Dr. h. c. Augustin Pacha

FOCUS DIECEZAN

Dr. Claudiu CĂLIN

Dr. h.c. Augustin Pacha

(26 noiembrie 1870 – 4 noiembrie 1954)

Cel care a rămas în memoria catolicilor bănățeni drept „Părintele Episcop“ („Bischöflicher Vater“) s-a născut la Măureni la 26 noiembrie 1870 din părinții Marian Pacha și Elisabeth, născută Halsdorfer. Familia a avut treisprezece copii, Augustin fiind penultimul. Însă doar două fete și doi băieți au atins vârsta maturității, iar ambii băieți au devenit preoți: Ștefan Pacha (1859-1924), paroh de Timișoara II Fabric și Augustin, episcopul de mai târziu. Augustin a urmat școala primară în satul natal, continuând apoi la gimnaziile piariștilor din Kecskemét și Szeged. Aceasta a fost o jertfă pentru familie, deoarece starea lor materială era una modestă, tatăl, de profesiune cizmar, decedând când Augustin avea doar 12 ani. Teologia a urmat-o la Timișoara între 1889-1893, fiind sfințit preot la 12 august 1893 în Dom. A ajuns, pe rând capelan, secretar, spiritual pentru maghiarii din Vechiul Regat (Brăila și București), șamberlan papal, canonic, director de cancelarie, iar din 1923 Administrator Apostolic al părții Diecezei de Cenad rămasă pe teritoriul României. În 1927 a fost consacrat episcop titular de Lebedo, iar din 16 octombrie 1930 – o dată cu întemeierea noii dieceze de Timișoara – primul păstor al acesteia.

Ca episcop s-a îngrijit de viața sprituală și de educația credincioșilor, pe cele mai diferite categorii de vârstă: a organizat în mod consecvent misiuni populare în toate parohiile

FOCUS DIECEZAN

și filialele diecezei, a încurajat creearea asociațiilor de tineret, de tinere fete, de femei sub coordonarea Surorilor Benedictine conduse de Sr. Dr. Hildegardis Wulff, respectiv sub colaborarea Surorilor Sociale și ale Surorilor de Notre Dame. Asociațiile de pelerinaj la Radna din diferitele parohii, asociațiile Sf. Rozariu sau alte reuniuni au înflorit în timpul său. Pentru pastorația maghiarilor catolici din comunități mixte, unde catolicii erau minoritari, a creat Asociația Sf. Elisabeta, iar similar, pentru germani - Asociația Sf. Bonifaciu. Ele se bucurau de sprijinul seminariștilor, călugărițelor de Notre Dame, al învățătorilor catolici, cu toții făcând muncă de voluntariat, vara, în comunități mici. A dispus și sprijinit tipărirea de publicații periodice (Vasárnap la Arad, Sonntagsblatt la Timișoara), manuale de religie, cărți diecezane de cântece și rugăciuni, devoționalii în limbile germană, maghiară, bulgară, croată, cehă etc. A cerut și primit dispensă de la Sf. Părinte Papa pentru a sfinți tinerii preoți în localitățile lor de origine sau în locuri de pelerinaj, pentru a implica cât mai mulți credincioși, pentru a înlesni contactul dintre preoți și oameni și pentru a da astfel exemple de urmat, pentru tineri, în satele bănățene.

FOCUS DIECEZAN

Episcopul Pacha s-a opus, în predicile și în circularele sale, sistemului de „un singur copil“ din familii, emigrărilor, respectiv s-a opus pătrunderii diferitelor ideologii (național-socialism, comunism) în Banat, la germani, maghiari, bulgari, precum și la ceilalți credincioși. A dat dovadă de multă finețe diplomatică și pastorală în aceste chestiuni, deși s-a lovit foarte des de dușmănii naționaliste, ideologice și politice, atât din partea celor de un neam și o credință cu el, cât și din a celorlalți. Tocmai această opoziție față de ideologiile neo-păgâne și ateiste criminale i-a produs suferințe, campanii de presă cu scop de defăimare, încercându-se îndepărtarea poporului de Biserică și de Păstorul ei.

Regimul comunist a dispus pensionarea sa forțată în 1948, când a fost desființată forțat, unilateral și Dieceza de Timișoara. Episcopul a fost arestat în vara lui 1950, după care a fost judecat între 10-17 septembrie 1951 în cadrul unui proces regizat la Moscova de regim. Deși avea 80 de ani, cu vederea slăbită, a primit o condamnare de 18 de ani de temniță grea, degradarea din drepturile civile, plata unei amenzi foarte mari. A fost închis în temnița de la Sighet, trecând și prin pivnițele Securității din Timișoara, București și pe la Jilava. A fost „coleg“ de temniță cu episcopii romano- și greco-catolici din țară, Márton Áron fiind cel care l-a ajutat mereu pe bătrânul Augustin Pacha, l-a îngrijit și însoțit în temnițe. În vara lui 1954, octogenarul păstor a fost „grațiat“ și eliberat din închisoare pentru că era grav bolnav, iar guvernul comunist știind aceasta, nu a vrut să îl transforme în martir, iar poporul din Banat să nu se opună și mai mult comunismului. I-a fost fixat domiciliul în vechea casă parohială din Timișoara IV Iosefin (deoarece Ordinariatul Episcopal fusese confiscat), fiindu-i limitate drepturile și funcțiunile episcopale – deși oricum era bolnav. Episcopul Pacha a adormit în Domnul în 4 noiembrie 1954 în casa parohială din Iosefin, fiind înmormântat în cripta Domului la 8 noiembrie. La înmormântarea sa au participat numeroși credincioși, străzile din jurul Domului fiind pline de oameni. Au participat reprezentanții tuturor cultelor din oraș: ortodocși români și sârbi, reformați, evanghelici-luterani și doi rabini ai comunității mozaice, dând astfel mărturie despre spiritul fratern, bănățean și timișorean, de armonie, promovat și trăit de episcopul Pacha mereu. Atunci, reprezentantul satului său natal, Măureni/ Moritzfeld, a adus și așezat în mormânt, ca rămas-bun, un săculeț cu țărână, din glia natală, din care Dumnezeu l-a ridicat pe slujitorul său, episcopul Augustin Pacha.

CUVÂNTUL VIU

Prof. Silvia TELESCU

„Doamne, învață-ne să ne rugăm ...” Lc 11,1

Mărturiile grupului de rugăciune Lectio Divina inserate în paginile revistei diecezane au stârnit interes și întrebări cu privire la practicarea acestei forme de rugăciune. Mulțumim tuturor celor care ne-au abordat, străduindu-ne acum să răspundem întrebărilor dumneavoastră: Ce este Lectio

Divina? Cine poate practica această rugăciune? Se cer niște condiții speciale celui ce dorește să se roage Lectio Divina? Unde, cine ne va învăța această rugăciune? Care sunt foloasele, roadele rugăciunii Lectio Divina?

Evident, nu dispunem în revistă de spațiu pentru a face o adevărată cateheză despre Lectio Divina. De aceea, vom trata subiectul luminând elementele definitorii. „...vorbim lui Dumnezeu când ne rugăm și îl ascultăm pe Dumnezeu când îi citim cuvintele. Credincioșii să citească asiduu Sf. Scriptură; să-și hrănească în mod adecvat credința cu bogăția Cuvântului lui Dumnezeu găsită în textele revelate... Fiecare botezat să facă un efort să citească, să mediteze Biblia, pentru că a ignora Scriptura înseamnă a-l ignora pe Cristos, Unicul Cuvânt Viu al lui Dumnezeu, Singurul deținător al cuvintelor vieții veșnice.“ (Dei Verbum) „Tu ai cuvintele vieții veșnice...“ Lectio nu vrea să ne trimită cu gândul la lecție, ci la lecturare, citire. Lectio Divina este lectură a unui text biblic, dumnezeiesc. Dar nu este o simplă lecturare, deoarece ea se face în spirit de rugăciune. Lectio Divina

CUVÂNTUL VIU

este o rugăciune mentală, izvorâtă din Cuvântul Divin. Este o întâlnire a sufletului cu Dumnezeu, un dialog între om și Dumnezeu. El ne caută, ne invită la întâlnire, adresândune nouă cu cuvinte cuprinse în Biblie, la care omul îi răspunde. Lectio Divina diferă de alte forme de rugăciune, de exegeză (interpretarea, analiza critică a unui text biblic), de studiul biblic. Fiind o lectură în rugăciune a Sf. Scripturi. Oricine poate practica această rugăciune, nimeni nu este exclus, respins. Adevărat, trebuie să te învețe cineva să vorbești cu Dumnezeu pe anumite subiecte propuse de el în Scriptură. În acest sens vedem necesară și urgentă existență unui institut secular cu acest profil, de rugăciune, la care să aibă acces toți creștinii dornici să aprofundeze relația lor cu. Dumnezeu. Prezentăm mai jos o scurtă metodă pentru rugăciunea Lectio Divina, redând etapele ei (lectio, meditatio, oratio, contemplatio). Nu putem intra în relație cu Dumnezeu trecând brusc de la neatenție la dialog. E nevoie de pregătire, de o predispunere a sufletului, așteptând în tăcere, cu atenție să înceapă vorbirea cu El. Îl invocăm pe Duhul Sfânt, Sfințitorul sufletelor noastre, să ne dea darul înțelegerii, care să ne deschidă mintea spre a pricepe Cuvântul dumnezeiesc așa cum ni-l vestește Biserica, pentru a nu ne lăsa însetați niciodată de învățături greșite.

Lectio - citirea textului biblic, trebuie făcută lent, calm, conștientizând cine se află în fața noastră, cine ne vorbește: Dumnezeu, căutând să înțelegem sensul literar, despre cine și ce se vorbește în text. Aprofundăm cunoașterea Lui, iubirea și înțelepciunea Sa.

Meditatio - a reflecta, a dialoga cu cele relatate; a introduce texul în orizontul vieții personale. Ne aflăm interpelați, obligați să folosim rațiunea, nu e nevoie, imaginația pentru a înțelege sensul spiritual, pentru a răspunde provocării... Ce schimbare de comportament îmi sugerează Isus? Care sunt gândurile, cuvintele, faptele mele care nu corespund Cuvântului lui Dumnezeu?

Oratio - rugăciunea propriu-zisă. Până aici Dumnezeu a vorbit (prin cuvântul biblic)

și noi am tăcut, am ascultat. A sosit momentul răspunsului nostru la cele auzite din gura lui Dumnezeu (adică rugăciunea propriu-zisă). În funcție de conținutul textului, rugăciunile pot fi de laudă și preamărire, de mulțumire, de cerere. De câte ori nu ne-am simțit rușinați de faptele noastre urâte săvârșite în prezența Lui, ignorându-i bunătatea, și ne-am cerut iertare și puterea de a nu le mai face.

Contemplatio - ultimul pas al Lectio Divina. Este atitudinea celor care se afundă în evenimentele vieții pentru a descoperi și savura în ele prezența iubitoare a Preasfintei Treimi. Înseamnă a privi viața personală, cu toate cele plăcute și neplăcute, a privi oamenii, situațiile, problemele cu ochii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu fiind viu, puternic, lucrător, în măsura în care-l primim, îl asumăm, va pătrunde tot mai profund în suflet, producând efectul conținut. Invadând mintea, voința, simțirea, transformă interiorul, ființa întreagă, întreaga viață. Este uleiul necesar candelei sufletului pentru a rămâne flacăra credinței aprinsă până la sfârșitul zilelor pământești. Este puterea de a împlini voința Tatălui ceresc de a fi desăvârșiți precum El este. Numerele precedente ale revistei au relatat despre foloasele, roadele rugăciunii Lectio Divina. Ele sunt mult mai multe decât cele mărturisite, relatate de cei din grup. Știm că un dialog de iubire între oameni tinde către dăruire. Dăruirea de sine este punctul culminant al rugăciunii. În încheiere vreau să vă spun că din fotografia grupului nostru lipsește o persoană (Ariana) care auzind glasul lui Dumnezeu, s-a hotărât să se ofere cu totul slujirii Lui, intrând într-o mănăstire de clauzură din Roman.

Iată ce face Cuvântul lui Dumnezeu!

E puțin lucru să stai de vorbă cu stăpânul cerului și a pământului? Să ai o relație intimă, de prietenie cu El? Îți cere atât de puțin... Să oferi timp cuvintelor rostite de Cuvântul Divin... Să le păstrezi în inima ta... și vei dobândi viața veșnică! „Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeți-mă! ... Dacă veți cere ceva în numele meu, eu voi face.” (In 14, 10-11,14) Doamne, dă-ne darul rugăciunii interioare. Amin

CUVÂNTUL VIU