Volumul Dor de radacini

DOR DE RĂDĂCINI

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

Pr. Ion Turnea

DOR DE RĂDĂCINI

Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2012

DOR DE RĂDĂCINI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Pr. Turnea, Ion Dor de rădăcini / Pr. Ion Turnea Localitatea________, Editura Sfântul Ierah Nicolae 2012 Bibliogr.

ISBN 978-606-671-033-6 821.135.1-32 Tehnoredactare computerizată: Pr. Ion Turnea Copyright © 2012

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

PREFAŢĂ „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele […] parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! Şi, Doamne, frumos era pe atunci ... “ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie) Nimic nu poate să egaleze bucuria ce o simţi în suflet atunci când te gândeşti la locul natal. Te laşi cuprins de un dor de rădăcini asemenea părintelui Ion Turnea şi mai apoi te regăseşti în oglinda altor vremi.

Cartea părintelui, Ion Turnea, Dor de rădăcini, a adunat pe filele ei toată strălucirea unei localităţi situate în Banatul montan, Bolvaşniţa, toată frumuseţea copilăriei, toată lumina diferitelor specii literare în proză precum: povestirea, nuvela, teatrul drama.

Sensibil la tot ceea ce ne înconjoară, un mare iubitor de privelişti, părintele a conturat localitatea natală ca pe o aripă a paradisului coborâtă parcă din văzduhul nesupus timpului ca să mângâie pe cel ce a ajuns în deplină comuniune cu natura, pe cel care a lăsat să pătrundă în sufletul lui energia vie, plină de viaţă a originilor noastre: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.“ (Facere cap. 2, v. 7) Dor de rădăcini este nu doar o monografia a originilor, ci şi ochiul sufletesc al artistului care ştie să creioneze prin diverse specii literare toată poezia unei eternităţi, toată poezia copilăriei.

Bunicul este imaginea centrală a cărţii, imaginea în jurul căreia aleargă ca într-un cerc toată copilăria părintelui Ion Turnea.

Bunicului, părintele îi dedică un întreg capitol în cuprinsul acestei cărţi, însă bunicul îşi mai face simţită prezenţa ori de câte ori un om mare e necesar să intervină cu sfaturi moralizatoare. Bunicul mai este şi personaj după cum bine se poate observa în drama Alb şi negru sau nuvela Transformare dar şi narator indirect, prin vocea nepotului în diferite povestioare precum Fiul Clopotarului.

Drama Alb şi negru surprinde importanţa virtuţilor în viaţa 3

omului, virtuţile sunt puse pe seama unui obiect, cartea şi a unor personaje precum bunicul, Livius, ce au un rol important în viaţa personajului nepotul. Vicile sunt conturate printr-un animal, pisica şi stăpânul acesteia, Mitruţ. Opera literară Transformare este o nuvelă psihologică, deoarece personajul principal, Ion Goară, asupra căruia se răsfrânge întreaga acţiune a operei trăieşte drama trecerii timpului, dramă ce îi zădărniceşte toate acţiunile începute. Povestirea Fiul clopotarului surprinde demersul unui om simplu, a unui fiu de ţăran, care luptă pentru aşi împlini idealul în viaţă, visul de a deveni preot, având povăţuitor pe bunicul lui. Poveştile copilăriei mele respectă structura povestirii în ramă. La stâna Şcheiu sunt depănate diferite povestioare cu un conţinut moralizator ca de exmplu povestea lui Miluţă, un cal ce a ajutat o familie de oameni simpli să se ridice şi care a fost abandonat de aceştia. Ei conştientizează abia în finalul povestirii cât de important a fost pentru ei Miluţă prin salvarea vieţii fiicei lor. Unele povestioare de la stâna Şcheiu sunt încărcate de umor ca de exemplu povestea baciului Gheorghiţă ce începe cu un citat din opera lui Ion Creangă Amintiri din copilărie prin care se arată importanţa jocului în viaţa copilului. Temei jocului părintele Ion Turnea îi dedică şi un întreg capitol, Cercul jucăriilor, precizând că formarea personalităţii unui om începe din fragedă pruncie, prin joc. Până şi faţa pastelată a naturii o prezintă la un moment dat printr-un joc de imagini şi cuvinte. Cu ajutorul descrierii a prezentat frumuseţea localităţii natale, Bolvaşniţa, naraţiunea şi dialogul sau uneori monologul unor personaje având rolul să întregească lumea ideală a satului din Banatul de munte, cu tradiţile şi obiceiurile lui.

Cartea părintelui Ion Turnea, Dor de rădăcini, are o inegalabilă valoare artistică prin conţinutul şi mesajul său şi sunt convinsă că va fi lecturată cu plăcere de către toţi cititorii.

Profesor Ana-Cristina Popescu 4

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

1. OGLINDA ALTOR VREMI M-a apucat un dor de rădăcini, un dor de arbori, un dor de frunze, un dor de cer, de fluturi, de apă de izvor, de soare, de lună şi stele, de ploaie şi vânt, un dor de ieri, un dor de copilul de altă dată, un dor după eul altor timpuri şi m-am întors acolo unde îmi alegeam câte un copac înalt pe care doream să-l cuceresc prinzând de picior nemărginirea.

Copilul altor vremi se grăbea să cucerească infinitul printr-un copac alături de ceilalţi tovarăşi de joacă. Şi totul începea printrun concurs. Alergam, ne agăţam de arbori, le exploram tulpina şi scorburile, le excaladam ramurile şi păşeam printre frunze spre vârfuri. Cine atingea vârful celui mai înalt copac era câştigătorul. Însă frunzele, cât de neastâmpărate erau frunzele. Erau asemenea fetelor ce ne stricau jocul cu poznele lor copilăreşti. Cum ne legănam pe câte o creangă se şi găsea o frunză să se desprindă de pe ram şi să ne trădeze paşii, complicând jocul şi concursul. Ele informau adversarul. Într-o zi le-am certat. Am prins cât mai multe frunze zburdalnice zădărnicindu-le zborul, atât de multe că-mi puteam împleti o coroană de învingător din trenele lor. Şi după cum spuneam cel care ajungea primul în vârful celui mai înalt arbor era învingătorul. El era acela ce îşi lua veşmântul din azur şi-l împletea cu verdele din arbor. Mereu ne alegeam copacii cei mai înalţi, copacii ce aveau rădăcini puternice.

Aşa am crescut. Am crescut acompaniat de muzica din jocul rădăcinilor de arbori. Atât de credincioase erau pământului. Ele nu-şi dezlipeau sufletul de pământul mamă nici atunci când puterile arborelui zburau pe sunetul de topor sau furtună. Cântul lor se împletea cu aroma glasului plin de vrajă al înălţimilor, cu picurii de vânt din frunze şi arbori, cu sunetul miraculos al izvoarelor, cu murmurul timid al munţilor ce se izbea adesea de tăcerea grăitoare a stâncilor sau de foşnetul ritmat al pădurilor de foiase. Totul era un dans al cântecului. Copacii dansau după ritmul impus de vânt, iarba îşi culegea conturul din cântecul luminii solare şi razele de ploaie scriau propria lor simfonie din ochii plini de rouă ai dimineţii.

5

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Din dorul de rădăcini s-a desprins un înger. Doar un înger poate să-ţi culeagă de pe corzile inimii oglinda trecutului. Acel înger are puteri supraomeneşi. Este ce mai iscusit ţesător. El îşi înfloreşte pânza cu sunete şi litere pictate în silabe. Acel înger poartă numele de cuvânt. Cuvântul îşi are propriul cântec.

Cântecul lui este viaţa. Viaţa este copilul cuvântului. Precum viaţa este una cu esenţa înţelepciunii, cuvântul, tot aşa misterul artei se pierde în cuvânt. Prin el călătoresc acum printre frunze şi flori, printre arbori şi izvoare, cu dor de fluturi şi mă înveşmântez cu oglinda altor vremi.

Locul meu natal este un cântec, este umbra vântului pierdută în înălţimi, cuvântul pictat pe litere şi silabe. Locul meu natal este un înger, un înger ce veghează imaginile altor vremi. Este simfonia munţilor pierduţi în ochiul de soare, în braţe de cer, în focul de lună. Este simfonia munţilor înecaţi în valuri de pădure şi privegeaţi de suflet de ape. Locul meu natal este altarul copilăriei mele, altarul pe care s-au jertfit cei mai frumoşi şi fericiţi ani.

Această jertfă nu s-a făcut oricum. Ea a urmat un ritual de iniţiere.

Ea m-a pregătit pentru a deveni omul ce sunt astăzi. Satul mi-a pus în suflet dorul, muntele cu feluritele-i haine, cuvântul, jocurile copilăriei, cântecul, poveştile de la stână, dansul clipelor, bunicul, credinţa şi toate împreună cartea, cartea vieţii mele, altarul pe care m-am zidit bucată cu bucată spre a deveni eul de astăzi.

Localitatea mea natală, Bolvaşniţa, a fost presărată în mijlocul unei naturi paradisiace. Doi munţi ţin de strajă frumoasei mele localităţi natale, unul destinat turismului, Muntele Mic şi altul transhumanţei oierilor, Ţarcu.

Cum treci de Valea Timişului păşeşti în Bolvaşniţa şi dacă mai faci câţiva paşi ajungi în Vârciorova, localitate la poalele căreia se află muntele Ţarcu, iar în partea stângă Muntele Mic. Din Bolvaşniţa poţi ajunge la poalele Muntelui Mic şi trecând colnicul, prin localitatea Borlova. Tot peste deal, la dreapta, poţi vizita Vălişoara şi puţin mai sus Ilova. Iubitorii drumeţiilor pe munte au putut observa în dreptul localităţii Ilova o piatră mare cu o cruce pe ea numită Cleanţul Ilovei.

6

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Copil fiind alergam pe aceste drumuri şi sorbeam energia dealurilor, apoi a munţilor împăduriţi, a fântânilor şi izvoarelor.

După ce treceam plaiurile Muschel şi Padeş ajungeam la poalele muntelui Ţarcu. De acolo până la locul unde se afla stâna era o cale lungă, însă deosebit de pitorească. Pădurile de foioase, iar mai apoi pădurile de brad îşi deschideau porţile şi te primeau în măreţul lor palat construit de mâna celui mai priceput meşter.

Nicio capodoperă zidită de mână omenească nu poate egala sau întrece măreţia naturii. De îndată ce ajungeai în Strigoni, un loc renumit pentru multele lui izvoare reci, ajungeai şi la jumătatea drumului ce ducea la stână. Stâna Şcheiu era locul unde îmi plăcea să adulmec înţelepciunea populară. Ţarcu este chipul ţăranului român din Banatul montan. Ţăranul bănăţean este un om puternic, frumos, cu numeroase calităţi morale. El biruieşte orice zăpadă, furtună sau arşiţă. Dacă pentru o clipă soarele şi-a retas faţa din oglinda muntelui, lăsând în locul ei să respire aburul ceţii sau izvoarele norilor, în clipa următoare energiile pozitive alungă chipul întunecat cu pricepere, hotărâre şi curaj. La fel a învăţat şi ţăranul român să păşească pe drumurile vieţii.

Obiective turistice de neegalat mai sunt şi cabana Cuntu, strâmtoarea Groapa Hobanului, un loc în inima muntelui Ţarcu, un loc îngust prin care nu puteau trece doi oameni, iezerul de la stâna Şcheiu pe care copil fiind m-am plimbat cu uşa de la stână în lipsa unei bărci, însă am avut noroc şi am fost salvat la timp de ciobani, atât eu cât şi tovarăşii mei de joacă ce-mi erau apropiaţi ca vârstă.

Cunoscătorii drumurilor montane porneau la pas de pe muntele Ţarcu până la Poiana Mărului. Cei care nu cunoşteau muntele se rătăceau printre poteci şi nu mai reuşeau să scape fără ajutor din labirintul fermecător al naturii.

Din loc în loc, cu cât te aventurezi mai mult spre a cerceta castelul fermecător al naturii, poţi întâlni stânci cu frunţile gânditoare de imaginea anilor.

Capra neagră este copilul acestui loc. Jocul ei săltăreţ şi fericit prin păduri, luminişuri, pe stânci, te învaţă cum ar trebui să te 7

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

înarmezi cu răbdare şi optimism pentru a trece cu uşurinţă peste greutăţile vieţii.

Ursul ca un stăpân al acestei împărăţii se impune cu multă personalitate prin fiecare pas pe care-l face.

Dacă muntele Ţarcu este destinat îndeosebi transhumanţei oierilor, Muntele Mic rămâne un atractiv punct turistic. Pe Muntele Mic poţi urca cu telescaunul, la pas sau cu automobilul pe drumul construit special destinaţiei acestuia.

Plimbarea cu telescaunul, timp de patruzeci şi cinci de minute este o adevărată splendoare. Pădurile de brad îţi zâmbesc în haina lor de sărbătoare indiferent de anotimp. Căprioara nu întârzie săţi săgeteze privirea cu imaginea ei de fugarnică. Odată ajuns în liviera pădurilor de brad se zăreşte mănăstirea ce poartă hramul Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanul şi mai multe cabane, pensiuni şi un hotel, toate presărate printre văi.

La crucea din vârful muntelui poţi ajunge la pas, preţ de o oră, din locul unde telescaunul şi-a încheiat traseul sau cu automobilul. Este preferabil drumul făcut la pas. Datorită lui poţi gusta aroma muntelui ascunsă în ochiul pădurilor de brad.

Locul unde am copilărit mi-a dăruit atâta energie de viaţă, mi-a dăruit atâtea vieţi, m-a îndrumat să merg pe drumul cel drept în viaţă după cum Egheriş, pârâul ce scaldă Bolvajniţa, îşi cunoaşte albia sa, păstrând acelaşi traseu până se varsă în râul Timiş. Locul unde am copilărit m-a învăţat să trec cu fruntea sus peste toate greutăţile asemenea frumoşilor arbori ce-şi împletesc rădăcini credincioase ţelului lor. Locul unde am copilărit m-a povăţuit să fiu statornic în tot ceea ce fac, în tot ceea ce iubesc, în toate lucrurile preţioase şi bune, asemenea munţilor ce mi-ai vegheat surâsul copilăriei. Locul unde am copilărit îmi este carte de înţelepciune şi frumuseţe. Oglinda lui mă va urmări pas cu pas, clipă de clipă. Oglinda lui îmi va spori dorul de rădăcini cu cât mă adâncesc mai mult în problemele oraşului ce mereu nu acceptă întârziere.

Natura este răbdătoare. Cu pricepere, răbdare şi credinţă îşi construieşte împărăţia ce biruieşte veacurile. Ascultătoare, se lasă ocrotită de fenomenele naturii. Ea mulţumeşte soarelui 8

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

făcându-i cu ochiul din splendoarea ei, după ce luna îşi retrage trena de pe faţa-i adormită. Ea zâmbeşte ploii ce-i spală hainele-i colorate şi-i hrăneşte cu energie rădăcinile. Ea cântă împreună cu vântul. Totodată ea concertează alături de păsărele, zumzet de albine şi mii de gâze. Mai apoi ea se înveşmântează cu haina infinitului cer.

Animalele pădurii te înţelepţesc în a te gospodări cu pricepere.

Păsărelele prin dăruirea faţă de cântecul lor îţi şoptesc să fii dăruit idealurilor specifice personalităţii tale. Rădăcinile îţi deschid ochii adevăratelor prietenii pe care viaţa ţi le presară în cale.

Dorul de rădăcini mă aduce mereu în locul unde am învăţat să zâmbesc, în locul unde am învăţat să culeg pe foi de suflet cele mai sfinte raze ale înţelepciunii.

Mereu mi-e dor de ochii rădăcinilor pierdute în lumina munţilor, în mantia albăstruie a Egherişului. Dorul după ochii rădăcinilor a făcut loc cuvântului, iar acesta a chemat prin mierea sunetelor sale amintirile copilăriei, oglinda altor vremi, vremi îmbrăcate în jocul copilului de-a infinitul.

Acum mă las purtat de oglinda acelor vremi nepieritoare, acelor vremi ce au zidit în mine, clipă de clipă, eul de astăzi şi mă întorc spre ochii lor atât de dragi mie prin suflet şi cuvânt.

9

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

2. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN COMUNA BOLVAŞNIŢA, ÎN PREAJMA MARILOR SĂRBĂTORI CREŞTINE Sărbătorile creştine sunt mereu un prilej de bucurie pentru credincioşi.

Odată cu sărbătorile creştine se păstrează vii datini, tradiţii şi obiceiuri specifice folclorului românesc şi zonelor aferente.

Astfel, cu prilejul marilor sărbători religioase, creştinii din Bolvaşniţa, pe lângă tradiţiile bisericeşti, respectă diferite datini şi obiceiuri moştenite din vremuri străvechi.

Voi începe prin relatarea acestor obiceiuri începând cu postul Paştelui, deoarece Paştele este cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Domnului şi totodată învierea noastră spre o viaţă veşnică.

Postul Paştelui începe după două săptămâni pregătitoare, săptămâna lăsatului de carne, când este obiceiul ca fiecare casă să facă cotoroage şi săptămâna lăsatului de brânză, când se mănâncă tradiţionala plăcintă cu brânză a lui Lazăr. În prima săptămână din postul Paştelui, începând cu marţi seara se pun caii Sfântului Teodor şi nu pleacă până săptămâna a doua din post, marţi. Femeile nu au voie să rămână singure în casă fără bărbat, seara, pentru a nu da prilej cailor să vină. Totodată femeile nu au voie nici să muncească în sâmbăta Sfântului Teodor pentru ca să fie păzite de răzbunarea cailor. În sâmbăta Sfântului Teodor, fetele nemăritate, pun iederă în apa folosită pentru a se spăla pe cap, pentru a avea un păr bogat, rostind: Sân. Teoadere, Sân. Teoadere, / Dă cosiţa fetelor / Ca şi coada iepelor.

Tot în prima săptămână din din postul mare, de Sfinţii 40 de mucenici, se face un foc în curte, peste care se trece, rostindu-se: 40 de mucenici, dau cu boţile în pământ, să intre iarna în pământ şi să iasă vara afară. Acest foc are rolul de a feri casa şi pe cei ce locuiesc în ea de lucruri rele.

De Florii se pune salcie în poarta caselor, pentru ca acestea să fie ferite de trăznete.

10

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

În săptămâna patimilor locuitorii Bolvaşniţei merg la denii. Începând cu joia mare după ce se aduc paştile în biserică, începe să fie bătută toaca. Ritualul acesta ia final odată cu Învierea Domnului. În timpul deniei din Joia mare, Denia celor doisprezece evanghelii şi a celei din vinerea mare , Prohodul Domnului, copiii îşi dau brânci care mai de care pentru a avea ocazia să bată toaca.

Tot în săptămâna mare din post, vineri, gospodinele, vopsesc ouă roşii. În ziua de Paşte creştinii ciocnesc ouă roşii rostind tradiţionalul: Hristos a înviat! Adevărat că a înviat! În Bolvaşniţa obiceiurile şi tradiţile de iarnă se desfăşoară începând cu data de 15 noiembrie, Începutul Postului Naşterii Domnului şi se finalizează în 7 ianuarie, Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, având ca puncte centrale: 5 decembrie, ajunul sărbătorii Sfâtului Ierah Nicolae, 6 decembrie, sărbătoarea Sfâtului Ierah Nicolae, Ignatul, ajunul Crăciunului, 24 decembrie, Naşterea Domnului, Crăciunul, 25 decembrie, ajunul Anului Nou, 31 decembrie, Anul Nou, 1 ianuarie, Boboteaza, 6 ianuarie, Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, 7 ianuarie. În postul Crăciunului, de Ignat, se taie porcul. Înainte de ziua Ignatului în gospodăriile oamenilor de la ţară se fac pregătiri pentru sacrificarea porcului. În desfaşurarea obiceiului sacrificării porcului sunt necesare diferite condiţii de timp şi spaţiu. În ceea ce priveşte timpul, sacrificiul nu poate să fie început înainte de ivirea zorilor şi nici nu poate depăşi apusul soarelui. El trebuie să aibă loc pe lumină, deoarece lumina poate să ţină la distanţă spiritele malefice ce-ar putea încerca să anuleze virtutea sacrificiului. Locul ales pentru sacrificarea porcului este supus unui ritual de purificare: tămâiere, stropire cu aghiasmă.

Al doilea act ceremonial ce are loc odată cu ritualul tăierii porcului constă în sortarea cărnii: împărţirea ei pentru pomana porcului, pentru sărbători, cârnaţi, carne friptă, tocătură, cotoroage, tobă, caltaboşi, şuncă etc.

11

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Anumite mădulare ale porcului au diferite întrebuinţări magice ca de exemplu, cu părul de porc se afumă copiii deochiaţi.

Alte mădulare sunt folosite ca obiecte de joacă de către copii, ca de pildă vezica porcului pe care o pot folosi pe post de balon.

O altă tradiţie ce urmează ritualului tăierii porcului sunt Piţărăii. Cu o seară înainte de ajunul Crăciunului se face foc, iar dimineaţa copiii merg în piţărăi.

Piţărăii sunt copiii ce aprind de cu seară focul. Acest obicei simbolizează în tradiţia populară focul în jurul căruia au stat ciobanii când au fost vestiţi de către îngeri că s-a născut Iisus.

Pentru ca să poată face foc copiii adună din timp toate cele necesare întreţinerii lui: tulei, vreascuri, cauciucuri.

Dimineaţa, în ziua de Ajun, copiii ce au vegheat în jurul focului toată noaptea ca acesta să nu se stingă, pleacă din poartă în poartă să primească piţărăi utilizând strigături populare specifice evenimentului: Dă-mi şi mie un piţărău, cât de rău, să mă duc cu Dumnezeu. Ne daţi ori nu ne daţi, pâine cu cârnaţi. Cârnaţul simbolizează bogăţia casei.

Seara, în ajunul Crăciunului, se merge cu colindul. Colindele sunt cântece ce prezintă secvenţe ale naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

Colindele româneşti acordă o importanţă deosebită Naşterii Domnului, transmiţând prin versurile lor bucuria venirii Mântuitorului în lume. În spiritualitatea creştin-ortodoxă-românească, colindele s-au bucurat mereu de o preţuire aparte. Ele sunt tradiţii şi datini populare ce vin din cele mai vechi timpuri creştine şi totodată mai sunt mărturisitoare a adevărurilor de credinţă a Bisericii lui Hristos.

Prin intermediul lor sunt reînviate tradiţiile, datinile şi obiceiurile moştenite din moşi-strămoşi.

Unul din obiceiurile ce se desfăşoară în ajun de an nou este Pluguşorul, urările pentru noul an ce bate la uşă.

Alt obicei ce se desfăşoară în ajun de an nou este aflarea ursitei în vederea măritişului fetelor, obicei ce constă în punerea unui fir 12

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

de busuioc sub pernă pentru a putea afla ursita prin intermediul visului.

Acelaşi obicei de a-şi afla ursitul prin punerea unui fir de busuioc sub pernă este practicat de fetele nemăritate şi în ajunul Boboteazei.

De Bobotează preotul sfinţeşte apa prin Harul Duhului Sfânt. Şi casele oamenilor sunt sfinţite cu prilejul Bobotezei cu aghiasmă. Aşadar oamenii aşteaptă preotul cu o lumânare aprinsă în mână să le sfinţească locuinţele.

Sărbătorile de iarnă sunt luminate de prezenţa lui Moş Crăciun. Copiii se bucură cel mai mult de prezenţa acestuia.

Fiecare îi aşteaptă darul. Într-o iarnă, copil fiind am făcut o cerere atipică către Moş Crăciun. Dacă toţi prietenii mei i-au trimis scrisori, eu i-am adresat o cerere, cerere pe care o păstrez şi acum.

Ea sună astfel: 13

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

STIMATE MOŞ CRĂCIUN, Subsemnatul, Ion Turnea, copil din localitatea Bolvaşniţa, judeţul Caraş Severin, te rog să îţi întorci privirea spre bătrâna Iarnă şi să o aduci cu tine în sănioară de sărbători.

Menţionez că puterea stranie a zăpezii îmi poartă de fiecare dată paşii într-o lume magică. Îmi place să mă las furat de vraja unei naturi adâncite în zăpadă, frângându-i imaginile în propriu-mi suflet în mii de altare.

Precizez că puritatea zăpezii ascunde chipul din umbră. Nu mai vezi imperfecţiunile greşelilor omeneşti săvârşite asupra naturii. Toate se ascund în lumina omătului şi în jocul nevinovat al fulgilor de zăpadă ce îşi trăiesc clipa pentru o eternitate.

Subliniez că, de vei merge pe munte iarna, vei putea observa natura îmbrăcată în haina albă a acesteia şi vei simţi că te contopeşti cu neprihănirea eternităţii.

Nădăjduiesc, Scumpul meu Moş Crăciun, că nu vei uita să dai curs dorinţei mele exprimate în această cerere şi vei aduce cu tine în sănioară şi Iarna. Pentru acest lucru vreau să-ţi mulţumesc anticipat.

Bolvaşniţa, 20. 12. 1962 Semnătura, Ion Turnea

CĂTRE MOŞ CRĂCIUN

14

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

De Sfântul Gheorghe, posesorii de vaci, oi, trebuie să ferească animalele de cei care ar putea lua mana animalelor. În 21 noiembrie, cu prilejul Intrării Maicii Domnului în biserică, seara, fetele nemăritate, pun sub vase diferite obiecte pentru a vedea cum le este ursitul: piaptăn dinţos; pământ bogat; bani bănos; oglindă frumos; tăciune negru, sare sărac ...

Bolvaşniţa este un colţ de ţară păstrător al credinţelor şi datinilor strămoşeşti, credinţe şi datini strămoşeşti care îşi au originea în folclor cuprinzând semnificaţii profunde asupra omului şi relaţiilor lui cu Dumnezeu, cu natura, cu lumea înconjurătoare.

Astfel obiceiurile şi tradiţile prezintă diverse aspecte ale rânduielii vieţii religioase sau sociale.

15

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

3. POVEŞTILE COPILĂRIEI MELE Stâna Şcheiu era locul unde înţelepciunea îşi dădea mâna cu datinile şi obiceiurile oierilor.

După Măsuratul oilor, primăvara, tradiţie ce ajută la identificarea celor mai bune oi de lapte şi care culminează cu jocuri populare, ciobanii urcă spre stâna Şcheiu din muntele Ţarcu unde stau până ce coboară la iernat.

Adesea urcam muntele spre a ajuta la prepararea caşului, dar mai ales pentru a asculta poveştile ce aceştia le depănau în fiecare seară după ce oile erau închise în ţarc spre a fi ferite de animalele sălbatice.

Stăteam cu toţii în jurul unui foc deasupra căruia se afla un băgic unde fierbea apa pentru coleşă şi povesteam aşteptând să gustăm câte o bucată de coleşă cu caş proaspăt, iar în vremuri mai bune şi un dărăp de cârnaţ sau slăină. Îmi aduc aminte că într-o zi din luna lui cireşar am avut onoarea să prepar păsulă cu şoric. Eu eram bucătarul şef, iar Ciolo ajutor de bucătar. Săracul Ciolo, ce copil necăjit era! De mic se băgase slugă la oi, fiindcă părinţii lui nu mai erau în viaţă. Şi mai avea săracul şi un defect, nu vedea bine.

La sugestia lui Ciolo am spălat bine o talpă de gumă de la păpucii unui cioban şi am pus-o împreună cu şoricul în căldare pentru a ne amuza pe seama celui care o va pune în blid ca s-o mănânce, iar el, adică Ciolo, să poată mânca şi bucata de şoric a ciobanului cu pricina.

Ciobanii au observat bucata de gumă şi au zâmbit. Şi-au umplut blidele de păsulă cu şoric, iar la urmă şi-a scos şi Ciolo păsulă în blid, bucuros că a nimerit cea mai mare bucată de şoric.

Săracul, cum a gustat din şoric a şi rămas cu un gust amar de gumă în toată fiinţa lui, însă atât de mult s-a supărat că a răsturnat toată mâncarea şi a aruncat şi cu blidele după noi cei care ne potopeam de râs.

Iar poveştile de la stână le începea întotdeauna baciul Simeon. Ştia multe poveşti, însă pe mine cel mai mult, dintre toate poveştile lui, m-a impresionat povestea lui Miluţă, poveste pe 16

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

care baciul ne-a relatat-o într-o seară a lui cuptor. Şi baciul Simeon îşi începuse povestea aşa: Miluţă era cel mai bun prieten al Alexandrei Mihăiescu, o fetiţă plină de viaţă, cu ochii ca două flori de azur şi în a cărei plete pare să se ascundă Împărăteasa Nopţii. De fapt Miluţă nu era o fiinţă umană, era un animăluţ frumos ce a furat parcă o picătură din puritatea şi nevinovăţia fulgului de zăpadă pe care şi-a ţesut-o în fiinţă.

Părinţii Alexandrei erau nişte oameni nevoiaşi. Munceau din greu şi tot nu reuşeau să facă faţă problemelor zilnice care se iveau la tot pasul. Calul Miluţă primit cadou de la nişte neamuri ce au plecat din ţară pentru a se stabili definitiv în Canada devenise singura lor salvare. Cât a fost tânăr au mers cu el la concursuri.

Era cel mai frumos armăsar şi cum de nu ar fi fost aşa când fiinţa lui răpise lumina iernii în propriul chip. Miluţă câştigase o mulţime de premii. Mai târziu când lumina trupului îşi închisese ochii datorită timpului ce nu iartă nimic, Miluţă a ajutat familia Alexandrei prin muncă. Cât era ziua de lungă tatăl Alexandrei mergea cu Miluţă pe câmp. Cu ajutorul lui ara, semăna, căra roadele câmpului, atât pentru propria familie, cât şi pentru ceilalţi oameni din sat câştigând suficient pentru a duce un trai decent.

Cu timpul părinţii Alexandrei au hotărât să o trimită la şcoală la oraş, căci era o fetiţă isteaţă, lucru dovedit de rezultatele bune obţinute la învăţătură, atât în şcoala primară, cât şi în cea gimnazială. Pentru ca acest lucru să fie posibil aveau nevoie de bani şi astfel îl exploatau zilnic pe Miluţă.

- Mihăiescule, te aştept mâine dimineaţă să îmi ari pământul din luncă! îl ruga Vasile Dumbravă.

- Vezi de te du la Mihăiescu, Mărioară şi întreabă-l când are timp să-mi semene şi mie porumbul în Gaiul Stânişoarei, căci am înţeles că i-a programat pe zile şi ore pe a lui Goloşie, Lupu şi Necşulescu!

- Să mergi să-l rogi pe Mihăiescu, Ioane, să ne care şi nouă fânul de pe Scoarţa! Şi aşa, cât era ziulica de mare, Miluţă se supunea stăpânilor lui, iubindu-i şi ajutându-i.

17

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Într-o seară mama Alexandrei care se întorcea de la câmp ducându-l pe Miluţă de căpăstru a alunecat pe o piatră în timp ce traversa pârâul, iar osul piciorului stâng s-a rupt în timp ce ea alunecă în apă. Miluţă o prinse repede cu botul de haine şi o trase pe mal unde a şi lăsat-o până s-a dus acasă şi s-a întors cu soţul ei.

Când Alexandra a terminat liceul reuşind să se angajeze la o firmă importantă, la oraş, părinţii acesteia au considerat că se pot lipsi de Miluţă, mai ales că acesta era acum bătrân şi bolnav şi nu prea le mai era de niciun folos. Totuşi au aşteptat finalul săptămânii, când Alexandra venea acasă, în sat, ca să-i comunice şi ei hotărârea lor.

- Alexandra, fata noastră dragă, a spus domnul Mihăiescu, neam gândit să-l vindem pe Miluţă unor oameni ce îl duc în altă ţară unde se consumă carne de cal, la un preţ foarte bun. Acum Miluţă e bătrân şi bolnav, nu ne mai poate ajuta la muncă şi mâinepoimâine moare.

- Tată drag, nu înţeleg cum aţi putut gândi aşa ceva?

- De ce spui acest lucru?

- Miluţă este pentru mine şi nu doar pentru mine, ci cred că pentru toată familia asemenea unei fiinţe umane. Eu l-am considerat mereu un membru al familiei.

- E adevărat Alexandra că a fost ca un membru al familiei noastre, a răspuns mama, însă acum e bătrân şi o gură în plus de hrănit.

- Mamă dragă, Miluţă a muncit toată viaţa lui suficient pentru ca voi să îl puteţi ţine pe lângă casă cât timp mai îi este îngăduit să vadă lumina soarelui. Cu ajutorul lui am avut ce mânca şi cu ce să ne îmbrăcăm, datorită muncii lui eu am avut bani ca să fac o şcoală.

- Da, Alexandra, a răspuns tatăl, dar avem nevoie să mai avem şi noi un ban pentru zile negre şi preţul ce ni s-a oferit pe Miluţă este foarte ispititor.

- Tată, Miluţă a salvat-o pe mama când şi-a rupt piciorul din apa învolburată a pârâului, iar noi în loc să-i oferim locul cuvenit în familia noastră, să-l lăsăm în sfârşit să se odihnească, să simtă cât de mult este iubit pentru toate câte a făcut el pentru noi, îl 18

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

sacrificăm. Dacă se îmbolnăvea un alt membru al familiei, eu sau voi, situaţia ar fi fost diferită.

- El este un animal Alexandra… şi oricum, cu tine nu se poate discuta, căci eşti încă o copilă, a rostit furioasă mama.

- Pentru mine Miluţă este cel mai bun prieten. Singura problemă e că nu poate folosi cuvinte pentru a ne putea spune cât de mult ne iubeşte, dar ne arată mereu acest lucru… Şi Miluţă a fost urcat într-o dimineaţă, într-o maşină mare, atât de mare şi de necunoscută, atât de rece şi apăsătoare… Nu a vrut să urce de bunăvoie, a fost lovit de cei care l-au cumpărat. În timp ce era lovit îşi întorcea ochii plini de lacrimi spre cei care i-a iubit şi le-a slujit fără să ceară nici măcar o mângâiere… Aceştia nu au afişat nici cea mai mică urmă de milă, iar Miluţă a păşit spre finalul vieţii lui cu inima frântă.

Nu a trecut mult timp după ce Miluţă a fost vândut şi sacrificat, că fiica familiei Mihăiescu, Alexandra, s-a îmbolnăvit grav şi trebuia să fie operată de urgenţă pentru ca viaţa ei să nu fie în pericol. Bineînţeles că operaţia nu putea să fie efectuată fără o anumită sumă utilă desfăşurării acesteia şi tratamentului. Costul total al cheltuielilor a fost identic cu suma pe care au primit-o părinţii Alexandrei în urma vânzării lui Miluţă.

Atunci, abia atunci, părinţii Alexandrei au înţeles cât de valoros a fost Miluţă în viaţa familiei lor, un căluţ frumos, harnic, plin de viaţă, cu suflet mare şi care s-a milostivit de ei sacrificându-şi până şi viaţa.

Toţi oamenii din sat au plâns după Miluţă când a fost vândut, baba Ileana l-a şi sărutat plângând, căci mult a ajutat-o şi pe ea la munca câmpului, numai familia Alexandrei avea sufletul împietrit…

Acum… acum familia Alexandrei îl plânge pe Miluţă şi simte în suflet durerea acestuia când le-a implorat mila şi iubirea. Abia acum…

Atât de mult m-a impresionat povestea baciului Simeon că mai târziu, când am fost numit preot paroh în localitatea Ciuta, am crescut o herghelie de cai. Aveam opt cai superbi. Ţineam la ei enorm. Aveam şi o iapă ce nu lăsa pe nimeni în afară de mine să se 19

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

apropie de ea sau să lucreze cu ea pământul sau s-o pună la căruţă.

Ce frumos galopau când mergeau la pârâu să se adape dimineaţa! Era o splendoare să-i priveşti.

Povestea cailor mei a avut însă un final trist asemenea povestioarei lui Miluţă. Am fost nevoit să mă despart de ei când m-au numit preot la oraş şi i-am vândut. În momentul în care au fost luaţi de lângă mine şi-au întors capul, iar ochii lor erau scăldaţi în lacrimi.

Preotul îşi închină întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi păstoririi celor ce i-au fost încredinţaţi, încercând ca duhovnic să poarte paşii fiecăruia spre calea mântuirii, deoarece el nu poate fi slujitor al Lui Dumnezeu decât în măsura în care slujeşte oamenii, răspunzând pentru toate sufletele ce i-au fost încredinţate. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri.“ (Matei 5, 6) Prin urmare slujirea preoţească are ca scop principal mântuirea sufletului. Totuşi misiunea preotului într-o parohie e foarte complexă, deoarece enoriaşii aşteaptă de la el totul şi astfel el nu este doar un slujitor al Sfintele Slujbe şi Sfintele Taine, nu este doar un propovăduitor al învăţăturii mântuitoare, ci un profund implicat în viaţa socială de fiecare zi. Astfel am putut observa că oamenii din localitatea Ciuta, deşi aveau toate bogăţiile naturii la dispoziţia lor nu iubeau munca. Pentru ei a trudi cultivând pământul sau a creşte animale era un lucru neînsemnat. Preferau mai degrabă să facă comerţ. Cumpărau şi vindeau sare. Atât de buni comercianţi erau că vindeau şi cumpărau lucruri fără să ţină cont că pot greşi unui prieten prin negoţul lor dacă se ivea o astfel de ocazie. De nu erau comercianţi s-ar fi asemănat prea bine cu enoriaşii părintelui Trandafir, personajul principal al nuvelei Popa Tanda a scriitorului Ioan Slavici.

Oamenii localităţii mele natale, Bolvajniţa, munceau cu pasiune şi tot lucrul ce ieşea din mâna lor era bun.

Totuşi, să mă reîntorc la poveştile copilăriei mele, poveştile de la stână ce îmi zâmbesc adesea şi îmi zâmbesc ca o fărâmă de aripă a unui înger ce s-a agăţat de sufletul meu.

Baciul Gheorghiţă avea obiceiul să povestească în fiecare 20

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

seară, după mulsul oilor, năzdrăvănii din copilăria lui. Cel mai mult mă încântau poveştile lui cu Nela, fiica vecinilor, după cum o numea pe parcursul naraţiunii. Iar poveştile lui despre copilărie începeau cu un citat din opera Amintiri din copilărie a scriitorului Ion Creangă: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul.“ Când eram în şcoala primară şi părinţii mei erau plecaţi la câmp, asemenea şi părinţii Nelei, fiica vecinilor mei, rămâneam în casa acestora, în grija lui Micuţu, pe numele adevărat Aurel, unchiul Nelei. Ne-am făcut un obicei din a-l striga Micuţu, fiindcă era un munte de om ce avea o privire tăioasă, dar un suflet mare. Într-o zi trebuia să păzim vacile împreună cu Micuţu, însă pe la amiază Micuţu s-a pus pe un somn bun la umbra unui copac, un somn atât de bun încât puteai să tai lemne pe el. Când dormea Micuţu mai bine, eu şi Nela, am lăsat vacile în plata Domnului şi am început să ne îndeplinim unul din cele mai năstrujnice vise, acela de a deveni croitor. Am alergat spre casă, am luat câte o foarfecă de tuns oile şi am început să facem rost de materiale.

Prima dată ne-am strâmbat la cojocul din piei de oaie a unchiului Mitru scărpinându-l cu linii şi puncte însemnate cu o bucată de cărbune. După ce l-am meşterit bine l-am dat pe mâna forfecii.

Am decupat iniţial un cerc. Pe urmă, fiica vecinilor, Nela, a decorat cercul conturându-i două puncte, un triunghi şi un oval cu ajutorul cărbunelui. După ce am admirat capodopera ne-am dat seama că am uitat să desenăm urechile şi am făcut fiecare câte o ureche uriaşă de iepure fricos.

Totuşi nu eram mulţumiţi. Noi doream să devenim croitori, nu pictori. Dar ... Bine gândit. În şură era cocia lui Moş Vasile. Era obiectul perfect pentru care trebuia să croim primele hăinuţe.

Cercul l-am prins de şireghe. Atârna ca un ochi de ciclop bătrân şi supărat. Pe urmă am îmbrăcat loitrile cociei cu bucăţi din poalele bunicii Nelei sau din ciupagul mătuşii Ruxandra. Nu am iertat nici cătrânţele mamei Nelei sau izmenele lui Micuţu.

La un moment dat ne-am plictisit de căruţa lui Moş Vasile şi 21

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

am început să decupăm fâşii supţiri din diferite ţoale pe care le adunam apoi ghem. Am făcut noi cam zece gheme pe care le-am ascuns într-o scorbură a unui tei bătrân cu gândul să confecţionăm oprege din ele mai târziu şi am pornit înapoi pe izlaz, căci ne temeam că Micuţu se va plictisi de somn. Şi parcă am avut dreptate în acea zi, deoarece nici nu am ajuns bine lângă copacul unde s-a odihnit, că s-a şi trezit Micuţu care ameţit de somn observă că nu se mai zărea nicio urmă de vacă. De prea mult somn a confundat şi umbra unui tufiş cu umbra unei vaci. Noi am găsit o scuză pierderii acestora, că ne-am întins lângă el la umbră şi am adormit.

Toată seara a căutat după vaci până târziu în noapte când le-a dibuit odihnindu-se într-o văgăună. Acasă la Nela, altă nenorocire. Toţi se necăjeau că au rămas fără frumuseţe de ţoale.

Cel mai osândit în acest caz a fost Micuţu, căci nu a fost responsabil. Noi am primit o pedeapsă destul de acceptabilă, zic eu, să ne îngrijim de grădină încât să nu se mai zărească fir de iarbă pe straturi, iar seara să ajutăm la mulsul vacilor sau a oilor. În altă zi, o zi geroasă de iarnă, pe când ne aflam din nou în grija lui Micuţu, căci părinţii s-au dus după lemne pentru foc la pădure, pentru că se terminaseră, l-am închis pe Micuţu în grajdiul vitelor în timp ce le dădea fân şi am început să umplem beciul cu zăpadă, deoarece ne doream să mai avem material pentru bulgări şi atunci când ea va părăsi natura prin topire.

Pentru ca să avem însă cât mai mult loc pentru zăpadă am scos borcanele cu murături a mamei Nelei afară. Pe cele mari le-am luat la ţintă cu bulgări până le-am spart.

Cel mai cumplit moment a fost acela în care vecina mea şi mama Nelei şi-a văzut toate pricoviţele tăiate fâşii. Acest lucru lam săvârşit după ce am căzut de comun acord cu prietena copilăriei mele să decorăm camera ei pentru un bal al păpuşilor.

Bineînţeles balul păpuşilor ne-a adus şi o pedeapsă binemeritată, o lună la sălaş pentru a aduna fânul.

Atunci când am hotărât să facem o surpriză părinţilor, preparându-le mâncare, a fost cel mai amuzant. Atât cuina, cât şi noi în urma experienţelor făcute arătam ca după război: făină 22

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

pretutindeni, şpoiertul îmbrăcat în unsoare, pe jos vase arse în care am făcut diverse specialităţi nereuşite. Parcă a fost ieri această întâmplare, atât de vie o păstrez în suflet.

- Nela, adu-mi te rog un ou din cuibar! Şi Nela mi-a adus un ou... Mi-a stors conţinutul acestuia deasupra capului declanşând războiul... Şi dăi, şi ocheşte, şi pune şi miere peste ouăle ce scăldau părul de pe creştetele noastre.

Mai pe urmă ia puţin arde iute şi pune-l pe la nasul prietenei sau ochii acesteia... Înainte de a termina toată trebuşoara am curăţat nişte ceapă şi am tăiat-o pentru a începe să plângem făcând pe victima în faţa părinţilor.

Ca urmare a acestei întâmplări, cel care a fost certat, nu a fost altul decât Micuţu, care stătea la un pahar de răchie cu nişte prieteni, neavând grija noastră. El a fost acuzat că ni se putea întâmpla orice nenorocire.

Dar atunci, atunci când am dorit să aducem apa Mării Negre de care auziserăm povestindu-se aproape că am secat fântâna şi am inundat toată casa Nelei.

Sau ce m-am putut amuza, atât eu cât şi Nela, atunci când Micuţu a intrat cu capul în unul din stupii vărului Ion. Se dusese la acesta să-l înveţe tainele stupăritului. Noi, ca de obicei, scai după el până ce am ajuns în prisaca lui Ionică.

Parcă acum îl văd pe Micuţu cu capul în unul din stupii deschişi de Ion. Credea că aşa înţelege mai bine cum căpăcesc albinele mierea în cămăruţele fagurilor şi poate observa şi cum arată o ramă. L-a avertizat vărul Ion că nu se procedează aşa, însă cu Micuţu te pui, mai ales când vrea să facă pe viteazul.

Albinele văzându-se deranjate l-au atacat aşa cum atacă dăunătorii, rapid şi fără şanse de a riposta. Totuşi a avut noroc că nu l-au înţepat mai mult de patru albine, dar suficient de multe pentru ca obrajii lui Micuţu să se umfle făcându-i capul mare ca un dovleac.

Vărul Ion i-a oferit ca medicament o sticlă cu răchie explicându-i că doar un medicament poate anula efectul altuia, aşadar şi răchia, efectul veninului. Şi a băut Micuţu, apoi s-a 23

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

trântit jos pe slog şi a început să se vaite, să geme, să se zvârcolescă, iar doda Elisaveta ce trecea pe acolo văzându-l aşa necăjit l-a întrebat dacă i s-o fi făcut rău ca să-l doctorească cu leacuri băbeşti de-ale ei, ea fiind felcerul satului, supărându-l şi mai tare, atât de tare, că a început să nu mai simtă durerea înţepăturilor.

Dar totuşi ... Eu cred că doar acela care nu a fost niciodată copil nu a gustat fericirea din jocurile nevinovate ale vârstei de aur a vieţii.

Copilăria mea va rămâne mereu în raza unei prietenii conturată de chipul ştrengăresc al Nelei, fiica vecinilor mei şi năzdrăvăniile ce le-am strâns în suflet. Iar Nela, Nela acum ... nu e alta decât nevasta mea.

Amuzantă asemenea poveştii de mai sus a fost şi una din poveştile baciului Pavel. El, înainte de a se ocupa de oierit a fost apicultor.

Pe timpul cât a fost apicultor a luat un ţigan slugă să-l mai ajute în gospodărie. Ţiganul era şuştăr de meserie şi repara încălţămintea soţiei lui Pavel iar aceasta îl răsplătea, fiind mărinimoasă, cu alimente, bani, de se învăţase rău şi leneş. Nu se mai prea omora cu treburile gospodăriei, ci făcea ce făcea de obţinea câştig uşor doar prin repararea încălţămintei.

Pavel însă a început să nu-l mai îngăduie pe ţigan pe lângă casa lui, iar acesta simţindu-i răceala s-a gândit să se răzbune lăsându-i un cui în talpa unui păpuc.

Răzbunarea i-a reuşit din plin, căci Pavel a încălţat păpucul cu pricina şi a pornit la oraş cu treburi, însă pe drum cuiul şi-a făcut treaba şi i-a colorat interiorul păpucului în sângeriu. De voie, de nevoie, Pavel şi-a cumpărat pantofiori noi de la oraş.

Acum a venit şi rândul lui Pavel să se răzbune pe ţigan. I-a promis că-l va învăţa tainele stupăritului şi l-a luat cu el în prisacă.

Bineînţeles, l-a echipat corespunzător. La un moment dat Pavel a cerut ţiganului să-şi dea masca jos şi să se uite într-un stup ca să înţeleagă cum trebuie să lucreze. Acesta l-a ascultat, dar ghinion, nicio albină nu s-a atins de el, după cum şi-ar fi dorit Pavel.

- Două, trei albine de l-ar înţepa, gândea Pavel, ar simţi şi el 24

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

cuiul ce l-am suportat eu în talpă.

Dar văzând Pavel că albinele păreau înţelese să nu-l înţepe a aruncat o ramă jos, prefăcându-se că a scăpat-o. Atunci momentul aşteptat s-a produs, căci albinele au şi pornit aventura pe capul ţiganului şi atât de multe s-au pus pe el, că însuşi Pavel s-a luptat să-l scape cu viaţă pe ţigan încasând multe ace. Şi pentru ca răzbunarea să fie deplină pe cel care râdea de slăbiciunile oamenilor, lăudându-se cu şiretenile lui, l-a ajutat atunci când albinele ţiganului ce devenise stupar între timp au început să facă furtişag. Dar cum l-a ajutat? L-a pus să ducă stupii în casă pentru a scăpa de furtişag iar albinele i-au invadat întreaga locuinţă de nu mai era chip să le mai potoleşti.

Parcă şi acum îl aud pe baciul Pavel cum povestea: - Pavele cum reuşim să scoatem albinele din casă? întreba ţiganul.

- Simplu, le-a răspuns Pavel, trebuie să daţi foc casei, e singura rezolvare a problemei.

Bineînţeles ţiganul şi-a dat seama că râde de el şi nu l-a mai ascultat. Şi eu am relatat într-o seară o poveste ciobanilor de la stână.

Povestea avea ca subiect una din năzdrăvăniile mele: Aproape de râul Egeriş se află o baltă măricică, un mic lac ce se acumula de la nişte izvoare. În acea baltă îşi scriau povestea o mulţime de peşti. Morunul era stăpânul apei.

Ce am gândit eu? Trebuie să prind mulţimea de peşti mari din baltă, dar am nevoie de un plan.

Ideile mi-au săgetat imediat gândirea de copil privind cum sau ofilit cartofii din grădină, cartofi pe care bunicul meu i-a stropit 25

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

cu Verde de Paris ca să-i scape de colorado. Nu doar că i-a scăpat de colorado, dar i-a scutit şi pe ei de marea solară ce-şi arunca valurile peste ei.

Am luat soluţia rămasă şi ascunsă de bunicul pe horn. Cu prada sub haină am alergat la prietenul meu Ghiţă să-l conving să meargă cu mine la pescuit.

Cum am ajuns la baltă am şi aruncat soluţia în apă iar peştii au început să sară în sus ca nişte cai sălbatici. Văzându-i cum sar, de teamă să nu pierd niciun peşte, m-am aruncat în baltă să-i prind, însă saltul lor era cât pe ce să-mi fie mie fatal, căci am înghiţit nevoit o gură de apă otrăvită. În câteva clipe Ghiţă a crezut că am murit. Mi s-a făcut rău, iar el a alergat să-mi anunţe familia. Într-un târziu, peste câteva ore bune, sfătuiţi de bunicul meu, speriaţi că nu mai am nicio scăpare după cum nu au mai avut nici cartofii, nici colorado, nici peştii, m-au dus la spital.

Dar cum iarba rea nu piere, nici eu nu am pierit, ba mai mult am şi fugit din spiatal, căci nu-mi plăcea să stau departe de locul cemi zâmbeşte a joc şi jucării. Nu pentru mult timp însă, căci am revenit imediat la spital după ce am fost rănit în picior de un cartuş din arma de vânătoare ce am folosit-o ca jucărie. Am făcut şi o frumoasă de infecţie datorită schijelor ce mi-au pătruns piciorul.

Dar şi de această dată am scăpat teafăr şi nevătămat.

Aşa petreceam noi pe timp de vară.

Ne adunam cu toţii seara, la stână, după munca istovitoare din timpul zilei şi depănam poveşti vii, nu poveşti ca cele pe care mi le povestea bunica pe când aveam vreo trei patru anişori cu Feţi Frumoşi şi Ilene Sâmziene. Şi de fiecare dată ne uitam răutăcios la timp. Niciodată nu înţelegeam acel copil zburdalnic, timpul. De fiecare dată când începeam să construim ceva măreţ ne izbeam de zburdălnicia lui şi adesea ne întrebam dacă ni se va permite să finalizăm ceea ce am început. Dar cum dragostea este cea mai puternică forţă din univers şi noi puneam acest balsam în tot ceea ce făurem, timpul nu reuşea să tulbure truda noastră, iar noi ieşiam biruitori din lupta cu el.

26

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

4. CERCUL JUCĂRIILOR Câteodată mi-e sete de joc, mi-e foame de jucării. Adult fiind mai simt aroma jocului în toate acţiunile mele. Adultul are o casă, copilul îşi improvizează o căsuţă, adultul conduce o maşină, copilul mimează acţiunea de a conduce prin jucării. Adultul se joacă pregătind bucate alese, lăudate adesea de mulţi, copilul în bucătăria jucăriilor lui găteşte neobosit cele mai sofisticate meniuri, bineînţeles necomestibile, din apă, plante şi nisip.

Adultul are responsabilitatea unei familii, copilul responsabilitatea familiei jucăriilor lui. Toţi ne jucăm, adulţi sau copii. Unii însă se joacă cu lucruri reale, alţii cu cele mai imaginare jucării. Toate se rotesc ca-ntr-un cerc. Jocul copilului este completat de jucării, joaca este continuată de adulţi. Copii mici sau mari ne jucăm, unii cu cele mai drăguţe jucării însă alţii cu propria lor viaţă. Un cerc al jucăriilor este viaţa omului. În tot acest cerc este bine să nu depăşeşti graniţele propriei condiţii.

Orice abatere de la cerc aduce după sine nisipul pustiului risipit de vânt. Un adult ce uită jocul distruge prietenii, pierde lucruri valoroase, răneşte fiinţele necuvântătore. Asemenea lui, un copil în uitarea jucăriilor se poate pierde zădărnicindu-şi până şi propria personalitate ...

Era o zi de toamnă ... Soarele îşi pusese scăriţa învăpăiată spre a coborî cu ultimele puteri spre pământ. Natura era scăldată în linişte. Nici măcar păsărelele nu-şi mai ştiau cântecul. Parcă se aştepta o schimbare. Frunzele îmbătrânite colorau văzduhul pictând pământul cu pete maronii. Vremea zilelor lipsite de parfumul solar îşi cerea dreptul. Eu mi-am luat picioarele la goană spre plaiul Padeşului unde mi-am întâlnit tovarăşii de joacă.

Atunci eram mai hotărâţi ca oricând să ne construim o fortăreaţă. Fiecare trebuia să-şi conceapă o colibă cât mai trainică din tulei. Construcţia s-a făcut cu cea mai mare pricepere.

Primul pas spre realizarea construcţiei a fost alegerea unui loc ferit de ochiul animalelor sălbatice şi spinii vremii.

Cu această hotărâre am urcat pe muntele Ţarcu şi ne-am ales 27

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

un loc stâncos unde ne-am adus cele necesare construcţiei, tulei şi sârmă. Până seara am construit trei colibe spaţioase, dotate cu felinare, fiindcă am avut de grijă să luăm de acasă şi aceste lucruri foarte utile.

Dan a rămas peste noapte de strajă. Ceilalţi am întors acasă cu gândul să revenim a doua zi pentru a ne continua jocul estetic al creaţiei. Părinţii tovarăşului nostru rămas pe munte se aflau la stână aşa, că el avea toată libertatea.

A doua zi, încă din zori, am şi pornit spre căsuţele noastre din tulei. Când am ajuns acolo Dan încă dormea liniştit în cea din mijloc care era şi cea mai spaţioasă.

Toată ziua am săpat prin pereţii muntelui căutând comori.

Comori nu am găsit, însă am adunat o mulţime de pietre ciudate pe care le-am depozitat în colibele noastre.

Spre seară am hotărât să ne antrenăm în lupta contra unor eventuali duşmani şi ne-am confecţionat nişte săbii de lemn, apoi am folosit drept inamic un copac noduros şi bătrân. Atât de mult ne-am bătut cu ramurile lui încât acestea au cedat plecându-şi smerit capetele spre pământ.

Ne plăcea jocul nostru... În sat trăia un om ce a încercat să-şi construiască o casă la oraş după ce a primit o frumuşică moştenire de la mătuşa lui, însă nu a reuşit să-i finalizeze nici fundamentul. Adulţii nu ştiu adesea să se joace. Ei risipesc jucăriile, iar după ce nu mai sunt plâng. Copii însă sunt ambiţioşi. Adună orice surcea şi-şi construiesc o jucărie trainică. Ei sunt cei care transformă jocul în adevăr. Adultul uită cum jocul poate să prindă formă în cele mai dese cazuri.

Când a început să se însereze am făcut un nou joc. Cel care reuşeşte să strângă până se înnoptează bine de tot cât mai multe cuiburi de păsări, căci acestea şi-au abandonat locuinţele spre a pleca într-o excursie exotică va avea onoarea să fie conducătorul fortăreţei. Norocul mi-a surâs mie. Toţi aşteptau hotărârea mea, iar hotărârea mea a fost să rămânem cu toţii la noapte în colibe.

Pe la miezul nopţii am auzit multă forfotă şi am zărit o mulţime de lumini galben-violet străbătând întunericul pădurii, căci era o noapte înnorată, fără făclii pe cer ... Tot eu am avut onoarea să dau 28

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

alarma: - Părinţii!

Fiecare s-a înarmat cu rădăcini puternice, încât părinţii s-au declarat învinşi şi ne-au lăsat să ne continuăm joaca începută în colibele noastre.

Spre dimineaţă ne-a făcut o vizită un alt prieten, Moş Martin, însă nu şi-a pus mintea cu noi şi ne-a ignorat văzându-şi de drumul său prin pădure.

Dar, pentru că orice joacă are un final, mai ales joaca care evadează din cercul permis, ne pune păcatul să ne organizăm o gospodărie. Şi, fiindcă oile nu au coborât încă la iernat, iar vacile erau prea pretenţioase am adus nişte capre culese din grajdiul lui Prunea.

Acum aveam şi animale, cu alte cuvinte aveam o ocupaţie în plus pe lângă descoperirea unor comori ascunse în pieptul muntelui. În ziua când am adus caprele un pui de frig îmbrăţişase natura în aşa fel, că spre seară am pornit spre sat după ce am închis caprele în colibele de tulei pentru a fi ferite de primejdii.

A doua zi, în zori, odată cu primul zâmbet de soare, am luat la pas drumul ce ducea spre locuinţele noastre ascunse pe munte.

Dezamăgirea unui joc finalizat prin eşec avusese să ne cuprindă când am găsit colibele ditruse de caprele care au mâncat tuleii.

Nici caprele nu erau de găsit. Pesemne s-au rătăcit prin văi sau prin păduri, ori s-au întâlnit cu lupul sau ursul care nu le-a iertat gestul lor necugetat de a distruge colibele. Ce-i drept, eram buni de plată. Caprele trebuiau returnate proprietarului, însă ia-le de unde nu erau şi bani să ne achităm greşeala nu aveam. Şi cum jocul, prin însuşi defininiţia lui, nu se opreşte la timp, nici atunci când a alunecat din cercul permis, am pus în aplicare o nouă strategie. Decât să plătim cu pielea noastră după ce părinţii vor achita paguba am pornit spre muntele Nedeea în căutarea de comori.

Drumul spre Nedeea a fost mirific. Am pornit pe cărările binecunoscute ale muntelui Ţarcu, cărări ce duc spre Poiana Mărului şi care la un moment dat se intersectează cu muntele 29

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Nedeea. Natura zâmbea a toamnă. Pădurea se pregătea de mugurii altei vieţi prin esenţa de frunze uscate. Mai credincioasă parfumurilor era pădurea de brad. Soarele se juca de-a v-aţi ascunsa cu ochiul naturii ce plângea după mângâierea privirii lui.

Când şi când câte un stol de păsări întârziate brăzdau infinitul ca nişte gânduri demult pierdute. Vântul era la fel de jucăuş ca noi.

Se prindea de părul ierbii şi îl scutura zdravăn în toate părţile parcă l-ar fi supărat cândva. Florile şi-au închis strălucirea prin sămânţa furată de vânt. Doar din timp în timp câte un ghem cenuşiu cu urechi mari fugea speriat dintr-un tufiş în altul.

Prietenul meu, Iepuraşul, era necăjit când întâlneam o astfel de privelişte, căci se făceau glume pe seama lui.

Când lumina începuse să se rupă în fâşii negre am ajuns şi noi pe muntele Nedeea, în locul unde erau aliniate câteva pietre mari şi albe ca semn a unor comori pirdute demult.

Muntele Nedeea mai avea denumirea şi de muntele ciutenilor, fiind muntele ce guvernează localitatea Ciuta. Această localitate şi-a luat numele de la două capre, una ce şi-a găsit sfârşitul într-o vale din apropierea râului Bistra ce se uneşte cu Timişul în vecinătatea satului ca într-o fugă furioasă şi rece asemenea anotimpului ce aşteptă să-şi reintre în drepturi şi alta care a fost dusă în Ţara Românească.

Noaptea se apropia cu paşi repezi, iar noi aveam nevoie în primul rând să ne improvizăm un adăpost. Căutarea comorii o puteam amâna pentru a doua zi.

Locul unde pietrele îşi aveau palatul era un superb luminiş străjuit de privirile vii ale brazilor mici şi mari. După privirile puieţilor de brad înţelegeai că te invită să te joci cu ei. Şi ei ascundeau aceeaşi energie a jocului ca noi. Nu ascultau de părinţii lor ce-i sfătuiau să-şi culce fruntea mângâiaţi de misterele nopţii.

Ionică, chizul meu, a adunat vreascuri pentru foc şi după ce am creeat un micuţ altar înconjurat de pietre pe o geană de pământ am aprins vreascurile să ne încălzim pe timpul nopţii. Brăduţii îşi scăldau şi ei ochişorii în praful de scântei şi steluţe aruncat de vreascurile arse dar şi în luminile galben - roşiatice pictate de limbile de foc ce se pierdeau în văzduh.

30

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Treptat, treptat, s-a scurs noaptea ca un şarpe umed pe pietrele reci, iar noi am scăpat fără a provoca un incendiu.

Cum ziua şi-a aruncat prima săgeată spre pământ am şi început explorarea pământului din jurul pietrelor mari şi albe ce guvernau nestingherite.

Pe la amiază, însetaţi de prea multă muncă zadarnică, ne-am gândit să ne odihnim printr-un joc cu mingea. Mingea ne-am confecţionat-o din frunze adunate ghem şi înfăşurate în cârpe.

Am reuşit să confecţionăm o minge suficient de mare şi tare.

Jocul consta în mânuirea cu dibăcie a mingii aruncate de la unul la altul din vârful pietrelor ce ne serveau drept cetăţuie pentru fiecare în parte.

Pietrele le-am ales tot prin concurs. Erau doisprezece la număr, cu două mai scăzute numeric ca echipa noastră de cercetaşi. Mireluş şi Puiu au rămas fără pietre, prin urmare nu au putut nici participa la jocul cu mingea devenind simpli spectatori ai fulgerului ce alerga printre pietre de la unul la altul. Cine pierdea mingea, pierdea şi puncte. La un moment dat însă o femeie bătută cam mult de vântul tomnatic îşi făcuse apariţia în luminiş cu un cal pe care-l ducea de căpăstru, probabil că dorea să-i găsească un loc bun pentru a-l lăsa la păscut. Micuţu nu ştiu cum reuşise să scape mingea chiar în faţa calului care s-a speriat rău şi a luat-o la galop rupându-i mâna femeii în zmucitura sa.

Din momentul în care femeia s-a dezmeticit din zmucitura ce ia rupt mâna ce o avuse înfăşurată în curelele căpăstrului a început un adevărat război. Lângă locul unde căzuse trântită de calul fugar se aflau pietrele arse de focul nostru de peste noapte. A început să le folosească drept arme de ochit copiii neastâmpăraţi ca noi. Însă piatrele ce aveau rolul de a marca ţinutul unor comori nedescoperite s-au dovedit cel mai bun scut al nostru. Mireluş şi Puiu erau cât pe ce să rămână fără cap, de nu se ascundeau mai repede lângă noi în spatele spaţioaselor pietre. Începuse o adevărată trudă de a alerga tărâş spre brazii posomorâţi de şirul lung al toamnelor târzii. Ascunsa printre brazi era un joc cât se poate de fascinant. Pietrele azvârlite, adunate şi iarăşi azvârlite de femeie ne antrena parcă pentru o bătălie cu 31

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

turcii ce adesea ne-au călcat pământurile dar s-au întors de unde au venit cu capul plecat.

După ce femeia obosise de prea multă trudă am avut cale liberă să ne întoarcem spre casă. Acolo nu mai era chip să rămânem, căci femeia putea reveni cu întărituri. Acasă însă, cum am ajuns, prăpădenie. Caprele fuseseră achitate deja de părinţii noştri şi ca vulcanul să fie prea furios înainte de a erupe cu bolovani, foc şi lavă, femeia trimisese plângere pe la casele noastre. Bineînţeles că în plângere ea nu avea nicio vină că ne putea omorî cu pietre, singurii vinovaţi eram noi că i-am speriat calul şi am rănit-o.

Am suportat furia şi pedeapsa vulcanului dezlănţuit asupra noastră până a doua zi când în loc să ne facem băieţi de treabă am pornit din nou în căutarea de aventuri. De această dată, în urma unei partide de fotbal terminată cu îmbrânceli, Petrişor a spart geamul unui magazin din localitate. Săracul de el, trei nopţi a dormit ascuns într-un cazan. Şi uite aşa trecea copilăria noastră cu joc şi jucării ...

32

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

5. JOCUL IMAGINILOR PRIN CUVINTE Şi ploua mărunt. Ploua a primăvară, ploua a viaţă. Era o ploaie de raze de muguri. Zăpada se topea scurgându-se în minuscule cascade de pe arbori, case, clăi. Aşa smerit îşi picura lacrimile spre pământul abia deşteptat de strigătul mugurilor de soare, încât toată această artă se contura în imaginea unei ploi fermecate.

Când şi când câte o vrăbiuţă îşi arcuia zborul în căutarea unui zâmbet de grăunte rătăcit pe sub haina acum deşirată a zăpezii. În grădina casei mele cineva zâmbea a primăvară, zâmbea a viaţă.

Avea atâta viaţă în toată fiinţa lui, încât nu puteai să nu te laşi ademenit de eternitatea imaginii pierdută în clipa unui ghiocel.

Dar totuşi, ghioceii nu mor niciodată. Ghioceii sunt ceea ce iubim, sunt suflet din sufletul nostru. Ei sunt sângele vieţii din Eden. Imaginea lor te însufleţeşte şi în mijlocul unui ocean de gheaţă, deoarece înţelegi că undeva primăvara bate la uşă, iar primăvara este paradisul infinit al vieţii.

Bolvaşniţa mea dragă este ghiocelul ce mi-a cucerit fiinţa, este rădăcina eternei primăveri. Şi am pornit hipnotizat de ploaia primăverii spre plaiul Padeşului. Doream să observ ochii muntelui Ţarcu trezit de ghioceii primelor raze de primăvară.

Superbi ochi avea muntele. Când m-a observat privindu-l şi-a scuturat pleoapele şi o avalanşă şi-a îndreptat spinarea spre o vale îndepărtată. Zăpada alerga speriată de faţa ce şi-o pregătea muntele pentru a întâmpina geana timpurilor noi.

Mai pe urmă m-am simţit privit de arborii ce străjuiau pădurea de la poalele muntelui. Pentru un moment i-am crezut invidioşi pe mine. Parcă şuşoteu între ei că le-ar fi plăcut să aibe şi ei picioare ca să zburde pe munte asemenea mie. Dar m-am înşelat. Ei nu şiar fi dat rădăcinile primăverii lor veşnice pentru nicio clipă de picioare zburdalnice şi nestatornice.

Am lăsat mai apoi clipa unui nou zâmbet de viaţă să-şi culeagă seva de muguri în tihnă şi am întors spre casă cu gândul să pregătesc o drumeţie pe munte cu prietenii cum se mai lasă a primăvară.

33

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

... Drumeţia am început-o în zorii unei zile a lui mărţişor.

Pârâul Egheriş era atât de liniştit. Primăvara vieţii i-a cules stresul năvalnic şi l-a rătăcit departe. Muntele Ţarcu, mărţişorul unei imagini paradisiece îşi cocea primele mlădiţe de verdeaţă.

Când Egherişul începuse să se piardă în zare contopindu-se parcă cu linia orizontului, noi eram deja pe spinarea muntelui admirând frânturi ale unor imagini ce se dizolvau în văzduh.

Casele se risipeau devenind muşuroaie abia răsărite după o gură de oxigen. Dealurile se ascundeau ruşinoase în umbra măreaţă a muntelui. Noi ne urmam drumul urcând spre vârfuri de nori primăvăratici, apoi coborând în văi inundate de viorele sau ghiocei. Totul te învăluia în mireasmă de viaţă. Marea de ghiocei şi viorele te sorbea în energia veşnicei lor primăveri. Când şi când câte o capră neagră făcea gimnastică sărind de pe o stâncă pe alta.

Stâncile i se supuneau întinzându-şi oasele sub masajul salturilor ei.

Pe la amiază ne-am întâlnit cu un pui de urs trezit din hibernare de clinchetul aromelor de verdeaţă. Ne-am făcut arbori şi parcă am prins rădăcini când s-a apopiat de noi. A stat o clipă, ne-a privit, apoi şi-a continuat explorarea naturii întinerite.

Văzându-ne scăpaţi de primejdia ce se ivise în splendoarea primăverii am început chiar să glumim: - Un om se duce în pădure după ghiocei şi se întâlneşte cu un urs, oare ce zice acel om în sinea lui? a întrebat Marcu.

- Sunt un om mort, a răspuns Andrei.

Vremea primăvăratecă ne-a adus un dor de peripeţii în aşa fel, că ne-am făcut o promisiune, să mergem pe acelaşi drum şi atunci când frunza codrului învie, dar şi când îşi parfumează chipul cu auriul toamnei şi mai apoi când muntele îşi îmbracă haina ocrotitoare a zăpezii.

Am întors seara târziu în acea zi primăvăratică cu mănunchiuri de mâţişori pe care i-am dus mamelor noastre.

Mâţişorii aceia erau chipul nostru. Ei aşteptau să devină frunzuliţă şi să aducă roade, iar noi să prindem aripi şi să ne înţelepţim în talantul ce ni s-a dăruit în această viaţă. ... Mai pe urmă ne-am respectat promisiunea şi atunci când 34

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

ochiul muntelui îşi pusese lentila verde am pornit pe aceleaşi drumuri să le observăm noile chipuri înmiresmate. De această dată drumeţia noastră a fost o zi şi o noapte, căci ajungând în muntele Nedeea, după ce ne-am odihnit în luminişul guvernat de credincioşii brazi am urmat cursul apei Şucu ce cobora obosită de focul solar spre Poiana Mărului.

Poiana Mărului este o oază de paradis. Mereu verde se oglindeşte în prăpastia barajului stâncos.

Muntele vara este asemenea unui cameleon. Acum îţi zâmbeşte şi te îmbracă în haina-i de verdeaţă, peste o clipă îşi posomorăşte faţa şi culege furtuna sau ceaţa.

Ploaia de raze ce dansează ritmul luminii printre copaci şi te poartă spre zări infinite, apoi te arucă pe un topogan spre văi răcoroase este aidoma jocului de albine ce pătrunde universul magic al florilor, zeci de flori într-o clipă, zeci de săgeţi luminoase într-o imagine.

Pârâul Egheriş a fost desertul drumeţiei noastre din acea vară.

Apa lui bronzată de soare ne lumina pielea şi ne încărca energetic ca pentru o viaţă.

Toamna ne-a rechemat pe aceleaşi drumuri însă acum îmbrăcate în ghiocei aromaţi de frunze palide.

Ghioceii toamnei sunt atât de agitaţi. Niciodată natura nu e atât de energică ca în această primăvară ruginie.

Iarna natura stă cuminte sub pătura zăpezii şi aşteaptă cântecul ghioceilor. Primăvara îşi coace cu multă răbdare mugurii. Vara îşi bronzează chipul trudit de floarea mugurilor. Toamna însă se pierde în stresul unor ghiocei sălbatici. Păsările aleargă în stoluri făcând semn din înălţimi pădurilor de brad că vor reveni după un binemeritat concediu. Insectele sunt mai zgomotoase ca niciodată. Se tem că pădurea va închide iarăşi ochiul de lumină pentru a se odihni învelită în catifeaua zăpezii. Animalele pădurii vor parcă să strângă în sufletul lor cât mai multe raze de soare.

Copacii plâng frunzele răpite de vânt. Legumele şi fructele ajunse la maturitate pornesc spre căsuţe călduroase şi primitoare ca recompensă pentru truda omului în natură. Omul este în deplină comuniune cu natura. El o îngrijeşte iar ea îi dăruieşte roadele şi 35

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

frânturi din energia vieţii veşnice.

Eu am avut fericirea să îmi petrec copilăria mângâiat de energia plină de viaţă a naturii, o energie vie, eternă, o energie ce îţi creşte rădăcini puternice.

Frunze şi rădăcini, clipe şi eternitate, trec prin mintea mea şi se adună în suflet atunci când imaginea localităţii mele natale se joacă în sufletu-mi dând glas cuvântului.

Clipele se pierd ca frunzele fugărite de vânt dar se aştern pe covorul verde al sufletului unde prind rădăcini pentru eternitate.

Clipe şi frunze, frunze şi rădăcini, eternitate şi frunze, rădăcini şi eternitate, un joc, un joc pe care l-am înţeles umbrit de timpul neiertător, un joc al ghioceilor ţesuţi pe chipul primăverii, o primăvară a iernii, a toamnei, a verii şi apoi a însăşi fiinţei sale.

Bolvaşniţa ... un chip, o lumină pierdută într-o oglindă de frunză dar răsărită în rădăcină de ghiocel este imaginea copilăriei mele. Ea, cu munţii ce se ascund în bolţi de cer şi păduri ce se pierd în sunete de ghiocei mi-a deschis drumul primăverii.

O imagine, un joc de imagini, acum surâzând în cuvinte, se adună în sufletu-mi şi se conturează într-un chip de veşnică primăvară, se conturează în localitatea sufletului meu.

36

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

6. BUNICUL, ICOANA COPILĂRIEI MELE Parcă îl văd şi acum. Era un om cu un zâmbet larg, cu părul tuns scurt, ochii ca două picături adâncite pe cer, cu nişte mâini mari şi trudite de meşteşugul tâmplăriei. Mergea greu şi apăsat dovedind încredere în sine însuşi şi statornicie în toate. Când te privea aveai impresia că te citeşte ca pe o carte. Şi era un munte de om ce ascundea în suflet o veşnică primăvară a înţelepciunii.

Bunicul, nimic nu poate suna mai dulce decât acest cuvânt pe care dacă-l analizăm din punct de vedere etimologic putem observa că şi-a luat fiinţă prin conversiune de la adjectivul „bun“ care articulat cu articolul hotărât „l“ a devenit substantiv. „Bun“, adjectiv, „ic“, sufix, „l“ articol hotărât, toate se conturează în chipul adevăratei bunătăţi reprezentată de o fiinţă umană. Nicio denumire nu ar putea creiona mai adevărat acest om ce mi-a definit personalitatea ca această denumire simplă, bunicul.

Bunicul meu, o icoană mereu vie, o icoană a credinţei, înţelepciunii şi dragostei, un colţ de veşnică primăvară păstrat cu sfinţenie în sufletul meu se pierde în fâşii de lumină prin negura timpului.

Astăzi visul bunicului meu s-a împlinit, iar visul bunicului meu sunt eu. Se ştie că învăţăturile religios-morale îşi au temelia în educaţia primită în familie. Bunicul mi-a conturat cea mai trainică temelie, o temelie construită pe piatră de stâncă cu rădăcini atât de puternice încât nu poate fi clintită de nicio furtună a vieţii, de niciun vânt al deşertăciunii.

Mugurii credinţei în Dumnezeu, a înţelepciunii şi a dragostei mi i-a sădit bunicul meu. El vedea conturat în misiunea de a fi preot cea mai de preţ comoară din această lume supusă deşertăciunii. Şi avea dreptate în tot ceea ce simţea, căci nimic nu poate fi mai înţelept decât Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este însăşi înţelepciunea.

După cum Egherişul creşte din ce în ce mai mult, din lacrimile 37

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

iernii alungată de dulcea, de blânda primăvară şi iarba creşte tot mai mult şi mai mult ca părul sălbatic al unei fecioare supărată că soarele i-a furat hăiniţa-i de zăpadă, tot aşa şi icoana bunicului meu se păstrează la mine în suflet din ce în ce mai vie cu fiecare clipă ce se înnoadă pe firul vieţii.

Eram copil ... iar copiii sunt picături de stele în jocul universului. După cum florile îşi deschid ferestrele locuinţelor pentru a se desfăta la soare, după cum insectele cercetează fiecare colţ al naturii fără nicio piedică, după cum peştişorii ies de sub pietre ca nişte săgeţi şi se scaldă în apă jucându-se fără nicio grijă, aşa şi copiii în jocul lor se adâncesc în clipele de basm ale vieţii.

Tocmai pentru a nu mă pierde într-un joc al vieţii şi a învăţa să culeg înţelepciunea din tot ceea ce mă înconjoară, din misterul copacilor care în fiecare primăvară îşi pregătesc asemenea păsărilor o casă nouă de muguri, frunze şi flori, din dansul vântului pe ape, din imaginea norului în văzduh, bunicul mi-a călăuzit fiecare pas în viaţă. El mi-a înţeles jocul. Până şi jocul este un cerc al înţelepciunii dar m-a determinat să-l leg cu un jnur al eternităţii unui ideal, idealul de a deveni preot, ziditor de suflete omeneşti.

Câtă bucurie simţea bunicul în suflet când mă vedea în duminici şi sărbători la biserică activând la strană sau citind apostolul şi câtă amărăciune a simţit când într-o duminică, vrăjit de jocurile copilăriei am ales să particip la un meci de fotbal în loc să mă încarc energetic în ploaia de lumini a cântărilor liturgice.

Sufletul bunicului este acum împlinit prin omul ce l-a crescut pentru eternitatea vieţii, l-a crescut aşa cum pământul îşi încolţeşte sămânţa şi-şi desăvârşeşte planta. Omul, omul ce l-a udat cu înţelepciune şi l-a călăuzit cu pricepere sunt eu.

După cum imaginile se modelează prin cuvânt şi sufletul meu a fost modelat de învăţătura religios-morală a bunicului, de dragostea lui ce îmi zâmbea printre lacrimile multor pietre ivite 38

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

pe drumul vieţii mele. Icoana lui va dăinui mereu vie în sufletul meu precum eternitatea se culege din ecoul timpului pierdut pe braţe de flori. Şi bunicul nu doar m-a învăţat să am credinţă, să iubesc pe Dumnezeu şi aproapele, să mă înţelepţesc prin tainele cărţilor, ma învăţat să preţuiesc rădăcinile strămoşeşti, să-mi respect neamul, familia, să nu uit niciodată locul de unde mi-am tras seva şi mi-am clădit fiinţa, personalitatea.

Hărnicia e floarea ce am cules-o tot din modelul ce mi-a fost bunicul. După cum mi-a pus cartea în mână preţuind înţelepciunea şi m-a dus de mânuţa la biserică iubind pe Dumnezeu, tot asemenea m-a călăuzit şi în tainele gospodăriei. Şi chiar îmi plăcea să muncesc. Iubeam animalele, le îngrijeam.

Mergeam adesea la stână şi ajutam la mulsul oilor. Vara mă duceam la coasă. Primăvara cultivam pământul ce nu întârzia să ne dăruiască roadele ce le adunam în toamnă.

Aşa a fost bunicul meu, un om mare, atât de mare încât nu există îmbinări de cuvinte atât de găitoare ca să descrie puritatea fiinţei lui.

Precum soarele mereu zâmbeşte a viaţă şi bunicul îmi va fi icoană de viaţă în toate acţiunile mele în această lume. Şi precum firul albastru de cer se împleteşte cu firul verde de natură şi idealurile mele se vor împleti mereu cu dragostea bunicului pentru mine. Fiind aşa, un tot nedespărţit, universul îşi ridică pălăria zâmbindu-ne şi salutând încercarea noastră de a picta o picătură de eternitate.

Natura este pictată de primăvară, conturată de vară, definită de linile toamnei şi mângâiată de iarnă. Eu am fost pictat, conturat, definit şi mângâiat de grija, dragostea şi învăţătura bunicului meu căruia îi mulţumesc acum prin cuvânt şi îi mulţumesc etern în suflet.

Bunicule, icoana copilăriei mele, lumina mea călăuzitoare în viaţă îţi mulţumesc!

39

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

7. ALB ŞI NEGRU TEATRU ACTUL I Decorul: O cameră frumos mobilată, cu geamuri mari şi luminoase (birou, un micuţ altar pentru rugăciune, o canapea, o masă, două scaune).

Personajele: nepotul, bunicul şi amicul Mitruţ.

Nepotul (aşezat pe canapea şi vorbind cu sine însuşi): Era duminică ...

Am luat din sertarul biroului cartea, acea carte micuţă, micuţă, cu litere aurii şi coperţi înnegrite de povara timpului şi am îngenunchiat în faţa altarului din locuinţa mea pentru a săvârşi rugăciunile de dimineaţă... Lumina candelei scânteia a cuceri orizontul aruncând în văzduh mii de linii şi forme ce se frângeau prin a contura mâini roşiatice, apoi gălbui, violet-portocali ca o rugă către înălţimi.

Eram pierdut în rugăciune. Nemărginirea îmi atinsese fruntea şi paradisul îmi cuprisese sufletul când ... Deodată Cicolino, pisicul meu, s-a agăţat cu disperare de candelă încât a reuşit să curme râul de lumină. Mai apoi, dintr-o săritură, s-a aruncat asupra cărţii pe care a închis-o cu lăbuţele, aruncând-o pe urmă pe covorul moale de unde a început s-o zgârie strajnic.

Din tot paradisul în care am ajuns purtat de aripile mângâietoare ale rugăciunii nu a mai rămas decât o urmă de fum subţire ca un suflet rătăcit printre clipele vieţii.

M-am aplecat să ridic cartea dându-l la o parte pe Cicolino.

Nici nu am ridicat-o bine până ce Cicolino se agăţă cu disperare de mine tăindu-mi privirea cu ochii lui plini de vrajă ...

Pe Cicolino l-am primit cadou de la un amic. Ştiam încă de pe atunci că este un animăluţ linguşitor, un animăluţ cu feţe, feţe...

40

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

mii de feţe precum cameleonul. Albul blăniţei lui era în contrast cu întunericul fiinţei. Dacă era ignorat sau nu aveai timp pentru el se revolta. Cea mai cruntă revoltă a lui era asupra cărţii. Mereu se simţea inferior acesteia. Acel obiect tăcut, acel obiect micuţ, la o primă privire neînsemnat, era duşmanul lui de moarte. Ştia că în momentul în care acel obiect era deschis de mine lumea lui mă cuprindea întru totul, mă contopeam cu cele mai înalte valori spirituale, uitând pentru o clipă deşertăciunea acestei vieţi, iar Cicolino făcea parte din această categorie deşartă şi devenea un vulcan de răzbunare înnecat în propriul egoism.

Cartea am primit-o moştenire de la bunicul ... Da, de la bunicul meu ... Astăzi e în pardisul eternităţii însă ieri, acum o clipă, sufletul lui cald îmi lumina existenţa. A fost ...

(Pe scenă îşi face aparaiţia personajul din amintirile nepotului, bunicul. Se aşează pe scaun, în faţa lui. Din când în când îşi aruncă privirea spre geam, apoi pe cartea micuţă de pe birou, iar în cele din urmă studiază globul de pe masa de lucru.)

Bunicul: - „Priveşte!“ Roşu. Violet. Se întinde ca o plagă carapacea micuţului glob translucid.

Nepotul -„Ce poate fi?“ Bunicul: - Ascultă-ţi fiinţa şi vei înţelege.

Nepotul: - Fiinţa-mi tace... (Apoi continuă ca pentru sine însuşi.) Aşadar culoarea de acvamarin şi smarald al globului pe care-l studiam spre a descoperii lumi uitate se pierduse în raze roşii-violet. În jurul meu natura primise o nouă faţă, deşi primăvara era în toate, ea plângea. Oare de ce?...

Bunicul: - Pentru că nu reuşeşte să trăiască. Totul se ascunde în umbra deşertăciunii.

Nepotul: - Care este esenţa deşertăciunii?

Bunicul: Ar putea să fie nişte case împrăştiate în umbra unui deal, case vechi, bătrâneşti, aşa cum am văzut nu demult la muzeul satului...., nişte femei care îşi boceau fiii şi soţii ce au pierit cândva în luptă.

Nepotul: Şi totuşi... De ce aceste imagini pot să fie asociate deşertăciunii?

41

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Bunicul: Pentru că se risipesc asemenea norilor, se ridică precum ceaţa şi se îneacă în valurile nisipului.

Nepotul: Cu mine se întâmplă ceva. Am ajuns într-o lume pe care nu o cunosc, o lume în care nu mă regăsesc. Trebuie să descopăr cauzele acestui mister şi să mă reîntorc acasă, să mă reîntorc în mine. Cu siguranţă m-am rătăcit ... Sunt asemenea unui stejar bătrân ce nu-şi mai poate culge spiritul rătăcit.

Bunicul (întinzându-i un cadou): Deschide-l!

Nepotul (deschide cadoul, apoi ... ) O carte?

Bunicul: Da, o carte. Aşa cum printr-un un petec de hârtie verde-albăstrui (arătând spre glob) înfăşurat într-o lumină roşieviolet poţi cunoaşte pământul, prin carte poţi descoperi eternitatea ... Timpul se rupe în fâşii pe filele cărţii şi îţi culege în suflet veşnicia.

Nepotul: Cu siguranţă cartea este o poartă spre alte lumi ce aşteptau demult să fie cunoscute. Această poartă e pragul spre propriul meu eu ...

Bunicul: O carte e mereu un mister. Dacă îi pătrunzi fiinţa ea este atât de grăitoare şi te soarbe în paradisul eternităţii. Dacă o priveşti ca obiect pare ceva neînsemnat. Ea tace. Stă pitită pe un raft şi nu deranjează pe nimeni din jur. Este atât de smerită. Nu îţi sare înainte. Ea aşteaptă înveşmântată în virtutea răbdării să-i descoperi comoara înţelepciunii. E atât de modestă. Niciodată nu îşi trâmbiţează roadele.

Nepotul: Cu alte cuvinte cartea ar putea să fie definită ca suma virtuţilor.

Bunicul: Da. Cartea este dragoste ...

Bunicul: De ce?

Bunicul: Ea îţi îmbracă viaţa în culori. Dacă deschizi o carte şi laşi filele să-ţi vorbească te regăseşti pe tine însuţi în ele sau călătoreşti prin frânturi de universuri nedescoperite până atunci prinzând drag de această micuţă stea călătoare ce şi-a deschis aripile şi pentru tine spre a te informa.

Nepotul: Dragoste, înţelepciune, răbdare, smerenie, modestie ...

42

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Bunicul: Nădejde, credinţă, recunoştinţă ...

Nepotul: Abia acum încep să înţeleg sensul virtuţilor înfăţişate de carte. Ea nădăjduieşte în răbdarea şi modestia ei că omul o va deschide. Are credinţa că va pricepe taina înţelepciunii. Este recunoscătoare acelora care îşi deschid ochii să-i culeagă adevărul.

Bunicul: Adevărul, cel mai de preţ adevăr este credinţa cărţii.

Cartea nu-şi trădează niciodată prietenii. Sunetele ei ţesute pe fire de silabe şi grai de cuvânt sunt statornice. Ele nu-şi schimbă înfăţişarea.

Nepotul: Dacă omul ar fi precum cartea, statornic în lumina faptelor bune, aidoma cărţii în înţelepcinea sa, ar deschide uşă paradisului.

Bunicul: Omul nu înţelege pilda cărţii. El ia acest obiect, cartea şi îl aruncă, poate pe un raft al bibliotecii, apoi îşi vede de neînţelepciune.

Nepotul: Cartea este o bună ascultătoare.

Bunicul: Da. Ascultă cugetul fiecăruia şi se lasă înţeleasă după talantul fiecărui om de percepere. Ea nu fuge de responsabilitate.

Nepotul: E foarte responsabilă. Nu te părăseşte nicio clipă.

Trebuie doar să-ţi întorci privirea spre ea ... Şi când te gândeşti că unii o subestimează.

Bunicul: Nu trebuie să subestimezi pe nimeni, mai ales pe aceia care din modestie, asemenea cărţii nu-şi pun în oglindă adevărata valoare.

Nepotul: Cartea, doar cartea este prietenul adevărat.

Bunicul: Da. Ea se bucură împreună cu tine atunci când râzi, plânge alături de tine când eşti întristat.

Nepotul: Şi cât de neînsemnată pare ...

Bunicul: Un obiect îmbrăcat în umbra neagră a rafturilor ...

Nepotul: Şi câtă lumină ascunde! ...

(Câteva clipe se face întuneric. Tăcerea parcă îţi sparge auzul.

Bunicul dispare din amintirea personajului odată cu sunetul telefonului. Se face lumină în timp ce nepotul răspunde la 43

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

telefon.)

Nepotul: - Alo! Mitruţ: - Nepoate?

Nepotul: - Da? Mitruţ: - Mitruţ te deranjează.

Nepotul: - Să trăieşti Mitruţe, ce mai spui tu că faci?

Mitruţ: - Pot veni până la tine?

Nepotul: - Te aştept.

Nepotul pune receptorul telefonului în furcă, se aşează pe scaun şi aşteaptă gândindu-se: Astăzi este luni. Pe Cicolino l-am primit cu un an în urmă, tot într-o zi de luni, de la Mitruţ. Frumos motan, însă doar faţada. El este opusul cărţii. Aş putea să-l asociez cu floarea vicilor. Leneş.

Toată ziua toarce tolănit în culcuşu-i de catifea. Linguşitor. Se gudură pe lângă mine prefăcându-se că mă iubeşte ca să-mi răpească dragostea sufletului. Invidios şi răzbunător. Se răzvrăteşte pe tot ceea ce are impresia că îl pune în umbră, ca de pildă cartea. Lacom. Fură şi ceea ce nu este destinat pântecelui lui. Mincinos. Nu recunoaşte când greşeşte, dând vina pe lucruri externe. Neînţelept. Dacă se întreabă cum a venit el în această lume, nu îşi poate răspune. Are impresia că s-a trezit dintr-un somn adânc şi parcă era frate cu universul. Nu ştie cum a răsărit şi pentru ce a răsărit. Soarele ştie că răsare pentru a lumina şi încălzi pământul, el însă nu-şi cunoaşte scopul ivirii în univers. Cartea ştie că a răsărit din înţelepciunea eternităţii şi pentru redeschiderea paradisului. Ciocolino nu-şi cunoaşte utilitatea în deşertăciunea fiinţei. Mai nou nu mai prinde nici şoareci. E prea mare oboseala şi nu se mai deranjează. Fiinţa lui e diametral opusă aspectului fizic, blăniţei lui mătăsoase, albe, ochilor săi verzi şi luminoşi.

(Se aud bătăi în uşă) Nepotul: - Intră.

Mitruţ: - Ziua bună, nepoate.

Nepotul: - Ziua bună, Mitruţe.

Mitruţ:- Am venit să-i aduc lui Cicolino nişte brânzeturi din 44

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Spania. Numai ce am ajuns în ţară de câteva ore şi nu am avut altceva în minte decât să-mi întâlnesc motanul meu preferat...

Cicolinoo!

(Un motănel frumos îşi face apariţia şi se gudură pe lângă picioarele lui Mitruţ. Acesta îl mângâie vorbindu-i.)

- S-a purtat frumos cu tine amicul meu? De fapt cine nu te iubeşte pe tine? Am venit să te văd în scurta perioadă de timp în care zăbovesc în ţară. (Îşi ridică privirea spre nepot şi i se adresează.)

- Nu pot să mai rămân la tine să povestim, căci am atâtea probleme de rezolvat, trecusem doar să-l văd pe Cicolino şi să-i aduc nişte daruri. Ne mai vedem şi mâine când vin să-i mai aduc câteva cadouri lui Ciocolino. Şti cum este el, sensibil. Dacă nu e iubit, mângâiat se îmbolnăveşte, leşină. ...

Mitruţ: - Rămâi cu bine nepoate.

Nepotul: - Să ne revedem sănătoşi.

(Pentru o clipă se face linişte. Mai apoi se aude cântecul unui greier) Nepotul: Cred că am îmbătrânit demult ... nu toate lucrurile pot gusta perfecţiunea, iar eu, eu am avut prea multe aşteptări de la tot ceea ce mă înconjoară.

(Se face din nou linişte şi întuneric.)

ACTUL II Acelaşi decor.

Personaj: nepotul.

Nepotul plimbându-se gânditor: Cicolino, un fulg ce se pierde în jocul deşertăciunilor. Cartea, lumina eternităţii, floarea virtuţilor.

Eu, un rătăcitor între fuga după o bucăţică de înţelepciune şi piedica lucrurilor supuse nimicului.

45

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Alb şi negru. Cicolino şi carte. Viciu şi virtute. Şi dacă descoperi înţelepciunea din lumina întunericului ...? Dumnezeu a adus lumina peste întuneric şi a creat viaţa.

Restul rămâne acelaşi. Cicolino, un motan ce adună pentru sine valorile nimicului, ignorând spiritualitatea. Cartea, un suflet ce se închide în lumina înţelepciunii, pe raftul ei, aşteptând să-ţi deschidă ochii nemuririi ... (În cameră se face din nou întuneric.)

ACTUL III Acelaşi decor.

Personajele: nepotul, bunicul şi Livius.

(Din întunericul camerei se iveşte bunicul înveşmântat într-o mantie luminoasă. Se aşează pe canapea. Camera se luminează treptat. Lângă bunicul, pe canapea, odată cu lumina ce pătrunde în toate colţişoarele camerei, poate să fie observat un personaj necunoscut.)

Nepotul (Se apropie de cei doi, îşi ia un scaun şi se aşează în faţa lor.) ... (după un moment de linişte deplină, nedumerit): Bunicule, te ştiam plecat în veşnicie şi tu aici?

Bunicul: O băiatul bunicului, tot copilul acela căruia eu îi deschideam ochii spre tainele universului ai rămas. Între lumea în care tu îţi duci existenţa, o lume atât de fragilă precum un fulg de nea şi lumea fără timp şi spaţiu, cu toate că se spune că e o prăpastie de netrecut, există o legătură spirituală. Legătura spiritală este o punte energetică între fiinţele care se completează reciproc dar care au fost despărţite prin plecarea uneia dintre ele în veşnicie. Între mine şi tine există această legătură energetică.

Tu ai fost mereu alături de mine. Sufletul tău mi-a păstrat amintirea vie şi îmbrăcată în lumina dragostei. Eu am fost mereu alături de tine. Ţi-am vegheat fiecare pas şovăielnic.

46

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Nepotul: Fiecare pas şovăielnic?

Bunicul: Nu doar pasul tău e şovăielnic, ci fiecare pas a celor ce vieţuiesc împreună cu tine este şovăielnic. Imaginează-ţi cum se joacă fulgii de zăpadă în văzduh. (Pe scenă câţiva fulgi de zăpadă animează decorul.) Fiecare fulg este atât de fericit, îşi trăieşte cu atâta bucurie şi dragoste scurta lui clipă, se rupe de toate grijile şi se contopeşte cu eternitatea în jocul lui. Cu toate acestea este şovăielnic, căci nu ştie încotro este drumul eternităţii şi se pierde în unica lui clipă prin văzduh până se topeşte prin unire cu inima pământului.

Nepotul: Cum este dincolo, bunicule?

Bunicul: El este Livius. Un fel de Caron ce conduce sufletele spre ţinutul morţii. El se află aici tocmai pentru ca să nu vorbesc.

Nu am voie să vorbesc.

Livius: Ajunge, niciun cuvânt mai mult ... Sunt porţi ce nu trebuie deschise. Te avertizez.

Nepotul: Livius?

Bunicul: O abreviere a paradisului, Li ... vi ... us ... Limanul vieţii uşoare, fără griji, fătră suferinţă.

Livius: Te-am avertizat!

Bunicul: ... De fapt venisem să-ţi vorbesc despre alb şi negru.

Nepotul: Despre alb şi negru?

Bunicul: Despre întuneric şi lumină.

Nepotul: Am înţeles că nu tot ceea ce pare lumină este neapărat lumină, de pildă Cicolino, pisicul alb al lui Mitruţ şi nu tot ce îşi ia o haină neagă asemenea coperţii ce o poartă cartea este întuneric.

Bunicul: E perfect. O să-ţi vorbesc despre alb şi negru, lumină şi întuneric din prizma cărţii şi a lui Cicolino.

Nepotul: Am înţeles încă de când ai fost alături de mine în lume că suma virtuţilor poate să fie descoperită prin intermediul cărţii şi vicile pot să fie asociate comportamentului obraznic a lui Cicolino.

Bunicul: Da, virtuţile şi lumina, vicile şi întunericul, însă ... (un moment se făcuse tăcere) o să-ţi vorbesc despre oi şi capre.

Nepotul: Oi şi capre?

47

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Bunicul: ... Buni şi răi, cărţi şi pisici.

Nepotul: Ziua judecăţii?

Bunicul: Ziua în care albul nu va mai fi pătat de nicio umbră a întunericului.

Nepotul: Ziua în care cartea va fi răspălătită pentru modestia virtuţilor, iar Cicolino mustrat pentru murdăria neînţelepciunii sale.

Bunicul: Cartea este asemenea sufletului care şi-a scris temele pentru veşnicie. Ea este untdelemnul din candela-nţeleptei.

Livius: „Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.“ (Matei 25, 4).

Nepotul: Untdelemn ...

Bunicul: Faptele bune, virtuţile sunt untdelemnul ce ţine vie flacăra veşniciei.

Nepotul: Cartea este candelă cu untdelemn pentru cei care-i descoperă aroma eternităţii.

Bunicul: Cicolino, neînţelepciunea fecioarelor ce s-au lăsat cuprinse de vraja vicilor. Sufletele, candelele lor sunt seci.

Virtuţile nu au flacără, căci temelia nu există, e pierdută în deşertăciune.

Livius: „Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.“ (Matei 25, 3) Nepotul: Fapte bune ...

Livius: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.“ (Matei 25, 13) Bunicul: Pe Bunul Dumnezeu îl rănim în nepriceperea noastră, fiindcă nu-i înţelegem iubirea şi darurile ce ni le-a oferit şi continuă să ni le ofere. Viaţa este o adevărată artă, cea mai frumoasă artă, iar noi nu o înţelegem.

Nepotul: Viaţa este o carte ce trebuie trăită cu înţelepciune, însă adesea suntem asemenea lui Cicolino şi ne scriem cartea vieţii cu nepricepere rănindu-L pe Însuşi Eternul.

Bunicul: Faptele noastre ne vor aşeza fie de-a dreapta, în Împărăţia fericirii veşnice, fie de-a stânga, în umbra morţii, în întunericul iadului.

48

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Nepotul: Dacă am fost cărţi vom gusta paradisul, dacă am fost Cicolino, umbra morţii.

Livius: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga sa.“ (Matei 25, 31-33) Bunicul: Oile, virtuţi, altare ...

Nepotul: Virtuţi înţeleg, căci sunt cărţii vii, dar altare?

Bunicul: Oile sunt atât de blânde. Se jerfesc cu smerenie, supunere. Pe lumina faptelor bune săvârşite de acestea se clădeşte paradisul. Atunci cum să nu fie altare de jertfă?

Livius: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.“ (Matei 25, 35-36) Bunicul: Cartea este cea mai bună pildă a iubirii aproapelui. Ea te vede flămând după lumina cunoştinţelor şi ţi le oferă, te vede însetat după aflarea adevărului şi te adapă, te vede gol de scânteia înţelepciunii şi te îmbracă în veşmintele priceperii, te vede închis în temniţa propriului eu şi îţi deschide noi orizonturi, te vede bolnav şi îţi întinde balsamul cuvântului spre vindecare.

Livius: „Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, Când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei, Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit […] Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.“ (Matei 25; 37, 38, 40) Bunicul: O carte este atât de smerită încât nu-şi bate pieptul cu pumnii asemenea fariseului pentru a-şi etala roadele. Ea lasă roadele să lumineze de la sine.

Nepotul: Dar caprele?

Bunicul: Cicolino ... L-ai văzut? El se laudă în linguşeli. Se hrăneşte cu invidia. Crede ...

Livius: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau 49

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.“ (Matei 25, 44-45).

Bunicul: Crede în mândria lui că totul i se cuvine. Loveşte cartea, însă nu înţelege că a refuzat hrana veşnică.

Livius: Când înfloresc ghioceii şi copacii plâng dor de muguri, primăvara bate la uşă. Când înfrunzesc pomii, vara se aude în văzduh. „Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, cunoateţi că vara este aproape.“ (Marcu 13, 28) Când roadele sunt coapte toamna se grăbeşte să coboare, iar când vremea rea biruieşte, iarna îşi porneşte sania. Tot aşa când semnele venirii Fiului Omului se văd şi se simt peste tot în jurul nostru, venirea lui este iminentă. „Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormitând. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!“ (Marcu 13, 35-37) Nepotul: Acum înţeleg despre ce ai vrut să vorbeşti cu mine, bunicule. Ai dorit să îmi transmiţi un mesaj, să priveghez în orice clipă prin practicarea virtuţilor, să fiu precum cartea ce nu oboseşte să ne lumineze cu înţelepciunea-i. M-ai învăţat să înţeleg albul din fapte şi nu din feţe precum cea a lui Cicolino. Mai învăţat să fiu altar asemenea oilor.

Bunicul: Trebuie să plec. Nu-mi este permis mai mult ...

Nepotul: Bunicule!!! (În cameră se face un moment întuneric şi linişte deplină) Nepotul (ridicându-se de pe canapea după ce se luminează): Am visat ... Doamne, ce vis!

50

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

8. MUGURI DE PĂDURE Verde-albăstrui, brun-gălbui, pete de culoare par să picure de pe muntele ce se pierde în zare spintecând orizontul.

Cercetând fiecare colţ al muntelui în nenumăratele mele drumeţii am încercat să privesc natura în oglindă. Faţa ei ascunsă e cea mai de preţ comoară a universului.

Dar să privim pentru început o familie alcătuită din fiinţe omeneşti. Privită din exterior este o comunitate alcătuită din cinci membri ca exemplu, un copil, doi bărbaţi, unul matur, altul bătrân, două femei, una matură, alta bătrână. Privită în oglindă, cercetându-i forma interioră, fiecare membru ce vieţuieşte în familie îşi are rolul său bine definit, misiunea sa. Bunicii au grijă de gospodărie, de creşterea şi educaţia nepotului, urmaşul lor, cel care le va duce mai departe neamul. Părinţii muncesc pentru a-şi întreţine familia, a consolida locuinţa.

Să ne oprim pentru o clipă şi asupra familiei de albine.

Albinele au o viaţă de familie foarte bine organizată. Familia de albine e alcătuită din albine lucrătoare, matcă şi trântori. Fiecare individ al familiei de albine are o misiune. Niciunul nu se pierde în amănuntele clipelor deşarte, preţuind şi făcând util fiecare moment. Albinele lucrătoare înţeleg cântecul florilor şi adună esenţa fiecărui paradis parfumat, dăruind mai apoi diamantele culese albinelor ce îngrijesc de stup. Doicile, o altă categorie a albinelor lucrătoare, hrănesc puietul, au grijă de larvele ce în a treia zi de la depunerea în celulă rup foiţele embrionare, şi ies din ou, adică eclozionează. Matca şi trântorul îndeplinesc rolul de reproducere în viaţa familiei lor. După ce trântorul îşi finalizează misiunea moare prin bunăvoinţa albinelor lucrătoare. Tot aşa şi omul după ce îşi încheie misiunea în această lume este chemat să se bucure de veşnicie.

Acum să privim natura, paradisul ce ne încarcă energetic şi ne face să strălucim odată cu fiecare răsărit de soare. Fiecare 51

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

element al naturii privit cu ochii exteriori este o splendoare, toate elementele adunate, un curcubeu. În oglindă, privit din interiorul sufletului, fiecare element al naturii are o misiune.

Să pătrundem în casa codrului. O mulţime de arbori uriaşi asemenea unor ziduri de catedrală îţi fură pentru început privirea.

Aceşti arbori sunt mugurii de viaţă ai pădurilor, fabrici de oxigen ai acestui univers terestru. Ei îşi îmbracă goliciunea cu muguri, mai apoi cu frunze, flori şi fructe. Fiecare mugur e o cale, o cale spre frunză sau floare. Fiecare frunză este o poartă spre viaţă.

Câte insecte nu adăposteşte, câtă puritate nu oferă aerului, câtă strălucire nu oferă naturii! Fiecare floare e drumul spre roade. Ca să aduci roade trebuie iniţial să te transformi. Fiecare transformare este o artă. Floarea în fruct, mugurul în frunze, toate în ochiul viu, plin de energie al naturii.

Lacrima norilor ajută pădurii să îşi hrănească rădăcinile.

Soarele ajută rădăcinile să aducă rod. Pământul le mineralizază cu cea mai aleasă hrană.

Pădurea, o catedrală de lumini, este casă miilor de insecte ascunse prin scorburi, miilor de păsărele ascunse printre frunze, miilor de animale pitite printre stânci, peşteri şi arbori.

Fiecare element guvernat de pădure este mugurul ei pe care-l pregăteşte pentru eternitate. Întâi îşi coace mugurii cosmici, soarele pentru a-şi ţese pletele de arbori, luna şi stelele pentru fiorul de lumină al amurgurilor, mai apoi roua pentru firul de păr verde al luminişurilor, mai apoi îşi desăvârşeşte mugurii tereştri, arborii, căsuţe pentru micile vietăţi, oaze de viaţă pentru univers, apele energii vii ale infinitului, iarba, părul ce-i acoperă goliciunea, florile, podoabe de mare preţ.

Eu, copil fiind, am gustat fiecare mugur de pădure şi am crescut hrănindu-mă cu energia lui cea vie, am cules în mine toate enigmele eternităţii pictate pe un colţ de pardis, Bolvaşniţa.

52

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

9. TRANSFORMARE = Nuvelă = I Aţi simţit vreodată diferenţa dintre a citi şi a trăi? Personajul meu a gustat-o. E atât de adâncă. E asemenea drumului dintre infern şi paradis. E atât de amară, pe cât de dulce.

Aţi simţit vreodată cum se ofileşte iarna? Se ofileşte precum macii îmbujoraţi, precum frunzele îngălbenite de frica toamnei târzii, precum părul verde al naturii ce se pârjoleşte. Seacă ca apa pârului sorbită de soare.

A citi se stinge precum mugurul iernii ofilit de soare. A trăi înfloreşte precum natura în primăvara eternităţii. Cititul fără a simţi transformarea trăirii este sec, nu are rod, nu simte dor de muguri şi dureri de rădăcini. Şi după cum spuneam, personajul meu, Ion Goară, a gustat diferenţa dintre a citi şi a trăi. El s-a născut în localitatea Bolvaşniţa, judeţul Caraş Severin, un paradis terestru pierdut printre munţi. Muntele Mic şi Ţarcu îi zâmbeau a eternitate.

Localităţile vecine Valea Timişului, Vârciorova, Borlova, Vălişoara şi Ilova gustau şi ele din florile sălbaticei naturi.

După ce părăseşti drumul naţional ce face legătura între Municipiul Caransebeş şi staţiunea Băile Herculane, după localitatea Buchin se face un drum la stânga ce te invită să cunoşti Valea Timişului. Din Valea Timişului păşeşti în Bolvaşniţa iar dacă mai faci câţiva paşi în Vârciorova, localitate la poalele căreia se află muntele Ţarcu, munte la care se ajunge prin plaiurile Muschel şi Padeş. În partea stângă a localităţii Vârciorova se află Muntele Mic. Din Bolvaşniţa se poate ajunge pe Muntele Mic şi dacă treci colnicul luând contact în drumeţia ta şi cu localitatea Borlova. Tot peste colnic, la dreapta, se zăreşte Vălişoara, iar puţin mai sus Ilova. În dreptul localităţii Ilova se află o piatră mare cu o cruce pe ea numită Cleanţul Ilovei.

De mic copil Ion a pătruns dincolo de imaginea din oglindă.

53

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Nu s-a mulţumit cu a citi împrejurimile, el a căutat a trăi prin toate şi pentru toate.

Primul pas spre a trăi l-a făcut prin joc. Pe atunci el afirma că jocul este primul pas spre modelarea personalităţii. Numai că tovarăşii lui de joacă nu puteau depăşi graniţele tipizate ale verbului a citi, nu puteau să se transforme. Jocurile lor erau banale. Se jucau doar ceea ce au deprins de la cei care au lăsat la o parte jucăriile. Nu încercau să modeleze ceva al lor. Într-o primăvară, la început de mărţişor, băieţii şi fetele îşi alegeau babele. Toţi îşi alegeau baba în funcţie de ziua în care s-au născut, de exemplu douăzeci şi patru, doi şi cu patru făceau şase, prin urmare şase martie era ziua cu pricina sau dacă s-au născut într-o zi de sâmbătă ca exemplu îşi puteau alege baba sâmbăta.

Dacă ziua era frumoasă, cu mult soare, se prevestea un an bun pentru persoana cu pricina, dacă era posomorâtă, înnorată, ba mai mult, friguroasă, ploioasă, anul se anunţa a fi greu. Ion nu a dorit să-şi aleagă baba după tiparul obişnuit şi le-a spus că el îşi va alege baba după ce au trecut toate zilele ei. O va alege pe cea mai frumoasă. Cu toţii l-au privit ciudat şi l-au exclus din jocul lor.

- De ce trebuie să ne alegem o babă ce se arată tristă şi să gândim negativ? întrebă Ion. - Ai tu altă propunere? îi răspunse cu o altă întrebare Ionăşel Butoiaş.

- Da, o babă ce a trecut, una frumoasă.

- Nu se poate, afirmă Gheorghe Rădoi, aşa este tradiţia.

- Dar fiecare poate să-şi scrie şi singur destinul, adăugă Ion. - Nu-i adevărat, argumentă, Floarea Mitrache, Ileana lui Stăneşti s-a căsătorit cu Petrea lui Avrămoni pe care l-a visat în noaptea de Bobotează.

- Da ... Pentru că nu gândiţi sănătos, se grăbi să completeze Ion. Omul îşi scrie proprilul destin. E bine că cei doi s-au căsătorit, însă dacă jocul îţi arată necazuri nu trebuie să ţi le aduci singur în viaţă, aşa că e mai bine să schimbăm regulile jocului. Şi de atunci, de la acel banal incident cum am zice fiecare dintre noi, Ion nu a mai fost acceptat de ceilalţi copii. A devenit un singuratic. În ochii tuturor era un ciudat. Atât copiii îl evitau, cât şi 54

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

adulţii. Cei care nu l-au cunoscut aveau o teamă în a se apropia de el datorită clevetirilor consătenilor. Şi aşa era... Ion nu ştia să se joace, nu după regulile stabilite de alţii. El dorea să urmărească alte reguli, reguli analizate de el, însă neacceptate de cei ce erau de vârsta lui. Dar povestea jocului a trecut cu timpul. Devenise măricel şi părinţii l-au pus să intre la griji. L-au trimis cu oile la păşune pe muntele Ţarcu. Totuşi nimic nu-l deranja mai tare pe Ion decât condiţia de animal a omului. Vă întrebaţi poate de ce condiţie de animal? Nimic mai simplu decât acest lucru. Ion observa că omul munceşte de dimineaţa până seara doar pentru trup. Cultivă pământul, creşte animale pentru desfătarea pântecelui, îşi construieşte locuinţă pentru confortul trupului. Şi celelalte vieţuitoare terestre, telurice, acvatice sau eoliene fac la fel. Ursul îşi găseşte bârlogul în crăpăturile muntelui. Păsările îşi construiesc cuiburile, se reproduc, apoi îşi hrănesc pântecele. Furnica îşi construieşte telurica locuinţă unde îşi adună o mulţime de grăunţe pentru trup. Peştii îşi găsesc locuinţe şi hrană printre alge.

Ion dorea altceva de la viaţă. Omul este o fiinţă raţională prin urmare nu putea concepe cum această fiinţă se limitează la nonvaloare. Şi-ar fi dorit să le schimbe gândirea distructivă. A încercat iniţial cu propria familie. Le-a explicat că omul nu trăieşte în această lume doar pentru a se îngriji de cele ale trupului şi pentru a se reproduce. Aşa ceva fac şi toate necuvântătoarele.

Omul este dator, le-a explicat, să caute valorile spirituale, să se transforme prin ele în energia vieţii acestui univers. Dar încercarea lui a fost zadarnică. Până şi părinţii l-au catalogat drept un ciudat dând dreptate celor care cleveteau.

Pe când se afla cu oile la păşune aduna din toate elementele naturii diferite probe. A început să cerceteză frunze, arbori, rădăcini. Făcusese rost şi de un manual de botanică. A înţeles câtă răbdare are fiecare element al cadrului natural în a-şi crea propria fiinţă. Adesea câte o sămânţă purtată pe braţele vântului părăseşte mediul eolian, se uneşte cu teluricul şi îşi împleteşte rădăcini. Pe iarbă nu a putut să o înţeleagă iniţial. I se părea aidoma tuturor celor ce se îngrijesc doar de cele trupeşti. O vedea cum se arunca 55

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

în a-şi înălţa trupul mlădios în văzduh. O admira cum se împodobeşte pe zi ce trece devenind tot mai mătăsoasă. Totuşi ea avea ceva aparte. Nu făcea totul pentru fiinţa-i pieritoare. Ea culegea lacrimile dimineţii şi gusta înţelepciunea. Era oaza de lumină verde a naturii.

Oile erau atât de supuse. Blândeţea lor te făcea să le ierţi naiva fiinţă ce se complăcea în hrană şi reproducere. Cu toate acestea aveau ceva spiritual. Aveau un exemplu de ascultare, de smerenie. De i-ar urma modelul, omul ar mai uita de boala clevetirii ce strică imaginea celor din jur.

Cândva Ion a încercat să sculpteze în lemn fiinţa naturii prin formele ce o îmbracă, dar nu s-a putut bucura prea mult de acest lucru. Părinţii i-au luat operele de artă şi au întreţinut focul cu ele supăraţi, că au fost irosite bucăţele din cei mai buni butuci, pentru ca fiul lor cel fără minte, după cum îl numeau, să poată să-şi desăvârşească jocul.

Bucătăria a văzut-o Ion ca pe un laborator de chimie. Învăţase la şcoală şi câteva reacţii chimice. În bucătărie a încercat să descopere altele noi. Pentru început a luat o picătură de sirop de zmeură şi a presărat-o înr-un pahar cu apă. Picătura a început să se dilueze. Pe urmă a luat capacul de pe oala în care mâncarea fierbea şi aburul i-a ars mâna, după cum a făcut-o şi untura în care a pus el nişte bucăţi de carne abia scoase din supă. Mai apoi a încercat să ameste cât mai multe alimente şi să creeze noi reţete respinse de toţi. A ascuns şi un vas cu mâncare pe care a lăsat-o să se altereze spre a-i studia reacţia explozivă. Plantele descoperite pe munte a încercat să le combine pentru a obţine o gamă variată de ceaiuri benefice sănătăţii. Astfel fructele de afin le amesteca cu cele de cătină şi obţinea un ceai bun pentru menţinerea glicemiei la valori normale. Măceşele şi coarnele le folosea pentru a prepara ceaiuri adjuvante în tensiunea arterială.

Totuşi trebuia să găsească în sine un ideal care să-l reprezinte, care să-i caracterizeze personalitatea, un ideal pentru care să merite să trăieşti, un ideal care să-l transforme. Într-o duminică a mers la biserică. Acolo a zărit o faţă angelică.

Pe acea fată nu a mai întâlnit-o până atunci. Probabil se mutase de 56

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

curând cu familia ei în satul lui natal. La finalul slujbei şi-a luat inima în dinţi şi a schimbat câteva vorbe cu ea.

- Nu te-am mai văzut prin sat, eşti în vizită la nişte cunoştinţe sau ţi-ai mutat domiciliul în această superbă zonă montană?

- Am venit la nişte rude pentru a locui până la majorat. Părinţii mei au avut un accident şi s-au mutat în ceruri ... Am fost foarte rănită spiritual. S-a năruit totul. Toată credinţa mea s-a clătinat, iar acum nu o mai regăsesc. Nu mai ştiu ce îmi doresc. Nu mai înţeleg viaţa.

- E simplu. Roagă-te astfel: Doamne eu nu mai cred în nimic, crezi Tu pentru mine, ajută-mă în necredinţa mea prin credinţa Ta. - Nici nu şti cât de mult m-au ajutat vorbele tale. Au reuşit să pătrundă stânca şi să o modeleze precum ai modela lutul.

- Mă bucur că te-am putut ajuta. Apropo, Ion Goară. Şi i-a întins o mână muncită, plină de bătături.

- Magda Ştefănescu. Prieteni? Întinzându-i la rândul ei mâna.

- Prieteni. Şi s-a bucurat Ion pentru Magda. În sfârşit, gândea el, un om care nu se limitează doar la trup. Un om ce şi-a găsit idealul în credinţa în Dumnezeu. Un om ce a înţeles paşii spre transformarea spirituală. De altfel singurul om ce îl consideră pe el prieten, singurul om ce i-a apreciat un sfat, singurul om ce nu îl dispreţuieşte. Păcat doar că el în timiditatea lui nu a putut să-i spună ceea ce simte pentru ea. Şi ea, ea a crescut. I-a zâmbit. Apoi s-a căsătorit ...

A căutat un ideal spiritual în funze, în seminţe, în fructe în flori, în vânt, în cuvânt, însă idealul lui se ascundea în dragoste.

Dar tocmai de acest ideal s-a speriat. A fugit de propriul ideal. A fost un laş. Nu i-a putut privi faţa. Nici el nu s-a putut transforma, după cum nici cei pe care i-a sfătuit el să renunţe la a se mai rătăci prin deşertăciunea animalicului nu au făcut-o.

A trecut viaţa pe lângă el. Nici nu a simţit-o în alergarea lui după frunze şi flori. Acum e bătrân. Stă sub nucul din grădină şi se gândeşte că mai mult parcă au câştigat cei ce s-au limitat doar la acţiunile condamnate de el, mâncare şi reproducere. El nu a reuşit să se ridice în eternul vieţii cu nimic deosebit care să-i poarte 57

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

numele şi să fie folosit generaţii de generaţii. A cercetat şi a cercetat ...

Stătea la umbra nucului bătrân. Deodată un pui de înger i-a atins umărul. A tresărit.

- La ce cugetă bătrânul Ion? l-a întrebat îngerul.

- La viaţă ... Ce viaţă!

- Ce ai încercat să culegi tu de pe aripile ei?

- Nemurirea.

- Şi ai cules-o?

- Nu. I-am gustat doar amărăciunea şi m-am pierdut în neînţelesuri.

- Prin urmare nu ai adunat fructe?

- Nici muguri, nici frunze, nici flori şi am uitat să-mi împletesc rădăcini.

- Şi până la urmă ai înţeles unde este ascuns ochiul de mare?

- Da, am înţeles, dar e atât de târziu.

- Unde?

- În iubire.

- Ai descoperit acea forţă ce biruie eternitatea?

- Da ... însă am lăsat-o să zboare.

- De ce?

- Mi-a fost teamă că dacă prind un înger de o aripă, apoi îl strâng la piept îi rănesc strălucirea.

- Ai greşit?

- Da. - De ce?

- Pentru că ... Abia acum înţeleg. Nu-i răneam strălucirea, ci învăţam să strălucim unul prin altul.

- Ce înţelegi prin strălucire?

- Fericire, ideal, valoarea eului ce nu se rătăceşte în deşertăciune, energia vieţii veşnice.

- Prin urmare ai fost nefericit?

- Nu ... Am gustat o picătură din zâmbetul ei şi am îmbrăţişat o aripă din imaginea ei. Doar că ...

- Ce? - Am uitat să trăiesc ...

58

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

- Poate vei descoperi viaţa dincolo de frunze şi flori şi rădăcini.

- Prin urmare ai venit să mă ajuţi să trec pragul?

- Ca să nu-ţi fie temă.

- Acum nu mai îmi este teamă de nimic ... Mă voi transforma după moarte.

II Dar nu a fost aşa, nu s-a transformat. Îngerul a fost un vis, o refulare a conştinţei, o umbră de frunze, de muguri şi rădăcini pierdută în răcoarea nucului bătrân. A rămas tot în această lume, mereu într-o continuă neînţelegere cu timpul... Timpul, acea fiinţă himerică i-a sorbit lui Ion toată energia, i-a rătăcit sufletul.

Mereu într-o criză de timp, mereu superficial în toate, începea un lucru ce părea să fie măreţ, apoi se pierdea lovit de timp. Şi aşa alerga după plante de leac, apoi combina seminţele florilor semănate pentru noi culori şi parfumuri, ca mai pe urmă să se sperie de timp, de copilul jucăuş al vremurilor. Şi câte discuţii nu a avut cu timpul. I-a cerut un răgaz, însă aceasta i-a întors spatele râzând. Nu avea răbdare cu Ion. Iar Ion se oprea din noile lui descperiri ca un ceasornic greu şi ruginit. De fapt se temea, se temea de clipa timpului ce-l sorbea în veşnicie.

Când primăvara bătea la poarta naturii, când soarele îşi arunca ochiul peste muguri de arbori, de iarbă, de flori, de seminţe, când albinele îşi faceau zborul de curăţire în vederea cercetării miilor de universuri ascunse în plante şi flori, Ion îşi începea un nou proiect. Şi îl începea cu atâta viaţă, cu atâta suflet, cu atâta primăvară, însă se izbea de timp. Totuşi îi plăcea ce făcea, descoperirile îi zâmbeau, însă teama că veşnicia îl va chema prea curând îl amesteca, îl spulbera, îl arunca în văi necunoscute şi se pierdea, nu mai finaliza începutul şi căuta ceva care să nu necesite prea multă clipă şi cum nu găsea decât cărări lungi şi anevoiase se rătăcea, iar timpul trecea a cenuşiu, a răzbunare. Într-o noapte l-a visat. Era el, numai el putea să fie, timpul, amicul lui de-o viaţă. Şi acest amic al lui avea chipul uscăţiv, ochii ca doi bulgări de pământ, părul trenă de cer şi era înalt, foarte înalt. Se desprindea dintr-o lume de umbre şi se pierdea în 59

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Egheriş. L-a urmărit mult cu privirea cum se scaldă în apele reci ale pârâului, până ce a fost trezit din vraja timpului de una din invenţile ce Ion le-a încercat. Şi invenţia aceea a început să tuşească şi să facă atâta zgomot. Era probabil un fel de ceas deşteptător nefinalizat încă.

A doua zi Ion a mers pe malul Egherişului. Înţelegea el prea bine că visul i-a fost un mesaj şi că de acolo trebuia să înceapă marea lui descoperire, descoperire ce îl va scoate din anonimat.

Pe malul pârâului se afla şi Pătru Lupu. Pătru era un pasionat pescar. De dimineaţa până seara stătea pe malul apei şi îşi oglindea gândurile în undele ei cristaline. Când şi când câte un peştişor mai neiniţiat se prindea în acul undiţei lui şi îl trezea din visare. Cu Pătru îi plăcea lui Ion să comunice. Avea impresia că îi împărtăşeşte aceleaşi gânduri.

- Bun lucru, Pătrule!

- Mulţam, Ioane.

- Ai prins ceva peşte?

- Astăzi nu. Şi când stau să mă gândesc i-am promis Măriei Lungu câţiva peşti frumoşi în schimbul unei plăcinte cu brânză... Şi se va pregăti femeia cu plăcinta fără să primească plata. Nu mă mai scaldă nici Egherişul de vorbele ce-mi vor auzi urechile de nu-mi voi ţine promisiunea ce i-am făcut.

- E iute la mânie şi rea de gură, o ştie tot satul. N-ai făcut bine că te-ai prins în a-i promite ceva.

- Mi-am dorit să mănânc plăcintă cu brânză...

- Asta e. Pasiunile noastre nu ne-au permis o familie.

- Ciudaţii satului.

- Şi când te gândeşti că nu am mutat munţii.

- De-i mutam măcar eram nişte ciudaţi simpatici.

- Uite ... S-a prins un peşte.

- Parcă doar acesta. S-au mai prins şi alţii şi i-am lăsat mai apoi să se bucure de viaţă.

- Ai dreptate. Cui nu-i place să se lase mângâiat de ochii destinului, purtat pe clipele vieţii, îndulcit cu fericirea din oglinda umbrelor?

- Tot maestru al cuvintelor sufleteşti ai rămas, Ioane.

60

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

- Şi tu ai rămas acelaşi visător ce se lasă furat de seninul apelor.

- În rest ce mai spui că faci?

- Veşnica mea luptă cu timpul îmi ocupă toată viaţa. Chiar nu-l mai înţeleg. Am început să-i cercetez toate colţişoarele fiinţei pentru a găsi o portiţă de scăpare din tentaculele lui dar nu am găsit. E un labirint fără ieşire. Cu cât te pierzi mai mult în neînţelesul lui, cu atât mai mult te soarbe în închisoarea-i de stâncă. Am ajuns la concluzia că toţi suntem fir de pământ. Iar firul de pământ îşi plăteşte datoria.

- Dar noi cei care ne-am rupt de pământ prin ideal?

- Lumea şi toate ce sunt au fost făcute de Dumnezeu prin cuvânt. Noi suntem iubitori ai cuvântului, însă suntem şi fir de pământ. Cuvântul e viaţa ce nu se supune timpului şi se pierde în eternitate. Noi îl iubim. Dorim să împletim idealul nostru prin arta cuvântului, însă suntem şi sămânţă de pământ, iar pământul îşi cere plata pentru energia dăruită. Pământul e cel ce ne câştigă o clipă din braţele timpului acestui veac.

- Prin urmare şi cei ce sunt fii ai cuvântului vor fi furaţi de firul de pământ şi închişi în timp spre o veşnicie promisă. Va trece şi frunza, şi iarba, şi muntele şi valea, va trece şi iarna, şi vara şi toamna, se va risipi primăvara, vom trece şi noi, vor zbura şi cuvintele purtate de timp, iar pământul îşi va lua prada.

- Astă noapte ...

Ilişca lui Buitu, papagalul satului, se întâmplă să treacă pe lângă pârâu cu un sac de urzici în spate ce urma să le fiarbă pentru porci.

- Frumos vă stă, începuse Ilişca, oameni în toată firea să vă pierdeţi vremea cât este ziulica de lungă cu nimicuri. Tot satul râde de voi. Unul pare că s-a transformat în sirenă, doar atâta că nu e femeie, iar altul în Aristotel.

- Ce şti tu de sirene sau de Aristotel?

- Dar tu Ioane ce şti despre cum laşi timpul să treacă pe lângă tine degeaba?

- Timpul ... Spuneam că astă noapte am visat ...

- Oameni în toată firea şi fără minte... Ruşine! Şi după ce-i ocărî astfel Ilişca plecă lăsându-i în plata 61

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Domnului.

- Ce înţelege ea sau oamenii din sat? adăugase Ion, nimic.

Toată ziua muncesc pentru cel mai nesătul idol, trupul. Şi ne acuză pe noi că pierdem timpul, însă ei îl irosesesc fără să mai cântărească deloc lucrul acesta. Până şi tu Pătrule te-ai lăsat ispitit de o plăcintă cu brânză prin preţul propriului tău ideal, peştele.

- Ei, Ioane! fiecare e supus greşelilor. Meşterul Manole din balada populară Monastirea Argeşului iubea două lucruri în viaţă, pe Ana şi arta. Şi a ales să dea câştig de cauză artistului, iar omul, omul a pierit în suferinţă.

- A greşit Manole. Cea mai puternică forţă din univers e iubirea. Noi am fost creeaţi din iubire. Dacă înţelegem această taină suntem mari. Dumnezeu e iubire şi se găseşte în fiecare din noi. Fiecare om e iubire şi astfel caută iubirea şi doar prin ea poate să fie împlinit şi fericit. Aşadar prin iubire biruim timpul şi câştigăm veşnicia... Da... Cred că am găsit răspunsul la întrebarea mea, Pătrule.

- Da, Ioane, dar m-am rătăcit eu. Spuneai de un vis? Şi Manole a visat înainte ca Ana să devină altarul creaţiei lui.

- Am visat timpul. Se metamorfozase într-un tânăr ce se oglindea în apele Egherişului. Părea că-şi caută propria identitate, dar acum am înţeles. Timpul mă căuta pe mine şi eu pe el. Ne-am descoperit unul pe altul pe malul Egherişului prin convorbirea avută cu tine Pătrule. Acum ştiu cum să câştig veşnicia mulţumit sufleteşte, prin dragoste.

- Ioane, uite ce îţi propun. Haide să ne scăldăm în Egheriş.

Poate ne lăsăm cuprinşi de noi înţelesuri ale universului.

- Înţelesuri mai mari decât iubirea nu pot să existe, dar este o experienţă plăcută să ne lăsăm purtaţi pe undele răcoroase ale Egherişului.

S-au dezbrăcat de haine şi au intrat în apă. Era o plăcere să simtă apa mângâindu-le trupul, masându-le simţurile şi încărcându-le spiritul cu energie primordială. Curenţii ei îi purta spre gura de vărsare în Timiş, iar ei păreau a se fi transformat în zeităţi ale apelor, pesemne în Poseidon, Neptun sau Oceanus.

Luciul apei îi hipnotiza, îi scălda într-o lume a viselor. Nimic nu 62

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

mai părea real. Timpul parcă îşi pierduse şi el pentru o clipă însemnătatea. Energia apei îi relaxa. Se lăsau duşi de ea departe de griji, de idealuri, de deşertăciune, departe de aurul stricăcios şi departe de timpul diamantelor eternităţii. Târziu, dar foarte târziu, atât de târziu încât erau la un pas de a se transforma din prizonierii timpului în prizonierii apei, s-au trezit datorită lunii ce prinsese a se oglindi în apă în chip de sirenă.

- Ioane, e timpul să păşim pe uscat... Au coborât sirenele din cer spre inima apelor să ne urmărească şi se pot întâmpla lucruri dintr-o lume a umbrelor.

Au părăsit apele Egherişului storşi parcă de orice urmă de lacrimă. S-au îmbrăcat, mai apoi s-au aşezat pe un butuc uitat de vreme şi s-au lăsat furaţi de această dată în văzduhul scăldat printre stele şi pictat de lună...

III Acum însă Ion este bătrân. Părul îi este pictat cu ghiocei albi.

Ochii îi sunt atât de mici încât par să se ascundă ruşinaţi sub pleoape. Şi aşteaptă. Aşteaptă nunta cu veşnicia pe care nu a reuşit s-o cucerească în această viaţă a deşertăciunilor. Şi este atât de emoţionat ca o mireasă în ziua nunţii ei. Sau poate mai mult de atât, pentru că el nu-şi cunoaşte aleasa. Posibil să fie una din fiicele timpului şi va avea de furcă cu acelaşi amic şi în lumea umbrelor de suflet. De fapt aşteaptă transformarea ... Şi cât de mult şi-a dorit transformarea, însă tot pe atât de mult se simţea respins, gonit de ea. Şi-ar fi dorit un drum lin, însă timpul l-a pus mereu în dificultate.

Odinioară transforma munţii în porţile fermecate ale Edenului, apele le transforma în văzduhul necuprins cu mintea omenească, soarele îl transforma în roua mângâietoare a florilor.

Acum însă doreşte să se transforme pe el însuşi şi a descoperit cum, prin iubire.

Găsise o soluţie. Dumnezeu poate să fie descoperit în tot ceea ce te înconjoară. Prima dată şi-a îngrijit grădina. Acum grădina părea palatul florilor. Mulţimea de trandafiri îşi pregăteau haine 63

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

colorate şi parfumate şi-şi ascuţeau spinii. Mai apoi şi-a reparat căsuţa. A făcut rost de mai multe paturi şi comode, iar apoi a întocmit actele necesare deschiderii unui azil de bătrâni în propria lui casă. Bătrânii, acei necăjiţi ai sorţii, meritau iubire. Câtă iubire au dăruit ei probabil în deplinătatea fiinţei, iar acum tot ceea ce lea furat sufletul, le-a întors spatele. De fapt sufletul nu poate să fie furat, impropriu pot afirma, furat, sufletul s-a dăruit şi s-a jertfit cu fiecare picătură de iubire. A crescut din nou mai mare şi mai mare, pentru ca să se dăruiască mai mult şi mai mult. * Totul a început într-o noapte când şi-a cunoscut umbra sufletului. Îngerul i-a deschis faţa ei luminoasă prin acel vis... Mai apoi timpul i-a transmis un mesaj. De atunci a început să călătorească prin suflet ca printr-un portal şi să descopere că înţelepciunea e Dumnezeu iar iubirea idealul pe care l-a căutat întotdeauna.

Acum s-a dedicat iubirii. Bătrânii îi sorb fiecare părticică a fiinţei căutând în el iubirea pierdută de odinioară. Şi totuşi privit în noapte azilul părea un straniu laborator de suflete cenuşii. Chipuri palide şi triste se zăreau prin geamurile slab luminate.

Din depărtare clădirea azilului, de fapt casa părintească a lui Ion, părea un cavou ferecat, fără o uşă de intrare sau ieşire. Doar spărtura din gardul ce străjuia grădina azilului strica toată poezia cavoului. Acea uşiţă improvizată din grădină părea singura legătură cu lumea reală.

Azilul, noul proiect al lui Ion, proiect dedicat iubirii de aproapele şi bineînţeles iubirii de Dumnezeu, căci Dumnezeu e în fiecare fiinţă, ţi se înfăţişează iniţial ca un adevărat labirint de saloane... Bătrânii, prizonierii acestei clădiri, par să nu doarmă nicând. Ei parcă aşteaptă. Aşteaptă cu zi, cu noapte ceva. Fiecare aşteaptă cuminte în salonul său o mângâiere sufletească, acea căldură a dragostei care părea să-i fii uitat demult. Ochii lor, pierduţi în conturul feţei, privesc în gol.

Ion a înţeles pentru prima dată în viaţa lui că poţi citi sufletul 64

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

unui om prin ochi. Ochii, oglinda sufletului spun totul.

Priveşte un om bătrân în ochi şi acestia îţi vor spune dacă a fost fericit sau trist în viaţă! îşi spunea adesea Ion în suflet.

Da, ochii trădează totul. Nu trebuie să plângă în acel moment sau faţa, gazda ochilor, să râdă. Ei au o umbră ce îi detaşează de momentul respectiv, acea umbră arată tot ce a simţit un om întreagă viaţă. Şi în azilul lui Ion nu licăreau prin semiîntunericul saloanelor decât ochi trişti, nicio lumină a unei fericiri pierdute nu strălucea în adâncul misterului lor. A trecut viaţa pe lângă acei oameni degeaba, timpul nu i-a iertat, iar ei au rămas ca nişte umbre ce plâng un destin ce putea să fie scăldat în fericire. Oglinda sufletului lor nu mai reflecta decât o umbră ştearsă. Ochii lor au devenit umbra sufletului. Ei nu vorbeau, dar ochii lor spuneau totul. În aripa dreaptă a clădirii se afla o cameră scăldată într-un întuneric de nepătruns. Doi licurici brăzdau acea întunecime voind parcă să o înghită pentru a descoperi lumina. Ion a încercat să lumineze acea încăpere dar purtătoarea celor două făclii nu l-a lăsat. Era singura umbră din acel sinistru loc care a lăsat pentru o clipă cuvintele să comunice: - Nu! - De ce?

- Am căzut în întuneric, voi rămâne cu sufletul lui până la sfârşitul vieţii mele pământeşti.

- Dar... ochii... ochii fiecăruia dintre voi ... cei uitaţi de toţi ascund cele mai grele poveşti... Tu îţi ascunzi ochii în întuneric şi cu toate astea ei îmi vorbesc... De ce?

- Suferinţa se poate transmite prin ochii celui pierdut şi celor mai visători oameni, spun visători, ca să nu spun oameni care nu preţuiesc esenţa clipelor vieţii.

- Cum? - Fiecare om e un izvor de energie, e voinţă, e forţă, e lumină.

Dacă fac un pas greşit energia vieţii lor le poate fi transformată în ceva malefic, insuportabil.

- Şi toate acestea prin ochi?

65

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

- Prin umbra sufletului.

- Cine e umbra sufletului?

- Ochii!

- Aşadar ochii... ochii spun totul.

- Da... Eu nu vreau să transmit suferinţa vieţii mele niciunei alte persoane.

- Ce te face să crezi că vei reuşi acest lucru?

- Era demult... Nu pot să uit acei ochi, mă implorau, le-am oferit apă, însă ei tot implorau milă, mi-au intrat în suflet...

- Apă?

- Da, apă, o picătură cereau, da, cereau apă, multă apă...

- Despre ce apă vorbeşti?

- Marea... Ai adormit vreodată legănat de glasul mării, de cântecul ei fermecat?

- Nu. - Eu o port în suflet, marea mi-a devenit soră a destinului, noapte de noapte, ani la rând... Acum nu mai pot să dorm noaptea, căci glasul ei fermecat nu-mi mai cântă. E atât de liniştitor glasul ei, aduce atâta pace.

- Nu mai înţeleg nimic.

- Ce nu înţelegi?

- Ce legătură au ochii ce-ţi cerşeau o picătură de apă cu marea?

- Au o legătură. Cei doi ochi sunt soarele şi luna... Un răsărit la malul mării ai văzut?

- Nu, însă am văzut un răsărit de soare la munte... Un nimb roşiatic se iveşte sfios din umbra muntelui şi aleargă să cucerească văzduhul. Când ajunge să se dezlipească de muntele mamă scaldă văzduhul într-o mare de sânge, mai apoi îşi făureşte săgeţi luminoase, îşi împleteşte coroniţa şi începe să guverneze ziua.

- Atunci înţelegi. Dacă pentru tine soare se naşte din inima muntelui, pentru mine soarele se naşte din mare în fiecare dimineaţă... Marea primeşte culoarea sângelui când se naşte el pentru a fi purtat apoi de cer în braţe, urcat în slavă şi plimbat prin lume până la apus când zâmbeşte celuilalt ochi, luna...

- Şi ţi-au cerut aceşti aştri apa mării?

66

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

- Da, însă am vrut să o păstrez doar pentru mine, eram o sirenă egoistă.

- Sirenă?

- M-am născut în inima mării, dintr-o scoică. Perla scoicii eram eu, o sirenă... Un căluţ de mare mi-a făcut o caleaşcă de alge şi mi-a arătat lumea fermecătoare din adâncuri...

- Te ascult.

- Nu-ţi pot vorbi despre această lume, nu-mi este îngăduit, însă în fiecare seară marea mă adormea cu glasu-i fermecat şi mă numea prinţesa ei, până când într-o zi mi-a prezentat un prinţ, soarele. De atunci devenisem egoistă, doream să nu existe acest prinţ al mării, doream ca doar eu, sirena, să-i fiu prinţ şi prinţesă şi am încercat să alung soarele din mare.

- Ce s-a întâmplat pe urmă?

- Am fost pedepsită din cauza răutăţii mele să devin om.

- A! - Ştiu că nu mă crezi, nimeni din acestă lume nu mă crede şi nu mă înţelege.

- Să înţeleg că dintre toţi bătrânii ce au fost părăsiţi aici de cei dragi, tu ai fost părăsită de...

- Taci... Nu mai gândi nimic. Nu şti ce înseamnă să descoperi paradisul şi să ajungi să-ţi ispăşeşti pedeapsa în întuneric.

- Ba da. Toţi am cunoscut cândva paradisul deşi nu ne mai amintim. Am greşit cu toţii. Acum plătim...

- Moartea!

- Ce e cu ea?

- Ea ne va aduce înapoi.

- Crezi că ea e singura cale?

- Nu...

Pe coridor bătrânii s-au adunat să asculte din nou povestea sirenei...

- Trebuie să plec acum, rostise Ion, tu încearcă să te odihneşti. Într-o clipă bătrânii s-am furişat din nou în camere.

Stranii sunt bătrânii, a început să gândească Ion. Au muncit o viaţă pentru nimic, nici ei nu mai ştiu pentru ce şi mai apoi au fost părăsiţi. Şi ce ochi au! Mi-ar fi plăcut să zăresc în ei măcar o 67

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

scânteie de fericire, însă nu e posibil acest lucru. Iubirea e aceea care dă acea scânteie de fericire, însă ei nu au cunoscut-o şi au trăit o viaţă... Dar bătrâna cu marea?... o fiinţă ce a încercat să-şi uite identitatea printr-o himeră... Fiecare se teme de ceva. Eu mam temut de timp toată viaţa şi am abandonat mulţime de proiecte măreţe. Bătrânii ce-i îngrijesc trăiesc într-o lume a copilăriei şi se tem de singurătate. Mâine dimineaţă o să le cumpăr fructe şi dulciuri. Posibil ceva material să îndulcească lipsa afecţiunii. Şi Ion le-a oferit fructe şi dulciuri a doua zi. Cu toate că era ziuă, bătrânii tăceau asemenea nopţii. Aveau nevoie de puţină dragoste, da, de dragoste aveau nevoie. Şi se simţeau singuri şi Ion nu ştia cum să le dăruiască acea iubire la care ei visau.

Probabil nici acest proiect al lui Ion nu a fost cea mai strălucită idee. Nici acest proiect nu i-a adus liniştea sufletească ce a căutato. A dorit să găsească şi să ofere iubire dar nu a avut prea mult suflet în el ca să pătrundă această mare putere a universului.

Bătrâna cu marea nu s-a mai bucurat de fructe. A avut o criză în noaptea ce a trecut şi a plecat dincolo, a plecat în lumea ce o visa.

După proiectul Azilul viaţa lui Ion s-a schimbat total. A început să simtă în jur numai suferinţă. Când se bucura de darurile ce i le oferea Bunul Dumnezeu prin frumuseţea naturii montane, sufletu-i se întrista la gândul că în momentele lui de aşa numită fericire alte suflet plâng, unele de durerea bolilor trupeşti şi sufleteşti, altele de foame, altele de sete, altele de moarte... Şi cu toate acestea s-a lăsat în grija Bunului Dumnezeu. Doar El ştie nevoia fiecăruia. El e mereu alături de fiecare, iubirea lui e pretutindeni. Aşa cum adevărata dragoste nu poate trăi decât împreună cu sufletul ei pereche, aşa Iubirea Divină nu îşi are desăvârşirea decât prin mântuirea omului, doar plinirea acestui tot e fericirea. Deocamdată El poartă de grijă ca în fiecare zi să răsară soarele, speranţa... Câtă putere are rugăciunea săvârşită cu toată dragostea, tot sufletul se contopeşte în ea cu credinţă. Doar iubirea vindecă, mută munţii, şi mai presus de toate dă viaţă veşnică. Afirmase cândva Ion, în tinereţe, după ce lecturase Sfânta Scriptură, că începutul înţelepciunii e rugăciunea însoţită de credinţă, însă acuma a ajuns la concluzia că drumul 68

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

înţelepciunii nu e deplin fără dragoste. Rugăciunea, credinţa şi dragostea sunt drumul luminii înţelepţitoare. ... Pe bătrânii din noul lui proiect, Azilul, i-a eliberat. Nu i-a lăsat pe stradă, dar nici în clădirea lui nu le-a mai ţinut sufletul prizonier... Le-a căutat familile pentru a le oferi dragostea căutată, dar familile lor ori nu mai existau, ori nu-i mai cunoşteau iar sufletul lor scăldat în apa fiinţei, lacrima, bătea la poarta veşniciei şi preotul mai păşea o dată şi încă o dată pragul casei lui Ion rostind: Dumnezeu să-l (o) ierte.

IV Ion Goară e acum foarte bătrân. El care nu a suportat niciodată condiţia de animal a omului ce se frângea în deşertăciunea slujirii trupului şi a vrut să realizeze ceva măreţ, nu a reuşit decât să se împiedice de spini şi mărăcini la tot pasul. Mereu a fost complexat de timp...

De ceva vreme a început să simtă o apăsare în tot ceea ce îl înconjoară. Probabil era prea aproape de trecerea pragului spre veşnicie, căci începuse să adulmece mirosul păcatului pretutindeni. Trecea pe lângă fiinţe umane şi simţea că emană doar parfumul dezmăţului, nimic din masca lor exterioară nu reuşea să ascundă ce-i era dat să simtă că-i transmitea interiorul fiinţei lor. Unii erau sclavii nenorocirilor, a crimelor, alţii ai banilor, unii ai desfrâului, alţii erau mâncaţi de boală, unii uscaţi de foame şi de sete, alţii palizi de infernul grijilor şi neliniştilor sufleteşti...

Aşa a început Ion să plângă pentru lume... ...Ştia că dacă în această lume trecătoare nu ar exista câte un sfânt care să se roage pentru toţi, pentru cei ce suferă fel de fel de greutăţi, doborâţi de păcat, acest univers s-ar nărui. Pentru rugăciunea izvorâtă din dragostea sfinţilor ce erupe ca un ecou, ca un vulcan şi se înalţă spre cer, apocalipsa nu a înghiţit încă pământul...

Visele prin care rătăcea noapte de noapte îi arătau de fiecare dată sfârşitul a tot ceea ce e păcătos... până când ...

69

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

* Un bătrân uitat de lume era dus spre cimitirul din localitate. În urma sicriului purtat de patru bărbaţi în putere preotul rostea rugăciunile de cerere iar cantorul răspundea Doamne miluieşte.

Oameni prea mulţi nu-l conduceau pe acel bătrân decedat în ultimul său drum din această lume. Toţi păreau să se teamă de soarta ce a avut-o bătrânul în această viaţă, soartă pe care ei nu o puteau înţelegea. Babe speriate se uitau prin crăpăturile porţilor şi îşi făceau cruce, apoi îşi certau strănepoţii curioşi ce veneau să asiste parcă la spectacol. * Ion era purtat de înger în urma cortegiului. Vedea în sicriu propriul trup. Era îngrozit când se privea în oglinda ce-i înveşmântase până odinioară trupul.

Doar Eherişul părea nestingherit. El îşi vedea de drumul său fără să se teamă de timp, scăldând orizontul precum odinioară lea scăldat trupurile lui Ion şi Pătru. Acum niciunul nu mai se putea bucura în dezmierdarea apei cristaline. Pătru plecase spre veşnicie în urmă cu şase săptămâni şi acum îl aştepta şi pe Ion la poartă... * Oare a reuşit Ion să se transforme prin trecerea în veşnicie?

Oare a găsit el ceea ce căutase o viaţă? De fapt ce căutase Ion? Nici măcar el nu a înţeles. A căutat să facă ceva măreţ, o descoperire care să-l detaşeze de condiţia animalică şi care să-i poarte numele, dar a abandonat de teamă. Mai apoi a căutat idealul în iubire. Prima dată i-a întors şi acesteia spatele, pe când ea avea chipul Magdei, tot de teamă. Pe urmă iubirea i-a întors spatele când n-a reuşit să aline suferinţa bătrânilor.

Acum a ajuns purtat de înger spre veşnicie. O lumânare, o veşnică pomenire, un înger. Dar transformarea?

A căutat-o atât de mult...

70

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

10. FIUL CLOPOTARULUI = Povestire = Cu zeci de ani în urmă, cum intrai în Bolvaşniţa, prima casă ce te întâmpina era a clopotarului Pavel Opruţ. Povestea lui mi-a povestit-o bunicul într-o seară friguroasă de iarnă.

Clopotarul era un om cu frica lui Dumnezeu. Se căsătorise de tânăr. Soţia lui i-a dăruit un copil, dar ea mai avea şi o fată dintr-o căsătorie anterioară. Era mai mare decât Pavel cu nouă ani. Dar nu avea mare importanţă acest lucru. Pavel era un tânăr fără situaţie materială şi se mulţumea cu o văduvă frumoasă şi cu o zestre măricică pe deasupra. Mai avea şi un sprijin de acum la casă, căci avea cine să-i gătească şi lui o mâncare caldă, să-i spele sau să-i coase câte o ţoală şi mai putea să schimbe şi el câte o vorbă la vreme de singurătate, bucurie sau supărare.

Pe Mihai, băiatul lui, l-a deprins încă din pruncie cu munca. Ştia Mihai să îngrijească de animale şi păsări. Din primăvară până toamna târziu păzea oile şi vacile. Mai dădea câte o fugă şi la holdă să ajute la coasă sau la polog când găsea câte un vecin amabil ce se oferea să grijească şi de animalele lui, urmând ca la rândul său să-i întoarcă serviciul.

Mihai nu se simţea iubit de mamă şi suferea enorm din această pricină. Într-o iarnă s-a îmbolnăvit de friguri. Stătea ghemuit în pat şi tremura. O vecină venită în vizită i-a plâns de milă.

- Săracul, cât este de bolnăvior, cât suferă!

- Nici nu moare, nici nu învie, a dat răspuns mama lui vecinei şi au trecut la problemele lor, ca şi când el ar fi fost un câine vagabond acceptat de o famile să-şi ducă traiul pe lângă casa lor...

Dar Mihai şi-a revenit. Dumnezeu l-a ajutat. Dar despre credinţa lui în Dumnezeu o să vorbesc puţin mai târziu. În alte rânduri sora lui primea bomboane sau ciocolată de la mama lor şi la sfatul ei se încuia în casă şi mânca fără să-i ofere şi frăţiorului ei. Cât de mult se ruga Mihai de ea să-i dea şi lui o singură bomboană, dar ea nu descuia uşa până ce nu le termina pe toate.

71

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Bunicul lui însă îl iubea enorm. Îl chema la el, îl punea pe genunchi, îl alinta şi îi spunea: - Ţi-a adus moşul ceva bun.

- Ce? - Fragi.

Altă dată: - Ce? - Alune. Şi Mihai nu era egoist. Chiar dacă sora lui nu-l vedea îi oferea şi ei din darul primit şi nu doar ei şi mamei, şi tatălui, şi pe bunicul îl întreba dacă vrea.

- Mănâncă tu, îi răspundea bunicul. Eu am mâncat destule astăzi la pădure.

Iarna dacă se întâmpla să rămână fără lemne pentru foc mergea cu tatăl lui în pădure. Şi era foarte frig. El era desculţ pe zăpadă, opincile îi erau păstrate doar pentru sărbători. Nu-şi mai simţea picioarele şi totuşi nu se prindea de el niciun junghi, nicio degerătură. Iar cocia era săraca toată cârpită şi nu exista dată să nu pocnească ceva care să necesite reparaţie şi veşnica întrebare a lui Mihai din sufletul lui de copil speriat era: - Şi o să mai putem ajunge acasă, tată?

- Da, numai acu o leg şi pornim pe dată. Şi o meşterea, şi porneau şi apoi iarăşi, poc! o altă troznitură, şi sufletul lui Mihai se făcea din ce în ce mai mic de spaimă.

Jucării nu prea a avut Mihai decât Egherişul ce-l mângâia vara când se arunca în apa-i răcoroasă şi se întrecea la înnot cu alţi băieţi de vârsta lui sau copacii stufoşi din cimitir în care se ascundea când jucau ajumita. După jocul de-a ajumita în copacii din cimitir visa noaptea că-l fugăresc cei trecuţi la cele veşnice, iar el nu-şi mai putea mişca picioarele să fugă şi se muncea aşa toată noaptea.

Bunicul lui era epitrop la biserică şi-l lua cu el pe Mihai în fiecare duminică la slujbă, cu toate că tatăl, clopotarul, nu prea era încântat de educaţia bisericească a băiatului. El era de părere că băieţii trebuie să fie mai iuţi din fire, prea multă bunătate le va aduce doar suferinţă.

72

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Şi Mihai iubea mult biserica. Nu concepea să nu ajungă la biserică în vreo duminică sau sărbătoare. El ştia că acestea sunt zilele în care se întâlneşte cu Dumnezeu şi nu accepta nicio piedică. Odată mama i-a interzis să meargă la biserică deoarece era julit pe faţă, fiindcă a căzut de pe claia cu fân, însă el s-a furişat şi a alergat la biserică unde s-a pitit într-un colţ, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

A luat bătaie în acea zi. Tot drumul de la biserică spre casă i-a fost acompaniat de o jordiţă adusă de mamă special pentru el: - M-ai făcut de râs în faţa oamenilor cu înfăţişarea ta, rostea mama şi îl lovea.

- Dar Dumnezeu nu s-a ruşinat cu mine, şoptea Pavel printre lacrimi, iar mama îl lovea şi mai straşnic.

Sora lui se căsătorise tânără, la doar cicisprezece ani şi era cu şapte ani mai mare decât el. S-a căsătorit într-un sat de la poalele muntelui Semenic, Verendin, cu un tânăr bogat. Şi nunta a ţinut două zile. Una din acele zile era duminică, iar Mihai s-a rugat de părinţi să-l lase să meargă să spună măcar o rugăciune la biserica din sat dar ei nu se înduplecau. Atunci s-a rugat lui Dumnezeu cu multă credinţă: - Tu şti Doamne că te iubesc şi vreau să mă întâlnesc cu tine în cadrul Sfintei Liturghi, ajută-mă Te rog să Te întâlnesc şi în această duminică, măcar o clipă.

Rugăciunea lui Mihai a primit răspuns imediat, căci părinţii lui şi-au amintit că au uitat cu o zi înainte, la biserică, materialul ce naşii l-au făcut cadou mirilor şi l-au trimis chiar pe Mihăiţă la biserică să-l aducă. Ce fericit s-a dus Mihăiţă după material.

Sfânta Liturghie când a păşit el în biserică era chiar în momentul prefacerii, momentul când pe altar se săvârşeşte jertfa euharistică. Cât de mult i-a mulţumit Mihai lui Dumnezeu!

După nunta dodei, căci aşa îşi striga sora, altă problemă. De câte ori mama gătea ceva deosebit îl trimitea pe Mihai la sora lui să-i ducă şi ei din cele pregătite. Nu avea voie să-i ofere darul în faţa socrilor. El se ducea acolo cu câte o poveste, că a uitat cum se ţese pânza la război şi că de acum el se ocupa de acest lucru şi avea nevoie de îndrumare. Dar erau motive. Mihai ştia să le facă pe 73

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

toate. Apoi îi oferea darul pe ascuns.

La şcoală era printre cei mai fruntaşi. Îşi dorea să cunoască cât mai multe pentru a putea sluji lui Dumnezeu. La grădiniţă era singurul copil ce putea să pronunţe consoana r, fapt pentru care a recitat poezia R, răţuşcă, rămurică la o serbare. Dicţia lui perfectă şi-a întregit-o la şcoală printr-un citit corect. Cât era el de fericit când putea să rostească apostolul în biserică. I-a explicat bunicul că citirea evangheliei întruchipează ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos la propovăduire, iar citirea apostolului pe Sfinţii Apostoli care propovăduiau mulţimilor.

Bunicul l-a părăsit pe Mihai când acesta era încă la şcoala primară. Tot sprijinul lui se dusese. Şi-ar fi dorit să studieze ca să devină preot. Tatăl lui, clopotar la biserica din sat, i-a spus că nu are bani să-l ţină la şcoală dar o să vorbească cu părintele să-i găsească şi lui o slujbă de paraclisier sau cantor, dacă asta considera că e ţelelul lui în viaţă. Şi a vorbit cu părintele, dar părintele s-a scuzat frumos şi a oferit aceste slujbe unor fii de oameni bogaţi ce studiau pentru a deveni preoţi. Dar Mihai nu s-a necăjit. A mers în continuare la strană. Cantorul angajat cu toate că studia teologia nu cunoştea nici măcar rânduiala slujbelor. Le ştia Mihai şi era bucuros că îi poate aduce activ slavă lui Dumnezeu.

După ce cantorul angajat s-a deprins cu cele bisericeşti a încercat a-l înlătura pe Mihai din strană, însă Mihai era modest, nu ţinea cont de şicanele lui şi continua să se roage lui Dumnezeu cum ştia el mai bine. În sat se auzise că unul dintre epitropii noi angajaţi a avut parte de o moarte năpraznică, deoarece s-a atins de banii bisericii pentru folosul lui personal. Mihai nu putea să înţeleagă cum poate să fie un om atât de avar încât să se atingă de banul pe care fiecare credincios îl oferea din suflet bisericii lui Dumnezeu. Într-un final Mihai s-a hotărât: - O să muncesc şi o să merg şi eu la şcoală.

Cu acest gând s-a angajat slugă la oi şi a reuşit să adune ceva bani şi a dat examen la seminar. A reuşit. Acum trebuia să înveţe şi să muncească pentru a se putea întreţine. Şi avea încredere în 74

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Dumnezeu că îl va ajuta şi aşa s-a şi întâmplat.

A făcut el şi o boacănă în seminar. Mihai ţinea toate posturile iar doi colegi ai lui au mâncat chiftele în post, s-au şi bătut cu chiftele când s-au săturat a le mai mesteca. Chiftelele au fost furate de cei doi de la colegul de cameră a lui Mihai, de la Vasile Plăcintă. Mihai nu avea grijă de ce se stăduiau colegii să mănânce pe ascuns în post, dar cu furtul nu a fost de acord aşa că s-a răzbunat pe ei.

La prima lucrare ce le-a dat-o profesorul de Noul Testament, subiectul Fericirile, le-a făcut abonaţilor la copiere nişte fericiri pe cinste. Prima suna în felul următor: Fericiţi cei ce mănâncă chiftele în post. Pedeapsa a suferit-o tot Mihai în urma lucrării, pe motiv că a luat în râs Fericirile. ... Şi Mihai, fiul clopotarului din Bolvaşniţa, a ajuns preot. A slujit toată viaţa lui Dumnezeu şi a păstorit mulţime de suflete. De undeva, dintr-un colţ de paradis, probabil, bunicul îi zâmbea, împăcat cu soarta nepotului său.

75

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

11. RUGA LA BOLVAŞNIŢA Ochiul zilei şi-a deschis pleoapele printre pânzele de nori arcuindu-şi genele pentru a săgeta cu ele pământul. Octombrie nu se lăsă biruit de toamna răcăroasă şi umedă ca în alte zile, ci a cules roua de pe genele ochiului zilei spre a se încălzi şi pregăti de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Bolvaşniţa îşi îmbrăcă haina de sărbătoare încă din zorii zilei de douăzeci şi şase octombrie. Soarele a fost gazda cea mai bună, gazda ce a pregătit casa naturii pentru un zâmbet al luminii. În acel an, an în care eu devenisem elev al Seminarului Ioan Popasul din Caransebeş, natura părea să îmbrace imaginea unei veri târzi, unei veri rar întâlnite la final de brumărel. Frunzele ruginii păreau ghioceii unei primăveri tomnatice. Pânza cenuşie a orizontului şia regăsit rochia de mireasă a luminii şi cocheta cu ochiul zilei.

Micile vietăţi păreau să guste şi ele încă o gură din dulceaţa luminii şi-şi trăiau clipa într-un joc al oglinzilor de odinioară.

Locuitorii comunei Bolvaşniţa care şi-au pregătit din timp casele de sărbătoare s-au adunat cu sufletele deschise la biserica ce poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie pentru a se ruga patronului spiritual să-i ocrotească ajutându-i în toate. Ca în fiecare an se simţea în biserică atâta lumină, atâta căldură. Toţi erau absorbiţi de cântările Sfintei Liturghi, trăiau clipa rugăciunii valorificând îndemnul sfânt din cuvintele Să luăm aminte. Mulţi s-au unit cu Iisus Hristos prin Sfânta Euharistie.

Rugă se traduce prin îmbrăcarea sufletului în harul Cuvintelor lui Dumnezeu, iar locuitorii comunei Bolvaşniţa nu întârziau săşi împodobească casa fiinţei cu darurile divine. Aşa îmbogăţiţi spiritual se reîntorceau fiecare la casele lor unde îşi aşteptau musfirii care veneau fără întârziere ca în fiecare an pentru a se bucura împreună cu prietenii sau rudele lor de frumoasa zi a hramului bisericii.

Casele gătite de sărbătoare străluceau adâncite în aroma prospeţimii. Mesele gazdelor erau încărcate cu cele mai alese mâncăruri tradiţionale: supă, sarmale, friptură, prăjitură, tort, pâine proaspătă de casă şi mămăligă.

76

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

După-masă se adunau cu toţii, atât locuitorii comunei Bolvaşniţa, cât şi invitaţii lor, dar şi o mulţime de tineri din satele vecine la joc. Jocul era început de primar după care toţi se lăsau atraşi de frumuseţea melodiilor şi dansurilor populare bănăţene precum călătorii de pe ape de cântul sirenelor.

Era atâta armonie în toate. Spiritualul nu era cu nimic întinat de fericirea cântecului şi jocului, ba din contră era împlinit prin buna comuniune între oameni. Toţi erau amabili, erau gazde perfecte, întindeau o mână prietenoasă către semenii lor. Ştiau să trăiască clipa cântecului şi jocului cu multă înţelepciune, respectând tradiţiile şi obiceiurile din străbuni. Bătrânii ce stăteau roată în jurul jocului îşi admirau cu lacrimi de fericire în ochi tinerele lor vlăstare simţindu-se împliniţi prin ele.

După ce jocul lua sfârşit fiecare se întorcea acasă împreună cu invitaţii lor şi depănau poveşti până târziu în noapte.

Oricât de luminos şi pur este un loc se mai găseşte din când în când şi câte o surcea uscată care să se lase pradă lui Bachus şi sub influenţa lui să clădească cărămidă cu cărămidă câte o năzdrăvănie despre care să se ducă vestea. Şi în acel an când am făcut şi eu primul pas spre Cuvântul lui Dumnezeu prin reuşita la Seminarul Teologic am asistat la un spectacol pe cinste. Pătru Zamă căruia Bachus i-a cuprins toate simţurile alerga de mânca pământul împleticindu-se pe străzile prăfuite ale localităţii până ce a dat de grupul meu de prieteni.

Ajuns lângă noi se simţi salvat.

- Ce-i Pătrule? l-a întrebat Ion Bursuc.

- Am văzut pe dracul într-un tufiş, abia mai reuşea să silabisească Pătru.

Ion Bursuc care gustase cu sete la rândul lui din licoarea lui Bachus îl ispiti pe Pătru să-l ducă până la tufişul cu pricina. Eu şi cu Vasile Lupu ne-am gândit să-i urmărim pentru a nu pierde un spectacol pe cinste. Ştiam că bunicul meu m-ar fi mustrat pentru spionajul întreprins însă copilul din mine nu mă lăsa să renunţ la idee şi chiar am avut parte de un adevărat spectacol.

Tufişul cu pricina părea în ochii adepţilor lui Bachus o caracatiţă ce îşi întindea după ei tenaculele în marea de întuneric 77

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

şi umbre.

- Uite-l! răcni Pătru Zamă.

- E o capră neagră părea să observe Ion Bursuc.

Cei doi săriră asupra caprei ca o răzbunare asupra înşelăciunii.

Când colo ce să vadă? Capra nu era capră.

- Petre nu e capră, e oaie, constată Ion. Şi amândoi îşi dădeau brânci în a prinde animalul speriat.

- Uite ce propun eu, spuse Ion, prindem capra care de fapt nu e capră, e oaie, o frigem la tine acasă, căci şi aşa locuieşti singur şi apoi ne ospătăm.

Pătru părea să-i împărtăşească ideea cu toată fiinţa şi astfel au început o cursă nebunească plină de obstacole ce avea ca scop prinderea animalului speriat. Până au scăpat de tufiş nu-i puteam deosebi prea bine de oaie, căci întunericul îi scălda în haina-i parcă ascunzându-le fapta. Ion Bursuc, un flăcău scund şi dolofan, cu părul creţ se târa în mâini şi picioare prin labirintul tufei pândind oaia. La un moment dat s-a ciocnit cap în cap cu aceasta şi speriaţi unul de altul au fugit în direcţii opuse. Când şi-a revenit din sperietură, Ion îşi dădu seama cât este de prost, că s-a speriat de o oaie şi îl întărâtă şi mai tare pe Pătru să alerge după pradă. Nu doreau să piardă sub nicio formă un asemenea trofeu.

Oaia părea să înţeleagă ce i se pregătise şi căută scăpare în ocolul bisericii. Părea să înţeleagă şi ea că poate în apropierea locaşului de rugăciune s-ar putea ivi vreo rază de scăpare.

Zadarnic. Ion şi Pătru au închis uşiţa de la ocolul bisericii şi au atacat biata vietate. Licoarea lui Bachus le-a zădărnicit şi de această dată osteneala celor doi, căci oaia nimeri într-o spărtură din gard şi o zbughi speriată în curtea şcolii de parcă ar fi vrut şi ea să descifreze tainele învăţăturii. Ion şi Pătru i-au urmat traseul.

Pătru se agătă în gard, îşi rupsese şi cămaşa. Ion a distrus gardul şi mai rău. În cele din urmă au ajuns în curtea şcolii şi au observat prada ascunsă în umbra zidurilor.

Oaia i-a simţit şi ea aşa că nu a stat pe gânduri şi a luat-o la goană pe străzile comunei. Ion şi Pătru după ea. La un moment dat Ion s-a împiedecat şi în căderea lui a dat peste oaie. Pătru ce sărise să-l ajute a prins din greşeală oaia de gât. Într-o clipă îşi amintise 78

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

că avea la brâu briceagul ce-l folosise pentru a tăia nişte nuiele aşa că tăiase capul bietei oi cu totul, de teamă, să nu o mai piardă şi de această dată. În apropierea locului cu pricina se afla căminul cultural de unde lumina zâmbea întunericului de afară.

- Petre iată locul perfect unde să jumulim oaia.

- Ai dreptate, avem lumină şi treaba va merge strună.

Au luat oaia şi au dus-o în faţa geamului mare şi luminat al căminului. I-au pus picioarele pe geam de parcă era capra din povestea lui Creangă ce îşi căuta iezişorii şi au început treaba.

Tinerii ce dansau în cămin au urmărit un adevărat spectacol. Ba capul creţ al lui Ion se ivea după care se pierdea în întunericul nopţii, ba cel pleşuv al lui Pătru Zamă, ba picioruşul sau corpul bietului animal.

După ce au terminat această treabă au luat oaia şi au mers cu ea acasă la Pătru unde au fript-o şi s-au ospătat din plin.

A doua zi când Bachus a plecat de la ei parcă supărat că trebuia să-i părăsească s-au trezit la uşă cu baciul Alexa care-şi căuta douăzeci de oi pe care bănuia că le-a mâncat lupii peste noapte din pricină că ciobanul, Pătru Zamă nu şi-a făcut datoria. Încă din uşă se simţea mirosul fripturii de oaie. Pătru era parcă dintr-o altă lume când s-a simţit trezit de stăpân. Totuşi ca un candidat la penitenţă şi-a mărturisit cu sinceritate fapta şi i-a plătit oaia stăpânului, afirmând că doar de oaia cu pricina ştia, de celelalte nu, însă i-a promis baciului Alexa că le va recupera.

Eu şi cu Vasile ce nu ne-am dat îndărăt de la tot spectacolul am mers acasă şi i-am povestit bunicului meu toată istorioara. Acesta ne-a dat o pildă. Pentru început ne-a invitat să ne aşezăm. A desfăşurat un prosop de bucătărie murdar pe care a pus o bucată de slănină cănită şi mămăligă rece apoi ne-a poftit să mâncăm. Îmi era atât de ruşine de Vasile. Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea bunicului. După ce Pătru a gustat din alimente iar bunicul a înţeles că nu mai dorim să mâncăm ne-a poftit în bucătărie. A cerut bunici să ne pună masa dar să nu uite de tacâmuri. La final bunicul m-a întrebat ce am înţeles din lecţia lui. Am înţeles multe.

Am învăţat să ştiu să mă comport în societate ca un om de la care 79

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

să poată şi alţii învăţa şi nu să mă comport murdar umblând cu lucruri ascunse de care să mă ruşinez mai târziu. Şi bunicul meu a luat iniţiativa şi a găsit toate oile pierdute ale baciului Alexa spre bucuria lui Pătru care a scăpat a mai plăti şi paguba cea mai mare.

Evenimente încărcate cu atâta umor se petrec destule în Bolvaşniţa însă acesta a rămas întipărită ca un eveniment unic, pentru că s-a desfăşurat în paralel cu ruga din comună.

Dar ruga nu a fost umbrită de acestă istorioară. Ea şi-a păstrat tradiţia şi obiceiul din bătrâni. Istorioara nu a avut alt scop decât acela de a îndulci puţin starea de veselie a localnicilor ce mult timp şi-au amintit de buclucaşa întâmplare.

Ochiul zilei parcă a prevestit în acel sfârşit de octombrie că li sa pregătit localnicilor pe lângă tradiţile şi obiceiurile sfinte, respectate din moşi-strămoşi şi un spectacol real cu personaje din lumea satului.

80

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

12. DINCOLO DE MORMINTE Niciun loc nu este mai grăitor în tăcerea lui ca cimitirul comunei Bolvaşniţa. Acea tăcerea grăitoare îţi luminează gândul cu întrebări: Oare eu mă voi putea ridica vreodată la înălţimea strămoşilor mei? Oare timpul nu trece degeaba pe lângă mine şi eu nu ştiu să-l prind de haină? Atâta adâncime ascunde fiecare cruce. Atâta poveste, atâta viaţă, atâta dor de timp şi veşnicie, atâta glas, atâta linişte, atâta tăcere respiră dincolo de morminte. Şi în acest cimitir se odihnesc şi osemintele bunicului meu, om vrednic ce poartă în umbra fiinţei lui atâta istorie. Mormântul lui este plin de flori şi lacrimi de mulţumire. Pe mulţi i-a ajutat bunicul meu. Jumătate din casele comunei Bolvaşniţa au fost ridicate de el, din cărămida făcută cu atâta pricepere, din lemnul prelucrat de cel mai bun tâmplar. Şi era priceput la toate şi la construcţii, şi la tâmplărie, şi la covăcie, şi în agricultură şi era un suflet mare şi înţelept. Şi mult m-a iubit şi ajutat pe mine acest om mare.

Om cu adevărat mare a fost şi învăţătorul meu, Matei Trandafir. El a modelat generaţii de elevi. Folosindu-se de ştiinţele exacte a clădit din piramide, cercuri, linii, numere..., gândirea logică a fiecărui elev pentru a-l ajuta să privească concretul vieţii cu multă siguranţă, pregătindu-l să treacă peste orice situaţie dificilă cu precizia unui om puternic. Mânuind cu înţelepciune arta cuvântului a deschis inima elevilor spre tainele limbii şi literaturii române, spre jocul imaginilor din cuvinte. A pus prima cărămidă în formarea personalităţii fiecărui elev arătându-i cât de important este a se cunoaşte pe sine însuşi.

Iubitor de privelişti, la orele de cunoaşterea mediului, a prezentat influenţă pozitivă ce o are asupra unui om mediul înconjurător, o natură îngrijită, ocrotită, sursă energetică pentru orice organism viu, cum am putem trăi sănătoşi, având mereu cu zâmbetul pe buze. La orele de istorie presăra în sufletul fiecăruia dragostea de ţară, în timp ce la orele de geografie le insufla tuturor mlădiţelor noi orizonturi prin diferitele forme de relief, dar mai presus de toate prin studiul altor ţării, sădind în toţi dorinţa de a cercea, a 81

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

descoperi, de a cunoaşte frumuseţile de mult preţ ale acestei lumi.

Locul de unde începe veşnicia îmi aminteşte mereu şi de prietenul meu, profesorul şi artistul Laurenţiu Iancu. Şi el a fost legat sufleteşte de localitatea mea natală, Bolvaşniţa, prin participările la diferite evenimente, tradiţii şi obiceiuri.

Cu toate că nu odihneşte în cimitirul localităţii mele natale nu pot să închei acest capitol fără să amintesc de artistul de odinioară. Astfel cuvintele ce vor încheia acest capitol al cărţii leam scris în memoria celui ce a fost şi va exista mereu prin arta lui în sufletele oamenilor, Laurenţiu Iancu. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire sub cer. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti şi vreme să zmulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.“ (Ecclesiastul, cap III, v. 1-3) Totul este supus timpului după căderea omului în păcat, totul e trecător, trecut prin sita timpului, căci şi timpul s-a născut odată cu moartea şi deşertăciunea acestei vieţi.

Sriitorul Mihai Eminescu în poemul filozofic Luceafărul prezintă tema romantică a omului de geniu, locul lui în această lume. Geniul nu este supus timpului, timpul este doar o măsură a vieţii omului obişnuit ce culminează prin moarte, nemurirea nu cunoaşte clipa timpului, fiindcă ea e unită cu Absolutul: „Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.“ Dualitatea viaţă-moarte „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte“ e specifică omului de rând ce nu poate depăşi graniţele aceste lumi. Geniul nu cunoaşte moarte, el este înţeleptul ce reuşeşte să se detaşeze de tot ceea ce este trecător, el a gustat fructul cunoaşterii în Paradis, iar acum îl caută pe cel al nemuririi.

Nemurirea îi este oferită de idealul pe care reuşeşte să-l atingă în această lume, ideal ce-l detaşează de omul de rând şi-i conferă un loc pe cerul Absolutului. În poemul Luceafărul Hyperion este prototipul omului de geniu ce îşi caută nemurirea dincolo de graniţele acetei lumi trecătoare. Această căutare a veşniciei, absolutului, e zugrăvită pe tot parcursul drumului lui Hyperion către Demiurg. Căile de mii de ani pe care le trecea în mii de clipe 82

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

ilustrează zădărnicia vieţii omului obişnuit pe acest pământ, o clipă de aşa numită fericire pândită de moarte. Hyperion depăşeşte condiţia clipei urmărite de moarte şi datorită capcităţii sale de a înţelege tainele universului devine „...un fulger neîntrerupt / rătăcitor prin ele“. Pe tot parcursul drumului Hyperion ia contact cu toate tainele universului. Din haos vede văi luminoase ca în prima zi a creaţiei când totul a început prin cuvântul lui Dumnezeu şi lumina ce a adus-o peste universul ce urma trezit la viaţă. Versurile „Nu e nimic şi totuşi e/ o sete care-l soarbe“ arată că Hyperion fuge de nimicul acestei vieţi de deşertăciunea ei, urmărindu-şi setea de cunoaştere.

Laurenţiu Iancu a îmbrăţişat soarta omului de geniu care s-a detaşat de măsura omului simplu, timpul. Timpul a rămas doar o măsură a vieţii lui trupeşti în această lume. Artistul, omul de geniu, trăieşte prin opera sa. Laurenţiu Iancu va trăi mereu prin muzica sa.

Absolvent al Conservatorului, Laurenţiu Iancu, şi-a dedicat toată viaţa artei. Prin muzica sa a încercat să deschidă sufletele semenilor săi spre tainele acestui univers. Însuşi universul este o muzică, o muzică a înţelepciunii. Văzduhul fredonează clipa eternităţii acompaniat de toate elementele terestre, de firul ierbii ce se leagănă în vânt, de dansul frunzelor pe crengi, de murmurul jucăuş al apelor, de cântul înălţător al munţilor. Misiunea lui în acestă lume a fost să modeleze fiinţa oamenilor prin muzică.

Roadele muncii lui sunt nemuritoare. Precum ţăranul cultivă pământul, iar acesta îşi dă rodul său, răsplătindu-l, constructorul modelează construcţii durabile şi artistul modelează suflete câştigând nemurirea. Laurenţiu Iancu este artistul care prin muzica sa a câştigat nemurirea. El a luat fiecare sunet, l-a studiat, l-a ţesut pe note, l-a conturat pe portativ, a creeat aroma pastelată a melodiei şi a oferit-o oamenilor.

Artistul se sacrifică pe sine pentru a le oferi celor din jur să guste din nectarul nemurii. Artistul Laurenţiu Iancu nu a pierdut nicio clipă în a se sacrifica pe sine în favoarea artei.

Profesorul Laurenţiu Iancu a îndrăgit misiunea de dascăl din prima clipă când a călcat pragul şcolii în această calitate, din 83

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

prima clipă în care a privit sufletele deschise spre cunoaştere ale elevilor care se oglindeau în zâmbetul ochilor.

Profesorul şi artistul Laurenţiu Iancu a mai înţeles un lucru, a înţeles că cea mai scumpă menire e aceea de a fi dascăl, căci dascăl înseamnă a te jertfi pe tine pentru a-i învăţa pe alţii, pentru a modela mii de mlădiţe spre a deveni oameni, oameni înţelepţi, oameni educaţi, oameni care să-şi descopere vocaţia în această viaţă, oameni ce vor putea înţeleage tainele acestei lumi. În calitatea de profesor Laurenţiu Iancu a deschis porţile sufletului fiecărui elev al său prin muzică, ajutându-l să-şi făurească destinul încă din fragedă copilărie descoperindu-şi abilităţile, îndemnându-l apoi să muncească pentru a-şi împlini idealul. L-a pregătit cu multă siguranţă spre a înţelege concretul vieţii şi a treace peste orice situaţie dificilă cu precizia unui om puternic. Fiecare elev prin profesorul Laurenţiu Iancu a descoperit cât de important este a te cunoaşte pe tine însuţi. A-ţi cunoaşte eul este o adevărată muzică.

Toată viaţa profesorul şi artistul Laurenţiu Iancu a demonstrat câtă influenţă pozitivă are asupra unui om muzica, câtă energie nebănuită se ascunde în fiecare sunet al ei. Datorită acestui lucru el va rămâne mereu viu în sufletele noastre, un veşnic model de dascăl şi artist pentru miile de generaţii ce vor veni.

84

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

13. O CLIPĂ DE ETERNITATE Fiecare s-a întrebat vreodată cum ar putea cuceri eternitatea.

Mereu alergăm după această enigmă. Din dorul eternităţii omul de ştiinţă a încercat să descifreze codurile cele mai ascunse ale făpturii însă zadarnic. Gustul eternităţii l-a tradus religia. Dar aroma unei eternităţi v-aţi întrebat vreodată unde se ascunde?

Stăteam şi admiram într-o zi de primăvară timpurie cum un ghiocel devine îndrăzneţ şi îşi ridică privirea spre soare.

Ghiocelul era atât de tăcut însă fiinţa lui parfuma aerul a primăvară. Atunci m-am izolat în mine şi am început să îmi răspund la întrebarea eternităţii. Dacă un ghiocel firav poate avea în el atâta aromă de primăvară, atunci un om câtă aromă de eternitate poate ascunde în propria lui fiinţă?

Da, multă eternitate ascunde fiinţa omului dar el nu-i găseşte codul magic, nu reuşeşte să-l activeze.

Natura e o cale spre codul eternităţii fiinţei umane.

Sihastrul se retrage în chilia lui de stâncă şi-şi clădeşte eternitatea, se regăseşte pe sine însuşi. Eu mă pot retrage în natura paradisiacă a localităţii mele natale, Bolvaşniţa, în tăcera grăitoare a munţilor ce se oglindesc în adâncimi şi să urc o treptă spre înălţimi. E atâta linişte în toate firele de viaţă, în toată rădăcina, în tot muntele, în toată iarba şi frunza, în tot norul şi floarea. Câtă statornicie şi linişte ascunde inima naturii! Ea este atât de credincioasă. Muntele nu-şi părăseşte casa, apa nu-şi abandonează valea, norul nu-şi trădează cerul, rădăcina nu-şi uită obârşia. Ea este atât de tăcută. Tăcerea ei, de şti să o asculţi, e atât de grăitoare. Tăcerea însăşi îţi vorbeşte despre eternitatea celor credincioşi.

Am admirat o clipă brazii. Bradul este cosiderat copacul vieţii.

Frunza lui îi este atât de credincioasă. Ea nu-l poate părăsi niciodată, nici nu-şi poate întrista chipul să devină palidă. Ea îşi menţine mereu verdeaţa tinereţii. Admirând această perfecţiune a 85

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

naturii înţelegi pentru o clipă eternitatea. Eternitatea se naşte din credinţă, din statornicie, din devotament. Bradul a înţeles acest mister, iar frunza-i nu i-a întors niciodată spatele după cum odinioară Iov nu a putut spune nimic rău de Creatorul său. Prin urmare bradul este o parbolă a eternităţii. El se înalţă spre înălţimi, îşi făreşte rădăcini puternice şi este urmat pretudindeni de credincioasa-i frunză.

Pe urmă, privind după coroana brazilor, am admirat o clipă cerul. Şi el e la fel de tăcut şi credincios în toate. Elementele cosmice nu uită să-şi desăvârşească misiunea. Soarele este credincios răsăritului. Luna este devotată nopţii.

Mai apoi am gustat din credinţa întregii naturi. Iarba nu uite să îmbrace pământul. Plantele nu-şi uită miresmele, nici florile chipul. Muntele nu-şi uită locul. Apa nu-şi abandonează izvorul.

Omul oare îşi mai cunoaşte izvorul şi frunza? Omul mai îşi păstrează rădăcina? Omul nu se lasă cumva furat de deşertăciunea vieţii şi se pierde în valuri abandonând corabia eternităţii?

M-am întrebat. Am cercetat. Am simţit. Am văzut eternitatea.

M-am retras în chilia localităţii mele natale, în ochiul de munte şi lacrima de stâncă. Am sorbit singurătatea naturii pentru o clipă de eternitate. Am învăţat să mă rog de la brazii cei credincioşi şi să fiu răbdător asemenea stâncilor.

Acum încerc să fiu pildă pentru eternitatea clipei fiilor mei duhovniceşti.

Natura este primul pas spre clipa eternităţii. Ea te învaţă vizual cum să păşeşti spre transformarea propriei tale fiinţe, cum să te regăseşti pe tine, să-ţi descifrezi codul ascuns al nemuririi. Ea te îmbrăţişează în tăcerea-i singuratică când vei trece dincolo de prag şi veţi deveni energie spre nădejdea învierii.

Clipa eternităţii îşi are începutul lângă tine, în ceea ce există mereu, în natură.

86

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

14. RĂDĂCINI DE EGHERIŞ Era un cireş văratic ce-şi scălda ochii luminoşi ai coroanei în adâncimea văzduhului. Părea că plânge cu lacrimi verzi-albăstrui imensitatea singurătăţii ce-l apăsa cu fiecare clipă.

Bolta cerului îşi găsea oglinda în apele Egherişului în timp ce măreţul arbore care străjuia înălţimile sorbindu-şi energia din pământul bogat de pe malul Egherişului îşi căuta oglinda în cireşii din livezile învecinate sau îşi furişa privirea către măreţii brazi ai munţilor ce se pierdeau îmbrăţişaţi de linia orizontului.

Era atât de singur. Îşi dorea un prieten, un prieten căruia să-i dăruiască toate darurile sale, un prieten pe umerii căruia să plângă, un prieten căruia să se mărturisească ca unui duhovnic.

S-a uitat la început spre fraţii lui din livezile îngrijite de mâna omului, însă aceştia păreau să nu-i observe chemarea din colţul de suflet al ramurilor. Erau prea leneşi să îşi mai găsească un prieten şi se ascundeau în umbra ocrotitoare a agricultorilor. Aceşti copaci se lamentau ca să fie şi mai bine îngrijiţi, şi mai mult ocrotiţi. În lamentarea lor au uitat parcă să mai respire singuri.

Mai apoi cireşul văratic a îndrăznit să privească spre munţii înveşmântaţi în pădurile de foiase spre a-şi găsi un tovarăş printre miile de arbori ce pictau haina muntelui dar ei erau prea măreţi şi nu coborau spre albia pârâului spre a ţine companie cireşului solitar.

Pe urmă şi-a deschis frunzişul unei prepeliţe. A primit-o cu atâta bucurie în camera frunzelor de pe ramuri şi mai apoi a ocrotit-o de soare, a ferit-o de ploaie, i-a protejat puişorii ce şi-au înălţat capetele într-o dimineaţă salutând cu un zâmbet copilăros mugurii clipei lor de viaţă dar mai târziu a rămas din nou singur.

Prepeliţa şi-a luat puii şi au plecat în ţările calde odată cu prima rază de toamnă.

N-a avut cireşul parte nici măcar de cuibul ce-i amintea de vietăţile ce şi-au găsit în el un sprijin, fiindcă vântul nu a scăpat prilejul să-i răpească şi acest micuţ dar.

87

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Multe a pătimit el din pricina vântului însă nu avea cui să se plângă. Încă din primele clipe ale vieţii, pe când era un vlăstar neînsemnat pe malul Egherişului vântul i-a declarat război.

Nici nu se luminase bine a primăvară că şi-a făcut şi el, un firicel verde de cireş, apariţia în această lume. Prima sa clipă de viaţă a fost minunată. Era încântat de tot ceea ce parfuma în culori felurite natura dar pentru scurt timp, căci vântul căutând război verdelui unei noi tinereţi şi-a făcut simţită prezenţa smulgând mlădiţele firave din rădăcini, trăgând iarba de păr, învârtind norii în văzduh.

Prima lui lecţie de viaţă a fost destul de dură. Vântul i-a îndoit tulpina firvă în toate părţile, l-a tras de capetele mugurilor cu toată forţa şi a încercat să-i scoată din pământ inima ca să-i răpească dreptul la viaţă. Totuşi s-a ţinut tare şi când vântul a trebuit să plece alungat de mâinile blânde ale primăverii a început să-şi întărească în primul şi în primul rând rădăcina. Fără o rădăcină puternică, mai bine spus fără o inimă statornică nu putea să supravieţuiască. Şi în timp ce îşi întărea rădăcina tulpina i se înălţa arcuindu-se în ramuri şi înveşmântându-se în muguri şi frunze...

Au trecut anii şi cireşul crescuse atât de mult încât Egherişul părea a se uita la el pe sub sprânceană din pricină că a avut o astfel de îndrăznelă. Gândind astfel l-a încercat într-o primăvară chiar şi el. A părăsit albia după ce a adunat zăpezile topite din munte şi i-a săpat învolburat la rădăcină, dar fără folos, căci cireşul şi-a adunat toată măiestria în a se fixa atât de puternic în pământul mamă rămânând nevătămat ca o capodoperă a naturii.

Până şi soarele l-a privit cu invidie într-o vară şi a încercat să-l usuce cu arşiţa-i, dar nu a reuşit, căci îşi alina setea din solul ce-i păstra un fir de apă răcoroasă pentru a-i energiza rădăcina.

Câtă pricină a avut şi cu ploaia răcoroasă ce-i bătea podoaba coroanei, dar mai ales pe vreme de furtună cu fulgerul sau trăznetul ce încercau zadarnic să-l ochească greşind ţinta de 88

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

fiecare dată, parcă hipnotizaţi de energia benefică a cireşului.

Dar vântul, vântul l-a supărat cel mai rău. El îi omora frunzele toamna. Întâi le seca de clorofilă până ce acestea îngălbeneau de teamă, mai apoi când le simţea slăbiciunea fiinţei le lovea zdravăn rupându-le firul vieţii înnodat pe ram. Degeaba mai făceau frunzele ultimele încercări de a-i rezista vântului. Zadarnic le mai întindea cireşul câte o ramură ca să nu cadă pe pământ. Frunzele închideau ochii în fiecare toamnă.

Până şi cu florile mai păţea necaz. Vântul nu ajuta doar la polenizare. El când se supăra le culegea de pe ramuri ca să-şi împletească coroniţă văduvindu-l mai apoi pe cireş de o mulţime de fructe.

A păţit-o el şi cu nişte animale într-o iarnă. Câteva capre au început să-i roadă coaja dar au fost gonite la timp de un dulău scăpat dintr-o curte, altfel nu-şi mai putea aduna seva să se refacă şi se usca asemenea frunzelor necăjite de vânt.

Anii treceau mereu, cu bune, cu rele, cu zâmbet de frunză în verdele primăverii şi lacrimi ruginii în iarna vieţii dar el, cireşul văratic de pe malul Egherişului, era tot singur. Dorea ceva, dorea să simtă şi el cum e să fii îndrăgostit, să-ţi fie dor, să iubeşti, să ai un prieten adevărat. Nu înţelegea prea bine ce însemna acest lucru dar îşi dorea. Observa cum natura iubeşte soarele şi tânjeşte de dorul lui. Înţelegea cum Egherişul îşi aşteaptă cu dor ploaia ca să-l energizeze. Ar fi vrut să cunoască şi el acest sentiment dar totul îi era potrivnic. Avea atâta suflet, avea atâta energie de viaţă şi atâta iubire, încât totul în jurul lui se hrănea din bunătatea-i.

Miracolul ce l-a aşteptat atât de mult a prins a se contura într-o primăvară. Un pui de om şi-a găsit culcuş la umbra lui. Era atâta de firav, atâta sufleţel şi trebuia să păzească o văcuţa de dimineaţa până seara. Adesea căuta sprijin cu mânuţele în tulpina cireşului iar acesta se grăbea să-i ofere energie. În timp copilul a înţeles că cireşul îl ajută să nu mai simtă oboseala şi când se simţea mai trudit îi atingea tulpina cu palmele 89

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

şi în scurt timp era din nou plin de viaţă. A învăţat mai târziu la şcoală că natura este o sursă de energie şi a făcut legătura cu cireşul.

Vremea trecea nestingherită iar copilul a devenit adult.

Cireşul a simţit pentru prima dată ce înseamnă să ai un prieten, ce înseamnă să iubeşti, să îţi fie dor de cineva. A înţeles că o prietenie odată înfăptuită trebuie îngrijită în fiecare clipă ca să nu se ofilească asemenea frunzelor în pragul toamnei sau fructelor atinse de stricăciune sau de vietăţi. După cum ţăranul curăţă ogorul, apoi îl ară, pe urmă îl seamănă, mai târziu îngrijeşte rodul ca să se poată bucura de el, după cum soarele încălzeşte natura, îi trezeşte mugurii, îi creşte frunza, îi îmbracă floarea şi îi coace rodul, tot aşa şi o prietenie trebuie protejată, îngrijită, udată cu dragoste, încălzită cu zâmbet de fericire. Înţelegând acest lucru a început să pună atâta suflet în toate. Şi-a adunat în fiecare primăvară toate forţele să înmugurească, să înfrunzească, să înflorească, să îşi îmbrace coroana pentru a-i fi sprijin şi frumuseţe prietenului. Pe urmă îşi dădea rodul ce îl oferea soarelui spre a-l coace ca pe urmă să-l dăruiască prietenului său flămând sau însetat.

De câte ori nu l-a adăpostit de căldura solară. Îşi aduna ramurile scut şi îl proteja. De tot atâtea ori l-a ferit şi de lacrimile norilor, l-a salvat şi din ghearele furtunii, l-a ferit de ochii fulgerului şi de mânia trăznetului. Nici pe vânt nu l-a lăsat să-i supere prietenul întinzându-şi mânuţele de ramuri în jurul puiului de om ca într-o îmbrăţişare. L-a protejat într-o iarnă de un lup rătăcit primindu-l în coroana sa.

Avea acum cireşul cui să se mărturisească. În timp ce prietenul său se odihnea la umbră-i el îşi legăna crengile, frunzele şi-i povestea prin câte a trecut de-a lungul zecilor de ani, mai apoi îi cânta un cântecel de leagăn şi-l adormea veghindu-i somnul şi protejându-l de orice primejdie.

Când prietenul lui întârzia să-şi facă apariţia cireşul părea să se 90

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

usuce de dorul lui. Se uita trist înspre sat şi vedea oamenii pe străduţele înguste mişcându-se într-o parte sau în alta dar cireşul îl căuta pe el. Dacă îl zărea printre clădirile ce făceau paradă, nicio rază de soare nu era mai de preţ ca lumina vederii prietenului.

Atunci când cireşul simţea că se apropie un om de malul pârâului trăgea nădejde că acela poate este el. Dacă omul ce se apropia nu era el se întrista şi suferea dar nădăjduia că şi prietenul lui îşi va aminti să-i facă cât mai curând o vizită. Bănuia că şi lui îi este dor să-l întâlnească şi îşi hrănea sufletul cu acest simţământ. Şi avea atâta răbdare. Îl aştepta clipă de clipă să-şi amintească de el şi să-i vadă ochii, să-i mângâie chipul.

Pe timp de iarnă îi oferea crenguţele ce s-au ofilit de dor pentru a face focul cu ele şi a se încălzi. El ştia că la primăvară se va regenera prin dragostea ce o simte şi va avea o coroană mult mai bogată şi mai multe roade pentru a le dărui prietenului.

Odată prietenul său s-a îmbolnăvit grav. Viaţa i-a fost pusă în primejdie. A auzit acest lucru de la doi oameni din sat care vorbeau despre ce a păţit Ion. Simţea că trebuie să-i fie alături şi să-l ajute dar el nu avea picioare, ci rădăcini. Pentru prima dată în viaţa lui s-a împrietenit cu vântul. I-a oferit frunzele rugându-l săi ducă una singură prietenului bolnav.

Vântul i-a ascultat rugămintea şi una dintre frunze a dus-o în geam lui Ion. Ion a zărit frunza de cireş ce bătea în geam şi a înţeles că bunul lui prieten probabil dorea să-l ajute după cum l-a ajutat când era obosit şi a cerut familiei să-l ducă pe malul Egherişului, la poalele cireşului.

S-a bucurat mult cireşul când şi-a zărit prietenul. Şi-a oferit scoarţa atingerii prietenului său şi prin ea a descărcat toată energia de viaţă ce o avea şi nu a trecut mult timp şi Ion s-a vindecat ca printr-un miracol.

Cireşul a lucrat mult timp pe urmă spre a se reîncărca energetic. Şi-a adunat toată puterea în primăvară pentru a-şi ţese o haină mult mai bogată. El făcea toate acestea doar pentru 91

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

prietenul lui. ... Acum respira pentru prietenul lui, se gătea pentru el, rodea pentru el, se ofilea de dorul lui ... Avea un prieten. Cunoştea şi el ce înseamnă a iubi, a-ţi fi dor de cineva, a-ţi face griji pentru cineva. Aceste sentimente cu toate că la o primă privire sunt atâta de frumoase şi înveşmântate în raze de fericire ascund şi multă tristeţe, multă durere, atunci când simţi că cel ce îl preţuieşti îţi întoarce spatele, te uită. Dar pe urmă îţi revi de fiecare dată când îşi aminteşte de tine dar oare îşi aminteşte că şi el ţine la fel de mult la făptura prietenului său sau îşi aminteşte doar, pentru că mai are nevoie de ajutorul lui? Aceste întrebări şi le punea cireşul când Ion uita să-i mai zâmbească, când îl trata cu răceală. Apoi când simţea că i se adresează cu un zâmbet cerându-i ceva îi venea să se zmulgă din rădăcini şi să-l ajute cât mai repede.

Lovitura a primit-o cireşul într-o toamnă târzie.

Zorile erau cernite de norii ce pătau cerul ca cerneala scăpată din învelişul protector al călimării. Pe cărare se zărea prietenul mult iubit al cireşului, de fapt unicul său prieten. Câtă bucurie a simţit cireşul când şi-a văzut prietenul venind spre el. Îşi spunea în sine: Cu siguranţă şi lui i-a fost dor de mine şi a venit să mă vadă.

Ion s-a apropia de cireş. Cu cât se apropia mai mult inima cireşului bătea din ce în ce mai tare, atât de tare că scoarţa a început să-i vibreze.

Când cireşul se pregătea să-şi mângâie prietenul cu toată dragostea, scăldat în fericire, Ion a pornit o jucărie ce făcea un zgomot ciudat şi a apropiat-o de tulpina cireşului.

Drujba a început să secere trunchiul plin de viaţă a celui ce i-a oferit suflet din sufletul său.

Cu cât se adâncea mai mult în tulpină fierul rece şi tăios, cireşul simţea atâta ocean de lacrimi în suflet. Ar fi dorit să poată vorbi şi să-şi întrebe prietenul de ce-l răneşte atât de rău dar nu putea. Era încremenit în stânca ce se transformase tot sufletul lui 92

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

încărcat cu iubire până acum o clipă.

Ion avea nevoie de lemne pentru foc şi cum nu s-a mai deranjat să meargă până în pădure a tăiat cireşul bătrân ce i-a fost mereu alături încă din copilărie.

Când drujba a ajuns la ultimul fir de tulpină cireşul şi-a plecat capul spre munte spre a nu-şi răni prietenul, încercând să-l protejeze de propria lui neştiinţă, de orbirea ce i-a întunecat inima. În locul cireşului văratic a rămas un butuc părăsit plâns de o rădăcină ce stătea pierdută pe malul Egherişului.

Sufletul cireşului nu se pierduse încă. Aşa rănit de moarte, fără nicio voinţă de viaţă, se agăţase în rădăcinile ce şi-au săpat galerie în pământ aşa că în primăvară îşi ţesuse un vlăsatar fraged şi-l oferi naturii.

Acum a înţeles că a pierdut singurul prieten pe care l-a avut vreodată şi a încercat să se închidă în el şi să trăiască pentru vlăstarul unei noi creaţii.

A înţeles, a crezut dar sufletul lui nu a putut să accepte, deoarece în toiul verii când Ion a trecut pe acolo şi s-a aşezat pe butucul gros sufletul cireşului s-a umplut de lacrimi de fericire.

- Şi-a amintit de mine, gândea cireşul. Sigur a avut probleme şi a fost nevoit să mă taie. Acum îi este dor de prietenul lui şi s-a aşezat pe rana ce mi-a făcut-o anul trecut ca să-mi mângâie durerea cu prezenţa şi iubirea lui.

Odihnindu-se pe butucul ce tresărea cu fiecare respiraţie a lui Ion, acesta observă vlăstarul.

- Câtă viaţă are în el cireşul acesta, rostise cu voce tare Ion. Cred că dacă azi aş rupe şi vlăstarul acesta mâine şi-ar odrăzli altul. Am simţit eu că e prea multă energie adunată aici când mam vindecat odată de boală grea. ... Şi a plecat plictisit de toate spre sat, nu înainte însă de a rupe în joacă tulpina vlăstarului abia odrăzlit din dragostea ce ardea în sufletul rădăcinii ...

93

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

15. DIN FILELE EGHERIŞULUI ŢESUTE PE FAŢA TIMPULUI Fiecare lucru are istoria lui. Totul stă săpat în sufletul timpului.

Egherişul a adunat pe filele lui suflet din sufletul timpului. A scăldat în elementul de viaţă binefăcător mii de imagini şi a strâns în rădăcina izvoarelor poveştile sufletelor ascunse în timp.

Egherişul ce adună în oglinda fiinţei sale istoria localităţii mele natale, Bolvaşniţa, îşi poartă lacrimile dorurilor şi în localitatea vecină, Valea Timişului. Şi de acolo a cules multe poveşti de viaţă pe care le-a purtat în dansul său ca un ecou al clipelor de suflet. Totul poate să fie imortalizat, totul poate să fie aprins în vâlvătăi şi apoi închis într-o icoană, într-o oglindă a unei trăiri de viaţă cu excepţia timpului. Timpul nu poate să fie prizonierul niciunei vieţi, dar totul, tot ceea ce există în această lume, dragoste sau suferinţă, fericire sau durere, ideal, pasiune sau deşertăciune, nechibzuinţă, floare sau spine, apă sau foc, pământ sau stâncă este închis în temniţa lui. Şi Egherişul se va sfărma odată în mii de cioburi fermecate lipindu-se de haina nemuritoare a timpului, iar fiecare ciob va purta cu el o istorie, fie ea senină ca un zâmbet plăpând de floare, fie înnegrită de zbuciumul sufletelor încercate de greutăţile vieţii.

Egherişul a mai cules un vlăstar pe filele lui, un vlăstar din localitatea învecinată Bolvaşniţei, Valea Timişului, pe bunul meu prieten Ilie Gagea.

Apele adună istorii, pădurile le transmit mai departe poveştile fredonate de undele lor prin vântul înaripat dar toate vor fi absorbite de timpul fără margini, de acea gaură neagră ce înghite în temniţa-i veşnicia.

Ilie Gagea, un suflet mare, un om adevărat şi-a scris o istorie acum purtată în sufletele celor ce-şi vor aminti mereu de el cu toată dragostea, a prietenilor săi, a fiului său, Elvis Gagea, căruia i-a călăuzit paşii în viaţă formându-i personalitatea şi ajutându-l apoi să treacă peste cele mai grele încercări ca de pildă pierderea soţiei, a jumătăţii sale ce greu a fost încercată de boală şi 94

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

suferinţă, iar mai pe urmă o istorie purtată de apă, de flori, de vânt, ca mai apoi să se închidă în sufletul neiertător al timpului.

Când îmbrac prin arta cuvântului prietenia ce m-a legat de oameni deosebiţi, oameni minunaţi, clipe de balsam pământesc răpiţi mai apoi de eternitate, pun suflet din sufletul meu, dăruiesc suflet altui suflet. Nădăjduiesc că puţinele lacrimi de cuvânt căzute pe filele acestei cărţi pentru cel care a fost prietenul meu, Ilie Gagea, să înflorească în cerul timpului şi să strălucească în eternitate.

Unul din locul în care prietenul meu a muncit a fost însuşi Muntele Mic, un loc măreţ, un loc prins de veşnicia timpului şi de viaţa apelor. Acolo s-a ocupat de turiştii ce iubeau sălbăticia plină de farmec şi frumuseţe a naturii montane.

Natura montană este atât de frumoasă în sălbăticia fiinţei ei, atât de solitară, însă atât de încărcată de dragoste pentru cei care o înţeleg, pentru cei care-i descoperă esenţa. Ea este asemenea unui copil ce caută dragostea părintească şi dacă nu o găseşte se ataşează de cel care i se dăruieşte sufleteşte ca prieten desăvârşit.

Astfel ea îşi îmbracă sălbatica fiinţă în puritatea dragostei şi dăruieşte prietenilor ei splendoarea frumuseţii. Dacă un turist rătăcit pe traseurile montane nu-i preţuieşte dragostea ea plânge şi se închide în tristeţea-i atât de tare, încât lumina ochilor i se acoperă de ceaţă iar toată splendoarea dispare până ce îşi va face din nou milă de cei care-i privesc sălbaticul chip dezvăluindu-şi din nou frumuseţea chiar dacă rănită în suflet de experienţa unui dor neînţeles.

Prietenul meu, Ilie Gagea, a descoperit măreţia naturii, a iubit sălbăticia muntelui, a cules în suflet cântecul Egherişului şi a ţesut pe faţa timpului o clipă de eternitate, o clipă de suflet răsărit într-un loc mirific scăldat de cer, încălzit de munte şi scris de apă pe file-i îngălbenite de imagini.

Acum el, Ilie Gagea, nu mai este în fiinţă dar există prin sufletul prietenilor şi urmaşilor săi şi va trăi veşnic în filele Egherişului ţesute pe faţa timpului.

95

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

16. ROUA TIMPULUI Fiecare fiinţă este o bobiţă de rouă lăcrimată de timp şi uscată de arşiţa vremii. Aşa cum soarele usucă firicelul de viaţă înlăcrimat de pe faţa naturii şi timpul însetat savurează cu fiecare bobiţă de rouă o altă clipă de viaţă şi suferinţă închinată eternităţii netrupeşti.

Anuţa Savu, o bobiţă de rouă plămădită pe meleagurile bănăţene, comuna Bolvaşniţa, a văzut prima rază a vieţii într-o familie de oameni gospodari, fiica lui Iancu şi Vetei Savu. Nu a înţeles prea bine nici ce înseamnă a zâmbi vieţii, că familia sa a fost răpită de timp ca roua de soare. S-a întâmplat într-o zi de iarnă răcoroasă pe când se întorceau de la oraş, deoarece au suferit un accident mortal. De atunci Anuţa a rămas singură. Nu avea nici doi anişori.

Mătuşa Anuţei bucuroasă că va rămâne cu toată averea familiei Savu a luat-o în grija sa. Din acel moment picătura de rouă trimisă de viaţă pe pământ, adică Anuţa, nu a mai gustat o clipă de fericire. Îşi dorea să simtă şi ea dragostea părintească dar zadarnic, căci familia ce-i înlocuia părinţii o tratau ca pe o slujnică şi nu doreau să comunice cu ea, nu-i ascultau niciodată problemele sau bucuriile rezultate datorită muncii ei. Devenise o fiinţă necomunicativă. Nu mai avea încredere în nimeni. Nu avea niciun prieten, fiindcă observa că toţi cei din jur nu-i erau prieteni adevăraţi. Ei mereu vedeau prietenia ca pe un joc de interese iar când acesta dispărea nu se mai putea vorbi de prietenie. Vedea mereu invidie, clevetire, răutate şi nu putea avea încredere în nimeni, nu putea să-şi deschidă sufletul nimănui. Ea nu-şi putea găsi un prieten dacă persoana nu se potrivea cu fiinţa ei. Vorbea puţin. Dacă i se cerea ajutorul îl oferea neîntârziat. Dacă i se mărturisea cineva ştiind-o o persoană de încredere secretul lui nu trecea mai departe de graniţa sufletului ei.

La şcoală era adesea invidiată de colegi, pentru că învăţa. Nu doar învăţa ci descoperea în ştiinţă un prieten, o pasiune. De multe ori a avut de suferit din cauza invidiei celor din jur dar a tăcut indiferent ce capcane duşmănoase i se întindeau.

96

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Într-un târziu avea o mulţumire sufletească, se realizase pe plan profesional prin muncă, foarte multă muncă, dăruire şi pasiune, pentru că pe ea n-a ajutat-o nimeni dar îi lipsea ceva, acel ceva care era esenţa vieţii, acel ceva ce întărea picătura de rouă grăbită de timp. Acel ceva era dragostea şi această comoară nu a găsit-o niciunde. Părinţii ce au crescut-o nu i-au oferit-o.

Tovarăşii din copilărie, colegii de şcoală nu s-au grăbit nici ei să io ofere fiind invidioşi pe fiinţa blândă, miloasă, înţeleapă în careşi contura personalitatea. Nici profesorii nu s-au grăbit să-i ofere dragostea, ori erau prea preocupaţi de proprile lor probleme, îşi făceau meseria fără a pune prea mult suflet şi nu o observau, ori erau prea preocupaţi să-şi ajute cunoştinţele şi pe ea o puneau în umbră. Nici la biserică nu a găsit acea dragoste de care avea nevoie. Femeile trecute de a doua tinereţe cleveteau numind-o ironic mironosiţa, căci doreau să-şi înalţe într-o lumină pozitivă nepoţii aduşi de multe ori cu forţa la rugăciune, doar pentru fala lor. În Dumnezeu a descoperit adevărata dragoste. Lui I se plângea. Cu El comunica dar cu toate acestea şi-ar fi dorit să găsească adevărata dragoste, adevărata prietenie şi într-un om, un om asemenea ei, un om pe care să-l iubească mai mult decât propia-i fiinţă, un om căruia să-i dăruiască suflet din sufletul ei. Într-o zi înnorată de toamnă părea că se conturează miracolul mult visat de Aniţa. Picurii reci de ploaie cădeau grăbiţi pe pământul întristat de povara apei. Un tânăr străin de meleagurile Bolvaşniţei suferise un accident în urma căruia se alesese cu o fractură de picior. Nimeni nu s-a grăbit să-l ajute. Aniţa, miloasă fiind, i-a întins o mână. L-a ajutat, l-a îngrijit până ce acesta s-a vindecat.

Tânărul era noul medic veterinar al comunei Bolvaşniţa. El a simţit bunătatea Aniţei şi dorinţa sufletului ei de a iubi şi a primi la rândul lui iubire, astfel s-a gândit că se poate folosi din plin de acest lucru.

Sufletul Aniţei a început să bată cu putere. Simţea că este iubită şi ea în sfârşit de cineva în viaţă. Pentru acest dar ce i-l oferea acea fiinţă umană şi-ar fi luat sufletul din piept şi i l-ar fi oferit. Şi până la urmă a făcut acest lucru. Tot ajutorul ce i-l cerea 97

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

tânărul ea se grăbea să i-l ofere neîntârziat. Rupea timp din timp.

Se mai supăra pe puiul de somn ce se întâmpla câteodată să-i mai doboare trupul după zile şi nopţi de trudă dar continua să se jertfească pe altarul iubirii şi să fie mereu cu zâmbetul pe buze pentru fericirea din zâmbetul ei. Ea uitase cuvânul nu, orice rugăminte poate la o primă privire irealizabilă îşi contura chipul în da. Începuse chiar să îşi dorească să facă din ce în ce mai multe pentru el, avea atâta iubire de dăruit. Nu avusese cui să dăruiască acea iubire până acum. Avea un prieten. Devenise şi ea o fiinţă comunicativă. Până şi lumea din jur se mira de schimbarea ei radicală. Acum nu mai era singură. Iubea şi era iubită până într-o primăvară când florile ei preferate, ghioceii îşi ridicaseră ochişorii din zăpadă. Iubea mult ghioceii. Îi păreau aşa de sălbatici, atât de puri, atât de blânzi, atât de iubire, atât de ea înainte de a se transforma.

Primăvara îşi înălţă fruntea biruitoare deasupra timpului căruia îi mai frânsese o aripă. Aniţa începu să se închidă în toamnă, o toamnă fără culoare, fără aromă, o toamnă mohorâtă ca ziua în care ea l-a întâlnit prima dată pe acel tânăr.

Făcusese o greşeală. I-a reproşat că doar ea se gândeşte mereu la el, că mereu îl poartă în suflet şi-i este dor de fiinţa-i. I-a reproşat că şi-ar dori ca şi el să-şi facă timp pentru ea, aşa cum ea nu a obosit în a-şi face timp pentru el. L-a supărat. Tânărul a certat-o pe motiv că dacă a ajutat pe cineva nu e frumos să-i ceară mai apoi socoteală. Ea de fapt nu acest lucru a urmărit spunând că şi-a făcut mereu timp pentru el. Dacă dorea să-i reproşeze ceva o făcea de la început. Se plângea de fiecare muncă depusă cum fac alţi semeni ai ei care nu mişcă un deget fără să se plângă pentru aşi vinde marfa la mare preţ. Ea a dat suflet din sufletul ei şi cât ar mai fi dorit să-i dea tânărului dar el ori era orb, ori se poza în nepriceput. Faptul că i-a reproşat că a sacrificat suflet pentru sufletul ei nu a fost decât o altă dovadă a iubirii ce durea. Dacă nui păsa de el nu-i mai spunea nimic. Dorea să înţeleagă de ce el mereu nu are timp de ea, în schimb de toţi ceilalţi avea timp, până şi de lucrurile materiale, trecătoare? Dorea să înţeleagă de ce lui nu i se face dor de fiinţa ei? Dorea să înţeleagă de ce lui nu-i 98

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

plăcea să povestească cu ea, să-şi descarce sufletul celui mai bun prieten şi să o lase să facă şi ea la rândul lui acelaşi lucru? Dorea să înţeleagă de ce el nu-şi făcea griji pentru ea, dacă e bine, sănătoasă, fericită? Îl consideră un egoist şi-i explică cum dragostea se sacrifică cu tot sufletul pentru ceea ce iubeşte aşa cum a făcut ea. El a înţeles greşit acest lucru. L-a văzut ca un reproş al ei pentru servicile aduse şi a început s-o dispreţuiască.

S-a întristat Aniţa că a încercat să-i arate tânărului ce înseamnă iubirea punând în evidenţă comportamentul ei. Iubirea nu se învaţă. Iubirea se simte şi lucrează singură. A înţeles acest lucru Aniţa mai târziu după ce a obosit să-şi mai plângă de milă. ... Mai târziu Aniţa nu mai simţea nimic. Se afla într-un gol imens fără ieşire. Nici labirint nu se putea numi acel gol. A avut atâta iubire şi a dăruit-o toată, odată cu sufletul ei, unui om. De fapt acel om nu a iubit-o niciodată avusese ea să înţeleagă mult mai târziu. Acel om avea undeva, în alt sat, o soţie despre care nu a spus nimănui şi la care s-a întors împlinit şi cu zâmbetul pe buze.

Ca ea poate au mai fost multe în viaţa lui, multe asemenea frunzelor ce azi tremură în bătaia vântului şi mâine roşesc stingându-se în toamnă. Nu ştia cât suflet i-au dăruit acele frunze dar ea i-a dăruit tot sufletul ei, toată căldura dragostei ce putea să existe într-o bobiţă de rouă furată de timp.

Timpul şi-a chemat vremelnic bobiţa de rouă. O boală nemiloasă i-a fost fatală la scurt timp după ce tânărul ieşise din viaţa ei. De fapt Aniţei nu-i mai păsa de nimic. Odată cu ochii stinşi ai iubirii sufletul ei pierduse orice flacără. Nu o mai interesa nimic. Totul trecea pe lângă ea ca pe lângă o stâncă fără viaţă.

Poate şi stânca tresărea în faţa unei clipe. Ea nu mai avea nicio licărire...

Roua timpului se adună cu fiecare suflet, cu fiecare flacără de lumânare şi se mistuie în focul eternităţii. Fiecare dintre noi e o bobiţă de rouă secată de timp. Şi Aniţa a fost o bobiţă de rouă, şi alte personaje ale acestei cărţi, şi eu şi dumneata, cititorule. Un singur sfat am însă pentru toţi. Învăţaţi să trăiţi cu adevărat clipa de rouă din zorii zilei!

99

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

17. FLORI DE CAIS Oamenii din deal au fost mereu marginalizaţi de oamenii care locuiau în vale. În vale era de fapt vatra comunei Bolvaşniţa, iar locuitorii de aici erau bogaţi, aveau case mari, pământ, animale, adevărate gospodării. În deal locuiau cei care erau săraci.

Locuinţele lor erau micuţe. Nu aveau gospodărie prea mare, ba mai mult de atât cei din vale îşi angajau slugi în gospădăriile lor pe cei care locuiau în deal cunoscându-i a fi vrednici.

Miron, un tânăr frumos şi harnic, ce locuia în deal prinsese drag de Mărie, fiica unor oameni cu stare şi de neam bun din vale. Şi Măriei îi străluceau ochii în reflectarea sufletului când îl întâlnea pe Miron. Se întâlneau ei zilnic la fântâna din capătul comunei atunci când Mărie mergea cu prânzul pentru lucrătorii angajaţi pe moşia părinţilor ei.

Dragostea dintre Miron şi Mărie înflorise într-o primăvară odată cu florile de cais. Era mare joc în acea zi. Gheorghe a mers în peţit la familia Vasile şi tot satul s-a bucurat de lăutarii plătiţi de Gheorghe iar tinerii de joc. Paştele căzuse în acel an la începutul lui aprilie şi era chiar săptămâna luminată. Jocul era atât de binevenit după un post de şapte săptămâni. Tinerii gustau aroma primăverii printre fiorii primelor priviri drăgăstoase. Au fost la joc atât Mărie cât şi Miron.

Când erau copii, Mărie şi Miron nu aveau voie să se joace împreună. Părinţii îi interziceau Măriei să se joace cu cei ce locuiau în deal. Ca Măriei şi altor copii din vale li se interzicea acest lucru. Între părinţii copiilor din vale şi părinţii copiilor din deal nu se legau niciodată prietenii. Diferenţa de neam şi avere îşi spunea mereu cuvântul. Adulţii nu căutau la sufletul omului. Ei căutau doar partea materială şi fala. Erau precum Samson din fabula Câinele şi căţelul a lui Grigorie Alexandrescu. Doreau prietenia celor mai puternici în bogăţie şi neam decât ei. Unii copii copiau comportamentul adulţilor şi declarau război copiilor din deal. Dacă aceştia coborau în vale la moară sau la biserică îi 100

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

aşteptau o mulţime de piedici. Erau acuzaţi că au călcat pe un teritoriu interzis lor şi atunci începea lupta. Cei din vale aveau adunate bastonaşe verzi din copaci şi folosite pe post de săbii iar cei din deal suportau usturimea loviturilor întorcându-se de pe teritoriul copiilor din vale cu capul plecat. Alţi copii ignorau comportamentul adulţilor, călcându-le ordinul de a avea legături cu cei din deal. Ei îi veadeau pe toţi copii şi nu considerau o ruşine să ai un prieten ce nu se poate bucura de aceeaşi situaţie materială ca tine dar care se dovedea adesea mult mai sufletist decât un copil din vale.

Mărie a fost ajutată într-o zi de Miron când Alexa supărat pe fetele ce au greşit jocul a început să le lovească cu mingea. Prima minge aruncată puternic a lovit faţa Măriei. Miron ce trecea pe acolo a sărit să o ajute şi a luat-o de mânuţă ducând-o spre casă. În drum spre casă i-a spus o mulţime de poveşti ca să uite durerea loviturii şi să nu mai plângă.

La joc, în acea primăvară a dragostei, Miron şi-a luat inima în dinţi şi a mers să o invite pe Mărie la horă. După joc Miron i-a oferit Măriei o ramură înflorită de cais. Riscase mult pentru a obţine florile de cais. Caişii din livada lui Mărgan erau păziţi fie de bătrânul casei fie de nişte câini mari, ciobăneşti. Şi erau singurii caişi înfloriţi din comună până în acel moment. Miron a uitat şi de bătrân, şi de câini şi de ruşinea de a fi prins, certat şi bârfit când a zărit florile aromate asemenea sufletului Măriei. A întins mâna spre creanga unui cais ce se apleca peste gard parcă într-un salut prietenos şi a rupt o crenguţă înflorită. Cu strălucita pradă ascunsă în sân, sub cămaşă a pornit Miron la joc. După ce Mărie i-a acceptat invitaţia la dans şi Miron s-a bucurat de prilejul de a o dansa i-a oferit acesteia florile de cais. Mult s-a bucurat Mărie când a primit de la Miron dovada dragostei. A cuprins-o sfios cu palma apoi a ascuns-o la rându-i în sân fugind pe urmă spre casă. Înainte de a pune crenguţa încărcată cu flori de cais în apă a cules un mugur de floare şi l-a pus la presă în cartea de rugăciuni 101

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

primită în dar de la bunicul ei. Dorea să păstreze măcar o clipă din florile ce i-au mângâiat sufletul prin acel mugur de floare presărat între filele cărţii.

Din acea zi Mărie a înţeles că Miron ţine la ea mai mult decât ca la o simplă prietenă din copilărie ce ignora gurile rele şi accepta să se joace cu el.

Adesea mergeau la cules de fragi, mure sau afine pe munte cu Miron şi copiii de pe deal. Şi ei erau copii, copii buni însă. Erau băieţi şi fete cu suflet mare. Se ajutau unii pe alţii.

Copiii din vale făceau glume. Furau adesea fructele culese cu trudă de alţii, mai ales murele adunate din rugi de cei mai harnici şi pricepuţi. Fugeau cu fructele prădate acasă şi se lăudau cu falsa lor hărnicie părinţilor ce erau foarte mulţumiţi că puteau face dulceaţă şi sirop din rodul aşa-zisei munci a copiilor lor.

Pregăteau capcane tovarăşilor ce-i însoţeau la cules de fructe pe munte iar aceştia se loveau spre satisfacţia complicilor.

Copiii din deal se ajutau unii pe alţii. Îşi întindeau o mână de ajutor oricând era necesar. Pe cei mai neîndemânatici îi ajuta cu fructe adunate din belşug de cei mai mari. Seara băieţii din deal ajutau fetele să transporte găleţile sau coşurile încărcate până în comună.

Miron a îndrăgit-o pe Mărie de când era copil. Iubea fiinţa ei plină de gingăşie. Era fumoasă Mărie dar pe cât de frumoasă fizic, pe atât de mult lumina sufleteşte. Se deosebea de toate fetele. Ea nu era mândră sau invidioasă. Niciodată nu se dădea înapoi de la a ajuta pe cei din jur. Adesea lua de acasă pâine, brânză şi roşii şi le oferea copiilor din deal să mănânce. Avea părinţii Măriei de toate, aveau moşii, oi, vaci, slugi.

Miron încă de copil, cum se făcuse un pic mai măricel, a fost luat ca slugă de familia Măriei. Din această pricină părinţii Măriei mai închideau ochii când se jucau împreună. Îşi spuneau: - Lasă-i să se joace, sunt copii, apoi Miron e sluga noastră şi lumea gândeşte că e obligaţia lui să o protejeze pe Mărie.

Copil harnic s-a dovedit Miron. Lucrul pe care el punea mâna 102

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

strălucea. Multe a făcut pentru familia Măriei şi făcea cu drag, căci iubea pe Mărie şi dorea să o vadă zâmbind mereu. Ar fi adunat toată fericirea din lume şi ar fi oferit-o Măriei. Oricât de greu realizabil părea un lucru nu putea spune nu. Avea credinţă în Dumnezeu că-l va duce şi pe acesta la final cu succes.

Când s-au înălţat ca nişte vlăstari ai Bolvaşniţei, atât Miron, cât şi Mărie, erau admiraţi de toţi locuitorii pentru bogăţia lor fizică şi sufletească dar diferenţele de neam şi avere îşi spuneau cuvântul în lumea satului. Cu drag se uita Miron la Mărie iar Mărie se ruşina ascunzându-şi privirea îndreptând-o spre câte un element al naturii.

Idila lor a început în acea primăvară sub simbolul florilor de cais şi a continuat lângă fântâna cea limpede cu apă vie, binefăcătoare. Acolo Miron îşi aştepta cu dor prietena şi povesteau clipe în şir, apoi îşi dădeau sfios mâna şi se depărtau pierzându-se cu privirea până ce se mistuiau în zare.

Cu mult dor aşteptau clipa când fântâna le era martoră poveştii lor. Trăiau acea clipă ca şi când ar fi fost final de veac sau de lume.

Când toamna s-a arătat posomorâtă peste natură, baba Saveta a observat doi tineri discutând lângă fântână. S-a uitat cu atenţie şi a observat că cei doi tineri nu sunt alţii decât Miron şi Mărie. Dar parcă i-a văzut strângându-se în braţe. Până seara toată comuna şuşotea. Familia Măriei l-a dat afară din slujbă pe Miron. S-au folosit suficient până în acea seară ruginie de toamnă de priceperea, de iscusinţa şi de munca lui. Miron se simţea asemenea frunzei din povestea sciitorului Emil Gârleanu. „S-a desfacut din muguri, într-o dimineaţă caldă a începutului de primavară. […] În dupa-amiaza zilei acesteia, o păsărică, cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni moleşit de caldură, de se furişa sub dânsa, la umbra, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, […] Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. […] Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit. […] De dimineata până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. […] Într-o 103

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! […] Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei, pe care o adăpostise atâta, i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată, veni, dar se opri puţin, pe o alta ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit, fară să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza, care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.“ Familia Măriei devenise scatiul ce atinsese frunza palidă uitând prietenia ce Miron le-a oferit-o.

Greu s-a descurcat Miron în acea iarnă. Familia lui avea toată nădejdea în el dar el a rămas fără slujbă. Muncea pe unde apuca.

Tăia lemne. Ajuta pe cei care aveau animale. Totuşi cel mai greu suporta dorul după Măria lui. Se usca, se ofilea, pălea, nu mai era cel dinainte. Număra clipele până în prima duminică a lui aprilie când Mărie i-a promis că-l va aştepta la fântână cu gând să rămână cu el pentru totdeauna.

A sosit şi acea duminică. Miron dăduse o fugă pe lângă caişii în floare şi a rupt o altă crenguţă plină de rod ca s-o ofere Măriei.

Mărie era viaţa sa. Fără Mărie, Miron s-ar fi desprins de pe ram şi s-ar fi unit pentru veşnicie cu pământul. ... A aşteptat-o clipe la rând, ore. Cu cât aştepta mai mult inima îi bătea să-i spargă pieptul. Ochii i se umpleu de dor de câte ori o umbră adia prin văzduh. Spre seară aceeaşi babă Săveta avusese drum pe lângă fântână şi îl zărise pe Miron stând răzimat de fântână.

- Bună sara, Miroane!

- Mulţam dumitale.

- Probabil ai auzit şi tu că Mărie s-a cununat astăzi cu Tudorache a lu' Stăneşti. Se spune că a obligat-o tatăl său să se mărite după fecior de neam bun şi bogat ... Îţi înţeleg durerea. Cu siguranţă ai auzit de nuntă şi ai venit la fântână să-ţi plângi amarul ... Ascult-o tu pe Săveta, băiete: Viaţa merge înainte!

104

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

Şi spunând aceste lucruri Săveta se grăbi spre casă lăsându-l în urmă-i pe Miron.

Miron simţea că toată lumea se prăbuşise în jurul lui. El însuşi era un gol ce nu-şi găsea plinul. Probabil îl rătăcise pe undeva, cândva iar acum nu se mai îngrijea să ştie nimic. Sufletul lui, Mărie, îl părăsise şi golul se făcuse adânc, de neînţeles. Privea crenguţa înflorită de cais şi ofta. Într-un târziu se auzi vorbind. Straniu îi suna vocea. Nu şi-o mai recunoştea: - Atâta a mai rămas ... florile acestea de cais ce aşteptau nerăbdătoare să o cunoască pe Mărie a mea dar ea a murit, a plecat departe de mine.

Mângâind florile îşi porni pasul şovăitor spre casă. Acolo nevasta fratelui său, cumnata sa, îl aşteptă pusă pe ceartă dar el nu a mai auzit nimic, nu mai putea sluji pe nimeni. A strâns câteva lucruri ale lui într-o desagă, a pus crenguţa înflorită de cais în sân, lângă inimă şi a plecat. S-a dus în lume. Nimeni nu a mai auzit nimic de Miron din acea zi.

Mărie se mai furişa când şi când în casa părintească, în locul ei secert unde avea un mugur de floare de cais ascuns printre filele cernite de vreme ale unei cărţi de rugăciuni.

Adevărata dragoste se întâlneşte o singură dată în viaţă. Totul ce e în afara ei sunt ploi calde ofilite de soarele arzător. Acea dragoste este sfioasă precum florile de cais şi nu se stinge niciodată. Lumea nu poate opri dragostea să înflorească, să curgă, să ardă. Poate să o condamne la nefericire cu legile ei dar izvorul ei va rămâne mereu viu.

Miron şi Mărie au fost despărţiţi de legi omeneşti, de invidie, mentalităţi, însă iubirea lor nu a secat niciodată. Florile de cais îşi găseau strălucirea în fiecare primăvară iar sufletul lor în fiecare lacrimă de petală ce se jertfea pentru ei.

Doar florile de cais erau oglinda Măriei şi oglina lui Miron. Ele purtau o mare taină.

105

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

18. BLESTEM Ionel Ceapă, aşa îl cunoşteau oamenii din Bolvaşniţa dar pe el îl chema Ion Ceparu. Părinţii l-au alintat Ionel după numele naşului care s-a stins din viaţă la scurt timp după botezul lui. Era Ionel un om şi jumătate când se afla vorba de muncă. Orice lucru trecut prin mâinile lui se bucura de strălucire. Şi a muncit Ionel toată viaţa. Parcă era scris în destinul lui să muncească din zori şi până-n noapte. Posibil să i se fi destinat acest lucru încă din pântecele mamei lui aşa cum Samson a fost ales de Dumnezeu să lupte pentru poporul evreu.

Copilăria şi-a petrecut-o alergând cu oile pe munte şi preparând produse lactate. El nu a cunoscut niciodată taina jocului. Nu a avut timp a-şi lasa fiinţa să-şi deschidă aripile trecând peste primul prag al formării personalităţii, jocul. Mai târziu, adolescent fiind, nu participa la întâlnirile tinerilor sau la jocurile din sat, nu socializa cu cei din jur considerând inutil să-ţi pierzi timpul cu orice distracţie sau comunicare cu semenii tăi.

Nu a avut timp Ionel să se bucure nici de splendoarea naturii.

Primăvara când orice plantă sau vietate se bucură de energia unei noi vieţi Ionel nu mai vedea altceva decât pământul. Ziua ara, săpa pământul, semăna, noaptea îşi făcea planuri cum să muncească cât mai mult. Şi câtă energie de viaţă ascunde splendoarea naturii! Ionel nu era ţăranul care să admire cum mugurul se transformă în frunză, să aculte cum creşte firul de păr verde al pământului, cum bobocul lasă ruşinea şi îşi deschide petalele transformându-se în floare. El nu avea timp nici ochii să îşi înalţe în jur şi să zâmbească munţilor, soarelui, copacilor, lunii.

Trecea grăbit printre frânturi de imagini, frunze, flori, ape, arbori, iarbă ce se pierdeau sub paşii lui grăbiţi negăsindu-şi limpezirea în ochii lui orbi şi obosiţi de atâta trudă zadarnică. Nici cântecul păsărelelor nu-l oprea din drum, nici jocul gâzelor, nici căprioara fricoasă ce-i tăia calea gonind prin pădure. El atâta ştia, muncă.

Câteva vieţuitoare necăjea totuşi. Necăjea cârtiţele distrugândule muşuroaiele făcute la el în holdă peste iarnă. Necăjea cel mai mare muşuroi de furnici întâlnit în drumul său primăvara. Se spunea în popor că dacă pui mâinile peste furnicile ce trebăluiesc 106

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

neobosit primăvara vei fi harnic asemenea lor tot anul. Vara necăjea greierii ce-şi acordau corzile vocale în brazdele cosite de el. Toamna când natura îşi schimba haina într-o pată caldă de culoare el aduna roadele muncii sale. Nici măcar iarna nu avea timp de odihnă. Avea ce-i drept animalele care-i dădeau de muncă, hrăneşte-le, curăţă la ele dar îşi pregătea unelte noi pentru la anul. Făcea potcoave, ciocane, topoare ... în fierăria lui.

S-a întâmplat totuşi să se îndrăgostească de o fată frumoasă. Ştia el că doar Floarea îi seamănă. Dintre toate fetele ce le cunoscuse doar ea era pe placul inimii lui. Floarea era finuţă şi cuminte, era frumoasă, harnică şi bună. A reuşit totuşi să o observe. El care nu observa nimic decât munca, nu zâmbea nici ochiului de cer, îl cerceta doar să vadă dacă nu-i este potrivnic prin adunarea norilor întunecaţi pentru a-i zădărnici munca, nu privea nici ochiul de verdeaţă, a perceput fiinţa Floarei. Nu avea cum să nu o perceapă. Prea era firea lui, prea îi semăna în toate şi era atât de bună şi de frumoasă.

La început a lăsat din timpul lui şi a întins o mână iubirii, altfel Floarea nici nu-l observa. I-a făcut o bucată de vreme curte şi iubirea a prins viaţă. Floarea prinzând la rândul ei drag de Ionel a început să-l asculte. Îi făcea pe plac pentru ca el să fie fericit. Şi Ionel o ruga să o ajute la muncă iar ea nu se dădea înapoi de la a-i întinde o mână de ajutor de câte ori acesta se afla la o răscruce.

Ionel când a văzut că viitoarea lui soţie îi este supusă şi îl ajută în toate s-a întors la patima lui, munca şi a început să uite de Floarea.

Floarea îl purta pe Ionel în suflet în fiecare clipă. Dorul de el îi umplea sufletul. Respira pentru Ionel. Zâmbea pentru Ionel. Se aranja pentru el. Muncea pentru el. Ionel însă se gândea doar la munca lui, la patima lui. Dacă era întrebat de Floarea îşi amintea o clipă de ea ca şi când ar fi tot un obiect ce-i aparţine apoi îşi vedea de muncă în continuare. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.“ (Matei 6, 24) Floarea ştia care era comoara ei. Dragostea este cea mai puternică forţă din univers. Ea este energie de viaţă. De nu ar fi fost dragoste, nu ar fi existat viaţă. Lumea a luat fiinţă din iubirea lui Dumnezeu. Lumea este creaţia iubirii. Tot ceea ce se naşte din iubire este veşnic. Floarea simţea acest lucru. Nimic nu era mai de 107

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

preţ pentru ea ca iubirea. Prin iubire făcea toate lucrurile. Ionel însă era legat cu inima de patima sa.

Floarea era o fată citită. A mers la şcoală dar a hotărât în cele din urmă să rămână acasă lângă părinţii săi pentru a-i ajuta. Într-o zi dorul lui Ionel a dus-o spre holda unde acesta muncea. Ionel nu s-a bucurat că o vede. Prezenţa ei fie şi un minut îi tulbura munca.

Era bine dacă-i tulbura sufletul încărcându-l de iubire. Se pregătise Floarea să-i recite lui Ionel câteva versuri din poezia Dorul a scriitorului Lucian Blaga. „Ne ardea-apropierea, ochi în ochi cum stăm. / Şi totuşi tu-mi şopteşti: Mi-aşa de dor de tine! / Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parca-aş fi / pribeag pe-un alt pământ. / Femeie, / ce mare porţi în inimă şi cine eşti? / Mai cântămi înc-o dată dorul tău, / să te ascult / şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, / din care înfloresc aievea veşnicii.“ Nu a mai reuşit să-i recite niciun vers, fiindcă Ionel a certat-o că-l deranjează, a alungat-o de lângă el. Floarea a plecat tristă, mistuită de dorul după fiinţa iubită ce-i sfâşia sufletul, gândurile. Nu mai înţelegea nimic însă l-a iertat. Dar povestea s-a repetat mereu cu altă nuanţă totuşi însă aceeaşi. Iar Floarea a început să se necăjească. L-a mai şi certat pe Ionel apoi a închis iarăşi ochii. Cum să nu-l ierte tocmai pe el, pe cel ce-i suflet din sufletul ei? se întreba. Mai recita din când în când o poezie populară când îi era prea dor, poezie a cărui vers prea spunea ce e-n sufletul ei: „Cine-a zice mândrul vine, / Are-un galben de la mine / Când aş şti că ar veni, / Cărăruşa i-aş plivi: / Şi de iarbă / Şi de nalbă / Ca să-i fiu bădiţei dragă. / Şi nu este îngrădită, / Nici cu pari, nici cu nuiele / Numai cu cuvinte rele. / Frunzuliţă foi mărunte, / Vorbe mi-au ieşit cam multe! / Las'să iasă că nu-mi pasă, / Că bădiţa nu-i acasă. / Rupe-is-ar coasa-n două, / Să vie la alta nouă, / Rupe-i-s-ar bucăţele, / Să vină-n braţele mele!“ A înţeles până la urmă Floarea că se luptă cu morile de vânt asemenea lui Don Quijote şi a renunţat a se mai necăji. Iubirea nu se învaţă. Iubirea răsare în suflet dintr-o scânteie de sămânţă şi apoi creşte tot mai mare ca o plantă puternică, înfloreşte, trăieşte.

Fiecare fiinţă trăieşte pentru ceea ce iubeşte. Ea trăia pentru Ionel.

Ionel deşi spunea că o place trăia pentru patima lui, fiindcă „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va 108

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui ... “ (Matei 6, 26) Floarea aştepta de la Ionel ceea ce-i dăruia ea. Ea vedea în Ionel persoana mult îndrăgită, un adevărat prieten, fiinţa căreia să-i fie alături la bine şi la rău. Ionel uita adesea de Floarea sau aşa lăsa el să se înţeleagă pentru a-şi satisface patima ce-l urmărea ca un blestem. Cu un prieten comunici mereu. Îţi împărtăşeşti bucurii şi necazuri, lucruri mici sau mari, gânduri, realizări. Omul ce te iubeşte este cel mai de încredere prieten. E cel care oricând ţi-ar întinde o mână până şi atunci când tu îi întorci spatele. E cu tine la bine şi la rău. Te poartă mereu în suflet şi în gând.

Ionel trebuia să mai rupă câte o clipă şi pentru Floarea lui.

Trebuia să mai înveţe şi el să simtă o rază de natură şi să se piardă câteva ore sau de ce nu, o zi în inima tainică a muntelui suflet lângă suflet cu mândra lui.

I-a dăruit Dumnezeu multe lui Ionel dar el nu înţelegea acest lucru. Se întreba dacă darurile alese ce i le-a dăruit Bunul Dumnezeu îi sunt folositoare şi mai apoi le ignora. Alţii s-ar fi bucurat să primească măcar un sfert din darurile lui Ionel. Ar fi ştiut să le preţuiască şi să le fructifice. Prea multe i-a dăruit Bunul Dumnezeu dar Ionel tot cârcotaş se dovedea. Şi cum Ionel se dovedea tot mai cârcotaş a pierdut cel mai de preţ dar. Pe Floarea a luat-o Dumnezeu într-o zi de primăvară.

Totul se trezea la viaţă însă Floarea se ofilea precum natura în prag de toamnă. A răcit zdravăn în iarna ce a trecut şi plămânii iau fost afectaţi, au cedat şi au împins-o în veşnicie.

A plâns-o Ionel, nu pot spune că nu a plâns-o. S-ar fi bucurat să-i fi dăruit o clipă de fericire dar era prea târziu.

După un timp Ionel s-a reîntors la munca lui. Ştia că omul trebuie să muncească pe aceast pământ şi atât. Nu se întreba pentru ce muncea dar muncea. Unii muncesc pentru copii, alţii pentru persoana iubită, alţii pentru părinţii lor, alţii pentru traiul de zi cu zi, alţii pentru a strânge averi, Ionel pentru patima lui de a munci sau poate pentru lăcomia de a agonisi cât mai mult?

Dumnezeu ştie. Şi când stai să priveşti totul este deşertăciune, totul este un blestem ce te urmăreşte din prima clipă a existenţei „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta.“ (Facere 3, 19) Cu 109

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

alte cuvinte toţi muncesc pentru trup, pentru tot ceea ce este trecător. Sunt puţini care înţeleg adevărata valoare a vieţii.

Valoarea vieţii se ascunde în fiecare clipă trăită în prezent cu toată fiinţa. Valoarea vieţii constă în iubire şi dăruire.

Ionel nu trăia nici măcar clipa muncii sale. El muncea un lucru şi se gândea că are de făcut alt lucru. Nu ştia să-şi trăiască prezentul şi nici nu se putea astfel bucura de roadele muncii sale.

Doar cel care ştie să trăiască cu adevărat se bucură de fiecare realizare.

Aşa a trecut viaţa pe lângă Ionel dar el nu a băgat de seamă.

Când a ajuns bătrân şi neputinţa trupului îl împiedica să mai muncească şi-ar fi dorit un suflet cald lângă el care să-l mângâie şi să-i alunge singurătatea dar el a pierdut un astfel de suflet, nu a apreciat preazenţa lui în viaţa-i. A dăruit agoniseala vieţii lui strânsă cu trudă şi lăcomia de a avea din ce în ce mai mult unor nepoţi ce au promis să-l îngrijească. Aceştia i-au împărţit averea, au risipit-o iar Ionel plângea singur într-un sălaş construit şi acesta scândură cu scândură de mâna lui pe care nu apucaseră să-l împartă prădătorii.

A murit singur. Aşa spun mulţi. Dar eu ştiu că nu a murit singur.

Cu toate că patima lui l-a urmărit ca un blestem o viaţă şi datorită ei a nesocotit multe cineva, un suflet rănit de el cândva, i-a întins o mână atunci când lui i-a fost cel mai frică. Floarea l-a întâmpinat în prima clipă a veşniciei. I-a alungat toată frica morţii. I-a întins mâna ridicându-l din sigurătate şi i-a şoptit: - Te-am aşteptat cu atâta dor! Îl aşteptase cu răbdare clipă de clipă pe pământ. Aşteptase cu dor ora pământească în care Ionel rupea din timpul lui mecanic un minut ca să o întâlnească. Atunci cum să nu-l aştepte câţiva ani, câteva decenii, o clipă cerească, ca să treacă pragul. Doar dragostea are răbdare infinită şi doar ea rupe orice blestem.

Dragostea e credincioasă sufletului ei. nicăieri nu există atâta credinţă, răbdare, dor, bunăvoinţă, îngăduinţă ca în dragoste.

Doar ea cucereşte nemărginirea şi învinge moartea. Prin eternitatea ei dărâmă obstacolele.

Blestemul s-a pierdut? Doar oare chiar aşa a fost? Dacă Ionel ar fi avut pământ pe lumea de dincolo nu s-ar fi apucat a-l trudi din 110

Pr. Ion Turnea Dor de rădăcini

nou lacom să agonisească cât mai mult sau poate acolo şi-o fi deschis ochii dragostei, adevăratei frumuseţi? Dar dacă Floarea în viaţă a văzut doar negativul din spatele pozitivului? Poate Ionel o iubea mai mult decât orice pe lume însă nu ştia să-şi arate dragostea. Floarea nu înţelegea acest element pozitiv şi vedea doar negativul din spatele lucrurilor. Poate doar prin trecerea ei în eternitatea să fi înţeles esenţa.

Atunci cel mai bine este să privim cum s-au petrecut lucrurile în simbolistica lor reală. Floarea a murit tânără datorită unei neputinţe trupeşti. Ionel a rămas singur cu patima lui, lăcomia de a agonisi cât mai mult prin muncă. Totuşi ceva i-a unit pe vecie, iubirea. Niciunul nu a fost singur, pentru că avea sufletul celuilalt mereu aproape. Şi totuşi ... parcă un blestem i-a urmărit toată viaţa. Blestemul prin care omul e condamnat să se trudească sub soare. Dacă ar şti omul să mai lucreze şi cele spirituale, cele ale eternităţii în scurta lui viaţă, nu doar cele trecătoare ar păşi dincolo de prag împlinit.

Bunul Dumnezeu este iubire, e Creeator. Omul doar prin iubire, creaţie indiferent de domeniul de activitate, se simte împlinit spiritual. Materialul nu te împlineşte. El îţi urmăreşte paşii ca un blestem şi în clipa morţii îţi adânceşte sufletul în amărăciunea neîmplinirii. Spiritalul îl porţi cu tine în suflet şi te însoţeşte în eternitate ba mai mult îţi poartă numele peste veacuri.

Comuna Bolvaşniţa şi-a ţesut chipul din fiinţa locuitorilor ei.

Toţi au avut un suflet mare. Unii au încercat să pătrundă în spiritual, alţii s-au mulţumit să se trudească din zori şi până-n noapte pentru că aşa le-a fost dat.

Omul de fapt e lumină, energie vie, însă el cu greu percepe acest lucru. Dacă ar percepe acest lucru ar trăi în spiritual abordând cele materiale doar ca o necesitate a condiţiei lui. Dar omul nu prea înţelege acest lucru şi devine robul lucrurilor trecătoare.

Cu alte cuvinte fiecare om îşi făreşte propriul destin dar întotdeauna înţelepciunea se naşte din lucrurile simple şi devine înfloritoare.

111

CUPRINS: PREFAŢĂ .................................................................................. pag. 3 1. OGLINDA ALTOR VREMI .................................................... pag. 5 2. TRADIŢII ŞI OBICEIURI DIN COMUNA BOLVAŞNIŢA, ÎN PREAJMA MARILOR SĂRBĂTORI CREŞTINE .......................... pag. 10 3. POVEŞTILE COPILĂRIEI MELE ......................................... pag. 16 4. CERCUL JUCĂRIILOR ....................................................... pag. 27 5. JOCUL IMAGINILOR PRIN CUVINTE ............................. pag. 33 6. BUNICUL, ICOANA COPILĂRIEI MELE .......................... pag. 37 7. ALB ŞI NEGRU (TEATRU) ................................................... pag. 40 8. MUGURI DE PĂDURE ......................................................... pag. 51 9. TRANSFORMARE (NUVELĂ) ............................................ pag. 53 10. FIUL CLOPOTARULUI (POVESTIRE) .............................. pag. 71 11. RUGA LA BOLVAŞNIŢA ..................................................... pag. 76 12. DINCOLO DE MORMINTE ................................................. pag. 81 13. O CLIPĂ DE ETERNITATE ................................................. pag. 85 14. RĂDĂCINI DE EGHERIŞ..................................................... pag. 87 1 5 . D I N F I L E L E E G H E R I Ş U L U I Ţ E S U T E P E FA Ţ A TIMPULUI .................................................................................. pag. 94 16. ROUA TIMPULUI .............................,.................................. pag. 96 17. FLORI DE CAIS ................................................................. pag. 100 18. BLESTEM ........................................................................... pag 106 112

Date biografice: S-a născut în localitatea Bolvaşniţa, ziua de 6 august 1956, jud. Caraş-Severin, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi licenţiat în drept bisericesc.

Actualmente este preot la Parohia cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Caransebeş.

ISBN 978-606-671-033-6