Revista "Cu drag din Goga" 2019 by Mircea C

Cuprins HARTA SUFLETULUI .......................................................................................................................... 6 Harta sufletului meu,

de Timotei Pop .............................................................................. 7

Transparența lacrimilor, de Mara Todârcea,........................................................................ 7 Am început jocul de-a viața, de Mardale Ecaterina .............................................................. 8 În spatele măștii,

de Mara Todârcea ............................................................................. 8

Pact de neagresiune,

de Timotei Pop.................................................................................... 9

Minunea naturii, de Papp Casiana Sara Maria .................................................................... 10 O aventură neașteptată, O ploaie de vară,

de Tanaka Motrica ..................................................................... 11

Boca Medeea, ......................................................................................... 11

Poate..., de Annia Alexandru ................................................................................................ 12 Toamna bate la ușă..., de Preda Iulia .................................................................................... 12 Un copil diferit,

de Daria Nichitov...................................................................................... 13

FLOARE DE CRIN ............................................................................................................................ 14 Clipa, de Alexandru Annia ................................................................................................... 15 Clipă de clipă, de Iordache Roxana Andreea ....................................................................... 15 Comori ce ne-nconjoară, de Iulia Crețu .............................................................................. 16 Descoperirea cărții, de Cruciat Ștefana ............................................................................... 17 Dragostea, de Pancu Daria ................................................................................................... 18 Enigma, de Bunaciu Elena .................................................................................................... 19 Poetul,

de Cruciat Ștefana .................................................................................................... 20 2

Primăvara, Speranța,

de Morar Teodora ............................................................................................. 20 de Ghimiș Iulia Cezara ........................................................................................ 21

Taina vieții, de Szasz Alexandru ............................................................................................. 21 Viitorul, de Drăgan Sergiu Mihai ......................................................................................... 22

Stropi de rouă .................................................................................................................................. 23 Știați că...?, de Gáspár Irisz Lujza ........................................................................................ 24 Lumina ,

proiect Dan Busuioc ............................................................................................. 25

Colț de soare .................................................................................................................................... 26 Die Raupe ................................................................................................................................ 27 Der Apfelbaum, de Iulia Crețu ............................................................................................. 28 Eine Apfelgeschichte, de Elena-Mădălina Petruț ................................................................. 28 Schmecken dir die Äpfel?,

de Paula Nedelcu .................................................................... 29

Der Streitgrund, de Daria Nichitov ..................................................................................... 29 Die Nachbarn, de Motrica Tanaka ....................................................................................... 29 Eine Apfelgeschichte, de Motrica Tanaka ........................................................................... 30 Der Fuchs und der Storch ..................................................................................................... 31 Die Reise, Oltean Carina Maria ............................................................................................ 32 Mein Kaninchen,

Radu Gabriela Maria .............................................................................. 33

Anne – Die Heutige Aschenputtel,

Motrica Tanaka .......................................................... 33

Pământul și ploaia ............................................................................................................................. 34 Cuvânt înainte pentru clasa a VIII-a,

prof. Luiza Bratu .................................................. 35 3

Universuri compensatorii, de prof. Laura Radu ................................................................. 35 ”United Nations In One Name – UNION” .................................................................................... 36 Portofoliul și proiectul la fizică- instrumente de evaluare didactică alternative, dr. ILEȘAN Daniela-Florentina Contribuții aforistice în perioada interbelică,

Prof. 38

prof. Ioana Negrea .................................. 42

REVISTA COLEGIULUI NAȚIONAL OCTAVIAN GOGA AN ȘCOLAR 2018 – 2019

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României „Ăș âoxd, âfl dldx!/ Cu drag din Goga!”

Coordonatori: Prof. Luiza BRATU Prof. Ioana NEGREA Prof. Luminița DUCU 2019, Sibiu ISSN 2501-675X ISSN-L 2501-675X Redactori: Prof. Corina DRAGOMAN Prof. Simona ORĂȘTEAN Prof. Laura LUCA VERDEȘ Prof. Laura RADU Prof. Ramona SOLOMON Prof. Florentina Daniela ILEȘAN Prof. Monica MAN

HARTA SUFLETULUI „Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea alergă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.” Francesco Orestano

Harta sufletului meu,

de Timotei Pop clasa a VII-a E

Soldățelul de plumb executa ordinele fără întârziere, ca să nu ajungă la Curtea Marțială. Așezase cărțile, unele deasupra celorlalte, ca să înalțe o momâie. În ceața care se lăsa, îi era imposibil să se regăsească. Fugise și se rătăcise. Dar, pe măsură ce aerul devenea tot mai tare, se dezmeticea tot mai mult, din amorțire. Oxigenul intra, moleculă cu moleculă, în celulele creierului său. În momentul acela începu să piardă din greutate și deveni ușor, ca o pană. Ar fi plutit, desigur, dacă nu s-ar fi pornit ploaia din cerul de plumb. Din cauza apei i se îmbibaseră hainele și atârnau grele. Ce-ar fi să scape de ele și să-și urmeze calea dezgolit… de constrângeri? Deși tălpile îi sângerau de la ascuțimea pietrelor, sufletul său era ușor, în culmea fericirii. Ieșise în creastă tocmai când ploaia se oprise și o rază de soare răzbătea până jos, de sub geana înlăcrimată a norilor. Briza muntelui se înteți din cele patru zări și soldățelul se gândi: la fel e și sufletul omului – o roză a vântului ce-ți poartă pașii NORD – SUD, EST – VEST. Numai Dumnezeu știe. El a creat GOOGLE – Map, harta sufletului meu.

Transparența lacrimilor,

de Mara Todârcea,

Așa a început viața pentru toți. Ca un joc, totul era simplu. Frumos mai era pe atunci! Pot da timpul înapoi? Măcar pentru câteva momente aș vrea să simt bucuria aceea nemărginită când îmi vedeam prietenii după mult timp, iar singura mea problemă să fie ca nu îmi pot lega șireturile. Vai câte aș face doar pentru acele câteva momente, dar sunt blocată în realitate. Multe s-au schimbat de atunci. Felul în care fericirea, tristețea, suferința și dragostea se simțeau s-a schimbat radical. Cum asta? Păi am schimbat jocul, nu că m-aș fi plictisit de cel vechi, dar la un moment dat a trebuit să trec la următorul nivel. De câte obstacole am dat numai eu știu. Când mă întreba cineva ce vreau să fiu când cresc mare, ziceam tot timpul că vreau să ajung la școală, iar după să fiu mare ca să fiu fericită, dar iată-mă mare înțelegând că cei mari nu sunt fericiți ci doar foarte buni în a se preface. Dar la școală nu este așa genial...aș face oricând schimb cu un prichindel visător, ca eu să fiu mică din nou, iar el să vadă câte schimbă școala. Până acum, după șapte ani, am realizat ceva. În clasa întâi intri ca un copil care crede că viață e frumoasă, care nu s-a confruntat cu răutățile lumii, crezând că nimic nu se va schimba. Dar din clipa când ai intrat pe porțiile școlii, a început schimbarea… Dragi profesori, când am să fiu mare nu o să-mi aduc aminte despre cum erau „formulele de calcul prescurtat” sau din ce motiv a început războiul mondial! Nu! O să-mi aduc aminte ultima săptămână de școală, din fiecare an. O să mă gândesc la tot ce am trăit, o să mă apuce nostalgia, o să mă gândesc la pățaniile și discuțiile cu colega sau colegul de bancă, când lecția nu era chiar așa interesantă. Am să mă gândesc la persoanele ale căror drumuri ne-au dus 7

departe unul de celălalt. O să îmi aduc aminte de prima notă mică, gândindu-mă la cât de mult însemnau notele pentru mine, ce prostuță eram! Chiar credeam că viața mea depinde de acele note mici. Zâmbesc privind înapoi! Între pleoape apar mici lacrimi transparente care mai apoi se rostogolesc pe obrazul meu. Îmi aduc aminte de cei mai buni prieteni, care erau acolo să-mi șteargă orice lacrimă. Din ce în ce mai greu jocul de-a viața. Dar, măcar o să am cele mai frumoase amintiri când o voi muri, știind că după fiecare furtună pe cerul meu a răsărit soarele.

Am început jocul de-a viața,

de Mardale Ecaterina

Este destul de greu să-ți exprimi opinia despre ceva atât de complex precum viața, mai ales la vârsta mea. Spun asta pentru că, din fericire, nu am trecut încă prin situații care să mă facă să înțeleg în adevăratul sens al cuvântului, partea cea mai întunecată a acestei călătorii. Totuși, sunt conștientă că viața este grea, are urcușuri și coborâșuri, obstacole și scurtături care nu duc mereu spre bine. Viața este precum un joc. Noi suntem doar niște pioni, care sunt ghidați. De cine alegem să fim ghidați este alegerea noastră. Uneori trebuie sa iei niște decizii foarte dificile. Noi, adolescenții, suntem în perioada aceea de trecere de la alegerile între ciocolată și vanilie, la cele cu adevărat importante, care ne pot influența viitorul. Se pune multă presiune pe noi, toată lumea are așteptări. Ne străduim, deoarece ne este frică să nu-i dezamăgim pe ceilalți. Uneori uităm de ceea ce este important pentru noi, de ceea ce ne face fericiți. Alteori pierzi persoane pentru care ai fi făcut orice. Cel mai important lucru însă este să rămânem puternici, optimiști și încrezători. Poate așa vom câștiga jocul.

În spatele măștii,

de Mara Todârcea

cls. a VII-a E Era o seara ploioasa, eram întinsă, în ochi aveam lacrimi, în urechi muzică iar în inimă durere. Sunt, din nou, în aceeași stare de care nu pot să scap. Cumva ajung mereu aici. După câteva zile, în care totul este bine și reușesc să-mi controlez mintea, ceva se întâmplă și o iau razna. Serile sunt momentele în care disper și plâng până uit de mine. Deja devenise o obișnuință, pentru mine, să fiu tristă, distrusă. Cum se întâmplă mereu, așteptam până adormeau părinții mei, îmi luam jurnalul și căștile și de îndată ce începeam să scriu, mă apuca plânsul. Auzeam așa bine vorbele pe care mi le doream să le spun și cât de tare voiam să țip, totuși nu o făceam. Astăzi norii mă acompaniau, adoram când ploua, simțeam că nu sunt singura care plânge în întuneric. De ce plângeam? Nu știu nici eu, pur și simplu prea multă suferință. De ce nu plângeam de față cu ai mei? Deoarece nu-mi doream să mă vadă că sufăr, de fapt nu-mi 8

doream să mă vadă nimeni, că sufăr. Pe parcursul zilei zâmbeam, râdeam, păream fericită, pun pariu că sunt o actriță bună, nu s-a prins nimeni încă, apoi acasă la fel, dar de îndată ce soarele apunea întocmai făceam și eu, iar toate sentimentele mă răscoleau. Am ales să-mi aștern niște gânduri pe hârtie. În timp ce scriam m-am gândit la sufletul meu. E ca și un labirint care ascunde o comoară, adevărata mea persoana. M-am gândit că recent s-au mai adăugat obstacole, pe cât sufeream și cu fiecare cicatrice nouă, devenea, din ce în ce mai greu, să treci de barierele sufletului meu. Deseori, îmi era dor de vechea, inocenta fetiță, care credea că toata lumea e bună, apoi îmi amintesc ce ușor mă ofeream pe tavă în fața oricui. Și abia atunci mi-am dat seama că oamenii, pe care îi consideram prietenii mei de nădejde și care într-un final m-au părăsit, au creat de fapt toate acele bariere de care puțini mai trec. Ascultam piesa mea preferată și plângeam, în sfârșit înțelegeam versurile, niciodată nu mi-am dat seama câte ascunde piesa aceea care de obicei mă făcea să zâmbesc. Pe obraji mi se scurgeau lacrimile sărate, pline de durere. Adormisem cu jurnalul pe burtă, cu perna încă udă, de la ploaia de sentimente pe care o pornisem, cu becul aprins, iar în urechi răsunau în continuare vorbele unui artist, care la rândul lui a fost rănit, creând o capodoperă. Un lucru am învățat totuși, această suferință continuă pentru că toata lumea oferă ce are în suflet, așa că, dacă cineva te tratează cu ură, nu te învinovăți, tu tratează-i cu toată iubirea din lume și încetează să aștepți, tot timpul, ceva la schimb. Răspândește bucurie și iubire, nu ai nimic de pierdut.

Pact de neagresiune,

de Timotei Pop clasa a VII-a E

Oceanul era mai agitat ca niciodată, valurile uriașe făceau ca suprafațaapei să fiarbă ca într-un ceaun imens. Când se răsturnau înapoi din înalt, pereșii curbați de apă, cîntărind megatone, albeau întinderea cu spumă. Apoi urgia se mai liniștea parcă, însă doar ca să o ia de la capăt. Jos, în lumea adâncurilor era însă liniște, acea liniște acvatică, în care sunetele se aud înfundat. Aici, majoritatea viețuitoarelor comunică între ele prin radiolocație, emițând unde ce se propagă prin apă. Apa e un mediu ciudat, care poate da greutate lucrurilor îmbibându-le, dar totodată te face să te simți ușor, căci pur și simplu plutești. Așa se simțea și Omit în acea dimineață, imponderabil și lipsit de griji. Putea „respira” în voie. De bună seamă, dacă am descoperi un mod de a face acest lucru sub apă, unde firesc ar fi să ne ținem respirația, la fel ne-am simți și noi. Eu îmi țin respirația și atunci când sughit, ca să-mi treacă. Dar aici nu este vorba despre mine…( nu că aș fi superstițios, dar ca să nu mai sughitași putea să nu mai vorbiți despre mine…).Am uitat să vă spun cine este Omit, de fapt, am omis cu bună știință, pentru rating. Dar cum aceasta nu este o telenovelă, cu balonașe și spumș de „soap”, ci o poveste cât se poate de adevărată, iată: Omit este o balenă ucigașă! Nu, nu a ucis încă pe nimeni, dar în curînd va 9

trebui s-o facă pentru a-și dovedi apartenența la specia lui și mai ales ca să supraviețuiască. Ucizi ca să nu fi ucis. Omit era însă departe de aceste gânduri sângeroase, singurele firicele de sânge pe care le văzuse, erau atunci când și-a zgâriat puțin pielea cea fină, la recif, când s-a dus să admire coralii.Nu mai erau la fel de colorați ca odinioară, semn că apa era poluată șiaceasta l-a întristat. Iar mirosul de sânge l-a atras imediat pe rechin, care aînceput să dea tîrcoale, dar ciudat lucru, nu l-a atacat. Pesemne, prada era prea nesemnificativă, căci pe atunci Omit nu era decât o gâgulice de balenuță. - Bunicule, ce este acela pact de neagresiune? Auzise la știri că peștii oceanici ar fi semnat așa ceva. - Doar o hârtie, zise bunicul, după care se ascund adulții, pentru a face rele nestingheriți, dar tu ești încă pui, Omit, nu-ți bate capul. Menirea ta e jocul. În plus, noi suntem mamifere și nu e bine să ne amestecăm cu peștii. Ei se tem de noi și e mai bine așa. Acestea sunt regulile din ocean. Știi, viața nu e decât un joc, iar regulile trebuie să le înveți din copilărie. Cel mai greu este să le înțelegi, căci în viața adevărată, a greși, poate însemna uneori, a muri. Acest joc poate fi, deci, periculos, căci miza lui este supraviețuirea. Omit își iubea tare mult bunicul, care era un fel de înțelept al oceanului, mai înțelept chiar decât caracatița sau broasca șestoasă. De fapt, mica balenă descoperea lumea, ascultându-i pe ceilalți povestind… Seara, Omit scotea uneori capul din mare, să vadă, pesemne, stelele, care, parcă și ele doreau să spună ceva. Uneori, însă, era sufocat de stratul gros de petrol ce plutea la suprafață, peștii mai mici chiar mureau, din cauza poluării și apuzderiei de peturi. Mica orcă se întreba atunci, oare cine face acest lucru, cine ucide oceanul; de bună seamă, cineva care a uitat să respecte regulile jocului, „jocul de-a viața”.

Minunea naturii,

de Papp Casiana Sara Maria

clasa a VII-a A În orice colț de lume te-ai duce vei găsi un loc minunat din natură, care ți se va întipări adânc în memorie. Aflați în mijlocul naturii, ne dăm seama că totul a fost creat cu înțelepciune. Cu adevărat Dumnezeu este un mare arhitect! Natura a fost, este și va fi întotdeauna cea mai minunată, misterioasă, ființă. Aici realizezi că plânsul este zadarnic și nu are nicio putere asupra ta. Nu cred că există om care să nu fie fascinat de minunățiile naturii. Fiecare anotimp ne arată o armonie de culori și de sunete. V-ați întrebat vreodată cum Soarele cu un joc de lumină poate face fiecare strop de ploaie să licărească și apoi să se transforme în maiestuosul curcubeu? Cum poate Pământul, cu guri pârjolite, să înghită atâta apă după plecarea arșiței? Cum au fost pictate bulinele de pe aripile buburuzelor și puful de pe aripile fluturilor? Totul este voia naturii, care nu încetează să ne minuneze și să ne uimească în fiecare zi. 10

În orice loc am merge, culorile și sunetele se vor împleti într-o armonie de nedescris. Totul este exact la locul potrivit, nimic nu este în plus. Natura ne surprinde mereu. Natura este minunată!

O aventură neașteptată,

de Tanaka Motrica cls. a V-a E

Azi dimineață m-am trezit într-un loc cu totul diferit. Cerul era de un galben portocaliu, care se întindea cât vedeai cu ochii, nefiind străpuns de niciun nor. Sunt sigură că nu mai eram în camera mea, deoarece pereții camerei mele sunt pictați cu multe flori iar stelele sunt făcute de mâna mamei mele. Abia atunci am văzut cele trei poteci care mi se întindeau în cale și trei doamne care se uitau drăgăstos la mine. Doamnele s-au prezentat astfel și prima spuse: ,,Mă numesc Iubire și astea sunt surorile mele Prietenie – și arătă spre doamna îmbrăcată pe jumătate în roz și pe jumătate în negru, simbolizând durerea și fericirea unei prietenii – și Destin, arătând spre doamna îmbrăcată într-o superbă rochie de un albastru pal indicând că destinul este mereu prescris să se termine cu bine.” Mă prezint și eu și întreb nedumerită unde mă aflu și ce sunt cele trei poteci care îmi stau în cale. Doamnele îmi răspund cu un calm profund. – Te afli în sufletul tău, iar potecile acestea trei sunt căile vieții tale, care se combină mereu una cu alta, făcând viața să fie palpitantă, și uneori puțin dureroasă, pentru a nu fi plictisitoare. Toate alegerile pe care le-ai luat vreodată în viață sunt depozitate și scrise aici, și arătă spre un dulap cu mii, poate chiar milioane de foi scrise. Drumurile le vei parcurge azi cu noi și vei afla care este destinul tău, dar când te vei trezi, nu vei avea voie să spui nimănui despre aventura ta aici. Am încuviințat și am pornit. Am trecut pe lângă multe alegeri și amintiri de care nici eu nu îmi mai aduceam aminte, rușinoase, amuzante, haioase sau chiar caraghioase. Când am ajuns la finalul potecilor, la finalul copilăriei mele, am văzut ce îmi era scris să devin: învățătoare. Am chiuit de bucurie, dar până să apuc, să spun măcar un „mulțumesc” totul a devenit încețoșat și m-am trezit înapoi, acasă, pe canapeaua pe care adormisem cu o seară înainte.

O ploaie de vară,

Boca Medeea, cls. a VI-a A

Norii au răcit și strănută din când în când. Sunet liniștitor de ploaie se aude prelingându-se pe ferestre. Valsul picurilor de ploaie formează un spectacol. Arată ca o scenă dintr-un vis albastru. Lacrimile cerului cad necontenit. Vântul îmi bate în geam cu timiditate. Să-i deschid? Melancolia de afară se transmite și-n casă. Priveliștea mă trimite într-un basm tăcut și îndepărtat. Stau cu fruntea lipită de sticla geamului, cenușiul ploii mă face somnolentă. Dar pe cer, deodată, luptând cu norii, soarele își face apariția... Ploaia de vară e, deja, un vis uitat... 11

Poate...,

de Annia Alexandru cls. a VI-a E

Cândva peste mulți ani, știu că voi crește și voi deveni adult. O persoana matură care cară zi de zi o sacoșă plină cu responsabilități și griji. Dar voi fi o persoana împlinită cu o slujbă pe măsura mea. Ce slujbă? Încă nu știu. Poate voi deveni chirurg și voi avea în fiecare zi câte o operație și voi salva zeci de vieți dar în același timp voi pierde altele. Poate voi fi un chirurg renumit în toată lumea, poate nu. Poate la un moment dat mă voi plictisi de a fi chirurg și mă fac detectiv. Un detectiv care rezolvă mii și mii de cazuri la fel cum văd la televizor, pe Diva. Poate ajung chiar și se fă pe secție și am parte de tot felul de aventuri trăsnite în căutarea făptașilor, cum am spus: așa ca la televizor. După ce mă plictisesc să fiu detectiv, aș vrea să mă fac scriitoare. Visez sa am mult succes și să scriu cărți pentru copii și adulți. Vreau să călătoresc peste tot prin lume expunându-mi cartea, cum a făcut J. K. Rowling cu cărțile Harry Potter. Poate voi fi actriță un vis măreț de-al meu. Vreau să joc în filme și seriale, să-mi fac prieteni peste tot în lume și să fii urmărit peste tot de paparații. Sau poate destinul meu să devin avocat. Mereu vorbesc mult și le sar celorlalți în ajutor așa că aș putea fi o avocată minunată. Sau psihiatră. Îmi place să analizez și să cunosc totul despre oameni. Aș fi putut alege psiholog dar îmi plac oamenii mai neobișnuiți. Sau ce-ar fi să mă fac jurnalistă. Să stau toată ziua în fața camerelor, să vorbesc cu oameni, să le iau interviuri, să am acces la informații și locurile faptelor, tot un fel de actriță- detectiv, bine plătită. Poate totuși dacă devin chirurg, mă fac doctor militar. Să ajut oamenii care sunt răniți în timp ce luptau în război. Îmi asum riscul să asist la imagini terifiante și riscul de a fi rănită. Îmi place să cred că viața nu e decât un joc și eu fiind destul de competitivă, obișnuiesc să țintesc standarde maxime, așa că voi lupta să îmi împlinesc visul de a deveni tot ce îmi propun și în cele din urmă poate reușesc să ajung chirurg, care se duce pe front în vacanța de vară, care ține ședințe de psihiatrie în timpul liber, care este de altfel detectiv în timpul liber și care în cele din urmă a publicat o carte de mare succes.

Toamna bate la ușă..., de Preda Iulia cls. a VII-a C Într-o zi de toamnă mă trezeam și mă uitam pe geam, se vedea un peisaj superb. De pe geam se observa că deja a treia fiică a anului s-a instalat peste întreaga natură. Din când în când lacrimile lui septembrie udau pământul. Ploile s-au întors, bruma argintie împodobea grădinile și un vânt melancolic inunda zarea cu miresme de toamnă. Livezile și-au schimbat rochiile lungi pline de rod bogat de o culoare veselă, cu unele de culoarea spicului copt. Se simțea parfumul îmbietor al fructelor coapte. Frunzele copacilor s-au

așternut formând un covor multicolor și păsările călătoare și-a început aventura spre țările cu soare. Toamna chema șoptit copiii înapoi la școli și la grădinițe. Soarele era altădată un cerc de foc, dar acum se ascunde după norii cenușii... Privind acest peisaj mă cuprindea un sentiment de melancolie față de natură, dar și un sentiment de bucurie, deoarece toamna s-a instalat deja, iar miresmele dulci și colorate mă învăluiau, ușor, ușor...

Un copil diferit,

de Daria Nichitov

cls. a V-a E Azi am inaugurat orașul animalelor. În momentul de față este unul dintre cele mai importante orașe din sufletul meu. Pe primul loc se află orașul familiei, pe al doilea loc al lecturii, iar apoi orașul animalelor... Totul a început de dimineață, când am ieșit la joacă cu mingea. Dintr-o dată un mieunat disperat s-a auzit din tufișuri. M-am apropiat și doi ochi albaștri mă priveau cu teamă, dar parcă îmi cereau ajutorul în același timp. Era o pisicuță mică și pufoasă, am luat-o în brațe și m-am îndrăgostit instantaneu de ea. Am dus-o în casă și am hrănit-o pentru că era înfometată. Îmi doream foarte mult să o păstrez, dar instinctul îmi spunea că cineva o așteaptă acasă, pentru că avea o zgardă frumoasă la gât. Am decis să pun afișe pe stradă, iar a doua zi în fața casei mele era o bătrâna cu lacrimi pe obraz. Știam că voia pisica înapoi, așa că i-am înapoiat-o fără tragere de inimă. Am încercat să le explic și prietenilor mei „sentimentele” mele, dar ei mi-au spus „Alex, lasă prostiile și vino afară, să ne jucăm cu pistoalele de apă’’. Ei nu vor înțelege niciodată ce spun. În harta sufletului meu există de foarte mult timp orașul prietenilor și al prieteniei, dar eu nu am găsit încă un om care să mă înțeleagă. Uneori mă întreb dacă eu sunt diferit de ceilalți, sau ei sunt diferiți de mine.

FLOARE DE CRIN „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară” Antoine de Saint-Exupéry

Clipa, de Alexandru Annia cls. a VI-a E C. N. O. Goga, Sibiu Moto: “O lume-și desfăcea-nainte-mi comoara tainelor bogate” ( “Noaptea” de O. Goga)

A fost odată de mult uitată O clipă minunată. Dintr-un zâmbet ca de soare, Doar o clipă zburătoare. Ca o scumpă nestemată, O clipă nevinovată. Doar prin vizită a trecut, Și s-a făcut de nevăzut. Doar în vizită a stat, Și totul s-a schimbat. Și din tainele bogate, dintr-o lume ca de vis, dintr-o simplă cămăruță, a făcut un paradis.

Clipă de clipă,

de Iordache Roxana Andreea cls.VI-a E C. N. O. Goga, Sibiu O lume-și desfăcea-nainte-mi comoara tainelor bogată

Viața noastră-i o comoară Hai s-o prețuim Fiecare clipa trebuie trăită Și tot timpul s-o iubim. O lume-ntreagă în jurul nostru este, Încercăm tainele să-i descoperim, O luăm ca pe o poveste Ce zilnic o trăim. 15

Observând cum trece vremea, Plângându-ne de milă; Ascultând ce zice lumea Viața pare dificila. Vreme trece, vreme vine Și nu-i pasă nici de mine, nici de tine, Prețuiește orice clipă, Fără să faci risipă.

Comori ce ne-nconjoară,

de Iulia Crețu clasa a V-a E, C. N. O. Goga, Sibiu

Intrat cu pași timizi în viață În juru-mi lumea o privesc Cum rând pe rând apar în față Minunile ce mă uimesc. Din cărți citind eu îmi dau seama De-a lumii bogăție și-mi doresc S-o pot vedea și s-o descopăr Și tainele să-i deslușesc. Să aflu despre lumi ce-au fost odată De mari poeți, artiști sau cărturari Care au trăit cândva pe lumea asta Lăsând în urmă lucruri mari. Cu minte, talent și dăruire Comori alese-n lume au făurit Pentru cei dornici să le știe Și înțelepți au devenit. Călătorind prin lumea întreagă Văd mări și totul e superb Văd piramide milenare Vulcani încinși, ce în adâncuri fierb. Cu un uriaș vapor de croazieră Pe înspumate mări călătoresc 16

Și văd atâtea locuri minunate La care nu-ndrăzneam să mă gândesc. Natura e așa de minunată Cu munți și dealuri ce-n zare îmi apar Copaci măreți și flori gingașe Și un râu ce curge la hotar. De bucurie sufletu-mi tresare Ființe diferite când privesc Un elefant, o barză, o girafă În lume atâtea animale viețuiesc. Și atunci la Dumnezeu eu mă gândesc Zilnic mă rog și zilnic mulțumesc, Că-n așa lume minunată Mi-a dat și mie să trăiesc. Și niciodată să nu uit Că trebuie s-o protejăm, Ca de minuni pe mai departe, Cu toții să ne bucurăm.

Descoperirea cărții, de Cruciat Ștefana cls. a V-a E Ce se deschide la soare. Și e încălzit, Dacă este hrănit, Cu vorbe frumoase și cu iubire, Care duc la fericire. Sufletul meu e plin cu sentimente, Care plutesc pe un val, Care se îndreaptă spre mal. Valul cu sentimente se destramă, Lângă o carte, Care mă cheamă. 17

Razele soarelui luceau, În paginile cărții, Care mă chemau. Încet, încet seara se lăsa, Iar eu tot pe plajă eram, Cartea cea interesantă o citeam. Razele soarelui care răsărea, Mi-au pătruns în ochii mei, Care lăcrimau. Trezită de razele soarelui, Am zărit cartea, Citită de mine până târziu. Am continuat să citesc, Fără să pot să mă opresc! Iar sufletul meu zâmbea, în călătoria sa!

Dragostea,

de Pancu Daria cls. a VI-a E C. N. O. Goga, Sibiu “O lume-și desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogata”

Apare aici, apare acolo, Se ascunde peste tot Îți creează sentimente, Nu exista antidot. Chiar de suntem vindecați, Ea adânc in noi rămâne, Dragostea nu e un joc Este ca și o minune Ea pe suflet se așază Și in aer ea plutește, 18

Dragostea ne dă in viață O iubire de poveste, Cu aripile ei de înger Zboară pe la fiecare, Și prin soare și prin ger, Este dragostea cea mare.

Enigma, de Bunaciu Elena cls. a VI-a E C.N. O Goga, Sibiu „O lume-și desfăcea-nainte-mi comoara tainelor bogată" („Noaptea” de O. Goga) Deja de la început Un lucru am reținut Că puterea de a învăța Soarta ne-ar putea schimba. Și că oricât aș lucra Viața nu se va schimba. Tot ce mi-a rămas de făcut E să lupt, ca în trecut Și să nu mă dau bătută Ca să nu pierd această luptă Care este greu de câștigat Și mereu neîntreruptă. Eu cu o enigmă am trăit, Ce e fără de răspuns. Care este sensul vieții? Și pentru ce am mai trăit.

Poetul,

de Cruciat Ștefana cls. a V-a E C. N. O. Goga, Sibiu

În lumea ta de-odinioară Am poposit, iubit poet, Și-am înțeles acum, întâia oară, De ce tu te-ai făcut poet. Și i-am văzut pe-aceia care, În haine românești se bucurau, Pe cei care-și munceau pământul Și vitele și le-ngrijeau. Acum am înțeles de unde Te-ai inspirat , iubit poet, Că locurile-n care ai crescut De fapt, pe tine, poet te-au făcut!

Primăvara,

de Morar Teodora cls. a VII-a C

Dintr-un boboc micuț, pitit Răsare floarea, negreșit. Supărare sau tristețe, Primăvara repară cu blândețe. Primăvara se-acomodează Cerbii de-i încornorează Omizile le premiază Cu frunze noi și altă viață! Cerul limpede-i senin Totul, totul, este lin. Iarăși lacul cristalin, De pești nenumărați e plin. Mingea de foc pe cer strălucește, Pământul rece-l încălzește, De roade bogate îl împlinește Și pe toți ne-nveselește. 20

Speranța,

de Ghimiș Iulia Cezara cls. a VI-a E C. N. O. Goga, Sibiu

MOTTO: “O lume-și desfăcea-nainte-mi coroana tainelor bogate.” (“Noapte”, de Octavian Goga)

Stăteam noaptea-n întuneric, Și mă gândeam la ce-am făcut Chiar în ziua ce-a trecut, Mai repede decât am crezut. Cuprind cu ale mele gânduri toate Al întunericului văl Și mă cuprinde un dor de neamuri, De toți străbunii mei eroi. Nu cer acum răsplată mare Pentru credința și truda lor Dar, mă închin la tine, Doamne, Dă-le un somn adânc și ocrotitor. Aș vrea acum să-i am aproape, Să copiez din taina vieții lor, I-aș strânge din învolburate ape, Să ascult secretul măreției lor. Pornind acum pe calea vieții, Nu pot decât să mă întreb ades Și să desprind din întrebări fără înțeles Luceafărul pe care să-l țintesc.

Taina vieții, de Szasz Alexandru clasa a VI-a E C.N.O. Goga - SIBIU O lume-și desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogată, Dar eu, cu gândul pretutindeni, Nu reușesc s-o văd îndată.

Îmi pare că totul e prezentul, Și doar trecutu-mi amintește, Că jocul pe care-l văd cu gândul E bucuria ce răzbește. Și totuși, sufletu-mi s-aprinde C-o flacără nemistuită, De-a cunoaște și a prinde Taina vieții-adânc trăită.

Viitorul,

de Drăgan Sergiu Mihai cls. a V-a E “O lume-si desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogate.”

Azi , in ultima zi de scoală, Gândurile-mi încep sa zboare Spre trecutul plin de culoare, Când, în al meu suflet, răsare Sfiosul copil cu inima mare O voce tremurândă-mi spune, Cu lacrimile adunate, O poară ți se va deschide Și-atunci o rază de lumină apare Pe drumul vieții presărat cu vise In fata mea mi se deschide, O noua cărare a vieții Presărata cu taine bogate De comori mult așteptate Sa fie culese de mine.

Stropi de rouă „Știința este suma momentelor de grație care au permis omului accesul în laboratorul eternului proces de creaț ie”

Ioan Pascu

Știați că...?, de Gáspár Irisz Lujza

Primul calculator electronic a fost creat în anul 1945, de fizicianul John William Mauchly și inginerul John Presper Eckert, Jr. de la Universitatea din Pennsylvania, din USA. Acest calculator a fost denumit ENIAC sau Electronic Numerical Integrator and Computer. Primul bec a fost prezentat lumii de către englezul Joseph Swan în anul 1878. Cu un an mai târziu , inventatorul american Thomas Edison a inventat becul cu incandescență, iar în anul 1880 realizează prima distribuție a energiei electrice. Fizicianul francez Gaston Plante, în anul 1859 a inventat prima baterie reîncărcabilă. Radiațiile Röntgen au fost descoperite de către fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen în anul 1896. Radiațiile Röntgen au început să fie utilizate în medicină pentru examinarea pacienților. Legea hidrostaticii a fost descoperită de Arhimede, când într-o zi a făcut baie în vană și a observat apa care curgea. Protoplaneta este un mic corp ceresc, care atrage gazele și praful în timpul în care înconjoară steaua tânără. Pe parcurs poate lua naștere un corp planetar. Doar meteoriți de dimensiuni foarte mari pot supraviețui căderii de foc prin atmosferă și să ajungă pe suprafața terestră. Aceste corpuri pierd mult din masa lor în timpul căderii prin atmosferă. Planeta Saturn are o greutate de 95 de ori mai mare decât Pământul, dar din toate planetele are cea mai mică densitate: doar 0,6873g/cm cub și este singura planetă mai ușoară decât apa. Olandezul Hans Lippershey a inventat primul telescop, în anul 1608. Cel care l-a folosit pentru a studia stelele a fost italianul Galileo. Primul studiu al corpurilor cerești (sateliții lui Jupiter și craterele Lunii) a fost realizat în iarna anilor 1609-1610. Prețul pietrelor prețioase depinde de unele caracteristici: densitatea, culoarea și capacitatea de a reflecta lumina.

Lumina ,

proiect Dan Busuioc cls. a VII-a A

Umbră sub diferite forme în natură, în pădure, în atmosferă, până și în norii de aburi. Efectul luminii de apus din atmosferă care are influență la culoarea cerului de la roșu la albastru deschis. Reflexii optice frumoase ale muntelui în lac, după ploaie în apă la fel ca în oglindă și în ferestrele de la zgârie nori. Mai jos efectul Miraj, Fata Morgana produs de diferența dintre aerul rece și cald care produce iluzia optică.

Refracții și dispersii optice în nori și în atmosfera umedă încărcată cu vapori de apă care produce curcubeul.

Fenomenele optice apar în funcție de temperatura, umiditatea și lumina soarelui care interacționează reciproc.

Colț de soare „Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi e superior prin ceva. De aceea încerc să învăț câte ceva pe lângă fiecare” Sigmund Freud

Die Raupe Kind. Was hast du Raupe mir gemacht? Um Blatt und Blüte ganz gebracht Hast du das schöne Bäumlein da, Wie man so schön noch keines sah! Raupe. Sei nicht so zornig über mich, Und denk ein wenig nur an dich. Nicht wahr du liebst was Gutes sehr? Und ich hab nicht gesündigt mehr; Ich ass nur was mir herrlich schmeckt, Hier war für mich der Tisch gedeckt! Kind. Hast Recht, ich kann nicht böse sein, Und will dir diesmal gern verzeihn; Doch ach, wie mich das Bäumchen reut, Fort ist die Frucht und aus die Freud! (Wilhelm August Corrodi 1826-1885, schweizer Dichter)

Selektiert, gezeichnet und interpretiert – Daria Nichitov, V.E Klasse

Elevii clasei a V-a E au învățat să scrie o povestire după imagini. Iată câteva încercări literare. (Mai 2019) Îndrumător: prof. Monica-Elena Man

Der Apfelbaum,

de Iulia Crețu

In einer kleiner Stadt wohnen nebeneinander Hans und Martin. Sie sind Nachbarn, aber sie verstehen sich nicht. Das, weil Martin der stolze Besitzer eines Apfelbaumes ist. Er kriegt aber nicht genug Äpfel davon. Manche Äpfel fallen in Hans` Garten. Der neidische Martin sucht keinen Streit, kommt aber auf eine Idee: er bindet den Apfelbaum mit einem Seil, damit alle Äpfel in seinen Garten fallen sollen. Der Strick reißt aber ab und der gespannte Baum schlendert all seine Äpfel in Hans` Garten. Martin ist schockiert und dann fällt es ihm ein, dass, wenn der andere ihm eine Grube gräbt, fällt selber hinein.

Eine Apfelgeschichte,

de Elena-Mădălina Petruț

Es war einmal in einem kleinen Dorf in Deutschland. Zwei Männer waren Nachbaren. Der erste Mann hieß Fritz. Er aß gern Äpfel und dann schlief er den ganzen Tag. Martin arbeitete den ganzen Tag im Garten. Aber Martin war böse, weil sein Nachbar immer seine Äpfel aß. Jeder Apfel der schön und rot war, war in Fritz` Bauch. Das machte Martin jeden Tag böse. Seine schmackhaften Äpfel waren immer mehr weg. Eines Tages hatte Martin eine Idee. Er dachte, dass diese Idee seine Zukunft ändern und sein Nachbar nicht mehr seine Äpfel essen wird. Martin band den Apfelbaum an einen ganz tief in die Erde geschlagenen Holznagel.

Als er fertig war, wollte er ins Haus gehen. Es wehte gerade dann ein bisschen Wind, der Strick zerriss und alle Äpfeln waren in Fritz ' Garten geworfen. Fritz war sehr froh! Martin aber war böse! Er ging in das Haus und schlief bald ein.

Schmecken dir die Äpfel?,

de Paula Nedelcu

Einmal lag Martin in seinem Garten und aß Äpfel, die von einem Baum, der in dem Garten des Nachbarn stand, heruntergefallen waren. Der Nachber hieß Hans. Als Hans sah, dass Martin seine Äpfel aß, hatte er eine Idee: er zog den Baum mit einer Schnur nach unten, bog ihn so viel es ging, damit die Äpfel nicht mehr in Martins Garten fielen. Bald war der Apfelbaum gebunden. Doch dann hörte man einen Krach – die Schnur zerriss und alle Äpfel flogen in Martins Garten. So passiert es manchmal, wenn man geizig ist und mit anderen nicht teilen will.

Der Streitgrund,

de Daria Nichitov

Es waren einmal zwei Männer, die immer Konflikte hatten. Sie hieβen Franz und Martin und hatten sich als Feinde. Jahrelang war ihr Konflikt ein Apfelbaum. Der Apfelbaum trug leckere und süβe Äpfel und darum klaute der schlaue Martin immer davon. An diesem Herbstnachmittag hat Martin wieder von Franz` Äpfel geklaut. Diesmal hat sich Franz so geärgert, dass er sich einen Plan machte. Er nahm ein dickes Seil und band es an dem Stamm des Baumes, bog den Stamm und fixierte ihn an den Boden. Leider hatte Franz` Plan nicht geklappt, weil der Apfelbaum sehr schief war und der Strick zerriss. Alle Äpfel flogen in Martins Garten. Als Martin es sah, wunderte er sich sehr, doch Franz war fürchterlich geärgert. Jetzt hatte er gar keine Äpfel mehr.

Die Nachbarn,

de Motrica Tanaka

Nach einem sehr erschöpfenden Tag in dem Büro kommt Martin heraus und will sich in den Garten legen, und einen der guten Äpfel von Hans genießen, um sich zu entspannen. Glück gehabt! In Martins Garten liegen ein paar rote und gut gereifte Äpfel vom Hans`Apfelbaum. Er nimmt einen, beißt hinein und legt sich auf den Liegestuhl hin. Hans auf der anderen Seite des Zaunes sieht seinen Nachtbarn Martin, von seinen Äpfeln essen, und will das unbedingt vermeiden. Er nimmt Strick, Hammer und einen starken Pfahlstumpf und fängt an den Apfelbaum so zu fesseln, dass er total auf seiner Seite gebeugt ist, und das, damit sein Nachtbar sich nicht mehr von seinen Äpfeln bedienen kann. Er atmet erleichtert, denn in seiner Arbeit hat er – Gott sei Dank! – nicht den Martin aufgeweckt, der einen Nickerchen machte. Er streckte seinen Rücken - denn bis jetzt war er längere Zeit gebeugt gewesen - und seine Gedanken fliegen vergnügt anderswohin, indem er seine Stirn von Schweiß abwischt. Leider für ihn, ist der Baum zu stark und der Strick zu schwach und jeder der ein wenig Logik besitzt, will wissen, dass das Ding nachgibt, der Baum erhebt sich und die Äpfel in die entgegengesetzte Richtung, in unserem Fall in Martins Garten, katapultiert werden. Martin wacht auf und sieht das alle Äpfel von Hans in seinem Garten sind. Er denkt, das sei ein Geschenk und isst sich mit ihnen satt. Als Hans das sieht, platzt er fast vor Neid, aber er kann jetzt nichts mehr tun. So passiert es, wenn man geizig und egoistisch ist.

Eine Apfelgeschichte,

de Motrica Tanaka clasa a V-a E

Hans und Martin sind seit langem Nachtbaren, aber vertragen sich gar nicht. Hans` ganzer Stolz ist ein schöner Apfelbaum, der im Herbst schöne und reife Äpfel trägt. Im Herbst dieses Jahres hatten sie einen Konflikt, der auch die Äpfel mit sich trug. Nach einem sehr erschöpfenden Tag in dem Büro kommt Martin heraus und will sich in den Garten legen, und einen der guten Äpfel von Hans genießen, um sich zu entspannen. Glück gehabt! In Martins Garten liegen ein paar rote und gut gereifte Äpfel vom Hans`Apfelbaum. Er nimmt einen, beißt hinein und legt sich auf den Liegestuhl hin. Hans auf der anderen Seite des Zaunes sieht seinen Nachtbarn Martin, von seinen Äpfeln essen, und will das unbedingt vermeiden. Er nimmt Strick, Hammer und einen starken Pfahlstumpf und fängt an den Apfelbaum so zu fesseln, dass er total auf seiner Seite gebeugt ist, und das, damit sein Nachtbar sich nicht mehr von seinen Äpfeln bedienen kann. Er atmet erleichtert, denn in seiner Arbeit hat er – Gott sei Dank! – nicht den Martin aufgeweckt, der einen Nickerchen machte. Er streckte seinen Rücken - denn bis jetzt war er längere Zeit gebeugt gewesen - und seine Gedanken fliegen vergnügt anderswohin, indem er seine Stirn von Schweiß abwischt. Leider für ihn, ist der Baum zu stark und der Strick zu schwach und jeder der ein wenig Logik besitzt, will wissen, dass das Ding nachgibt, der Baum erhebt sich und die Äpfel in die entgegengesetzte Richtung, in unserem Fall in Martins Garten, katapultiert werden Martin wacht auf und sieht das alle Äpfel von Hans in seinem Garten sind. Er denkt, das sei ein Geschenk und isst sich mit ihnen satt. Als Hans das sieht, platzt er fast vor Neid, aber er kann jetzt nichts mehr tun. So passiert es, wenn man geizig und egoistisch ist. 30

Der Fuchs und der Storch in Versen erzählt von Motrica Tanaka, V.E

„O.Goga“ – Nationalkolleg, Hermannstadt Lehrer: Monica-Elena Man Der Fuchs lud den Storch zu sich ein Und putzte das Haus, schön und fein, Kochte eine Suppe Und war froh wie eine Puppe. Doch die Suppe legt er ein, Auf einen Teller schnell und fein. Doch das war nur, um reinzulegen, Denn er wollte sie nicht fegen, Die Straße vor seinem Haus. So lag er faul wie eine Laus. Der Storch traf um Punkt sechs ein Und war gekleidet neu und rein, Doch groß war dann sein Schreck: „Du hast denn kein Besteck!“ Da sieht er den Fuchs vor sich lachen, Und will seine Sachen packen, Doch der Schlaue bietet ihm an: „Nur die Suppe, koste sie dann, Nur die sollst du essen Denn ich will mich mit dir messen!“ Dann erst sah er die Suppe Und fand keine andere Rute, Er wollte essen Und sich mit dem Fuchs messen, Aber der Suppenteller war flach Und der Storch vom Engel schwach. „Du,“ sagt der Fuchs, „sieh, wie ich dich auslache!“ Da denkt der Storch: `Ich nehme Rache`. Nach ein paar Tagen Schienes, als hätten sie sich vertragen, Doch der Storch wollte das nicht haben. 31

Sein Plan war, den Fuchs reinzulegen Und diesen Feind gleich wegfegen. Da lud der Storch den Fuchs auch ein. Er machte auch das Haus ganz rein, Kochte einen Topf mit gutem Fleisch Und war fertig auch sogleich Er stellt das Fleisch in ein Gefäss Und tut so als würde er les` Langhalsig musste das Gefäss sein, Denn so kommt ein Fuchsmaul nicht rein. Da kam der Fuchs schön gekleidet Und von einem falschen Lächeln begleitet. Als er sah das Gefäss mit dem Fleisch Wurde er hungriger sogleich. Doch dann bemerkte er die Rache Und der Storch sagte: „Willst du sehen wie ich lache?“ Da ging der Fuchs verschämt nach Haus Und versteckte sich wie eine Maus.

Der Internationale Tag der Muttersprache – 21 Februar 2019 Thema: Sprichwörter bereichern die Sprache Die Schüler der V.E Klasse haben recherchiert und interessante Sprichwörter vorgelesen. Man hat auch die rumänische Variante gesagt. Nach einer Debatte wurde vorgeschlagen, dass man Aufsätze schreibt, in denen Sprichwörter, Ausdrücke und Redewendungen verwendet werden sollten. Das Ziel war, die deutsche Sprache zu bereichern. Einige gelungenen Kreationen sind hier veröffentlicht. Betreuerin war die Deutschlehrerin Monica-Elena Man.

Die Reise,

Oltean Carina Maria

Eines Tages wollte ich meine Großmutter besuchen. Aber meine Mutter wollte nicht, dass ich zu ihr fahre. Aber ich wollte unbedingt nach Kronstadt! Plötzlich hatte ich eine Idee: ich rief einen Freund an, der mich fahren konnte, doch meine Mutter erfuhr es und schrie, was das Zeug hielt: „Bist du von Sinnen?“ Ich wurde bestraft – kein Handy, kein Fernsehen, und ich durfte auch nicht mehr mit den Kindern draußen spielen. Ich wurde ganz traurig. Ich konnte das aber nicht zulassen und deshalb entschied ich, nicht mehr zu esssen. Immer wenn meine Mutter mir zu essen gab, sagte ich: „Ich habe keinen Hunger!“ oder „Ich habe schon 32

gegessen.“ Nach drei Tagen hatte ich einen riesengroßen Hunger, doch ich wollte nicht nachgeben. Dann bat ich Andreea, mir heimlich Essen mitzubringen. Sie kam mit Salamibrot, doch bei meinem Hunger hatte es auf einer Mückennase Platz. Trotzdem war ich froh, etwas in den Magen zu kriegen. Unerwartet erschien meine Mutter und sagte: „So geht das? Mein Essen schmeckt nicht! Du streikst wohl? Gut! Ab heute noch eine Woche Hausarrest!“ Seitdem habe ich nie mehr gegen der Entscheidung meiner Mutter protestiert. 5.E Klasse, 2019

Mein Kaninchen,

Radu Gabriela Maria

Ich habe ein schwarzes Kaninchen als Haustier. Jeden Morgen wartet er, etwas in den Magen zu kriegen. Meine Mutter gibt ihm Heu, Getreide, Gemüse oder Luzerne. Er frisst Getreide nur soviel, als auf einer Mückennase Platz hat, weil er das Heu bevorzugt. Eines Morgens wollte ich ihm Kekse geben, aber meine Mutter fragte mich: „Bist du von Sinnen? Das bekommt ihm nicht gut!” Seitdem kämpfe ich, was das Zeug hält, ihn gesund zu ernähren und ich weiß, dass er keine Kekse essen darf. Manchmal gebe ich ihm jedoch Pistazien, Nüsse, Bananenschalen und Ananasblätter. Mein Kaninchen ist großartig und ich bin sehr stolz auf ihn. 5.E Klasse, 2019

Anne – Die Heutige Aschenputtel,

Motrica Tanaka

Es war ein sonniger wolkenloser Himmel. Die Sonne schien über das Haus von Anne bis in ihr Zimmer und kitzelte schwach ihre Nase. Niemand wachte Anne auf. Sie zog sich um, mit den wenigen Kleidern, die sie hatte und ging nach unten, wo ihre grausamen Tanten mit ihren hässlichen Freundinnen beim Kaffeeklatsch saßen. Das Wohnzimmer roch nach verfaultem Ei und nach Katzenfutter. Anne ging langsam in die Küche, als ihre fette Tante Barbara ihr hinterher rief: „Dein Frühstück ist neben dem Katzenfutter, du nutzloses Vieh.” Annes Essen war so viel, wie auf einer Mückennase passte, es war mit dem Mittag- und Abendessen gemischt. Sie wusste gar nicht, ob sie etwas in den Magen bekam. Anne ging nach dem so genannten Frühstück-Mittag-Abendessen an die Arbeit. Sie musste alles machen, was ihre Tanten, Barbara die Fette und Lutia die Schlanke sagten und sie durfte nie spielen. Sie tat es einmal und ihre Tanten sagten: ”Anne, bist du von Sinnen?” Anne hatte es satt und entschied, nur das zu machen, was sie wollte, also ging sie ins Haus, schnappte sich das Laptop seiner Tanten, schloss sich im Zimmer ein und guckte alles, was sie nicht durfte. Sie hatte Spaß, was das Zeug hiel,in dem was sie machte. 5.E Klasse, 2019

Pământul și ploaia „Învățătura din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste și bunăvoință, aceea rămâne acolo pentru totdeauna” Sfântul Ioan Gură de Aur

Cuvânt înainte pentru clasa a VIII-a,

prof. Luiza Bratu

Într-un mod ce poate părea bizar, aceste rânduri se vor situa între ce a fost și ce va urma. Așa am simțit că trebuie să fie… Sunt gândurile profesorului ce v-a fost alături o perioadă scurtă, dar importantă din drumul devenirii voastre. Cu bucurie sau tristețe, prin dispute sau cu înțelegere, mai mult sau mai puțin încrezători, am parcurs împreună calea, animați de exuberanța reușitei. Desigur, v-ați îmbogățit cu multe cunoștințe și, poate, cu o mai bună înțelegere a realității tainice ce ne înconjoară. Ați crescut și în curând veți fi acei oameni pregătiți să vă deschideți aripile și să zburați spre visul vostru. Emoția ne copleșește pe toți, în aceeași măsură. Voi mergeți mai departe, noi încă mai rămânem…, cu fericirea dată de zâmbetul nevinovat al copilăriei. Și noi suntem mult mai bogați pentru că, deși nu s-a văzut, uneori am schimbat locurile și am învățat de la voi. Alături de sufletul vostru, de veselia și zburdălnicia șăgalnică, am devenit datori pentru darul deosebit pe care l-am primit: șansa de a rămâne tineri, de a nu uita să visăm și să clădim alături de voi. Așa cum ați remarcat („aveți și dumneavoastră nevoie de-o provocare”), cu toții suntem modelați de valurile vieții, însă provocarea, oportunitatea, eșecul sau victoria sunt semințele presărate în fața noastră, pentru toți deopotrivă. Mai presus de toate rămâne însă lumina, ce ne învăluie drumul și ne îndeamnă, mereu și mereu, să nu renunțăm, să rămânem pe cale. Drum bun, dragii noștri!

Universuri compensatorii, de prof. Laura Radu Am fost fascinată când am auzit aceste cuvinte, atunci când am studiat curentul literar numit romantism. Univers compensatoriu însemna pentru romantici tot ceea ce te distrage din cotidianul nefericit, plin de suferință și te ajută să-l depășești: visul, iubirea... Lectura și teatrul sunt universuri compensatorii pentru mine. Și asta nu pentru că sunt profesoară de literatură. Cartea am descoperit-o de mică, aveam o bibliotecă uriașă acasă. Tatăl meu citea mult, cred că acesta a fost primul exemplu, apoi, la un moment dat, am primit foarte multe cărți de la o mătușă care urma să plece în Statele Unite ale Americii. Erau cărți multe din renumita colecție BPT (Biblioteca pentru Toți), apoi seria Poveștilor nemuritoare, cărți ale Agathei Christie, ediția cartonată a cărților lui Jules Verne. Nu aveam o ordine în minte, la început îmi alegeam cărțile după titluri, apoi am dat de gustul romanelor polițiste (pe care le citeam pe nerăsuflate, apoi îmi era frică să merg noaptea prin propria casă, ai mei mă tachinau, trimițându-mă după diverse lucruri prin camere întunecate, de la un etaj la altul...) Desigur că astăzi altele sunt criteriile după care îmi aleg cărțile, dar numele acestora încă e o opțiune în a alege o carte (una dintre ultimele cărți pe care le-am citit cu sufletul la gură –am ales-o de la biblioteca Astra tocmai pentru titlu- se numea: Cine l-a ucis pe Palomino Molero? Termini 35

cartea și nu știi cine e vinovatul, deși la început totul pare neverosimil de simplu și de clar. Iar un titlu precum: Cătușe la degetele mari nu are cum să nu te facă puțin curios...) Spectacole de teatru n-am văzut în orașul natal, cu excepția celor organizate de școală, unde îmi plăcea mereu să joc. Temele acestor spectacole erau, evident, comuniste: cum să ascultăm de tovarășii profesori, ce activități pionierești să întreprindem etc. Cu teatrul adevărat am făcut cunoștință abia în studenție, la Cluj. Nu ratam niciun spectacol, iar de un actor aproape m-am îndrăgostit (spun ,,aproape”, pentru că am rămas totuși... departe, doar în sala de spectacol). M-am întrebat de multe ori de ce oare îmi place teatrul atât de mult. Nu știu dacă am găsit răspunsul, dar teatrul reușește să îmi răspundă la multe întrebări, e viața însăși, concentrată, trăită de multe, multe ori, e dialog nu numai cu tine însuți, ci și cu toată omenirea. E mișcare, culoare, sunet, cuvânt...toate artele într-una singură- arta spectacolului. În plus, cred că-ți dă, la un moment dat, o capacitate de detașare în viața cotidiană, plăcerea de a observa. Iubesc versurile lui Eminescu din Glossă: Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul și pe patru,/ Totuși tu ghici-vei chipu-i,/ Și de plânge, de se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine/ Și-nțelegi din a lor artă/ Ce e rău și ce e bine. Cred că teatrul și cartea stârnesc cel mai mult imaginația omului, dorința continuă de a afla, de a fi liber. De aceea, priviți și citiți!

”United Nations In One Name – UNION” A trecut aproape un an…, dar parcă a fost ieri, de la încheierea proiectului UNION, derulat în cadrul Programului Erasmus+, Acțiunea - KA2. Un proiect complex, inovativ, captivant care ne-a oferit posibilitatea de a învăța lucruri noi, de a cunoaște locuri noi, de a depăși barierele de comunicare cu persoane necunoscute întro limbă străină și de a lega prietenii durabile, poate chiar pe viață, de a înțelege diversitatea culturală, de a cataloga diferențele drept bogăție culturală, de a ne îmbunătăți perspectiva asupra cetățeniei europene, de a respecta cultura și tradițiile altor popoare, în timp ce ne bucurăm de o identitate comună, europeană.

Proiectul “United Nations In One Name” finanțat de Comisia Europeană s-a desfășurat pe o perioadă de 2 ani (2016-2018), fiind un parteneriat între școli din 5 țâri: Turcia - țara coordonator al proiectului, Portugalia, Polonia, Ungaria și România și a avut ca scop conștientizarea diferențelor și similitudinilor dintre cultura națională și cea a partenerilor implicați în proiect, depășirea prejudecăților și însușirea reală a conceptului de cetățenie europeană. La finalul a doi ani de muncă intensă, dar plăcută și interesantă, toți participanții școlilor partenere au apreciat la superlativ acest proiect, considerându-l un exemplu de bune practici în educația elevilor.

Ce a însemnat pentru școala noastră "United Nations In One Name - UNION"? Câteva din bucuriile și “provocările” elevilor participanți la acest proiect:

și o parte din impresiile profesorilor implicați în proiect: A suggestive short poem: Having great memories, Sharing fantastic new experiences, Getting constructive abilities Mean

activities.

“Erasmus UNION Project has meant quality time spent with amazing people, interesting experiences that got together people, cultures, traditions and created connections and unforgettable moments.” "It was a great pleasure for me to meet such amazing people, I learnt a lot of new things and I would make a wordplay in order to describe this project:

This project has been an extraordinary experience. Romanian team is very proud and grateful for being part of it. We all have learnt, shared and extend to other people historical facts, experiences, traditions, customs, lifestyles, cuisines, habits, social activities and many more other know-how skills.

Coordonator proiect, Prof. Luminița Ducu Membrii echipa de proiect, Prof. Luiza Bratu, Corina Dragoman, Simona Orăștean

Portofoliul și proiectul la fizică- instrumente de evaluare didactică alternative, Prof. dr. ILEȘAN Daniela-Florentina Colegiul Național ,,Octavian Goga” Sibiu

Finalul de semestru și an școlar este o perioadă solicitantă pentru viața școlară. Evaluarea este cuvântul de ordine, până în ultima săptămână! Elevii au ,,sistemul de comunicare” bine stabilit: ,,Vezi că profa vă ascultă....., dați test la.... , vă întreabă din ...., ce ai mai pus la portofoliu.....?, ați terminat proiectul?.....” . Proiectul și portofoliul sunt instrumente ale evaluării alternative la metodele tradiționale, evaluarea prin răspunsuri orale și teste standardizate sau experimentul de laborator, în care emotivitatea sau lacunele punctuale pot aduce o informare strictă, iar nota este mai puțin plăcută pentru elevi. Portofoliul este un concept împrumutat din artă, el este o selecție de lucrări reprezentative ale progresului școlar pe parcursul unui semestru, an sau ciclu școlar. El poate evidenția efortul de învățare, creativitatea, preocuparea pentru informare continuă a unui elev. La începutul anului școlar, elevii sunt informați despre scopul, conținutul, modalitatea de completare și cerințele evaluării portofoliului. Astfel, se vor regăsi lucrările scrise curente, fișe de activitate în clasă sau teme, fișe de experimente, prezentarea fizicienilor menționați la ore, postere, colaje, desene, curiozități, subiecte și rezolvări ale subiectelor date la olimpiadele și concursurile școlare, participările și rezultatele la concursurile școlare.., adică tot ce lucrează elevul pentru disciplina fizică și nu regăsim în caietul maculator sau de teme. Portofoliul însuși a devenit probă de evaluare în concursuri școlare la care elevii colegiului au participat, exemplu ,,Fii profesor de științe, pentru o săptămână!”(Cluj-Napoca). Portofoliul este o dovadă a efortului elevului, cuantificată de profesor și vizibilă pentru părinte. Proiectul este de asemenea un instrument de evaluare. Este o activitate amplă, care implică o perioadă de timp mai largă, un volum de muncă sporit și se poate desfășura individual sau în echipă, elevii în cooperare cu profesorul/profesorii pentru situații de interdisciplinaritate. Acesta poate viza aspecte teoretice și practice. Elaborarea lui este în sine și o metodă de învățare. Fiind o metodă de evaluare complexă permite evaluarea atât a cunoștințelor, cât și a capacităților elevului. În elaborarea proiectului trebuie stabilite argumentul, tema, scopul, obiectivele, echipa, resursele, perioada, responsabilitățile membrilor, metodele utilizate, modalitățile de redactare, după care se trece la elaborare. Proiectul este o activitate de cercetare școlară, un laborator de învățare și dezvoltare a aptitudinilor și atitudinilor elevilor. Evaluarea vizează criterii privind calitatea asupra proiectului, a activității elevului/echipei, a prezentării proiectului și relevanța (utilitatea, conexiuni, interdisciplinaritate...). Și trecând peste efortul deopotrivă al elevului să pregătească și al profesorului să evalueze, finalul de an vine cu bucurie, iar vacanța mare este așteptată de toți! „Bun venit vacanță dragă!” (Bibliografie: Manolescu, Marian, Evaluarea școlară.., Ed. Meteor Press, București, pag.143158 Malinovschi, Viorel, Didactica fizicii, EDP,R.A., București 2003, pag.305-322) 38

Exemple de piese din Portofoliul de fizică al elevilor: 1.Eclipsa de Soare și de Luna-Vișa Roxana,7B

Fotografie artistică Perspectivă-Lupu Daria,7B

Iluzii optice ,,Descoperă pisica!”- Gaspar Irisz Lujsa,7A

Proiect la Cercul de astronomie, 4B (colaborare cu dna. prof. Bratu Marcela)

Exemple de Produse de Proiect de fizică /interdisciplinar ale elevilor: Machetă Solul lunar-Cliseru Iulia,7A

Activități extracurriculare Echipa de proiect 6A si B: Tăban Alexia, Aruncutean Carina, Sarasin Emanuela,

Mini Rover -Ciolan Casian, Nicoară Mihai, Giupană Andrei, Olariu Cristi-7B

Proiectul Macara electromagnetică-8A

Proiectul Vehicul pe pernă de aer și acționat electric, 6A

Proiectul Parcul ecosistem clasa 8A ,

Echipa și produsul de proiect

Cercetare școlară, învățarea prin descoperire 8A

Proiectul este o activitate de echipă

Contribuții aforistice în perioada interbelică,

prof. Ioana Negrea

Filosofia sistemică nu pare a fi o vocaţie românească. Sistemul unitar, cugetarea integrală asupra problematicii spiritualiste, polemica între opţiunile individuale, toate acestea necesită aderenţă la sintalitatea etniei şi un evident exerciţiu în timp. Astfel, filosofarea românească este ispitită de avatarurile „discursului mixt” (Ştefan Augustin Doinaş), formulă de cugetare la graniţa dintre poezie şi filosofie. Gândirea nonsistemică e caracterizată drept formulă de cugetare care îmbină actului filosofării cu cel poetic, fiind un tip de discurs ambivalent, o formă sintetică de comunicare a ideii, un hibrid textual, bicefal structurat, un amestec de conceptualism şi metaforism, ceva canonic, concis, o formă de esenţializare a experienţei individuale. Privite izolat aforismele au înţeles de sine stătător, alăturate se comportă sistemic, fixând o perspectivă asupra lumii. Aforismul are deplină libertate formală, dar şi caracter reflectiv. Termenul provine din fr. „aphorisme”, lat. „aphorismus”, gr. „aphorismos”, însemnând definiţie. Genul aforistic rezumă „vocabulele" spiritului încă din timpuri imemoriale. E formula de cugetare potrivită geografiei asiatice, „o regiune spirituală foarte străină de mentalitatea europeană" (L.Blaga), o modalitate lapidară de etalare a „atitudinilor sufleteşti" ce caracterizează popoarele ce-au creat cultură înainte de europeni (chinezii, etniile Indiei). Celebre sunt vorbele înţelepte ale lui Lao-Tse sau ale lui Kung-Tse (Confucius). Totuşi primul care foloseşte denumirea de aforism este Hippocrat. Termenul, utilizat în preceptele sale medicale, e parţial sinonim cu adagiul, apoftegma sau sentinţa. Având în vedere similitudinile între concepte şi abordând criteriul modalităţilor enunţării, o tipologie a discursului de tip aforistic ar cuprinde apoftegma, maxima / sentinţa / dictonul, proverbul, cărora le lipseşte independenţa ideatică a aforismului propriu-zis (acestea selectându-și temele de reflecţie din orice domeniu al spiritului), dar care au o concizie formală ce implică densitatea ideilor [de exemplu, „Nu poţi să te cufunzi de două ori în apele aceluiaşi fluviu”; „Raţiunea este aceea care a ales arma” (L. Blaga.); „E o axiomă a istoriei, că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale” (Mihai Eminescu, Opera politică)]; însemnarea eseistică, aceasta valorificând formula eseistică la nivelul amplitudinii discursului şi al tehnicii argumentative: [„ Despre critică. – A analiza conţinutul şi forma unei opere de artă, a-i releva calităţile şi defectele înseamnă a te îndeletnici cu preliminariile criticei sau a te complace la periferiile ei. Efortul esenţial al criticei tinde, după uitarea de un moment a operei studiate, să refacă această operă pe un alt plan, adică exclusiv în termeni de conştiinţă. […] opera de artă urmează să fie exprimată şi refăcută abstract, în termeni de algebră asimilabilă lucidităţii noastre.” (Lucian Blaga, Elanul insulei); „Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii” ( Mihai Eminescu, Opera politică)]; aforismul individual, propoziţie memorabilă cu independenţă ideatică, izolabil contextual, aforisme „unicat”, „monade” care fiinţează singular şi nu solicită întregirea cu altele: [„Barocul – Barocul este stilul îngerilor.”; „Avertisment: Cel ce se iniţiază cu adevărat în metafizică, amuţeşte.”; „Întunericul nu trebuie să-l luminezi ca să-l putem vedea.” (L. Blaga); „Oamenii se împart în două: unii care caută și nu găsesc, alții care găsesc și nu-s multumiţi" (Mihai Eminescu)]; aforismul „de grup”, rapsodic, care capătă sens integral prin înlănţuire (a mai multor aforisme), propoziţiile din alcătuire nefiind „monade”, deci neavând 42

forţa de a reflecta fiecare în parte, universul. Mihai Eminescu uzează de această formulă de cugetare în Caietele manuscrise: „Dumnezeu e un atom, un punct matematic; punctul comun unde se topesc toate puterile pământului, spre a constitui organismul de legi, sistem cosmic.”; „Dumnezeu la adiţiunea lumei a greşit; eu sunt n punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost”; „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” Stilul aforistic e caracterizat de prezenţa şi de efectele paradoxului, acesta fiind „mijlocul de a transforma în virtute anumite neajunsuri şi neputinţe ale graiului omenesc” (Lucian Blagai), o asociere de termeni contradictorii cu intenţia de a uimi, desigur, cititorul. În acest context „Cuvintele adevărului par întoarse pe dos” (Lucian Blaga), acestea surprinzând „felul propriu de a se exprima a lui Tao” (Lucian Blaga). Tao e un termen fundamental în gândirea chineză şi înseamnă „cale”, „sens”, „rânduială”, neavând corespondent direct în limbile europene. Astfel, stilul aforistic se insinuează peste tot în literatură, dar e valorificat mai ales în discursul poetic, deoarece aforismele sunt „metafore epistemologice” care se concentrează în asociaţii neaşteptate de cuvinte şi de sensuri. Prin modalităţile conceptualizării, aforismele aparţin filosofului, dar prin expresie ele sunt ale poetului. Poezia romantică e cea care abordează programatic modalităţile reflecţiei filosofice, iar odată cu promovarea conceptului de „poezia filosofică” (Sully Prudhomme), versul aforistic devine o modalitate predilectă de metaforizare. Aforismul e ilustrat de-a lungul timpului de nume celebre: La Rouchefoucauld, Blaise Pascal, Arthur Schopenhauer sau Friedrich Nietzsche. În cultura română genul e abordat de Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, Lucian Blaga etc. În perioada interbelică aforistica este o modalitate discursivă utilizată ca alternativă la mărturisirile laboratorului de creaţie sau la cele din scrierile memorialistice. Octavian Goga în Fărâmituri, Nicolae Iorga în Cugetări sau Garabet Ibrăileanu în Privind viaţa, sunt doar trei personalităţi culturale care optează pentru confesiunea în formulă fulgurantă, alături de domeniul în care se exprimă în genere: poezie, istorie şi respectiv critică literară. Dar numele mari care ilustrează genul în epocă sunt Emil Cioran, profetul negator şi Constantin Noica, optimistul bine temperat. Alături de ei remarcăm prezenţa lui Petre Ţuţea, un paradoxal „autor folcloric”, cum îl numeşte Gabriel Liiceanu, un filosof socratic, însă cu solide studii în domeniu la Berlin, a cărui operă a fost „culeasă” şi publicată doar după 1989, deşi problematica ei ilustrează momentul în care a fost creată, şi anume perioada dintre cele două mari războaie ale secolului al XX-lea. Corolarul aforisticii româneşti îl constituie însă Lucian Blaga cu ale sale volume: Pietre pentru templul meu (1919), Discobolul (1945), Elanul insulei (postum, 1977) PETRE ŢUTEA, FILOSOFUL SOCRATIC SI CELE 321 DE VORBE MEMORABIL Petre Ţuţea este desigur „un caz nepereche, un paradox fără precedent: opera lui pare să fie alcătuită dintr-o carte pe care n-a scris-o niciodată, în vreme ce multele pagini pe care le-a scris nu vor constitui ele, niciodată o operă.” (Gabriel Liiceanuii). Considerat de către Mircea Eliade un „geniu al oralităţii”, Ţuţea, ţăran din Muscel cu şcoală înaltă la Berlin, este „un fenomen folcloric dimensionat la nivelul unui individ” (Gabriel Liiceanuiii), el trebuie așadar „cules” cu metoda folcloristului, editorul cărţii devenind în consecință un al doilea autor. Cu certitudine însă, gândirea lui fulgurantă se circumscrie „discursului mixt”, iar perioada în care se ancorează tematica aforisticii sale este momentul interbelic, deoarece cartea 321 de 43

vorbe memorabile abordează problematica unor vremuri de cumpănă, când ideologii de import uzurpă evoluţia firească a României Mari. Astfel, cartea surprinde – pe lângă concretul cugetării fragmentare – şi un sistem de gândire care tâlcuieşte probleme cardinale ale fiinţei: Dumnezeu, moartea, eternitatea, sfinţenia, eroul, geniul, impostura, libertatea, cunoaşterea şi adevărul, democraţia, rugăciunea, credinţa, politica şi creaţia sau cuvinte despre destin şi despre sine. Personalităţi ale epocii sunt și ele creionate în paginile cărţii, astfel că „321 de vorbe memorabile nu sunt simple vorbe de spirit, aforisme sau formulări paradoxale”, ci „pe scurt fragmentele trimit la sistem”, deși Petre Ţuţea este asumat drept „cel mai lapidar gânditor român” (Gabriel Liiceanuiv). Opera lui Petre Țuțea se construiește prin dimensiunea simplităţii, filosoful „vorbeşte”, iar cartea înregistrează un spectacol spiritual, ale cărui acte concretizează aceleaşi încercări de a clarifica probleme, ca şi în gândirea nonsistemică a lui Emil Cioran sau în cea a lui Lucian Blaga. Pe Cioran, Ţuţea îl consideră „o inteligenţă pură”. „Eu m-aş întâlni cu Cioran în neliniştile mele, care seamănă cu ale lui”, „Ceea ce e ciudat la Cioran nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român”. Petre Ţuţea este însă frust în exprimare, nu insinuant şi nici poetic. În acest sens el opinează că „… fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr”, iar „ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba”. Părerile lui Petre Ţuţea sunt foarte tranşante, organizate pe formula ori…ori, adică pe excluderea alternativelor. Dacă Dumnezeu „este eternitatea care punctează istoria”, atunci „Omul este un animal care se roagă” şi care acceptă revelarea sacralității prin intermediul fiecărui cuvânt care intermediază întâlnirea virtuală cu transcendentul. Despre moarte vorbeşte aproape ca despre nuntire, cimitirul este poetizarea netimpului, este ieşire din evenimente într-o beatitudine a neantului, fiindcă cine a trăit cataclismele istoriei, e neliniştit de viaţă, nu de moarte. Observăm la Ţuţea o afinitate cu structurile discursive negative ale lui Cioran, dar în genere mesajul său este tonic, optimist, o soluţie de viaţă demnă, onorabilă, ceea ce îl apropie de motivaţiile morale care infuzează opera lui Constantin Noica. CONSTANTIN NOICA, GÂNDITORUL OPTIMIST ŞI JURNALUL FILOSOFIC Ontologia lui Constantin Noica reia statornic problematica fiinţei, gânditorul configurând „o operă ce asigură filosofiei româneşti un chip, o durată şi o împlinire” (Virgil Ieruncav), iar influenţa acestuia asupra culturii noastre poate fi comparată cu cea a lui Titu Maiorescu, de la finalul secolului al XIX-lea. Originalitatea lui Noica e evidentă în contextul gânditorilor noştri interbelici, a căror apetenţă pentru cugetarea nonsistemică pare a fi programatică. El este un antinietzscheian scolastic, înstrăinat de mirajul exercitat de existenţialism şi de Soren Kierkegaard, moartea nefiind una dintre obsesiile lui filosofice, ca pentru Emil Cioran; el este, aşa cum remarcă Liiceanu, o natură fericită care „îşi transformă singurătatea [originalitatea] într-o instituţie”, deoarece „lui Noica nu-i plac profeţii” (Virgil Ieruncavi). Pentru filosoful de la Păltiniș binele e noţiunea supremă, orice lucru rău sfârşind pentru el prin a fi bun, metamorfoză care îi asigură intimitatea cu mentalitatea folclorică . Dacă „vorbirea este păstorul fiinţei ”, cum afirmă Martin Heidegger, Noica este, desigur, un alchimist al spusului filosofic care „scrie limpede, ordonat şi îmbietor”, fiind deopotrivă „un stăpân al prozei” şi „un autentic poet “, adică „un vraci al vorbirii scrise ” (Nicolae Steinhardtvii), cu un stil de un firesc absolut şi o expunere curgătoare a temelor. 44

Preocupările lui Noica pentru filosofia limbajului şi pentru rostirea românească se concretizeză în „zicale, poveşti, înjghebări ale fanteziei semiotice: din aceste pirofore substanţe se aprinde în principal filosofia lui Noica ”. Constantin Noica „stă de vorbă cu cititorul: înţelepţeşte, zâmbitor, răbdătoriu, veghetor, gata să-i îndulcească drumul spre o concluzie logică” (Nicolae Steinhardtviii). Cu toate că fiecare demers filosofic e gândit pentru a clădi sistemul, totuşi Noica se lasă şi el sedus de plăcerea cugetării fulgurante, de gândirea fragmentară, ceea ce apare evident în paginile Jurnalului filosofic (1944). Aforismele din Jurnalul filosofic abordează temele cunoscute, regăsite la toţi gânditorii care se exprimă în maxime: singurătatea: „Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci mai departe[…] de orice om.”; filosofia care „e aventura universalului când devine particular; filosofii mediocri care „filosofează pentru alţii, nu pentru ei. Scriu ca să predea, nu ca să se lămurească.”; iubirea: „În Franţa unde se vorbeşte atât de mult despre iubire, nu cumva lipseşte dragostea?”; tristeţea: „care îi cuprinde din când în când pe îngeri şi aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele risipitor”. Osatura cărţii e centrată pe revenirea obsesivă asupra celor două mituri generice: mitul şcolii şi mitul fratelui, regăsite concret în secvențe, precum: fiul risipitor, fratele fiului risipitor, risipitorul, sau în sentinţe filosofice care extind sfera tematică și asupra discipolului („discipolul vrea să devină iederă, „Un om tânăr va veni la şcoală să se lamenteze că nu ştie destul”); asupra profesorului („Ce fac profesorii aceştia? Vehiculează idei”); asupra învăţăturii („Orice act de învăţătură e o explicitare de sine a cugetului”), sau asupra cărţii („Cartea pe care aştepţi s-o scrii. Să fii sub stăpânirea unui singur lucru, a unui singur sens.[…] Aşa trebuie să fie când eşti îndrăgostit.”). Lăcaşul învăţăturii e supratema acestui jurnal, proiectat a fi un tratat de erudiţie: „Academia e şcoala lui Platon. Liceul e a l lui Aristotel.”; „O şcoală în care profesorul nu învăţă şi el, e o absurditate.” Așadar Noica e obsedat de un spaţiu de învăţătură inedit, de o şcoală „unde să nu se predea nimic”, dar unde să se cultive „stări de spirit, […] nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” Acest gând novator s-a concretizat peste ani în Şcoala de la Păltiniş, căci Noica e asemeni învățaților greci, la care iubeşte „faptul că merg până la capăt” în tot ceea ce întreprind. Din perspectiva modalităţilor discursive, filosoful apelează constant la conceptualizare, evită metaforismul, metaforizarea fiind o opţiune cel puţin accidentală pentru Noica. Elipsa şi interogaţia pigmentează enunţurile, şi cam atât. În fulgurantele confesiuni din jurnal, Noica nuşi exploatează valenţele imaginaţiei lingvistice, ca peste ani în Cuvânt împreună despre rostirea românească. Deseori comentează vorbele celebre ale altor personalităţi: Platon, Kant, Leon Bloy, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu («Dintr-un text al lui Hasdeu despre cei din iad: «Scula-se-vor la ziua de giudeţu, goi şi negri, necuraţi şi iuţi»), Montesquieu, Paul Claudel, Spinoza, apostolul Pavel etc. Spiritul civilizator, nevoia de a împărtăşi unor discipoli spectacolul spiritului său, dorinţa de a crea lăcaşul de învăţătură în care oricine e binevenit, indiferent de vârstă, stau mărturie pentru umanismul sau pentru optimismul filosofului. De altfel, Constantin Noica ne avertizează asupra destinului său: „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.”

AFORISTICA NEGATORULUI EMIL CIORAN ŞI AMURGUL GÂNDURILOR Emil Cioran, „Un amestec de zbor liric şi cinism, exaltat şi glacial, difuz şi incisiv", şia consumat anii tinereţii într-o lume bolnavă şi nesigură, ezitând între existenţialism, suprarealism, comunism şi gândirea de dreapta, aşa cum remarcă Michael Finkenthal în cartea Ispitele lui Cioran. Cioran este „un filosof gnomic, un filosof al aforismelor” (Michael Finkenthalix), a cărui cugetare e dominată de obsesia morţii, abordată direct sau prin intermediul oricărei alte teme alese: istorie, suflet, cunoaştere, Dumnezeu, artă, om etc. Opera lui Cioran e repetitivă până la saţietate, datorită obstinaţiei de a trata aceeaşi temă cu variaţiuni :„Ceea ce ştiu la 60 de ani, ştiam la fel de bine la 20.” Textele filosofului „prezintă o omogenitate surprinzătoare a temelor şi a atitudinilor”, acestea din urmă fiind „avatarurile melancoliei” şi inducând impresia că „a ostenit mereu la una şi aceeaşi carte, pe care o tot rescrie, dezvoltă, extinde de mai bine de 40 de ani” (Sorin Alexandrescux). El mărturiseşte că scrie „un caleidoscop de imagini figurate ca paradoxe şi aforisme”, explicând opţiunea pentru acest tip de cugetare, astfel: „Fragmentul, singurul gen compatibil cu umorile mele, este orgoliul unei clipe transfigurate, cu toate contradicţiile ce decurg de aici”. Totuşi abordează uneori şi eseul. Pentru Emil Cioran – care este deopotrivă nihilist, sceptic, stoic, pesimist – aforismul „este expresia literară optimă pentru îndoială şi negare.” (Michael Finkenthalxi). Dacă ar fi să-l credem însă pe filosof, acesta mărturisește că: „ Nu sunt un nihilist, deşi negaţia m-a ispitit întotdeauna. La mine refuzul a fost întotdeauna mai puternic decât entuziasmul.” Dar e ironic, caustic, direct, netemător în prezenţa răului, pe care îl demască şi din postura „poetului gnomic” (William Klubackxii). Aforismele lui poetice decurg unul din altul, termenii utilizaţi sunt vii, şocanţi, agresivi, enunţurile sunt concise, negaţia e o constantă a discursului, conceput ca o sinteză a ereziei şi a blestemului. Cioran vorbeşte despre negaţie în termeni tranşanţi: „Negaţia nu provine niciodată dintr-un raţionament, ci dintr-un nu ştiu ce obscur şi vechi. Argumentele vin mai târziu ca s-o justifice şi s-o susţină”, astfel încât opera lui reprezintă un lung discurs despre sine și un dialog cu cititorul care gândeşte alături de el, o călătorie prin infernul dantesc actualizat și un poem gnomic, compuse din alăturarea unui aforism lângă altul, și lângă altul... Opera lui Cioran cuprinde cărţi scrise în două registre lingvistice: română şi franceză. Mă voi opri asupra operei în limba maternă, circumscrisă cronologic perioadei interbelice, (1934 Pe culmile disperării, 1936 Cartea amăgirilor şi Schimbarea la faţă a României, 1937 Lacrimi şi sfinţi, 1940 Amurgul gândurilor), şi mai precis asupra volumului Amurgul gândurilor, ultima carte scrisă în limba română, selectată pe criterii strict subiective, şi anume „plăcerea lecturii” (Roland Barthes), dar şi datorită faptului că este scrisă în limba română la Paris, la răscrucea a două epoci de creaţie. În perioada românească, şi anume atunci când vorbim despre „Cioran înainte de Cioran”, creatorul era „chinuit de istorie” şi scria „cărţi ale melancoliei şi disperării” (Sorin Alexandrescuxiii). Volumul Amurgul gândurilor este deschis cu un moto din Vechiul Testament: „Hrăniţi-l cu pâinea şi cu apa întristării”. Suferinţa de a fiinţa sub ameninţarea marii treceri, disperarea, canonul singurătăţii etc. , toate acestea se regăsesc în cele paisprezece capitole, organizate după principiul jurnalului care surprinde dinamica interioară a diaristului. Titlul cărţii poate fi pus sub semnul întunecării primare când obiectele, fie se nasc din neant, fie îşi pierd conturul şi raţiunea şi intră în somn, ca într-un exerciţiu al morţii („La-nceput a fost

amurgul”, „un amurg delicat al lucidităţii”. „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri”). Cioran optează pentru aforismul rapsodic. O temă prezentă într-un prim aforism deschide calea acumulărilor progresive de conţinuturi şi generează următoarele sentinţe filosofice. Un inventar tematic şi al modalităţilor discursului converge înspre ideea că principiile de organizare ale textului şi ale conţinuturilor sunt repetiţia generică, inversiunea, negaţia şi paradoxul de a gândi „negativ şi pozitiv în acela şi timp”. Astfel, singurătatea „nu te-nvăţă că eşti singur, ci singurul”, religia este o „lecţie de nihilism” (definiţii negative), gândul la Dumnezeu „este obstacolul sinuciderii, dar nu morţii” (elipsa predicaţiei și efectul voit blasfemic, augmentat de prezenţa elipsei), „Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea e opera lui...” (elogiul negaţiei), „Orice eroare e un fost adevăr, nu există însă una inţială”, „Adevărurile mor psihologic, nu formal” (apetenţa pentru antonimie), filosofii „din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie” (preferinţa pentru inversiune, figură topică), „nefericirea este starea poetică prin excelenţă”, „nefericirea de a nu fi destul de nefericit”, (elipsa verbului, discurs construit prin apel la categorii negative, prefixul negativ), moartea „de mult nu mai trăiesc în moarte, ci în poezia ei” (semantica negativă), „Blestemul... un fals nihilism” (elipsa verbului), „Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine”, „iubirea eo ispitire de înec” (paradoxul), „Doamne, numai tu nu mi-ai mai rămas” (atitudine contestatară concentrată în negaţie şi în adverbul cu sens restrictiv), „Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde ?” (interogaţia retorică confirmă inutilitatea căutării sensurilor). Cioran scrie filosofie la persoana întâi, manifestându-şi neîncrederea într-o lume pe care o asumă unui paradis artificial, revolta devenind o atitudine generică. De altfel acest modus vivendi nu e trucat, deoarece filosoful mărturiseşte că odată cu plecarea în Franţa „J'avais rompu avec la Roumanie: elle n'existe plus pour moi" şi că „Eu nu am idei, ci obsesii". Creionarea autoportretului acestui mare gânditor nihilist al veacului al XX-lea îşi găseşte corolarul într-o mărturisire paradoxală: „Sănătatea pentru mine constă în agresiune. Atacul face parte din condiţiile mele de echilibru...Pentru mine a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna contra lumii, contra mea...Faptul că exist dovedeşte că lumea n-are sens.” Profet negator al timpurilor noastre, distrugător de lari, un sentimental introvertit, un ins contradictoriu, „Emil Cioran este unul dintre marii scriitori-filozofi francezi. Păstrând cu România sa natală legături emoţionale şi epistolare, el a devenit francez prin propria lui voinţă, fiind numit de unii un adevărat aristocrat al îndoielii. A devenit un analist lucid şi agresiv, un critic feroce al contemporanilor săi. În acelaşi timp, dacă în miezul operelor sale se găseşte un scepticism lucid, acest lucru este răscumpărat de un stil de o perfecţiune şi o eleganţă ce amintesc secolul iluminiştilor francezi". (Le Magasin Litteraire, Paris) i

Lucian Blaga. – Trilogia culturii, Bucureşti : Editura Minerva, 1985.

Gabriel Liiceanu. – Prefaţa la 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993, p. 6. Idem p. 8. iv Ibidem, p. 9. v Virgil Ierunca. –Subiect şi predicat, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993, p. 160. vi Ibidem, p. 168. vii Nicolae Steinhardt. – Critică la persoana întâi, Cluj- Napoca: Editura Dacia, 1983, p.238. viii Idem, p. 241. ix William Kluback, Michael Finkenthal. – Ispitele lui Cioran, Bucureşti: Editura Univers, 1999, p.186. x Sorin Alexandrescu. – Privind înapoi modernitatea, Bucureşti: Editura Univers, 1999, p.277, 279, 314. ii

iii

xi xii

William Kluback, Michael Finkenthal. – Ispitele lui Cioran, Bucureşti: Editura Univers, 1999, p.186. William Kluback, Michael Finkenthal. – Ispitele lui Cioran, Bucureşti: Editura Univers, 1999, p.170. Sorin Alexandrescu. – Privind înapoi modernitatea, Bucureşti: Editura Univers, 1999, p.278.

xiii

Bibliografie 1. Blaga, Lucian. – Religie şi spirit , Sibiu: Editura „Dacia Traiană” S.A., 1942.

2. Liiceanu, Gabriel. – Prefaţa la 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993. 3. Ierunca, Virgil. – Subiect şi predicat, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993. 4. Steinhardt, Nicolae. – Critică la persoana întâi, Cluj- Napoca: Editura Dacia, 1983. 5. Kluback, William şi Finkenthal, Michael. – Ispitele lui Cioran, Bucureşti: Editura Univers, 1999. 6. Alexandrescu, Sorin. – Privind înapoi modernitatea, Bucureşti: Editura Univers, 1999. 7. Călinescu, George. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti: Editura Minerva, 1982. 8. Vianu, Tudor. – Filosofie şi poezie. Filosofi şi poeţi- Către o concepţie estetică a lumii, Bucureşti:Editura Casa Şcoalelor, 1943. 9. Adrian Marino. – Dicţionar de idei literare, Bucureşti: Editura Eminescu, 1973. 10. Liiceanu, Gabriel. – Tragicul, Bucureşti: Editura Humanitas, 19.