Sună acasă

FOCUS DIECEZAN

Pr. Csaba VÁNCSA

Sună acasă...

În loc de revelație gravată în piatră, credința omului modern este asumarea constantă, zilnică a riscurilor, inclusiv acceptarea lui Dumnezeu. În astea toate știința joacă un rol cheie: în păstrarea și facilitarea - sau chiar distrugerea - vieții umane, în cele mai intime experiențe, ba chiar și în speranțe și temeri comune cu cele ale strămoșilor noștri. Într-o Europă din ce în ce mai laică, expresia omniprezentă „religia este o chestiune privată“ este corelată cu o întrebare comună în rândul tinerilor religioși: care este relația mea cu Dumnezeu? Pe de altă parte, un tânăr care nu a primit nici un fel de educație religioasă este probabil complet confuz într-o astfel de problemă. La început, poate mulți își imaginează că Dumnezeu este asemenea unui bunic cu o barbă albă și lungă, care stă pe noi, care se uită afară din Rai ca în marea parodie a Sfântului Graal a lui Monty Python. Dar aș încerca să fac lumină asupra a ceea ce înseamnă „relația cu Dumnezeu“. Și aici îmi vine în minte filmul copilăriei noastre: E.T. sună acasă... - cam așa este relația noastră cu Dumnezeu: sun doar când am nevoie, când m-am pierdut pe drum. În acel film avem în prim plan o figură oarecum „cu handicap“, un marțian care simte că, în ciuda celor mai bune intenții ale celor din jur, el se mișcă întotdeauna într-o lume necunoscută pentru el. Dorința sa cea mai secretă și totodată cea mai arzătoare este de a se face cumva înțeles, de a intra în contact cu noul său mediu, dar și de a se întoarce în adevărata sa patrie. La fel ne comportăm și noi cu Dumnezeu, căci doar atunci apelăm la el, când avem mare nevoie. Dar el așteaptă întotdeauna să ne întoarcem, să ne reîntoarcem la El. El ni l-a trimis pe unicul său fiu pentru a fi și mai aproape de noi, dar nici aceasta nu a fost îndeajuns pentru noi; noi nu l-am recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Omul de azi, omul

FOCUS DIECEZAN

modern, chiar și acum crede că religia este o chestiune îngustă, că ne putem descurca cu greu cu o religie limitată, una similară supercomputerului dintr-o parodie SCI-FI numită Ghidul de călătorie Galaxy pentru autostopiști, computer care a dat, la un moment dat, răspunsul: 42. Mulți savanți, ca de exemplu Stephen Hawking, caută serios răspunsuri pur matematice la această întrebare. Dar dacă nu 42, ce este? Ei bine, tocmai în acest moment intră în imagine conceptul de Relație cu Dumnezeu, a cărui trăsătură particulară este una profund subiectivă, dar și legată de o tradiție culturală care a fost „escaladată” de sute de generații pe baza propriei relații personale. În prag de Crăciun întotdeauna stau și meditez la: cât de aproape sunt eu de Isus? Cum e relația mea cu Dumnezeu? Karl Jaspers, filosof și psiholog al secolului al XX-lea, în cartea sa Introducere în filosofie, explică relația cu Dumnezeu în limbajul omului modern, ca idee sau sentiment de bază al unui om istoric. „Pentru omul care vede prin întunericul vieții, Dumnezeu reprezintă toate posibilitățile, inclusiv anihilarea fără speranță. Apoi, fiecare situație devine o sarcină pentru libertatea omului de a rezista sau de a nu rezolva aceste sarcini. Sarcina, desigur, nu este

FOCUS DIECEZAN

în niciun caz căutarea fericirii pe pământ.“ În loc de o revelație gravată în piatră, credința omului modern este o asumare constantă de riscuri, o trădare a lui Dumnezeu, în care știința, pentru a proteja și facilita viața și religia umană despre cele mai intime experiențe – speranțe și temeri – ale strămoșilor noștri (și poate chiar ale noastre) joacă un rol important. Riscul, miza acestui joc specific uman este în cele din urmă, ca niște copaci de pe malul unui lac „unde cresc plante verzi care produc fructe și copaci care produc fructe, care ascund semințe în pământ.“ Cam așa suntem și noi: producem fructe pe care le ascundem în pământ, sau le fel ca și servitorul din pilda lui Isus, care și-a ascuns talantul în pământ, ca nu cumva să pățească ceva acel talant. Tot așa suntem și noi cu credința noastră și apartenența noastră față de Dumnezeu. O avem bine ascunsă-n pământ... În cuvintele lui Karl Jaspers: „Porunca necondiționată vine la mine ca porunca adevăratei mele existențe adresată chiar existenței mele zilnice. Mă trezesc la conștiința mea, la conștiința despre cine sunt sau cine ar trebui să fiu. Această recunoaștere este vagă la început: va deveni clară doar după acțiunea mea necondiționată. Când recunoaștem porunca, nu mai avem nicio problemă, deoarece suntem siguri de existența noastră, deși în timp întrebările încep din nou, iar în situații noi trebuie întotdeauna să recâștigăm certitudinea.“ O astfel de decizie, deși „concepută la timp“, în momentul dezvoltării sale pare a fi „copleșitoare“ – adică trebuie să acționăm atunci când simțim; dacă vrei să-ți valorifici talantul primit atunci trebuie să o faci. Sensul de bază al relației cu Dumnezeu este protecția, slujirea și creșterea vieții. Creștinismul a învățat probabil cel mai mult din exemplul cavalerilor „care luptă în numele lui Dumnezeu“ cât de îndoielnică este o orientare spre viață, care servește unei cauze bune (sacre) în principiu, dar care de multe ori rămâne în van, căci noi nu prea acționăm în acest fel. Credinciosul ar trebui să aibă aceeași apartenență la Dumnezeu ca și Isus; și noi să-l numim Abba, Tată în adevăratul sens al cuvântului, să-l simțim aproape de noi. Mai ales acum în pragul Sfintelor Sărbători și al Timpului Crăciunului să lăsăm pe Isus să se nască în sufletele noastre și el să fie cel care ne îndeamnă la acționare. Să am încredere și să îndrăznesc să-l „sun“ pe Tatăl în fiecare zi, să îmi doresc să am o legătură cât mai strânsă cu el și să devin și eu un cavaler al lui, care să lupte în numele lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții sale.