Revista iulie 2014

www.cbee.ro nr. 2

2014

RAZE DE LUMINĂ

REVISTA STUDENȚILOR Colegiului Biblic Est European

Cultura indiferenței

Suntem grăbiți, aglomerați, în trecere și nu ne putem opri la fiecare semn.

Avem ceva de făcut ceva important, urgent, repede, ce nu mai suportă amânare. Contez eu. Problema mea, situația mea, cazul meu, familia mea, treaba mea. Interesantă schimbarea

de optică din conversația cu individul care părea să asculte deșertarea sufletului, când însă observi că la momentul încurajării, îți spune: ,,stai să vezi ce mi s-a întâmplat mie…” și uite-așa a mai furat startul odată.

It’s not your business, a devenit un slogan extrem de practicat. De la situația în care sfatul popular era în scara blocului, pe marginea șanțului, în curtea bisericii sau la interminabilele cafele, și în care toți aveau o părere și un imperativ de exprimat, toți știau totul despre celălalt și chiar mai mult, la izolarea contemporană în bula indiferenței, nu a fost nevoie de un proces complicat.

Rețeta cultivării indiferenței în această situație e simplă: nu ai habar, dar îți dai cu părerea și insiști să fie aplicată soluția ta, doar pentru că ești primul, cel mai bătrân, cel mai bogat, cel mai guraliv sau cel mai școlit.

Soluții aiuritoare, rupte de realitate crează frustrările necesare izolării și cultivării indiferenței. Nu te mai interesează nimic, nimeni, niciodată.

E drept, cine s-a fript odată, suflă și-n iaurt când simte căldura.

Un beduin călătorea prin deșert pe cămila lui, când la un moment dat găsește în nisipul deșertului un călător căzut, mort de sete.

A coborât, i-a dat apă să bea, l-a scuturat de praf și pietre și omul s-a întremat. L-a pus pe cămilă și au continuat călătoria. Ridicat de jos, cu setea potolită, cu perspectiva morții lăsată în praf în urmă, celui ridicat din praf îi veni ideea să meargă mai repede spre casă, scăpând de beduinul binefăcător. L-a dat jos de pe cămilă și a decis să meargă singur

mai departe.Din praf, beduinul îi strigă celui ce acum era stăpân: să știi că nu îmi pare rău că te-am ajutat să te ridici de jos, nu îmi pare rău că ți-am dat apă și te-am luat pe cămila mea, îmi pare rău că data viitoare când voi întâlni un ca tine, căzut, însetat, nu voi mai face nimic. Voi trece indiferent. Și uite-așa o rețetă de cultivare a indiferenței.Rănile însă trebuie să se vindece, uitarea și iertarea trebuie să funcționeze. Nu avem voie să fim veșnic frustrați, neiertători, indiferenți, sictiriți.

Ieșim de pe facebook, ne călcăm pe tentaculele orgoliului și întindem mâna. Facem ce trebuie. Trăirea în indiferență ne condamnă la indiferența altora. Pastorul luteran Niemöller enunța în 1950 sentința indiferenților: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti. Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist.

Apoi au venit după evrei, și eu nu am strigat pentru că nu sunt evreu.

Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic.

Când au venit după mine, nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.”

Florin Iosif

De vorbă cu ...

Deşi este un artist de succes, Dan Leş vorbeşte modest, sau mai bine zis smerit despre el. Nu îşi asumă meritul pentru talentul lui, ci se consideră ,,hăruit” că îl are şi că a avut ocazia să îl dezvolte crescând într-o familie de artişti, tatăl fiind un pictor ce a învăţat olăritul. El a încercat să combine cele învăţate de la tatăl lui şi ,,aşa au ieşit aceste figurine” de a căror expresivitate şi mişcare se ocupă în mod special. Şi care de altfel i-au adus un succes internaţional. Dar nici pe acesta nu şi-l asumă, spunând că el este doar ,,un administrator” care face tot ce poate să îşi mulţumească Şefu’.

Cum reuşeşti să redai cu atâta fidelitate emoţiile în ceramică? În spatele fiecărui om este o poveste. Şi în spatele personajelor pe care le plămădesc în Casa Olarului se ascunde o poveste. Am avut parte de o copilărie frumoasă până pe la şapte ani, când paradisul vieţii mele s-a ciuntat: tatăl meu s-a mutat la oraş. Şi de la acele uliţe pe care alergam desculţ prin praf toată ziua printre bivoli şi simţeam roua dimineaţa, ne- am mutat într-un cartier muncitoresc din Baia Mare. Şi

tata tot încerca să îmi explice cum este la oraş, pentru că până atunci am trăit într-un paradis al meu, în Tulgheşul Ardealului, la poalele codrului cu acele case din pământ şi învelite cu paie, cu acele poveşti spuse în faţa lămpilor şi cu acele mâncăruri naturale făcute pe vatra cuptorului. Toate aceste poveşti mi-au rămas întipărite în minte, şi când m-am dus la oraş marele regret a fost că nu am mai avut parte de ele. Am trăit aşa ca un nostalgic. Şi mai târziu am început să le redau, să le transpun în lut.

Care a fost scopul tău când te-ai apucat de lucru,

Toate aceste poveşti mi-au rămas întipărite în minte, şi, când m-am dus la oraş, marele regret a fost că nu am mai avut parte de ele. Am trăit aşa ca un nostalgic. Şi mai târziu am început să le redau, să le transpun în lut.

ce voiai să exprimi sau să obţii?

Dacă acele figurine nu spun şi nu vorbesc despre mine, nu mi-am atins scopul. Nu o să le numesc opere, ci figurine încărcate de expresivitate şi esenţă. Şi acele figurine au fiecare o poveste pentru că prin ele îi exprim pe oamenii pe care i-am cunoscut în copilăria mea şi evenimentele care se întâmplau acolo. Văd că am avut succes cu ele, deşi când am început să le fac nu mi-am dorit să mă îmbogăţesc, dar nici să mor un artist sărac. Trebuie să vă spun că nu este meritul meu, este harul lui Dumnezeu să pot să fac ceea ce fac şi nu mă consider decât o unealtă în mâna Lui. Toată inspiraţia îmi vine de la Dumnezeu şi nu pot să ascund acest lucru pentru că aş fi egoist. Dumnezeu m-a ajutat, mi-a deschis uşi, şi am ajuns cu figurinele mele în multe locuri din Europa şi nu numai. Nu vreau să vorbesc prea mult despre realizările mele, vreau doar să consemnez că ceea ce fac îmi aduce mari satisfacţii şi asta mă bucură.

Deci aceasta ar fi cea mai mare bucurie a vieţii?

Nu aş numi-o aşa. Cea mai mare bucurie ar fi că trăiesc împăcat cu Dumnezeu, am o familie frumoasă. Şi am un copil de doi ani pe care îl cheamă Ştefan şi mai am un copil de 18 ani pe care îl cheamă Nicolas. Şi împreună cu ei merg la atelier. Ăla micu se murdareşte peste tot. Cel mare e la liceul de artă şi are deja

stilul lui, discutăm despre artă seara în faţa şemineului. Soţia ne face plăcinte şi aş putea să mă laud cu acest lucru pentru că am un colţ de rai la mine acasă.

Ce se întâmplă de fapt la Casa Olarului?

Am deschis-o pentru oaspeţi, sunt foarte mulţi tineri care vin acolo şi încercăm să le arătăm o mică parte din viaţa noastră.

Am deschis atelierul pentru ei, îi lăsăm şi pe ei să olărească. Vara găzduim patru tabere de creaţie pentru copii, mai avem tabere de pictură, una internaţională şi una naţională, vin pictori din toată Europa, avem tabără de fotografie. Şi acolo, la lumina lămpilor se ţes poveşti, se spun poveşti, se critică lucrările şi, de ce nu, le spun şi povestea vieţii mele.

Cum ţi-a venit ideea să creezi un astfel de sanctuar?

Nu a fost a mea. Ideile astea vin pe măsură ce te apropii de sursă, şi când spun sursă mă refer la Dumnezeu. Cu cât o să fii mai aproape de El, o să îţi dea foarte multe idei. Este foarte important să mergem pe drumul nostru, noi oamenii căutăm să copiem şi să ne uităm la cei din jur ca să facem ce fac ei. Nu este drumul nostru. Eu am fost ateu convins şi la 24 de ani, când m-am întors la Dumnezeu, mi-am dat seama că este foarte bine să ştii ce ai de făcut în viaţă. Toate ideile astea au venit aşa, peste noapte, unele chiar au fost vise. Eu sunt un împătimit al lucrurilor vechi. De la 10 ani am tot cules toate vechiturile de prin sat, lumea zicea

că nu sunt normal. Soţia mea mă întreba ce o să facem cu ele, unde o să le punem şi eu îi spuneam că o să avem cândva o casă mare. Ea îmi amintea că nu avem nici apartament, că stăm în chirie. Şi acuma, după mulţi ani, Dumnezeu m-a ajutat să pot să îmi cumpăr o casă mare unde am expus toate obiectele astea. Şi acea casă este pensiunea Casa Olarului. Şi caut să le spun si oaspeţilor noştri despre cele obiecte, pentru că au şi ele fiecare o poveste.

Care este cea mai mare frustrare a ta?

Nu avem dreptul să fim frustraţi pentru că oricum lucrurile merg acolo unde vrea Dumnezeu şi El îngăduie cât vrea. Am fost şi eu până nu de mult unul care se tot întreba de ce nu mai merg lucrurile bine în ţară, de ce nu se întâmplă. Vreau să vă spun că a fi fericit este foarte simplu, este mai greu să fii simplu. Dar dacă vrei să fii fericit nu îţi complica şi încărca viaţa cu tot felul de lucruri materiale. Şi poate o să spuneţi ,,bine, bine, dar tu deja ai o stare materială”. O am pentru că Dumnezeu aşa a vrut, dar la o adică pot să fie nişte simple betoane neînsufleţite dacă nu e Dumnezeu acolo. Eu mă consider un administrator căruia pentru o perioadă i-a dat Dumnezeu nişte proprietăţi.

Dacă le administrez bine şi casa mea este deschisă şi pentru alţii, El o să spună ,,Ok, eşti bun, ţi le mai las”. Dar dacă tot ceea ce am o sa păstrez pentru mine, atunci o să am probleme cu şefu. Aşa că prefer să rămân aşa, un dac liber din Maramuresul

istoric, îmbrăcat în cămaşă de in şi să olăresc şi să fac poveşti.

Cum vezi tu ca artist banalul cotidian?

Asta e o problemă a celor care trăiesc prea mult într-o lume virtuală.

Vedem peste tot că această informaţie prelucrată vizual ne fură creativitatea noastră şi a copiilor nostri. Naştem o ,,generaţie hamburger”, totul este fastfood, mănânci, fugi şi vezi că nu mai ai viaţă. Nu se mai opreşte nimeni să se uite la un apus de soare, să asculte o poveste a unui bătrân. Toată lumea aleargă. Şi atunci intri la un moment dat într-o stare care nu ţi se mai pare frumoasă. Încearcă să renunţi două zile la telefonul mobil, să te duci în natură, să vezi ce bine e. (extras dintr-un interviu realizat de Lenora Leivi pentru RadioCBEE)

ID: Peniel Band

Îi vedem pe scenă la fiecare eveniment ,,Peniel”, ne impresionează, ne conduc în închinare, dar oare cine sunt ei în viața de zi cu zi? Și cum ne văd ei pe noi?

Cu ocazia conferinței naționale din Timișoara am încercat să vedem cine sunt ei, Peniel Band și am discutat cu o parte din membrii trupei.

Cine ești în viața de zi cu zi?

Marius: Marius Pop e un tătic, un soț foarte binecuvântat cu o soție foarte frumoasă, cu doi copii, AndreasDominic, care are 3 ani și jumătate și Alisa care are două luni. În rest sunt profesor de muzică, la două licee în Baia Mare, la Liceul Teologic Penticostal și la școala populară. Pe lângă asta prestez muncă de studio.

Dan: O persoană foarte normală.

Dacă nu ar știi lumea că mă ocup de muzică sau că sunt producător muzical nu cred că s-ar vedea lucrul ăsta. Încerc să fiu cât mai modest și cât mai normal.

Dinu: Dinu Onea, în viața de zi cu zi este un tătic, un soț și un apicultor.

Adi: Bună întrebare. În viața de zi cu zi sunt tată, soț și, nu în ultimul rând, un închinător, urmaș al lui Hristos, care încearcă să împlinească mandatul de a merge în toată lumea și a face ucenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Care e melodia ta preferată și de ce?

Dan: Am mai multe melodii preferate. În general prefer melodiile care se adresează în mod direct lui Dumnezeu, pentru că pentru asta trăiesc. Îmi place orice gen de muzică, mai ales muzica modernă, dar în special îmi place cea care vorbește în mod direct despre Dumnezeu.

Marius: E greu să răspund la

întrebarea asta. La conferința asta am cântat ,,Tu ești Rege” de vreo două ori, mi se pare foarte profundă. De ce? Pentru că îl declari pe Dumnezeu ca Rege peste viața ta, peste tot ce înseamnă ființa ta, peste suflet, peste inimă, peste duh.

Adi: Nu pot să spun că am o melodie preferată, toate sunt preferate deoarece sunt izvorâte din timpul de părtășie cu Dumnezeu, momentele de intimitate cu El și toate sunt speciale în felul lor. Probabil piesa ,,Rupe orice lanț și eliberează, numai Tu Isuse poți aduce viață”. Este o piesă pe care Dumnezeu mi-a dat-o în momentul când am ajuns în punctul în care am realizat încă o dată cine este Isus Hristos, cu cine am de-aface în acele momente de intimitate și nu numai.

În ce alte proiecte mai ești implicat?

Dan: Da, după cum se știe sunt producător muzical, am lucrat cu mulți artiști din România, am un studio de înregistrări audio, ne ocupăm de multiplicări de CDuri. Deci am pe rol multe producții muzicale în ultimii 13 ani.

Marius: Sunt lider de închinare în biserică, sunt membru în trupa Domini. Și pe lângă mai am proiecte personale și colaborări cu mulți alți artiști pe partea de studio.

Adi: Pe plan local sunt implicat în biserica din care fac parte, biserica

,,Betania”, sunt lider de tineret, sunt lider de închinare, dau tot ce pot pentru generația aceasta.

Avem o cafenea creștină ca proiect evanghelistic, un proiect care stă între societate și biserică, un proiect prin care încercăm să îi aducem pe oameni la o relație personală cu Isus Hristos. Este un cadru neutru, un loc în care îi invităm pe tinerii cu care intrăm în contact, un loc deosebit, aș spune eu, unde Dumnezeu a atins multe vieți. Este un proiect pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, mă pasionează, sunt entuziasmat de ceea ce fac și sunt oarecum în așteptare pentru a vedea ceea ce Dumnezeu are de pregătit în perioada care urmează. Slujirea mea este multiplă, dar dincolo de asta, timpul meu este dedicat familiei și copiilor mei cu care Dumnezeu m-a binecuvântat.

Ce te-a impresionat cel mai mult în activitatea Peniel Band?

Dinu: Că suntem împreună de peste 20 de ani, asta mă impresionează și văd în lucrul acesta mâna Domnului. Este foarte greu să ții împreună niște oameni un an, darămite 20 de ani? Așa ca impact de ultimă oră, faptul că Domnul ne dă har să cântăm și să slujim o generație tânără, care nu are aceleași afinități ca și noi.

Marius: Pentru mine Penielul a însemnat o apropiere de Dumnezeu, la modul cel mai serios. Acum șase

ani când a început activitatea Peniel, eu eram într-o perioadă grea cu Dumnezeu, și de atunci pot să spun că m-am apropiat foarte mult de Dumnezeu. Faptul că am slujit aici și faptul că am stat lângă oameni credincioși și maturi spiritual m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu.

Pentru mine Penielul are o valoare deosebită în inimă.

Adi: Îmi place să lucrez cu oamenii cu care lucrez. Peniel Band a luat ființă în 2007, la Arad, până atunci am colaborat cu diferiți artiști creștini, dar am considerat că ar fi momentul să facem o trupă de sine stătătoare, cu care să călătorim, o trupă în care să începem să dezvoltăm relațiile dintre noi, să ne cunoaștem mai bine și din 2007 am început procesul acesta. Ce pot să spun? Învăt de la prietenii mei, de la frații mei din Peniel Band, sunt oameni deosebiți, oameni care au o relație personală cu Dumnezeu, oameni care s-au pus deoparte pentru Dumnezeu, la dispoziția Lui și este o onoare pentru mine să pot petrece timp împreună cu ei și noi împreună cu Dumnezeu.

Dan: Faptul că oamenii au renunțat la anumite idei și planuri personale pentru a ne pune împreună și a face ceva pentru Dumnezeu și pentru generația tânără. Am renunțat la visuri, practic, la multe planuri, ca să punem echipa asta împreună.

Ce schimbări ai observat în felul în care se închină tinerii?

Adi: Cred că generațiile în general au căutat ceva. Pe parcursul timpului am putut să văd același interes și chiar o creștere a interesului în ceea ce privește închinarea, dacă vorbim de evenimentele Peniel și departamentul de închinare. Am observat o dorința a tinerilor de a-l cunoaște pe Hristos, de a-L căuta, de a-L experimenta pe El în ceea ce numim închinare corporativă sau timp de laudă la adresa lui Dumnezeu. Chiar în seara asta am simțit o revărsare puternică și cei care au vrut să facă un pas mai departe în a-L experimenta pe Dumnezeu prin puterea laudei și a închinării au putut să o facă. Eu cred că Dumnezeu se coboară în mijlocul laudelor lui Israel, în mijlocul laudelor Sale, eu cred că generația aceasta este gata să îl laude de Dumnezeu, bineînteles sunt loviturile, este influența din partea societății, a mass-mediei și tot ceea ce implică asta îi bulversează pe acești tineri și de multe ori sunt defocalizați. Dar cred că în interiorul lor dorința este sinceră și am putut să văd o creștere a acestei dorințe de a-L lăuda de Dumnezeu, de a-L experimenta pe El în timpul de laudă și închinare. Cred că asistăm la o restaurare a cortului lui David din punct de vedere al închinării, un loc în care nu mai există perdele, un

loc în care închinarea și percepțiaa vis-a-vis de ceea ce Dumnezeu este, manifestarea în prezența lui Dumnezeu este fără nicio perdea, fără nicio cortină. O deschidere față de prezența Domnului exact așa cum era în cortul davidic, unde nu mai era absolut nimic decât prezența Domnului reprezentată prin acel chivot, dar astăzi reprezentată prin Duhul Domnului căruia ne închinăm și prin care suntem binecuvântați.

Marius: Întotdeauna e greu să-i iei de la început, adică, cu primul program spargi gheața, apoi al doilea program… Dar, dacă se lasă conduși de Dumnezeu în închinare e bine.

Noi suntem ,,aducători în prezența Domnului” și dacă reușim să facem asta e meritul lui Dumnezeu, dacă nu...

Dan: Asta e o întrebare grea, pentru că în mod normal te-ai aștepta... Noi semănăm foarte mult în domeniul acesta al închinării și te-ai aștepta, după ani de zile, să vezi tinerii că sunt educați, că au învățat ce înseamnă laudă și închinarea, că știu cum să se raporteze la Dumnezeu prin închinare și știu cum să se manifeste în închinare. Totuși, surpriza mea este că așteptările noastre nu sunt împlinite, sau văd totuși tineri care, nu știu, se manifestă străin în prezența lui Dumnezeu, le e frică, parcă, să ridice o mână sus, deși nu e nimic greșit să ridice o mână, exprimă o dependență față de Dumnezeu. Încurajez tinerii

să citească mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu ce înseamnă manifestarea aceasta, sunt o grămadă de exemple biblice, de versete care exprimă moduri de manifestare în adorarea lui Dumnezeu, în lăudarea lui Dumnezeu: bătutul din palme, îngenuncherea, ridicarea mâinilor, a ridica mâini curate spre Dumnezeu, Psalmul 24, de exemplu. Sunt multe exemple. Îi încurajez să meargă pe un model biblic, nu pe un model tradiționalist sau un model pe care mintea sau rațiunea ni-l spune, ci ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Dinu: Din păcate schimbările nu sunt progresive, asta constat eu cu durere, și, mai ales generația aceasta tânără de acuma este destul de apatică în a-L lăuda pe Dumnezeu. Totuși am speranța și credința că Duhul Sfânt va lucra în viața lor, ca să le schimbe viața, să fie mai dinamici. Sunt și schimbări bune, peste tot în țară sunt multe echipe de închinare, mulți tineri dornici de a-L lăuda pe Domnul, sunt mulți tineri dornici de afirmare. Sunt schimbări pozitive, dar sunt și schimbări negative, mă rog Domnului ca tinerii din această generație să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L laude cu mai multă dinamică, cu mai mult patos, cu mai multă dăruire, cu mai multă reverență.

Denisa Bulzan

Relația Evanghelizare-Ucenicie Dacă termenul „evanghelizare” este suficient de cunoscut în zilele noastre, mai ales în mediul neoprotestant, pe măsură ce trec anii, termenul „ucenicie” este tot mai șters din gândirea și practica credincioșilor.

Asistăm la o competiție a bisericilor evanghelice în organizarea săptămânilor de evanghelizare, și scopul prim este acela de a vesti evanghelia – vestea bună a

mântuirii, în nădejdea că unii care acceptă invitația de a participa la astfel de întâlniri vor primi credința mântuitoare a lui Hristos și vor fi astfel adăugați Bisericii prin convertire, urmată de mărturia lor publică în apa botezului. Când aceste așteptări legitime ale liderilor bisericilor locale nu au loc, rămâne totuși justificarea acestor campanii prin afirmația că și „pocăiții trebuie să se pocăiască”.

Nu voi continua pe acest ton și nu voi discuta aici eficiența acestor campanii de evanghelizare care pentru unele biserici de sat pot fi împovărătoare financiar, invitând predicatori din Estul țării în timp ce Bisericile din Moldova îi invită pe cei din Vest, ci pornind de la ipoteza că în urma efortului evanghelistic, au loc convertiri autentice, voi semnala ineficiența acestui efort în situația în care obiectivul final propus este numărul de convertiți.

Bill Hull are dreptate în cartea sa Păstorul Ucenicizator, când accentuează faptul că produsul poruncit de Isus Bisericii nu ar trebui să fie „convertitul” ci „ucenicul”. Ori „ucenicii se fac nu se nasc” spune pe bună dreptate Walter A. Henrichsen, în cartea-i cu același nume.

Ceea ce vreau să spun este că atâta vreme cât obiectivul propus este creșterea bisericii prin numărul de convertiți, prea mulți lideri ai bisericilor nu au viziunea preluării acestor noi convertiți care să crească de la statura de „prunci de curând născuți” prin hrănirea adecvată acestei faze cu „laptele duhovnicesc și curat“ (1 Petru 2:2), până se vor deprinde cu „hrana tare“ (Evrei 5:14), fiind asistați în procesul de creștere spre maturitate. La aceste afirmații cu siguranță unii lideri vor replica: „dar noii convertiți vor crește în măsura frecventării bisericii”, cu alte cuvinte a

participării lor la programele bisericii. Și cred că aceasta este problema majoră a bisericilor contemporane, atâta vreme cât majoritatea sunt orientate pe „programe”. Ne-am închis între ziduri și ne complăcem în adoptarea unui sistem religios, ineficient dar comod, care ne dă sentimentul apartenenței de Trupul lui Hristos – Biserica.

Oare acesta este mandatul Bisericii?

Dezvoltăm anumite paradigme de închinare și predicare, și ne automulțumim cu frecventarea bisericii, sistem care poate duce la supraaglomerarea creștinului cu întâlniri bisericești, neavând timp să mai interacționăm cu prietenii necredincioși, ce să mai vorbim de timp alocat pentru creșterea noastră spirituală sau a altora sub directa noastră slujire ca membre vii ale Trupului lui Hristos. Efectul acestui sistem adoptat de marea majoritate poate să aibă ca rezultat biserici pline cu credincioși care după zeci de ani de la convertire nu au depășit stadiul de „prunci în Hristos“. Și toate acestea pentru că sunt prea puțini cei ce doresc să își asume statutul de părinți spirituali.

Mandatul lăsat de Isus ucenicilor prin Marea Trimitere din Matei 28:1920 este centrat pe porunca „faceți ucenici“, și nu „convertiți“. În limba română, o traducere mai aproape de original a Marii Trimiteri sună

cam așa: „Mergând, faceți ucenici din toate grupurile etnice, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit“. Din cele patru verbe doar unul singur este un verb activ și se referă la „faceți ucenici“. Asta înseamnă, că în timp ce mergem, oriunde ajungem, noi trebuie să fim martori ai lui Hristos și prin mărturia noastră personală, prin slujirea noastră în biserică sau în afara ei, oamenii să primească credința și să fie botezați și învățați pentru a deveni la rândul lor, martori eficienți ai Hristosului Înviat.

Biserica primară a înțeles acest adevăr. De aceea Pavel scrie corintenilor: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: așa că nici cel ce sădește, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt tot una, și fiecare își va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.“ (1 Corinteni 3:6-9) Dacă Pavel se prezintă ca fiind evanghelistul, prin care vestea bună a ajuns în Corint și prin această semănare a Cuvântului au răsărit noi „saduri“ pentru Împărăția lui Dumnezeu, el recunoaște lucrarea absolut necesară a colucrătorului său, Apolo care a avut pentru primii credincioși din Corint rolul de ucenicizator, îngrijind noile

plante ca un grădinar atent, care sapă în jur când pământul este prea bătătorit, înlăturând buruienile care le sufocă, și le udă pentru a le asigura condițiile unei dezvoltări armonioase, conștient fiind că în spatele procesului de evanghelizareucenicizare este Dumnezeu care „face să crească“ noile plante până la stadiul de rodire care să-L glorifice pe Dumnezeu.

Liderii Bisericii primare au înțeles faptul că orice efort evanghelistic este ineficient atâta vreme cât nu este completat de un proces de ucenicizare adecvat. Revenirea la această paradigmă a Bisericii primare, presupune un cost pe care refuzăm prea adesea să-l plătim, pentru că nu vrem să părăsim zona noastră de confort și ne mulțumim cu statutul de „mântuiți“, fără să urmărim normalitatea cerută de Cuvântul Domnului, nuanțată mai sus prin nevoia de a deveni ucenici care la rândul nostru să fim capabili să facem ucenici.

Din fericire, ici colo Domnul mai ridică oameni cu viziune care înțeleg nevoia ca evanghelizarea să fie urmate de programe de ucenicizare.

Permiteți-mi să vă ofer în încheierea acestui articol un exemplu demn de urmat venit de la un pastor prieten de dincolo de Prut (D. C.) care mi-a scris zilele trecute următorul mesaj:

„Celebrați împreună cu noi victoria fară precedent pe care am experimentat-o ieri (duminică) la adunările Bisericii Filadelfia din municipiul Chișinău, cu ocazia evenimentului de evanghelizare ,,Marea Zi a Mamei”. La cele cinci adunări/schimburi (orele: 8:30; 10:30; 12:30; 15:00; 17:00) au participat 2 935 persoane, din care 411 copii. Spre marea noastră bucurie, la aceste cinci adunări au participat 520 oaspeți (necredincioși) pentru prima dată, dintre care 111 copii. ALELUIA!!! Acum suntem foarte ocupați, pentru a acorda acestor oameni îngrijire ulterioară maximă. Vă rog să lăudați pe Domnul împreună cu noi pentru miracolul acestui număr de participanți (triplarea numărului mediu de participanți), și de asemenea vă rugăm să mijlociți împreună cu noi pentru aceste suflete care au nevoie de convingerea pe care o dă Duhul Sfânt, pentru a se angaja să-L urmeze pe Domnul Isus și să devină ucenici ai Lui“.

Fie ca să ne însușim cât mai mulți această lecție a relației dintre evanghelizare și ucenicizare, și s-o aplicăm în bisericile noastre.

Florin Ghiurău

Aerul e mult mai proaspăt, în măsura în care îl inspiri prin Ferestrele Împărăției care nu se trece.

Să scrii despre un om pe care nu l-ai văzut niciodată în carne și oase și să fii obiectiv în aprecieri, e aproape imposibil. Îndrăznesc a mă aventura în acest necunoscut cu ajutorul unor oameni dragi ce mi l-au descris atât cât ne-a permis timpul și locul. Chiar și așa, slujba mea nu e una facilă când supus analizei e cel mai mare poet evanghelic. Părerile cu privire la mărimea unui om sunt mereu împărțite între cei ce vor să-l înalțe și cei care se mulțumesc să-l ignore. Cert e că orice om ascuns în palma Tatălui e în cel mai înalt și mai sigur loc.

Ionatan Piroșca, căci despre el aș vrea să ne amintim, se descrie cel mai bine prin apăsarea lui de taste.

Boala ce-l măcina l-a privat de bucuria caligrafiei. Dar, într-o vreme a supremației online, țepușul din trup a trecut neobservat de mulțimea ochilor care-l vedeau activ pe net.

Din spatele monitorului nu se vedea neputința pasului sau a lingurii care refuza să poarte întregul conținut

În deschizătura ferestrei...

până la gură. Suferința se execută, nu se discută, credea cu tărie Ionatan.

Ce-i drept, se lua la trântă cu ea – verbal doar – dar, în cele din urmă, resemnat, accepta voia Tatălui.

Ionatan, fără suferință, n-ar mai fi fost Ionatan despre care vorbim azi ci, poate, un jurnalist ca mulți alții care scriu pentru o pâine; sau un predicator de duzină.

Cred de bună seamă, că era din fire încăpățânat nevoie mare. Și cum altfel l-ai descrie dacă, în ciuda infirmității, a scris cât alții nu pot citi?! Am întâlnit, ce-i drept, o mână dintre cei care l-au cunoscut, măcar sporadic. Mă consolau că nici ei n-au parcurs întreaga lui operă. Poate acum, când degetele lui s-au oprit pentru noi, muritorii, vom găsi răgaz să luăm o gură de aer prin ferestrele ce ni le-a lăsat deschise. Taraba cu fluturi, Jurnalul scrierii iubirii, Cuvinte la schimb, The Salt Street Journal au fost câteva din locurile în care s-a făcut citibil. A născocit asocieri de termeni ce par a fi din altă lume. Să fi fost dictați de îngeri?

Asta o știe doar el. Îi pomenea des și mereu se îndeletniceau cu facerea de

ceva în slujirea lor față de Dumnezeu.

Era cunoscut unui cerc restrâns de micimea înțelegerii cititorului avid de nimicuri. Lectura poeziilor sale nu se pretează unei călătorii între două stații de tramvai sau cufundat într-un fotoliu, în semiobscuritate și tăcere, ci se citește cu greutatea facerii ei. Se ia cu un gram de cultură alături. Născută din sudoarea durerii ce-i era mereu călăuză, poezia lui Ionatan se mistuie spre a da mireasmă celui ce se opintește a păși în urmele pașilor poetului.

Ionatan n-a scris pentru a fi auzit, ci pentru a respira. În urcarea pe munte, aerul e rarefiat. Inima e supusă unei presiuni ce bate ritmul ei normal. S-a cocoțat în poezie să poată privi prin ochii Lui. Oricât l-ai căuta pe Ionatan în versuri sau eseuri, îl găsești trunchiat. Dacă vrei să-l cunoști la adevărata valoare, trebuie să-l întrebi pe Dumnezeu: El îl cunoaște pe nume...

A strâns în jurul lui semeni de o valoare sufletească ce l-au îmbogățit.

Cu o dorință de a pune oameni împreună spre a da glas bucuriei cerești, i-a adunat în desaga inimii și a schimbului de cuvinte. De drept era o voce recunoscută chiar și de Uniunea Scriitorilor, însă membralitatea aceasta nu l-a oprit să ardă pentru cei ce se ostoiesc cu însăilarea literelor cu sens. A fost așa cum îl sculpta în cuvinte Liviu Mocan

„un prinț în straie de rob”. Și-a dorit să lase urmași în arta frumosului descris în cuvinte contopite în rime felurite. Câți îi vor urma, știe doar Tatăl și cei aleși.

A trâmbițat iubirea în fel și chip pentru că era limba ce o vorbeau și îngerii ce-l ajutau să-și ascută creionul. Ionatan n-a murit. El trăiește prin fiecare cuvânt așternut pentru noi, prin amintirile lăsate, prin dragostea ce a lăsat-o spre păstrare celor rămași. Ionatan Piroșca trăiește așa cum unii din noi doar tânjesc s-o facă odată cu trecerea prin icoană.

Iulia Tuns

Povestea care ascunde un om

Fiecare om ascunde o poveste. Sau suntem noi prea blocaţi în aparenţe ca să putem vedea dincolo de ele. După ce am întâlnit-o pe Adina am realizat că uneori oamenii se schimbă atât de mult încât, chiar dacă le cunoşti povestea, îţi vine greu să o crezi.

Adina Stanciu este o bucureşteancă plină de viaţă care acum povesteşte râzând ce ,,atitudine de fiţoasă” a adoptat la cinci ani, când mama ei i-a făcut cunoştinţă

cu tatăl natural. A crescut cu un tată vitreg care de fiecare dată când exagera cu alcoolul devenea alt om, unul violent. Şi făcea asta des, în special când mama

nu era acasă. Atât de des încât ea, copil fiind, a început să îşi dorească ca tatăl să plece din viaţa ei.

Singură în faţa unei probleme pe care nici un adult nu ar putea să o abordeze uşor, micuţa Adina se încuraja singură că ,,Cineva vede că ea suferă şi că nu o să treacă cu vederea ce se întâmplă”.

Timpul a trecut, lucrurile s-au înrăutăţit, iar dorinţa inimii ei s-a transformat în disperare. Dar într-o zi s-a împlinit. Pe când avea 10 ani tatăl a plecat, şi a lăsat în inima ei un sentiment de uşurare combinat cu suferinţa unui copil abandonat a doua oară.

A început să asculte ,,rock-ul perioadei hippie”. Ştia că mulţi din acei artişi muzicieni consumă droguri, aşa că a ajuns la concluzia că ,,drogurile le fac bine celor care au avut o viaţă tristă”. A început să îşi facă prieteni nepotriviţi şi la 15 ani s-a injectat prima dată cu heroină. De la ceea ce a fost doar o dorinţă de teribilism, a ajuns să simtă că trebuie să se drogheze ca să se poată bucura de ,,lucrurile pentru care se bucură un om normal”.

Cu perioade de întreruperi în consumul de droguri şi cu probleme emoţionale ,,destul de mari” s-a chinuit până la 23 de ani când a decis să accepte o invitaţie mai ,,deosebită”. Mama ei spune că ,,o credea pierdută”, aşa că nu a crezut când i-a spus că o să meargă la Câmpina la un Centru Creştin de Reabilitare. Adina

mărturiseşte că i-a fost greu acolo, că era în sevraj şi îi era rău, că ,,oamenii de la centru păreau ciudaţi pentru că erau mult prea calmi”. În a doua săptămână însă, s-a schimbat ceva. La biserică, în timp ce oamenii cântau, a experimentat un sentiment asemănător cu cel pe care îl simţea când era doar un bebeluş în braţele mamei care o mângâia. ,,Am simţit că Dumnezeu e adevărat şi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El a venit să moară pentru mine, că El este ceea ce am căutat toată viaţa!” A realizat că numai Dumnezeu putea să îi dea astfel de sentimente şi că ele erau mult superioare celor date de droguri. A simţit că Isus vrea să facă ceva bun din tot răul din viaţa ei şi că o poate ajuta ca şi ea, la rândul ei, să îi ajute pe alţii. Şi asta a şi făcut. Timpul petrecut la centru s-a schimbat radical. Acum Îl simţea puternic pe Isus la nivel emoţional, avea speranţă şi credinţă, a început să scrie poezii, să citească din Biblie şi să se roage. După ce a terminat programul de reabilitare a slujit la centru ca asistent social timp de doi ani. Apoi a decis să îşi continue studiile. Şi, pentru că vrea să înveţe să facă film de scurtmetraj cu mesaj evanghelic, s-a înscris la Colegiul Biblic Est European, secţia Jurnalism-Instruire Media.

Denisa Bulzan

Relații sănătoase și sănătate în relații Importanța relațiilor sănătoase la nivel general și la nivel special între băieți și fete, nu trebuie subestimată.

Un decalog reper în acest sens include:

slava deșartă și plăcerea”. O relație sănătoasă de prietenie presupune cenzura și filtrul unei minți sănătoase, curate și vindecate de orbire.

1. O minte sănătoasă

2. Un scop sănătos

În 2 Petru 3:1 se introduce conceptul de minte sănătoasă. Evagrie Monahul consideră: ,,Mintea curată este un scaun al lui Dumnezeu’’, iar Marcu Ascetul spunea: ,,Mintea devine oarbă prin trei patimi: iubirea de argint,

Apostolul Pavel în Filipeni 4:8 reliefează ce să ne însuflețească, să ne direcționeze, practic să ne dea un scop: ,,tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este

vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit”. Fără un scop sănătos nu poate fi o unitate a sufletului. În Comentariu la Etică, Toma d’Aquino afirmă: ,,Se spune că doi prieteni au un singur suflet și cele ale prietenilor sunt comune”. O relație sănătoasă de prietenie e direcționată de un scop sănătos.

3. O comunicare sănătoasă Standardul creștin în comunicare, în vorbire este scos în evidență în Coloseni 4:6, unde standardul pentru vorbire cere tuturor ca vorbirea să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare și adaptată la fiecare. Adaptarea comunicării la fiecare exclude șablonismul și plafonarea. Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne actual prin adevărul următor: ,,Vorbele sunt căile pe care călătoresc faptele” și prin adevărul ferm: ,,Gura duhovnicească nu pronunță cuvinte proaste și insultătoare”. Comunicarea bolnavă face relația nesănătoasă, o atrofiază și o distruge. Cel mai bun exemplu este modul cum a comunicat Isus, o impletire de tandrețe și fermitate, dar toate în adevăr.

4. O privire de ansamblu sănătoasă Ben Carson, celebrul neurochirurg creștin, dezbate rolul privirii de ansamblu în viață, a și scris o

carte pe această temă. Relațiile care au o privire de ansamblu văd mai bine compatibilitățile reale și cele imaginare. Compatibilitățile imaginare sunt acidul prieteniei și relației pentru că sunt izvoare ale decepției și deprimării, izvoare care poluează orice relație. ,,Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14:12). Privirea de ansamblu anticipează și sfârșitul drumului, nu doar începutul. Sfântul Vasile cel Mare aprecia judecata sănătoasă ca miezul privirii de ansamblu: ,,Înaintea oricărei intreprinderi trebuie să meargă judecata sănătoasă.

Fără ea chiar ceea ce ni se pare bun se va schimba în păcat”.

5. Un timp sănătos Factorul timp poate fi și maladiv, a nu face lucrurile la timp poate îmbolnăvi o relație. Omul pozitiv din Psalmul 1 își dă rodul la vremea lui, ceea ce nu este trăsătura omului negativ. Alfons de Licuori ne-a lăsat cugetarea: ,,Timp rău, timp al nefericirii, e acela în care păcătosul mâhnește pe Dumnezeu”. Întrebarea care nu trebuie evitată: Relația aceasta mâhnește pe Dumnezeu?

Armonizarea relației cu timpul potrivit, face din relație o comoară de mare preț. (va urma) Iuliu Centea

Orice dar desăvârşit vine de Sus ...de la Tatăl Luminilor A mai trecut o lună şi suntem iar la un nou început. O nouă zi, o zi în care trebuie să mă bucur pentru că am viaţă şi azi.

Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu.

Cred că o pot confirma cu mai multă tărie cei care trec prin greutăţi. Un băiat care stă într-un scaun cu rotile,

sau o bătrânică trecută de zile care abia mai vede, dar se bucură de fiecare răsărit de soare şi de fiecare adiere de vânt pe care încă o mai simte.

Le poţi avea pe toate şi să nu vezi nimic din Dumnezeu. Poţi să ai o maşină bună, o familie împlinită, să porţi haine scumpe, dar să nu vezi

violonistul din colţul străzii care aşteaptă sunetul monezilor căzând în cutie. Poate să crească firul de iarbă sau să răsară primul boboc de floare şi să nu îl vezi. Copilul care se bucură de fiecare lucru mărunt, sau îndrăgostiţii de fiecare zâmbet primit.

Când te-ai oprit să îi observi? Să observi oamenii care se bucură cu adevărat de viaţă, care fac din fiecare zi o sărbătoare, o nouă şansă la viaţă.

Stau şi mă întreb, mă gândesc la ultimul accident feroviar grav, cel din Spania. Un bătrân, un copil, o mamă, oare ce au gândit în ultimele clipe de viaţă? Tu ce ai spune, dacă ai şti că în câteva minute ai muri, sau care ar fi dorinţa inimii tale?

Suntem prea ocupaţi cu gândurile noastre, cu ce vom face azi, mâine, săptămâna viitoare, dar uităm prea des că ziua de mâine nu-i a noastră. Ne îngrijorăm ce vom mânca, ce haine vom purta la nunta ce urmează, de unde vom plăti taxa şcolară, cum ne vom descurca, uităm că Dumnezeu a promis că va fi cu noi până la capăt. „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Matei 6:25 Îmi place o cântare care spune în versurile ei: „Poate mâine vom pleca spre-acele zări senine şi ce-am putut

aici lucra? Ce dragoste? Cât bine?”. Nu ştim niciodată ce aduce o zi. Nu ştim dacă mâine vom mai putea respira sau dacă ne vom putea ridica din pat.

Dacă nu cumva ni se descoperă un cancer limfatic. Nimeni nu poate şti asta, decât Dumnezeu. Şi totuşi stăm nepăsători faţă de viaţa nouă pe care am primit-o în dar. El este credincios să ne înnoiască zi de zi, dar noi? Ce facem? Ce rămâne în urma noastră?

Dacă am muri mâine, ar avea oamenii cuvinte de bine despre noi? Ar exista oameni încurajaţi de noi care să aibe puterea să îşi schimbe viaţa? Sau ar rămâne doar un mormânt pustiu şi rece, năpădit de buruieni?

Acum ai şansa să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu. Mâine nu ştii ce va fi.

Dar azi, opreşte-te din alergare.

Opreşte-te şi respiră. Fă-ţi timp să observi că vecina are nevoie de ajutorul tău, pentru că plasele pe care le poartă sunt prea grele pentru ea. Fă-ţi timp să dai telefonul acela pe care ai tot spus că îl dai. Fă-ţi timp să îi zâmbeşti copilaşului care, cu ochii mari şi speriaţi se holbează de jumătate de oră la tine, dar pe care l-ai ignorat.

Fă-ţi timp să îngenunchiezi şi să spui: „Mulţumesc Doamne, pentru această zi!”.

Viaţa e un dar de Sus, nu o irosi, investeşte-o!

Antonia Albu

Puterea molipsitoare

a mamei

După ce a trecut de adolescență, Simona, mai mult în glumă decât în serios, îi mărturisi mamei: ,,Să știi că mă întrebam ce ai zice tu dacă eu aș fuma.”

Mama, fără să știe cât de serioasă e situația, îi răspunse: ,,Să știi că la problema asta nu m-am gândit, dar dacă stau acum și mă gândesc, mi-ar părea rău că ți-am făcut tratament la mâini ca să te apuci de fumat cu ele. Când poți să faci atâtea lucruri, chiar așa, cu mișcări limitate, câte poți tu să faci, fă ceva bun.”

peripețiile noastre. A râs de noi.

Când am intrat în casă i-am povestit și Simonei, am râs din nou împreună.

Simona e una din prietenele mele cele mai bune, ne-am cunoscut într-o tabară în 2009 și de atunci ținem legătura. Eu nu prea reușesc să țin prietenii la distanță, dar cu ea e ceva diferit. Indiferent cât de rar vorbim, atunci când o facem parcă nu s-a schimbat nimic. Și indiferent cât de supărată o sun, mă face ea cumva să râd și să mă simt mai bine.

Bucuria ei e mereu molipsitoare.

După o zi de călătorie și plimbări prin Sibiu eram într-un supermarket.

Era aproape ora șapte, dar nu eram în grabă, fusesem la gară înainte să vedem când avem tren spre Avrig și ni s-a spus că primul e la șapte și șase minute, iar următorul la opt.

Când am ajuns la gară să luăm trenul de opt am aflat că e de fapt la opt dimineața. Am luat deci un taxi până la ,,locul în care se face autostopul pentru Avrig”. Era întuneric, dar a oprit repede cineva și ne-a dus până în fața patiseriei de lângă casa prietenei mele Simona. Doamna Fibia ne aștepta la colțul străzii.

Ne-am îmbrățișat, i-am făcut cunoștință cu tovarășul meu de călătorie și am început să îi povestim

Zilele încep mereu cu bună dispoziție în familia Vlad. Când am deschis ochii în cameră era semiîntuneric, vedeam doar siluetele din fața geamului cu ajutorul luminii ce ne-o dădea natura într-o dimineață de iarnă. Simona stătea pe scaun, iar doamna Fibia îi pieptăna părul.

Chicoteau cât puteau de încet.

Doamna Fibia trebuia să plece la biserică și o pregătea pe Simona de o nouă zi înainte de plecare. M-am trezit și eu să râdem împreună.

Simona găsește mereu ceva amuzant de povestit, în mintea ei e ascunsă o adevărată comoară de amintiri.

După ce am rămas cu Simona i-am luat un mic interviu. Mi-a povestit cum stătea cu bunicii în serile în

care pe timpul comunismului se întrerupea curentul, și cum îl asculta pe bunicul spunând povești din armată. Își amintește cum mergea la săniuș cu tatăl, cum îi povestea el amintiri din copilărie, cum își schimba vocea când îi spunea povești și cum o gâdila până nu mai putea de râs. Mi-a spus că nu s-a simțit niciodată neacceptată în familie, iar la școală s-a simțit mai mult neînțeleasă. Încă își amintește cum o profesoară i-a spus că a învățat foarte bine lecția, dar, pentru că nu poate ieși să arate pe hartă, o să primească doar nota nouă.

Când era mică se ruga să fie vindecată și chiar credea că o să fie. Acum spune că se roagă doar ,,ca Dumnezeu să facă ce vrea, ce consideră El că trebuie”. Îi place România și nu ar vrea să locuiască în altă țară, chiar dacă îi place foarte mult limba engleză, dar ar vrea să se schimbe mentalitatea oamenilor din țara noastră. Când am întrebat-o ce o deranjează la felul în care sunt tratați oamenii cu dizabilități în România, Simona mi-a spus o doare că sunt percepuți ca fiind ,,cumva defecți”.

Ea explică cum oamenii se uită, văd că omul are o mână strâmbă, un picior mai scurt sau stă pe cărucior și atunci, ca om sănătos, se gândește că dacă omului nu îi funcționează bine o mână, un picior sau chiar tot corpul, înseamnă că nici capul

nu îi funcționează. Deci consideră că nu are rost să se obosească să îl salute, să îi zâmbească sau să intre în vorbă cu el. Simona spune că asta e ,,cea mai mare chestie” care o deranjează, că lumea nu reușește să pătrundă dincolo de ceea ce izbește ochiul pe moment. Nu au timp sau nu vor să își facă timp ,,să descopere ce oameni faini sunt, chiar dacă sunt cu dizabilitate”.

După discuțiile lungi cu Simona, doamna Fibia s-a întors acasă și am început un alt interviu.

Începuse vacanța, iar Fibia se îndrepta nerăbdătoare spre gară.

Urma să-și vadă părinții, frații și surorile ca să-și astâmpere dorul.

Era în sfârșit în tren. Cu ochii închiși își făcea scenarii fictive, oare cum o să fie întâlnirea? Călătorind printre amintiri se opri la acea zi. O zi obișnuită de altfel, ca oricare alta, doar că venise în vizită mătușa, sora tatălui. Fratele mai mare lucra prin gospodărie, sora mai mare avea grijă de bebeluși, sora mai mică se juca pe afară, iar ea făcea ,,treaba prin casă”.

Mătușa o văzu și-i spuse tatălui: ,,pe asta să mi-o dai că-i harnică”.

Avea doar zece ani când s-a mutat în Iernut, lângă Târgul Mureș, să-i fie de ajutor mătușii care nu avea copii și era ,,proaspăt operată”. De atunci

trecuse un an și jumătate, timp în care micuța Fibia nu avea voie să se joace cu copiii vecinilor sau să meargă ,,la adunare”. Acum venise în vizită și visa la cum o să se joace cu cei șase frați ai ei. Pentru că lipsise foarte mult de acasă locul ei a fost umplut cu alte lucruri, iar întâlnirea cu familia nu a fost cum a visat.

S-a întors la Iernut și a terminat premiantă clasa a 8-a, dar nu i s-a dat voie să meargă la liceu. Supărată pe toată lumea, Fibia i-a trimis tatălui o scrisoare în care i-a spus că dacă nu vine să o ia acasă, se aruncă în Mureș. Tatăl a venit într-un suflet și ea s-a întors acasă.

Totul se schimbase și nu își mai găsea locul. Mergea cu familia la biserica baptistă în care a crescut, dar mergea și la petreceri cu prietenii. A așteptat doi ani până să înceapă liceul ca să-l facă împreună cu sora mai mică. A terminat liceul agricol, dar nu era de lucru în domeniu, așa că a lucrat în industrie. La locul de muncă l-a cunoscut pe Viorel și, pentru că a cerut-o în căsătorie, s-au căsătorit.

Tatăl ei nu era de acord și i-a spus că ,,dacă ar fi după el” nu ar mai vrea să aibă vreodată ceva de-a face cu ea.

S-a mutat la socri și a născut prima fetiță. La botezul fetiței socrii s-au îmbătat și s-au certat, iar Fibia a început să realizeze diferența dintre mediul în care a crescut și cel în care

a ajuns. Așa că a început să se roage și i-a promis lui Dumnezeu că, dacă reușește să mai ajungă în biserica din Avrig în care a crescut, nu mai lipsește niciodată de la program. Într-o zi părinții ei și-a adunat copiii să vadă care din ei o să-i îngrijească să le rămână casa. Nu a vrut nimeni, doar Fibia. Așa s-au mutat în Avrig și, pe când soțul era în armată, a început să meargă la biserică și s-a botezat.

După un an, când s-a întors soțul, i-a spus despre decizia ei. S-au certat atunci, dar ea l-a asigurat că nu vrea să divorțeze și lucrurile s-au calmat în timp. Timpul a trecut și au mai avut o fetiță. Apoi încă una.

În 1977, pe vremea când s-a născut Simona, nu se făceau ecografii sau investigații în timpul sarcinii. După naștere doctorii i-au spus că ,,are grave probleme de handicap”. După opt zile a fost transferată la Sibiu, la secția de chirurgie. I-au dat diagnosticul de ,,multiple malformații congenitale la mâini și la picioare”. După investigații i-au schimbat diagnosticul în ,,artrogripoză multiplă congenitală la mâini, picioare și coloană”. S-a intervenit la început prin masaj, gimnastică și gipsări de corecție, în special la tălpi, glezne și palme.

A stat o săptămână la Sibiu pentru că doctorii voiau să vadă ,,dacă are și malformații interne”, să vadă cum se comportă și dacă are rost să o înregistreze. Pentru că, îmi explica doamna Fibia, ,,pe vremea aia nu se înregistrau copiii cu malformații, că mureau”. Timp de nouă luni medicul care i-a făcut internarea, șeful de la chirurgie, încerca să o convingă pe doamna Fibia să trimită copilul la Siret, în ,,iadul copiilor cu dizabilități”. A refuzat și i-a spus că ,,o bucată de pâine” dacă are o împarte cu ea și o să fie bine.

Socrul i-a spus că era mai bine dacă ,,o dădea”, pentru că ,,o să fie o piedică pentru celelalte două fete când s-or mărita” că băieții o să spună că dacă mor părinții ,,le vine lor schiloada la ușă, să o țâie”. Domnul Viorel i-a spus tatălui lui să nu mai vină la ei cu așa idei, că nu are rost. După un timp doamna Fibia a renunțat la locul de muncă și a rămas să aibă grijă de Simona. Timp de 14 ani și jumătate nu a primit niciun ajutor. După revoluție s-a angajat ca îngrijitoare.

Când era Simona mică doctorii i-au spus că trebuie să-i pună ochelari fetiței pentru că se uită ,,chiorâș”.

Doamna Fibia s-a gândit că nu poate face asta, că Simona nu poate nici să își pună ochelarii, nici să îi țină, nici să îi dea jos. Așa că a decis să se roage să nu trebuiască să poarte ochelari. Între timp îi dădea fetiței vitamine și o lăsa

zece minute pe zi să se uite la televizor, care era așezat strategic în colțul opus al camerei. După un an, la următorul consult, i s-a spus că nu mai are nimic.

Timpul a trecut și Simona a fost internată de 40 de ori la spitale de recuperare și de opt ori la chirurgie pentru cele 12 operații. Uneori era greu și doamna Fibia plângea. Într-o zi un doctor i-a zis: ,,nu mai plânge mamă, nu mai plânge, uite că aici e plin de copii fără mame, că ele mor de supărare că nu sunt sănătoși copiii. Nu merită să plângi, nu rezolvi nimic, mai bine bucură-te, râzi, joacă-te cu ea”. Atunci a înțeles că în necaz trebuie să găsești un motiv de bucurie, că altfel ,,ți-ai încuiat viața”.

Când nu era internată viața decurgea normal. În fiecare dimineață doamna Fibia o ducea pe Simona la școală, iar la amiază mergea să o aducă acasă.

Ocazional avea discuții cu cei din conducerea școlii pentru că aproape în fiecare an clasa ei era la etaj.

Simona a învățat foarte bine, dar nu a putut merge la liceu pentru că acolo trebuia să schimbe sala pentru fiecare oră. Pe lângă aceasta fiica mijlocie născuse și, pentru că ,,tatăl” nu a vrut să-l recunoască, doamna Fibia și-a luat responsabilitatea creșterii nepoțelului.

Doamna Fibia are acum 69 de ani. Fiica mai mare are cinci copii și locuiește în Australia, iar fiica mijlocie locuiește în Avrig și are trei băieți. Unul dintre ei locuiește cu bunicii, alături de Simona. Privind în urmă doamna Fibia spune că se bucură că s-a întors la credința creștină și că trăiește acum în părtășie cu Dumnezeu, că a rămas statornică în căsnicie, că a reușit să păstreze înțelegerea în familie și să își educe fetele și nepotul.

Simona spune că are o mamă puternică care nu s-a arătat niciodată copleșită de probleme. Ea crede că ,,Dumnezeu a știut ce face” când a lăsat-o în familia aceasta și că mama ei a fost persoana potrivită să o crească.

De fapt ea spune că puterea mamei a ajutat-o să conștientizeze lucrurile și să treacă ,,mai ușor decât alții” peste dizabilitatea și problemele ei.

Denisa Bulzan

Scrisoare către cititorul anonim, Vă adresez aceste rânduri din poziţia de novice în ale încriptării cuvintelor în text, frământat de vorbăria multă şi fără rost apărută în scrierile vremii. Am purces în a vă contacta după ce am întrebat în stânga şi-n dreapta cum de unii autori sunt foarte apreciaţi, în timp ce alţii se zbat ca peştele pe uscat. Cu o ridicare din umeri mi s-a spus că aprecierea valorii unui scriitor după cantitatea de cărţi vândute nu reflectă întotdeauna adevărul. Şi apoi, există, cu rarisimul de rigoare şi nume inexpresive publicului, ce stau pitiţi după un zid impenetrabil.

Am aplecat urechea şi la ce spunea George Călinescu care aprecia că „talentul este abilitatea de a-ţi ascunde talentul acolo unde este nevoie” şi am descoperit un principiu creştin. Unul ce mi-a ridicat un alt semn de întrebare. Atunci, dacă la eticheta „scriitor” se ataşează bonus şi râvna de a transmite valorile creştine cum se face că zidul se înalţă?

Este talentul scriitoricesc revendicat de cei care au parte de un alt dar nedescoperit, în timp ce autenticii orbecăiesc pe alte coclauri?

Vinovat pentru numărul redus al operelor de valoare este publicul şi nicidecum artistul. Ionatan Piroşca a rămas un necunoscut pentru prea mulţi. A luat fiinţă ca scriitor de poezie creştină în mentalul colectiv,

atunci când era prea târziu. „Voi scrie doamne ce-mi dictezi, cu mine/ cum alţii-şi scriu iubirea cu chilii”, spunea atât de plastic încât a concura în vers cu Ioanid sau Dorz ar fi de prisos.

Un alt autor ascuns într-un con de umbră datorită ignoranţei cititorului şi care numără până în prezent patru volume de poezii, este Ticu Leontescu. Cu tristeţe în glas îmi dezvăluia că a fi pe raft implică costuri, indiferent de vandabilitatea cărţii. Şi atunci, tacit, posibila valoare rămâne ascunsă. Mai e, cred, după atâta privire în jur, şi o fisură în perseverenţa cu acest catâr numit scris/om. Ionatan Piroşca considera că o zi în care n-a dat viaţă unui poem e una lipsită de sens. Iar pe final şi-a impus, în ciuda vicisitudinilor vieţii, să ridice acest standard la trei poezii aşternute zilnic cu o caligrafie aparte pe foaia ce-i absorbea fiecare cuvânt. Renunţările la vis erau pentru poetul Radu Gyr adevăratele înfrângeri. Pentru scriitorul pândit de flagelul anonimatului unde se dă bătălia? În dărâmarea zidului sau în dosirea talentului în podul prăfuit al conştiinţei adormite?

Nu-mi rămâne altceva decât să sper că veţi răspunde scrisorii de faţă când veţi găsi de cuviinţă şi mai ales, veţi scăpa de anonimat. Până atunci aşa cum ar scrie Caragiale, o semnez şi o dau anonimă.

Lia Tuns

De (re)citit...

Coliba unchiului Tom O carte bazată pe un fapt real, din epoca în care se practica

sclavia. Bătrânul Tom este un rob credincios stăpânului său pământesc, dar şi Celui ceresc. Tom a dat dovadă pe tot parcursul robiei lui, indiferent ce a trebuit să îndure din partea stăpânilor săi, de un adevărat devotament faţă de Dumnezeu. A plătit până la urmă chiar cu viaţa sa pentru mărturia pe care dorea să o lase în urmă. O carte pe care o recomand tuturor cu căldură.

Paula din Valea Waldensiei Povestea unei fetiţe orfane care ajunge să fie adoptată de o

familie necreştină. Paula a fost crescută într-o puternică educaţie creştină, dar în noua ei familie Hristos era subiect abstract. Ea a fost pentru această familie mijlocul lui Dumnezeu de a i se descoperi. Fetiţa moare la câteva zile după ce salvează viața unui copil, iar mărturia ei stă la baza convertirii întreagii familii.

Exemplul acestei fetiţe îmi va aminti mereu de preţul pe care trebuie să fiu gata oricând să îl plătesc şi eu în mărturia mea.

Îndurare aspră Cartea este o autobiografie a unui cuplu care va avea de trecut

printr-o încercare furtunoasă pentru a reuşi să înţeleagă dragostea lui Dumnezeu. La scurt timp după căsătorie ea se îmbolnăveşte. Soţia, înţelegând că drumul ei va duce la moarte, îi cere lui Dumnezeu un an de graţie, an în care se străduieşte să îl convingă pe soțul ei de dragostea lui Dumnezeu faţă de el, în ciuda faptului că ea era pe moarte. După acest termen, ea moare. El rămâne în continuare să se sfătuiască cu celebrul C. S. Lewis, care îl va sprijini printr-o serie de scrisori. Pentru mine cartea a fost o revelaţie a îndurării şi dragostei pe care Dumnzeu Şi-o manifestă chiar prin încercări.

Valentin Vesa

De (re)văzut...

Playing God Biologia sintetică, un nou câmp de cercetare și o nouă creatură

concepută de oamenii de stiință americani. Spider-goat, o parte păianjen, o parte capră, produce lapte folosit pentru a crea pânză de păianjen artificială. Cu ajutorul acestei creaturi se produce deja motorină biologică. Prin intermendiul biologiei sintetice cercetătorii urmăresc să afle cum vor putea să controleze emoțiile umane instalând în creierul oamenilor mașinării biologice. http:// topdocumentaryfilms.com/playing-god/

The Privileged Planet După ani de studii și cercetare, câțiva oameni de știință din mai multe domenii au decis să pună cap la cap descoperirile lor și să vină cu o nouă teorie despre cum a apărut Universul.

Big Bang sau Creator? http://www.youtube.com/watch?v=ClarWNaCEVM

Overpopulated Este pământul suprapopulat? Câți oameni vor fi pe Pământ

în următorii 10 ani? Dar în următorii 50 sau 100? Dacă astăzi se vorbește despre o suprapopulare a planetei, atunci statisticile pentru următoarea sută de ani ar trebui să-i sperie pe cei care susțin această teorie. Însă, viitorul nu sună atât de sumbru pe cum pare. BBC ne prezintă într-un mod inovativ evoluția populației și statistici despre aceasta în anii ce urmează cu ajutorul hologramei 3D. http://www.youtube.com/watch?v=Mz_kn45qIvI

Adina Stanciu

vara

aceasta

copiii de romi de

la haieu au avut

parte de o

vacanță la

CBEE prin grija

sponsorilor suedezi

motivați de către

elisabeth

hultgren.