singur

SINGUR Editura Sf창ntul Ierarh Nicolae

Pr. Ion Turnea

SINGUR

2013

SINGUR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Pr. Turnea, Ion Singur / Pr. Ion Turnea. - Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2013 ISBN__________________________________

Tehnoredactare computerizată: Pr. Ion Turnea Copyright © 2013

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

Editura Sfântul Ierarh Nicolae

ARGUMENT Subiectul romanului Singur l-am purtat în suflet de foarte mult timp, atâta doar că tot amânam să-l las pradă cuvântului ca să lumineze şi pe hârtie. Am început să-l scriu în 01.01.2013 şi în patruzeci de zile romanul a reuşit să zâmbească finisat soarelui vieţii ca un prunc ce se bucură de prima clipă de fericire gângurind. Cu siguranţă l-aş fi terminat mai repede de patruzeci de zile dacă în această periodă nu mai aveam şi alte multe treburi şi obligaţii. Serile le dedicam lumii acestui roman ce l-am scris cu tot sufletul până târziu în noapte. Au fost câteva nopţi în care am dormit poate doar două ore. Şi toate se datorau lipsei de timp de pe parcursul unei zile de lucru dar şi pasiunii faţă de subiectul romanului ce nu mă lăsa a mă odihni până ce nu reuşeam să ajung cu el la final.

Pe tot parcursul romanului am vrut să surprind cele mai importante momente din viaţa personajului Ion Bolvăşeanu, naşterea acestuia, copilăria, satul natal, anii de şcoală, iubirea, misiunea de preot, problemele ce le-a întâmpinat în viaţa sa, atât în plan afectiv, emoţional, cât şi profesional şi în final după ce s-a simţit singur şi abandonat de tot ceea ce există în jurul lui, regăsirea în propia-i fiinţă, în lumina Divinităţii.

Viaţa profesională a personajului Ion Bolvăşeanu a avut ca sursă de inspiraţie propria mea viaţă, dificultăţile pe care le-am întâmpinat de-a lungul carierei mele, bineînţeles îmbogăţite de imaginile ascunse în spatele cuvintelor. În roman apar şi oameni din lumea satului, întâmplări adesea încărcate de umor, descrieri ale zonei de unde îmi trag rădăcinile.

Povestea de dragoste a personajului Ion Bolvăşeanu a avut ca sursă de inspiraţie drama unui teolog cu trei ani mai mare decât fiul meu. Pe tot parcursul studenţiei a fost prieten cu o colegă de facultate. După absolvirea facultăţii au fost nevoiţi să se despartă.

El s-a căsătorit cu o fată aleasă de părinţii săi, a fost hirotonit preot în Episcopia Caransebeş iar pe parcursul timpului au apărut şi copiii. Ea în schimb s-a retras într-o mănăstire din judeţul Arad, fiind originară din acea zonă. Punctul de plecare a fost finalitatea relaţiei celor doi tineri, povestea în sine aparţine atât imaginaţiei cât şi anumitor împrejurări ale vieţii care mi-a fost dat a le vedea în misiunea mea de a ajuta aproapele.

Nădăjduiesc că subiectul romanului Singur va plăcea iubitorilor de artă.

AUTORUL 3

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL I TÂRZIU Ploua mărunt. Era o ploaie grea, apăsătoare. Toate păreau a se micşora învinse de apa ivită dintr-o lume fără margini.

Natura îşi încovoiase fiinţa rugându-se a îndurare. Copacii ei, semeţi cândva, se dizolvau printre lacrimile de frunze ce se pierdeau în aer căutând culcuşul umed al pământului. Pădurile se ascundeau în umbra înălţimilor nemaiputând parcă să urce dealurile şi munţii spre soare.

Oraşul s-a pirdut într-o tăcere apocaliptică.

Un univers atât de mic se frământa măcinat de ploaie, o ploaie cenuşie ce stingea orice scânteie de viaţă cândva ţesută de speranţa unei fericiri înecate într-o toamnă târzie.

Ion purta pe umeri povara ploii. De câte ori căuta răsăritul soarelui pe cerul vieţii sale, ploi reci se abăteau asupra lui zădărnicindu-i mersul. Acum însă este târziu, foarte târziu...

Afară plouă mărunt, o ploaie neagră, apăsătoare. Trist se frământa dizolvat între ploaia vieţii lui ce-i măcina fiinţa şi ploaia ce-i biciuia trupul rătăcit pe străzile oraşului mort.

Nimic în jur nu mai dădea semne de viaţă. Apa se frământa pătrunzând orice materie. Era toamnă târzie. Apa ei a ofilit tot ceea ce a fost cândva viaţă. Oraşul îmbătrânit părea mort. Natura abia îşi trăgea sufletul ars de pustiul anotimpului nemilos. Ion nu mai simţea nimic. Se plimba pe străzi întunecose fără destinaţie.

Ceasornicul din centrul oraşului anunţa zgomotos miezul nopţii.

Somnul îl părăsise demult. Aşa umbla noapte de noapte până în zori. Să fi trecut mai bine de o lună în care se plimba noapte de noapte. Ziua se adâncea în lumea ce cândva i-a oferit o rază de lumină, mai şlefuia câte o ladă pentru albine, se mai pierdea pe filele unei cărţi. Obosit de toate, de truda unei vieţi jetfită pe altarul muncii, de nopţile în care gândurile i se ciocneau haotice alerga pe străzi fără ţintă. Somnul fugea speriat de această umbră a celui ce a fost cândva.

4

Pr. Ion Turnea Singur

Acum este atât de târziu. Aroma ierbii ce-i zâmbea cândva în aşternuturile văratice nu îi mai deschidea sufletul spre clipele fericite pierdute demult. S-a pierdut odată cu toată truda lui. Nicio rază de soare nu mai pătrundea fiinţa lui inundată de ploi reci ca dintr-o altă lume.

Tot într-o toamnă, o altă toamnă, o toamnă prevestitoare a celei de acum trebuia să părăsească un loc atât de drag lăsând în urmă o parte din sufletul lui. Atât de întunecat era totul în jur în momentul în care a părăsit acel loc încât drumul spre oraş devenise un tunel fără sfârşit.

Cu siguranţă fiecare a avut ocazia să traverseze un tunel. Dacă treci dincolo de impactul emoţional al întâlnirii cu acest coridor enigmatic ce are finalitatea în lumină te trezeşti într-o lume mărginită. Pereţii apăsători ce te îngrădesc de jur-împrejur îţi diminuează libertatea. Dar dacă tunelul îşi găseşte finalitatea întro lespede de stâncă şi interzice luminii să-ţi redea libertatea? Şi dacă nu te mai poţi nici întoarce din drum, fie că te-ai rătăcit între pereţii lui reci şi apăsători, fie că la capătul celălalt se află cel ce te alungă spre întuneric furându-ţi libertatea? Indiferent de situaţie simţi că totul s-a sfârşit, că furtuna nu va mai fi învinsă de raza soarelui ce stă ascunsă la capătul norilor, că tunelul nu îşi mai găseşte calea evadării spre lumină.

Ion a ajuns în acel tunel al vieţii lui cu aproximativ treizeci de ani în urmă. A fost atât de întuneric, atât de rece, atâta mormânt, atâta labirint. Totuşi, dacă aţi văzut cu câtă putere se izbesc valurile de stâncă şi ea rămâne neclintită iar ele nu renunţă şi se izbesc din nou sperând că doar, doar o biruiesc, tot aşa şi Ion a încercat să sfărâme tunelul în care intrase. Şi valurile biruiesc stânca după multă trudă, o biruiesc cu forţa lor plină de energie şi speranţă. La început stânca este cicatrizată de valurile neobosite, mai apoi roasă mereu de speranţa izbândei valurilor este urnită din locul ei şi ele îşi fac trecere spre orizonturi noi, spre o fericită libertate a exprimării, a clădirii unor noi temelii. Şi Ion a lovit 5

Pr. Ion Turnea Singur

pereţii acelui tunel apăsător, i-a lovit fără osteneală până acesta a început să cedeze, să facă ferestre de lumină iar mai apoi să se risipească precum nisipul viscolit de vânt.

A câştigat o scurtă bătălie cu viaţa dar truda lui l-a dus într-un alt tunel, unul labirintic, unul ce nu are ieşire nici spre cer, nici spre pământ. Într-un astfel de tunel se zbate în acest moment Ion. Firele de lumină încearcă parcă să strige din trecut dar nu mai au glas, corzile lor vocale au ruginit demult şi s-au înăbuşit sub povara unor bolovani îngheţaţi. Voinţa de viaţă a personajului abia mai pâlpâie. Energia lui e pe cale să se stingă ca mucul unei lumânări lipsite de oxigen. Pereţii stâncoşi ai tunelului nu par a se mai destrăma în pârâiaşe de nisip învinse de lumină. Totul s-a adunat într-o tornadă a durerii ce zdrobea orice picătură de viaţă a lui Ion. Schimbările climatice cauzează tornadele, schimbările dureroase din viaţa lui Ion a declanşat tornada vieţii lui ce-l nimiceşte cu fiecare pas făcut în întunericul tunelului de străzi ale oraşului ce le bătea noapte de noapte, în noaptea vieţii lui, secat de ploi mocăneşti.

Aşa se stinge cu fiecare clipă Ion risindu-se în negura unei nopţi eterne dizolvată sub povara ploilor în tunelul dureros al unei munci zadarnice.

S-a crezut atât de bogat cândva dar a constata atât de târziu că de fapt a fost singur, atât de singur, el şi propriul lui destin.

Doi ochi stinşi cu izvorul lacrimilor secat aşteaptă ceva dar nici ei nu ştiu ce. Îşi îndind genele alungând parcă somnul morţii într-o nouă speranţă dar singurătatea le soarbe aureoala şoptindule neîncetat: Prea târziu.

Concluzia unei vieţi omeneşti este: Prea târziu.

6

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL II O NOUĂ DIMINEAŢĂ Erau zorii unei dimineţi învăpăiate. Nici nu a clipit bine soarele din gene şi pământul a început a-şi întinde oasele trudite de atâta căldură. Cald a fost toată luna lui cuptor dar dimineaţa zilei de 20. 07. 1956 pare să fi adunat toată căldura acelor zile întro singură clipă de buimăcire solară.

Familia Bolvăşeanu, a lui Goară, din comuna Bolvaşniţa, o localitate situată în Banatul montan, erau fericiţi că în zorii acelei zile a bătut la poarta vieţii Ion Bolvăşeanu, primul fiu al soţilor Pătru a lu' Mantu şi Cruciţa a lu' Goară.

Moaşa Rozia lu' Pruc după ce a dat familiei comoara de fecior s-a grăbit să se primenească ca să meargă la Sfânta Biserică. Nu era duminică sau sărbătoare în care ea să lipsească vreodată de la biserică. Spunea că Dumnezeu prin mâinile ei a trimis în sat atâtea suflete şi nu putea să lipsească din Casa Lui niciodată când clopotele anunţau Sfintele Slujbe. Acolo ea se întâlnea cu Dumnezeu şi vorbea cu el prin rugăciune.

Uliţele satului erau pustii în acea dimineaţă. Era sărbătoare şi căldura se pare să-i fi moleşit prea tare pe localnici. În drum spre biserică moaşa Rozia s-a întâlnit cu Marea lu' Sârghioni, Ilinca lu' Iordăneşti şi Petra lu' Răgivoi.

- Grăbită, grăbită Rozio? a început a iscodi Petra lu' Răgivoi.

Petra era una din femeile acelea care nu puteau până nu se îngrijeau de casa vecinilor. Nu lua în seamă greutăţile casei sale de zi cu zi, ci purta grija altor case. Era urechea pereţilor şi a uliţelor. Daca ea afla ceva, mâine ştia tot satul.

- Zâua bună la dumneavoastră.

- Mulţămim.

- Deja am întârziat la slujba mică. Am fost la Bolvăşeanu a lu' Goară de dimineaţă ...

- S-o fi plinit vremea lu' cumnata ta, Cruciţa, a întrerupt Ilinca explicaţia grăbită a Roziei?

7

Pr. Ion Turnea Singur

- S-o plinit. Are un fecior frumos. Are să fie om mare. O să vedeţi voi peste vreo douăzeci de ani când o să fie flăcău în toată puterea cuvântului cum se adeveresc vorbele mele.

- Dar de unde şti tu, Rozio, că are să fie om mare, se amestecă şi Marea în vorbă?

Marea era o femeie blândă. Adesea celelalte femei îi cereau ajutorul ştiind că ea nu poate spune nu. Avea un suflet mare şi nu putea să nu ajute oamenii aflaţi la nevoie. Până şi bărbatul ei părea că s-a săturat de atâta mărinimie, că, văzând-o când şi când că se grăbeşte să termine vreo treabă o întreba: „Pe cine mai ajuţi tu Mareo şi de data asta, iar te-o mai prostit cineva? Aştia te iau de proastă, nu de bună.“ Dar Marea nu-i răspundea îşi vedea mai bine de ale sale. Un răspuns poate i-ar fi sporit mânia. Aşa, mai bine tăcută, trebăluia înainte ştiind un lucru, Iisus Hristos a venit în lume şi a slujit tuturor, s-a coborât pe sine ca să ne înalţe pe noi la viaţă şi dacă Dumnezeu îi dădea puterea şi ocazia să fie un samarinean milostiv când şi când, atunci pentru ce l-ar necăji pe cel ce-i poartă de grijă din cer.

- Sfântul Ilie îşi protejează vlăstarii iar pruncul Ion e alesul lui.

- Ei, nu mai spune, adăugă Petra! Poate o să fie şi vreun popă?

- Ascultaţi-mă ce vă spun eu şi o să vedeţi că nu greşesc. Mi s-a arătat în vis că pruncul ce o să-l moşesc astăzi o să fie om mare.

- Ce ţi s-a arătat în vis Rozio? a întrebat Petra curioasă de ce are să mai inventeze bătrâna moaşă. Era sigură că va avea o nouă poveste pentru a înflori cu vecinele o nouă bârfă deseară când vor aştepta vacile de la păscut.

- O să întârzi astăzi la slujbă dar tot o să vă povestesc ...

- Ihuhui! ...

- Ce-i Dorino? dădură buzna femeile speriate în curtea acesteia.

Dorina lu' Buitu s-o urcat în pod după cucuruz pentru găini şi a alunecat de pe scară. Norocul că a fost aproape de pământ şi s-a ales doar cu o lovitură şi o sperietură zdravănă. Şi cum să nu fi alunecat de pe scară când aceasta era toată coaptă.

A lu' Buitu nu erau oameni gospodari. Le plăcea să piardă vremea degeaba stând cu gura căscată la poveştile satului. Astăzi 8

Pr. Ion Turnea Singur

cădea o ţiglă şi ploaia îşi făcea loc prin acoperiş. Mâine zugrăveala de pe pereţi părea că a fost doar un vis al celor bătrâni şi ei tot nu puneau mâna pe nimic. Se scuzau că nu au materiale, că nu se pricep. Grija satului de scuzele lor. Tot pe ei îi lovea ploaia şi lor le cădea casa în cap. Bine că tot mai ţineau pe lângă curte câteva păsări că altfel ar fi fost toată ziulica prin vecini să ceară şi câte un ou, nu doar o cană de ulei, orez, făină sau zahăr. Ei nu ţineau seama de sărbători. Erau atâta de comozi, încât în timpul zilelor de lucru păreau lipiţi de pat, de scaun sau de poveştile trecătoare ale babelor adunate în portiţe, iar în zile de sărbătoare se trezeau că nu mai au pe ce pune mâna şi atunci îi apuca hărnicia.

Pe lângă casa lor îţi era teamă să treci, căci un perete a început a se înclina către pământ şi a arunca pe trotuar cărămizi mâncate de vreme.

Femeile au intrat cu teamă în acea dimineaţă în curtea Dorinei.

Au simţit că este în primejdie şi nu puteau să rămână nepăsătoare fără a-i întinde o mână în ajutor.

- M-am urcat în pod după cucuruz pentru găini, căci nu am mai avut în şură şi am alunecat pe scară. Norocu' că nu m-am lovit rău.

- Nu-i bine să lucrezi în zi de sărbătoare, Dorino. Trebuia să cobori cucuruz din pod, ieri.

- Lasă că Dumnezeu iartă că-i Bun şi mare, Rozio.

- Iartă Dorino, că ne iubeşte, altfel ne-ar fi pierdut demult.

- E bine că nu s-a întâmplat niciun rău...

- Aşa-i Mareo. ... Rozio ne povesteşti mai repede visul că avem supa şi sarmele pe foc.

- Petro, cred că mai bine vă povestesc întâi ce spune sinaxarul despre însemnata zi de astăzi, apoi visul meu iar supa şi sarmele era bine să le fi făcut în ajunul sărbătorii sau foarte de dimineaţă, nu în timpul slujbei.

- Spune odată, nu ne mai fierbe atât, şi aşa este destul de cald afară încă din zori.

- Mie îmi place să citesc Sinaxarul. Citind sinaxarul în ziua douăzecea am aflat că la naşterea Sfântului Ilie, tatăl său, a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc care i-au dat 9

Pr. Ion Turnea Singur

şi numele dar şi o flacără de foc să mănânce, simbol al râvnei lui pentru Dumnezeu.

- Să nu spui că ai văzut şi tu oameni în alb şi flăcări de foc?

- Eu am văzut în vis, Petro, un prunc îmbrăcat în alb culegând flori de foc pentru a umple căruţa Sfântului Ilie.

- Visele sunt vise. Se risipesc precum norii.

- Sunt vise, Mario, însă mie mi se arată semne noaptea ce se adeveresc la lumină. Şi au iscodit în continuare femeile despre prunc. Apariţia lui în acestă lume are şi ea povestea ei. Urcată în căruţă, pe paie, pentru a merge la oraş să nască asistastă de doctorii cei mari, Cruciţa, la o răspântie de drumuri, lângă casa Roziei, nu mai putu să aştepte să isprăvească drumul pe care a apucat spre oraş, căci pruncul s-a grăbit a veni pe lume smerit, pe paie, sub privirea blândă a căluţilor înhămaţi la cocie. Moaşa Rozia, mătuşa pruncului, ieşită în drum la auzul strigătului cumnatei sale a tăiat repede buricul pruncului ce s-a grăbit să păşească în lume iar acesta a început să gângurească.

Au întors căruţa spre casă şi nu au mai mers la oraş. Rozia le-a mai dat o mână de ajutor apoi s-a grăbit spre casă. În ziua anului 1956, de Sfântul Ilie, s-a adunat multă lume la biserică. Rozia a ajuns la sfârşitul utreniei. Era mulţumită că prinde măcar binecuvântarea mare de la începutul Sfintei Liturghi şi se poate ruga lui Dumnezeu toată slujba, mulţumindui în adâncul sufletului pentru binefacerile ce le revarsă asupra oamenilor.

A ţinut frumoasă predică părintele. A vorbit despre Sfântul Ilie, un mare prooroc a Vechiului Testament ca despre cel care a proorocit înălţarea Mântuitorului Iisus Hristos prin răpirea sa cu trupul la cer într-un car de foc. A mai explicat oamenilor, părintele, că Ioan Botezătorul, proorocul ce face legătura între Vechiul Testament şi Noul Testament a venit în lume cu duhul şi puterea lui Ilie şi bineînţeles nu a uitat nici să amintească credincioşilor adunaţi în număr atât de mare la biserică că Sfânul Ilie a fost unul din drepţii Vechiului Testament ce a stat de vorbă în muntele Taborului cu Mântuitorul Iisus Hristos, când acesta s-a 10

Pr. Ion Turnea Singur

schimbat la faţă.

Ion Bolvăşeanu nu a fost înregistrat ca nou născut până în 06.08.1956. Atâta bucurie a adus în casă venirea sa pe lume încât toată familia ce nu mai ştia cum să intre în voie noului născut a uitat că este necesară şi înscrierea lui în arhivele statului.

După Sfânta Liturghie, de Sfântul Ilie, cantorii s-au oprit la birtul lui Iordan ca să închine un pahar cu vin în cinstea colegilor de cântare bisericească ce purtau numele sfântului.

Iordan a apucat a se îmbogăţi de pe urma cazanului de făcut ţuică şi între timp şi-a deschis un birt. În apropierea casei lui curgea un pârâu, fapt ce l-a avantajat în afacerea începută.

Acum vinde şi vin de casă, căci şi-a sădit vie în deal şi este foarte roditoare. De când cu vinul, birtul lui era mereu plin. Şi făcea un vin dulce şi tare, ajutător şi în boli rele, după o reţetă aflată de la un stupar bătrân. Amesteca boabele de struguri pentru a fermenta cu miere.

- Dacă nu plouă arde până şi iarba, nici fân nu mai avem pentru animale, despre culturile agricole nici nu se mai poate vorbi.

- Da ce te face pe tine să crezi că nu o să vină ploaia Victore?

- Prea nu e niciun nor Mihai, nici măcar astăzi de ziua Sfântului.

- Ce zici Iordane, via o să mai rodească anul acesta fără pic de ploaie?

- Ştiu eu, Iliuţă, Dumnezeu ştie.

- Aţi auzit?

- Ce să auzim Sorine?

- Pătru a lu' Mantu are băiat.

- Am auzit. Rozia i-a şi ursit că va fi om mare.

- E, Rozia, femeile văd lucruri ce nimeni nu poate să le priceapă, până şi ele se minunează de aşa lucruri ce li se arată şi nu prea le vine nici lor a crede dar umblă cu tot felul de poveşti.

- Nu se ştie, Pătruţe, poate de această dată nu or fi doar vorbe.

- Hai să închinăm mai bine încă un pahar de vin Gavrilă şi să ne întoarcem pe la casele noastre că sigur ne aşteaptă nevestele cu mâncarea caldă şi vai de noi dacă întârziem prea mult, nu mai 11

Pr. Ion Turnea Singur

scăpăm de gura lor.

- Bună ziua oameni buni.

- Ce este Ianoşel, ce dai buzna aşa, unde arde?

Ianoşel era un copil orfan. După ce părinţii i-au murit pe când avea doar zece ani, amândoi de oftică, a fost luat slugă de Vasile a lu' Gandăr, un văr al lui din partea mamei, om însurat, cu gospodărie. De trei ani munceşte pe lângă casa acestuia. Vara urcă cu oile pe munte, însă în fiecare an de Sfântul Ilie coboară în sat după cum spune tradiţia, căci odată cu sărbătoarea Sfântului este marcat şi miezul verii pastorale. Pentru prima dată le era permis ciobanilor să coboare în sate după urcarea lor la munte. Ciobanii aduceau cu acestă ocazie furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală ca dar iubitelor sau soţiilor.

- Afară s-a înorat. O să plouă.

- Ei, nu mai spune! şi zicând vorbele acestea, Iordan ieşi afară să vadă minunea.

Cu adevărat se adunaseră pe cer nori de ploaie, însă aerul era atâta de greu respirabil, încât aveai impresia că te sufoci şi nici măcar o picătură nu slobozea ochiul norilor să mai îndulcească otrava caniculei.

După Iordan au ieşit şi ceilalţi bărbaţi să privească faţa ascunsă a norilor apăruţi din senin în ciuda soarelui canicular. Un fulger timid a săgetat în acel moment văzduhul.

- O să plouă, sunt semne.

- Ciobanii cunosc semnele, Ionăşele, doar fac faţă miilor de feţe ale muntelui.

- Şi un copil ar înţelege că ploaia o să începă, bade Nicolae, atunci când vede fulgerul jucându-se în văzduh.

După acel fulger timid au urmat altele şi altele, apoi a început să tune puternic.

- Cu siguranţă o să fie furtună, ar fi bine să intraţi în birt şi să amânaţi prânzul de astăzi spre necazul nevestelor dacă doriţi să scăpaţi teferi de mânia Sfântului Ilie.

Bărbaţii s-au întors în birtul lui Iordan resemnaţi. Erau împăcaţi cu un singur lucru, cu ploaia ce bătea la poartă. Dacă va ploua va mai fi o rază de nădejde pentru fâneţe şi agricultură.

12

Pr. Ion Turnea Singur

- Cum mai trece Sfântul Ilie cu căruţa prin văzduh, Ionăşele şi cum mai aruncă cu foc din cer. Când eşti pe munte cu oile şi trece Sfântul Ilie cu căruţa nu ţi-e frică de mânia lui?

- De ce să-mi fie teamă de Sfânt, Iordane? El îşi vede de treburile lui. Adună norii de ploaie şi grijeşte de holdele oamenilor cu toate că aceştia mânie pe Bunul Dumnezeu cu micile şi multele lor răutăţi.

- Filozof ai devenit de când baţi cărările muntelui.

Afară ploaia şi-a dat drumul. O ploaie puternică de vară ca după o zi caniculară. Să fi ţinut douăzeci - treizeci de minute după care cerul a început a se limpezi.

- Se pare că au obosit caii de la căruţa Sfântului Ilie.

- Nu e bine să glumeşti astfel Pătruţe.

- De ce Ilie, ce păcat am făcut?

- După tine niciunul, dar Sfinţii te ajută dacă te văd om cu sufletul curat, nu pus mereu pe glume.

- Şi vrei să spui că eu nu am sufletul curat.

- Nu vreau să spun asta, eu vreau să spun că ar trebui să plecăm şi noi pe la casele noastre că ne aşteaptă familia cu masa pusă.

- Să trăieşti Iordane şi să ne mai dai vin făcut de tine să ne cinstim încă o sută de ani de acum înainte.

- Să trăiţi şi voi şi să veniţi mereu pe la mine. În drum spre casă, Pătruţ a lu' Mărgan, cel mai tânăr dintre cantori, verişor din partea tatălui cu Pătru a lu' Mantu se abătu pe la acesta ca să ureze pruncului o viaţă lungă şi îmbelşugată şi să-i felicite pe fericiţii lui părinţi.

- Bine-ai venit pe la noi Pătruţ!

- Bine v-am găsit! Felicitări şi multă sănătate şi fericire vouă şi pruncului.

- Mulţumim. Am primit cel mai frumos cadou din viaţa noastră de Sfântul Ilie, cuvântă Pătru cu lacrimi în ochi de fericire.

- Casa omului bun este mereu ocrotită de Dumnezeu şi roditoare.

- Sora ta am înţeles că face nuntă cu a lu' Traian peste o săptămână.

- S-a amânat totul. Bătrânul, moşu Gheorghe, s-a certat cu 13

Pr. Ion Turnea Singur

familia noastră pentru zestre, nu a fost mulţumit cu ce îi dăm Soficăi şi au amânat nunta. Nu se ştie nici dacă se va mai face vreodată.

- În ajunul Sfântului Ilie, fetele nemăritate, spune tradiţia, se duc pe ogoarele semănate cu cânepă şi se tăvălesc prin cultură după ce se dezbracă şi dacă noaptea visează cânepa verde însemnă că se vor căsători cu bărbaţi tineri şi frumoşi iar de o vor visa uscată se vor mărita cu oameni bătrâni. Nu a ştiut Sofica acest obicei, căci astăzi ar fi aflat cu siguranţă dacă se mai mărită cu flăcăul acela bătrân, trecut de treizeci şi cinci de ani a lui Traian.

- De ce râzi de omul necăjit Petre?

- Hai că nu râd, mai glumim şi noi la necazuri ca să trecem mai uşor peste ele. O să se mărite şi sora ta. Fiecare are pus de Dumnezeu de o parte ce este a lui şi nimeni nu poate să îl ia.

Moaşa Rozia intră şi ea în casă.

A dus astăzi busuioc la biserică şi l-a rugat pe părintele să-l sfinţească.

Busuiocul ce l-a sfinţit l-a pus pe foc acasă şi a adunat cenuşa rezultată pentru ca să o folosească în scopuri terapeutice, atunci când copiii femeilor din sat făceau bube la gură.

A mai adunat ea şi alte plante de leac în zorii zilei după ce a moşit-o pe Cruciţa, nu doar busuioc. Aceste plante de leac au puteri mari. A întâlnit-o şi pe Veta când a cules plante. De Veta se temeau toţi. Veta ştia să facă vrăji şi decântece şi s-a dus să îşi adune şi ea plante pentru farmecele ei.

- V-am adus şi vouă nişte cenuşă de leac de la busuiocul ce lam adunat de dimineaţă.

- Acestea sunt superstiţii.

- Dacă sunt superstiţii Pătruţe cum îţi explici că au leac.

- Vă imaginaţi că au leac şi vă vindecaţi prin autosugestie.

- Bărbaţii aceştia sunt păgâni, nu cred nimic, nici dacă văd în faţa ochilor ceva tot nu cred.

- Şi ce am văzut în faţa ochilor şi nu am crezut?

- Că a bătut grindina peste holde, pentru că aţi mâncat mere înainte de Sfântul Ilie. Ba mai mult o să vedeţi că toate fructele o să fie pline de viermi, deoarece a tunat de ziua Sfântului.

14

Pr. Ion Turnea Singur

- Ce ne-am face noi fără femeile acestea înţelepte şi superstiţioase Pătrule?

- Fără femeile acestea superstiţioase nici măcar de sufletele celor adormiţi nu se va mai ocupa nimeni. Astăzi tot femeile şi-au amintit să facă părăstas şi pentru ei.

- În loc să ne bucurăm că s-a năcut feciorul nostru, Ion, uite cu ce discuţii fără rost ne pierdem noi vremea.

- După voi bărbaţii toate nu au rost dar aveţi nevoie în viaţă şi de aceste lucruri neînsemnate însă nu recunoaşteţi.

- Cum spui tu, Rozio, aşa-i, cum spui tu... Eu zic, Pătrule, să vi cu mine la Dorel la retezatul stupilor. A luat de dimineaţă pe Marius a lu' Câlcu să-l ajute la recoltarea mierii şi acum gustă toţi ai casei mierea cea nouă.

- Du-te Pătrule cu vărul tău, că doar ţie nu ţi s-a născut azi un fecior şi nu ai ce să faci acasă!

- Ce bine că nevasta mea nu e atât de rea de gură ca tine că ...

- Că ce ai face?

- Nu ştiu, poate înţelegi tu mai bine ce aş face.

- Lasă bărbaţii în voia lor, să se bucure şi ei, Rozio.

- Ai dreptate, Cruciţo. ... Ce mai face flăcăul nostru?

- Este plin de viaţă şi totul un zâmbet.

- Un îngeraş de copil. Are să fie un om mare. O să stăpânească focul şi o să adune miere lămurită în foc.

- Mai bine plecăm Pătrule să ne bucurăm cum ştim noi că s-a născut Ion al nostru, căci dacă ascultăm vorbele femeilor ori le închidem gura, ori o luăm şi noi razna.

Bărbaţii au plecat în treaba lor ca să petreacă de bucurie că s-a născut băiat voinic şi sănătos la casa omului gospodar.

Femeile au pregătit prima scăldătoare a pruncului, cu apă neîncepută.

Soarele şi-a înălţat din nou capul pe bolta încă umedă. Satul păşea înainte. S-a mai scurs o dimineaţă, s-a mai ivit în această lume un suflet. Totul a rămas la fel. Doar undeva, în sânul familiei Bolvăşeanu se aude gânguritul unei noi vieţi.

15

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL III PRIMII PAŞI Au trecut zece ani de când în familia Bolvăşeanu s-a auzit gânguritul unei noi vieţi. Ion Bolvăşeanu era acum flăcău de zece anişori şi era sprijinul şi nădejdea întregii familii. Ştia tot rostul gospodăriei, era harnic, muncea ca un om mare. Se simţea când punea el mâna pe orice lucru. Cât era vara de lungă bătea potecile muntelui Ţarcu cu oile. Adesea se depărta de stâna Şcheiu apucând drumul muntelui spre Poiana Mărului unde iarba era mai mătăsoasă şi mai pe placul mioarelor.

Pavel, ciobanul angajat de familia Bolvăşeanu era scutit acum de multă trebă, căci Ion mulgea oile şi făcea caşul, urda şi brânza, cu atâta dăruire şi pasiune, încât cei care vedeau toate lucrurile la locul lor şi bune toate, nu bănuiau că la mijloc este mâna unui băieţel de zece ani. În nopţile de vară Ion obişnuia să doarmă tolănit în iarba proaspătă, să-i simtă parfumul, în apropierea mioarelor sale şi mângâiat pe obraz de vântul călduţ de vară. La iarba fragedă şi la parfumul ei visa şi în nopţile lungi de iarnă când viscolul îi spulbera somnul făcându-l să se gândească cât timp o să mai biruie gerul căldura soarelui şi o să mai necăjească natura şi vietăţile ce tânjesc după o rază de lumină ca să zburde pe afară.

Când Pavel rămânea singur pe munte cu oile, căci Ion cobora în sat ca să cosească fânul în rând cu bunicul şi tatăl lui simţea că nu mai le putea cuprinde pe toate, aşa de mult se obişnuise cu băiatul şi era bucuros că nu mai trebuia să pună el mâna pe toate.

Luna lui cuptor îşi arătase faţa. Anul acesta Ion a fost pentru scurt timp pe munte. După măsuratul oilor a urcat la munte pentru trei săptămâni, a ajutat la mulsul oilor şi la prepararea caşului şi a urdei după care a coborât în sat înainte de Sfântul Ilie cum cerea tradiţia, căci avea mult fân de cosit împreună cu bărbaţii familiei. În primăvară a ajutat la aratul şi semănatul holdelor apoi a participat la prima şi a doua sapă. Acum doboară iarba proaspătă 16

Pr. Ion Turnea Singur

şi deasă cu ascuţişul coasei în deal. Avea un lanţ de culcat la pământ şi a fost lăsat singur, căci bunicul şi tatăl au tocmit doi cosaşi să culce la pământ fânul din zăvoi şi era moşie mare acolo. În suflet Ion era foarte mulţumit. I-ar fi plăcut să cosească în rând cu bărbaţii şi să-şi arate vrednicia dar aici, în deal, se afla lângă holda familiei Marian a lu' Marcu ce aveau deja fânul polog, pregătit pentru a-l face claie şi putea s-o întâlnească pe Ela Marian, fiica familiei.

Ela Marian a venit pe lume în acelaşi an cu Ion, la sfârşitul lunii lui cuptor, pe treizeci şi unu. Era cea mai bună prietenă a lui Ion. La şcoală stăteau împreună în bancă. Erau amândoi premianţi.

Ela îşi dorea să devină dăscăliţă iar Ion i-a promis că se va face preot, va studia mult, apoi o va lua de nevastă şi o va ajuta să fie dăscăliţă la şcoala din sat.

N-a mai văzut-o Ion pe Ela de la festivitatea de premiere de 15.

06. 1966. Au trecut de atunci două săptămâni şi îi era foarte dor să o întâlnească, îi părea că a trecut de atunci două veacuri.

Nici nu a răsărit bine soarele, căci Ion ce era deja în holdă cu mult înainte de cântatul cocoşilor, a zărit la un moment dat venind pe potecă o siluetă a unei fetişcane. Inima a început să-i bată în piept de parcă ar fi dorit să se zmulgă de acolo şi să se arunce în iarba cosită ca să se răcorească de focul emoţilor. O fi Ela, gândea el. ... Dar dacă nu este Ela şi eu mă pierd aşa cu firea? Nu vine ea singură în deal. Dar dacă este Ela? Ar fi bine să fie ea, ar putea vorbi nestingheriţi, nu i-ar deranja nimeni. Dacă venea împreună cu familia ei nu puteau decât să schimbe decât două, trei vorbe şi să-şi arunce câte o privire pe furiş, când şi când. Era bine şi atât, măcar o vedea, îi simţea răsuflarea în apropierea lui, lucra mai cu tragere de inimă în apropierea fiinţei ei.

Acum vedea clar, la nici zece paşi în faţa lui se afla Ela. Era ea.

Ochii i se umeziseră. Respiraţia i s-a înăbuşit în gât.

- Bun lucru, Ioane.

- Mulţumesc ţie, Ela. Cum de ai venit singurică la holdă?

- A umblat vaca după bic de dimineaţă şi taica cu mama s-au dus cu ea peste deal, prin Vălişoara, până la Ilova, la bic.

- E rău că nu avem bic în sat.

17

Pr. Ion Turnea Singur

- Văd că ai fost harnic.

- O să fac o pauză şi te ajut pe tine să împrăşti fânul din poşori ca să se usuce mai bine. Vom putea să stăm şi noi mai mult de vorbă. Avem atâtea să ne povestim. Nu ne-am văzut de atâta timp ...

- Mulţumesc Ioane.

Cei doi copii au întins pe pământul încă ud de roua dimineţii fânul galben ca lacrima soarelui de dimineaţă.

- Să te ajut şi pe tine Ionică la spartul brezdelor, la mine nu mai avem ce lucra până nu trece soarele prin el ca să-l întorc.

- Nu Ela, o să mă ajuţi mai încolo sau deloc, mă descurc singur.

Te rog să ieie loc lângă mine la umbra nucului şi să povestim. Nam mai povestit demult. Şi Ion a adunat un braţ de fân proaspăt şi l-a aşezat sub nuc.

Peste fân a întins haina sa şi a invitat-o pe Ela să ia loc lângă el.

Mirosul fânului părea să-i adoarmă pe cei doi. Au stat aşa un timp privindu-se lung şi ţinându-se de mână.

- Ce dor m-a fost de tine Ela! - Şi mie mi-a fost dor de tine Ioane.

- Abia apuc să treacă vremea şi să te iau de nevastă. Atunci te voi avea mereu alături.

- Şi acum poţi să mă ai alături de tine tot timpul.

- Şi cum se poate asta Ela? întrebă Ion scăpându-i un zâmbet ştrengăresc.

- Sufleteşte Ioane. Şti, tu exişti mereu la mine în suflet, în fiecare clipă, cu fiecare respiraţie, şi ziua, şi noaptea. Dacă dau de greu şi mă gândesc la tine simt că ţi-ai întins mâna asupra mea şi totul se rezolvă aşa de repede.

- Intersant şi eu simt la fel... Îţi aduci aminte când era să mor în primăvară după ce am înghiţit Verde de Paris, din greşeală, la prins peşte?

- Nici nu mai vreau să îmi amintesc. Eram aşa de speriată să nu te pierd. Mă rugam cu zi, cu noapte, Bunului Dumnezeu să facă o minune şi a fost Mare şi Bun şi a făcut.

- Vezi Ela, tu m-ai ajutat mult atunci ca să mă vindec. Veneai pe ascuns la mine până la spital, la oraş, ca să-mi fi alături. Te rugai 18

Pr. Ion Turnea Singur

de Dascălul Petrovici ce mergea la oraş să-şi aducă soţia de la lucru să te ia şi pe tine cu el.

- Dar eu sunt alături de tine şi atunci când nu sunt în preajma ta.

- Ştiu. Am avut febră două zile în munte. M-a prins o ploaie în strâmtoarea Groapa Hobanului din inima muntelui şi am răcit zdravăn. Era speriat Pavel să nu mă apuce oftica. Când am simţit că mă lasă puterile ţi-am văzut chipul tău senin cum mă priveşte cu milă şi dragoste, apoi am simţit că îmi pui mâna pe frunte şi mă mângâi pe cap, pe urmă am închis ochii şi mirosul primăverii m-a făcut să îmi imaginez că stau cu capul în poala ta şi aşa am reuşit să adorm după două nopţi de agonie. Când m-am trezit eram ca renăscut.

- Ioane oare în viaţa de dincolo o să fim împreună?

- Ce copilă eşti Ela, bineînţeles că o să fim mereu împreună.

- Şi dacă o să mă rătăcesc. Dacă mor înaintea ta şi nu te mai găsesc. Dacă mori tu înaintea mea eu o să vin imediat după tine, căci inima mea nu ar mai vrea să bată fără tine, ... dar dacă nu te găsesc?

- Nici nu ne-am căsătorit, nici copiii nu au apărut şi tu te gândeşti la moarte?

- E firesc să mă gândesc şi la moarte. Nu vezi ce repede trece timpul Ioane. Mâine ne trezim bătrâni şi nu ne e de ajuns clipa aceasta ca să ne bucurăm a fi unul lângă altul. O veşnicie şi tot miar fi dor de tine. Dar ...?

- Dar ce?

- O să mă cauţi Ioane în viaţa de dincolo?

- O să te caut Ela. - Promiţi?

- Promit.

- Dacă uiţi să mă cauţi să şti că eu o să te caut o veşnicie şi o să fiu mereu tristă până te găsesc.

- Nu o să uit să te caut Ela. - Nu vrei să te ajut acum la spartul brezdelor în timp ce tu îţi vezi de coasă în continuare?

- Ba da Ela. Dar vreau să te mai rog ceva.

- Te ascult. Şti că orice dorinţă a ta este sfântă pentru mine.

19

Pr. Ion Turnea Singur

- Ştiu Ela. Dar îmi doresc ceva mai deosebit. Îmi doresc ca după ce terminăm cu fânul, peste o săptămână, două, să vi cu mine în munte la cabana Cuntu. Mi-ar plăcea să fim numai noi doi în mijlocul naturii măcar o zi întreagă. Ar fi superb. Am asculta împreună glasul pădurii. Ne-am juca ascunsa printre stejarii deşi obişnindu-ne să ne găsim în orice situaţie dificilă, acum în joacă, mai târziu cine ştie.

- Dar noi ne putem găsi în orice situaţie dificilă. Eu simt că atât de mult comunicăm sufleteşte încât atunci când unul dintre noi îşi doreşte ceva celălalt îl simte şi îi este aproape.

- O să vi Ela? - O să vin. O să îl rog pe moş Gheorghiţă să mă ia cu el în munte când se duce după caş şi o să îl aştept la cabana Cuntu unde putem să fim ceasuri bune împreună.

Dar întâlnirea de la cabana Cuntu s-a amânat, căci moş Gherghiţă a căzut într-o dimineaţă ca fulgerat din senin. Îl săgetase ceva la inimă şi a închis ochii pentru totdeauna.

Moş Gheorghiţă era bunicul după tată al Elei. Ţinea mult la Ela şi la Ion, moş Gheorghiţă. Când erau copii de vreo trei anişori şi se jucau printre clănile de fân din grădină prinsa, moş Gheorghiţă le întrerupea jocul cu felii de cartofi coapte şi cu brânză sau cu câte o felie de dovleac copt. Se mai făcea că-i necăjit când tăia pâinea neagră pentru a face momeală la vaci şi Ela cu Ion furau bucăţi de pâine din văiling. Degeaba se prefăcea a-i cearta: Pâinea aceasta este pentru animale, pentru voi am pâine albă. Lor tot mai dulce li se părea pâinea aceea furată din văilingul bătrânului.

Multă lume a venit la înmormântarea bătrânului. A fost zidar priceput şi toţi îl cunoşteau şi-i erau recunoscători, căci pe mulţi a ajutat. A plâns mult Ela după bătrân. Norocul cu baba Traşa. Unde apare ea aducea şi un zâmbet. Şi nu putea să rateze ea nicio înmormântare, nicio pomană.

Baba Traşa era sora lu' moş Gheorghe, o femeie zgârcită şi lacomă. Avea de toate dar din ce avea îşi dorea să agonisească şi mai mult. Şi sânul ei întotdeauna era plin de ce aduna de la unii şi de la alţii.

Ion a urmărit în acea zi toate mişcările babei Traşa. Ştia că o va 20

Pr. Ion Turnea Singur

prinde cu ceva în acea zi ca să aducă Elei un zâmbet pe buze şi să o facă să mai uite puţin că a pierdut pe bunicul ei drag. Aşa a şi fost.

Nu a rezistat baba Traşa să nu-şi umple sânul cu saramale, bucăţi de carne şi prăjitură. Le aduna pe ascuns cum făcea la orice pomană, le învelea într-un ştergar şi le ascundea în sân. A întocmit Ion un plan împreună cu Alin a lui Traian şi cu Micuţu a lu' Măceş, prietenii lui din copilărie. Odată planul stabilit au început să ochească momentul în care baba Traşa se pregătea să plece mulţumită acasă cu sânul plin. Sub privirile Elei, când baba Traşa se ridică bătrâneşte, cei trei prieteni începură să alerge unul după celălalt şi se împidecau întruna în sânul plin al babei Traşa, ba se împingeau şi cădeau la sânul ei. Necăjită foc, cu lacrimi în ochi, că şi-a făcut tocană mâncarea ascunsă, baba Traşa se apăra de jocul copiilor numindu-i împieliţaţi. Până şi Elei îi scăpă un zâmbet spre mulţumirea lui Ion. La cabana Cuntu au ajuns după Sfânta Maria Mare. Fratele Elei, Dumitru, a urcat la munte şi a luat-o cu el. La rugăminţile ei a lăsat-o să-l aştepte la cabană urmând ca ea să-l întâmpine când o să întoarcă cu coleşă caldă ca să guste brânza cea nouă. Ion a aşteptat-o acolo din zori. Fiecare clipă i se părea o eternitate. În timp ce o aştepta a descoperit într-o scorbură un roi de albine.

Curgea mierea pe scoarţa copacului. Multă miere au luat cu ele albinele când au părăsit stupul.

- Ioane, Ionică!

- Sunt aici Ela, lângă copacul din spatele cabanei. Vino să-ţi arăt ceva.

- Un roi de albine. ... Dar nu înţeapă?

- Nu, pentru că au transportat multă miere... Când o să mă aşez la casa mea o să mă ocup şi de apicultură.

- Te-ar pasiona albinele?

- Albinele sunt nişte insecte speciale Ela, atât de mici şi fac o muncă atât de înălţătoare.

- O să fiu invidioasă pe ele. Eu am venit aici pentru tine şi tu nu ai ochi decât pentru aceste insecte. ... Nu-mi plac albinele.

- Hai, nu fi rea Ela, tu şti că însemni totul pentru mine. Vino.

- Unde?

21

Pr. Ion Turnea Singur

- Vreau să-ţi arăt un loc magic, parcă ar fi un colţ de rai. Şi Ion a luat-o de mână pe Ela şi a dus-o într-un luminiş de câţiva metri pătraţi, înconjurat de brazi.

- Uite Ela. Acest loc este ştiut numai de mine. E ca o gură de rai.

Pădurea este foarte deasă în jurul lui şi nimeni nu a descoperit încă locul acesta liniştit. El o să fie de acum încolo locul nostru. Dacă ne vom rătăci vreodată o să ne gândim atât de profund unul la celălalt şi vom veni cu siguranţă amândoi în acest loc să ne întâlnim.

- Putem să ne aşezăm pe iarbă şi să povestim.

- Eşti invitata mea Ela. Şi amândoi copiii au şoptit multe poveşti, iar clipele zburau furând cu ele privirile pline de dragoste ale îndrăgostiţilor.

- Ela, viaţa la sat e chiar frumoasă. Mergi la holdă, te întâlneşti cu prietenii, munceşti, mai râzi cu ei de câte o glumă. Îţi întâlneşti fiinţa dragă, adică pe tine, îi faci semn cu privirea şi te furişezi cu ea după o tufă de alun şi-i furi o îmbrăţişare sau buziţele dulci...

- Dacă vrea să ţi le dea Ioane.

- Şi de ce nu mi le-ar da?

- Pentru că încă eşti prea mic şi mai sunt mulţi ani până o să mă iei de nevastă.

- Şi până nu o să te iau de nevastă nu-ţi pot fura o îmbrăţişare şi un sărut?

- Nu Ioane.

- Eşti rea.

Jucându-se şi-au amintit de coleşa promisă lui Dumitru şi s-au întors la cabană.

- Şti Ioane?

- Dacă îmi spui ce, voi şti.

- Noi doi suntem ca nişte cuvinte omonime.

- Omonime.

- Da Ioane, omonime. Mai şti că am învăţat la şcoală că omonimele sunt cuvintele care au aceeaşi formă dar sens diferit.

- Ce vrei să spui Ela, că noi avem aceeşi formă, suntem oameni, dar nu avem acelaşi sens în viaţă.

- Nu ai înţeles nimic Ioane, noi avem aceeaşi formă în toate, e 22

Pr. Ion Turnea Singur

vorba de coleşa noastră. Coleşa făcută de mine seamănă cu a ta la formă dar la gust e diferită, pentru că tu ai uitat să pui sare, Ioane.

- M-ai vrăjit tu cu privirea şi am risipit mălaiul degeaba... Râzi.

- De ce n-aş râde, eşti aşa de dulce când te superi.

Dumitru a venit obosit. Împreună cu Dumitru a venit şi Pătru, tatăl lui Ion. Amândoi purtau pe umeri caşii grei. Au mâncat cu poftă mămăligă cu brânză după care au apucat calea plaiurilor Padeşului şi Muschelului împreună cu copiii până ce au ajuns în sat.

Ion Bolvăşeanu nu putea să lipsească duminica de la Sfânta Liturghie. Îi plăcea la bisrică. De fiecare dată mergea la strană.

La biserică activa un grup de copii care cântau duminică de duminică aşa de frumos. Din acest cor de copii făceau parte atât Ion, cât şi Ela. Scopul vieţii omului pe acest pământ, gândea Ion este apropierea de Dumnezeu. Doar apropiindu-te de Dumnezeu poţi înţelege viaţa, poţi să-i descoperi sensul şi să treci cu bine peste toate clipele rele. Apropiindu-te de Dumnezeu înveţi să fi mai responsabil în tot ceea ce faci, să îţi iubeşti şi să îţi ajuţi semenii, poţi preţui toate darurile ce Dumnezeu ţi le scoate în drumul vieţii tale pentru tine. Aşa a înţeles Ion, prin apropierea de Dumnezeu, cât de preţioasă este Ela, ce dar minunat i-a făcut Bunul Dumnezeu dăruindu-i în această viaţă trecătoare o prietenă cu atâta suflet numai pentru el. A înţeles cât de măreaţă este lumea aceasta, natura aceasta vie pe care Dumnezeu a dăruit-o omului la creaţie. Nu poţi descoperii măreţia ei decât cunoscându-L pe El, pe Tatăl nostru cel ceresc.

Anii de gimnaziu au trecut repede. Acum bătea la poartă examenul de admitere la liceu. Atât Ion, cât şi Ela s-au pregătit să îşi urmeze visele. Ion a fost admis printre primii la Seminarul Ioan Popasu din Caransebeş. Nici Ela nu a fost mai prejos. Şi ea a reuşit la Liceul Pedagogic din Caransebeş, la clasa pentru educatoare.

Erau bucuroşi că se puteau întâlni uşor. Şcolile erau apropape una de alta şi apoi cine să-i ajute dacă întâmpinau vreo greutate dacă nu se ajutau ei unul pe celălalt. În vacanţa mare Ela şi-a făcut timp noaptea să tricoteze sfetăre pentru Ion. Şi punea atâta dragoste în tot lucrul său. A cusut şi 23

Pr. Ion Turnea Singur

câteva prosoape a mai croşetat şi o faţă de masă pentru biroul lui de studiu. La finalul vacanţei, când fiecare trebuia să-şi facă bagajul pentru a pleca la şcoală, la oraş, Ela i-a dăruit cadoul lui Ion cu toată dragostea. Şi Ion i-a dăruit Elei o păpuşă făcută de el şi îmbrăcată în strai ţărănesc pe care Ela avea să o ţină mereu lângă ea, ascunsă în valiza în care şi-a transpotat lucrurile pentru şcoală şi la care se uita din când în când pe furiş când îi era foarte dor de Ion. Ion Bolvăşeanu şi Ela Marian au fost nevoiţi în toamna anului 1969 să-şi părăsească satul natal, atât de drag lor pentru a merge la studii. De un lucru nu le părea rău. Erau aproape unul de altul şi singuri printre străini se vor apropia şi mai mult.

24

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL IV TEMELIA Anii de şcoală vin şi se duc atât de repede ca stolurile de păsări migratoare. Nici nu realizezi cum trece timpul şi temelia ta a prins contur. După cum natura nu simte cum trece de la bucuria primăverii, la splendoarea verii, apoi la bogăţia toamnei şi se trezeşte în iarnă, tot aşa şi adolescentul nu simte cum bucuria mugurilor prinde frunze, apoi când ştiinţa o mare enigmă cândva îşi scurge mierea, roadele toamnei se revarsă din belşug şi iarna vine grăbită ca o încununare a aniilor de şcoală ce s-au scurs ca un fulger printre nori.

Ion şi Ela erau un cuplu invidiat de mulţi. Nimic nu putea să ştirbească dragostea lor. Într-o zi Ela a primit o scrisoare de la o colegă de clasă, Ribana, fiica profesorului de muzică. În scrisoare îi povestea Elei că Ion se întâlneşte zilnic cu ea pe malul Timişului şi că ar face bine dacă nu ar mai interveni în relaţia lor, pentru că Ion a cerut-o deja în căsătorie însă nu vrea să o rănească pe cea care i-a fost prietenă din copilărie. Ela a zâmbit lecturând scrisoarea. Avea încredere în Ion şi o ştia pe Ribana, o fată obişnuită să-şi satisfacă toate capricile. Când Ela a primit scrisoarea Ion nu era în Caransebeş.

S-a dus în sat, căci avea mult de învăţat pentru teza la matematică şi în cămin nu avea linişte. Ela a luat scrisoarea şi a expediat-o pe adresa lui Ion, la Bolvaşniţa, dorea să glumească. Ion când a primit scrisoarea s-a gândit că e una din scrisorile ce-i încălzeau sufletul şi era binevenită o astfel de scrisoare de la Ela acum când atâta avea de învăţat. N-a fost o astfel de scrisoare. Conţinutul scrisorii l-a determinat pe Ion să lase cărţile, să uite şi de teză şi să fugă în Caransebeş să o întâlnească pe Ela. Ajuns în faţa căminului de fete a strigat-o din stradă, era seară. Ela a ieşit pe geam i-a făcut semn că o să coboare.

25

Pr. Ion Turnea Singur

Nici nu a reuşit Ion să lege două cuvinte şi să-i explice Elei că nimic din acea scrisoare nu este adevărat, căci Ela i-a sărit în braţe şi i-a cerut iertare că a fost egoistă.

- Îmi era dor de tine, Ioane şi am ştiut că doar aşa te pot aduce mai repede lângă mine, iartă-mă că am fost egoistă.

- Şi eu care credeam că tu crezi vorbele mincinoase ale Ribanei.

- Tu ai crezut scrisoarea ce mi-a fost trimisă de către cine ştie ce amorez anonim, căci nu a avut curajul nici să o semneze, doar să inventeze o poveste în care mărturisea că-i este dor de nopţile în care admiram cerul înstelat de pe banca tăcută şi bineştiută din parcul Dragalina?

- Dacă tot m-ai adus lângă tine nu vrei să admirăm în noaptea asta împreună splendoarea naturii în Teiuş?

- O să cred că visez Ioane, o noapte lângă tine, scufundată în privirea ochilor tăi negri ca noaptea aceasta magică.

- Să mergem ...

Teiuşul este o oază de verdeaţă a localităţii Caransebeş. Este o zonă de agrement situată pe malul Timişului. Aici orăşenii vin să respire o gură de aer curat şi să se încarce energetic printre teii parfumaţi şi platanii ce străjuiau locul ca nişte ziduri groase de piatră.

Era luna mai şi teiul şi-a deschis florile. Parfumul lor te vrăjea, presăra mai mult dor în sufletele celor ce poposeau la poalele lor, îi adormea furându-i în lumea lor de basm.

Ela Marian era o domnişoară frumoasă, înaltă, cu un corp bine conturat. Părul lung şi negru îi cădea peste umeri într-o mulţime de bucle creţe. Ochii negri străjuiau mari şi luminoşi o faţă gingaşă. Ion aşezat pe bancă, întins pe spate, cu capul pe picioarele Elei o privea vrăjit. Nici el nu era mai prejos. Era un tânăr brunet, frumos, cu păr natural şi ochii ca două făclii de întuneric, plăcut de multe fete, însă el nu avea ochi decât pentru Ela lui.

- Mâine rulează la cinematograf filmul indian Vagabondul.

26

Pr. Ion Turnea Singur

Mi-ar plăcea să-l vizionăm împreună însă tu mai ai o oră şi nu prindem filmul de la început.

- Mâine mergem împreună la film.

- Nu sunt de acord să faci absenţe.

- Ţi-am promis că mergem împreună şi nu voi face nicio absenţă. Ai încredere în mine.

- Şti că am încredere în tine.

Către dimineaţă tinerii s-au întors în camerele lor de cămin.

Ion a avut în acea zi şi teză la matematică. S-a descurcat de minune încă i-a rezolvat şi teza colegului de bancă, Andrei. Halal coleg, căci în momentul în care s-au adus rezultatele şi Ion Bolvăşeanu a luat nota zece, singurul zece din clasă, iar el, fiu de preot nouă, la fel ca şi alţi doi colegi, în loc să-i mulţumească lui Ion, pentru că altfel şi-ar fi dat mâna cu cei ce au fost încununaţi cu câte un scaun, l-a făcut pe Ion egoist, fiindcă nu i-a rezolvat şi lui teza de nota zece. La ce suflet bun avea Ion, i-ar fi rezolvat teza de nota zece şi colegului cu pricina însă timpul nu i-a mai permis.

Nu merita un asemenea coleg nici să-i explice acest lucru, un asemenea coleg nu poate să fie prietenul nimănui. Din acea zi nu au mai stat în bancă împreună.

00 De la 13 Ion Bolvăşeanu avea oră de franceză iar filmul 30 începea la 13 . Trebuia să facă ceva ca să ajungă la film cu Ela. Profesoara de limba franceză, o doamnă în vârstă, de vreo cincizeci de ani nu prea avea o metodă pedagogică pentru a te determina să iubeşti limba şi cultura altei ţări. Adesea folosea o coadă de la mătură pentru a-i răsplăti pe elevii ce nu ştiu. Ion s-a înţeles cu colegii să-i dea o lecţie dacă va mai încerca să-şi folosească metoda extremă. Când profesoara urma să-şi aplice sălbatica-i metodă, ei, cu toţii, fără cea mai mică ezitare urmau să se ridice din bănci şi să plece de la oră. Aşa s-a şi întâmplat.

Profesoara a rămas singură în clasă, apoi a trimis câţiva elevi din altă clasă să-i caute pe cei ce s-au pierdut în sala de cinematograf dar nu i-a găsit nimeni, căci nu erau nici în centru, nici în parc, nici în Teiuş. După sperietura ce a tras-o, profesoara de limba 27

Pr. Ion Turnea Singur

franceză, în acea zi şi-a schimbat metoda barbară a educării elevilor.

A mai făcut Ion câteva bube în seminar, căci viaţa fără puţină sare şi piper e prea amară şi nu şti să preţuişti dulceaţa-i. Avea profesorul de muzică o vioară veche la care ţinea enorm. Nu exista oră să nu scârţâie pe ea câteva note apoi să-i asculte pe seminarişti şi să-i jicnească că n-au ureche muzicală. Şi Ion a adus într-o zi o bucată de slăină la şcoală şi a uns corzile viorii cu slăină ajutat şi de Voin Vişoi. Ce s-a mai necăjit profesorul Lădariu că i s-a stricat vioara lui preţioasă. În altă zi au tăiat nasturii de la paltonul profesorului de istorie. S-au furişat pe ascuns în cancelarie în timpul orei de sport, după ce şi-au dat norma, el, Voin şi Iti Fiţarcapu, au identificat paltonul şi l-au pustiit de nasturi. Profesorul de istorie era un zgârcit la note. Puteai să şti istorie şi tot nu îţi dădea nota maximă. Profesorul de morală ce obişnuia să lovească cu mâna în catedră sperind seminariştii plictisiţi adesea de aceleaşi idei repetate a nimerit cu palma în câteva pioneze presărate pe sub faţa de masă... Dar cu toate aceste mici scăpări Ion era un băiat hotărât. Ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Îi plăcea învăţătura şi mai ales îşi dorea să devină preot şi să-l slujească pe Bunul Dumnezeu şi să îşi ajute aproapele aflat în nevoie. Cel mai mult se bucura că Bunul Dumnezeu i-a trimis-o pe Ela în această lume să-i fie sprijin. Avea multă încredere în Ela. Era prietenul cel adevărat. Avea mulţi prieteni Ion dar aceşti prieteni oricât de prieteni i-ar fi fost când era vorba de propria lor piele îţi întorceau spatele sau te trădau. Ela nu ar fi făcut asta niciodată, putea să îşi piardă şi viaţa. În ultimul an de seminar Ion cu Ela au petrecut revelionul împreună. Au mers la Băile Herculane. Au strâns bani, din bănuţii de buzunar ce primeau de acasă şi au reuşit să-şi cumpere bilete la hotelul Hercules. A fost un revelion de vis. Au dansat toată noaptea. În zori, pentru că oricum nu le era somn şi doreau să mai răpescă un pic din timpul petrecăreţ şi zburdalnic au făcut o baie în piscina hotelui după care în loc să meargă în camere au început 28

Pr. Ion Turnea Singur

să se plimbe prin staţiune. Afară era un ger cumplit însă îndrăgostiţii nu simţeau acest lucru. Ei nu observau decât pitorescul zonei, munţii împăduriţi ce străjuiau staţiunea ferind-o parcă de ochii răi, arhitectura clădirilor, mai simţeau din când în când şi mirosul de sulf ce acoperea aerul pe alocuri. Cerna era îngheţată de la un capăt la altul. Au coborât până pe malul apei prin locurile amenajate pentru băi calde în aer liber, numite şapte izvoare şi au riscat să patineze pe gheaţă groasă. La un moment dat gheaţa s-a crăpat şi Ela a ajuns în apa rece. A scos-o Ion afară imediat şi au alergat la hotel. Seara Ela avea febră aşa că în loc să mai petreacă o seară de neuitat au întors acasă în sat cu nişte consăteni veniţi şi ei să-şi petreacă revelionul în staţiune.

Zilele treceau, a venit şi Boboteaza, dar Ela nu dădea semne de vindecare, se simţea din ce în ce mai rău. Nici la biserică nu a mai putut merge. Doctorii din Caransebeş i-au prescris nişte medicamente însă nu se observa nicio îmbunătăţire. Părinţii au hotărât ca după Sfântul Ion să o ducă la Timişoara la spital. De Sfântul Ion, Ela, nu a putut să meargă la ziua lui Ion al ei, dar a trecut el pe la ea să o vadă. Avea Ela un lănţişor cu cruciuliţă primit de la străbunica ei la care ţinea mult şi i l-a dăruit lui Ion. Vroia să-i dăruiască ceva mai deosebit ca să-l păstreze ca amintire de la ea. Dacă va zăbovi prea mult la Timişoara, pe la doctori, măcar Ion să aibe o micuţă amintire de la ea.

- Tu şti Ela că nu doar cruciuliţa aceasta îmi aminteşte de tine, ci totul în jur, natura ce îşi schimbă faţa în funcţie de anotimp, ghioceii primăverii ce-mi aduc în minte gingăşia ta, verdele verii ce îmi aminteşte de sufletul tău veşnic pur, bogăţia toamnei, culorile ei pastelate, îmi conturează fiinţa ta copilăroasă, caldă şi plină de viaţă, sufletul tău darnic şi milos, fulgii de zpadă îmi aduc aminte de chipul tău frumos şi zâmbetul tău ştrengăresc, aerul pe care-l respir, cântecul păsărelelor, hărnicia albinelor, Sfintele Slujbe de unde nu lipseai niciodată, însăşi fiinţa mea îmi aminteşte de tine, căci ce ar fi fiinţa mea fără tine, nimic, aş fi un om pierdut într-o lume mare înecată în muţenie.

29

Pr. Ion Turnea Singur

- Dar vreau să ai ceva amintire de la mine şi material. Şti eu am păpuşa de la tine. Aveai şi tu sfetăre dar se uzează şi se rup.

Cruciuliţa o poţi purta mereu pe piept, lângă inimă şi eu o să fiu cu tine.

- Tu oricum eşti cu mine.

- Da sunt cu tine Ioane şi voi fi mereu cu tine dar lasă aşa, vreau eu să ai şi o astfel de amintire de la mine, Ela. - Îţi mulţumesc.

- Mâine mă duc la Timişoara. Mi-ar fi plăcut să vi cu mine. Nu mi-ar fi fost aşa de frică de doctori. Dar ştiu că nu se poate să vi cu mine. Uite, o să mă gândesc la tine ca şi cum ai fi cu mine şi n-o să mai îmi fie frică. Tu oricum eşti sufleteşte lângă mine clipă de clipă.

- Şi dacă aş veni ...

- Cum ai putea veni?

- Nu ştiu Ela, poate găsesc o portiţă de lumină şi o să pot veni.

- O să îmi fie foarte dor de tine.

- Şi mie o să îmi fie dor de tine.

- Mai stai puţin cu mine, cine ştie când ne mai întâlnim. Şi Ion a mai rămas un timp cu Ela apoi s-a întors acasă. A spus părinţilor că mâine în zori trebuia să meargă la Caransebeş, căci era de servici la biserică, la strană, însă el nutrea alte planuri, avea alte gânduri ce-i măcinau sufletul.

Clipele treceau, orele cădeau în acea noapte ca o cascadă peste colţurile stâncilor, Ion se frământa în aşternut, se gândea la Ela lui, o dorea sănătoasă, se învinovăţea că a ieşit cu ea în prima zi a anului afară în ger, în loc să o protejeze el s-a jucat, era atât de îndrăgostit şi s-a lăsat pradă jocului, iar acum fiinţa care-i este cea mai dragă pe această lume suferă. Ar fi dorit să-i ia toată suferinţa şi să se lupte cu ea dar nu ştia cum să facă acest lucru. Când a stat lângă ea ieri şi a ţinut-o de mână i s-a părut că i-a dat din energia lui de viaţă şi a început să respire mai bine dar poate era doar o părere sau aşa vroia el să creadă.

Greu a trecut noaptea. Când ceasul a bătut ora trei Ion a plecat 30

Pr. Ion Turnea Singur

spre Caransebeş. A vorbit cu Pătruţ a lu' Mărgan, uica lui, ce se ducea cu căruţa plină de purcei la târg să-l ia şi pe el până la oraş.

Ajuns în Caransebeş a pornit grăbit spre podul de la ieşirea din oraş. Ştia că pe acolo avea să treacă Ela lui cu maşina spre Timişoara. Măcar de ar mai putea să o vadă încă o dată. După ora cinci Ion a zărit că vine o maşină. S-a gândit că ar fi bine să-i facă cu mâna să oprească. Dacă e maşina Elei şi opreşte o să îi mai vadă încă o dată chipul. Nu a fost maşina Elei. În maşină era un domn bine îmbrăcat şi l-a întrebat unde merge. Ion i-a răspuns că aşteaptă pe altcineva şi că a făcut o confuzie când i-a făcut semn să oprească. Maşina aceea şi-a urmat traseul mai departe. Ion a rămas singur în întuneric, parcă era întunericul prevestitor a unei vieţi pline de zbucium. Nu mai simţea frigul de afară. Tot trupul îi ardea ca o flacără. Se gândea la cât este el de neputincios în faţa vieţii. Se zbătea ca peştele pe mal şi nu putea să facă un salt să ajungă la apa vieţii. Să fi trecut mai bine de un sfert de ceas de când a trecut prima maşină ce alerga grăbită peste pod când a zărit lumina altei maşini spintecând întunericul acelei dimineţi. O fi Ela lui, se gândea Ion şi inima îi bătea atât de tare că de ar fi avut aripi ar fi zburat din piept ca de pe o ramură încălzită prea tare de căldura solară. Dar dacă nu o fi ea, se muncea din nou aşteptând să oprească şi a doua maşină. Maşina aceasta nu a oprit la semnul lui Ion, ci a alergat parcă speriată de înfăţişarea ce i s-a arătat în cale ca o nebună peste pod, urmându-şi calea spre alte localităţi. Nu a fost Ela gândi Ion, maşina nu avea număr de Caraş. Dar dacă Ela lui a plecat spre Timişoara înainte ca el să ajungă pe pod. Dacă a zăbovit prea mult putând să plece mai de cu noapte spre Caransebeş, au început a i se roti gândurile prin suflet ca nişte cuţite ascuţite şi sângeroase.

Au mai trecut cinci minute de agonie când o altă maşină pregătită să treacă podul peste Timiş şi să părăsească Caransebeşul s-a oprit la semnul lui Ion. Era maşina Elei. Părinţii Elei, Simion Mărgan şi Călina erau în faţă. Pe bancheta din spate, învelită într-o pătură de lână, stătea Ela şi tremura uşor, cuprinsă 31

Pr. Ion Turnea Singur

de friguri.

- Ce faci Ionică cu noaptea în cap, pe pod, la ocazie? l-au întrebat părinţii Elei.

- Bună dimineaţa, aşteptam să prind o ocazie spre Timişoara.

Am treabă la Mitropolie.

- Haide că te luăm cu noi. Îţi face loc Ela lângă ea pe bancheta din spate.

- Vă mulţumesc mult.

Ion a urcat în maşină lângă Ela. Cum s-a aşezat lângă ea, pe fată părea că au lăsat-o frigurile ce au stăpânit-o până atunci.

- Ţi-am spus că o să vin cu tine, Ela mea, i-a şoptit încet Ionică ca să nu-l audă părinţii fetei.

- Îţi mulţumesc Ioane. Nici nu şti cât de bine îmi face prezenţa ta. În drum spre Timişoara Ela se străduia să nu adoarmă, boala o purta mereu spre somn şi ea vroia să se bucure că îl are pe Ionică alături, să îi simtă prezenţa şi nu dorea să adoarmă. Maşina o legăna, mâna puternică a lui Ion ce-i îmbrăţişa mânuţa ei mică şi gingaşă o umplea de viaţă, zâmbetul lui cald ce i se revărsa pe chip ca razele soarelui îi pătrundea în suflet cu putere dar pleoapele i se închideau şi cum au trecut de Lugoj a adormit zâmbind prin somn fericită.

La prima oră a dimineţii au ajuns în Timişoara. Au mers la spitalul Victor Babeş cu trimiterea de la medicii din Caransebeş.

Acolo au fost nevoiţi să aştepte până ce aceştia terminau vizita, apoi au avut o scurtă şedinţă medicii ce au fost de gardă cu cei care abia îşi începeau ziua de lucru.

Ion trebuia să se depărteze puţin de Ela, pentru că părinţii Elei ştiau de la el că avea treabă la Mitropolie. Şi-a pus în gând să rătăcească pe străzile pustii ale oraşului iar apoi să se întoarcă la spital ca să se intereseze de sănătatea Elei. O florărie matinală îşi avea porţile deschise şi nişte trandafiri roşii îi zâmbeau lui Ion prin vitrină. Ce flori măreţe şi delicate în acelaşi timp, şi-a spus Ion! Dacă i-ar cumpăra Elei un buchet de trandafiri? Trandafiri 32

Pr. Ion Turnea Singur

iarna nu se găseau pe timpul acela, decât în oraşe mari, precum Timişoara. Cu siguranţă florile o vor bucura pe Ela lui. Dar el nu prea avea bani. Dacă cumpăra trandafirii nu ar mai fi avut bani să se întoarcă spre Caransebeş. Cu riscul să bat drumul cu piciorul între Timişoara şi Caransebeş şi tot o să îi cumpăr Elei un buchet de trandafiri.

Cu buchetul de trandafiri în mână Ion s-a întors la spital. A ajuns tocmai când Ela şi părinţii ei se pregăteau să urce în maşină.

- Ela...!

- Uite-l pe Ionică, mamă!

- Ţi-am cumpărat un buchet de trandafiri care să-ţi lumineze ziua pe care ţi-au speriat-o doctorii aceştia răi.

- Mulţumesc Ioane.

- Ce au spus doctorii?

- Mi-au făcut câteva analize şi m-au trimis la sanatoriul de la Govora. Mi-au recomandat să stau acolo dacă doresc să mă vindec. Am fost diagnosticată cu TBC. - O să te faci bine Ela, eu voi fi sufleteşte lângă tine şi te vei face bine. Acum mergi direct spre sanatoriu.

- Da Ionică. Mă bucur că te-am mai văzut încă o dată şi îţi mulţumesc pentru flori, cu adevărat aceste flori mi-au luminat nu doar această zi, ci viaţa.

- Să ai grijă de tine Ela. - Şi tu Ioane trebuie să îmi promiţi că ai grijă de tine.

- O să am Ela şi o să te aştept cu dor.

- Rămâi cu bine Ionică.

Ela a plecat departe. Cu sufletul plâns şi sfâşiat de neputinţe, Ion a pornit la gară. A luat primul tren spre Caransebeş. Tot drumul s-a jucat ascunsa cu controlorul de bilete şi aşa a ajuns în Caransebeş.

Lunile au trecut repede. Scrisorile Elei ce băteau zilnic la poartă îi luminau viaţa lui Ionică şi îl întăreau. I-ar fi scris şi el mai des dar parcă cuvintele lui înşirate pe hârtie nu aveau prea multă melodie, erau atâta de stângace, dar totuşi îi scria. Examenele 33

Pr. Ion Turnea Singur

băteau la uşă. Ela a pierdut anul acesta şcolar din motive medicale. Ion s-a pregătit pentru următorul lui pas în viaţă, bacalaureatul, atestatul, examenul de admitere la facultate, dorea să-şi împlinească visul din copilărie de a deveni preot şi a o face fericită pe Ela lui.

Examenele au trecut. Ion a obţinut note mari. A fost admis şi la facultatea din Sibiu, la Institutul Teologic din Sibiu. După examene Ion nu a mai primit timp de o săptămână nicio veste de la Ela. Ultima scrisoare primită de la ea a fost una de felicitare în care se bucura şi ea de reuşita lui la facultate.

După două săptămâni în care Ion şi-a făurit un plan potrivit căruia avea să ajungă la Ela, la Govora, căci dorul după ea îl mistuia, a primit o carte poştală dar nu de la Ela, ci de la părinţii Elei.

03. 07. 1975 Govora Dragul nostru Ionică, Te anunţăm cu dureare că Ela noastră dragă a încetat să mai fie printre noi în dimineaţa zilei de 30. 06. 1975 Cu doliu în suflet, familia îndurerată a prietenei tale.

Familia Marcu a ascultat dorinţele familiei Bolvăşeanu de a spune fiului acestei familii că fiica lor bolnavă a murit. Nu se cădea ca băiatul lor să aştepte după o fată bolnăvicioasă ca să o ia de nevastă şi să îngrijească de ea toată viaţa. El avea un viitor înainte. Fete erau destule în sat, bogate şi frumoase. Parohii erau multe libere în acea vreme şi dacă Ion s-ar fi însurat ar fi ajuns preot la una din acele parohii şi ar fi putut să-şi continue şi studiile la fără frecvenţă.

Scrisoarea a căzut ca un trăznet asupra lui Ion. Ceva din fiinţa lui îi spunea că nimic din cele ce a citit nu este adevărat. O simţea 34

Pr. Ion Turnea Singur

pe Ela lui în viaţă. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău ar fi simţit, dacă ar fi părăsit această lume cu atât mai mult ar fi simţit. El este viu, deci şi Ela lui este vie. Cât timp el trăieşte şi ea va trăi, nu o va lăsa să moară. Trebuia să o caute. Prea era cusut cu aţă roşie totul.

Părinţii lui îi găsiseră deja o fată ca să-l însoare, pe Ioana Pleşu, fiică de chiaburi.

O cunoştea de mulţi ani pe Ioana. O privea ca pe o fată oarecare. Niciodată nu a simţit că i s-ar putea aprinde vreo flacără mistuitoare în suflet pentru ea ca să îl ardă şi s-o ia de nevastă. Şi dacă s-ar întâmpla să se căsătorească cu ea o va respecta, însă nu o va putea iubi niciodată, cel mult va fi vorba de o iubire ca între rude, o va iubi ca pe sora lui, ca pe o mamă, dar niciodată sufletul lui nu va primi aripi să zboare de dragul ei. Acum însă nu avea timp să se gândească la astfel de lucruri. Trebuia să meargă la Govora cu orice preţ să o caute pe Ela lui. Ea trăieşte. Ştia el că trăieşte. Ela lui nu-l lasă singur, nu-l părăseşte, iar Dumnezeu e atât de bun şi nu i-a luat sufletul pereche la cer înainte de vreme.

Ela Marian s-a mutat cu părinţii ei în localitatea Praid de lângă Sovata. În sat, în casa bătrânească, locuia fratele ei, Dumitru cu nevasta lui Măriţa şi cele două fete ale sale Ana şi Maria. El a rămas cu grija gospodăriei şi era om vrednic. Nici nevasta lui nu era mai prejos. A fost fată săracă. A luat-o Dumitru din dragoste şi bine a făcut, căci s-a dovedit femeie de casă, harnică şi vrednică.

Avea toată nădejdea în ea.

Dumitru era un om tăcut, nu-i plăcea vorba lungă şi din această cauză satul a şi uitat că sora lui, Ela, şi părinţii lui ar fi existat cândva. Singurul ce nu putea uita de ei era Ion Bolvăşeanu.

Ela a acceptat greu să nu-i mai scrie lui Ion. Părinţii ei au făcuto să înţeleagă că scrisorile trimise de ea au un efect negativ asupra studilor prietenului ei, că doar gândul la ea îl făcea să-şi piardă concentrarea să rateze examene la facultate.

Ultima scrisoare ce Ela i-a scris-o lui Ion nu a mai ajuns la destinaţie. A fost oprită de părinţii acesteia şi în locul ei trimisă scrisoarea cu vestea morţii ei.

35

Pr. Ion Turnea Singur

03.07.1975 Govora Scumpul meu Ion, Dacă mă întreb de ce te iubesc nu mi-aş putea răspunde. Acest sfânt sentiment nu se datorează unei anume calităţi din infinitele calităţi ce numai tu le ai.

Te iubesc, pentru că eşti tu!

Iubirea mea pentru tine este veşnică, este unică.

Până nu te-am întâlnit am trăit în întuneric, n-am ştiut ce luminoasă este iubirea.

Din momentul în care mi-ai atins sufletul am înţeles că iubirea este cel mai preţios lucru. Fără acestă comoară totul ar fi pustiu până şi marile pasiuni, idealuri împlinite.

Pentru adevărata iubire eşti capabil să muţi munţii, să sorbi marea, să atingi soarele. Şi cum n-ai face acest lucru când pasărea din sălbăticie, inima, şi-a găsit cuibul cald al iubirii. Şi ce frumos este iubitul meu, doar el există pentru mine, atât de mult există încât am început să văd universul prin ochii lui adânci în care i se reflectă căldura sufletului. În ochii iubitului meu inima-mi şi-a găsit cerul paradisului, din zâmbetul lor se nasc zorile iar natura prinde viaţă de muguri şi flori, stelele şi-au găsit în ei împărăţia. Da, un cer de stele, căci luminiţele fericirii din ei sunt infinite. Şi te iubesc! ... De ce? pentru că m-am regăsit pe mine prin tine, pentru că fără tine nu mi-aş regăsi fiinţa. Şi totuşi, toate cuvintele existente în vocabular nu pot glăsui cântecul profund al adevăratei iubiri, toate par lipsite de strălucire când vrei să redai prin ele glasul inimii, aşa că e mai bine să rezum totul în finalul acestei micuţe scrisori la două dintre ele, te iubesc. ...

De acum nu o să îţi mai trimit scrisori. Mi s-a transmis că te afectează profesional. Nu pot să fiu egoistă. În iubire nu există 36

Pr. Ion Turnea Singur

egoism. Fiinţa iubită e mai presus de propria-ţi persoană. Dar de scris o să-ţi scriu. O să îţi scriu în fiecare zi dar toate scrisorile mele către tine le voi păstra într-un jurnal şi ţi le voi da când mă voi însănătoşi şi o să ne întâlnim, peste câţiva ani. Până atunci eu o să locuiesc în localitatea Praid de lângă Sovata şi o să-mi termin şi eu studiile începute dar în zona unde o să locuiesc provizoriu. Va trebui să fac un timp tratament la salina din localitatea Praid.

O să îmi fie foarte dor de tine Ion al meu. Mi-e dor şi în acest moment când îţi scriu. Parcă te simt lângă mine scriindu-ţi şi tot mi-e dor.

Te iubesc veşnic.

Cu toată dragostea, a ta Ela Marian Ion a fost până la Govora. A cercetat despre Ela însă medicii iau transmis ceea ce părinţii Elei i-a rugat să transmită oricărei persoane ce se interesează de ea.

- Am avut o pacientă, Ela Marian, am aici dosarul ei, i-a explicat doctorul Marinescu Damian, a fost un caz greu, un eşec medical, nu am putut face nimic pentru ea, a murit în floarea vieţii.

- Şi de părinţii ei nu ştiţi nimic?

- Îmi pare rău, chiar nu ştiu nimic despre ei.

- Vă mulţumesc.

Ion simţea în suflet că Ela lui trăieşte dar nu ştia unde să o caute. Nu mai avea încredere în niciun om toţi au ascuns-o pe Ela de el şi ea cu siguranţă îl aşteaptă, îl aşteptă să o salveze de toţi, chiar de propria ei persoană. Era sfâşiat, inima îi plângea. Îi era dor de Ela. Nu mai era în staţiunea Govora, simţea lucrul acesta.

Simţea de altfel că sănătatea Elei s-a ameliorat, cât a fost foarte bolnavă simţea altfel. Noaptea când Ela lui nu putea dormi din pricina bolii, nici el nu putea să pună geană pe geană, la început nu a înţeles de ce, mai apoi a priceput făcând legătura cu scrisorile 37

Pr. Ion Turnea Singur

primite de la ea. În nopţile când ea se simţea rău sufletul lor pătruns de iubire comunica. Ştiinţa ar spune telepatie, puterea gândului, însă Ion ştie că era mai mult decât atât, era puterea dragostei, comuniunea dintre sufletele ce devin un tot chiar dacă le desparte orice distanţă. Întors în satul natal Ion a acceptat resemnat căsătoria cu Ioana Pleşu. Ştia că o s-o întâlnească pe Ela lui dincolo, în veşnicie, acolo va fi a lui pentru totdeauna. Destinul lor va fi scris în stelele eternităţii.

Luna august a anului 1975 l-a găsit om însurat. Un an mai târziu, în 1976, a fost hirotonit preot paroh, pentru parohia Ciuta, din judeţul Caraş Severin.

Ciuta este un sătuc frumos aflat în apropierea oraşului Caransebeş. Aici Ion îşi va găsi un timp liniştea sufletească dedicându-şi viaţa misiunii sale de preot, familiei sale şi micilor sale pasiuni ce îl ajutau să o regăsească pe Ela, în aroma ierbii când era pe câmp alături de caii lui, în jocul albinelor, ştrengăreşti vietăţi, ca şi Ela lui cândva, în muncile agricole.

Studiile le-a urmat la fără frecvenţă. Mergea doar în sesiune.

Ion a pus în viaţa lui o piatră de temelie. S-a realizat profesional. A pierdit-o pe Ela lui însă a devenit mai puternic. Pe Ela lui a pierdut-o doar în faţa lumii însă în sufletu-i trăieşte. Ea îi dă putere să treacă peste toate greutăţile. Poate, pentru că a iubit-o prea mult, Dumnezeu i-a luat-o. Dar Dumnezeu nu poate să fie egoist. Şi totuşi unde o fi Ela lui? Ce face ea? Cum se simte?

Sufletul îi spune că ea este bine şi se gândeşte la el, îi este dor de el şi abia apucă să îl revadă...

Acum e târziu. Ion s-a însurat. Pe Ela o visează în suflet, în nopţile senine. Nu a putut să o facă preoteasă. Dar poate într-o altă lume, într-o altă viaţă ... cine ştie?

38

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL V RUGUL APRINS De copil a iubit Ion biserica. Acolo se întâlnea cu Dumnezeu.

Atât de ataşat a fost de biserică, căci îşi dorea, copil fiind, ca slujbele să nu se mai finalizeze, să stea în Casa Lui Dumnezeu cât mai mult. I-ar fi plăcut chiar să rămână peste noapte în Sfântul Locaş, să fie mai aproape de Cel care i-a dăruit atâtea, de Cel care i-a dat viaţă şi-i poartă de grijă. Într-o duminică a fost plecat cu familia la nişte rude dintr-un sat mai depărtat. Şi-a rugat părinţii să-i îngăduie să meargă măcar un sfert de ceas la Sfânta Liturghie să se întâlnească cu Dumnezeu însă aceştia, grăbiţi fiind, nu i-au împlinit dorinţa şi au pornit înapoi spre casă. Ion era foarte trist. Se ruga lui Dumnezeu să-l ierte că nu a putut să participe la Sfânta Liturghie. Când au ajuns în satul vecin, în faţa bisericii, Pătru, tatăl lui Ion, şi-a amintit că a uitat cheile casei la rudele ce le-a vizitat şi au fost nevoiţi să întoarcă înapoi după ele. Pe Ion l-au lăsat să-i aştepte acolo, la biserica din satul vecin. Rugămintea lui Ion a fost ascultată, pentru că a fost făcută din suflet şi Bunul Dumnezeu i-a permis şi în acea duminică să-l întâlnească la Sfânta Liturghie.

Când s-a făcut mai măricel, Ion l-a descoperit pe Dumnezeu pretutindeni, în natura înconjurătoare, în firul de iarbă ce-şi scoate capul îndrăzneţ din glie şi se unduieşte sub bătaia vântului, luminând sub ploaia de raze solare, în pădurile ce îmbracă spinarea dealurilor şi munţilor, în florile sfioase ce se ascund prin fâneţe, în apele cristaline, pe câmpiile trudite de munca ţăranului, în Ela lui dragă, în semenii lui, în tot ceea ce-l înconjoară, în fiecare bătaie a inimii lui, în fiecare răsuflare a vieţii dar nu a uitat să mearcă şi la Sfânta Biserică pentru a-i aduce slavă.

Acum Dumnezeu l-a primit în braţele Sale, i-a îngăduit să-i slujească de la Sfântul Altar. Se simţea atât de nevrednic pentru darul acesta atât de mare primit de la Dumnezeu. Îi era teamă să nu-i greşească dar omul este supus greşelii. Trebuia să se lase în 39

Pr. Ion Turnea Singur

voia lui Dumnezeu şi să-i slujească urmând binele şi ajutându-şi aproapele.

Oamenii din sat au început să ţină foarte mult la părintele Ion. Îl vedeau om cu râvnă faţă de Dumnezeu, om cu suflet mare, om care nu se dădea înapoi în a ajuta pe cel aflat în nevoie. La el întotdeauna găseai o vorbă bună, întotdeauna primeai un sfat, la el puteai să-ţi descarci sufletul cu toată încrederea, era un prieten şi un duhovnic cum mulţi şi-ar dori să găsească.

Era părintele Ion şi om muncitor. Când a ajuns în sat, casa parohială era veche, o clădire ce părea de nelocuit şi a început treptat să o reconstruiască. Şi-a făcut gospodărie. A cumpărat păsări, cai, porci. A cultivat pământul. Era un exemplu din toate punctele de vedere pentru oamenii din localitatea Ciuta. Într-o zi au venit la el doi tineri ce urmau să se căsătorească peste două săptămâni. Tânăra era foarte bolnavă, slăbea pe zi ce trece, abia se ţinea pe picioare. În zece zile de când a fost încercată de această neputinţă a ajuns de nerecunoscut. Doctorii nu i-au găsit nicio boală şi totuşi ea se stingea pe picioare cu fiecare clipă.

Ion a înţeles. Cu siguranţă cineva binevoitor dorea să împiedice căsătoria celor doi tineri. Din câte i-au povestit tinerii ar fi fost o vecină ce de curând a înmormântat o rudă a dânsei dintr-un alt sat.

Părintele Ion a înţeles că nu este timp de pierdut. I-a chemat mâine dimineaţă pe cei doi tineri şi pe familile lor la Sfânta Biserică ca să îi spovedească şi să-i împărtăşească. A ţinut post negru din momentul în care a înţeles ce are de făcut. S-a gândit că împărtăşiţi toţi membrii familiei celor doi tineri va fi mult mai uşor, diavolul nu va putea să le mai facă rău şi nici nu se va putea răzbuna pe nimeni din casa tinerilor, în urma Molitvelor lui Vasile cel Mare. S-a gândit să îngrijească şi de familia lui dar nu a mai mers cu preoteasa până la oraş ca să se spovedească şi ea şi apoi să se împărtăşească, nu a mai avut timpul necesar, însă el s-a împărtăşit. După Slujba Marelui Vasile tânăra şi-a revenit, parcă nici nu a fost bolnavă vreodată. Seara însă, nevasta lui Ion, preoteasa, a început să se simtă foarte rău, o durea capul îngrozitor, era ameţită, nu se mai putea ţine pe picioare. Ion i-a făcut o slujbă de sănătate şi de îndepărtarea a toată neputinţa 40

Pr. Ion Turnea Singur

imediat, apoi a făcut ambele paraclise cu toată credinţa, pe urmă preoteasa a început să îşi revină. Cu siguranţă nu o să mai facă această slujbă în grabă şi-a spus Ion, dar era vorba de viaţa acelei tinere şi cu toate acestea Ion a hotărât că poate să facă alte rugăciuni care cu siguranţă vor aduce rod dar nu acestea. Nu se simţea vrednic de aşa slujbă puternică. Dimineaţa a găsit toate gâştele moarte. Nu a intrat niciun animal la ele şi nici mână de om nu a putut să fie. Când a deschis Ion lacătul de la uşa unde se odihneau gâştele peste noapte le-a găsit pe acestea fără pene pe burtă şi pe spate, li se vedea pielea şi erau toate moarte. Nici raţe mute nu a mai avut în acea dimineaţă, au dispărut fără urmă prin uşa zăvorâtă de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Restul păsărilor şi animalelor nu au păţit nimic. Un porc ce s-a simţit mai rău, apoi s-a paralizat de un picior, mai pe urmă a luat-o şi el pe urma gâştelor. Trebuia să-şi ia simbria duhul cel rău alungat.

Veneau la el oamenii din sat cu toată încrederea, cu probleme diferite şi părintele Ion îi ajuta pe fiecare. Un lucru nu i-a fost drag, omul care minte, fură şi înşeală. În sat era un om pe nume Ţuli. Era sărac. Ion îl lăsa să-l ajute la tăiatul lemnelor, în grădină, pe la animale şi îi dădea să mănânce şi îl plătea cu ziua când acesta venea la lucru. Într-o zi Ţuli s-a dus în curtea părintelui unde acesta ţinea în jur de o sută de păsări şi a luat doi pui mărişori şi i-a ascuns sub haină. Spre ghinionul lui s-a întâlnit cu părintele care l-a prins asupra faptului. Dacă-i cerea un pui să facă de mâncare, i-ar fi dat, dar să-l fure după ce el i-a dat întotdeauna o pâine, nu a fost de acord. Aşa cum a furat de la el, mâine se ducea să fure de la altul şi părintele i-a luat puii şi l-a mustrat.

A făcut părintele şi un cor de copii. Cantorii erau bătrâni şi aveau nevoie de ajutor. Au venit la biserică mulţime de copii. Le plăcea să cânte lui Dumnezeu. Copiii când se simt utili fac totul cu atâta suflet şi atâta dăruire. I-a şi răsplătit părintele. Cei mai muncitori dintre ei au primit premii, cărţi religioase, dar toţi au primit câte ceva, fie că premiul se numea menţiune. De Naşterea Domnului şi de Sfintele Paşti pregătea cu ei şi câte o scenetă care să încălzească inimile credincioşilor. A pus şi un tas pentru copii şi cu banii adunaţi a făcut excursii pe la mănăstiri cu aceştia.

41

Pr. Ion Turnea Singur

Foarte mult îl iubeau copiii pe părintele. Erau ca puişorii în jurul păsării când îl zăreau.

Atât de mult au început să iubească copiii biserica, încât femeile ce se ocupau de curăţenie în biserică nu prea mai aveau ce lucra, căci mlădiţele acestea au început să păstreze în biserică o curăţenie deplină, să măture, să scuture covoarele, să pună flori la icoane, erau de toată nădejdea.

Părintele Ion, în primii ani de preoţie, a fost nevoit să-şi completeze studiile la Institutul Teologic din Sibiu. Mergea acolo doar în sesiune. A luat de fiecare dată toate examenele cu note mari. Se înţelegea bine cu profesorii lui. Unii dintre ei aveau mare încredere în el. Ajunsese chiar să fie pentru scurt timp şoferul unuia dintre profesorii săi. Alt profesor i-a împrumutat cărţi din biblioteca personală, ba i-a mai cerut şi părerea în legătură cu anumite Studii Teologice. Şi-a ajuat odată şi un coleg de facultate ce a supărat foarte tare pe unul dintre profesori. Au avut examen la Dogmatică. Colegul lui îşi umpluse poalele reverendei cu o mulţime de copiuţe. A fost prins şi ameninţat cu repetarea anului. Ion Bolvăşeanu ce avea trecere în faţa profesorului a pus o vorbă bună pentru prietenul său şi acesta a mai primit şansa să susţină încă o dată examenul.

După examen, părintele Claudiu, colegul lui Ion, a mers la acesta cu poalele reverendei pline cu mere. Când l-a văzut Ion aşa de blindat l-a întrebat amuzat: - Din ce livadă ai furat o cotoriţă plină de mere.

- Din grădina profesorului de Dogmatică, căci prea mult am pătimit din pricina lui.

Nu i-a venit lui Ion să creadă că până la urmă gluma lui era de fapt un adevăr. Bine că măcar de această dată a scăpat basma curată colegul său.

A mers, Ion, şi într-o excursie la marginea Sibiului cu nişte colegi de facultate. Era zi de post, era vineri şi ei au cumpărat carne să-şi facă un grătar. Au aprins focul însă nu au mai apucat să-şi facă grătarul, căci focul a început să ardă iarba uscată din jur şi să alerge spre o fermă din apropiere unde stăteau tone de baloţi, de paie. Speriaţi şi-au luat reverendele ce le-au avut la ei, căci au 42

Pr. Ion Turnea Singur

făcut o scurtă vizită şi la o mănăstire din apropiere şi au început să lovească focul. Greu au reuşit să-l stingă. La fermă nu a reuşit să mai ajungă focul însă reverendele lor au fost toate sacrificate.

Pesemne nu prea le-a fost îngăduit să mănânce carne în acea zi de vineri. În al doilea an de facultate, o studentă de la Facultatea de Medicină, Anisia Mihuţ, l-a zărit pe părintele Ion în centrul Sibiului plimbându-se şi admirând frumuseţea oraşului. Abia terminase un examen greu de IBU şi dorea să se relaxeze. L-a plăcut din prima clipă. L-a urmat de aproape până la căminul unde acesta locuia. Părintele Ion a simţit-o şi înainte de a intra pe uşa căminului şi-a întors privirea spre ea. Anisia avea ceva tainic în privire. Părea că a împrumutat ochii Elei lui şi vine acum să îl ispitească.

- Vă pot ajuta cu ceva domnişoară?

- Sunteţi student?

- Da? - Scuzaţi-mă, am uitat să mă prezint, Anisia, Anisia Mihuţ.

- Ion Bolvăşeanu, student la teologie.

- Eu sunt studentă la medicină, în primul an, şi nu prea am prieteni. Mi-ar fi plăcut să pot învăţa împreună cu prietenii. Mai uşor înveţi. Tu ai mult de învăţat pentru examene.

- Bineînţeles.

- Cunosc un loc liniştit unde se poate învăţa. Nu vrei să învăţăm împreună astăzi? Şi Ion a acceptat. Va studia departe de căminul gălăgios unde fiecare student îşi avea propria lume şi proprile legi. Niciodată nu puteai învăţa în linişte deplină.

Locul liniştit de care vorbea Anisia era lacul. Au închiriat o barcă, au vâslit până departe spre nişte tresti şi acolo au oprit ca să înveţe în linişte, în unduirea apei cristaline. Ion a început să citească însă Anisia nu avea deloc gândul la carte. A băgat mâna în apa caldă a lacului şi l-a stropit pe Ion. Acesta s-a trezit ca dintr-o altă lume. A lăsat cartea pe fundul bărcii şi s-a uitat la tânăra lui prietenă. Aceasta chicotea şi văzându-l aşa pierdut l-a stropit din nou. Atunci Ion a înţeles mai mult decât trebuia. Fetiţa aceasta 43

Pr. Ion Turnea Singur

zburdalnică ce avea parcă ochii şi zâmbetul Elei lui nu îl privea ca pe un simplu prieten. Ea îl plăcea. Ion s-a simţit nevoit să-i explice că este căsătorit, este şi preot, că dacă nu ar fi fost căsătorit alta era situaţia. A fost dezamăgită Anisia că tânărul ce i-a răpit inima de la o primă privire este al alteia şi a încercat să-i explice lui Ion că nu o interesează statutul lui social, ei ar putea să-şi trăiască clipa şi să fie fericiţi, dar Ion nu a acceptat. Dacă Anisia nu dorea să-i fie decât o simplă prietenă, mai bine evita orice întâlnire cu aceasta.

Până la urmă Anisia s-a resemnat. Spre sfârşitul sesiunii i-a prezentat lui Ion un tânăr ce i-a cucerit inima, măcar s-a liniştit acea pasăre zburdalnică.

Ion a absolvit facultatea cu rezultate foarte bune. Odată cu absolvirea facultăţii s-a simţit realizat profesional. Trebuia însă să-şi cultive cu grijă seminţele învăţăturii în locul în care Dumnezeu l-a trimis ca să păstorească sufletele oamenilor. Era însă foarte responsabil şi atent în toate. Acum toată viaţa şi-o putea dedica slujirii lui Dumnezeu, dragostea lui din pruncie şi aproapelui. Între timp Ion a fost binecuvântat de Dumnezeu cu doi copii, un băiat şi o fată, gemeni, erau alinarea inimii lui cândva frânte de o iubire ce a rămas fără aripi. Şi-a frânt aripile înainte ca ea să poată zbura. În sat, în localitatea Ciuta, şi-a găsit liniştea. Apropierea de Dumnezeu i-a încălzit sufletul cândva rămas atât de singur. Un foc mistuitor s-a aprins în el şi putea acum să lupte din nou cu toate greutăţile vieţii.

Ela Marian s-a întors în zona unde s-a născut după doi ani de la plecarea sa în staţiunea Praid. Era complet vindecată, îşi terminase şi studiile. Acum putea profesa ca educatoare. Ajunsă în zonă, inima a început să-i bată cu atâta putere, stăpânită nu doar de emoţia unei întâlniri aşteptate cu prea mult dor, ci şi de o temă străină, necunoscută. Nu înţelegea ce rău s-ar fi putut întâmpla şi ea urma să îl afle. A aflat foarte curând. Ion al ei, nu mai era al ei, era al alteia. A înţeles şi de ce. Părinţii nu au înţeles sufletele copiilor şi i-a despărţit făcându-le un mare rău, umbrindu-le fericirea în această lume vremelnică.

Părinţii Elei s-au întors în sat, în Bolvaşniţa să-l ajute pe 44

Pr. Ion Turnea Singur

Dumitru în gospodărie. Ela Marian s-a stabilit în Caransebeş. S-a titularizat ca educatoare. Îşi făcea meseria cu multă dăruire şi dragoste. O iubeau foarte mult copiii. Era aproape de Ion şi totuşi atât de departe. Ştia că n-o să-l mai poată vedea niciodată. Nici nu îşi permitea acest lucru. Când iubeşti pe cineva cu adevărat nu poţi să fi egoit. Nu poţi să te gândeşti la tine mai mult decât la fiinţa ce o îndrăgeşti. Binele celui pe care îl iubeşti îl pui mai presus de egoismul tău personal, de orgoliul tău. Ea îi cunoştea sufletul lui Ion, cândva şi-au deschis unul faţă de altul sufletul cu toată încrederea, fără teamă, îşi ştiau şi calităţile şi defectele.

Iubirea lor accepta tot. Ştia sufletul celui de lângă el, îi cunoştea slăbiciunile, ştia ce l-ar putea răni şi astfel nu-i făcea niciodată rău. Cum ar putea iubirea să rănească? Şi cu toate micile imperfecţiuni, pentru că nimeni nu este perfect, pe cel ce îl iubeşti cu adevărat nu vrei să îl schimbi niciodată. De fapt ţi se par copilării, te amuză, toate slăbiciunile lui. Devi ca un părinte protector. Ion al ei, aşa cum l-a cunoscut ea, nu i-ar fi întors niciodată spatele. El nu era omul care să vândă iubirea pe câţiva arginţi. El nu ar fi întors niciodată spatele dragostei lor dar a fost amăgit. Apoi mai trebuia să-şi mulţumească şi părinţii. Era şi fiul părinţilor lui, sprijinul lor. Ela înţelegea totul. Când dorea să fie fericită se adâncea în lumea de odinioară când se juca cu Ion, când râdeau împreună, când viaţa le făcea cu ochiul şi ei fugeau speriaţi de noile universuri ce stăteau să bată la poarta sufletului lor. În jurnal nu a mai scris Ela din clipa în care a aflat că Ion s-a însurat cu altcineva. A închis filele jurnalului pentru totdeauna.

Acum tăcea. Nu mai era nimic de spus. Tot ce a fost de spus s-a spus odinioară. A amuţit caietul ce-i aduna trăirile sufleteşti pentru a le oferi celui pentru care a suspinat cu dor. A amuţit şi sufletul ce scria. Fiecare s-a închis pe sine. Au devenit cărţi pierdute pe un raft de bibliotecă, cărţi nedescoperite de nimeni.

Ion însă a învăţat să zâmbească din nou. Misiunea de preot îi încălzea sufletul. Copiii lui îi dăruiau viaţa pierdută odinioară.

45

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL VI CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ Omul harnic şi gospodar se îngrijeşte de toate. El îşi construieşte casa pe stâncă cu multă înţelepciune. Părintele Ion, tânăr fiind, cu nevastă şi copii, trebuia să se îngrijească şi de cele materiale. Alţii în locul lui se mulţumeau cu puţin şi se leneveau pirzându-şi timpul fără folos şi risipind banii pe cele mai trecătoare şi nefolositoare lucruri. Casa parohială din localitatea Ciuta era bătrânească. Pereţii casei erau din bârne, iar acestea, încărcate de ani, bătute de ploi şi ninsori, putrezeau plecându-se pe alocuri cu fruntea spre pământ. Nu putea părintele să nu pună mâna să îngrijească de casă. Era responabilitatea lui, la fel ca şi biserica din sat, la fel ca sufletele oamenilor. Renovarea casei parohiale îi va fi de folos atât familiei lui, cât şi întregii parohii. Începutul este cel mai greu. Anii în care părintele îşi dorea să renoveze casa parohială erau umbriţi de regimul comunist din România, 1979-1980. Foarte greu se obţinea o aprobare de renovare a unei case parohiale, dar mai ales una de construire a ei din temelii, pentru că era necesară o astfel de intervenţie, casa bătrânească semăna cu cea a părintelui Trandafir din nuvela Popa Tanda a scriitorului Ioan Slavici, locaţiile erau însă diferite.

Părintele Ion era respectat şi iubit de toată lumea. Nu era om din sat pe care să nu-l fi ajutat într-un fel sau altul. Primarul şi secretarul localităţii Ciuta l-au sfătuit să-şi facă un dosar în care să solicite renovarea grajdiului. Casa parohială avea şi o adunătură de bârne cu numele de grajdi. L-au sfătuit să-l renoveze în aşa fel încât să poată să fie locuit de oameni şi nu de animale. Casa parohială nici măcar să o renoveze nu avea voie în acele timpuri.

Dosarul l-a întocmit părintele, în dublu exemplar. Prima filă a dosarului se referea la renovarea grajdiului iar a doua filă la reconstruirea casei parohiale şi a grajdiului din temelii. Dosarul a fost aprobat, semnat, ştampilat. Cei care au semnat şi ştampilat dosarul nu au citit decât prima pagină, restul paginilor ce vorbeau 46

Pr. Ion Turnea Singur

de reconstruirea casei parohiale şi a grajdiului nu au mai fost citite însă au fost aprobate prin ştampilă şi semnătură. Părintele Ion, când secretarul a părăsit un moment camera de lucru, fiind chemat de primar, rămas singur, a sustras prima filă a dosarului ce trebuia să rămână la ei în arhivă.

Toate aceste demersuri făcute de părinte nu au fost prea ortodoxe, dar în aşa vremuri, în care libertatea omului era îngrădită, dreptul de a construi nu îl avea niciun cetăţean al ţării, mai ales dacă era vorba şi de o casă parohială, căci religia era foarte prigonită, nu exista o altă cale.

După ce părintele a analizat bine situaţia din toate punctele de vedere, a întors-o pe toate feţele, a considereat că nu există o altă alternativă de a face o casă parohială vrednică de o localitate în care oamenii sunt harnici şi fruntaşi în toate, decât să fi mai viclean ca cei puşi să dicteze nişte legi păgâneşti.

Al doilea dosar părintele Ion l-a păstrat cu sfinţenie. Era dovada că avea voie să construiască o casă parohială în satul primit să-l păstorească şi bine a făcut că l-a păstrat, căci în momentul în care a început construcţia a şi venit controlul trimis de oamenii aflaţi în slujba statului comunist, pregătit chiar să-l lege şi să-l închidă pe preot, însă dosarul salvator cu aprobări ale construcţiei i-au permis să-şi ducă la îndeplinire munca şi visul de a se face cât mai util comunităţii din care face parte şi familiei sale.

Greu a făcut rost şi de materiale pentru construcţie. Nu aveai de unde să cumperi materiale ca să construieşti în perioada comunistă. Totul se dădea pe ascuns, cu multe aprobări, îţi trebuiau o mulţime de relaţii printre securişti. A avut prieteni pe care i-a ajutat la rândul lui părintele, aşa a făcut rost de cărămidă, de ciment, de nisip. Piatra a obţinut-o uşor. A adunat-o din râul Bistra. Cu ţigla a fost o altă poveste. A făcut rost de ea vitregind acoperişul CAP din localitatea Var. Pentru a vitregi acoperişul Coperativei Agricole de Producţie a fost nevoit să obţină alte aprobări, să lege alte prietenii, să ajute ca să fie la rândul său ajutat. Clădirea CAP din localitatea Var era pe cale de a se prăbuşi. A fost utilizată ani de zile ca saivan. În acest 47

Pr. Ion Turnea Singur

loc au fost adăpostite oile pe timp de iarnă. În momentul când părintele Ion a obţinut aprobarea să ia ţigla clădirii, aceasta nu a mai putut fi utilizată ca adăpost de cei care munceau la colectiv datorită stării deplorabile în care a ajuns. Singurul lucru util ce a mai rămas din CAP a fost ţigla.

După ce părintele Ion a pus la punct casa parohială la care acum îţi era mai mare dragul să priveşti, cu atât mai mult să locuieşti în dânsa şi a construit şi grajdiul ca adăpost pentru animalele folositoare casei omului gospodar, a început să renoveze biserica.

Sfânta Biserică avea nevoie de reparaţii, de renovarea picturii interioare şi de o pictură exterioară, pentru că cea veche a fost uscată de arşiţa timpului şi sorbită în călimara ploilor.

Părintele Ion s-a îngrijit de Sfânta Biserică. Pictura interioară a fost curăţată, refăcută, scoasă la lumină din ceaţa în care s-a ascuns după ani de rugăciune însoţită de flacăra lumânărilor şi aroma tămâiei. Pictura exterioară nu a mai putut fi salvată. Faţada bisericii a fost complet refăcută şi pictată din nou.

Nu s-a mulţumit părintele Ion doar cu acest lucru, trebuia să se ocupe şi de întreg mobilierul din Sfânta Biserică. Era nevoie de scaune, de cele două străni, de tetrapod, atât pentru evanghelie, cât şi pentru icoane. Până şi prapurii erau vechi şi nevoie de alţii noi. Cristelniţă nici nu exista până ce a ajuns părintele Ion în parohie. Aveau un vas mai mare pe care îl foloseau la botezul pruncilor. Treptat, părintele s-a ocupat şi de Sfânta Casă a lui Dumnezeu. Vechile cărţi de slujbă au fost completate cu altele noi, evanghelie, mineie, antologhion, catavasier, octoih, triod, apostol, pendicostal, panihidă, liturghier, molitfelnic, ceaslov, acatistier. Obiectele liturgice asemenea, potir, disc, copie, linguriţă, chivot, cădelniţă. S-a ocupat şi de câteva rânduri de odăjdii. Era nevoie de veşminte liturgice, veşminte pentru Slujba Prohodului.

Părintele Ion iubea mult cartea. Cartea o considrea cea mai bună prietenă a unui om. Lumea cărţii nu se schimbă niciodată, nu îşi întoarce faţa asemenea lumii în care trăim. Te lasă să o descoperi, îţi întinde o mână, îţi devine prietenă şi nu îţi întoarce 48

Pr. Ion Turnea Singur

spatele niciodată, în nicio situaţie, ea nu cunoaşte trădarea.

Următorul pas făcut de părintele a fost amenajarea unei biblioteci parohiale. În bibliotecă petrecea părintele în nopţile liniştite de iarnă, se lăsa purtat în lumea cărţilor sale. Fiecare carte avea universul ei ce aştepta să fie descoperit de cititor, înţeles în funcţie de personalitatea fiecăruia.

Muncitor om a fost întotdeauna părintele Ion. Parohia Ciuta, ca orice parohie de sat avea pământ. Alţi preoţi dădeau acest pământ unor credincioşi ce îşi arătau dorinţa de a-l lucra pentru folosul personal sau dacă nu se arăta nimeni interesat, pământul rămânea nelucrat şi neîngrijit, prindea spini şi pădurea începea să îşi arate din loc în loc rădăcinile. Părintele Ion însă a lucrat cu drag pământul bisericii. Şi-a cumpărat tractor. Primăvara ara şi semăna pământul. Apoi se ocupa de rodul lui, îl săpa, iar toamna aduna recolta. Fâneţele le cosea, căci avea părintele gospodărie mare. Cel mai mult ţinea la caii săi. Avea nouă cai frumoşi. Nicio herghelie din ţară nu avea cai mai frumoşi ca ai părintelui.

De multe ori, în nopţile de vară, părintele se odihnea alături de caii săi ce păşteau. Vrăjit de aroma proaspătă a ierbii ce-i trezeau amintiri pierdute demult însă mereu vii în sufletul său, casa părintească, drumul spre stâna Şcheiu pentru a face şi aduce caş, urdă şi brânză, făcut cu alţi cai, cai crescuţi de părinţii săi cu toată dragostea, Ela lui, adormea.

Păzit de caii săi visa. Era undeva departe, într-un luminiş ascuns între arborii deşi ai unei păduri din inima muntelui Ţarcu.

Lângă el era Ela. Îi atingea cu mâna fruntea iar el închidea ochii şi adormea fericit. Aerul de verdeaţă din jur îi aducea lângă sufletul său, un suflet foarte drag lui, un suflet rătăcit departe, nici el nu ştia unde, dar cu toate că s-a rătăcit, parcă acum o clipă, îl simte mereu alături. Fiecare pas îi aminteşte de sufletul lui pereche. Alte dăţi o vedea în vis venind acolo lângă el, lângă caii lui. Se aşeza lângă el pe iarba fragedă. Caii se uitau la ei zâmbind fericiţi de fericirea stăpânului lor. El era obosit, atât de obosit, încât nu putea nici să o întrebe unde a stat ascunsă atâta timp, dar putea să adoarmă în sfârşit liniştit. Ea a venit lângă el. I-a luat capul în poală, i-a pus o mână pe frunte să-l mângâie, una lângă inimioară.

49

Pr. Ion Turnea Singur

El, vrăjit de prezenţa şi atingerea ei adormea. Când se trezea Ela era departe, se pierdea odată cu visul nopţii. Caii păşteau liniştiţi. În loc să păzească el caii, erau nopţi în care caii îl păzeau pe el şi îi vegheau somnul scăldat în visele unei fericiri pierdute.

Multă lumină i-au adus aceşti cai în viaţa sa dar şi multă durere atunci când a fost nevoit să se despartă de ei. Şi pe ei i-a pierdut la un moment dat cum a pierdut-o pe Ela. Erau atât de umani, îi înţelegeau atât de mult sufletul, încât în momentul despărţirii, ochii lor s-au adâncit în lacrimi şi s-au întors după Ion a lor, cu tot dorul ce putea sălăşlui într-un suflet de animal credincios. Dar nu a venit încă timpul să vorbesc despre acel moment dureros. Un pas, atât a mai rămas, până ce părintele Ion va fi rănit de cei care credeau că pot să întoarcă destinul oamenilor în labirinturi ţesute de ei.

Nu a uitat părintele Ion nici de pasiunea sa pentru albine. Într-o zi din luna lui cireşar a prins un roi de albine din livada unui bun prieten. A făcut rost de o ladă, de câteva rame şi a început să descopere treptat tainele albinăritului. A făcut rost de uneltele necesare apicultorului: centrifugă - extractorul, afumător, şalopetă şi mănuşi apicole, mască apicolă, daltă, scărar sau ridicător de rame, cleştele de ramă, perie apicolă, suport pentru rame, cuşti pentru măşti, kituri de marcare, izolator, lanţetă de transvazare, botci, nuclee de împerechere, cuţit de descăpăcit, furculiţă de descăpăcit, strecurător, maturator, topitor de ceară, presă de ceară, scaunul apicultorului sau lădiţă pentru transport, pinten apicol, dispozitiv de găurit rame, faguri artificiali, sârmă zincată.

Treptat stupina părintelui Ion a fost plină de viaţă. Stupii se zăreau presăraţi printre iarba deasă ca nişte flori sălbatice de mac dansând sub lumina razelor solare.

Nu a obosit deloc părintele când iarnă de iarnă confecţiona lăzi şi rame pentru albinele lui. Lumea lor îl fascina. Erau atât de micuţe dar atât de înţelepte şi harnice. Niciunde în acest univers mărginit nu a întâlnit părintele Ion o mai bună organizare ca întrun stup de albine. Fiecare albină avea rolul ei. Albinele lucrătoare cercetau miile de feţe ale florilor şi aduceau din universul lor, în 50

Pr. Ion Turnea Singur

stup, nectarul cel mai de preţ, mierea şi polenul, albinele doici îngrijeau de puiet. Matca însă era sufletul întregului stup. Fără ea stupul murea. Aşa şi sufletul lipsit de iubire moare. Este ca un stup ce şi-a pierdut matca şi nu o mai poate găsi. O caută, iar când a obosit se risipeşte nefericit în văzduh, alergând fără ţintă.

Se simţea bine alături de albinele sale. Se bucura alături de ele trăind frumuseţea unui univers atât de frumos dăruit de Dumnezeu, omului.

S-a ataşat mult părintele Ion de locul în care a fost trimis să păstorească sufletele oamenilor, călăuzindu-le spre calea adevăratei vieţi veşnice. El i-a adus în suflet mulţumire şi împlinire. Se simţea util în această lume vremelnică. A pus temelia unei case zidite pe stâncă cu multă trudă şi înţelepciune cum numai albina ştie să-şi făurească fagurii.

A fost o clipă fericită a vieţii lui ...

Poarta casei parohiale

Grajdiul în cărui pod a dormit părintele Ion Bolvăşeanu înainte de a renova casa parohială

Locuitori din Ciuta împreună cu părintele Ion Bolvăşeanu P Ă R I N T E L E Ş I S O Ţ I A L U I

51

Pr. Ion Turnea Singur

Biserica din localitatea Ciuta, înainte de a fi renovată.

Imagini ale casei parohiale din localitatea Ciuta, înainte ca aceasta să fie reconstruită de părintele Ion Bolvăşeanu. Datorită reconstruirii casei părintele a fost anchetat.

52

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL VII UN PAS ÎNAPOI Cei mari au văzut munca şi dăruirea părintelui Ion Bolvăşeanu. La început au fost sceptici în ceea ce priveşte reuşita părintelui în toate cele începute dar nu poţi trage nicio concluzie despre un lucru privindu-i doar înfăţişarea, miezul lucrurilor spune totul. Nu înfăţişarea omului vorbeşte, ci faptele lui.

Lucrarea părintelui Ion grăia despre vrednicia lui. A fost părintele şi secretarul episcopului. Oamenii de încredere sunt greu de găsit, iar părintele era un astfel de om, aşa că toţi cei care îl cunoşteau aveau deplină încredere în el. Între timp a căzut şi regimul comunist din România, în decembrie 1989.

Timpurile se schimbă, se schimbă şi oamenii, alţii iau locul celor vechi. După un episcop vine altul şi mai apoi altul şi totul primeşte un alt sens. Cel nou cercetează şi vede ce oameni de încredere are, cine este mai vrednic, mai muncitor, mai apropiat de sufletul credincioşilor.

Se cunoşteau toate realizările părintelui Ion Bolvăşeanu.

Niciun alt preot din Episcopia Caransebeşului nu a reuşit să realizeze în timpul regimului comunist ce a reuşit părintele Ion. A construit casă parohială în localitatea Ciuta cu mare greutate, înfruntând rigorile politice ale acelor vremuri. A refăcut pictura interioară a bisericii. A făcut şi pictat faţada bisericii din aceeaşi localitate. A păstorit sufletele credincioşilor săi cu multă înţelepciune şi dragoste. Şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu.

A fost bun preot şi în familia sa educându-şi copiii în frica lui Dumnezeu, respectându-şi şi ajutându-şi soţia în toate. Tot lucrul ce ieşea din mâna lui era bine făcut. Gospodăria părintelui era mare. Avea părintele şi animale, şi păsări, şi albine. Muncea pământul cu dăruire, ca şi cum ar fi scris o carte.

De un astfel de om era nevoie în orice loc. Cei mari s-au gândit să-l aducă la oraş ca să realizeze şi acolo ce a făurit într-un frumos 53

Pr. Ion Turnea Singur

sătuc din Banatul montan. Le trebuia un motiv să-l mute. Au vrut să-l promoveze însă părintele Ion Bolvăşeanu nu dorea să părăsească locul de care s-a ataşat cu atâta dragoste, să întoarcă spatele credincioşilor săi, să se depărteze de fiii săi duhovniceşti.

A pus atâta suflet în tot ceea ce a construit din temelii. A muncit atât de mult şi cu atâta dăruire, încât nu putea să mai frângă încă o dată sufletul său. I s-a frânt cândva în trecut sufletul şi cicatricele acelea niciodată nu s-au vindecat. I s-a frânt atunci sufletul în mii de mări şi oceane şi flacăra lui tot nu s-a stins. Şi Ela lui s-a rătăcit atunci şi nu a mai găsit-o. Nu avea nevoie de alte cicatrici sufleteşti pe care să le poarte pe crucea vieţii sale.

De când e lumea şi pământul au existat trădători. Să aruncăm o privire în istorie. Adesea se găsea câte un parazit care să trădeze, pentru că trădătorii nu au suflet, nu cunosc ce este credinţa şi iubirea, dăruirea şi adevărul. Paraziţii trăiesc folosindu-se de organismele vii şi puternice. Ei nu au vise, credinţe, iubire. Ei nu cunosc valoarea încrederii iar idealul lor se limitează la lucrurile de nimic ale vieţii. Ei nu au ochi pentru lucrurile înalte, nici înţelepciune să le perceapă esenţa. Lucrurile măreţe par în ochii lor nebunii dar ei se îneacă în nebunia mizeriei în care trăiesc.

Dacă Decebal nu ar fi fost trădat, romanii nu câştigau războiul.

Dacii au rămas fără apă, pentru că romanii au aflat sursa lor de alimentare şi astfel au putut să fie biruiţi. Iuda Iscarioteanul l-a trădat pe Mântuitorul Iisus Hristos pentru treizeci de arginţi.

Părintele Ion Bolvăşeanu a fost trădat de unul din oamenii ce ia păstorit cu atâta dragoste şi dăruire. Era varianta perfectă spre al putea muta la oraş.

Cei mari au cercetat şi au găsit pe cineva care să le facă jocul. Într-o zi părintele a fost chemat la episcopie ca urmare a unei plângeri din partea unui credincios al parohiei sale. Părintele a fost acuzat de acel credincios că îşi lasă caii nesupravegheţi prin grădinile oamenilor şi le distruge legumele. A menţionat că a rămas fără fir de piparcă (ardei). Caii părintelui au fost acuzaţi că i-ar fi mâncat toată piparca.

Părintele a zâmbit după ce a citit plângerea. Le-a explicat celor ce-l judecau greşit că un animal precum calul nu mănâncă 54

Pr. Ion Turnea Singur

piparcă. Dacă l-ar fi acuzat că i-ar fi mâncat caii cucuruzul (porumbul) din holdă era mult mai credibil dar caii nu mănâncă piparcă. Dar degeaba le-a explicat părintele că nu îşi lasă animalele nesupravegheate, mutarea lui la Caransebeş era iminentă. În scurt timp toată localitatea Ciuta a aflat că părintele lor o să fie mutat la oraş. Niciunde nu s-a mai pomenit să avansezi pe cineva în funcţie dacă se dovedeşte că a greşit ceva. Oricine putea observa că totul era ţesut cu aţă roşie.

S-au adunat oamenii din sat şi au mers la episcopie ca să împiedice mutarea la oraş a părintelui lor. Erau foarte ataşaţi de părintele lor. Ei nu doreau alt preot. Părinte ca a lor nu avea nimeni şi ei îl iubeau mult şi nu doreau să-l lase să plece. Se simţeau ai nimănui fără părintele lor.

Nimeni însă nu a ascultat ruga oamenilor. Părintele trebuia să părăsească tot ceea ce a îndrăgit. Cu inima frântă şi-a dat caii altor oameni. Aceştia au simţit că se despart de cel care i-a iubit şi ochii li s-au umplut de lacrimi. Nu aveau glas omenesc să strige că-i doare sufletul dar ochii lor spuneau totul. Stupina sa a dat-o unui apicultor. Acum nu se mai putea relaxa în mijlocul naturii, fermecat de jocul albinelor sale harnice. A dat şi porci. A dat şi păsări. Acum alţii trebuiau să ocrotească aceste vieţuitoare ce erau încălzite cândva de dragostea părintelui. A privit biserica. A intrat în Sfântul Altar şi s-a rugat. O să plece. Va lăsa totul în urmă, şi biserică, şi credincioşi. Cu siguranţă unii din fiii lui duhovniceşti îl vor mai căuta dar nu le va mai putea fi mereu alături în orice moment.

Era toamnă. Natura toată s-a frânt în mii de culori.

Treptat culorile toamnei s-au pierdut zgribulind natura sub povara frigului şi a morţii. Nimic nu mai strălucea a viaţă. Nici urmă de frunză gălbui-maronie, nici urmă de iarbă arămie. Noroi bătut de apă curgea nestingherit pe uliţele moarte. Era atâta de târziu. Nici nu se ştie cum de a întârziat atât timpul iar acum bate parcă pasul pe loc în suferinţa lutului de toamnă târzie.

Privind chipul acestei file a calendarului nu poţi spune că a mai fost cândva pe aici şi primăvară şi vară, că au cântat păsărelele şi 55

Pr. Ion Turnea Singur

au dansat fluturii, că s-au jucat albinele şi au zâmbit florile, că au alergat izvoarele şi au înflorit pomii.

Privind chipul părintelui Ion Bolvăşeanu nu puteai zări nicio urmă de rază a vreunei primăveri cândva trecătoare. Era adâncit într-o toamnă amară. Şi-a luat familia. Şi-a încărcat lucrurile în maşină şi a pornit spre oraş. În urmă rămânea o parte din sufletul său. Drumul spre oraş devenise un tunel fără ieşire.

Avea treizeci şi trei de ani. A părăsit un loc de care s-a ataşat atât de mult, un loc care l-a ajutat să-şi aline sufletul zdrobit de amintirea zâmbetului ştrengăresc al Elei. Şi-a cumpărat un apartament în apropierea bisericii unde urma să păstorească. S-a aşezat acolo împreună cu familia lui. O să îşi cumpere şi o casă sau un loc pentru a construi o casă dar de această dată o casă pentru familia lui, pentru copiii lui.

Biserica ce avea să o păstorească era în construcţie. El a fost dovada vie a ridicării unor clădiri din temelii. De ce nu ar fi putut face acest lucru şi într-un oraş? Era o provocare pentru el întinsă de cei mai mari.

Se simţea atât de singur şi neajutorat părintele Ion Bolvăşeanu, în acea toamnă. Nu ştia ce trebuie să facă. Era dezorientat. Parcă greşise calea şi nu găsea drumul cel bun. Dacă Ela lui ar fi fost cu el ar fi trecut mai uşor peste toate. Nu s-ar mai fi simţit singur. Ar fi primit energie prin puterea dragostei ei şi s-ar fi ridicat mai repede din bezna ceţii în care a fost aruncat.

Biserica din localitatea Caransebeş în care părintele Ion Bolvăşeanu oficia Sfintele Slujbe În imaginea a doua, părintele Ion Bolvăşeanu şi un grup de copii

56

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL VIII APUS ŞI RĂSĂRIT Oamenii de la sat au legile lor nescrise. De copil părintele Ion Bolvăşeanu a iubit viaţa simplă dar atât de însufleţită de la ţară.

Ziua începea foarte devreme în această lume sfântă, încărcată de obiceiuri şi tradiţii. Nici nu se auzea primul cântec al cocoşului, ora 500, adeseori chiar 400 pe timp de vară, că omul de la ţară îşi lua de la capăt treburile gospodăriei sale. Femeile aţâtau focul şi faceau mâncarea, grijeau de animale, bărbaţii, dacă era zi de coasă, nu mai pierdeau timpul prin ogradă şi începeau să taie brazdă după brazdă, ca până la prima rază de soare, femeile ce au terminat treburile în ogradă, ajunse şi ele în holdă să spargă fânul ca să se usuce mângâiat de căldura solară. Dacă nu era zi de coasă, ci o zi de sapă, de adunat holda: cartofi, porumb, păsulă, curcubete, tulei, mere, prune ..., femeile se trezeau înaintea bărbaţilor, pregăteau mâncarea şi mergeau împreună la lucru.

Când bărbaţii seamănau holdele, femeile grijeau de grădina din spatele casei. Ziua de lucru se termina seara, odată cu venirea vitelor de la păscut, mulsul vacilor şi terminarea tuturor treburilor 00 30 din gospodărie, în jurul orei 22 , 22 pe timpul verii, iar pe timp de iarnă, în jurul orei 1830, 1900. Cei care aveau oi petreceau cu săptămânile pe munte sau la sălaşul ce avea locaţia în holdă şi era amenajat ca o casă de vară ca să poată termina şi muncile agricole.

Viaţa la ţară avea şi frumuseţile ei.

Oamenii de la ţară sunt plini de viaţă, au simţul umorului, sunt sociabili, se ajută unii pe alţii. La holdă au vecini ca şi în sat, socializează, mai glumesc, se ajută când este cazul.

Tradiţiile şi obiceiurile sunt păstrate cu sfinţenie de oamenii din mediul rural. Şi au foarte multe tradiţii şi obiceiuri, legate de marile sărbători religioase, de momentele de trecere din viaţa omului (botez, nuntă, înmormântare), cele specifice zonei, ruga cu ocazia hramului bisericii din sat.

57

Pr. Ion Turnea Singur

Portul celor vârstnici este cel tradiţional, cu izmene şi cămaşă la bărbaţi, poale, cătrânţă şi ciupag la femei. Şi în privinţa mâncării oamenii de la sat respectă tradiţiile şi obiceiurile zonei, miercurea şi vinerea nu făceau mâncare de dulce, duminica supa, sarmalele, friptura şi prăjitura era obligatorie, până şi sărbătorile religioase aveau specificul lor culinar.

Oamenii de la sat sunt foarte credincioşi, biserica ocupă un loc central în viaţa lor, însă pe cât sunt de religioşi, pe atâta de superstiţioşi sunt. De exemplu dacă mergeau după apă la fântână sau la izvor urmăreau să nu-i vadă nimeni ieşind în faţa lor cu vădruţa goală ca să nu-i acuze că din cauza lor le merge rău. Nu aruncau gunoiul după apusul soarelui. ... Credeau în vise.

Adeseori părintele Ion Bolvăşeanu se pomenea cu câte o bătrână speriată la poartă să se plângă că vrea câte o slujbă că a visat cine ştie ce arătări, închipuiri şi umbre ale nopţii sau ale cugetului ei rătăcit. Mai avea şi alte plângeri fără temei. Baba Mărioara Guran se temea de Fira Brucu şi bărbatul ei, moş Firuţ, oameni săraci ce nu aveau nici curent electric. Erau vecinii Mărioarei. Aprindeau şi ei câte o lumânare pe timp de noapte şi aceasta căpătată de pe la biserică, fără bani, de pe la crâznic sau epitrop. Şi Mărioara îi auzea: - Aprinde lumânarea.

- Stinge lumânarea.

- Suflă în lumânare.

Moş Firuţ era zgârcit şi îi zicea Firei să stingă lumânarea. Fira să o aprindă că nu vedea să dereticească prin casă. Apoi se mai trezea Mărioara şi cu câte un capăt de lumânare pe lângă gardul din grădină, căci erau şi dezordonaţi bătrânii ei vecini. Pe urmă închipuiri că i-ar face vrăji vecinii.

Când a murit Tuţu a lu' Băsag, nevasta Vida dădea săptămânal pomeniri pe la sfânta biserică pentru odihna celui răposat. Ion Pârlitu a lu' Oproni, un băieţandru de nici zece anişori, nepotul lor, s-a gândit că este cazul să-şi sperie mătuşa ştiind-o mai fricoasă. În prima noapte a urcat scările şi le-a coborât încălţat în 58

Pr. Ion Turnea Singur

nişte bocanci milităreşti ce făceau mult zgomot.

- Scoală Leno, o venit Tuţu. Auzi cum urcă şi coboară scările.

Lena ascultând de mama ei s-a ridicat din aşternut. A auzit şi ea paşii, a aprins o lumânare şi a mers să verifice. Între timp Ion a fugit.

Noaptea următoare Ion s-a urcat în pod şi a făcut zgomot. Alte spaime. Apoi mobila din casă, veche fiind, mai pocnea şi ea, făcându-i pe plac lui Ion. Orice se întâmpla din neatenţie, să cadă vreo lingură, să se spargă un tănieri (o farfurie), totul cădea pe umerii răposatului Tuţu.

Ion Pârlitu după ce i-a speriat bine s-a urcat înainte de a se însera doar pe scara podului şi a aruncat în pod o cismă ce a făcut zgomot, pe urmă şi-a luat tălpăşiţa. Vida lu' Băsag, speriată că Tuţu a prins puteri şi vine până nici nu se înserează bine a plecat de îndată la vara ei, mama lui Ion Pârlitu, la Sanda să se sfătuiască ce ar fi bine să facă, să asculte de baba Măceşoane şi să arunce pe apă un obiect al răposatului, să ungă uşile şi ferestrele cu ai (usturoi). Ion Pârlitu le-a dat o idee, să frigă nişte carne de oaie, de pomană pentru sufletul celui adormit şi el să se ducă după părintele Ion Bolvăşeanu pentru ca să vină, acuma seara, să facă o slujbă. Ion Pârlitu acest lucru a urmărit de fapt, să mănânce nişte carne de oaie, căci avea Vida oi multe. Părintele Ion Bolvăşeanu ia făcut pe plac lui Ion Pârlitu după ce acesta i-a promis că nu v-a mai repeta povestea cu strigoiul.

Satul are farmecul lui. E atât de diferită viaţa din această lume simplă, plină însă de responsabilităţi, de viaţa de la oraş. Cu toate că oamenii de la sat muncesc mult, ştiu să se bucure şi de frumuseţiile vieţii şi să petreacă alături de cei dragi în armonie, departe de stresul atât de specific vieţii la oraş.

Plini de viaţă, oamenii de la sat ştiau să se bucure de fiecare clipă, fie că erau la muncă, fie că se odihneau în zilele de sărbătoare sau seara după terminarea lucrului. Într-o zi de sărbătoare, zi mare, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, douăzeci şi nouă iunie, părintele Ion Bolvăşeanu a promis lui Viorel Cârnu că o să-l ajute să scape de roiul din pomul ce se 59

Pr. Ion Turnea Singur

afla în holda lui de cucuruz, pe care, neoprotestant fiind, îl săpa în zi de mare sărbătoare la îndemnul soacrei. Părintele nu ştia nimic despre albine pe atunci, nu avea habar cum să prindă un roi. În glumă a spus că îl scapă pe Viorel de acel roi şi acum se simţea dator să o facă. După Sfânta Liturghie s-a dus în holda lui Viorel.

Viorel a adus la îndemnul părintelui Ion Bolvăşeanu o scară şi o cotăriţă în care a pus un măsai curat. S-a urcat părintele în pom şi l-a rugat pe Viorel să-i ţină scara ce era cam şubredă. A observat părintele că poate aduna cu uşurinţă roiul dar când să-l adune în totalitate, Viorel a dat drumul scării iar cotăriţa cu roiul de albine a căzut peste săracul Viorel Cârnu. Acesta speriat a început să se agite iar albinele când simt agitaţie atacă. Văzând că nu are scăpare s-a tăvălit prin porumbul micuţ distrugându-l spre necazul socrei care l-a acuzat că mai multă pagubă a făcut decât a muncit. De acel roi n-a scăpat nici părintele Ion Bolvăşeanu, pentru că nişte prieteni a lui Viorel i l-au adus în grădină, pe atunci casa parohială nu era renovată, era cea bătrânească, din bârne, iar grădina nu avea gard. Câinele părintelui a ajuns şi el cu botul la albine şi a fost înţepat de acestea. Acesta a fost primul roi ce l-a iniţiat pe părintele în tainele albinăritului, căci nu l-a lăsat să se piardă şi a început să-şi urmeze pasiunea sa pentru albine, pasiune descoperită în copilărie, pe când bătea potecile muntelui Ţarcu împreună cu Ela. Oamenii de la sat ştiu să trăiască viaţa din plin, simt bucuriile, uită repede necazurile, sunt atâta de energici, încât alături de ei ţi se pare viaţa doar raze de soare. Sunt aşa de diferiţi de oamenii de la oraş precum apusul de răsărit. Ţăranul se ghidează nu doar după tradiţionalul calendar şi ceasul apărut din necesitatea vieţii la oraş, ci şi după semnele vremii. Ştiu după soare când este amiază sau, dacă primăvara se simte mai în vreme, încep munca câmpului mai repede, nu după lunile din calendar.

Această lume plină de viaţă părintele Ion Bolvăşeanu a fost nevoit s-o lase în urmă, el care trăia prin ea încă din copilărie, era sufletul lui.

60

Pr. Ion Turnea Singur

Oamenii de la oraş vedeau viaţa cu alţi ochi. Stresul zilnic îi făcea mereu posomorâţi şi încruntaţi. Ei se ghidau după ceas.

Fiecare minut era preţios. La ei ora era oră, minutul, minut.

Când erau în concediu şi nu mai erau nevoiţi să se trezească devreme pentru a merge la servici îşi pierdeau nopţile în distracţii şi dormeau până târziu ziua următoare.

Erau condamnaţi aceşti oameni de către oamenii de la sat pentru timpul pierdut fără rost şi orele dormite până la prânzul mare uneori.

Nu erau oameni răi la suflet însă viaţa lor agitată, încărcată de stresul serviciului, goana după a aduna cât mai mult pentru a fi în rând cu moda vremii îi făcea reci. Oamenii de la sat erau calzi, prietenoşi, ospitalieri, nu că cei de la oraş nu ar fi ospitalieri sau prietenoşi dar firea lor ursuză îţi limita plăcerea de a petrece mult timp lângă aceştia.

Nu erau superstiţioşi. Râdeau de cei care credeau în tot felul de semne, considerându-i oameni slabi, cu puţină minte.

Unii preţuiau învăţătura, oamenii aceştia meritau toată consideraţia. Unii însă se limitau doar la rutina zilnică, servici, casă şi nimic constructiv, ba mai mult pierdeau frumuseţea vieţii în lucruri de nimic, baruri, cluburi, cazinouri, discoteci.

Oamenii din mediul rural sunt oameni simpli şi muncitori, înzestraţi cu înţelepciune, chiar dacă unii nu au avut posibilitatea să studieze. Ei au o înţelepciune nativă. Pe bătrânii satului, dacă-i asculţi, constaţi că sunt adevărate enciclopedi ale înţelepciunii populare. Sunt de o modestie rar întâlnită. Ei îi respectă pe toţi cei din jur, cu toate că unii oameni, precum cei din mediul urban, clasa de mijloc, vor să pară fiinţe superioare evitând să socializeze cu aceştia. În mijloacele de transport, oamenii oraşului, de o condiţie inferioară, evită să stea în apropierea oamenilor de la ţară, acuzându-i de miros de brânză, ceapă, cârnaţ, diverse produse rustice, în schimb simplitatea omului de la ţară, modestia lui, îl determină pe acesta să închidă ochii şi să nu întoarcă spatele nimănui, nici acelora care nu au bun simţ.

Oamenii din clasa de mijloc ai oraşelor cred că dacă îşi aruncă o 61

Pr. Ion Turnea Singur

sticluţă de parfum pe ei sunt imporatanţi, fără a lua seama la absenţa minţii care atrage după sine lipsa de modestie, de bun simţ.

Oamenii de la sat muncesc mult, la servici, acasă în gospodării mari, la holdă, au grijă şi de animale. În toată munca lor găsesc un echilibru. Ei preţuiesc frumuseţea vieţii, iar dragostea pentru familia lor ocupă primul loc.

Oamenii de la oraş muncesc la servici şi acasă uitând adesea să păstreze un echilibru necesar lucrurilor celor mai importante din viaţă, adesea pierzându-se în lucruri fără folos, neglijând familia în favoarea unor vicii sau odihnindu-se mai mult decât este necesar fără a-şi cultiva un anumit ideal, pasiune, trăind parcă fără un ţel înalt, specific umanităţii, mulţumindu-se cu plăcerile mici din clipele trecătoare, specifice necuvântătoarelor. Sunt oameni ce trăiesc la oraş care nu fac parte din această categorie.

Aceştia sunt intelectualii. Mulţi dintre ei îşi trag rădăcinile de la ţară. Ei sunt modeşti şi respectă atât pe omul simplu de la ţară, cât şi pe omul din clasa de mijloc stabilit la oraş.

Clasa de mijloc a oamenilor stabiliţi la oraş nu cunosc tradiţiile neamului românesc. Unii le cunosc dar le ignoră. Cei mai tineri nici nu sunt interesaţi să le descopere, le privesc cu dispreţ. Viaţa lor se desfăşosară departe de frumuseţe, ci în întunericul cluburilor, al distracţilor ce otrăvesc clipe preţioase ale şederii omului pe acest pământ. Educaţia este foarte deficitară în acet mediu.

Aceia care preţuiesc tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, valorile acestei naţiuni, sunt oamenii din mediul rural, dar şi intelectualii stabiliţi la oraş care nu pierd ocazia să petreacă o sărbătoare precum Naşterea Domnului sau Sfintele Paşti, Hramul unei biserici, ruga sau nedeea, în sânul satului românesc, să-şi încarce sufletul cu frumuseţea moştenită de la înţelepţii neamului nostru. În mediul rural se mănâncă sănătos. În mediul urban, unii cetăţeni, privesc cu dispreţ spre brânza, caşul, crumpeii, coleşa, cârnaţul, păsula etc., produse specifice bucătăriei tradiţionale, 62

Pr. Ion Turnea Singur

preferând preparate alimentare degersate şi pline de aditivi alimentari.

Dacă omul de la sat e mulţumit cu o bucată de coleşă, cel care a gustat viaţa oraşului preferă preparate sofisticate. Pentru bucata de coleşă omul simplu munceşte toată ziua, pe când omul de la oraş, ce are o muncă statică, mănâncă mai mult decât organismul lui are nevoie ca să se reîncarce energetic şi din această cauză bolile şi mortalitatea în mediul urban este mai mare şi la vârste nu prea înaintate.

Oamenii oraşelor sunt firavi, orice vânt îi răneşte şi îi îmbolnăveşte, pe când cei care au crescut la ţară sunt căliţi ca faţa naturii bătută de schimbările climatice.

Religiozitatea este specifică vieţii de la ţară. Biserica ocupă un loc central.

La oraş oamenii nu pun biserica şi pe Dumnezeu pe primul plan, ei au idolii lor cărora slujesc, banul, modernismul adeseori prost înţeles. Şi totuşi, atât unii, cât şi alţii, cu toate că trăiesc în lumi diferite, cu legi diferite, sunt oameni, oameni cu suflet ce aşteptă o călăuză în viaţă care să-i ducă la liman ori de câte ori se împiedică.

Părintele Ion Bolvăşeanu a cunoscut tot felul de oameni. Îndrăgostit de viaţa de la ţară, încă din copilărie, bun păstrător al credinţelor, datinilor şi obiceiurilor străvechi s-a adaptat şi vieţii de la oraş, prima dată când a studiat pentru a se forma profesional, pe urmă când a început să păstorească şi sufletele credincioşilor de la oraş.

Pentru părintele Ion Bolvăşeanu toţi oamenii erau la fel, toţi aveau suflet, dar acest suflet trebuia călăuzit spre lumina cea adevărată a înţelepciunii.

63

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL IX UN NOU ÎNCEPUT Orice început este greu. Temelia necesită multă trudă. Fără o temelie solidă totul se risipeşte. Părintele Ion Bolvăşeanu a fost nevoit să o ia de la început. Niciodată nu trebuie să se ataşeze omul prea mult de lucrurile lumeşti şi trecătoare, căci toate se duc, nimic nu este veşnic. Sufletul şi iubirea adevărată nu piere niciodată, căci din iubire Dumnezeu ne-o oferit şansa la o nouă viaţă prin Fiul Său. Omul să preţuiască cel mai mult cărările inimii, familia sa, restul e trecător. Degeaba părintele Ion Bolvăşeanu s-a ataşat de un loc atât de mult, a fost despărţit de acesta. Şi omul va fi despărţit la sfârşitul vieţii de toate lucrurile lui, doar ceea ce a strâns în suflet îi va rămâne călăuză.

Mai glumea baba Veta a lu' Păsulă Ciutanul, cu moşul ei, Păvăluţ.

- Mă duc moşule şi te las singur, nu mai ai pe cine să necăjeşti.

- Unde să te duci babo, că abia mergi?

- Mă duc pă lumea aialaltă. Mă duc să văd şi cum e pe acolo, că de ce este pe aici m-am lămurit.

- Şi ţi-ai făcut cerere măi, babo, aşa cum se face la primărie?

- Nu-ţi trebuie cerere moşule.

- Cum să nu trebuiască, fără cerere nu te mai primeşte niciunde. Apoi cu aprobările e altă problemă.

- Eu mă plâng că sunt bolnavă şi poate mă cheamă Dumnezeu la El şi tu glumeşti, folosind cuvinte încurcate. Îţi pierzi vremea cu Sorescu a lu' Sutac discutând politică şi ai nărozit la cap.

- Se pare că ţi-ai revenit babo şi nu mai ai chef de excursii în altă lume.

- Aşa ai fost toată viaţa.

- Cum altfel m-aş fi descurcat cu o femeie încăpăţânată ca tine.

- Bine moşule, bine, mă mai rogi tu ceva pe mine.

- Să nu pleci babo...

Stabilit în localitatea Caransebeş, părintele şi-a cumpărat o 64

Pr. Ion Turnea Singur

casă, pentru sine şi familia sa. De data aceasta îşi construia sieşi casă. Nu a uitat să păşească spre viitor şi în cariera sa. Mult suflet a pus părintele în darul ce Dumnezeu i l-a oferit. Visul său din copilărie s-a materializat. Era slujitorul lui Dumnezeu şi al aproapelui.

Parohia din localitatea Caransebeş, parohie în care părintele Ion Bolvăşeanu a fost mutat, nu avea biserică. Slujbele se oficiau în incinta unei biserici evanghelice închiriată de creştinii ortodocşi. Evanghelici nu mai erau în localitatea Caransebeş.

Puteai să-i numeri pe degetele de la o mână. Mai era crâznicul şi încă vreo trei. Crâznicul a continuat să îngrijească de biserică, cu toate că a fost închiriată de ortodocşi, ba mai mult şi-a continuat activitatea începută în sânul bisericii evanghelice şi în timpul Sfintelor Slujbe oficiate de ortodocşi. Toţi îl cunoşteau de crâznic pe Ioji Pătrăţel, atât evanghelicii, cât şi ortodocşi.

Era necesar un locaş de cult ortodox. Părintele Ion Bolvăşeanu nu a pierdut deloc timpul şi a făcut toate demersurile să cumpere un loc pentru a construi o biserică ortodoxă în sectorul încredinţat lui spre păstorire de către ierarhul locului. O centrală din timpul regimului comunist, nefuncţionabilă, pentru că locuitorii şi-au instalat centrale proprii, ocupa un loc central în parohia părintelui Ion Bolvăşeanu. Centrala a fost scoasă la licitaţie. Mulţi au fost cei care şi-au dorit-o pentru a începe o afacere, oameni politici, funcţionari publici, dar cel mai mult şi-o dorea părintele. A vorbit părintele cu adversarii săi care aveau mulţi bani şi multe interese şi a reuşit să-i convingă să-şi deschidă sufletul spre biserică. Şi primarul localităţii l-a sprijinit în demersul său pe părintele Ion Bolvăşeanu.

Cum niciodată o problemă nu vine singură, părintele Ion Bolvăşeanu când a primit misiunea de a se ocupa de această parohie, a primit cadou şi haosul din acte, o dezordine de nedescris, acte neîntocmite, ciorne cu diverse însemnări ce purtau numele de act, parohia cu datorii. Mult timp i-a luat părintelui să remedieze şi această problemă, să pună actele în ordine, să achite datoriile. Pe urmă o altă problemă dacă aş putea să o numesc aşa sau mai bine spus o dorinţă sufletească a părintelui, a cumpărat o 65

Pr. Ion Turnea Singur

centrală, loc pentru construirea unei biserici ortodoxe şi trebuia să achite suma licitată. A pus din buzunarul propriu jumătate din sumă şi a fost nevoit să se şi împrumute pentru achitarea în totalitate a acesteia, pe urmă să achite împrumutul.

Atunci când munca părintelui Ion Bolvăşeanu devenise înfloritoare, când toate actele erau în bună rânduială, datoriile bisericii achitate, ba mai mult şi bani puşi de o parte pentru construcţia bisericii, atunci când începuse să pună umărul să construiască noua biserică, în parohia lui a fost adus încă un preot, Spulber Cenuşă din neamul lui Chioaru.

Plin de sine era părintele Spulber Cenuşă. Linguşitor, s-a pus bine pe la protopop. De la protopop nu a fost decât un singur pas până la episcop. Şi aşa, cu viclenii, false probe, a ajuns să fie numit el preot paroh şi să preia toată gestiunea de la părintele Ion Bolvăşeanu. Acesta i-a dat toate actele puse la punct, o parohie fără datorii, ba mai mult, i-a dat şi banii strânşi pentru finalizarea construcţiei unei noi biserici.

Din nou părintele Ion Bolvăşeanu a fost rănit. Odată cu el a simţit că au fost răniţi şi credincioşii ce aveau încredere că biserica începută va avea finalitate. Sufletul părintelui a început să plângă amarnic. Atât de mult s-a necăjit încât inima lui a devenit bolnăvioară. Timpul însă trece, iar rănile se şterg odată cu el.

Părintele Spulber Cenuşă a gestionat prost bugetul bisericii. A cheltuit banii destinaţi zidirii, ba mai mult a vândut şi centrala la fier vechi dar şi locul de construcţie a bisericii.

Ca să scape de gura oamenilor a promis că va construi o biserică în incinta unei şcoli. Acest loc l-a primit cadou de la primărie. Credincioşii au început să facă multe sacrificii pentru a întinde o mână de ajutor în timpul construcţiei. Unii credincioşi sau împrumutat la bănci pentru a ajuta la construcţia bisericii noi.

Nu s-a mai finalizat biserica nici până astăzi.

De fapt poţi să construieşti ceva pe nenorocirea altuia? Întodeauna o astfel de încercare se finalizează cu un eşec.

Părintele Ion Bolvăşneanu a fost nedreptăţit, odată cu el şi credincioşii.

66

Pr. Ion Turnea Singur

Un alt preot din localitatea Caransebeş, otodox de rit vechi, părintele Ivan, a reuşit să finalizeze construcţia unei biserici în locul unei alte centrale termice nefuncţionabile. A construit o biserică mai micuţă, pentru a săvârşi în incinta ei Sfintele Slujbe pe timpul iernii şi o biserică mare, pentru Sfintele Slujbe din timpul zilelor călduroase de vară. Lângă biserică a amenajat un loc pentru priveghiul celor decedaţi şi o sală de mese.

Ca să pară evlavios în faţa lumii, Părintele Spulber Cenuşă, după eşecul dovedit în gestionarea bunurilor bisericeşti a început a se mări pe sine însuşi, în lipsa lăudătorilor. De fiecare dată se bătea cu pumnii în piept că e mare cântăreţ şi cunoscător al tipicului. Ca să îşi poată scoate în evidenţă calităţile favoriza pe cei mai puţini la minte. A avut într-un timp un citeţ care silabisea şi confunda câte o literă cu alta de te minunai ce cuvinte puteau ieşi din gura lui.

Când o persoană, absolventă a unei facultăţi, bine pregătită şi realizată profesional, s-a oferit să ajute la strană, pentru Dumnezeu, pentru sufletul său şi pentru credincioşii din biserică, în loc să fie pentru el o onoare ajutorul oferit, i-a întors spatele, a lovit acea persoană de câte ori i-a stat în putinţă.

A mai adus la strană şi un tânăr ce nu absolvise nici măcar seminarul teologic, un vecin al său. Vai de Sfintele Slujbe a fost cu acel tânăr. Utrenia şi vecernia şchiopătau ca omul infirm sau asemenea animalului ce avea o fălincă.

Bine, nimeni nu zice că acel tânăr nu putea să înveţe, nimeni nu se naşte învăţat, dar în prezenţa celui cunoscător.

Părintele Spulber Cenuşă lovea cum ştia el mai bine în cei care cunoşteau rânduielile bisericeşti afirmând că ar fi necunoscători dar favoriza chiar pe cei mai nepricepuţi. Într-o zi a rămas fără cantor la înmormântare. Tânărul elev de la seminar a răcit grav. Nu e vorba că ar fi ştiut el prea multe din Slujba înmormântării mirenilor dar era acolo cineva ce ştia să mai cânte un Doamne miluieşte, un Amin sau Aliluia.

Părintele Ivan i-a oferit ajutorul. Om vrednic era părintele Ivan, a construit un locaş de cult, nu s-a limitat doar la absolvirea unei facultăţi, ci şi-a continuat studiile devenind şi absolvent al 67

Pr. Ion Turnea Singur

unui Masterat în teologie, mai mult de atât era pasionat de informatică şi medicină, fapt pentru care a absolvit şi o şcoală postliceală de asistenţi medicali.

Nici nu a vrut să audă părintele Spulber Cenuşă de ajutorul oferit. L-a jignit că el nu ştie nici cântare, nici tipic pentru a fi cantor la înmormântare.

Cum să nu fi cunoscut părintele Ivan rânuiala înmormântării sau cântările specifice? Pe lângă faptul că a absolvit o Facultate de Teologie şi un Master cu medii mari, era şi preot ce oficia diferite Slujbe Bisericeşti printre care şi pe cea a înmormântării mirenilor. Bineînţeles nu şi-a pus mintea cu părintele Spulber Cenuşă, ce nici măcar cu Seminarul Teologic nu a făcut cunoştiinţă. Şi-a făcut studiile telogice la fără frecvenţă.

L-a lăsat părintele Ivan pe părintele Spulber să se descurce singur cu înmormântarea. Ajutorul unui preot ce s-a oferit să fie cantor fără nicio pretenţie în loc să fie pentru părintele Spulber Cenuşă o onoare, a fost un coşmar de care s-a grăbit să scape. Mai bine îşi etala el însuşi talentul de privighetoare decât să stea în umbra altuia.

Dacă câte un copil ce îndrăgea biserica îşi dorea să dea şi el câte un răspuns la Sfintele Slujbe trebuia să se confrunte cu vorbele neînţelepte ale părintele Spulber ce aveau ca scop izgonirea pruncilor chemaţi de Dumnezeu spre a Lui slujire. În cele din urmă şi-a găsit părintele Spulber Cenuşă un cantor pe placul său, pe Capsoman Haptalap din localitatea Bătrânul Sat. Acesta îi încălzea sufletul cu câte un litru de lapte, un blid de păsulă şi câte un miel de Sfintele Paşti. Avea putere în glas Capsoman. Răsunau pereţii bisericii când îşi etala aşa-zisul talent al celui care strigă mai tare.

Atât Capsoman, cât şi părintele Spulber se potriveau de minune. Capsoman era mâna dreaptă a părintelui. Făcea pe cuviosul, pe cel care iubeşte atât de mult pe Dumnezeu şi Sfânta Biserică. În fond el îşi dorea să pozeze în victima oricărei împrejurări nefavorabile lui. Marele sfinţişor Capsoman era de fapt urechea din pereţii bisericii, marele informator, complicele părintelui Spulber. Nu recunoştea acest lucru în faţa nimănui 68

Pr. Ion Turnea Singur

dorind să pară bun dar a făcut multe greşeli în viclenia-i caracteristică din puţinătatea minţii sale. Îi plăcea să bârfească pe alţii, iar un sfinţişor nu vede paiele din ochii altora iar pe sine se ridică în slăvi. Era mai rău ca o babă ce nu avea altceva mai bun de lucru decât preocuparea faţă de capra vecinului, lăsându-şi propria capră să se înece. Şi ce urât făcea când se supăra, respira ca un tractor obosit, răcnea şi o lua la goană ca un iepure speriat de propria-i umbră a şiretricurilor eşuate.

Să-l fi văzut cineva pe Capsoman cum râdea şi se fericea în sine atunci când întindea câte o capcană cuiva, se minuna de câtă stângăcie zăcea în fiinţa acestuia. Spre ghinionul lui cădea singur în propria-i cursă. Se dumirea foarte târziu că s-a înecat în propria-i momeală. Atunci râsul i se transforma în văicăreli muiereşti, făcând pe victima.

Era omul interesului Capsoman Haptalap, până şi nevată şi-a luat cu scopul de a-şi înlesni găsirea unui loc de muncă aşa cum îi placea lui. Când nevasta are neamuri mari, are şi el. Cuvintele lui Capsoman erau dulci ca mierea dar erau rostite dintr-un suflet gol, lipsit de iubire şi dăruire. Omul care nu are în sufletul său focul dragostei adevărate este sec pe dinăuntru, asemenea unui fruct frumos la înfăţişare dar cu miezul uscat, este asemenea celui care îşi pune crucea pe piept iar în sufletul său nu are loc să o primească.

Mai era angajatul bisericii încă un cantor, cantor doar cu numele, căci mai mult nu venea la Sfintele Slujbe decât venea.

De la un timp, Biserica Evanghelică, înaintată şi ea în ani, a început să dea semne de boală. Şi o clădire este asemenea unui om. Dacă laşi un om în ploaie şi vânt, în viscol şi ger, răceşte, dacă nu grijeşti şi de trup, se îmbolnăveşte. A păţit asemenea şi Sfânta Biserică. Căruntă de ani şi lovită de fenomenele naturii a început a picura lacrimi cu fiecare ploaie măruntă peste Sfântul Altar, naos şi pronaos. Nimeni nu s-a îndurat să îi ofere un medicament ca să nu mai plângă. Era costisitor să repari un acoperiş şi să-i oferi bisericii câte o ţiglă nouă spre vindecare.

Biserica tremură de frig şi de boală, dar mai departe tot aceeaşi problemă, nu existau bani pentru însănătoşirea ei.

69

Pr. Ion Turnea Singur

A prins rană şi turnul bisericii. A obosit să se mai uite în zare după ochiul soarelui şi să caute casa Bunului Dumnezeu, plecându-se smerit spre pământul din care şi-a tras cândva şi el rădăcinile. Şi părintele Ion Bolvăşeanu s-a îmbolnăvit. Prea multe necazuri aduse în viaţa părintelui de colegii lui binevoitori i-au cauzat probleme mari de sănătate. Şi-a cerut dreptul bănesc, drept care i-a fost refuzat de mai bine de un an de zile pe motiv că nu sunt bani, pentru a merge la doctor şi a-şi cumpăra medicamente.

I-a fost refuzat şi de această dată, ba mai mult, ca într-o bătaie de joc i s-au oferit şase calendare de către părintele Spulber, cadouri pentru medici. Consultaţia şi medicamentele nu le poţi plăti cu o foaie de hârtie inscripţionată cu date şi sfinţi, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de o simplă boală trecătoare, ci de probleme cardiace.

Revizia contabilă a uitat să-şi mai facă apariţia pe la parohia părintelui Spulber Cenuşă. De ce şi-ar face simţită prezenţa?

Părintele Spulber poza într-un îngeraş, victima împrejurărilor.

După cum Biserica Evanghelică nu a primit o bucată de ţiglă ca să-şi potolească lacrimile, nici părintele Ion Bolvăşeanu nu a primit niciun ban ca să îşi vindece trupul bolnav.

Viaţa îşi urmează ca de obicei cursul ei firesc...

Părintele Ion Bolvăşeanu a continuat să slujească ca preot în parohia unde a fost repartizat. Nu mai gestiona venitul bisericii, acesta revenind în seama părintelui Spulber Cenuşă şi în concluzie nu se mai putea ocupa de construcţia bisericii celei noi dar nici de reparaţia bisericii în care oficiau în prezent Sfintele Slujbe. Nici nu îşi mai dorea acest lucru. De câte ori punea câte o piatră de temelie şi mai apoi construia un palat, i se tăiau aripile.

Poate vă daţi seama ce senzaţie trăia părintele Ion Bolvăşeanu când cei rânduiţi să conducă îi îngrădeau drumurile, dacă pătrundeţi în lumea unui vis în care sunteţi nevoiţi să aplicaţi proverbul Fuga-i ruşinoasă dar e sănătoasă şi nu vă puteţi mişca picioarele sau doriţi să comunicaţi ceva unei persoane şi cuvintele nu mai pot să alunece pe corzile vocale, deşi în cuget 70

Pr. Ion Turnea Singur

strigă. În situaţia aceasta era părintele Ion Bolvăşeanu, în lumea reală însă, atunci când cei mai mari fabricau istorii false, nedovedite, pentru a-l rănii şi a-l intimida în acţiunile sale bune.

Literele nu se mai puteau lega în cuvinte, se sufocau, ideile nu se mai puteau aduna iar strigătul cugetului devenea mut în timp ce părintele Bolvăşeanu se afunda în tăcere. Cei rânduiţi să se ocupe cu bunul mers al lucrurilor simţeau că au mai câştigat o bătălie prin viclenia lor caracteristică. Ei nu au câştigat nicio bătălie, pentru că părintele a ajuns la concluzia că nu merită să îţi mai complici viaţa cu asemenea lucruri fără folos care te-au rănit şi ţiau făcut de nenumărate ori sufletul negru.

A continuat părintele Ion Bolvăşeanu să-şi împlinească cu dragoste datoria faţă de credincioşii din parohia sa şi nu numai, faţă de fiii săi duhovniceşti, fără să mai comunice prea mult cu cei care i-au luat până şi dreptul de a-şi ridica salariul pe motiv că bugetul era pe minus. În ceea ce priveşte viaţa personală, părintele Bolvăşeanu a reuşit să-şi ridice casă pentru a lăsa locuinţă copiilor lui şi a-i scuti de multe griji ale zilei de mâine. Şi era iubit părintele Ion Bolvăşeanu, şi de oamenii acestui loc.

Nu puteai să nu iubeşti şi să respecţi un om cu suflet mare ca părintele care dădea viaţă din viaţa sa, se sacrifica pe sine ca să ajute pe alţii.

Era frumoasă şi viaţa la oraş dar parcă lipsea farmecul acela simplu al vieţii rurale. Câte întâmplări pline de haz îmbogăţeau lumea satului. Unul din prietenii părintelui, Pitic Pufuleţ, din localitatea Ciuta, s-a certat într-o zi când încă Bolvăşeanu era paroh în sat, cu nevasta. Aceasta, rea din fire şi teribil de supărăcioasă nu a mai dorit să schimbe nicio vorbă cu Pitic, ba mai mult a plecat şi la mama ei, împreună cu fiica familiei.

Pitic le-a făcut o vizită iar fata, un copil de nici cinci anişori, bucuroasă că îşi întâlneşte tatăl şi îngrijorată de soarta acestuia a alergat la el în braţe şi a început interogatoriul: - Tată, ţie cine îţi face să mănânci?

- Eu. - Şi ai ce să mănânci?

71

Pr. Ion Turnea Singur

- Am. Mi-am cumpărat o găină şi face câte cinci-şapte ouă pe zi.

- Pot să văd şi eu găina?

- Da. - Mama, vreau să văd găina ce a cumpărat-o tata.

Curioasă, Floricica Pufuleţ, a făcut cale întoarsă spre gospodăria sa. Pe drum alte discuţii.

- Tata, unde ţi găina?

- În camera mare, pe covor.

- Ai înebunit de tot, bărbate, să pui tu găina pe covorul nou.

- I-am pus şi grăunţe, apă, i-am făcut şi un cuibar într-o cotăriţă umplută cu paie.

Din vorbă în vorbă au ajuns acasă.

Pitic a primit cu adevărat o găină de la un prieten. Se mutase de curând în casa cea nouă. Abia a scăpat de socri. Nu a reuşit încă bietul om să-şi organizeze gospodăria. Nici găini nu avea pe lângă casă săracul. Găina primită nu era nici pe departe năzdrăvană.

Nici nu există astfel de găini, decât în poveşti.

A cumpărat Pitic patru ouă şi a început să facă el însuşi treaba găinii năzdrăvane. De dimineaţă a pus un ou în cuibar. Nevasta l-a luat fără să-i comunice, apoi al doilea, al treilea, mai târziu, la intervale de câteva ore, al patrulea. Spre seară a făcut şi găina un ou, în total cinci ouă.

A doua zi, nevasta şi fiica lui Pitic Pufuleţ au umplut tot satul că au acasă o găină nemenţească ce face cinci ouă pe zi. Multe zile nu a stat găina în casa lui Pufuleţ, poreclit de ceva vreme CinciOuă, că un vecin mărinimos, puţin la minte, a furat-o. Într-o zi copiii lui Pubi Iovescu s-au dus la furat nuci de pe moşia lui Nemeş, un cioban al satului. Precauţi fiind şi-au luat câinii cu ei ca să-i apere în caz de vreo nenorocire. Când s-a întâmplat nenorocirea anticipată de aceştia şi i-a simţit câinii ciobăneşti de după deal, a lui Nemeş Ciobanu, s-au ascuns în nucul cel mai înalt şi au urcat şi câinii în copac cu ei pentru a-i scăpa de furia celoralţi câini.

Când ciobăneştii s-au plictisit să mai agreseze nucul, au plecat şi ei spre sat.

72

Pr. Ion Turnea Singur

Apoi, Ion 'ăl mic, a lui Goguţă, într-o zi geroasă de iarnă, când nici fulgii de zăpadă nu se mai îndurau să cadă de teama vântului ce îţi sorbea lacrima ochilor, a spart troaca de lemn în care bunica lui frământa aluatul de pâine, pentru a-şi face schiuri. Şi-a făcut copilul schiuri, le-a şi încercat. Au fost şi nu au fost prea bune schiurile. Dar numai spinarea băiatului ştie cum a îndurat supărarea bunicii.

Viaţa la oraş e mult mai liniştită. Ea este săracă în întâmplări haioase, specifice parcă lumii rurale, dar are cu toate acestea farmecul ei, atunci când îi înţelegi sufletul.

Până şi copiii de la oraş au poveştile lor pline de haz. Îi povestea părintelui, nepotul său, Iani, un copil de patru ani, ce coşmar păţeşte de fiecare dată cu şireturile de la pantofi. Nu reuşea să-şi lege şireturile. Atât de lungi şi interminabile păreau aceste jnururi în ochii copilului, încât a început să viseze cu ele şi noaptea. În vis nu putea să-şi mişte nici mâinile. Când reuşea să le mişte, şireturile parcă se lungeau şi toate încercările dădeau greş.

Oamenii mediului urban sunt mai reci dar această răceală puteai să o ştergi de pe fruntea lor în favoarea voiei celei bune dacă ştiai cum să ţi apropii.

Dacă la sat, Ţuli, un om nevoiaş, care a preferat să fure în loc să muncească doi pui de găină, la oraş omul nevoiaş are alte preferinţe, o bucată de fier.

Oamenii nevoiaşi de la oraş mai adună şi vând fier când au nevoie de câte o pâine. Copiii lui Mânălungă Scobicel, Bondocel şi Mugurel, au încercat să vândă o sobă veche, greu obiect. Ea era în sălaşul unui om avut ce şi-a luat o bucată de pământ într-un sat din apropiere. Cunoşteau copiii toate cotloanele locaşului din mijlocul naturii a omului avut. Ca să transporte soba au sustras şi un căruţ. Bogătaşul cu soba nu a mai fost păgubit, pentru că s-a întâlnit cu ei pe drum. Copiii nu l-au ştiut niciodată până atunci pe stăpânul locului cum arată fizic.

- Unde duceţi soba băieţi?

- La Ţurcanu ca să o vindem.

- Şi eu cumpăr fier şi plătesc mai bine ca Ţurcanu.

- Cum vă cheamă pe dumneavoastră?

73

Pr. Ion Turnea Singur

- Crumpei cu zamă.

- Interesantă poreclă, a completat Mugurel.

Copiii au înţeles că sunt înşelaţi de la primul pas făcut în curtea mare de la oraş. Era prea târziu totuşi. Au rămas fără pradă şi cu nişte amprente la poliţie. Un lucru s-a finalizat cu bine. Crumpei cu zamă după întâmplarea păţită a devenit mai precaut şi înţelept.

Adevărul este că lumea şi-a întors faţa spre apus. Poate să fie vorba de mult stres, poate de prea multă oboseală. Când stresul se adună ca albinele iarna în ghem simte nevoia să ia o gură de aer, să îşi efectueze zborul de curăţire şi atunci izbucneşte asemenea unui vulcan. Când oboseala ia proporţii infernale declanşează tornade. Dacă stupul este deranjat, albinele sunt dezorientate şi stresate. Uită să îşi mai adune nectarul şi îşi părăsesc locuinţa prin roire. Omul îşi uită raţiunea şi devine asemenea unei fiare sălbatice în căutarea pradei.

Regele junglei, de exemplu, leul, îşi pândeşte prada, apoi o înhaţă şi îşi potoleşte pornirile animalice.

Omul, fiinţă raţională, îşi face şi el planuri asemenea unei fiare sălbatice, dărâmă tot în jur, garduri, pereţi, escaladează clădiri, numai ca să îşi înhaţe prada pentru folosul personal. A ajuns la un stres atât de mare încât nu se mai gândeşte la ce lasă în urmă înaintaşilor, ci îşi satisface clipa. Distruge fără să îşi mai facă griji că peste un ceas vlăstarul ce-i urmează rămâne fără combustibilul necesar supravieţuirii.

Lupul procedează asemenea omului obosit. Ar ucide toate căprioarele din pădure pentru fericirea unei clipe fără să se mai gândească la ziua ce răsare. Ziua următoare poate e destinată mâncării între propria rasă pentru a supravieţui.

Probabil multele schimbări din lume a obosit omul, fiinţa ce lupta în trecut să ofere urmaşilor libertate şi bogăţie.

Cu siguranţă omul se va trezi când dă de greu. Ar fi bine să nu o facă prea târziu. Totuşi printre oamenii obosiţi şi stresaţi există şi fiinţe raţionale care rezistă oricăror presiuni cum ar fi oamenii de ştiinţă, artiştii sau iubitorii de artă.

Fiecare pădure, oricât de frumoasă ar fi, mai are unde şi unde câte o uscătură, rar întâlnită, dar are. Aşa şi lumea în care omul îşi 74

Pr. Ion Turnea Singur

duce existenţa e împărţită între pădure tânără şi frumoasă presărată unde şi unde cu amarul spinilor din uscăciuni. Astfel de uscăciuni are atât satul, cât şi oraşul. Mai e şi o vorbă ce spune că omul dacă nu ar cunoaşte şi răul, nu ar înţelege valoarea binelui. E adevărată vorba, aplicabilă chiar din grădina Edenului. Atunci omul era înveşmântat în bine şi căutând o portiţă, să facă el o şmecherie, plictisit de prea multă fericire, a dat cu nasul de rău.

Apoi nu i-a plăcut ce a descoperit dar a fost cam prea târziu.

Părintele Ion Bolvăşanu s-a integrat în lumea urbană. A început să-i înţeleagă universul. Acum făcea parte din ea. De fapt era atât de la sat, cât şi de la oraş. Omul ce are temelia formată la sat, apreciază valorile, este înţelept şi fruntaş în toate. La oraş ştie să se adapteze oricărei situaţii, să înţeleagă pe cei mai săraci în pricepere şi din modestie să nu judece pe nimeni, ba chiar să le întindă o mână de ajutor când e necesar. Intelectualul, indiferent de mediul în care trăieşte, rural sau urban îşi face simţită prezenţa cu toată simplitatea lui şi lasă un gol în locul ce îl părăseşte.

Un nou început s-a deschis în viaţa părintelui Ion Bolvăşeanu, o altă cale, iar părintele s-a adaptat ei şi a înţeles- o.

Parcă ieri îl auzea părintele pe Lungu Toporaş răcnind la Sofica de la fereastră.

Avea obiceiul Toporaş să îşi piardă vremea la birtul din sat până târziu în noapte, mai gusta din când în când şi jocurile de noroc. Sofica încuia uşa şi nu mai dorea să-l primească în casă.

Lungu Toporaş începea să bată în ferestre şi uşă de trezea toată uliţa: - Deschide uşa, nevastă!

Sofica nu răspundea nimic.

- Deschide uşa nevastă că plouă cu pari în jurul casei şi să te ferească Dumnezeu să pun mâna pe unul dintre ei.

Sofica tot nu răspundea nimic.

- Ninge femeie cu bolovani şi când pun mâna pe unul sparg fereastra.

- Să îţi spargi ţie capul ăla fără minte care strică banii pe băutură şi jocuri de noroc.

- Deschide uşa că s-a trezit tot satul, numai tu nu mai auzi 75

Pr. Ion Turnea Singur

nimic.

- Nici nu vreau să aud. Să te duci de unde ai venit şi să te întorci când mă voi gândi eu să te chem.

Neavând cap cu nevasta, Lungu Toporaş sărea poarta. Era bine dacă apela la acest sport înainte de a trezi vecinii curioşi dar omul fiind obosit de băutură şi secătuit de bani gândeşte greu.

Astăzi părintele Ion Bolvăşeanu era departe de această lume caldă şi veselă. Trăia într-o lume opusă celei de ieri. Nici aceasta nu se afla departe de probleme. Oamenii acestei lumi parcă se certau în şoaptă dar atât de aspru că în loc să uite odată cu apusul sau răsăritul soarelui pricina supărării, să zâmbească şi să păşească fericiţi înainte, se împiedicau şi ajungeau la despărţire.

La sat erau rare cazurile în care se ajungea în situaţia destrămării familiei. Oamenii satului închideau ochii şi mergeau mai departe. Ştiau ce importantă e familia în viaţa unui om. Ştiau să iubească cu adevărat şi să-şi accepte greşelile unii altora, căci ce muritor nu este supus greşelii. Oamenii oraşului aveau mai multe pretenţii de la aproapele lor decât de la ei înşişi. Încercau să corecteze comportamentul celuilalt dar nu grijeau de al său.

Orgolioşi se aruncau în trauma rupturii familiale. Mult mai dese erau aceste neajunsuri în mediul urban.

Oameni şi oameni, părintele Ion Bolvăşeanu înţelegea tot. Era asemenea unui bătrân pustnic trecut prin multe.

Cu bune, cu rele, timpul curgea înainte. El nu seca asemenea pâraielor încinse de soare ca să-şi odihnească trupul obosit şi alerga nebuneşte bătând pe la porţi noi ale vieţii ca să întregească florile ce ajunse la maturitate se retrag parcă ruşinate de atâta măreţie din universul parfumat cândva de propria lor făptură şi se ofilesc, închizând într-un final ochii obosiţi de splendoarea zilei de ieri.

Găina nemţească

76

Pr. Ion Turnea Singur

Acte ce dovedesc achiziĹŁionarea centralei ĂŽn vederea construirii unei biserici

77

Pr. Ion Turnea Singur

78

Pr. Ion Turnea Singur

79

Pr. Ion Turnea Singur

80

Pr. Ion Turnea Singur

81

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL X FLORI DE MAC Viaţa îşi continuă cursul ei firesc, cu bune, cu rele, ea curge, curge înainte, fără a avea măcar o clipă ochi spre a întoarce o urmă a privirii spre trecut.

Părintele Ion era de câţiva ani preot în localitatea Caransebeş.

Oamenii ţineau foarte mult la el. Îl căutau la biserică spre a-i cere sfatul, îl căutau pentru diferite slujbe, îl căutau pentru a-şi uşura sufletul la taina spovedaniei.

Ela Marian avea atât locuinţa cât şi serviciul în localitatea Caransebeş, ascunsă de ochiul satului natal şi parohia părintelui Ion Bolvăşeanu. Nu exista duminică în care ea să nu fi mers la Sfânta Biserică. Acuma însă părintele Ion a fost mutat în localitatea unde Ela Marian îşi găsise un refugiu pentru a sta departe de ochii lui.

Când părintele Ion a fost mutat în localitatea Caransebeş avea atâta tristeţe în suflet, încât nimic nu mai părea să-şi găsească un sens în viaţa lui. Şi-a revenit însă repede şi a luat-o de la capăt.

Chiar în prima săptămână a şederii lui la oraş, Ela Marian i-a trecut prin faţă. Părintele intrase la florărie să cumpere un buchet de trandafiri roşii. Făcea acest lucru în fiecare toamnă, în amintirea Elei lui care s-a stins precum frunza secată de energia nefiinţei. Florile le ducea la biserică şi le dăruia Maicii Domnului pentru sufletul celei mai bune prietene a lui.

Ela Marian se afla şi ea în florărie. A cumpărat un buchet de crizanteme ca să-l ducă unei prietene ce-şi serba ziua de naştere.

Cu toată tristeţea părintelui acumulată la părăsirea parohiei în care investise atâta suflet, cu toate emoţiile întâlnirii cu necunoscutul, i se păru că zăreşte printre chipurile oamenilor necunoscuţi, oameni adunaţi în florărie să cumpere flori pentru începutul de an şcolar, doi ochi mari şi luminoşi ce-i aminteau de zâmbetul unei fiinţe dragi din trecutul său.

După întâlnirea din acea zi, părintele nu s-a gândit prea mult la 82

Pr. Ion Turnea Singur

acei ochi cum poate s-ar fi gândit dacă îi zărea cu altă ocazie în viaţa lui.

Sufletul Elei Marian a început însă să se înăbuşe de fiorul întâlnirii celei mai dragi fiinţe din univers. Nu a surprins-o faptul că Ion al ei nu a avut nicio reacţie. Cu siguranţă înfăţişarea i s-a schimbat mult, a gândit ea în acel moment şi era într-un fel liniştită. Măcar acum era sigură că poate merge pe stradă fără teama că, dacă Ion al ei din copilărie, va avea drum la oraş, nu o va identifica. Va putea însă să se bucure la vederea lui, să-i fie aproape, măcar şi o clipă, fără ca el să afle.

Ela Marian nu ştia un lucru, că părintele Ion, Ion al ei, prietenul ei din copilărie avea serviciul în Caransebeş de o săptămână. Nici nu avea de unde să ştie acest lucru, pentru că părintele Ion Bolvăşeanu primise parohie într-o locaţie departe de locuinţa ei.

Ea aparţinea locativ de altă parohie a localităţii Caransebeş.

Ela nu s-a schimbat mult. La cei treizeci şi trei de ani ai ei, câţi a avut când l-a reîntâlnit după mulţi ani pe Ion al ei arăta foarte bine. Nu-i dădeai treizeci de ani, douăzeci şi cinci, douăzeci şi şapte să-i fi dat, dar nu mai mult. S-a maturizat dar această maturizare nu şi-a pus amprenta asupra chipului ei. Era foarte frumoasă, atrăgea privirile şi celor mai tineri. Avea o frumuseţe naturală angelică, nu folosea cosmetice spre a corecta nicio imperfecţiune, de fapt nu a folosit niciodată aşa ceva. Ion a fost atât de marcat de noile schimbări din viaţa lui, încât nu a avut timp să-şi ridice privirile spre a căuta la faţa tinerei, căci sigur ar fi recunoscut-o din prima zi.

Au mai trecut două săptămâni de la acea întâlnire care a deschis în sufletul Elei atâtea răni vechi dar i-a adus în acelaşi timp şi multă lumină, că inevitabilul şi-a arătat faţa. Părintele Ion Bolvăşeanu s-a dus la grădiniţa unde Ela profesa, invitat de directoarea instituţiei pentru a face un parteneriat cu biserica. Ela Marian se afla chiar în biroul directoarei când părintele sosise. De această dată părintele Ion a căutat cu atenţie la ochii aceia mari şi frumoşi, dar atât de trişti prin raza unei fericiri neîmplinite ce se ascundea în adâncul lor. Tânăra aceasta era Ela, Ela Marian. Nu avea cum să fie o altă persoană care să-i semene fizic, pentru că 83

Pr. Ion Turnea Singur

spiritual nicio persoană nu seamănă. Iar această persoană atât de tristă nu putea să fie alta decât cea pe care a crezut-o moartă de ani de zile.

A aşteptat-o părintele Ion până ce a terminat serviciul ca să stea de vorbă. S-a plimbat prin apropierea grădiniţei iar după ce preşcolarii au plecat spre casă însoţiţi de părinţi a zărit-o pe ea, pe Ela de altădată.

- Ela Marian cumva?

Se pare că m-a recunoscut, şi-a spus Ela tristă.

- Da. - Au trecut anii, Ela. - Au ...

- Ceva din mine îmi spunea că trăieşti.

- Şi ce te-a făcut să crezi că aş fi fost trecută la cei mulţi cu toată fiinţa mea?

- O scrisore.

- Da... o scrisoare...

- De ce m-ai lăsat să cred că ai murit?

- Nici eu nu am ştiut că am murit.

- Cum adică nu ai ştiut că ai murit?

- Nu are importanţă ... Acum nimic nu mai are importanţă.

- Pentru mine are importanţă Ela, are foarte multă importanţă, de ce mi s-a spus că ai murit?

- Nu ştiu Ioane, întreabă-i pe cei care ţi-au spus. Ei mi-au spus şi mie acest lucru că aş fi murit pentru tine, dar atât de târziu, încât chiar trebuia să mor atunci.

- Dar de ce nu mi-ai mai dat niciun semn de viaţă dacă nici tu nu ştiai că ai murit, dacă nu ai vrut să te depărtezi de mine, ci alţii au vorbit nebunatic ca să ne despartă?

- Pentru că am murit Ioane, pentru că cei care m-au omorât în faţa ta au plănuit totul foarte bine, nu pentru o clipă, ci pentru o viaţă.

- Înseamnă că tu ai ştiut de scrisoarea aceea şi nu ţi-a fost milă de mine, m-ai lăsat să mor sufleteşte şi să mă căsătoresc cu altcineva.

- Dacă asta vrei să crezi, dacă asta simţi, aşa o fi Ioane.

84

Pr. Ion Turnea Singur

- Dar cum ar putea să fie altfel?

- Nu ştiu ... Poate că nu ai murit sufleteşte dacă te-ai grăbit la însurătoare.

- Tot tu mă acuzi. Nu ai idee cât de mult te-am căutat după ce mi s-a comunicat că ai murit. Am fost şi la Govora.

- Nu m-ai căutat suficient Ioane ... părinte Ioane. Nu m-ai căutat în adâncul sufletului. Dacă mă căutai cu adevărat nu mă pierdeai.

- Aşadar tu ai vrut să mă testezi pe mine cât de mult te iubesc.

- Nu am vrut să testez pe nimeni. În tine am avut mai multă încredere decât în mine. Aşa a fost să fie. Aşa au vrut alţii să fie şi a fost aşa. Eu am sperat că mă vei aştepta. M-am grăbit să mă însănătoşesc pentru tine. M-am prea grăbit să te întâlnesc şi acum mă înăbuş în singurătate departe de tot ceea ce mi-a fost mai drag. Şti, am o păpuşă, păpuşa ce mi-ai dat-o tu, ea nu m-a părăsit.

- Eşti tot un copil Ela, la vârsta asta tot un copil ai rămas. Nu teai căsătorit?

- Crezi că aş putea să mă căsătoresc Ioane? De ce să mă căsătoresc? Crezi că aş mai putea iubi când iubirea mea a secat izvorând veşnic către tine?

- Atunci de ce m-ai lăsat să cred că eşti moartă?

- Uite aşa Ioane, dacă aşa crezi că te-am lăsat, o fi aşa.

- Şi ce vrei tu acum de la mine? De ce te-ai întors din nou în viaţa mea? Ai aflat că am o familie şi mi-ai ieşit înainte.

- Nu vreau nimic de la tine părinte Ioane, nimic, absolut nimic.

Nu m-am întors în viaţa ta, dacă era să mă întorc în viaţa ta o făceam cu zece ani în urmă când am revenit în zona unde m-am născut dar am aflat că te-ai căsătorit şi că eşti preot şi mi-am ferecat sufletul în durere dar nu am fost egoistă să distrug ce a clădit omul ce-l iubesc mai mult decât propria-mi viaţă.

- Dar acum...?

- Acum tu ai intrat adus de soartă în viaţa mea. Eu locuiesc de ani de zile în Caransebeş.

- Trebuia să nu-mi fi comunicat că ai murit. Acum am fi fost fericiţi împreună.

- Tu nu ai înţeles că nici eu nu am ştiut că am murit.

85

Pr. Ion Turnea Singur

- Nu am cum să înţeleg acest lucru.

- Poate o să înţelegi vreodată ... de fapt nu mai are importanţă.

- Eu nu pot să-ţi spun să părăseşti Caransebeşul pentru a nu te mai întâlni niciodată dar te rog însă să stai departe de viaţa mea.

- De asta te pot asigura, poţi să fi pe pace. Am înţeles cine a iubit şi cine s-a lăsat iubit.

- Eu te-am iubit Ela mai mult decât m-ai iubit tu şi acum te iubesc, pe tine te iubesc dar ai greşit ascunzându-mi că trăieşti, iar acum este prea târziu, am alte responsabilităţi în această viaţă.

- Se pare că o să fie necesar să te aştept mult timp... O să te aştept Ioane... aşa îmi este dat mie să te aştept ...

- Pentru ce să mă aştepţi? De ce să mă aştepţi?

- Nu ai înţeles. Nici nu poţi să mă înţelegi până nu te cobori în suflet şi să citeşti sufletu-ţi ca o carte. Acum nu vorbeşti din suflet, vorbeşti din a lumii acesteia carte... Eu spuneam că te aştept într-o altă lume. Măcar în viaţa veşnică să nu ne fie interzis a fi împreună îmi doresc. O să te aştept acolo o veşnicie.

- Nu ştiu dacă ...

- Dacă o să-mi găseşti un loc lângă tine şi în viaţa de veci.

- Sunt prosti ...

- Viaţa veşnică?

- Copilăriile tale.

- Aşa este când iubeşti prea mult, celuilalt îi pare totul o copilărie. Dar eu o să te aştept o veşnicie şi dacă nu mă cauţi o să fiu tristă o veşnicie şi o să-L rog pe Dumnezeu să mă lase să stau măcar într-un colţ, în cel din urmă colţ din locaşul tău din eternitate, doar ca să-ţi fiu aproape.

- E târziu... Nu mai am timp să discutăm, poate altă dată, mă aşteaptă acasă preoteasa şi copiii.

- După atâţia ani stai de vorbă cu cel pe care se presupune că îl iubeşti mai mult decât pe tine însuţi şi tu spui că nu mai ai timp, că jumătate de oră de când stai alături de el ţi s-a părut o eternitate şi trebuie să te întorci la treburile tale zilnice. Oare tu chiar iubeşti cu adevărat?

- Nu înţelegi nimic. Vorbim altă dată. Să ai grijă de tine.

- Şi tu să ai grijă de tine părinte Ioane. Eu sunt lângă tine 86

Pr. Ion Turnea Singur

sufleteşte mereu şi simt dacă eşti bine sau te necăjeşte şi cel mai neînsemnat lucru şi mă rog ...

- Am spus, Doamne ajută!

- Doamne ajută!

Au trecut trei ani de la acea întâlnire, părintele Ion şi-a văzut de viaţa lui personală şi de Sfânta Biserică. Ela Marian nu a mers niciodată la Sfintele Slujbe la biserica unde păstorea părintele Ion. Nu dorea să-i pricinuiască nicio greutate.

Toamna a venit în acel al treilea an, de când păstorea în Caransebeş, părintele Ion, cu atâta grabă, încât dacă observai frunzele palide nu îţi venea să crezi că numai cu o clipă înainte au fost verzi.

Obosit de viaţa agitată a oraşului, Ion, a alergat într-o duminică, după slujba de seară, până la cabana Cuntu. Îşi pusese în gând să adoarmă înveşmântat de farmecul muntelui ca odinioară.

Era o toamnă senină de această dată. Un septembrie superb.

Culorile pădurii te vrăjeau. Când Ion a ajuns în inima muntelui soarele şi-a ascuns faţa, dar roşiaticul văzduh se oglindea printre frunzele sângerii ale toamnei desenând o natură de aur pe-o foaie de pădure.

- Aici, în această scorbură, cu ani în urmă, un roi de albine şi-a adus mierea. Eram aici... O aşteptam pe Ela ... Un caiet? O scrisoare? Cineva, asemeni mie şi Elei au fost vrăjiţi de acest colţ de rai... Nu se cade să citesc tainele grele ale sufletelor.

A dorit să pună la loc scrisoarea şi caietul înapoi în scorbură, însă vântul i-a deschis câteva file din caietul scăpat din neatenţie pe iarba uscată. Un nume i-a luminat ochii şi i-a deschis sufletul, Ela. - Să fie o coincidenţă. O să citesc câteva file. Sufletele îndrăgostiţilor iartă şi apoi nu au de unde să ştie că cineva a îndrăznit să se atingă de miracolul unicei lor iubiri...

O să citesc scrisoarea...

Dumnezeule, e o scrisoare a Elei adresată mie. Data coincide cu data scrisorii ce mi-a vestit moartea ei, 03. 07. 1975 ...

Caietul e jurnalul Elei ...

87

Pr. Ion Turnea Singur

Dar lipsesc multe foi... S-au pierdut... Cine ştie de când odihneşte în acest loc? ...

Cu adevărat, multe din filele jurnalului s-au pierdut. Adam, un cioban fără brumă de învăţătură, ce nu ştia nici numele să şi-l scrie, poposea adesea la cabană şi folosea filele caietului spre a aţâta mai uşor focul.

Ce a mai rămas din el a fost salvat şi lecturat de părintele Ion. JURNALUL ELEI FILA 0 Jurnalul meu o să fie puţin ciudat. Nu o să consemnez în el lucrurile trecătoare ale vieţii ce asalteză viaţa unui om, implicit şi a mea, ci o să notez în el trăirile sufletului meu. De fapt o să fie o epistolă cu mai multe file. Nu o să pun dată niciunei file. Timp de aproximativ doi ani cât voi sta departe de Ion al meu o să înegresc sute de file cu cerneala sufletului meu.

O să încep un joc al literelor izvorâte dintr-un suflet ce strigă ...

Strigă iubirea ... Aceasta i-a întors pentru o vreme spatele.

Poate iubirea să-ţi întoarcă spatele? Greşit. Eu nu ştiu să caut iubirea şi în absenţa focului.

Dar focul iubirii caută apa din suflet.

FILA 1 În fiecare clipă a vieţii mele îmi dau seama cât de mult te iubesc. Nu pot să spun că azi te iubesc mai mult ca ieri şi că mâine te voi iubi mai mult ca azi, căci iubirea ce ţi-o port este infinită.

Mă trezesc dimineaţa şi mă uit aşa, la telefon şi mă gândesc la tine. De fapt mă apucă aşa un dor să îţi aud măcar respiraţia în receptorul telefonului. Dar tu nu îmi şti numărul de telefon. De fapt, de când m-am mutat aici, în localitatea Praid, tu nu mai şti nimic despre mine, nici măcar adresa unde locuiesc. Pe urmă plec la servici dar te iau cu mine. Şti, m-am angajat ca educatoare la o grădiniţă privată pentru un an, atât cât mai locuiesc pe aici ca să 88

Pr. Ion Turnea Singur

termin tratamentul.

Deschid minţile preşcolarilor spre cunoaştere dar sufletul meu este mereu lângă tine.

Pe parcursul zilei, indiferent de muncă, îmi amintesc zâmbetul tău şi te ador.

Noaptea mă gândesc la tine şi te iau în braţe şi-L rog pe Bunul Dumnezeu să te ocrotească. Îmi doresc să fi cel mai fericit om din univers şi astfel am început să iubesc toate lucrurile pe care tu le iubeşti, ca de exemplu albinele. Mi-am amintit de albinele de la cabana Cuntu în timp ce priveam trandafirii din parcul localităţii, trandafiri cercetaţi în acel moment de zeci de astfel de zburătoare.

Bineînţeles am început să le iubesc, pentru că tu le iubeşti dar în măsura în care le pot înţelege. Ştiu că lumea lor îţi aduce un zâmbet de fericire în suflet. Şi ce poate să fie mai frumos decât zâmbetul ochilor ce scânteiază a fericire, nici soarele nu are puterea luminii lor.

Cu alte cuvinte te iubesc atât de mult încât nu există nicio metaforă în acest univers mărginit care să redea întru totul acest simţământ unic.

FILA 2 Cu fiecare clipă ce trece simt că te iubesc de un infinit de ori mai mult.

Aşa de dor mi-a fost astăzi de tine cu toate că de dimineaţă ţiam privit chipul într-o fotografie ce mi-ai dăruit-o în copilărie.

Mi-am adăpat sufletul cu făptura ta. Am încercat să vorbesc cu timpul să se îndure şi să aducă ziua de mâine spre a-ţi vedea chipul aievea sau măcar de ţi-aş putea auzi glasul la un telefon, dar ziua de mâine întârzie să-şi arate faţa iar telefonul meu nu te cunoaşte.

Ce chin să nu îţi pot da măcar un micuţ telefon să îmi potolesc puţin dorul dar am promis că nu te voi deranja până nu mă însănătoşesc. Şi am încercat să ascund dorul cu literele aruncate pe hârtie şi împerecheate în cuvinte pe filele acestui jurnal.

89

Pr. Ion Turnea Singur

... Îmi aduc aminte ce supărtă eram când mă strigai peste portiţă, în Bolvaşniţa noastră, dacă nu te auzeam. Tu credeai că nu vreau să îţi răspund. Ce frumos era atunci! Mi-e dor să te aud că mă strigi iar eu să alerg la tine...

Am fost la biserică în cursul zilei de astăzi. Ştiu că tu iubeai mult biserica. Ce mi-ar fi plăcut să te zăresc printre cântăreţii din strană ca la noi în sat şi să îmi alin dorul cu prezenţa ta...

Am început să mă consolez pe urmă, că mâine, poate mâine, ne vom vedea şi dacă nu ne vom vedea poate, poate vom vorbi noaptea în vis.

Dar dacă nu vei veni la noapte la mine în vis? Poate ai aşa de multe probleme încât sufletul tău oboseşte să mai alerge până la mine în vis. Nu, nu are cum să obosească. Inima celui care iubeşte nu oboseşte niciodată. Da, vom vorbi cu siguranţă la noapte.

Clipa visului, ceva divin, va veni în fiinţa-mi. Vei găsi o clipă şi pentru mine şi ne vom întâlni în vis. Cu siguranţă şi tu visezi acelaşi vis. Cred că visăm împreună. Visul este acum puntea noastră de legătură oricât de mare este distanţa locativă. Şi totuşi sunt atât de supărată pe mine că mă iubeşti atât de mult. Poate ţi se pare ciudat acest lucru, dar aşa este. Tu eşti teolog, eu o simplă fiinţă bolnavă cu o mulţime de probleme.

Poate ţi-am făcut numai rău cu iubirea mea. Uite ce pot gândi acum de dorul tău ...

Acum e târziu. Poate o să mă culc. Poate o să mă adâncesc în lumea viselor. O să îţi caut chipul în lumina interioară a fiinţei prin ochii minţii ce se deschid în somn şi se furişează în vis.

Da. Acum mă culc. Noapte bună. Mai vorbim mâine când o luăm de la capăt sau altă dată. O nouă filă ... Alte ... doruri. Alte ... vise. Da, e târziu ... Salut. Salut. Salut...

FILA 3 Mult timp am încercat să ascund acestă iubire. Îmi era teamă de ea. Fugeam. Asta s-a întâmplat demult, cu ani în urmă, când ne jucam împreună pe uliţele satului şi adunam fragi de pe pâraie (dealuri împădurite cu râpi adânci). Am crezut că este vorba doar 90

Pr. Ion Turnea Singur

de o iubire între doi prieteni adevăraţi care îşi împărtăşesc şi binele, şi răul. Dar nu fost doar atât. Cum a putut să fie vorba doar de acest lucru când zilele în care îmi întâlneam prietenul deveneau cele mai luminoase din viaţa mea ...

Iar acum ... acum şi tu mă iubeşti enorm ... Dar poate nu din cauza iubirii mele ai ajuns să guşti şi tu prea multă iubire ... poate şi tu ai simţit acest lucru de mult timp, dar nici tu nu ai vrut să îmi arăţi decât atunci când ne-am rătăcit între brazii din pădure şi jocurile noastre iar iubirea striga după noi şi am început să ne deschidem sufletul unul faţă de altul ... Şi atunci de ce să fiu supărată pe mine că mă iubeşti?...

Mă bucur enorm că mă iubeşti. Această încredinţare mă face atât de fericită.

Da, această fericire ce mi-a adus-o dragostea ta mă face să trec mai uşor peste dorul ce-l simt tot mai adânc cu fiecare clipă ce trece, cu fiecare bătaie a inimii mele ce se luptă a trăi doar pentru tine.

FILA 4 Mi-am adus aminte ce dor îmi era de tine şi când erai în preajma mea. Simţeam că are să treacă clipa în care îmi eşti alături şi o să pleci şi iar nu te mai văd un timp. Eram cu tine şi îmi era dor de tine.

Ce prostuţă eram! În loc să mă detaşez de toate, să întorc faţa universului în acea clipă supremă doar asupra noastră, să sorb momentul şi să îl trăiesc cu toată fiinţa mea pentru eternitate, mie îmi era teamă de dorul ce ar putea apărea ca din senin după vremelnicia clipei.

Câtă fericire ascunde în suflet o clipă supremă trăită în prezent, nu cu gândul la un trecut ce nu se va mai întoarce sau la un viitor ce ar trebui lăsat să-şi vadă singur de clipele şi frământările lui...

FILA 5 Sunt fericită că ne iubim. Sunt fericită că exişti, că te-am întâlnit, că te iubesc enorm, că mă iubeşti.

91

Pr. Ion Turnea Singur

Poate simţi, cu siguranţă simţi că eu în fiecare clipă sunt lângă tine cu gândul, cu sufletul. Atâta iubire porneşte din sufletul meu că te găseşte oriunde ai fi şi face punte până la tine.

Tu şti?

De fapt şi sufletul tău prinde aripi spre al meu.

De multe ori când eram împreună simţeam atâta iubire izvorâtă din sufletele noastre, încât făcea cerc în jurul nostru şi ne îmbrăca într-o lumină sfântă.

FILA 6 De multe ori mi-e teamă de atâta iubire câtă ne-a dăruit Bunul Dumnezeu.

De fapt nu vreau să nu tulbure nimic, nimic în lumea asta, iubirea şi fericirea.

Dar... vreau să existe veşnic. Viaţa eternă îmi doresc să se scalde în sânul iubirii noastre.

FILA 7 Vezi tu, iubirea mea, acum scriu exact ceea ce simt, ca şi cum vorbesc cu tine. Aceste file de jurnal sunt cu adevărat trăiri ale sufletului meu însetat după tine.

Crede-mă iubirea mea, aş vorbi la nesfârşit cu tine, măcar în scris... Şti, am închis demult albinuţele. Ţi se pare ciudată probabil această afirmaţie dar de când mi-e dor de tine am început să citesc şi cărţi destinate apicultorilor. Acum am închis albinele în carte. ...

FILA 9 De multe ori nu am timp să deschid jurnalul şi atunci îţi scriu în gând.

Câte cuvinte încearcă să-şi etaleze frumuseţea!

Am simţit că şi tu adormi înveşmântat în vraja iubirii. Visul 92

Pr. Ion Turnea Singur

vine ca un dar al muncii depuse. ....

FILA 21 Am avut mult de lucru în ziua de 02. 10. 1977.

Cu toate acestea sufletul meu a fost lângă tine, s-a gândit la tine.

Mi-am pus în gând ca astăzi să nu îţi mai scriu nicun rând şi uite ce fac acum, scriu. ...

FILA 57 De câte ori mi-era dor de tine priveam lumea ce ne înconjoară cu dragoste. De fapt tu mi-ai descoperit acest lucru. M-ai învăţat să ascult glasul naturii când eram copii. Acum zâmbesc vântului care îmi vorbeşte despre tine frământând firul ierbii şi crengile copacilor. Florile câmpului zugrăvesc frumuseţea chipului tău, razele soarelui ca o pupilă pe ochiul cerului îmi aminteşte de lumina fericirii ce-ţi licărea în ochi când ne plimbam prin pădurile din jurul satului nostru natal. Ieri nişte picături de ploaie se jucau cu natura, ba o stropeau, ba zâmbeau uitând să o mai brăzdeze.

Aşa începe şi iubirea, ca într-un joc, apoi îţi pătrunde toată fiinţa.

Rădăcinile copacilor îmi amintesc că iubirea noastră e mai puternică decât ele, iubirea noastră nu are moarte. Şti toate lucrurile din lume, mai devreme sau mai târziu pier, adevărata dragoste nu se stinge niciodată. După cum sufletul omului nu moare, nici adevărata dragoste nu se pierde în nefiinţă.

Mă opresc... azi nu mai pot să scriu, căci îmi este prea dor...

Dacă mi-e prea dor de tine vreau să fug în braţele tale şi cum lucrul acesta nu se poate iar vântul a obosit să îmi mai atingă pletele trimiţându-mi sărutările tale, finalizez aici această filă. ...

FILA 90 93

Pr. Ion Turnea Singur

Am descoperit iubirea care nu moare niciodată, am descoperit acea energie ce-mi dă viaţă.

Astăzi nu m-am dus la tratament. Este sâmbătă, iar sâmbăta, ca de altfel şi duminica, baza de tratament este închisă.

M-am plimbat prin localitate aşteptând parcă să apari de undeva, să vi alături de mine, să ne plimbăm, să povestim, avem atâtea să ne spunem. ... Dar tu eşti atât de departe, deşi sufletul meu te simte alături de mine mereu.

FILA 91 Niciodată până în acest moment nu am ştiut ce înseamnă a-ţi transmite gândurile cuiva în scris din tot sufletul. Când eram la şcoală scriam compuneri folosind diferite jocuri de cuvinte.

Aceste jocuri se datorau dorinţei mele de a simţi esenţa literelor ascunse în fiinţa tainică a cuvântului pe care îl adunam în gând şi nu în suflet, apoi îl modelam cu ajutorul elementelor naturii cărora le atribuiam diverse caracteristici.

Ceea ce comunică o scrisoare aruncată pe o filă de jurnal e ceva foarte simplu, lipsit de orice joc metaforic al cuvintelor care acum mi se pare atât de banal şi lipsit de orice strălucire în faţa adevăratei iubiri. Cuvintele vor spune doar ceea ce simt în adâncul sufletului unei fiinţe.

Mereu te-am iubit enorm, în fiecare clipă dragostea mea te însoţea şi te însoţeşte.

Mă rog clipă de clipă ca tu să fii bine, fericit, să trăişti mai mult decât mine pentru a-mi fi mereu alături la bine şi la rău.

Iubirea mea pentru tine e atât de mare încât mi-aş da şi viaţa dacă ar fi necesar doar ca tu să fii bine şi fericit. Şi pe mama mea o iubesc enorm, şi ei i-aş da ani din viaţa mea dacă ar fi necesar şi posibil, dar nu întreaga mea viaţă, ţie ţi-aş dao toată.

Te rog ceva, să nu uiţi niciodată că undeva, în această lume, ai un prieten bun care şi-ar da şi viaţa oricând pentru tine dacă ar fi necesar.

94

Pr. Ion Turnea Singur

Mi-ai spus cândva să ascund zâmbetul iubirii de pe chip de tot ceea ce ne înconjoară pentru ca nimeni să nu ne deoache dragostea. O să lucrez la aspectul acesta, căci poţi să fii cu sufletul alături de cel drag mereu şi fără a-i arăta acest lucru prin oglinda inimii, ochii. Dar... un mare dar, te întreb pe tine; se poate ascunde vreodată lumina iubirii de pe chipul unui om? după părerea mea, niciodată.

Priveşte chipurile îndrăgostiţilor! Ele au o lumină aparte, cea mai frumoasă lumină pe care poate să o îmbrace faţa unui om.

Acea lumină arde mai puternic decât soarele, căci soarele poate să moară cândva, dar adevărata dragoste, niciodată. În sufletul omului îndrăgostit e mereu primăvară, indiferent de greutăţile vieţii, iar soarele primăvăratic ce trezeşte totul la viaţă, până şi pe oameni e asemenea dragostei şi îmi vin în minte câteva versuri dintr-o poezie scrisă de poeta Magda Isanos „ Iubirea, însă, e ca soarele / Care rămâne pururea curat, / Şi după ce milos ia sărutat, / Leprosului pe uliţă picioarele.“ Aceste versuri e posibil să ascundă în esenţă şi ceva religios, spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus Hristos cu toată dragostea. În fine, nu am fost în sufletul acestei poete ca să înţeleg exact ce a gândit, important e că mie îmi plac enorm aceste versuri.

O să închei aici această epistolă, căci vreau să ajung la timp la biserică. Şti, azi este duminică. Totuşi înainte de a încheia jocul literelor pe hârtie aş mai vrea să consemnez ceva ce abia acum am înţeles, cuvintele sfântului apostol Pavel despre dragoste: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“ (I Corinteni 13, v. 4 8) FILA 700 A adormit acest jurnal. Îi este somn. A adunat atâta suflet iar 95

Pr. Ion Turnea Singur

acum nu mai are lacrimi.

Oare să doarmă? Să îi spun: Noapte bună. Ar râde de mine. Mar întreba: Cum să dorm când eu nu pot să dorm niciodată?

M-am reîntors în satul natal. Am aflat că Ion al meu nu mai este al meu. Ion al meu s-a dus atât de departe de mine. Atât de mult lam iubit şi o să-l iubesc veşnic. Pentru el am luptat ca să trăiesc.

Pentru el mi-am continuat studiile. Dar el, el mi-a întors spatele. Şi pentru ce, pentru că binevoitorii oameni, fie ei şi părinţii noştri au ţesut o minciună. Mă bucur că măcar acum, atât de târziu mi s-a spus adevărul...

Dar tu, tu n-o să-l afli niciodată Ioane. Ai păşit pe o cale pe care eu nu o să pot călca niciodată, calea ta nu se mai uneşte cu a mea în această viaţă.

Jurnalul meu a tăcut. Am primit şi ultima scrisoare ce ţi-am trimis-o însă i s-a tăiat aripile înainte de a ajunge la tine de către mama mea.

O să iau acest jurnal şi o să îl duc departe, atât de departe şi totuşi atât de aproape. O să-l dăruiesc inocenţei copilăriei. Are atâta suflet.

El nu mai poate vorbi de această zi. Poate doar să se ascundă într-o scorbură unde cândva un roi de albine şi-a adus mierea, în apropierea unei cabane a copilăriei noastre...

Poate îl vor distruge vânturile şi ploile. Poate îl va găsi un cioban rătăcit pe munte cu mioarele sale şi îl va citi ca pe romanul unui suflet ce nu mai are cuvinte să strige după ceea ce a iubit cel mai mult în această lume.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu el... Are şi el suflet. I-am dat suflet din sufletul meu. Dar sufletul pentru care a fost scris nu o să îl citească niciodată. E prea târziu pentru el...

O să rămân aproape de tine Ioane. Nu în satul natal, pentru că tu crezi că am murit. Aproape de el, aproape de tine şi totuşi atât de departe...

Acum a înţeles Ion, părintele Ion totul. A înţeles ceea ce a refuzat poate să înţeleagă. ... Ela lui nu l-a lăsat să creadă că a murit, nu i-a supus sufletul la niciun test. Şi ea a fost înşelată. Au 96

Pr. Ion Turnea Singur

suferit amândoi... Şi el a gonit-o când destinul a scos-o din nou în calea lui. Ce suflet a putut avea? De ce a fost egoist? Când iubeşti cu adevărat nu eşti egoist. Te gândeşti la binele celuilat şi nu la propriul tău bine. Dar el avea familie. Nu putea să rănească oameni nevinovaţi. Ela a înţeles acest lucru şi s-a depărtat din nou. Săraca mea Ela ...

Părintele Ion a apucat drumul muntelui spre un luminiş din apropiere ascuns într-o pădurice deasă, locul lui şi al Elei. Dorea să se simtă din nou aproape de Ela lui cu tot sufletul.

Ela Marian de când s-a întors în zonă, lună de lună îşi amintea de locul magic, de luminişul ce a acceptat să fie casa iubirii a două suflete ce n-au avut noroc. Mergea de fiecare dată în munte, în locul de vis, cu speranţa că măcar odată Ion îşi va aminti de locul poveştii lor şi va veni şi el acolo. Ion a uitat de acel loc până în acel septembrie...

Luminişul era înveşmântat în lumina toamnei. O rază de lumină mai străbătea printre zidurile groase ale pădurii nedorind să o lase să se adâncească prea repede în întuneric. Când părintele Ion a ajuns în luminiş a observat un foc pâlpâind înconjurat de un altar de pietre. Pe o pătură, lângă foc era o femeie, femeia vieţii lui, Ela. Ea aici, Ela lui aici, cât de trist o fi sufletul ei, a şoptit sufletul părintelui Ion privind spre tânăra femeie ce era adâncită în gânduri, Dumnezeu ştie câte, şi înconjurată de mii de limbi de foc ce se proiectau pe chipul ei ca nişte umbre argintii pe un ecran.

Părintele Ion s-a aropiat de însăşi sufletului lui, căci odată cu dispariţia ei, sufletul lui de altă dată a uitat să mai trăiască cu adevărat. Trăia pentru alţii dar pentru el murise, murise odată cu ea.

- Ai venit ...?

- Ioane?

- Eu, Ela ... Am găsit ...

Nişte file desprinse dintr-un caiet vechi s-au rostogolit pe iarba îmbătrânită de vreme.

- Ce a mai rămas din jurnalul unui suflet.

- Am înţeles ...

97

Pr. Ion Turnea Singur

- Că nici eu nu am ştiut că am murit.

- Atât de târziu, e atât de târziu, e foarte târziu Ela mea.

- E atât de târziu, dar e atât de timpuriu spre a ne contrui împreună un loc în eternitate.

- Aşa de mult mă bucur că sunt alături de tine acum, o noapte, va fi o noapte sfântă.

- O să furăm încă o clipă aceaste vieţi.

Fericirea clipei s-a aşezat pe chipul celor doi. Aşezaţi pe o pătură povesteau, atât de multe lucruri aveau să-şi spună. A înviat o clipă din fericirea de odinioară şi s-a răzbunat pe viaţa ce le-a furat soarele. Două suflete s-au reîntâlnit, un mit al androginului s-a pierdut şi a reînviat în acel luminiş. S-au unit două suflete pentru eternitate. De fapt au fost unite printr-un curcubeu de raze însă de atâtea ori îşi pierdea culorile şi se rătăcea încât greu a găsit drumul luminişului spre a străluci veşnic ca licuricii în noaptea neagră.

Ela Marian după acea noapte sfântă a plecat departe. S-a dus la mănăstirea Prislop.

Măicuţa Ela este căutată de toţi oamenii nevoiaşi. Ea îşi deschide sufletul faţă de ei cu toată dragostea şi îi ajută. Predă şi la şcoala de fete din incinta mănăstirii. Şi-a continuat între timp şi studiile.

Părintele Ion a rămas să-şi ducă la bun sfârşit misiunea lui în această lume, după cum l-a purtat soarta.

Un lucru şi-au promis cei doi. Când vor simţi că nu mai pot birui viaţa să meargă în acel luminiş şi să îşi cheme sufletul pereche iar el nu se poate să nu audă chemarea şi să nu răspundă.

S-a scuturat iubirea lor ca petalele sângerii ale florilor de mac în bătaia vântului ... A fost ... Oare ce a mai rămas ...

98

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL XI PRĂBUŞIREA Au trecut mai bine de cincizeci de ani de când a răsărit în familia Bolvăşeanu a lui Goară un vlăstar mult aşteptat, Ion Bolvăşeanu. După cum a intuit şi ursit moaşa Rozia, Ion a ajuns om mare, a ajuns preot, slujitorul Tatălui ceresc.

Timpul a alergat repede, purtând pe umerii lui, zâmbete de bucurie, raze de fericire, izvor de împliniri dar şi multe cărări întortocheate, presărate cu mări de lacrimi, cu încercări, suferinţe, răscruci de drumuri, munţi greu de escaladat, povârnişuri. Toate s-au scurs spre limpezimea luminişului, şi zâmbete, şi suspine.

Părintele Ion Bolvăşeanu a continuat să păstorească sufletele credincioşilor din Caransebeş dar şi a credincioşilor din alte localităţi învecinate care l-au ales ca duhovnic. Copiii lui au crescut mari. Au terminat o şcoală. Băiatul a absolvit şi el Facultatea de Teologie, s-a căsătorit şi i-a dăruit doi îngeraşi de nepoţi părintelui. Fata însă era mai ataşată de realizările profesionale şi nu s-a îndurat încă să se căsătorească.

Ela Marian s-a ferecat într-o mănăstire de maici. A plecat departe de ceea ce a iubit mai mult în viaţă, doar fizic, sufletul ei îşi hrănea rădăcinile din apa izvorului de altă dată. Nu a putut să lupte pentru a-l ţine pe cel pe care l-a iubit mai mult decât propria ei viaţă lângă ea. A fost prea târziu să facă acest lucru. Destinul li s-a împotrivit iar ea s-a văzut nevoită să rămână în aşteptarea unei fericiri viitoare.

Fericirea ei, a Elei Marian, nu conta pentru sufletul acesteia.

Pentru sufletul ei era mai importantă fericirea lui Ion Bolvăşeanu, jumătatea ce-i întregea fiinţa, prietenul ei de demult. Nu-şi putea clădi fericirea făcând rău fiinţei pe care nu doar că o iubea, o 99

Pr. Ion Turnea Singur

diviniza. Pe el l-a aflat însurat când s-a reîntors pe meleagul natal, l-a aflat preot, slujitorul lui Dumnezeu. Nu putea să-i umbrească fericirea. Şi pentru că prea mult l-a iubit s-a depărtat de el.

Fericirea lui era mai importantă decât propria ei viaţă. Trebuia să se acundă de ochii cei de demult şi să ardă pe dinăuntru. Îl vedea împlinit, mulţumit cu realizările şi pasiunile sale. Ea ce-i putea oferi? Un suflet mare care îl iubeşte enorm şi povara unei vieţi luate de la capăt, departe de tot ceea ce a clădit până în prezent. Nu era atât de egoistă să facă aşa ceva. Nu se putea gândi la ea înainte de a se gândi la binele lui Ion al ei. Bărbaţii sunt slabi, oricât de puternic le-ar fi trupul, sufletul lor se moaie imediat înconjurat de căldura dragostei, dar femeile oricât de mult ar suferi sunt mai puternice, mai răbdătoare în suferinţe. Bărbaţii sunt asemenea unor copii care au nevoie în permanenţă de dragostea maternă.

Femeile au în ele întipărit simţul mater, simt nevoia să ofere protecţie celui pe care îl iubeşte. Ela nu putea să-şi deschidă sufletu-i încărcat de iubire prietenului ei de demult. El l-ar fi înţeles şi rănile nu ar fi întârziat să apară. E adevărat că fiecare clipă departe de omul drag este infinită. Prezenţa lui îţi luminează viaţa şi vrei să-l păstrezi tot timpul lângă tine, să vă încărcaţi energetic din lumina dragostei. La fel de adevărat este că Ela nu a putut să-şi lase sufletul să se încălzească la focul iubirii. A lăsat sufletul omului iubit să fie fericit. L-a lăsat pe acesta să se realizeze pe toate planurile. A trăit prin fericirea lui.

Undeva, în această lume, părintele Ion Bolvăşeanu avea un prieten adevărat, un prieten care oricând ar fi gata să-şi dea şi viaţa pentru el, un prieten care îl ajută din umbră, de multe ori, fără să ştie. Dacă părintele Ion Bolvăşeanu îşi dorea ceva şi acest lucru ajungea la urechile măicuţei Ela, mai punea şi ea o vorbă bună şi o rugăciune pentru ca cererea părintelui să fie auzită şi să găsească cât de cât o realizare.

Undeva, într-o mănăstire, trăia o măicuţă prin bucuriile primite din fericirea celui drag.

100

Pr. Ion Turnea Singur

Era plin de trandafiri roşii în curtea mănăstirii. Ela iubea foarte mult trandafirii. Erau florile primite în dar de la Ion al ei, nu că ar fi fost singurele flori ce i le-ar fi oferit. Cum ghiocelul îşi scotea capul îndată din pământul abia dezgheţat să salute soarele şi să trezească natura la viaţă, Ion îi şi culegea Elei acest simbol al vieţii celei noi, a speranţei care niciodată nu moare. Primele flori ale pomilor fructiferi aduse în dar de Ion al ei, luminau chipul Elei. Ele erau semnul iubirii lor rodnice şi nepieritoare. Florile de liliac sălbatic parcă aveau ascunse în petale zburdălnicia jocului a două suflete îndrăgostite. Dar trandafirii erau florile unui sacrificiu, erau epitaful unei iubiri frânte. Atât de blânde şi frumoase, cu armele în formă de spine, trandafirii nu sunt decât firave făpturi ale unei vieţi omeneşti.

Stareţa mănăstirii, maica Evlavia Tâlharu, încerca greu măicuţele, supunându-le la diverse ascultări.

O ascultare, gândea Ela Marian, este folositoare în măsura în care aduce roade, altfel nu-i vedea rostul. Doar de dragul de a constata cât de smerit şi de supus este sufletul încercat prin ascultare i se părea Elei lipsit de sens. Cu adevărat, Adam şi Eva au greşit că nu au ascultat porunca Lui Dumnezeu, dar nu era o ascultare dată doar de dragul de a încredinţa o sarcină cuiva, ci se referea la moartea sau la viaţa omului.

Ela Marian era încredinţată de un lucru, că omul nu avea nevoie de reguli religioase, avea nevoie să simtă că este iubit, avea nevoie să fie liber, nu îndocrinat de principii făcute de oameni.

Adesea oamenii se împiedicau în diferite mărunţişuri fără sens. Să nu uiţi să îţi arunci pe cap un batic ca femeie când intri în biserică sau o fustă dar să uiţi să trăieşti esenţa rugăciunii în suflet de dragul aparenţelor. De multe ori o rugăciune adusă de un suflet ce nu ţine cont de legile făcute doar de dragul de a pune în aplicare un regulament e mai primită şi are finalitate datorită sufletului curat care o rosteşte.

101

Pr. Ion Turnea Singur

O istorioară amintea de un faraon aspru care nu mai era dorit de oameni. Acesta şi-a chemat înţelepţii preoţi în ajutor. Preoţii erau cunoscători a toate. Aveau pricepere şi în astrologie. Au calculat când are loc o eclipsă de soare. Poporul a fost chemat să-l schimbe pe faraon în momentul în care aceştia au calculat eclipsa.

Unul dintre ei a explicat oamenilor că dacă Dumnezeu vrea această schimbare va zâmbi prin ochii soarelui iar dacă nu îşi va dori această schimbare va închide ochiul soarelui şi lumina va dispărea de pe faţa pământului, căci îşi va întoarce faţa de la ei.

Eclipsa a avut loc, iar populaţia speriată că va rămâne în întuneric a început să aducă rugăciuni şi să promită că nu doresc alt faraon. Între timp soarele şi-a arătat faţa şi toţi au fost mulţumiţi, unii că le-a reuşit planul, alţii că Dumnezeu i-a iertat că au îndrăznit să se împotrivească Lui. Ela ştia un lucru, trăia acest lucru. Dragostea adevărată se întâmplă o singură dată în viaţă şi când o găseşti nici Dumnezeu nu îţi putea sta împotrivă. Dragostea ei pentru Ion nu cunoştea hotar. Pentru el era capabilă să rupă munţii din rădăcini, să aducă soarele pe bolta cerescă în nopţile fără lună, să păşească până şi în ţinutul morţii doar ca el să fie bine şi fericit.

Elevele ce studiau la şcoala din incinta mănăstirii ţineau mult la măicuţa Ela. Ea le înţelegea problemele şi le era prietenă de încredere. Asprimea celorlalte maici ce se împiedicau în orice lucru socotit de către ele a fi lumesc nu le plăcea elevelor. Ele aveau nevoie de comunicare, de sprijin, de afecţiune, de o prietenie sinceră.

Credincioşii ce veneau la mănăstire apreciau mult căldura sufletească a măicuţei Ela. Ea îi întâmpina cu drag, le asculta problemele şi încerca să le dea un ajutor, fie că era un simplu sfat şi o rugăciune spusă cu toată inima.

Ela s-a retras la mănăstire din două motive, primul a fost să plece departe de omul adorat pentru a nu-i umbri fericirea şi al doilea să găsească în Dumnezeu, călăuzitorul ei încă din pruncie, 102

Pr. Ion Turnea Singur

un sprijin.

Timpul a trecut şi peste Ela. Avea şi ea mai bine de cincizeci de ani. De douăzeci de ani nu a mai călcat meleagul natal decât cu sufletul. Într-o zi brăzdată de curcubeul toamnei măicuţa Ela a fost trimisă de maica stareţă cu treabă până la Episcopia Caransebeşului. Era prilejul perfect să viziteze casa părintească şi locurile copilăriei şi tinereţii sale. Avea şi permisiunea să rămână în Caransebeş peste noapte la sora Luminiţa.

Sora Luminiţa era foarte înţelegătoare. A promis Elei că nu va spune nimănui că nu a rămas la ea peste noapte sfătuind-o chiar ea să-şi viziteze familia de care nu mai ştia nimic de ani de zile. Ar fi întrebat-o Ela Marian şi de părintele Ion Bolvăşeanu ce mai face, putea să menţioneze că îl cunoaşte din copilărie dar nu a îndrăznit.

Nu putea şti Ela cum ar fi fost recepţionată întrebarea şi cu toate că îşi dorea nespus de mult să afle o veste despre el, a tăcut.

Vizita în sat a Elei nu a fost prea lungă. Şi-a întâlnit părinţii bătrâni ce s-au bucurat la vedera copilului căruia chiar ei i-au închis dreptul la viaţă dintr-o greşeală. Şi-a întâlnit fratele şi nepoţii, acuma mari şi ei, apoi a plecat. Nu a spus unde. Toţi credeau că se grăbeşte să se reîntoarcă la mănăstire. Ea se grăbea să viziteze un loc, un loc sfânt ascuns pe muntele Ţarcu.

Părintele Ion Bolvăşeanu a fost în acea zi cu nişte prieteni pe munte, până în Şeaua Iepii. Era un cioban acolo de la care părintele dorea să cumpere caş. La întoarcere părintele a rămas fără însoţitori, căci aceştia au rămas să înopteze la stâna Şcheiu.

Era mult mai bine pentru el. Putea să viziteze locul mărturie a dragostei lui din apropiera cabanei Cuntu.

Când părintele Ion a ajuns în acel luminiş de pădure şi al vieţii unor oameni vitregiţi de a putea trăi împreună, măicuţa Ela era deja aţipită, răpită de căldura focului ce-l făcuse din nişte crenguţe uscate de vreme ca sufletul ei secat de izvorul dragostei.

Părintele a zărit o femeie. Poate era Ela lui de odinioară. S-a 103

Pr. Ion Turnea Singur

apropiat de ea. I-a studiat chipul şi a avut o tresărire. Nu mai încăpea nicio îndoială, femeia era Ela. - Ela aici? De când stă în acest luminiş?

A atins-o pe umăr. Ela a deschis ochii şi a privit nedumerită spre Ion. Era încredinţată că visează. Prea mult şi-a dorit să-l reîntâlnească. Parcă o pornire lăuntrică, nebunatică o îndemna să îşi dorească a-l mai vedea măcar o dată în această viaţă trecătoare.

- Părinte?

- De ce nu mă mai strigi Ion ca în trecut?

- Visez, cu siguranţă visez.

- Nu visezi Ela. De când te afli tu aici?

- De câteva ore. Am avut treabă la Episcopia Caransebeşului, mi-am vizitat familia şi am venit peste noapte în acest loc. Mă gândeam că reîntâlnind acest loc e ca şi cum te-aş fi reîntâlnit pe tine.

- Şi eu am fost chemat spre acest loc de o pornire lăuntrică, necunoscută. Acum înţeleg de ce.

- Se pare că sufletele noastre comunică şi acum.

- Da, Ela. - Ce mai faci părinte? Eşti bine.

- Relativ bine. Inima mă mai supără din când în când şi m-am plictisit să tot merg la doctori să o repare cu medicamente.

- Eşti bolnav?

- Nu, acum sunt bine, sunt foarte bine.

- Pot să te iau în braţe cu toată dragostea ca şi cum ţi-aş ocroti inima bolnavă? O să fie doar o simplă îmbrăţişare duhovnicească.

Se va mai răcori şi inima mea arsă de dor.

- Da. Cei doi s-au lăsat unul în braţele celuilalt şi priveau spre focul ce arunca limbi de aur în văzduh.

- Tu ce mai faci Ela? - Încă trăiesc.

- Mă faci să râd.

104

Pr. Ion Turnea Singur

- Mă bucur că te-am întâlnit. Poate este şi ultima noastră întâlnire din această viaţă.

- Poate.

- Tu te bucuri că ne-am întâlnit?

- Da. Cum să nu mă bucur?

- Întrebam şi eu.

- Sunt lângă tine Ela şi deja mi-e dor. Simt că în curând trebuie să plecăm.

- Aşa este. Dar nu voi lăsa viitorul apropiat să umbrească clipa fericită a prezentului.

- Ai foarte multă dreptate.

- Dacă tot vorbim de viitor, o să mă cauţi după cum mi-ai promis în viaţa de dincolo?

- O să te caut Ela. - Îţi mulţumesc părintele meu.

Noaptea s-a strecurat pe nesimţite spre răsărit. Ela şi Ion au părăsit clipa fermecată şi au pornit către sat. Au mers o bună bucată de timp împreună, mai apoi s-au despărţit. Le era teamă să nu întâlnească vreun drumeţ şi acesta să interpreteze tot felul de istorioare nefondate. Ar fi afectat viaţa părintelui. Orice rană pricinuită părintelui ar fi lovit-o sufleteşte şi pe Ela. Nu au întâlnit pe nimeni în drumul lor dar probabil atâta le-a fost scris să mai fie împreună, niciun minut mai mult.

Ela Marian s-a reîntors la mănăstire. Era împăcată cu gândul că Ion al ei este mulţumit cu viaţa lui, că este fericit. Foarte mult însemna pentru ea împlinirea părintelui ei din această lume vremelnică. Era mulţumită că nu s-a sacrificat degeaba pe altarul dragostei.

Părintele Ion Bolvăşeanu după întâlnirea cu Ela a început să se simtă din ce în ce mai singur. Totul în jurul lui părea să se prăbuşească. Acum copiii lui erau mari şi la casa lor. El a rămas singur, doar cu preoteasa. Nici aceasta nu prea stătea alături de el, căci părinţii ei fiind bolnavi era nevoită să-i îngrijească.

105

Pr. Ion Turnea Singur

Tare tristă i s-a părut lui Ion pădurea în acest an. Parcă a avut şi ea o tresărire de bucurie, de fericire când el şi Ela s-au întâlnit, apoi parcă s-a închis în sine, tristă şi lipsită de orice energie a vieţii. A părăsit-o verdeaţa de altă dată, după cum şi el a fost părăsit în această viaţă de tot ceea ce a iubit mai mult.

Acum părintele Ion vedea altfel lucrurile. Verdele parcă nu mai era verde. A avut şi el o viaţă. Nu a fost nici demon, nici sfânt.

Oare a ştiut să o trăiască? Mulţi ar spune da. Alţii poate ar spune nu.

Mult timp părintele Ion Bolvăşeanu a fost covins că oamenii te iubesc dacă-i ajuţi. S-a înşelat în această privinţă. De multe ori s-a jetfit pentru ei cu toată dragostea iar ei cu un zâmbet fals au cules roadele, profitând de bunătatea lui ca mai târziu să nu-l mai recunoască. De ce i-ar întinde şi ei o mână?

Au trecut atâtea anotimpuri peste umerii lui. Fiecare şi-a lăsat câte o petală. Părintele Ion a cules-o şi a încercat să o înţeleagă.

Poate de multe ori nu a înţeles-o aşa cum ar fi trebuit.

Până la urmă ce este viaţa omului pe acest pământ? Este o luptă pentru supravieţuire iar când ajunge să creadă că a dobândit lumea după cum spun cântările de la slujba înmormântării se sălăşluieşte în groapă.

Părintele Ion Bolvăşeanu simţea că se prăbuşeşte în sine însuşi. Se simţea foarte singur. Adesea somnul nu-l mai cunoştea şi rătăcea pe străzile oraşului fără nicio ţintă. Nici el nu ştia ce caută. Cauta ceva. Dar ce? Nu a înţeles acest lucru o viaţă. Poate Ela a înţeles acest lucru şi s-a retras la mănăstire aşteptând. Acum este rândul lui să înţeleagă, să înţeleagă că dragostea este cea mai puternică forţă din lume.

106

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL XII REGĂSIREA Când asupra unui om sunt multe presiuni, nervii i se întind la maxim şi el simte că nu mai poate. Problema este că cel care ajunge în această situaţie nu se mai regăseşte pe sine, nu mai are tragere de inimă faţă de nimic, nu-şi mai poate aduna gândurile şi se izolează de tot ce-i în jur, chiar şi faţă de propria-i persoană.

Părintele Ion Bolvăşeanu a ajuns în acest punct dramatic al vieţii sale şi părea să nu mai găsească niciun fir de lumină. Toate problemele lui începeau toamna. Într-o toamnă Ela lui a plecat de lângă el, tot într-o toamnă s-a depărtat de ea crezând-o moartă şi a pornit pe alte cărări ale vieţii. Satul natal a fost lăsat în urmă de părintele într-o toamnă pentru a merge la studii la oraş. Toamna a trebuit să se despartă şi de primul loc al păstoriri sale ca preot, localitatea Ciuta. Părea că trece în acel moment printr-un tunel al vieţii sale. Tot într-un final de toamnă i-au fost tăiate aripile pentru a nu finaliza un locaş de cult.

Părintele Ion Bolvăşeanu a ajuns să se izoleze în propria-i fiinţă, să se simtă atât de singur, atât de trist şi de părăsit. Zilele încerca să le încalţe cu munca ce nu-i dădea prilej de odihnă, dar nopţile în loc să-i aducă linişte în suflet îi picurau dezamăgire, neîmpliniri, amărăciune şi singurătate. Zvârcolindu-se în aşternut ca limbile de foc în sobă sorbind energia lemnului, părintele nu putea să adoarmă şi pornea la pas prin oraşul cufundat în noapte, oraş ce părea la fel de trist şi pustiu ca sufletul lui. Copacii dezbrăcaţi ai toamnei târzii îi conturau propria-i imagine.

S-a chinuit mult în această stare părintele Ion Bolvăşeanu. Ce şi-a dorit de fapt el de la această viaţă? De ce se simte acum aşa de singur? A dorit să trăiască fericit şi înconjurat de iubire, ocrotit de Dumnezeu, slujindu-i ca preot. A dorit să materializeze câteva proiecte care să vină în sprijinul aproapelui. Pentru a reuşi acest lucru a trecut prin mari greutăţi sau i s-au îngrădit toate drumurile. Şi-a dorit o familie şi a avut-o. Viaţa are feţele ei. Nu toate feţele vieţii sunt bune. Totuşi, ceva din fiinţa lui îi adâncea sufletul în 107

Pr. Ion Turnea Singur

tristeţe. Să fi fost iubirea ce i-a scăpat printre degete şi pe care nu a avut puterea şi curajul să o strângă la piept? Adevărul este că omul, oricât de împlinit ar fi profesional, material şi familial, fără iubire este asemenea unei stânci bătute de vânt, asemenea unui copac păgubit de verdele vieţii. El este înconjurat de atâtea bogăţii, de atâţia oameni şi tot se simte singur.

Un om se lăuda cândva că are mulţi prieteni. Aceştia în schimb îi erau doar cu numele prieteni. Aveau nevoie de servicile lui şi mai îl şi atrăgeau în cercuri vicioase, la câte un pahar şi chiar mai multe pahare de băutură, până târziu în noapte, aruncând cu noroi asupra imaginii lui. Aceştia se pot numi prieteni? Un prieten adevărat corectează greşelile amicului său, mustrându-l în ascuns iar în faţa lumii i le ascunde.

Alt om încerca să-şi ajute prietenul şi să-l câştige de partea binelui, să-l facă a vedea fructul adevăratei prietenii dar celălalt culegea foloasele şi întindea şi mai mult elasticul lovindu-l şi mai dureros pe cel cu sufletul mare.

Un alt om a ajuns din greşeală subictul bârfei unor otrăvuri. Eu aşa numesc oamenii ce nu-şi văd lungul nasului lor şi poartă de grijă de al altora, otrăvuri.

Tanţa Otravescu, Nica Urzică şi cu Oara Venin nu suportau gândul că cineva în satul lor ar putea să fie mai frumos, mai bogat sau mai deştept decât ele. Şi cum cazurile acestea erau destul de dese o duceau într-o beţie a bârfei.

S-a întâmplat într-o zi ca Adiţă Mielu, un om invidiat de mult timp de ele pentru multele-i calităţi să ajungă la un impas în viaţă, un eşec sentimental. Otrăvurile s-au dus la partea adversă ca să poată bârfi în voie.

- Ce mai spui Veronică că faci?

- Îmi pare rău, nu am timp să stau de vorbă cu dumneavoastră că mă grăbesc.

Veronica a fost prima persoană care nu a căzut în bârfa lor, pentru că nu era ca ele şi înainte de toate era înţeleaptă. La scurt timp s-au rezolvat şi neînţelegerile dintre ea şi Mielu Adiţă.

Părintele Ion Bolvăşeanu încerca să-şi găsească liniştea interioară pierdută cu mult timp în urmă. Ela Marian a regăsit-o în 108

Pr. Ion Turnea Singur

interiorul mănăstirii. El a încercat să ia viaţa în piept, să se lupte cu ea şi să întoarcă spatele iubirii. Dar cum putea să întoarcă spatele iubirii când iubirea face parte din om. Din iubirea divină a fost plămădit omul. Cum să poată trăi el în absenţa iubirii.

Chinuit de gânduri şi singurătate, de goliciunea unei iubiri neîmplinite ce s-a născut dintr-o sămânţă ca un copac puternic, apoi s-a dizolvat în două lumi diferite ca două trunchiuri vitregite de aceeaşi soartă dar care-şi trag seva din aceeaşi inimă a rădăcinii, părintele Ion Bolvăşeanu era din ce în ce mai bolnav trupeşte.

Orice om sănătos se îmbolnăveşte trupeşte dacă gândeşte negativ. Părintele Ion Bolvăşeanu a trecut prin multe încercări, sa confruntat cu o mulţime de probleme, a fost vitregit de multă fericire. Dorea o videcare sufletească şi trupescă. Nu ştia cum să ajungă la o rezolvare a unei probleme ce avea multe necunoscute.

A înţeles în timp un lucru, l-a trăit. Dacă stătea în apropierea unor oameni vicioşi simţea în jur atâta energie negativă. Dacă stătea lângă oameni cu suflet mare se încărca cu energie pozitivă.

Când poposea în mijlocul naturii se hrănea cu energia plină de viaţă a acesteia. Atunci când cineva apropiat lui se îmbolnăvea şi se ruga pentru el sau îl atingea încurajându-l, bolnavul se încărca energetic de la el şi îşi revenea.

Contactul cu apa îţi echilibrează energetic organismul. Dar contactul cu divinul?

Omul când pierde şi ultima picătură de energie, moare trupeşte.

Trebuia să facă un lucru părintele Ion Bolvăşeanu, să se coboare în propria fiinţă, să găsească divinul din sine însuşi şi săşi reîncarce bateriile epuizate de prea multele feţe ale acestei vieţi.

A încercat pentru început să se liniştească. Pentru un moment părea să-şi lase în depărtare orice gând. A ieşit afară. Era o zi mohorâtă de toamnă dar pentru prima oară după mult timp o percepea altfel, o percepea nu ca pe un nou început, o percepea ca pe ceva divin. Picăturile de ploaie nu mai păreau să dizolve universul, ci să-l încarce cu energia de care a fost vitregit. Copacii 109

Pr. Ion Turnea Singur

nu-i mai păreau pustiiţi, ci plini de viaţă, emanând din căldura lor interioară energii abia descoperite de părintele Ion. Descoperea în toate atâta înţelepciune, atâta divin, atâta dragoste, se redescoperea pe el. În toate zărea divinitatea, culminând cu propria făptură.

Acum a înţeles. Dacă îl înţelegi pe Dumnezeu asculţi înţelepciunea divinităţii în tot ce te înconjoară. Dacă înţelegi iubirea îi vezi chipul alături de tine în orice moment al vieţii tale, în orice lucru, în orice parfum sau imagine, în semne, în propria-ţi fiinţă.

Dumnezeu e departe de om sau doar aşa vrea să pară? S-a arătat cândva în diferite forme ca cel al rugului aprins de exemplu dar apoi a preferat să stea în umbră şi să se lase a fi descoperit.

Cine L-a înţeles şi L-a iubit l-a descoperit lângă el în orice clipă a vieţii lui.

Ela Marian s-a ascuns în umbră însă iubirea ei l-a însoţit mereu pe părintele Ion Bolvăşeanu. Şi părintele Ion Bolvăşeanu a ţinut la Ela Marian, a fost prietena copilăriei şi adolescenţei lui, dar a avut o fire mai furtunoasă ca a unui ocean în bătaia vântului şi a înotat prin toate greutăţiile aceste vieţi.

Adevărata iubire este foarte puternică. Este acea forţă ce îţi călăuzeşte întreaga viaţă. Omul care iubeşte dă roade însutite.

Omul ce nu iubeşte, pe orice pune mâna strică.

Părintele Ion Bolvăşeanu cu sufletul plin de iubire şi dăruire faţă de tot ceea ce clădea a luptat să biruiască această lume şi a învins. Fără acel foc lăuntric, nimic nu se poate realiza în viaţă.

Ion Bolvăşeanu a dedicat relizările sale celei mai puternice forţe din univers, iubirii, atât faţă de Divinitate, cât şi de aproapele.

Ela Marian s-a jetfit pe sine.

Ela nu s-a simţit niciodată singură. De ce s-ar simţi singură?

De fapt cine iubeşte cu adevărat trăieşte prin sufletul pereche.

Aşa cum părintele trăieşte prin copilul lui şi cei care sunt prieteni adevăraţi s-au completat reciproc. Prietenii adevăraţi gândesc asemenea, comunică telepatic, inimile lor bat împreună în fiecare 110

Pr. Ion Turnea Singur

clipă. Doi prieteni adevăraţi sunt alături unul de celălalt în orice moment. Orice realizări avea unul, sufletul celuilalt se simţea împlinit şi el. Prietenia adevărată te depărtează de singurătate. Pe cel care îţi este prieten adevărat nu-l pierzi niciodată, oricare ar fi împrejurările acestei vieţi. El nu îţi întoarce spatele indiferent de greutăţi şi tainele tale sunt mai de preţ ca propria lui viaţă.

Ion şi Ela au fost doi prieteni adevăraţi care s-au ajutat şi completat unul pe altul. Fără o prietenie sinceră ca a lor parcă viaţa îşi pierde sensul.

Comunicarea între două suflete pereche nu are finalitate niciodată, după cum nici relaţiile între doi prieteni adevăraţi nu se şterg nici din cauza diatanţei, nici datorită nemilosului timp, nici din pricina multor feţe ale vieţii. Fie că sunt alături dintr-un motiv sau altul, fie că soarta i-a depărtat, sufletele adevăraţilor prieteni bat împreună sau poate ... fiecare suflet trăieşte pentru celălalt.

Nici moartea nu poate despărţi astfel de suflete, distanţa locativă cu atât mai mult.

Ion Bolvăşeanu şi Ela Marian au înţeles taina adevăratei prieteni şi ce mult preţuieşte. Departe ... şi atât de aproape, parcă fiecare aşteapta sosirea celuilalt în toată clipă, cu oricare zâmbet de soare, cu orice adiere de vânt. În opera literară Micul prinţ a scriitorului Antoine de Saint-Exupery, elementele naturii îi vor aminti vulpi de prietenul ei ce a ştiut şi a avut răbdare să o îmblânzească. Ela şi Ion îşi amintesc de prietenia lor odată cu fiecare rază de lumină sau murmur de vânt, cu fiecare petală de floare sau colţ de cer.

Rolul acestei vieţi este să alerge şi nu aştepte pe nimeni. Trage după ea prietenii, zâmbete şi lacrimi. E atâta de grăbită să adune în poală şi să cearnă spre pământ încât uită să-şi mai întoarcă faţă spre cei care-i fac semne timide cerşindu-i clipa îndurării.

Atât Ion, cât şi Ela au ales calea spre lumină, spre Dumnezeu.

Au înţeles că misiunea lor pe acest pământ este să slujească aproapelui cu dăruire luminaţi de iubirea Divină.

A fost cândva ...

111

Pr. Ion Turnea Singur

CAPITOLUL XIII UN PAS SPRE LUMINĂ Părintele Ion Bolvăşeanu a crezut la un moment dat în viaţa-i că s-a împiedicat în întuneric. Nu a fost aşa. Această părere i-a fost strecurată din umbră, de săgeţile veninoase ale duşmanilor ce l-au străpuns de nenumărate ori. A crezut că alunecă şi s-a temut să nu cadă. A încercat să descifreze întunericul şi să se sprijine.

Undeva trebuia să se fi ascuns o lumină care să călăuzească în întuneric paşii părintelui Ion Bolvăşeanu...

Avea obiceiul doda Zamfira a lu' Peştereanu, de la Maciova, o localitate vecină cu Ciuta să lase câte o luminiţă aprinsă în cuină ca atunci când venea bărbatul ei de la muncă, în noapte, să nu se împiedice în întuneric.

- Ai lăsat iar lumânarea să ardă, nevastă.

- Era necesară, pentru a nu te împiedica în întuneric.

- Necesară, necesară, dar de unde atâţia bani, că doar nu cresc în grădină ca buruienile de prin straturile ce uiţi să le pliveşti?

- O să te las să te împiedici în întuneric de mâine seară.

- Nu mă împiedic, nevastă, am o lumină interioară ce mă călăuzeşte pas cu pas.

- Înţelept ai devenit, omule, numai să nu păţeşti şi tu ca Tie Negru ce s-a speriat de propria lui umbră şi a zis că l-a văzut pe cel rău.

- Tu crezi că eu sunt Tie care şi-a văzut umbra şi a zis că-i Necuratul de îl râde acuma întregul sat.

- Eu nu cred că tu eşti Tie dar ...

- Crezi că eu mă tem de umbre. Cât timp îl am pe Dumnezeu în mine nu mă tem de nimic.

- Bine, bărbate, bine.

Părintele Ion Bolvăşeanu l-a descoperit pe Dumnezeu în el, treptat.

Fiecare om are o lumină interioară. Majoritatea oamenilor nu şi-au descoperit încă acel eu interior, acea energie vie. Dacă şti să 112

Pr. Ion Turnea Singur

priveşti dincolo de lucruri poţi vedea flăcări energetice arzând sau pâlpâind a viaţă în persoana fiecărei fiinţe. Totul depinde de felul în care flacăra este menţinută. Când lumina fiinţei se stinge, un fum necăcios înăbuşă sufletul şi el se ridică ca un abur şi trupul moare.

Părintele Ion Bolvăşeanu a încercat să găsească acea lumină care să pătrundă întunericul unei vieţi încărcată de trudă şi prea multe dezamăgiri.

A fost o perioadă când se simţea asemenea unui copac căruia iau fost retezate toate ramurile şi fără ramuri nu mai avea cum să-şi ridice mâinile spre a mai chema lumina.

Trunchiul noduros, încercat de furtunile acestei lumi, plângea.

Plângând, inima-i a văzut în lumina umbrei biserica. Acolo, spre acel loc, rădăcinile au început să sape galerii subterane.

Rădăcinile nu i le va tăia nimeni. Ele vor lumina în veci.

A intrat într-o dimineaţă în biserică, părintele. A început să se roage. Citea Psaltirea. A ajuns la un moment dat la Psalmul 22, al lui David. „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. Gătitai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. Şi mila ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.“ În sufletul părintelui s-a deschis acea lumină poate nedescoperită. De mic copil Dumnezeu l-a călăuzit. Încercările vieţii, toiagul şi varga, au fost spre lămurirea sufletului prin foc. Fierul până nu-l treci prin foc nu-l poţi prelucra. Aşa este şi cu sufletul omului.

Realizările părintelui din această lume sunt masa pregătită lui de Dumnezeu spre necazul vrăşmaşilor lui. A fost uns preot şi paharul îi adapă sufletul cu taina vieţii veşnice.

Mulţi oameni simpli spun că şi-ar dori să-l vadă pe Dumnezeu.

Ei nu au înţeles că te poţi arde dacă nu eşti pregătit să-l vezi. S-a arătat şi altor oameni dar niciodată faţă către faţă, într-un rug de 113

Pr. Ion Turnea Singur

foc ca odinioară lui Moise. Un lucru nu au înţeles, că pe Dumnezeu îl poţi vedea pretutindeni.

Părintele Ion Bolvăşeanu a înţeles acest lucru. Dumnezeu este în iarbă, în floare, în soare, în pământ, în apă, în aer, în fiinţe, în toată suflarea. Când l-a descoperit astfel pe Dumnezeu, părintele l-a regăsit şi în propria lui fiinţă.

Orice om este chipul lui Dumnezeu. Orice creaţie a mâinilor Lui îl numeşte pe El, după cum orice lucru de pe acest pământ poartă amprenta făuritorului. Toate sunt suflet din El. Nimeni nu ar trebui să se dispreţuiască pe sine, căci grav păcătuieşte. Dumnezeu se regăseşte în fiecare. Trebuie să ştim însă cum să deschidem uşa şi să luminăm.

La jumătatea vieţii părintele Ion Bolvăşeanu şi-a descoperit adevărata lumină lăuntrică. Nu lucrurile deşarte îţi clădesc fiinţa, ci lumina cea adevărată care vine de la Dumnezeu şi trăieşte prin fiii ei în această lume pregătind biruinţa finală a binelui din eternitate.

114

CUPRINS Argument .......................................................... pag. 3 Capitolul I, Târziu ..............................................pag. 4 Capitolul II, O nouă dimineaţă ...........................pag. 7 Capitolul III, Primii paşi ....................................pag. 16 Capitolul IV, Temelia........................................ pag. 25 Capitolul V, Rugul aprins.................................. pag. 38 Capitolul VI, Casa zidită pe stâncă.................... pag. 46 Capitolul VII, Un pas înapoi ..............................pag. 53 Capitolul VIII, Apus şi răsărit............................ pag. 57 Capitolul IX, Un nou început .............................pag. 64 Capitolul X, Flori de mac ...................................pag. 82 Capitolul XI, Prăbuşirea ....................................pag. 99 Capitolul XII, Regăsirea ...................................pag. 107 Capitolul XIII, Un pas spre lumină.....................pag.112

115

Date biografice: S-a născut în localitatea Bolvaşniţa în ziua de 6 august 1956, jud. CaraşSeverin. Este absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi licenţiat în drept bisericesc.

Actualmente funcţionează ca preot la Parohia cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Caransebeş.

Până în prezent a publicat cărţile: Albinăritul între pasiune şi afacere, Cuvinte pentru suflet, Dor de rădăcini, Monografia localităţii Peştere, judeţul Caraş Severin. Publicaţii mai are şi în revistele: Vatra Veche - Brăila, Slova creştină, Slova copiilor, Glas comun - Maramureş, Constelaţii diamantine - Craiova, Ecou de timp Oţelu Roşu, ziarul Caraş Severin în şapte zile.

Este membru în Liga Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara.

ISBN