, dar adesea nu ştiu ce să spun. Mă pierd. - Nu credeţi că se întâmplă în orice limbă? B: Cu o corcitură ca mine, se întâmplă poate mai frecvent. - Gândiţi şi visaţi în ambele limbi? B: Oamenii gândesc cu gândul şi visează cu visul. Apoi le confruntă prin intermediul limbii. Când creştem, devenim fluenţi în asta şi din acest motiv credem că gândim într-o anumită limbă. - Vă inspiraţi din visele dvs.? B: Frecvent. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să compun poezii când m-am trezit. - Visele nu sunt întotdeauna utile, cu excepţia încărcăturii emoţionale. B: Subconştientul este o sursă, dar o compoziţie este o întreprindere extrem de raţională în multe sensuri. Ne putem gândi la vis ca fiind sursă de inspiraţie, dar apoi îl aşezi pe hârtie şi începi să-l corectezi. Înlocuieşti cuvintele. Este o invazie a raţionamentului. Poezia este o artă incurabil semantică. Trebuie să-i dai sens. Asta este ceea ce o diferenţiază de alte arte... de toate celelalte arte. - O numiţi cel mai înalt punct al expresiei umane. B: Aşa este.

Interviu realizat de Grace Cavalieri

Traducere: Liliana Ene sursa: Beltway: A Poetry Quarterly, Volume 10.4, Fall 2009

actualitatea literară

Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” (debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă) Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ, în colaborare cu Consiliul Judeţean Neamţ şi şi Asociaţia Culturală „Conta”, iniţiază şi organizează seria nouă a Concursului Naţional de Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie de zece ediţii a concursului s-a desfăşurat la Neamţ în perioada 1994 – 2003. Premianţii celor zece ediţii au fost Florin Oancea (Sibiu) si Vasile Baghiu (Piatra Neamt) în 1994; Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog (Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997; Sorin Gherguţ (Bucureşti) în 1998; Daniel Moşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu (Tîrgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru (Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (Bistriţa Năsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu) în anul 2003. Concursul a fost întrerupt după ce trei ediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şiau dat acordul pentru a premia şi publica volume care nu se susţineau valoric, după excelenta serie de autori debutaţi în acest context. Din juriu au făcut parte, la primele zece ediţii, între alţii, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator şi organizator al celor zece ediţii. Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955). Manuscrisele, bine constituite, cu

diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail); acest lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sunt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini. Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară. Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015. Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România. Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului. Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu. Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii. Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379. Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ.

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2014

Editor: Biblioteca Municipală „Dr. C. I. Istrai” Câmpina Director: Liliana Ene în colaborare cu Cercul literar „Geo Bogza” Câmpina Redactor-şef: Florin Dochia e-mail: revistaurmuz@gmail.com site: htp://revistaurmuz.blogspot.ro/ Redacţia mulţumeşte celor care au contribuit cu generozitate la realizarea acestui număr al revistei

VITRINĂ DE ARTĂ NOuĂ

NO. 3-4 / 2015

ISSN 2359 - 7585 ISSN-L 2359 - 7585

Layout & DTP: Flowerin Flow

Acest număr este ilustrat cu lucrări de Codruţ Radi

a Nouă t s i v e R ent Suplim