issuunr12 by La Drum

Primăvară - la genul feminin

apricioasă şi neînţelesă, angoasată şi angoasantă, mofluză şi indecisă ca o domnişoară năzuroasă în faţa zecilor de rochii vraişte prin dormitor, primăvara aceasta ne-a ţinut încordaţi în faţa termometrelor şi ne-a zdruncinat bruma de încredere pe care o mai aveam în calendar. De mult nu ne-am mai uitat le berze cu fularul la gât şi de mult, parcă, nu ne-am mai strâmbat acelaşi gât încercând să ghicim un semn de viaţă de la Soare, pe cer. Acum, că lucrurile cu mofturile anotimpului par să se fi rezolvat definitiv, aproape am uitat suferinţele lui Aprilie. Valeriu Leonov nu ne lasă, totuşi, să le uităm, oferindu-ne această imagine a primăverii cu suflet de ghiaţă, surprinsă cu incredibil de puţin timp în urmă, între Niculiţel şi Valea Teilor, în nordul Dobrogei.

2 z

CUPRINS

Coordonator: Constantin Daniel ARHIRE Colegiu de redacţie: Dr. Gheorghe ROMANESCU Dr. Paul FLOREA Dr. Cristian CRÃCIUNOIU Dr. Vladimir BOTNARCIUC Dr. Sorin FLOREA Drd. Ştefan RÃILEANU

ISTORIA UITATĂ

Tutunul, un viciu istoric

Un sat cu nume de țară

Jurnalul Angelei Lefterescu

Sfinții martiri din Grădina Maicii Domnului

Grădina Carolinei

Biserica ‚‚umblătoare’’ de la Cormaia

Leșe

Editor: Dan NICOLAU Colaboratori: Constantin GIURGINCA 7 CRAINA Eugen PETRESCU Vadim BACINSCHI Dtp: Vlad VOICA Fotografie: Valeriu LEONOV Secretar de redacţie: Constantin STRÃINU

8 9

Ce n e - aduce co p ca n ouă

BIRDWATHCING

20 22

Revista este editatã de Asociaţia „LA DRUM” Adresa redacţiei: Tulcea, str. Grivitei nr.32 Telefon: 0721-222974

Fax: 0240-537626 E-mail: revistaladrum@gmail.com Website: www.ladrum.org ISSN 1844-4377

S.O.S. Caii Sălbatici

După 22 de ani

Zimbrii

Mihai Eminescu la Odesa

Atacama

ISTORIA UITATĂ

prezentare rostită la lansarea albumului Dobrogea, cheia de bolta - 12 noiembrie 2010 Dan ARHIRE

ănă să mă stabilesc în Dobrogea, în 1988, trebuie să mărturisesc că, deşi eram întru câtva pasionat de istorie, habar n-aveam de 14 noiembrie! Istoria făcută în şcoală nu pomenea nimic de această zi, a alipirii Dobrogei la Romania, iar lecturile mele întâmplătoare nu mă conduseseră la ea. Apoi, când am descoperit această dată, fără a-i fi pătruns însă nici pe departe întreaga semnificaţie, considerând-o doar o zi de importanţă locală, adică un soi de „mai cu moţ” al tulcenilor în raport de constănţeni, m-am întrebat de ce nu este ea sărbătorită nici măcar la Tulcea? Mai ales că până după război ştiam că se sărbătorise, şi chiar şi după revoluţia din decembrie unele instituţii locale desfăşurau „activităţi specifice” cu această ocazie. Din fericire, la Tulcea, astăzi ea se mai marchează, cu timiditate. Cine va tasta 14 noiembrie pe internet şi va parcurge cu speranţă şi răbdare primele 20 de pagini, va constata că această zi este sărbătoarea

luptei împotriva diabetului, mai este zi de sărbătorire a bisericii oprimate, lăsatul secului,că a fost şi ziua filmului maghiar, în organizarea Ministerului Culturii şi Cultelor din România, că este orice, numai marea sărbătoare românească – NU! Doar un interviu luat domnului profesor doctor Stoica Lascu vorbeşte despre importanţa acestei zile, dar este, prin unicitate, surprinzător! Ne-am hotărât să publicăm albumul „Dobrogea – cheia de boltă” din mai multe motive. În primul rând din obidă, pentru că am simţit nevoia să spunem public ceea ce am spus acolo; apoi, în al doilea rând, pentru că am crezut că este necesar ca aceste lucruri frumoase să nu dădeau Europa afară din casă – iertată fie-mi exprimarea aceasta!) s-a luat în calcul şi s-a admis de marile puteri europene, instituinduse prin prevederile Tratatului de pace de la Berlin din 1878, căci existenţa unui stat, altul decât Rusia, prea puternică şi Turcia, prea slabă, le era lor absolut necesară aici, în jurul

gurilor Dunării, pentru servirea propriilor interese de stat şi menţinerea păcii. Încă din 1855, de la Conferinţa de la Viena, instituirea unui regim de neutralitate a principatelor, care să aibă o armată comună, era astfel văzută în Europa : „ Dacă Congresul de la Viena va isbuti, pe cât sperăm, a deslega pentru răsărit această problemă care pentru apus au ţinut aproape 300 de ani de războaie, acesta va fi unul dintre cele mai frumoase triumfuri ale diplomaţiei şi una dintre cele mai mari dovezi de biruinţă a civilizaţiei moderne”!(Saint-Marc Girardin, Debat, 15 martie 1855). Memorandumul privind Principatele Române, anexat Protocolului Conferinţei de la Viena din 1855, prevedea următoarele : „Potrivit textului notelor de la Viena şi interpretării ce li s-a dat de comun acord, opinia celor trei cabinete aliate a vizat nu numai sustragerea Principatelor de sub influenţa care s-a exercitat în exclusivitate asupra lor, ci şi constituirea unui fel de barieră naturală care să nu

Monumentul Independenţei din Tulcea

4 Intre Marile Puteri ale Europei, încet-încet, cu tenacitate şi cu adevăraţi bărbaţi politici, România îşi făcea loc pe harta lumii.

poată fi încălcată în viitor şi să ameninţe în acest fel Imperiul Otoman în chiar punctele lui vitale. Printre posibilităţile existente, menite a asigura Moldovei şi Valahiei o stabilitate şi o forţă suficiente, ni se pare că cea dintâi trebuie să fie unirea celor două principate într-un singur stat.” Armata comună a principatelor ar fi avut următorul rost : „Nu ca să se lupte împotriva unor vecini puternici, dar ca să conteste încălcarea privilegiilor lor, printr-o apărare de câteva zile măcar, şi pentru

ca să asigure buna rânduială dinlăuntrul ţării.” Dar gurile Dunării, care nu mai puteau fi păzite de Imperiul Otoman şi nici lăsate Imperiului Rus, în scopul unui regim internaţional de navigaţie liber între Occident şi Orient, nu puteau fi asigurate nici de o Românie fără teritoriu adiacent lor. Or, cum Rusia (care, învingătoare în războiul de la 1877, era prea puternică pentru a putea fi refuzată) cerea ferm în 1878 reîncorporarea sudului Basarabiei, adică a Cahulului, Ismailului şi Bolgradu-

lui, singurul uscat limitrof Deltei Dunării rămânea Dobrogea, şi ea trebuia alipită noului paznic ( considerat apt pentru această misiune, prin bărbăţia şi determinarea dovedite pe câmpul de luptă) al interesului general european. Aşa s-a ajuns la acest binecuvântat 14 Noiembrie 1878, când Carol I s-a adresat trupelor române neîntâmplător cu aceste cuvinte : „OSTAȘI, Marile puteri europene, prin tratatul din Berlin, au unit cu

România Dobrogea , posesiunea vechilor Domni Români. Astăzi voi puneți piciorul pe acest pământ care redevine țară românească. Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci intrați ca amici, ca frați ai unor locuitori cari de astăzi sunt concetățenii voștri. Ostași! în noua Românie voi veți găsi o populație , în cea mai mare parte română! Dar veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune. Toți aceștia, devenind membri ai statului român, au drept deopotrivă la protecțiunea, la

iubirea voastră. Între aceștia veți afla și populațiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu cu dinadins vă recomand de a le respecta. Fiți în mijlocul noilor voștri concetățeni ceea ce ați fost până acum și în timp de pace ca și pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoaște astăzi Europa întreagă, adică model de bravură și de disciplină, apărătorii drepturilor României și înainte-mergători ai legalității și ai civilizațiunii europene. Cale bună dar, soldaților români, și Dumnezeu să vă protege! Cugetările mele cele mai afectuoase sunt nedespărțite de voi! Să trăiască România! Brăila, 14 Noiembrie 1878. C A R O L’’ In istoria noastră aşa a fost : a fost greu să fim români! Acest ordin de zi al lui Carol I încheia în glorie secole întregi de umilinţă, în care românii, oriunde s-ar fi aflat, au cunoscut oprimarea. Dacă la sfârşitul

primului mileniu creştin, după perioada marilor migraţii, ei sunt identificaţi de arheologi cu modificări genetice cauzate de modul de viaţă îndelungat de bejenie, cu dinţii deveniţi abrazivi din cauza tipului de hrană specific – rădăcini şi scoarţă de copac, după momentele glorioase cunoscute ale luptei pentru neatârnare, contra maghiarilor, a leşilor, a tătarilor, dar, mai ales, a turcilor, iată câteva ştiri despre ei pe care istoria din manualele şcolare nu ni le pomeneşte: ”(...) armata tătărească este o armată imensă, ia aminte, voievoade, și trebuie, deci să iei toate măsurile spre a nu-i lipsi nuimic. (Tătarii, n.n.) este știut că mănâncă carne de cal și carne de om(!).” Aşa sună un fragment din scrisoareaporuncă a sultanului Soliman Magnificul adresată pe la începutul anului 1552 voievodului Moldovei Ştefan Rareș, scrisoare prin care îl însărcina pe acesta să pregătească proviziile necesare armatei tătăreşti care urma să-i traverseze țara spre Ardeal. În consecință, domnitorul moldovean este sfătuit de Soliman Magnificul ca, înaintea sosirii trupelor tătare, să ducă ”în locuri sigure și inaccesibile” populația și vitele din satele aflate pe traseul acestora. După jumătatea secolului XVII, când Apusul precursorilor Iluminismului își pregătea înfăptuirea enciclopediile,

Evlia Celebi, un nu mai puțin iluminat călător turc, dar iluminat în sensul pe care putea să îl cuprindă pe atunci, la Porțile Orientului, cuvântul acesta, referindu-se la o expediție militară turcă în Țările Române din anul 1657, menționează: ”Ținându-se sfat, toți au încălecat pe caii lor buni și apoi, omorând pe malul râului Scânteia pe toți prizonierii ce-i luaseră mai înainte, au rămas singuri. În ziua aceea, mergând năvalnic, am parcurs o distanță de treizeci de ore și am ajuns până seara în orașul Scânteia. Au fost incendiate numaidecât 300 de case, capturându-se multe prăzi și mulți robi. De acolo am năvălit spre apus și, incendiind și orașul Vaslui, am luat multe prăzi. Am sosit apoi în orașul Bârlad, ruinându-l și pe acesta, am ajuns în orașul Tecuci. Populația de aici venind în întâmpinarea noastră cu daruri, orașul lor nu a fost incendiat. Plecând de aici, am ajuns în marele menzil Focșani... este un oraș mare, iar raiaua și hatmanii săi ieșind în întâmpinarea noastră, au adus daruri numeroase. Orașul lor nu a fost devastat. A doua zi am trecut cu caii râul Focșani și am intrat în Țara Românească. Am sosit în marele oraș Râmnic, care a fost incendiat, căci raialele plecaseră în tabăra lui Mihnea. Nu s-au găsit nici prăzi, nici robi. Plecând de aici, chiar în ziua aceia, am mers prin munţi acoperiţi cu

pădure şi, capturând 8000 de robi aleşi, am ajuns în oraşul Buzău. Era foarte înfloritor. A doua zi oraşul a fost incendiat; de frica incendiului, locuitorii nu şi-au părăsit casele, iar cei care au ieşit au fost luaţi robi. Plecând de acolo spre apus, am ajuns în oraşul Gherghiţa. De dimineaţă, împresurând acest oraş, am luat 7 000 de

robi, înainte ca ei să iasă din casele lor. Au fost capturate atâtea prăzi, încât toţi neam îmbogăţit. Nu am dat foc acestui oraş. Plecând în grabă în noaptea aceia, am asediat Târgovişte, marele centru comercial al Ţării Româneşti. Dimineaţă, când am trecut la atac zicând Alah! Alah!, n-a ieşit nimeni înaintea noastră,

căci bărbaţii de aici, fiind plecaţi în tabăra lui Mihnea, nu mai rămăseseră decât 23 000 de femei şi copii. De aici am luat numeroşi robi şi multe avuţii şi tezaure din biserici. În acel loc, Gazî-Batîr a fost lăsat în urmă cu bogăţiile şi tezaurele, împreună cu 10 000 de voinici, şi, astfel, armata islamică a fost uşurată. De acolo am mers în grabă, spre miazăzi... şi am ajuns în zorii zilei la renumitul oraş Bucureşti, capitala Ţării Româneşti, asediind acest târg. De dimineaţă, când oastea tătară a pornit la atac, toate femeile, toţi bărbaţii şi toate fetele au ieşit pe străzi cu veşmintele de noapte, ţipând şi văitându-se; mulţi dintre ei au fost luaţi robi. Au mai fost capturate atât de multe lucruri, avuţii şi tezaure, încât nu se poate descrie. Au fost luate numaidecât 26 000 de robi aleşi şi 600 de care cu diferite lucruri şi mărfuri; prizonierii au fost predaţi tot lui Batîr Paşa, care se afla în urmă.” Dar iată cum suna şi ordinul generalului Bucow din 13 iunie 1761, trimis în Transilvania de Împărăteasa Austriei spre a face ordine între valahi : ”Mânăstirile de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă şi să se facă raport Excelenţei Sale Generalului atât despre restituirea bisericilor (către uniţi, n.n.) cât şi despre demolarea mânâstirilor. Iar dacă cineva

s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale, să fie pedepsit numaidecât cu moartea prin spânzurătoare sau prin tăierea capului, ca unii care disprţtuiesc poruncile regeştişsi tulbură pacea şi ordinea publică.” Ca şi osmanlâii lui Evlia Celebi cu un secol mai înainte, generalii austrieci, în plină Epocă Europeană a Luminilor, incendiau bisericile şi mânăstirile şi le dărâmau cu tunurile, omorând oamenii neînarmaţi, cetăţeni ai imperiului, ca ceva de la sine înţeles drept just şi moral! Desigur că aceste îndelungate împrejurări istorice au făcut ca un cântecel intitulat Rasunet, publicat în 1848 la Braşov, să cunoască o fulminantă răspândire în toate teritoriile locuite de români şi să fie îmbrăţişat, încă de pe atunci, aprope ca un imn naţional, cu numele „Deşteaptă-te Române”! Căci acel secol XIX a însemnat, întradevăr, deşteptarea unui neam. Revoluţiile de la 1848 asta au însemnat şi asta a presupus şi descoperirea Dobrogei de către revoluţionarii exilaţi după înfrângerea lor. O Dobroge pe care, la 1850, în scrisorile trimise lui Ion Ghica, Ion Ionescu dela Brad o numea „California românească”, în care revoluţiile înfrânte trebuia să continue, să se desăvârşească şi să izbândească în atingerea

idealului numit Daco-România! Asta presupunea unire, adică primul deziderat al programului lor revoluţionar care, încă de la 1838 se intitula „Unire şi independenţă” şi care îşi propunea „să întoarcă o patrie slobodă tuturor mădularelor româneşti” răspândite prin lume. Prima unire,căci toate odată nu se puteau înfăptui, a fost a Valahiei cu Moldova, cu sprijinul, dar şi în pofida marilor puteri europene. Prin votarea, aşa cum s-a făcut, a lui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, marea istorie a României începuse, căci începuse Unirea! Bărbaţii politici minunaţi de atunci ai românilor, aşa neştiuţi cum sunt ei astăzi, căci sunt aproape neştiuţi, şi-au servit neamul şi ţara cu un devotament aproape de neînţeles acum, adăstând cu o tenacitate uimitoare în idealul naţional, pe care l-au servit pe timpul întregii lor vieţi, fără să se plictisească şi fără să dea vreodată înapoi, indiferent cât de nebuneşti pareau a fi scopurile. „Unire şi independenţă” au hotărât încă din 1838 cei cărora le-au fost discipoli, apoi unirea şi independenţa le-au urmărit, până la moarte! Şi le-au înfăptuit. Căci, abandonată de marile puteri europene care-i erau garante, România s-a văzut obligată, în ciuda neutralităţii sale, să intre în război împotriva Imperiului Otoman în 1877. Pen-

„Curcanii” trec Dunărea la Corabia.”

tru independenţa României români din toate provinciile încă înstrăinate au participat ca voluntari alături de ceilalti, moldoveni şi munteni, şi toţi împreună au format armata română care a trecut Dunărea spre a-şi da obolul de sânge la Rahova, Griviţa şi Plevna, cântând acelaşi prim cântec ostăşesc al tuturor românilor servind o singură Românie. După câştigarea independenţei de stat cu arma în mână, pe câmpul de onoare, România căreia i s-a adăugat Dobrogea a contat. Pe harta unei lumi uriaşe, între cei trei coloşi ai vremurilor, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, ultimile două întinzându-se chiar fiecare pe câte două continente, ne-am făcut loc şi noi, ne-am iţit ca o nucă tare în jurul gurilor Dunării, în care păzeam, investiţi cu încrederea Europei, prima ei instituţie-simbol : Comisia Europeană a Dunării, cu sediul, de facto, la Sulina. Acest veritabil embrion al viitoarei Uniuni Europene, uniune care avea a se naşte abia peste o sută de ani, a avut nevoie de o mamă purtătoare, iar această mamă purtătoare i-a fost România. Şi dacă Europa a uitat asta, şi a uitat, atunci noi suntem cei chemaţi a-i aduce aminte, pentru adevăr, pentru demnitatea noastră şi pentru moştenirea copiilor noştri! Acestei ţări care începuse

să conteze, copiii celor ce-o făcuseră în a doua jumătate a secolului XIX aveau să-i unească, în prima parte a secolului următor, şi celelalte provincii româneşti – Basarabia şi Transilvania,desăvârşind-o. Peste nici 40 de ani, copiii dorobanţilor români de la Rahova, Griviţa şi Plevna aveau să cânte, prin trecătorile Carpaţilor, alt cântec însufleţitor, dar parcă în acelaşi război. Dar despre toate acestea, întrun alt album. Pâna atunci să spunem că albumul intitulat „Dobrogea, cheia de boltă”, vorbeşte mai pe larg , încercând să argumenteze că ziua de 14 Noiembrie pe care, din păcate, românii de astăzi nu o mai sărbătoresc (cu excepţia salutară a Tulcei!), nu este o zi, acolo, mai puţin importantă decât ziua luptei împotriva diabetului, ci este una din marile zile ale României, dacă nu cea mai mare, atunci cel puţin la fel de importantă pentru statul român ca celelalte lui mari zile, 24 ianuarie şi 1 decembrie. Nimeni nu face mai mult decât poate, dar noi, asta, ar trebui să putem. Apoi albumul conţine 46 de imagini dintr-un exemplar necunoscut al albumelor lui Anatole Magrin, primul fotograf al Dobrogei, fotografii care sunt însoţite de texte referitoare la aceleaşi subiecte, preluate din „Biblia Dobro-

gei”, acea preţioasă lucrare a lui M.D. Ionescu, intitulată „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”. Am considerat că această îngemănare a fotografiilor lui Magrin cu textele lui Ionescu poate reprezenta un demers fericit, folositor în înţelegerea Dobrogei, aşa cum era ea înainte de 14 Noiembrie 1878, băltind în atemporalitatea sfărşitului de imperiu, dar şi după alipirea la România, prinsă în frenezia clocotitoare a începutului unei noi vieţi, cea europeană. Doresc, însă, în final, să vă mai reţin atenţia cu două frumoase coincidenţe legate

de bătrâna noastră Dobroge. În 1396, după dezastrul armatelor creştine în faţa turcilor, de la Nicopole, un anume Friederich de Hohenzollen s-a salvat cu fuga de pe câmpul de bătălie, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, ultimul domnitor român stăpânitor al Dobrogei, cel care, cu o navă proprie, avea să-l poarte pe Dunăre, prin deltă şi să-l scoată în Marea Neagră, unde, la ancoră, aştepta flota veneţiană. Prin Bosfor, Egee şi Adriatică el a ajuns pe coasta Dalmaţiei, de unde, prin Ungaria, a ajuns în Germania. Peste aproximativ 500 de ani, un anume Carol de

Hohenzollen, după ce a intrat deghizat şi cu un paşaport fals în România, avea să devină primul domnitor al românilor după Mircea cel Bătrân, stăpânitor al Dobrogei! Dumnezeu are tot timpul din lume spre a face astfel de glume istorice! Dumnezeu, cel al cărui cuvânt ştim că a fost adus în actuala Românie, tot în Dobrogea, de Sfântul Apostol Andrei, întâiul chemat. Ce se ştie mai puţin, de mai puţini români, este că şi Sfântul Apostol Filip, născut în acelaşi sat cu Sfântul Apostol Andrei, Betsaida, din nordul Ţării Sfinte, este menţionat

de martirologii şi sinaxare ca a predicat cuvântul Evangheliei aici, „convertind la credinţa creştină pe mulţi din locuitorii Sciţiei, rânduind pentru ei diaconi, preoţi şi episcopi, după care şi-a continuat lucrarea misionară în Asia Mică”. Ca şi ziua de 14 Noiembrie, una dintre cele mai importante zile a statului român, şi Sfântul Apostol Filip ca încreştinător al lor a cam fost uitat de noi, cei de astăzi. Şi, dac-am vrea, near fi uşor să ne aducem aminte, căci sărbătoarea Sfântului Filip ( printr-o coiincidenţă, desigur!) este fixată în calendarul creştin ortodox în acelaşi 14 Noiembrie. Pe larg, însă, despre toate acestea, în album. In album, adica acolo unde veti gasi si o atât de demodata si aproape incorecta politic dragoste pentru bătrâna noastră Dobrogea şi pentru ţara aceasta, ai cărei fii, mai mult sau mai puţin buni, toţi îi suntem. Ţara aceasta, pe care acum douăzeci de ani, sub soarele pieziş şi înşelător al unei dimineţi care iată, deja a trecut, am părăsit-o, fluierând, în poarta căzută a unei curţi ţărăneşti, ca pe o bătrână tristă, singură şi uitată, în plata lui Dumnezeu!

Ce ne-aduce copca nouă Războiul nervilor

prin gheaţă între om şi ştiucă

Cristian DOGARU text si fotografie

rima regulă cănd mergi la pescuit la copcă este să verifici grosimea gheţii.Aşa am aflat că am fost ales ca deschizător de drum nu ca o onoare, din motive tehnice. „Dacă te ţine pe tine la peste o sută de kilograme putem trece şi noi fără probleme!” glumeşte cam serios Sorin Florea, patronul

unei pensiuni din Murighiol împreună cu care am plecat pe canalele îngheţate. Gerul din ultima perioadă a lăsat doar Dunărea fără pod de gheaţă, în rest totul s-a transformat într-un imens pationoar înconjurat de stuf şi papură, spre nemulţumirea păsărilor de tot felul care nu mai ajung la hrana lor preferată-peştele. Omul în schimb se descurcă şi semnele pescarilorzeci de găuri mici în gheaţă, copcile stau mărturie. „În primul rănd trebuie să nu uitaţi termosul cu ţuică fiartă, apoi trebuie să vă echipaţi bine, îmbrăcăminte groasă, apoi ar mai fi necesar şi nişte vin roşu, dacă mai aveţi un termos două ar fi bune” spune şi Trofin,un murighiolean care ne desluşeşte urmele de animale de pe gheaţă, care-s iepuri, vidre,mai ne sperie cu un mistreţ. Din cănd în cănd gheaţa mai trosneşte şi atunci îţi vine să o iei la fugă spre mal însă localnicii ne liniştesc. S-au jucat unii ieri şi cu Dacia pe aici, se dădeau cu maşina pe lac”. După atătea termosuri ne dăm seama că ne-ar trebui şi undiţe, însă acestea apar imediat din stuf, acolo unde le pitise Trofim la ultima partidă de pescuit. Surpinzător, pentru cei obişnuiţi cu sculele sofisticate de multe milioane, undiţele noastre sunt rustice-un băţ scurt de stuf, o plută din papură, nailon, plumb şi un cărlig micuţ în care înfigem un cărăşel adus de acasă. Ne-am oprit la o intersecţie între două canale şi cu toporul din dotare mai lărgim vre-o patru copci şi începem să folosim termosul. Nici nu aruncăm bine undeţele în apă că Sorin

scoate o ştiucă şi începe distracţia. „Bineînţeles este vorba despre ştiinţă, multă pricepre, aprofundarea ştiinţei prin metode lăudate de forurile internaţionale.Cam ca la table”. Şi aşa ajungem la jumătatea termosului. Mai pică o ştiucă mai mică, eliberată imediat, nou prilej de pilde pescăreşti. „Aşa dă Dumnezeu peştele, după mărimea....”. Din cănd în cănd mai schimbăm copcile, mai mişcăm plutele,gerul începe să se simtă şi aşa se termină şi vinul fiert. „Căteodată pică, altădată nu, cum se nimereşte, trebui să mai batem în gheaţă la margine ca să se sperie ştiuca şi să mai mişte prin zonă, acum pe frig ea mai mult stă pe loc” mai povesteşte Trofim. Dou-trei ore pe gheaţă sunt de ajuns mai ales dacă nu mai trage peştele,termosul s-a golit, aşa că fugim spre căldură şi din capturi, preparăm nişte sarmale rămase de la revelion de toată frumuseţea....

BIRDWATHCING sau

BUCURIA DE A PRIVI PĂSĂRILE Eugen Petrescu foto : www.danielpetrescu.ro

u ceva timp în urmă, m-am întâlnit în Deltă cu doi pescari ce veniseră tocmai din Arad “la ştiucă”. I-am întrebat cum a fost şi ei mi-au spus că prinseseră destul de bine în prima zi, dar că a doua zi nu căzuseră decât nişte mârliţe şi că totuşi nu le-a părut rău, pentru că, mi-au spus ei, fiind o zi senină, deosebit de frumoasă, s-au putut bucura privind păsările de pe lac. Erau acolo sute de raţe sălbatice de diferite specii, corcodei, egrete, lebede si alte păsări pe care nu le ştiau. Relatarea celor doi mi-a reamintit de disponibilitatea atâtor oameni pentru observarea lumii păsărilor şi a naturii în general. Deseori mi se întâmpla să aud: „am fost în cutare loc şi am văzut o pasăre deosebită”, urma o descriere

nu întotdeauna concludentă şi, evident, întrebarea „ce fel de pasăre este?”. Cel mai simplu era când aveam la mine un determinator ilustrat, cu care reuşeam să-i dirijez spre ceea ce credeam că e mai aproape de descrierea lor, oferindu-le astfel posibilitatea ca ei înşişi să recunoască în carte imaginea păsării. Nu de puţine ori, spre surpriza mea şi, mai ales, a lor, se dovedea că puteau recunoaşte pasărea în determinator, dar că aceasta abia de corespundea cu descrierea făcută iniţial. Foarte puţini dintre observatorii neantrenaţi dau o descriere exactă a unei specii nou întâlnite. Unora, din cauza lipsei de experienţă, atenţia li se focalizează asupra detaliilor nesemnificative, neglijându-le pe cele definitorii, iar celor mai mulţi le joaca feste prea marea încredere

în propria memorie, faptul că nu notează imediat, într-un carneţel, detaliile. Cu aceste observaţii am păşit deja uşor înspre terenul unui hobby extrem de atractiv, şi de răspândit azi în lume: BIRDWATCH - pe care l-am dori practicat de cât mai mulţi români şi evident de toţi membrii Societăţii Ornitologice Române (SOR) cărora le revine şi datoria de a face pledoarie pentru acest hobby şi de a ajuta la popularizarea sa prin-

tre români. Ne aşteptăm ca în următorii ani să apară din ce în ce mai mulţi birdwachers autohtoni şi e de dorit ca aceştia să poată fi îndrumaţi de SOR şi chiar încurajaţi să devină membri capabili să se implice în programe concrete de monitorizare a avifaunei şi poate că astfel suprafeţe tot mai mari ale României să fie cuprinse în programul: Monitorizarea Păsărilor Comune, iar aceasta nu se poate realiza atât timp cât sucursalele SOR nu vor

avea o politică explicită, în antrenarea tenace a cât mai multor tineri în birdwatch. Pe lângă faptul că la adolescenţă priorităţile se schimbă adesea, iar revoluţia hormonală e în toi, una din explicaţiile fluctuaţiei de tineri în SOR, a faptului că mulţi dintre ei părăsesc SOR după un timp, se datorează de multe ori menţinerii tinerilor prea mult timp într-o zonă călduţă şi comodă a teoriilor generale şi a bunelor

intenţii. Experienţa sucursalei din Tulcea arată că ieşirile dese în teren, excursiile şi taberele ornitologice ajută cel mai bine la formarea adevăraţilor „birwatchers”, a tinerilor cu iniţiativă care pleacă pe cont propriu în mici expediţii. Suntem de acord că mulţi dintre membri SOR nu au suficient timp, iar alţii s-au alăturat mai mult emoţional ideii de protecţie a păsărilor, iar noi suntem de acord şi cu aceştia, pentru ca acolo unde nu există emoţie e greu să convingi pe alţii de justeţea cauzei tale, dar mai credem şi că sucursalele ar trebui să-i încurajeze, să-i stimuleze în mod special pe aceia care se implică în protecţia păsărilor şi progresează evident în cunoaşterea lor. Aceştia nu numai că vor ajuta la realizarea diferitelor proiecte ale SOR, dar vor găsi şi plăcere în observarea păsărilor, vor deveni adevăraţi „BIRDWATCHERS”. Ne cerem scuze că vom folosi în continuare numele englezesc BIRDWATCH care ar putea fi tradus: pânda (pândirea) păsărilor, privitul atent al păsărilor. S-a încercat şi la noi găsirea unor echivalente autohtone ale termenului, dar nimeni, până acum, nu a reuşit să propună o variantă care să fie general acceptată.

Birdwatcher şi ornitolog Asemănări şi deosebiri: Câteva precizări se impun. Birdwatch este un hobby practicat de foarte multe persoane, în marea lor majoritate oameni obişnuiţi, ce nu sunt ornitologi ( profesionişti ce studiază în mod ştiinţific păsările), aşa că putem spune că birdwatcher (cel care practică birdwatch) nu poate fi înlocuit întotdeauna cu ornitolog, iar cuvântul PĂSĂRAR, deşi ar părea potrivit, are deja în limba română, aşa cum spunea şi domnul doctor Dan Munteanu, sensul de persoană care prinde păsări, care vinde păsări sălbatice. Aceste conotaţii nedorite ne fac reticenţi la folosirea cuvântului PĂSĂRAR cu sen-

sul de „birdwatcher”. Poate că, prin distanţarea în timp, prin dispariţia ocupaţiei de păsărar (interzisă prin lege, de altfel), cuvântul va avea şanse să se impună în locul lui birdwatcher, acesta din urmă fiind un amator, nu cu sensul peiorativ, ci cu acela originar care înseamnă iubitor, deci birdwatcher = un iubitor, un protector al păsărilor, o persoana care găseşte plăcere în observarea şi chiar studierea lor. Ar trebui amintit că există destui „birdwatchers” care pot concura cu succes ornitologii profesionişti şi că ar fi bine dacă toţi ornitologii ar fi şi „birdwatchers” pasionaţi. S-ar putea spune, fără să greşim prea mult, că BIRDWATCH este un fel de democratizare a ornitologiei, care poate pierde astfel ceva din rigoarea şi distanţarea faţă de obiectul de studiu, necesare în orice ştiinţă, câştigând

în schimb un plus de sensibilitate proaspătă. Implicarea emoţională neîngrădită nu e specifică omului de ştiinţă, dar e de dorit şi încurajată în „birdwatch” şi e bine să ştim că, de cele mai multe ori, fără entuziasmul şi implicarea majorităţii iubitorilor de păsări neprofesionişti, aplicarea măsurilor de conservare şi protecţie propuse de ornitologii profesionişti devine foarte dificilă, dacă nu - chiar imposibilă. Ornitologul profesionist şi birdwatcher-ul amator, sunt de fapt complementari, două feţe ale aceleiaşi monede. Ornitologii au nevoie de informaţiile şi sprijinul amatorilor, iar aceştia din urmă nu pot progresa decât însuşindu-şi cât mai multe din informaţiile ştiinţifice oferite de ornitologie. Un bird-

watcher este în general un practician, nu un teoretician, un om de teren care se bucura observând păsări. Ieşirile sale în teren nu urmăresc întotdeauna un scop ştiinţific, mentalitatea birdwatcher-ului este asemănătoare, cel puţin în unele momente, cu a pescarului sau vânătorului: important e să ieşi in teren, nu poţi să ştii ce-ti va cădea! Iar realitatea arată că multe din observaţiile făcute de birdwatchers sunt importante pentru ornitologie. În urma confuziei apărute la Tulcea, când, după înfiinţarea Biroului Societăţii Ornitologice Române, eram asaltaţi de cetăţeni ce credeau că este vorba de o societate care promovează creşterea în captivitate a păsărilor exotice, s-a impus să insist că SOR nu este nici pe departe o societate

a crescătorilor de păsări, ci o organizaţie neguvernamentală de mediu deschisă atât pentru ornitologii profesionişti, precum şi pentru toţi cei interesaţi să cunoască şi să protejeze păsările sălbatice în habitatele lor naturale. Aceasta are o legătură cu hobby-ul nostru pentru că e evident că SOR promovează birdwatchingul ca hobby de masă, printre altele, şi pentru că, în timp, acesta va constitui adevărata alternativă non-violentă la vânătoare. Dacă azi, în Europa de vest, tot mai mulţi pescari eliberează capturile, nu vedem cum altfel ar putea-o face vânătorii, decât metamorfozându-se în birdwatchers. Aceştia „prind” păsările doar cu binoclul/luneta şi uneori cu camera foto sau video. Mulţi români dintre cei pasionaţi de birdwatch sunt şi membri în SOR pentru că şi interesul celor ce practica bitrdwatch se concentrează asupra păsărilor sălbatice, libere, cu scopul de a le cunoaşte mai bine şi de a le proteja în habitatele lor naturale. Aşadar aceştia se diferenţiază foarte clar de crescătorii de canari, de papagali şi de alte păsări autohtone sau exotice. Hobbyul lor este diferit şi chiar în contradicţie în unele privinţe. Asta nu înseamnă că un crescător de păsări nu poate practica birdwatch, dar trebuie făcută o separaţie netă între cele două preocupări. Pe unii îi

interesează păsările în colivie sau volieră, pe ceilalţi - păsările libere în mediul lor natural. Pentru a înţelege mai bine diferenţa, cred că ar fi interesant, să istorisesc o întâmplare de acum câţiva ani când însoţeam prin Dobrogea un grup de birdwatchers din Anglia. Am observat la un moment dat pe un lac câţiva călifari roşii (tadorna ferruginea ), păsări destul de rare şi i-am atenţionat pe ceilalţi. Toţi au fost entuziasmaţi, dar câţiva dintre turişti mi-au mulţumit în mod special spunând ca aceasta este pentru ei o „life bird”, în jargonul birdwatcher - pasăre pe care o vezi pentru prima dată în viaţă şi pentru care se cade să faci cinste celorlalţi, (pe nişte elveţieni i-am auzit numind-o „snaps vogel”pasăre pentru care trebuie să dai un şnaps). M-am mirat să aud aceasta deoarece în Anglia văzusem de mai multe ori călifari roşii în lacurile din unele parcuri, chiar şi în centrul Londrei, în lacul din King James Park erau câţiva călifari alături de sute de raţe şi gâşte sălbatice de diverse specii, care, deşi zburau liberi, se apropiau de oameni aşteptând să fie hrăniţi, comportânduse ca păsările domestice. Eu chiar i-am fotografiat deoarece stăteau aşa aproape de mine. I-am întrebat dacă nu văzuseră aceste păsări, ei mi-au spus ca da... şi ei le văzuseră acolo, dar că acelea nu „se pun”pe lista

păsărilor „bifate” deoarece nu sunt păsări sălbatice, ci păsări domesticite introduse de crescători în Anglia. Cred că, din cele spuse de englezi, reiese clar cum mentalitatea de birdwatcher se diferenţiază de cea a crescătorilor de păsări. Şi pentru ca ne-am exprimat deja convingerea că mulţi oameni obişnuiţi au deja o anume atracţie pentru privitul păsărilor şi au, mai cu seama şi oportunitatea de a face birdwatch chiar când se află la pescuit, sau în excursii, îi încurajăm să încerce mai mult. Probabil că alţi iubitori de natură sunt observatori experimentaţi, iar majoritatea turiştilor au făcut şi fac măcar ocazional birdwatch, atunci când ajung în Delta Dunării, de aceea îi încurajăm pe toţi, membri sau nu în SOR, să-şi găsească timp şi pentru privitul şi cunoaşterea păsărilor,

asigurându-i că nu e nevoie nici de diplome, nici de atestări sau autorizaţii din partea cuiva, ci doar de puţină pasiune, de un spirit de observaţie mereu treaz şi de ieşiri cât mai dese în teren. ”Instrumente” ajutătoare pentru cel interesat de birdwatch ar putea fi în prima fază: -un determinator de teren (SOR a publicat traducerea adaptată pentru Romania a celebrul u i - H A M LY N G U I D E - s u b t i t l u l PA S A R ILE DIN ROMANIA SI E U R O PA - D E T E R M I N ATO R I LU S T R AT ) - un binoclu - un carnet şi un pix pentru notarea obser vaţiilor făcute (în ţara noastră există destule locuri puţin sau deloc studiate, aşa că orice obser vaţii legate de numărul speciilor şi al exemplarelor de păsări obser vate se pot dovedi utile).

Vom reveni, probabil cu detalii mai tehnice într-un număr viitor. Poate e bine să se ştie că în ţările vestice acest hobby a luat proporţii de masă; numai în Marea Britanie sunt peste 1.000.000 de membri cotizanţi în Societatea Regală Britanică pentru Protecţia Păsărilor şi, cel puţin, tot atâţia „birdwatchers”. In vestul Europei, în Japonia şi în S.U.A s-a dezvoltat o adevărată industrie care întreţine acest hobby iar oferta ei este extrem de variată şi atrăgătoare; cred că, valoric, suma totală de pe această piaţă are tendinţa să se apropie de cea vehiculată pe piaţa uneltelor de pescuit şi de vânătoare. Turismul de tip birdwatch va lua amploare şi la noi, pentru că România e un loc atractiv şi în această privinţă şi este nevoie de birwatchers români ca ghizi locali care să cunoască locurile şi speciile, astfel că se poate obţine şi un câştig din această plăcere. Încurajaţi tinerii să părăsească pentru o vreme statul pe internet, discotecile şi să iasă în natură. O idee mai veche nu îmi dă pace, de ce SOR nu creează pentru elevi o structură asemănătoare cu a cercetaşilor care să aibă

ca obiect central observarea păsărilor în mediul lor natural şi protejarea lor? Nu văd de ce între birdwatch, pescuit, excursiile de la sfârşitul săptămânii şi chiar plimbările obişnuite în parcuri n-ar exista ceva mai mult decât „o simplă coexistenţă paşnică”, o posibilitate de a ne perfecţiona cunoştinţele despre păsări şi de a ne bucura de lumea lor aşa de plină de eleganţă, cântec şi culoare, conştienţi că fără implicarea noastră a tuturor în protecţia lor, miracolul se va putea sfârşi curând…

(Acest material sintetizează şi unele idei mai vechi, la care încă ţin, şi pe care le-am publicat într-un articol din revista AVENTURI LA PESCUIT în urmă cu câţiva ani)

Natura se descoperă numai celui ce ştie să vadă, văzând să cunoască, cunoscând să legifereze, legiferând să transforme şi să ajute. (George Corbu: Discutii Despre Ecologie)

S.O.S. Caii Sălbatici Dr. Ştefan Răileanu medic veterinar text si fotografie

În sistemul naturii, om sau stea îşi au locul bine definit. Ne mărginim tot timpul cu ceva ori cu cineva, rămânând totuşi nemărginiţi. Eu sunt vecin cu marea si Dunărea, cu grupurile de cai sălbatici, tu cu Himalaia, el cu turmele de reni - haideţi să încercăm să le menţinem farmecul.

…Vântul mă urmăreşte oriunde aş merge, îmi înfundă sinusurile iar uneori mă prăbuşesc din cauza foamei, pădurea sau stuful îmi sunt cei mai buni prieteni pe timpul iernii, în desişul lor reuşesc să mă mai adăpostesc de furia crivăţului... Aşa ar povesti pe scurt un cal care trăieşte in sălbăticie în Delta Dunării. Problema acestor animale este din ce in ce mai gravă cu cât există mai multe proiecte care reconstruiesc sau protejează anumite zone.

Pădurile tinere mai cu seama sunt înconjurate în unele locuri de garduri cu sârmă ghimpată care au rolul de a opri accesul cailor in acest perimetru, de multe ori insă această măsură de protecţie nu are rezultatele aşteptate, scoarţa copacilor este smulsă iar ramurile tinere mâncate deoarece foamea calcă peste obstacole, fie ele şi din sârmă cu ghimpi. Astfel banii sunt cheltuiţi in zadar, animalele sălbatice se pot răni caii de asemenea, iar problema rămâne nerezolvată.

www.danielpetrescu.ro

O soluţie vă putem da noi domnilor, ce vă străduiţi să confecţionaţi garduri !!!!! Construiţi hrănitori la marginea pădurilor si puneţi in acestea fân atât timp cât stratul de zăpadă este mai mare de 5 cm şi o să rămâneţi uimiţi de rezultate.

Tipul si modul de hrănire al cailor sălbatici din Delta Dunării. Odată cu venirea sezonului rece si a primei ninsorii, vegetaţia schimbată este acoperita cu zăpadă si mai greu de găsit. Spectrul trofic este modificat din punct de vedere nutriţional. Plantele ce fac parte regula in modul

de hrănire al cailor lipsesc in această perioadă sau se găsesc în cantitate redusă, aceasta fiind insuficientă pentru hrana zilnică a cailor sălbatici. In aceasta perioadă sunt căutate in sol părţi fragede ale plantelor încolţite (Familia Liliaceae) ce au ciclul de înflorire în perioada vernală. In zona de pădure sunt căutate ramurile fragede ale speciilor de carpen, cărpiniţa si tei, fructe de stejar, păducel si măceş. La

baza arborilor sunt foarte mult căutate speciile de muşchi (muşchiul comun) si licheni (lichenul galben, lichenul renilor). O altă situaţie întâlnită la aceşti cai, este relaţia creata cu mistreţii. Aceştia răscolesc pământul în căutarea hranei

(rizomi, bulbi, şi fragmente fragede ale plantelor) iar caii se folosesc de solul descoperit pentru a găsi hrana de aceasta natura. În perioadele foarte grele ale sezonului rece când hrana este foarte puţină, caii se hrănesc cu scoarţa de co-

pac (salcie, tei, plop, păducel), valoarea nutritivă a scoarţei lemnoase este foarte redusă cea ce duce la scăderea aportului de substanţe nutritive şi în consecinţă la scăderea imunităţii.

După Dan ARHIRE text si fotografie

22 de ani

Mitologia română numeşte delfinul Dulf şi spune despre el că noaptea iese din mare şi, pe mal, caută mere roşii pe care le mănâncă. De aceea, marinarii, care sunt prietenii săi şi cărora el le este prieten, îi aruncă mere în prova navei, din recunoştinţă. Ei îi sunt recunoscători pentru că îi ajută în caz de naufragiu, fie purtându-i la suprafaţă, spre mal, fie bătând apa în jurul lor spre a-i feri de rechini, îi mai sunt recunoscători pentru că este frumos şi pentru că este, oarecum, pregătit şi doritor de tovărăşie cu omul.

e aceea, întâlnirea unui delfin rămâne întotdeauna în amintire, iar şederea prelungită în tovărăşia unui delfin naşte nostalgii şi nu poate fi comparată cu nimic altceva. Asta mi-a spus prietenul meu Gabi Frandeş, om de afaceri din Tulcea, într-o seară încărcată de poveşti şi de amintiri, în care mi-a vorbit despre Mark şi Alina, cei doi delfini pe care el îi botezase aşa. Privirea lui Gabi rătăcea,

fără ţintă, pe deasupra Dunării, în timp ce istoria delfinilor frumoşi de acum 22 de ani se năştea pentru mine, pas cu pas. „Acum a mai rămas numai Mark. Alina a murit cu vreo câţiva ani în urmă, iar ceilalţi prieteni cu aripioare din bazinul Delfinariului constănţean s-au dus pe rând, aşa cum s-a dus şi tinereţea - pe nesimţite” - mi-a spus Gabi. Dar cel mai bine este să îl las chiar pe el să povestească.

Gabi Frandeş Mark, la începutul întâlnirii.

Povestea tânărului soldat Gabi şi a tinerilor delfini Mark şi Alina „În 1986, eram în Marea Neagră cu un SRS (şalupă de remorcare şi salvare) de la unitatea Marinei Militare 02145, fosta unitate de scafandri. Aveam un coleg - Nini Marinescu - care era fiul viceamiralului Marinescu de la Mangalia şi aduceam destul de bine. Acolo ne aflam în subordinea colonelului doctor Tichescu, cel care, practic, a înfiinţat Delfinariul la Constanţa şi realiza colaborarea dintre armată şi cei ce aveau în schema de funcţionare Delfinariul - nu mai ştiu ce minister. Misiunea noastră, atunci, era să prindem delfini şi să facem primele antrenamente cu ei în bazin. După cum probabil ştiţi, pe mare delfinii se ţin după vapoare, care provoacă, în prova, un siaj, acolo unde despică apa. Când dădeam de bancul de delfini, în mare, ne îndreptam cu SRS-ul către ei, ei veneau înspre noi şi începeau să se joace în prova. Totul se baza pe nişte scule şi o tactică foarte simplă. Aveam nişte scule asemănătoare cu cele de prins fluturi, dar mult mai mari. Era un soi de minciog, cu un băţ de bambus lung de vreo 4 m, care, la capătul superior avea legat un cerc de metal cu diametrul de 10. Acest minciog era legat cu o aţă simplă, subţire, pliat pe cerc,

iar la celălalt capăt al lassoului, (o sculă [frânghie subţire - n.n.)] lungă de vreo 10-15 m) se lega ori o minge, ori un colac de salvare. În momentul în care delfinul începea să se joace în siajul provocat de prova vaporului, îi băgam cercul de metal în faţă şi el trecea prin cerc. Un co-

leg ţinea mingea sau colacul de salvare şi, în momentul în care delfinul trecea prin cerc şi lassoul i se înfăşura pe corp, colegul meu arunca mingea şi făcea semn să se oprească motoarele, ca să nu fie tăiat de elice. Delfinul încerca să intre în inersie, de trei, de patru ori, dar

flotabilitatea pozitivă dată de colacul de salvare sau de minge îl obosea. Când obosea, rămânea la suprafaţă, plutind şi ne apropiam de el, îl puneam pe punte, pe o saltea de burete. Îl udam încontinuu, ca apoi, pentru a nu-i crăpa pielea de la soare, i se făcea o injecţie de

calmare şi fugeam cu el în port. Acolo ne aştepta o maşină cu care îl transportam tot pe targă şi saltea de burete la Delfinariu, unde îi dădeam drumul în bazin. Cel mai greu era până în momentul în care îi dădeai să mănânce, pentru că mulţi, la început, refuzau hrana.

Practic, tot dresajul lor se baza pe înfometare. După ce îl înfometam în bazin intram şi noi, în costume de scafandri şi începeam să-l fugărim prin apă. Când reuşeai să îl prinzi sau doar să pui mâna pe el - era al tău. Puteai să faci orice cu el, deoarece îi dispărea teama şi devenea docil şi foarte prietenos. Mânca stavrid sau macrou, tăiat bucăţele şi începeam dresajul cu el. Primele exerciţii de dresaj le făceam noi, scafandrii, cei care ne împrieteniserăm deja cu ei. Ulterior interveneau fetele care prezentau, doar, dresajul. În timpul reprezentaţiilor noi nu aveam voie să apărem la marginea bazinului, pentru că, atunci, delfinii nu le mai ascultau pe prezentatoare şi veneau la noi. Scopul nostru, acolo, la vremea respectivă era însă altul decât dresura pentru reprezentaţii. Noi îi dresam pe delfini să lipească mine magnetice pe nave, acesta fiind, de fapt, scopul capturării lor pentru Marina Militară. Şi Mark a fost dresat să lipească mine magnetice şi era unul dintre cei mai buni. În acea perioadă au fost prinşi şi Mark şi Alina, pe care eu i-am botezat: pe Alina, după numele surorii mele, Alina Claudia şi pe Mark după mine, de la Marius. Eu i-am botezat. Am fost prieteni foarte buni! Mark de la început s-a remar-

Mark înoată în cerc...

cat ca un delfin de talie mare şi a fost unul dintre cei mai mari pe care noi i-am prins. A fost foarte uşor de lucrat cu el şi asta ne-a transformat munca într-o pasiune frumoasă. Aveam satisfacţii. Eram entuziaşti, pe atunci. Din păcate, nu ştiu dacă în toţi aceşti 22 de ani am mai fost acolo de vreo trei ori. Cred că acum 4 ani am fost ultima oară cu feciorul meu, dar n-am intrat pe marginea piscinei, să mă duc la el. Am stat ca orice turist şi m-am uitat la spectacol. Am avut, însă, impresia că venea foarte mult la marginea piscinei

şi stătea în sluj, se uita. M-am schimbat destul de mult în aceşti ani”. Gabi devenise trist. Privirea lui încă mai rătăcea, liniştită, pe deasupra Dunării. „De ce nu vrei să te mai întâlneşti o dată cu Mark? l-am întrebat eu.

Întâlnirea celor doi Mark Dimineaţă, peste vreo trei zile, în faţa Delfinariului, Gabi era destul de nervos. Vedeam asta,

deşi el încerca să se controleze şi să pară calm. După prima reprezentaţie din acea zi, Mark a fost dus, ca de obicei, în bazinul “proprietate personală”, din interior, pentru odihnă. Cu îngăduinţa amabilă a directorului ştiinţific, domnul Nicolae Papadopol, şi a doamnei Angelica, şef Secţie Delfinariu, am intrat cu Gabi în bazin. Mark înota lent şi ne ignora, regal. Gabi era mut. În celălalt capăt al bazinului, separată printr-un grilaj, o focă dintr-o altă poveste pufăia din când în când. M-am depărtat, urmărindu-i

Delfinul şi gratiile

Mark se întoarce şi îl priveşte!

pe cei doi Mark, rămaşi singuri într-o extremitate a bazinului. Mark, delfinul, înota în cercuri largi, în ritm regulat. La două, trei ture, se lăsa pe fundul bazinului, unde rămânea încremenit ceva timp. Apoi, cercurile au început să fie din ce în ce mai mici şi după fiecare, se oprea în dreptul lui

Gabi, celălalt Mark, niciodată în dreptul meu. Numai cu spatele, ca şi când nu l-ar fi observat, dar numai acolo. Gâtuit de emoţie, Gabi a început să-l strige uşor, cu o voce destul de stinsă. Mark, delfinul, stătea nemişcat. A stat mai mult ca de obicei. A plecat în cercurile lui, mai rapid, de data aceasta.

Gabi şi-a schimbat locul. Mark delfinul şi-a schimbat locul de oprire, după el. Gabi a început din nou să-l strige şi să-i facă nişte semne, semnele vechi, de acum douăzeci şi doi de ani. Mark a înţepenit în ascultare. Apoi a ţâşnit în cercurile lui, în mare viteză, de data aceasta. O singură dată s-a întors, fixându-l pe Gabi. Trebuia să plecăm. Gabi a ieşit primul, prăbuşit în el însuşi. Nu l-am întrebat nimic. Delfinul Mark a rămas singur, în bazinul “proprietate privată”. Adică, nu chiar singur, ci cu foca, dar ea era dintr-o altă poveste! A fost o tulburare a apelor limpezi, după 22 de ani. Acum, cei doi Mark, trebuie lăsaţi să se liniştească. Delfinul - ni s-a spus - este destul de năzuros. Uneori nu vrea, pur şi simplu, să dea nici un spectacol. Prietenii din tinereţe s-au risipit, iar ceilalţi delfini, tovarăşii lui, s-au dus, unul câte unul. România, ca ţară semnatară a Acordului privind protecţia cetaceelor, nu mai poate captura alţi delfini. Delfinii trăiesc până la 35 de ani. Mark are acum cam 28. (Acest articol a fost publicat în anul 2008. Peste nici doi ani Mark avea să moară.)

Leşe D R UMU R I L E L U I G R I G O R E A L U ’ I O N U L I O P R I Ş D I N S TO I C E N I

Dan ARHIRE text si fotografie

red că Dumnezeu nu l-a făcut pe Grigore Leşe pentru că aşa a socotit potrivit, ci pentru că a simţit nevoia. Ar fi putut să-i dea numai vocea, şi atunci Grigore Leşe ar fi trăit mulţumit, cântând pe la nunţi, ar fi putut să-i dea numai harul şi atunci Grigore Leşe ar fi trăit profund nefericit de a vedea strălucirea acolo unde ceilalţi oameni nu văd nimic, căci nu ar fi putut să o mărturisească. Dar El l-a împlinit. În cufăraşul cu puţinul nostru noroc, Grigore Leşe este unul din bulgării adăugaţi în timp; el este un motiv de mândrie naţională. I-am mărturisit asta demult, în deltă, mulţumindu-i pentru că i-a întărit fiului meu mândria de a fi român. Când, după un spectacol, ne-a făcut bucuria de a cânta doar pentru noi, cei câţiva rămaşi, fiul meu tânăr şi curat a izbucnit într-un plâns convulsiv, de necontrolat. La întrebarea mea năucă „Ce e, Tudore, de ce plângi?”, când a reuşit să articuleze primele cuvinte, mi-a răspuns: „De frumos! E prea frumos!”. Atunci am înţeles eu că Dumnezeu - nu! Nu s-a jucat cu Grigore Leşe, ci a făcut cu el o faptă de-a Lui, dumnezeiască! L-am găsit pe Grigore Leşe anul trecut, în august, pe coclaurile prăfuite şi arse de soare ale podişului Casimcei, din Dobrogea, filmând aromâni - vorbind, cântând şi jucând - pentru serialul său de pe TVR Cultural - La porţile ceriului. Ne-a spus atunci că, întotdeauna, dincolo de subiectul pentru care filmează, filmează

şi „drumuri”. Apoi ne-a povestit despre cum a făcut şi face pentru a ajunge la muzica aceea... Ne-a povestit despre Florea Sâiuchii, din Lăpuş, de la care a învăţat o colindă de război: „Pasăre cu pana rară/Du-te-n Rusia şi zboară/Pe din sus de lagăre/ Unde şăd cătanele/Şi le cântă cu glas tare/Să ştie că-i sărbătoare/ Şi le cântă cu glas bun/Să ştie că îi Crăciun”. Pe acest Florea Sâiuchi l-a găsit Grigore Leşe, într-un început de decembrie cu frig, mocirlă şi întuneric, stând în burniţă la uşa unei brutării. Avea mulţi copii, dar nu avea cartelă de pâine. Grigore Leşe i-a dat atunci pâinea lui, de pe cartela deja bifată. Ne-a spus: „Eu, domnule, de câte ori cânt pe scenă sau altundeva colinda aceea de război, eu nu mai văd nimic în sală sau în jur, îl văd numai pe acel Florea Sâiuchi stând în întuneric şi frig, la uşa brutăriei!” În interviul care urmează, pe tema drumului, îl veţi descoperi pe acest Grigore Leşe care, în Maramureş, poartă numele de Grigore al lu’ Ionu li Opriş din Stoiceni! La Drum. Îmi spuneaţi acum câteva zile, cam aşa: „Astăzi trebuie să filmăm drumuri”. Ce este drumul, domnule Grigore Leşe? Grigore Leşe. Drumul poate fi considerat leit-motivul emisiunii La Porţile Ceriului, dar pentru mine este mai mult decât o plimbare într-un peisaj frumos. Este expresia vizuală, „cinematografică” dacă vreţi, a drumului meu interior.

Drumul acesta pleacă din mine şi mă duce departe, la oameni pe care nu îi cunosc dar am senzaţia că îi ştiu de când lumea. La Drum. Există „drumul bun” şi „drumul rău”, aşa cum există „locul bun” şi locul rău”? Grigore Leşe. Drum rău nu există, există doar cale rea. La Drum. Cum se aşează omul pe drum şi cum ştie el că unul anume este calea cea rea? Grigore Leşe. Cred că drumul dat fiecărui om este unul bun, numai că mulţi îl lasă pentru cărare. Important este să nu se rătăcească prea tare şi pentru prea multă vreme. La Drum. Vorbind odată despre ţărani mi-aţi spus ca despre un noroc rar că aţi văzut ţărani adevăraţi. Pe ce drum se află ţăranul român? Grigore Leşe. Dintotdeauna ţăranul român se află pe drumul bun. La câţi au încercat să-l abată este un miracol că mai există iar dacă-l întâlnim în drumul nostru e semn că am ales bine calea. La Drum. Cum a fost să fie când v-aţi ales acest drum? Grigore Leşe. Pot spune că drumul m-a ales pe mine. Nu mi-a fost uşor nici mie nici drumului. Spre obârşii urci, nu cobori iar urcuşul e de multe ori anevoios. Un vers cântat de mine spune aşa: „ori din vârf, ori din tulpină/ tăţi se ţin cu rădăcină”. Cred că trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile. Sper să nu rămân singur pe drum, sper să reuşesc să vă conving că merită să mergeţi împreună cu mine spre obârşii. La Drum. Cum trebuie să privim

răspântia: ca pe o încercare, ca pe o tulburare a drumului, ca pe un noroc sau ca pe o simplă alegere? Grigore Leşe. Cu răspântia nu-i bine a glumi. Aici drumurile se împart. Ţăranii spun că la răspântie e loc risipit. Deci răspântia nu e o tulburare a drumului ci o anulare a lui. Nu este nici noroc dar nici o simplă alegere. Este o alegere făcută sub semnul cru-

cii. Când ajunge la o răspântie – atât materială cât şi spirituală – ţăranul, înainte de toate, îşi face cruce. La Drum. De ce nu vă vedem pe la festivaluri, pe la „Duminica în familie” sau „Folclorul contraatacă”, prin jurii sau ospeţe? Grigore Leşe. Inflaţia de imagine mi se pare de prost gust. Consider că emisiunea pe care o realizez pen-

tru TVR Cultural este suficientă. Îmi oferă ocazia să spun ce gândesc într-un mod artistic şi -mai mult mă ajută să împart bucuria de a descoperi oameni extraordinari şi locuri binecuvântate cu mai multă lume. În pieţe nu cânt pentru că nu obişnuiesc să îmi bat joc nici de mine, nici de publicul meu şi nici de hori. Pentru mine spaţiul în care cânt este esenţial. Doar aşa mesajul meu ajunge nealterat la ascultător iar acesta din urmă îl poate înţelege şi se poate bucura de el. Îmi place să cred că relaţia dintre mine şi spectator este una privilegiată. Nu cânt la nunţi sau la petreceri private nici la serbări câmpeneşti sau festivaluri în aer liber. Muncesc mult la elaborarea fiecărui nou proiect iar acest lucru atrage o riguroasă selecţie a concertelor. Cred că deja nu mai este un secret pentru nimeni faptul că sunt foarte exigent cu propriile apariţii în faţa publicului. La Drum. Ce înseamnă în limba de lemn sintagma „slujitor al folclorului”? Grigore Leşe. Nu înseamnă absolut nimic. Este o sintagmă golită de conţinut, epuizată semantic. Nu vă doresc nici să îi vedeţi, nici să îi ascultaţi pe acei „slujitori ai folclorului” la care vă referiţi. Vedeţi ce puternic este cuvântul? În mod normal ar fi trebuit să mă gândesc la Bartok, Brăiloiu, Ion Ghinoiu… la etnologi, la antropologi, la cercetătorii care îşi distrug sănătatea pe teren şi îşi îngroapă viaţa în biblioteci. La Drum. Cum credeţi că ar trebui

prezentat în emisiunile radio şi TV folclorul? Grigore Leşe. Aşa cum este, aşa cum se prezintă ACUM în hotarul satului: strident, aspru, viu, - în enclavele care îl mai păstrează - sau agonic, poluat, aproximativ, în comunităţile mai puţin conservatoare. Trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna că muzica ţărănească nu are nicio legătură cu muzica populară. Muzica tradiţională, ţărănească în cazul românilor, este o muzică utilitară sau de ceremonial. Această muzică nu evoluează ci se transmite din generaţie în generaţie precum limba maternă, în timp ce muzica populară a apărut din diferite raţiuni şi este predispusă înnoirii. Nu cred că folclorul tradiţional, prin trans-

miterea despre care vorbeam, a fost supus unor intervenţii atât de brutale încât s-a transformat în aşa numita „muzică populară”. Muzica populară este altceva. Este golită de mesajele transmise pe plan ceremonial şi se îndreaptă spre o altă finalitate, cea comercială. Mai mult, devine muzică de companie asemenea muzicii lăutăreşti, transformând actul folcloric întrun bun de consum, tributar modei şi exploatat ca atare. Din cauza invaziei kitsch-ului în această zonă, publicul avizat refuză orice fel de ofertă grefată pe tradiţional iar majoritatea tinerilor au pur şi simplu oroare de tot ce înseamnă folclor. Eu mă străduiesc ca, printr-o temeinică arheologie a textelor şi liniilor melodice, să aduc în scenă

stratul arhaic al muzicii tradiţionale iar în emisiunea La Porţile Ceriului să prezint oameni adevăraţi, care mai păstrează încă acea sfinţenie a ţăranului de odinioară. Poate de aceea cărările amăgitoare au dispărut iar drumul s-a deschis drept şi m-a purtat de data aceasta într-o Dobroge care credeam că de mult nu mai există. La Drum. Cum vedeţi capătul drumului? Grigore Leşe. Drumul e ca horea în grumaz: poate continua la nesfârşit deoarece se re-creează în fiecare moment. Nu cred că există un capăt al drumului ci numai o parte nevăzută a lui, care continuă în viaţa de dincolo.

Un sat cu nume de țară Ioan MICLEA foto: Dan ARHIRE

Noul Român Se numeşte Nou Român şi are o existenţă de aproape 1000 de ani. A fost denumit de-a lungul vremii Neu Rumänisch, Új Román, Nou Român şi poate, cine ştie, în viitor The New Romanian.

ste situat în sudul Transilvaniei, în dreapta Oltului, poate nu întâmplător aproape în centrul României. Localizat, la începuturile sale, cu aproape 3 km mai la nord-est de locul actual, în zona de hotar numită „Selişte” (se pare că acesta ar fi fost şi primul nume pe care l-a avut), datorită unei puternice alunecări de teren („s-o cofundat”, cum spuneau bătrânii ) a trebuit să se strămute mai spre Olt. Aici oamenii au cnstruit un alt sat pe care, probabil, pentru a nu-l urmări necazurile trecutului, l-au botezat Nou Român. Dar asta s-a întâmplat demult, astfel încât acum, într-o discuţie cu explicaţii în care pregătitrea aperceptivă este lungă, noianul ţi-o retează: „Nu mă lua de când era Nou în Selişte!”, asta echivalând cu Potopul lui Noe sau Facerea lumii. Oamenii locului, români, unguri şi ţigani, ortodocşi, catolici, reformaţi şi adventişti, sunt paşnici, cu simţul umorului, se înţeleg şi se ajută . Dovada este că s-au întemeiat familii mixte şi se cântă la toate petrecerile „Noi suntem Români”.

De unde ne vine puterea

Un cioban împărăţit

-Un strămoş de-al nostru o trăit o sută şi şaisprăce ani îmi spunea tata când eram copil - îl chema Matei, Mateiu΄ Miclii, adecă Matei a lu΄ Miclea, că şi pe el tot Miclea îl chema , ca pe noi. O fo΄ cioban. Îl ducea pe tata în cârcă la stână. -Tată, da΄ cât era de mare tat΄al dumneata? -Pe, era copil de... păr în zece ani. -Şi Mateiu Miclii era tata lu΄ tat΄al dumneata¬? -Nu mă, era strămoş, nu ţ-am spus? -Îhâ. Era tata lu΄ tata lu΄ tat΄ al dumneata. -Nu! Tata era Ilie şi pe tat΄al tati l-o chemat Ion ş΄o murit în războiu΄ din nouă sute paisprăce în Galiţia, ş΄ape tata di΄aceă n΄ o me fo΄ luat în armată, c΄o fo΄ dispenzat, aşa le zâceă. Ion o fo΄ bărbatu΄ mami Nuţă. O me ştii pe mama Nuţa? -A cu nasu΄ ascuţit? -Ie, ie. Ea era muma tatii. O rămas văduvă de război. Şâ pe tata lu΄ tat΄al tati l-o chemat Niculaie,... de una care era me proastă-n sat şâ nu grăia ghine îi zâceă ..., da΄... nu-ţ poci spune, păr vi creşte me mare. Ş΄ape tata lu΄ Niculaie o fo΄ Mateiu΄ Miclii, de - zâceă tata

Când aveam vreo şapte ani tata şi-a mai luat o slujbă: “duminica, de sărbători şi când ploua”, adică atunci când nu se foloseau caii la muncă, era stăvar la cai. La stavă avea un tovarăş, Victoru΄ lu΄ Achimu΄ Căluşului, care era mai în vârstă decât tata, avea astm, boală pe care o căpătase în război sau în prizonierat. Nu avea copii şi se mira foarte tare când vedea câtă mâncare lua tata în traistă, când mergeam şi noi, patru copii, în pădure la stavă. Era um om glumeţ şi povestea cu tata tot felul de întâmplări trăite sau netrăite, numai de ei ştiute şi râdeau, numai ei ştiau de ce. Făceu glume unul pe seama celuilalt, râdeau şi îmi era ciudă că nu pricepeam nimic. Când mă ţineam mai aproape de ei, să aud ce spun, tata, care nu scăpa din ochi toată stava de cai, îmi zicea: -Ioane, du-te-ntoarce-o pe Zalinca (o iapă) lu΄ Moise, c-o ia Cătă Săsăuş! Nea Victor era mai blând, el - că de la o sută încolo, dacă-l întrebai “Câţi ani ai ne΄ Matei?” el zâceă “Un an“ or΄ “Cinci ani“ or΄ “Şapte ani “ or΄ “ Cinsprăce ani“, suta n΄o me puneă..... Da,

mă, da΄ ala n΄o lucrat în gaze, ca mine, la Victoria! Tata are acum optzeci şi unu de ani. Poate-l ajunge pe Mateiu΄ Miclii.

zicea: -Du-te tu, micule, că nenea Victor îi bătrân, şi-ntoarce armăsarul lu΄ Flocan, că să duce-n cucuruz. Şi altele de felul ăsta. Uneori defilau în pas cadenţat unul înapoia celuilalt, cel din faţă cu bâta ţinută în dreptul gurii pe post de trompetă şi cântau “Foaie verde ş-adurlum, Merg cătanele pe drum, Bum,bum, bum, bum...”. Pare-se că atâta mai putea zice nea Victor când venea seara de la cârciumă. Cel puţin asta am înţeles eu, că râdeau. Într-o zi au povestit despre bunicul lui nea Victor, pe care-l chema Solomon şi care fusese toată viaţa cioban. Şi când eşti singur cu oile şi te saturi şi de fluier, îţi trec prin cap tot felul de gânduri. Aşa s-a întâmplat şi cu bunicul lui nea Victor, care într-o zi s-a gândit că poartă numele marelui împărat şi înţelept Solomon. La început a simţit un fior, ca şi când ar fi săvârşit o impietate.

Cum el, un cioban, să poarte nume de împărat? După ce şi-a revenit- de fapt era numele cu care părinţii lui l-au botezat, nu şi l-a ales el- s-a gândit cum s-ar auzi numele unui împărat, strigat aşa cum strigă un cioban după slugă. Şi, întâi mai încet şi apoi din ce în ce mai tare, a început să strige: “Solomon!”, “Bă, Solomoane!”, “Solomoaaaneee!”, şi asculta cum răsună în pădure. Iar tata şi nea Victor râdeau.

Sfinții martiri din Grădina Maicii Domnului Dan ARHIRE text si fotografie

el ce se îndreaptă spre Delta Dunării şi, bine călăuzit, trece întâi prin triunghiul sfânt din marginea ei (după cum a fost numită zona mănăstirilor foarte apropiate ca distanţă de la Celic Dere, Cocoşu şi Saon) pătrunde mai bine o parte din înţelesul expresiei „România, grădină a Maicii Domnului”! Drumul dintre mănăstiri, lipit de buza pădurilor de tei şi a viilor nesfârşite, este frumos în orice anotimp pentru ochii omului, chiar dacă nu întotdeauna agreabil roţilor maşinii. Cele două aşezăminte monahale de măicuţe (Celic Dere şi Saon) şi cea de călugări (Cocoşu) au parte de mulţi oaspeţi la sfârşiturile de săptămână şi de multă tihnă în restul zilelor. Frumuseţea caldă a locurilor şi pacea împăcării cu sine şi cu lumea dintre zidurile lor atrag oamenii la aceste mănăstiri, iar şi iar, astfel că cine a fost o dată, va reveni, cu siguranţă. Căci e un magnetism anume în triunghiul sfânt de la marginea deltei care vine dintr-o istorie zbuciumată şi profundă, tenebroasă şi încă nu pe deplin dezvăluită, peste care, însă, s-a

aşternut ca un zâmbet creştin primirea în nădejde a aproape două mii de prăznuiri ale Naşterii, Botezului, Pătimirilor şi }nvierii! Căci pe aici, prin nordul Dobrogei, a trecut Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, venind din Asia prin Sciţia Mare (sudul Ucrainei) şi coborând prin Sciţia Mică, prin cetăţile litorale ale Pontului Euxin şi tot pe aici, după cum ne încredinţează preot profesor doctor Mircea Păcurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Române/ Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române - Bucureşti, 2006, pg. 18) a trecut şi Sfântul Apostol Filip, predicând şi aducând mulţi localnici la credinţa creştină şi rânduind pentru ei episcopi, preoţi şi diaconi. Şi tot aici, în Dobrogea, pe marginea Dunării şi Deltei Dunării, creştinismul propovăduit de Apostolii lui Iisus Hristos nu a rămas o amintire după trecerea lor, ci a fost hrănit secole de-a rândul cu pătimiri şi morţi martirice mărturisitoare ale credinţei, mult mai mult decât în alte locuri. De ce? Ne răspunde la această întrebare istoricul Octavian Bounegru.

CURRICULUM VITAE

Creştinism pe limes “Începuturile vieţii creştine în Mediterana Orientală au reprezentat o modificare majoră în ideologia şi în viaţa religioasă a Imperiului Roman. Noua religie, care a impus noi repere şi noi modalităţi de comuniune între om şi divinitate afecta într-un mod paradoxal însăşi originea statului roman. Din acest motiv, odată ce creştinismul, sub diverse forme, s-a răspândit din Levant în tot spaţiul Imperiului Roman - şi trebuie s-o spunem, în primul rând la Roma - din acel moment autoritatea imperială a avut în faţa ei un concurent extraordinar, în sensul că, treptat, această nouă religie tindea să înlocuiască credinţele tradiţionale ale locuitorilor acestui imperiu. De altfel, răspândirea creştinismului a fost favorizată şi de faptul că imperiul însuşi era un mozaic etnic, înglobând spaţiul circum-mediteranean într-o accepţiune mult mai largă. Aşa se face că încă din secolul I d.h. sunt dovezi certe descoperite ale unei politici sistematice de persecutare a comunităţilor creştine, unele din ele exagerate uneori - cum ar fi, de pildă, persecuţiile din timpul lui

Nero, şi de mai târziu - pentru ca secolul al II-lea să fie oarecum liniştit din acest punct de vedere, iar secolul al III-lea, mai precis către mijlocul acestui secol, pe fondul unei crize instituţionale şi administrative a imperiului, comunităţile creştine să se dezvolte din ce în ce mai mult. Şi aşa se face că la mijlocul secolului al III-lea, în jurul anului 250, se plasează prima persecuţie generală şi foarte dură a autorităţilor imperiale - este vorba despre împăratul Decius - împotriva creştinilor, împotriva religiei lor şi, mai ales, împotriva concepţiilor lor. Împăratul Decius deci, este

primul mare persecutor sistematic al creştinismului şi lucrul acesta a afectat în mod vizibil relaţia dintre stat şi noua religie. Însă este cunoscut faptul că abia după instaurarea unui nou tip de monarhie, monarhia de tip oriental a lui Diocleţian, aceste forme de oprimare a manifestărilor creştine devin din ce în ce mai coordonate şi mai sistematice. Este cunoscut, de pildă, faptul că în timpul lui Diocleţian şi imediat după el a avut loc, într-o perioadă destul de scurtă dar foarte concentrată din punct de vedere a persecuţiilor, s-a pus în mişcare un mecanism extrem

de dur împotriva noii religii, adică a religiei creştine. Este vorba de Diocleţian însuşi, care a dat câteva edicte în care era condamnată şi interzisă religia creştină, apoi Galerius, şi alte manifestări de acest tip. Aşadar, perioada destul de lungă de 250 de ani, să spunem, de pe la mijlocul secolului I, până la sfârşitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea, este marcată de mai multe episoade de reprimare sistematică a creştinismului, asta şi pe fondul răspândirii şi consolidării comunităţilor creştine din tot Imperiul Roman, ceea ce va crea premizele

Lespedea de piatră care închidea cripta martirică de la niculiţel, purtând inscripţia : „ aici şi acolo ( adică sus şi jos, n.n.) sânge de martir”.”

Născut la 29 iulie 1956, în Ploieşti Profesor universitar doctor, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi Doctor în istorie (din 1995). Membru al Societăţii de Studii clasice din România (din 1988). Membru al Societăţii „Rei Craetariae Romanae Fautores” (din 1994). Membru al „Association Internationale d’Épigraphie Grecque et Latine” (din 1996). Secretar ştiinţific al Centrului Interdisciplinar de Studii Arheoistorice de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi (din 2001). Director al Centrului de Studii Egeo-Mediteraneene al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (din 2002). Membru al School of Historical Studies - Institute for Advanced Study – Princeton (din 2004).

pentru dezvoltarea unei religii noi universale - creştinismul - începând cu Constantin cel Mare. Pe fondul acestor persecuţii sistematice, fără îndoială că nici Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, nu a făcut excepţie. Din fericire, atât cercetările recente arheologice, cât şi numeroase surse epigrafice, surse creştine, vechi, demonstrează faptul că persecutarea creştinilor şi martirizarea acestora pe teritoriul Scythiei Minor, a reprezentat, aproape, un fenomen curent. Se cunosc numeroase liste de creştini martirizali, originari din marile oraşe ale Scythiei Minor, cum ar fi Tomisul, Durostorum, Noviodunum şi multe alte oraşe mai mici sau mai

mari din această provincie. Din fericire, după cum spuneam, ultimile 3-4 decenii au scos la iveală informaţii deosebit de preţioase privind creştinii martirizaţi din Scythia Minor. Unul dintre cele mai spectaculoase situri, din acest punct de vedere şi una dintre cele mai importante descoperiri este fără îndoială, cea de la începutul anilor ‘70, şi anume mai întâi a uneia şi apoi a celei de a doua cripte cu martiri de la Niculiţel. Profesorul Victor Baumann a făcut această descoperire, care este şi astăzi interpretată din mai multe puncte de vedere. Acolo, după cum bine se ştie, este vorba despre doi creştini martiri necunoscuţi, la care se adaugă o criptă martirică care conţinea resturile bine păstrate

24 Inscripţie din capela criptei martirice de la Niculiţel : „Martirii/ Zotykos/ Attalos/ Kamasis/ Filippos”

a vieţii creştine din această zonă. Ceea ce este interesant pentru acest fenomen privind răspândirea creştinismului în această zonă, este că din cercetările de până acum şi din sursele pe care le avem (mă refer la izvoarele hagiografice, adică la scrierile antice creştine despre martirii din acea epocă) arată că comunităţile principale de creştini din această provincie se grupau în gen-

ale patru martiri, ale căror nume au fost scrise pe pereţii interiori ai acestui cavou: Zoticos, Filippos, Attalos şi Camasis. Este o descoperire care deja a intrat în circuitul mondial al descoperirilor din acest spaţiu. La mai bine de două decenii distanţă în timp, un colectiv condus de Mihail Zahariade şi din care am făcut şi eu parte, a descoperit la Murighiol, în cetatea Halmyris sub pavimentul unei bazilici creştine situată aproximativ în mijlocul fortificaţiei, un cavou, o criptă, conţinând resturile a doi creştini martirizaţi;

cunoscuţi din izvoarele creştine timpurii, Epictet şi Astion, cei care au imprimat un nou curs fenomenului de răspândire a creştinismului în acest spaţiu. Aceasta, pentru că cei doi veneau de undeva, dintr-o regiune orientală a imperiului probabil din vestul Asiei Mici - şi în acest fel, prin aşezarea lor la Halmyris, au contribuit la dezvoltarea comunităţii creştine din acest spaţiu, anume din nordul provinciei Scythia Minor. Aşadar, persecuţiile care au afectat întreg imperiul roman

sunt mai mult decât bine documentate şi în spaţiul nostru, cum spuneam, din surse antropologice, istorice, geografice, chiar, arheologice şi literare. Este aceasta, fără îndoială, o dovadă extrem de importantă în legătură cu consistenţa organizării creştine din Scythia Minor, o zonă periferică imperiului, dar în care creştinismul s-a aclimatizat pe un front foarte propice, şi aşa se face că insistenţa cu care persecuţiile au încercat să juguleze acest fenomen, vorbeşte, de fapt, despre puternica intensitate

eral, nu în totalitate, desigur, în jurul marilor oraşe de pe limesul dunărean, adică de pe graniţa fortificată a imperiului din această zonă, mai precis în fortificaţiile romane din această provincie. Este cazul oraşului Durostorum, este cazul fortificaţiei şi oraşului de la Axiopolis, în apropiere de Cernavodă, unde sunt cunoscute numele mai multor creştini martirizaţi, printre care un anume Darius, apoi Noviodunum, unde sunt din listele de martiri ale imperiului mai

bine de 15 nume - unii vorbesc chiar de câteva zeci - cunoscuţi sau anonimi. Sunt apoi cei din zona Niculiţel şi, în sfârşit, cei doi de la Halmyris, Epictet şi Astion, care completează tabloul răspândirii creştinismului în Scythia Minor, într-un mediu favorabil, pentru că, se ştie foarte bine, mediul militarilor oferea un cadru care era în concordanţă cu religia creştină.”

Inscripţie din capela criptei martirice de la Niculiţel: „Martiri ai lui Hristos”

25 Clădirea de protecţie bisericii cu cripta martirică de la Niculiţel.

Moaștele de după potop În primăvara anului 1971, la Niculiţel, în nordul judeţului Tulcea, ploile mari şi inundaţiile au descoperit, pe proprietatea localnicului Botea Mitu, în locul numit „La plăcintă”, partea superioară a unei cupole de cărămidă. Oamenii, sperând în comori, au spart cupola, constatând că înăuntru se aflau doar nişte oseminte. Arheologii au început imediat cercetările care s-au extins pe parcursul mai multor ani în diverse etape. Ele au stabilit că apele au scos la suprafaţă „un monument unic în Europa, atât prin concepţia sa arhitectonică, ce realizează prima transpunere în arhitectura creştină a monumentelor greco-romane, cât şi prin numărul mare al martirilor aflaţi în interiorul său” (Victor Henrich Baumann, Sângele martirilor - Constanţa, 2004; Editura Arhiepiscopiei Tomisului). Cercetătorii au descoperit cu înfrigurare şi uimire că volumul criptei era împărţit, pe verticală, în două

compartimente. În cel superior se aflau întinse osemintele a patru bărbaţi, trei dintre ei cu vârste cuprinse între 45 şi 55 de ani şi al patrulea care nu depăşise vârsta de 35 de ani. S-au constatat semne vizibile de martiraj, dar nu decapitări, zdrobiri sau tăieri de membre. De asemenea, aspectele carenţiale ale osemintelor descoperite dovedeau un trai ascetic. Cele patru trupuri fuseseră aşezate într-un sicriu comun, lipsite de veşminte şi fără vreun obiect alături. Pe peretele din stânga se afla, scrisă în alfabet grecesc, inscripţia „Martirii lui Hristos”, însoţită de monograma lui Hristos, formată prin ataşarea unui P pe partea superioară a hastei verticale a unei cruci simple (crucea monogranată). Pe peretele din dreapta, sub aceeaşi monogramă a Mântuitorului, se afla inscripţia „Martirii/ Zotikos/ Attalos/ Kamasis/ Filippos”. În compartimentul inferior, la rândul său compartimentat, pe

orizontală, se aflau osemintele mărunţite şi amestecate cu pământ ale altor doi bărbaţi, martirizaţi cu certitudine cu mult înaintea celorlalţi patru, prin ardere. Deşi acestora nu le erau specificate numele, intrarea în încăperea în care se aflau era acoperită cu o lespede pe care se afla următoarea inscripţie: „Aici şi acolo, sânge

de martir”. Deoarece amănuntele erau necunoscute cercetătorilor, doar despre Filippos ştiindu-se că a fost martirizat la data de 4 iunie, la Noviodunum (Isaccea) fără a se cunoaşte, însă, anul, s-a început căutarea de informaţii scrise. În Actele martirice cunoscute, care cuprind copii ale pro-

ceselor verbale de judecată (ACTA) şi care au fost în mare parte distruse din ordinele împăraţilor Diocleţian şi Galerius (303 - 305 p.Hr.), nu existau referiri. Documentele hagiografice, la rândul lor, nu se mai păstrează în forma originală. Brevianum Syriacum (cel mai vechi martirologiu răsăritean), scris între anii 370 -

380 p.Hr.) este păstrat în forma prescurtată inclusă în Martirologiul roman (latin), Martyrologium hieronymianum, o compilaţie apuseană din secolul VII, stă la baza martirologiului roman, iar Sinaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae din secolul VIII este o listă de sfinţi şi stă la baza calendarului ortodox.

Numele celor patru martiri de la Niculiţel erau cunoscute de Martiriologiul hieronymian care atesta, fără dubii, martirajul ca fiind săvârşit la Noviodunum (Isaccea). Firul povestirii, odată refăcut, este astfel depănat de domnul Victor Henrich Baumann, arheologul care, peste douăzeci de ani, s-a ocupat de cripta martirică (redăm rezumat): dovezile arheologice atestă construirea criptei martirice şi a bazilicii sub altarul căreia era amplasată la momente apropiate, sfârşitul secolului IV, începutul secolului V; cripta a fost special construită pentru cei patru sfinţi martiri, imediat după moartea lor, căci atât dovezile arheologice cât şi raportul antropologului doctor Dardu NicolăescuPlopşor atestă faptul că, în cazul acestora, este vorba despre o primă înhumare, imediat după momentul martirajului, oricum înaintea descompunerii părţilor moi. În consecinţă, după martiraj, trupurile neînsufleţite au fost aduse de la Noviodunum la Niculiţel, pe proprietatea unui fermier, pe care se afla deja un hipogeu (mormânt) ce conţinea osemintele a doi martiri întru Hristos, mult mai vechi şi ale căror nume nu se

mai cunoşteau; la construcţia criptei martirice s-au folosit materiale aflate în compunerea hipogeului, criptei revenindu-i rolul de depozitar atât al moaştelor celor patru martiri „noi”, cât şi celor doi „vechi”; pentru a fi ferite moaştele de pângărire, intrarea în criptă a fost zidită şi tencuită, ceea ce sugerează că a fost ridicată într-o perioadă de tulburări şi persecuţii anticreştine. Toate acestea par a sprijini ipoteza că Zoticos, Filippos, Atallos şi Camasis au dus o viaţă ascetică ca mărturisitori ai lui Hristos şi au murit de moarte martirică la Noviodunum, într-o perioadă de persecuţii anticreştine, la sfârşitul secolului IV, cu o mare doză de probabilitate cele iniţiate de conducătorul vizigoţilor păgâni, Athanaric, care după 376-377 provoacă prăbuşirea în întregime a limes-ului dunărean în Scythia Minor, actuala Dobroge. Basilica paleocreştină de la Niculiţel, sub al cărei altar fusese construită cripta martirică a fost construită şi s-a extins (sec.IV-V) la dimensiuni impresionante: lungime aproximativ 40 m şi lăţime 14, 70 m, ceea ce atestă importanţa ei zonală şi numărul mare de creştini trăitori în zonă.

Cripta martirică

27 Fotografia cu raza de lumină

Raza de lumină După noua descoperire din primăvara anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la Niculiţel au fost duse spre cercetare antropologică eminentului specialist doctor Dardu Nicolăescu-Plopuşor. În 1974 Patriarhul Iustinian a binecuvântat ridicarea moaştelor şi aşezarea lor la Mânăstirea Cocoş, un centru monahal puternic, aflat la câţiva kilo-

metri de Tulcea şi păstorit, pe atunci, de Prea Sfinţitul Gherasim. În biserica mânăstirii Cocoş, moaştele au fost aşezate în patru sicriaşe expuse vederii credincioşilor, sub un baldachin. După treizeci de ani, după instalarea ca Episcop al Tomisului a Înalt Prea Sfinţitului Teodosie, s-a făcut prima procesiune a acestor sfinte moaşte şi anume în data de 3 iunie 2001. De atunci au fost săvârşite astfel de procesiuni, cu sfintele moaşte ale Sfinţilor Martiri Filippos, Zoticos, Attalos şi Camasis în fiecare an. Procesiunile se petrec astfel:

în data de 3 iunie, ajunul sărbătoririi lor, sfintele moaşte pleacă în procesiune într-o căruţă trasă de cai spre Isaccea, însoţită de credincioşii care vin din toate colţurile ţării. După oficierea unei slujbe la Isaccea, locul martirizării lor, cortegiul se îndreaptă spre cripta din biserica paleocreştină, unde au fost descoperite şi unde sunt reintroduse, după care se mai face o slujbă. Lumea pleacă

apoi şi, pe timpul nopţii, rămân doar câţiva călugări care fac rugăciuni până dimineaţă, atunci când, în faţa clădirii de protecţie a criptei şi bisericii paleocreştine are loc slujba cea mare a Sfinţilor Patru Martiri de la Niculiţel, după care urmează transportul sfintelor moaşte la Mânăstirea Cocoş şi praznicul sărbătorii. În anul 2001, cu prilejul primei procesiuni, în noaptea

de 3 spre 4 iunie, pe când un călugăr se ruga în faţa criptei martirice cu Sfintele Moaşte, un frate de al său a făcut câteva fotografii. După developarea filmului şi facerea fotografiilor, a constatat că într-una dintre acestea o rază de lumină

cade oblic pe călugărul stăruitor în rugăciune, după care, cuibărindu-se, intră sub forma unui glob de lumină în criptă! Aceasta nu s-a văzut, însă, şi cu ochiul liber. Suntem convinşi că există şi explicaţii ştiinţifice!

Bisericile din Isaccea

Despre Filippos, Zoticos, Attalos şi Camasis se ştie că au fost martirizaţi la Noviodunum (Isaccea de astăzi) într-o zi de 4 iunie, dar nu se ştie în care an. În calendarul creştin ortodox, ziua de 4 iunie a devenit ziua sfinţilor şi este însemnată cu roşu. Nu se cunosc exact detalii despre motivele care au stat la baza martirizării lor, amănuntele legate de martirizare şi locul precis din cetate sau din afara ei în care au fost martirizaţi. Ce se ştie astăzi este doar faptul că cea mai veche biserică ortodoxă din Isaccea, aflată în centrul localităţii şi având hramul Sfântului Gheorghe, a fost construită în a doua jumătate a secolului XIX, „pe vremea turcului”, pe locul unei alte biserici mai vechi, deasupra unor catacombe, locul de adunare şi închinăciune al creştinilor în perioada romană. Toate acestea sunt pomenite într-un proces verbal, încheiat în 1906, când, în chiar ziua de 4 iunie, a fost începută construcţia unei biserici noi, de piatră, mult mai mare decât cea existentă, dar cu acelaşi

hram, al Sfântului Gheorghe! În 1906, însă, nimeni nu ştia de sfinţii Filippos, Zoticos, Attalos şi Camasis, ce fuseseră martirizaţi chiar aici, cu peste 1400 de ani în urmă, poate şi pentru că se închinaseră lui Hristos Dumnezeu în catacombele de sub biserica veche, alăturată; nimeni nu ştia că aceasta se petrecuse tot într-o zi de 4 iunie! Dacă ar fi ştiut, preoţii i-ar fi dat, poate, hramul celor patru sfinţi martiri. Poate. Cert este că, după 102 ani, în ciuda încercărilor tuturor preoţilor care au slujit aici, biserica „nouă” nu a putut fi terminată, fiind ridicată zidăria exterioară, pe contur, dar până la ferestre, şi rămasă aşa. Preotul Nadoleanu, care, în 2006 slujea în biserica Sfântul Gheorghe din Isaccea, ne-a spus că biserica se va termina doar dacă va vrea Dumnezeu, nefiind suficient să vrea doar omul, şi că biserica vie, adică lumea care să vină la slujbă şi rugăciune, este mai importantă decât biserica moartă. În biserica veche există prinsă, în zidăria piciorului mesei de

altar, un fragment inferior dintr-un monument provenind din zona fortăreţei Noviodunum. Mai precis, sunt ultimele opt rânduri ale unei inscripţii pe care istoricul Alexandru Barnea o consideră

ca datând, probabil, din secolul II p.Hr., de pe un monument ridicat în cinstea unui împărat roman, poate din soclul unei statui. Anume indicii par a încadra inscripţia în epoca lui Hadrian.

Interesant este că această inscripţie este plasată cu susul în jos în zidăria piciorului mesei de altar, legenda spunând că astfel s-a dorit pedepsirea în veci a unui împărat roman, prigonitor al creştinilor!

Biserica veche şi zidirea neputincioasă a neterminatei biserici noi

Biserica Sfântul Atanasie La marginea Niculiţelului cel tăinuitor de comori creştine, în locul numit „Cetăţuia”, s-au descoperit şi ruinele primei biserici pe plan treflat din ţara noastră, datând din secolele XI - XII, probabil deservind un nucleu monastic. De asemenea, în sudul localităţii, se află biserica Sfântul Athanasie, datată în prima jumătate a secolului XIV, care, iniţial, a fost o biserică-paraclis, adică, o capelă de curte feudală, aparţinând probabil unui conducător local, abia din secolul XVI devenind biserică parohială. De biserica Sfântului Athanasie, restaurată şi redată cultului după revoluţie, se leagă şi legenda întemeierii Niculiţelului. Conform acesteia, un păstor numit Niculiţă, într-o zi pe când îşi păştea oile, se juca înfigându-şi cuţitul în pământ. La un moment dat, Niculiţă a auzit un sunet metalic şi şi-a văzut cuţitul zburând cât colo. Încercând să dezgroape metalul lovit de cuţit a dat peste partea de sus a unei cruci de fier. Atunci a chemat ajutoare şi, cu uimire, pe când înlăturau pământul, au văzut conturându-se în faţa lor o biserică. Biserica dezgropată de Niculiţă şi tovarăşii săi era încuiată, dar cheia era în broască. Ei nu au reuşit, însă, să o răsucească spre a deschide uşa bisericii. Au chemat un preot care,

făcând rugăciuni, a început să citească, pe rând, numele tuturor sfinţilor; la numele sfântului Athanase, cheia s-a putut răsuci în broască şi uşa bisericii s-a deschis! Vechii locuitori, se spune, în-

gropaseră biserica spre a nu fi pângărită, batjocorită de păgâni. De atunci, cred niculiţenii, s-a reînfiinţat localitatea lor cu numele actual, după ciobanul Niculiţă care a descoperit biserica Sfântul Athanasie, care

Scena martirajului.

în opinia noastră, este o bijuterie de „smerită mândrie”, cum ar spune cronicarul! Cele două fragmente din pictura iniţială, salvate cu prilejul restaurării, sunt extraordinar de frumoase, poate chiar tainic cuvântătoare: primul, aflat deasupra altarului, îl reprezintă pe Iisus Hristos tânăr, fără barbă, o reprezentare extrem de rară a Mântuitorului, iar al doilea, aflat pe peretele stâng al bisericii, reprezintă scena unui... martiraj! Trei personaje (nu patru, ce-i drept!) sunt împunse cu un trident!

Biserica Sfântul Atanasie

La Celic, fulger în paraclis Sâmbătă, 18 iunie 2005, când românii sărbătoreau Moşii de vară şi se pregăteau, pentru a doua zi, de praznicul marii sărbători a Pogorârii Sfântului Duh, la paraclisul mănăstirii de la Celic, din judeţul Tulcea, lucruri neobişnuite urmau să se petreacă. Şase persoane, pe care întâmplarea (sau, poate, nu întâmplarea!) le-a alăturat la ora 16.30 în paraclis, aveau să fie martorii unui fapt aparent inexplicabil. Valeriu Leonov, muzeograf la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale (ICEM) Tulcea, Johnny O’ Brien (25 de ani, Irlanda), soţia sa, Anne O’ Brien (Franţa, 24 de

ani), Nick Dent (Anglia, 40 de ani), Celine Ecobichon (Franţa, 29 de ani) şi măicuţa Arsenia de la mănăstire, au fost martorii unei extraordinare întâmplări: În timp ce măicuţa Arsenia depăna povestea unei icoane mai puţin obişnuite, care se curăţă singură, iar Valeriu Leonov traducea în limba engleză pentru cei patru turişti, un zgomot asurzitor însoţit de o lumină orbitoare au inundat biserica, preţ de câteva fracţiuni de secundă, ca rezultat al apariţiei incredibile şi inexplicabile a unei coloane de foc ce a unit tavanul cu podeaua. După mărturiile celor prezenţi, coloana de foc a apărut din dreptul picturii medalion de pe tavanul paraclisului, pictură ce îl înfăţişa pe Sfântul Evanghelist Matei, pe verticală, până la podeaua acoperită cu mochetă. Deplasându-ne la faţa locului, am constatat că nici pe tavan şi nici pe mochetă nu există nici un fel de semn de arsură, de stâlcire, de zgâriere. Deasupra bisericuţei (o încăpere cu tavanul drept, obişnuit) se află o altă încăpere, în care nu se află, de asemenea, nici un semn de arsură sau de alt fel. De asemenea, instalaţia electrică nu a fost în nici un fel afectată. Dacă cei şase au văzut un fulger (ceea ce este puţin probabil!) în biserică, semne fizice ale trecerii lui pe acolo nu sunt!

30 Valeriu Leonov, smeritul martor al întâmplării.

Ce spune Valeriu Leonov „Sâmbătă, în 18 iunie, cu o zi înaintea marii sărbători creştine a Pogorârii Sfântului Duh, m-am hotărât să plec cu bicicleta spre pădure, ca să culeg nişte scumpie. Pe drum am întâlnit nişte turişti. Am cules împreună scumpie, ne-am întâlnit şi cu pădurarul şi pentru că ei îmi spuneau că ar dori să vadă ceva românesc, le-am propus să îi duc la mănăstirea Celic. Am plecat spre mănăstire, unde am

ajuns pe la trei şi jumătate. La această oră era închis şi muzeul şi paraclisul în care se afla icoana Mântuitorului, cea care se curăţă singură, icoana pe care doream să le-o arăt. Am vorbit cu maica Arsenia, care ne-a deschis paraclisul. Ea a intrat ultima şi a închis uşa, astfel încât încăperea în care ne aflam era, în acel moment, cu toate geamurile şi cu singura uşă, cea de la intrare, închise. Între timp afară ploua, dar pe măsură ce măicuţa ne

Icoana de pe tavan a Sfântului Apostol Matei, din care a plecat coloana tunătoare de lumină.

vorbea şi eu traduceam în engleză, ploaia aproape s-a oprit. Nu mai ţin minte când, la ce parte a povestirii, dar mă aflam cu spatele spre peretele din stânga al încăperii, care nu are ferestre, cu faţa spre peretele opus, cel cu ferestre, şi cu umărul stâng spre altar. Măicuţa Arsenia era lângă mine, aproximativ orientată la fel, iar cei patru străini erau cu faţa spre mine, spre peretele fără ferestre, cu spatele spre peretele cu ferestre şi cu umărul drept spre altar. În acest moment, deodată, în biserică s-a auzit un zgomot puternic, ca de trăsnet, dar nu cu ecou foarte mare, un zgomot între trăsnet şi prăvălire, sau curgere, pe care îmi pare rău că nu pot să-l descriu exact. În orice caz, un sunet foarte puternic, însoţit de o lumină foarte puternică. Pentru că mă ocup de fotografie, aş putea să descriu această lumină ca pe o lumină între cea de blitz şi cea, puternică, a soarelui, dar totuşi caldă, nu rece, ca cea de blitz! Prima mea reacţie - mi s-a ridicat părul pe mâini şi pe cap, acelaşi lucru întâmplându-i-se şi irlandezului care afirmase că nu crede în Dumnezeu. Măicuţa Arsenia îşi făcea cruci tot timpul şi se ruga, ceilalţi erau muţi şi se uitau unii la

alţii şi, în general, nici unul din noi nu ştiam ce să credem! Totul s-a lămurit, oarecum, în următoarele minute. Johnny O’ Brien, cel care a văzut cel mai bine ce s-a întâmplat, ne-a arătat locul din paraclis unde, între tavan şi podea, se formase, cu acel zgomot puternic, coloana de foc, care a durat mai puţin de o secundă. În poziţia în care mă aflam eu, eram cu spatele şi am văzut doar lumina reflectată de pânza albă, strălucitoare, de la intrarea în sfântul altar. Ceilalţi trei turişti văzuseră coloana de foc doar parţial, întrucât eu mă aflam între ei şi aceasta.

Johnny O’ Brien ne-a arătat locul de pe tavan din care a coborât coloana, anume pictura medalion reprezentându-l pe Sfântul Evanghelist Matei şi locul de sub medalion, pe podea, unde se afla mocheta. Nu exista şi nu există nici un semn de arsură, de degradare materială, nimic, nici pe tavan, nici pe podea. Deasupra bisericuţei nu este acoperişul clădirii, ci o altă încăpere în care, la fel, nu este nimic degradat, nu există nici un semn. Măicuţa Arsenia a intrat şi în altar, dar nici acolo nu exista nimic, nici un semn”.

Povestea icoanei Mântuitorului În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, un soldat austriac, trecând prin zonă, a donat stareţului de atunci, Athanasie Lisevenko, cel care a fost şi întemeietorul mănăstirii de la Celic, o icoană fără ramă, făcută sul. În momentul dăruirii ea arăta pătată ca şi cum ar fi curs ulei pe toată icoana. I-a spus stareţului că atunci când ea se va curăţa, iar ochii Mântuitorului se vor deschide, se va întâmpla un lucru important pe pământ. De atunci, icoana se curăţă singură, în acest moment fiind curăţată cam pe jumătate. Părintele Lisevenko a primit icoana şi a înrămat-o. O vreme ea a stat în biserica mare a mănăstirii, unde se slujeşte doar în duminicile de vară, dar de câtva timp a fost adusă în paraclis, unde se slujeşte tot timpul. De când a fost adusă în paraclis se pare că procesul de autocurăţire s-a accentuat. (cf. Maica Arsenia)

Ce spune Celine Ecobichon “Afarã era furtunã mare. Mãicuțele ne-au primit în camera de rugãciune. Priveam icoana lui Christ cu ochii inchiși și am fãcut câteva fotografii. Apoi am privit și celelalte icoane din încãpere.

Ce spune Johnatan O’Brien Deodatã o explozie mare s-a reverberat în întreaga încãpere. Era ca o luminã strãlucitoare. N-am reușit sã vãd de unde venea. Era ciudat pentru cã nu a lãsat nici o urmã de fum și nici pete arse ca și cum ceva ar fi explodat. Greu de explicat! Sã fie un semn?

”Eram în interiorul manãstirii Celic Dere, privind icoana care se curãța singură . Afară se auzeau surd tunete, nu prea tare. A urmat un tunet puternic ce pãrea sã dãrâme peretii și ne-a fãcut sã tresãrim. Priveam în stânga icoanei și deodatã am vãzut izbucnirea luminii, venind dinspre centrul picturii (frescei) de pe tavan în colțul din stânga al camerei, direcționatã spre podea. Apoi Nic, care nu crede în Dumnezeu, a fost de acord cã a vãzut și el lumina venind din același loc. Am privit atât fresca cât și podeaua și nu am observat nici o urmã de stricãciune. Nu știu dacă a fost un fel de miracol, sau semn,sau ceva în legãturã cu furtuna. Fiecare dintre noi are o interpretare proprie și poate vom descoperi cândva, mult mai târziu înțelesul acestei întâmplãri. În orice caz, asta este ceea ce am vãzut”.

Călugăr cu toacă de la Mânăstirea Cocoş.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Ce spune Nick Dent, necredinciosul “Maicuța ne explica mãnãstirea și iconostasul, cum o fãcuseși tu (Valeriu Leonov, n.n.), în dimineața aceleiași zile. Auzeam furtuna cu tunete în timp ce ea istorisea și tu traduceai. Ne-am întors puțin :îmi amintesc cã eram cu fața parțial cãtre ușa de la intrare când un trosnet puternic și o bubuiturã au sunat simultan, dând impresia unei explozii. În dreapta mea (stinga altarului)

La Niculiţel, 1700 deani de lumină creştină.

am vãzut un fulger de lumina apãrând dinspre tavan spre podea, ca și cum ar fi pornit dinspre pictura unui apostol de pe tavan. La început am crezut cã fulgerul luminos ar fi putut fi un bec care explodase, dar sistemul electric funcționa. Eu și Johnny ne-am uitat cu atenție și la pictura din tavan, din care pãrea sã fi izvorât. Nu era nici un semn pe tavan”.

Triunghiul sfânt de la Niculiţel a ascuns moaşte, legende şi întâmplări uneori inexplicabile şi poate mai ascunde. Acolo, pe sub poalele pădurilor de tei, călătorul va avea senzaţia translatării în dimensiuni paralele. Acolo, în tihna smerită a mânăstirilor Cocoş, Celic şi Saon va privi lumea aceasta aşa cum este, împăcânduse cu acea rază de lumină curbată şi cu acea coloană tunătoare de foc. Va simţi ca pe un lucru firesc, explicabil, că o biserică nu poate fi terminată de 102 ani, pentru că încă nu vrea Dumnezeu şi va căpăta convingerea că este un lucru firesc ca, după şapte sute de ani, din toată pictura unei bisericuţe să se păstreze intactă doar o scenă de martiraj. La Niculiţel, unde au fost descoperiţi sfinţii martiri. „Aici şi acolo sânge de martir”, sună textul inscripţiei de sub altarul basilicii paleocreştine. Aici şi acolo, în triunghiul sfânt de la Niculiţel pare firesc ca toate acestea să se întâmple, căci este loc binecuvântat de Dumnezeu cu sânge sfinţit şi multă frumuseţe.

B iserica „umblătoare” de la Cormaia Dan NICOLAU text si fotografie

ntre dealuri împădurite şi printre linişti de vară verde ne-am întâlnit cu legenda unei biserici călătoare, despre care doar auzisem. Zona este un tărâm de poveste, undeva aproape de Sângeorz Băi (1 km.), dar suficient de departe ca să simţi vibraţia spirituală a locului de rugăciune. Nu-l tulbură nici creştinii care descind în pelerinaj. Este menţionat la 1241, când peste valahi au năvălit tătarii, ne-a spus părintele Iacob Algeorge, din Sângeorz. Valea Someşului Mare, sau cum apărea mai târziu în documentele medievale, „Vallis Rodenensis”, sau chiar mai frumos „Vallis Valachalis”, a stârnit de-a lungul vremilor interesul regalităţii maghiare. Mai apoi a imperiului austro-ungar pentru argintul munţilor Rodnei şi a tot ce îmbogăţea acest ţinut, mai ales vrednicia locuitorilor scuturaţi de convulsiile unei istorii crude. Încăpăţânaţi, dârji, someşenii şi-au păstrat statu-

tul de populaţie majoritară, instituţiile administrative proprii, tradiţiile, într-o coeziune comunitară remarcabilă. Astfel, istoria notează păstrarea formaţiunilor statale româneşti numite cnezate,conduse de cneji locali, până târziu în sec. XIV. Ca pretutindeni în ţară, în îndelungatul drum care i-a purtat prin secole pe localnici, un rol central l-a avut, fireşte, biserica. Documentele vorbesc despre sprijinul oferit cnejilor din Valea Rodnei de către domnitorul Petru Rareş pentru a se ridica o mănăstire între Hordou şi Telciu, pe valea Bichigiului. Năsăudenii îşi trimiteau la acea vreme copiii să înveţe slova creştină în mănăstirile din Moldova. Mai târziu ei puteau accede în ierarhiile bisericeşti din locurile de baştină. Un fel de călătorii iniţiatice, s-ar putea spune. Acasă, însă, erau persecutaţi şi socotiţi schismatici. Au continuat, tenaci, să-şi clădească locaşuri de cultmare parte din lemn, material

perisabil, dar găsit din belşug prin partea locului. Este şi motivul pentru care mănăstirile care apar în documente la 14 decembrie 1450 la Năsăud, Maieru şi Sângeorz, alături de Cormaia, mai există doar în memoria colectivă (Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, vol II, 1935 - Ştefan

Meteş. Acelaşi istoric susţine că popa Toader din Sângeorz se afla la 1600 în fruntea cetei de răsculaţi împotriva Dietei, după înfrângerea lui Mihai Viteazul, deoarece se hotărâse izgonirea de pe aceste meleaguri a preoţilor români). Biserica noastră, despre care vrem să vă povestim, poartă

hramul Buneivestiri, se află pe Valea Cormăii, şi actul său de atestare are adânc înscris: anul 1636, 17, luna lui martie, ca dată a împlinirii zidirii. Atunci „episcopul Ghenadie a sfinţit ca preot pe diaconul Miron, în mănăstirea cu hramul Podrov, din Runcul Mănăstirii”.

Bisericuţa este, aşadar, un miracol de longevitate, dar nu numai! Până în anul de graţie 2004 această bisericuţă, cu liniile arhitecturale împrumutate de la stilul maramureşean, a călătorit, însă, mult. Întâi a fost refăcută pe la 1746 de către ieromonahul Clement, a fost târnosită ca mănăstire de călugări după ce popa Constantin zis „Tânău” şi un fost episcop de Rădăuţi, Vlădica Misail, au refăcut-o, muncă de 3 ani (1748-1751) ajutaţi şi de un celebru artist al vremii, Tudor Zugravu, ale cărui icoane au dăinuit până astăzi. Despre acesta din urmă aflăm din inscripţia unei icoane împărăteşti: „Această icoană, Domnul Hristos împreună cu icoana Maicii Precistii Le-au făcut popa Ion dempreună cu fâmeia lui, Anuţa, ca să le fie lor şi ficiorilor lor pomenire în veci. Şi acest popă Ion iaste fecioru popii lui Matei din Lăpuşu, Tudor Zugravu”. Din locul în care s-a aflat şi la care prin osteneala unor dăruiţi slujitori s-a întors, bisericuţa a călătorit. A fost strămutată „pe tălpi”, cu boii, sau desfăcută bârnă cu bârnă şi realcătuită după un ingenios sistem al mesteşugarilor truditori (semnele se disting şi acum pe bârnele bisericii!), în măcar trei locaţii atestate, deşi se mai vehiculeză și cifra 6! A mai traversat şi un incendiu, în 1761. Dar la ordinul generalului austriac Buccow „n-a vrut

prin ingeniozitatea părintelui Nicodim de a găsi sponsori. Un alt miracol, de astă dată estetic, este gardul din nuiele de alun, adunate „iarna, când copacului, deşi mort, i se cere iertare că îl tai”. Despre ultima descindere, părintele Algeorge a spus că „Bătrânica s-a întors la obârşie”. Iar acum, după o istorisire ca aceasta, ne rămâne să înţelegem felul în care toate acestea s-au întâmplat. Acest spaţiu spiritual al Năsăudului să ardă” (iar semnele focului există!), aşa cum au ars alte biserici româneşti sub năpasta imperiului. După incendiu, rămasă fără călugării care au plecat în Moldova, îndemnaţi de un monah pe numele lui Macarie, creştinii Sângeorzului o desfac şi o remontează pe colina lui Malin, în apropiere. Mai târziu, în iarna lui 1820, ea a fost translatată (în formă nedemontată), conform documentelor, pe tălpi, cu „12 perechi de boi” de aceiaşi sângeorzeni, pe malul stâng al Someşului, pe vârful Pleşa. Aici a fost biserică parohială până la 1999, deşi la dimensiunile ei liliputane este greu de crezut cum a putut sluji o comunitate nu chiar mică, atâta vreme. Spaţiul îngăduie cam 20 de persoane. În mod cert, ne-a spus părintele ieromonah Nicodim Sângeorzan, dacă nu s-ar fi

construit alt lăcaş de cult în Sângeorz, biserica n-ar fi plecat nici astăzi de acolo. Prin 1905, chiar Nicolae Iorga a vizitat-o şi „o fost căzut în farmecul ei”. Cum spuneam, construcţia noii biserici a început în 1994 şi a mutat iarăşi bisericuţa cu câţiva metri, spre a lăsa locul noului edificiu, dar sângeorzenii nu au „eliberat-o” până la terminarea construcţiei. În 2003, la 23 iulie, cu sprijinul Înaltpreasfinţiei sale Bartolomeu, este adus la cârma mănăstirii, de această dată de 20 de măicuţe, părintele Nicodim. Acesta, împreună cu maica stareţă Ecaterina Ghiran o aduce după secole, la locul său iniţial în Cormaia Valea Pleşii pe doar un hectar. Fără un ajutor financiar „de la Bucureşti”, exceptând aprobarea care excludea explicit fondurile, aşa că privind costurile şi consultanţa de specialitate, acestea au fost plătite

(ar fi tentaţia să spun „ascunde”, dar de fapt nu ascunde ci) ne arată cât de puternic s-a imprimat şi a dăinuit în rândul localnicilor sentimentul de apartenenţă la crezul în obârşie şi străbuni. În chiar condiţiile în care un important personaj „de la cultură din vremea lui Ceauşescu” a subtilizat „legal” 5 icoane de la Cormaia, pe care, se spune, le are expuse într-o expoziţie personală la Tg. Mureş de unde părintele Nicodim a spus că „nu ai nici o

şansă să le iei”. Şi nu doar atât. Este vorba de un loc pe care, cum spunea sfinţitul Nicodim „cine îl descoperă, mai vine”. Vine să vadă viaţa de obşte şi să înţeleagă cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem. CORMAIA-10 MAIU’ 2008

Zimbrii Dan ARHIRE text si fotografie

rima întâlnire cu zimbrii rămâne de neuitat. Tăcerea lor este altfel, parcă, decât tăcerea celorlalte animale, o tăcere tăinuitoare de înţelesuri rătăcite şi istorii hiperboreene, încă plutind halucinante prin desişul întunecat al unor codri care nu vor dispărea niciodată. Animal mitic, zimbrul este năluca tangibilă dintre două cântaturi ale cocoşilor nopţii şi greabănul său grozav duce cu siguranţă povara unui trecut de care noi, prin firea uşuratică a omului, ne-am dezbărat fără ca măcar s-o ştim. Povara aceasta, care creşte an după an, ca cercurile dure ale stejarilor, o poartă zimbrul tăcut de milenii privind fără curiozitate şi fără teamă omul, care nu l-a putut domestici niciodată. Povara aceasta este Povestea uitată a lumilor apuse, brodate pe taină de mituri ca mătasea pe etamina goblenului. Acum, închis în rezervaţii, zimbrul coboară o dată pe zi din desişuri la jgheaburile mari, de lemn, pline cu tărâţe şi concentrate, după care dispare printre copaci şi tufişuri, hălăduind departe, cât mai departe, până hăt, la gard. Odinioară, forţa lui colosală, inteligenţa şi furia devastatoare din luptă l-au făcut respectat şi temut, dar şi râvnit de omul tenace, iscoditor şi veşnic neîmpăcat cu limitele fireşti ale naturii ce i-a fost dăruită. Aşa se face că cel ce reuşea să doboare un zimbru trecea cu arme şi bagaje în legendă, iar

capul celui răpus îi devenea stemă şi simbol al nobleţei lumeşti. Acest simbol a stat în legendele descălecărilor, a întemeierilor, devenind sacrificiul din temeliile edificărilor istorice. Însuşi marele împărat roman, Iulius Caesar (100-44 î.Cr.), ni-l pomeneşte în lucrarea sa celebră, Commentarii de Bello Galicco, VI, 28.: „(...) Al treilea fel de animale este al acelora ce se numesc uri. Ei sunt ca mărime ceva mai mici decât elefanţii şi, ca înfăţişare, ca culoare şi ca figură, sunt ca taurii. Puterea şi iuţeala lor este mare şi nu cruţă nici pe om, nici fiara ce o zăresc. Germanii îi vânează cu mare grijă în gro-

pi şi îi ucid. Tinerii îşi întăresc braţele cu această îndeletnicire şi se exercită cu acest fel de vânătoare; cei ce ucid mai mulţi uri şi le aduc coarnele în public drept dovadă, îşi atrag o mare laudă. Urii nu e cu putinţă să se deprindă cu oamenii şi să se îmblânzească, chiar dacă sunt luaţi de mici. Mărimea coarnelor, forma şi felul lor se deosebesc mult de coarnele boilor noştri. Aceste coarne le caută cu mult zor, le împodobesc de jur împrejur cu argint şi se folosesc de ele ca de cupe în ospeţele lor cele mari.” (G. Popa –Lisseanu - Dacia în autorii clasici) Autorul acestei culegeri de texte ne încredinţeză, într-una

din notele de subsol, că „urii sau boii sălbatici sunt, după toată probabilitatea, bourii sau zimbrii. Germanii îi numesc urochs sau auerochs.” Enciclopediile ne prezintă zimbrul drept cel mai greu animal european de pe uscat, cântărind între 300 şi 920 de kg., având o lungime de 2,9 m şi o înălţime de 1,9 m. Este înrudit cu bizonul fostelor preerii nord-americane, faţă de care este mai înalt, dar mai puţin voluminos. Conform atestărilor documentare, el a dispărut din vestul Europei încă din secolul al XI-lea, cu excepţia zonei Ardennes, unde a fost semnalat O familie fericită!

până în secolul al XIV-lea, în Moldova ultimul atestat a fi fost vânat în anul 1762, iar în Transilvania în anul 1790. În 1919 este vânat ultimul zimbru aflat în sălbăticie din Polonia şi în 1927 ultimul „sălbatic” din Caucaz. Au existat trei subspecii de zimbri: Bison bonasus bonasus, Bison bonasus hungarorum, astăzi dispărut şi Bison Romo

bonasus caucasicus, dispărut şi el, nu înainte de a participa la relansarea populaţiilor actuale de zimbri, fiind unul din cei 12 (ceilalţi 11 fiind din subspecia Bison bonasus bonasus!) strămoşi din care se trag toţi zimbrii uneia din cele două linii astăzi existente. În afara acestei linii mai există una cu doar 7 strămoşi, toţi 7 fiind Bison

bonasus bonasus. Din cauza gradului mare de consanguinitate, diversitatea genetică a celor aproape 4 000 de zimbri care mai trăiesc astăzi este mică. După anul 1951 au fost reintroduşi în sălbăticie, în zone de păduri protejate din Polonia şi Belarus. Mai există turme în Lituania, Ucraina, Rusia şi Kîrgîzstan şi mai există exemplare în

grădini zoologice din 30 de ţări. În România sunt zimbri în patru rezervaţii şi anume în cea de la Slivuţ - Haţeg, în Rezervaţia Dragoş - Vodă de la Vânători Neamţ, în Rezervaţia Neagra de la Bucşani - Dâmboviţa şi la rezervaţia Vama Buzăului Braşov. De asemenea, grădinile zoologice de la Târgovişte şi Bucureşti au şi zimbri printre

animalele expuse. Petru Crăciunesc, paznic de vânătoare şi pădurar în cadrul Districtului III al Ocolului Silvic Retezat şi gazda noastră simpatică de la Slivuţ, ne-a vorbit, în câteva cuvinte, despre zimbrii de Haţeg pe care îi tratează ca pe nişte membri de familie : „Sunt animale monitorizate în toată Europa şi cred că în toată lumea. După 1982, aici, la Haţeg, au rămas numai doi zimbri: un mascul şi o femelă. Femela mai trăieşte şi acum, tot aici, are 26 de ani. Vine lumea să - i vadă! Înainte erau şi cerbi lopătari aici, la Slivuţ şi capră neagră, urşi. Erau, undeva, la vreo 12 specii. Acum sunt numai zimbri şi stau aici numai la vizitare, dimineaţa când îi hrănim, că în rest se duc în sus, mai sunt vreo 4 ha de teren- hăţiş şi pădure. Lor le merge bine dacă îi muţi dintr-un loc în altul, să nu-i ţii în acelaşi loc! De mâncat, cel mai mult mănâncă porumb dat prin moară, adică uruială, şi le-o dăm în combinaţie cu nişte concentrate speciale pentru ei. Mai schimbăm uruiala, am avut şi de orz, şi de orzoică, sfecla le place, mai suculentă, dar n-am prea avut noi sfeclă în ultima perioadă. Le mai dăm şi lucernă şi fân. A fost cam grea iarna asta, cât a fost gerul, că am stat tot cu mâncarea pe ei. Le dăm cam de 2-3 ori pe zi. Au raţie 10 kg de uruială pe zi, vara bea fiecare cam la 70 l de apă pe zi, iarna doar 20-30 de litri.

Din punct de vedere al hranei nu au dus lipsă. Dar, oricât i-ai hrăni de mult, ei tot în pădure vor, unde sunt nişte păducei de care se freacă, sunt muguri pe care îi pasc... La desime le place! Aici am şase, un mascul - Romo - trei femele şi doi viţei, fătaţi în 2008. Se numesc Romaniţa şi Rozina. Toţi au nume care încep cu R sau cu Ro. Primul care s-a născut aici s-a numit Roman, următorul Retezat. Primii, aduşi din Polonia în 1958, s-au numit Podarek şi Polonka, cu PO de la Polonia, de unde au fost aduşi.”

Rezervaţia de la Slivuţ – Haţeg Bucuria în doi timpi: Romaniţa şi Rozina! Rezervaţia de zimbri Slivuţ, Haţeg, a fost înfiinţată în 1958, prin aducerea a doi zimbri din Polonia, un mascul - Podarek şi o femelă - Polanka. Despre acest eveniment ne-a vorbit domnul Gheorghe Crăcnescu, responsabil cu vânătoare la Ocolul Silvic Haţeg: „Scopul cred că era turistic, pentru vizitare. Dar se urmărea înmulţirea lor şi mutarea, în viitor, a cât mai multe exemplare posibil şi în alte locuri din ţară. În 1963 s-au mai adus încă doi zimbri, tot din Polonia, femelele Purswa şi Pumyla. Prin înmulţirea lor s-au mai putut duce alţii şi în alte locuri din ţară: în 1967, la

de lucernă sau fân pe zi, la care se adaugă 8 kg de suculente şi între 6 şi 8 kg pe zi de concentrate. Pe timp de vară, păşunatul de iarbă şi muguri de arbori şi arbuşti face ca raţia să se mai uşureze din punctul de vedere al banilor, dar cele 8 kg de concentrate, care sunt de fapt cele mai scumpe, rămân! Pe lângă hrană, tot la capitolul cheltuială intră şi contractul de asistenţă sanitar - veterinară şi aplicarea tratamentelor cu un medic veterinar. În anul 2007 şi 2008 au fost tranchilizaţi pentru a li se recolta probe de sânge şi probe de păr, probe care au fost trimise la laboratoare de specialitate din străinătate şi tot în aceşti ani li s-au aplicat tratamente de deparazitare.” Tatăl veghindu-le pe Romaniţa şi Rozina, fetele sale. Poate ultimele!

Lui Romo i se pregăteşte ceva!

Trivale, la Piteşti, s-au dus două exemplare; la grădina zoologică din Bucureşti - trei exemplare în 1966; la Târgu Neamţ, în 1969 - două exemplare; la Focşani, în 1982 - şase exemplare. În anul 2002, din cauza scăderii populaţiei de zimbri de la Haţeg, s-au adus aici, de la Focşani, un număr de trei exemplare - un mascul şi două femele. Spre bucuria celor de la Ocolul Silvic,

şi nu numai, în 2008 au avut loc două naşteri: în 24 mai 2008 s-a născut o femelă cu numele de Romaniţa, din părinţii Roxana şi Romo şi o altă femelă, în 16 iulie 2008, numită Rozina, din părinţii Roxi şi Romo. Anual, datele privind naşterile se centralizează la rezervaţia de la Vânători - Neamţ, care le transmite la editorii cărţii de pedigree a zimbrilor, din Polonia. În

acest moment, cea mai mare rezervaţie din România este cea de la Bucşani – Dâmboviţa şi apoi cea de la Vânători – Neamţ. În anul 2007 la Bucşani erau treizeci şi trei de exemplare, la Vânători treizeci şi patru, iar la Haţeg - patru. Întreţinerea unui zimbru nu este foarte ieftină, căci furajele care li se administrează sunt scumpe. Pe timp de iarnă mănâncă 10 kg

Doctorul Constantin Mihăilă, medicul veterinar care deserveşte rezervaţia de la Slivuţ, ne-a vorbit cu ardoare, aş spune, despre zimbru. Venit de puţin timp, prin contract, el a găsit aici nu nişte animale pe care trebuie să le îngrijească, din punct de vedere medical, ci o forţă colosală a naturii pentru care nu poţi decât să faci pasiune ! „În primul rând - ne-a declarat doctorul Mihăilă - vreau să vă spun că eu sunt fascinat

de animalele astea! Aceasta, deoarece le-am descoperit pe măsură ce am început să lucrez cu ele. Sigur că nu poţi să faci actul medical decât după ce îi anesteziezi. Ca specialist în acest domeniu veterinar, am fost surprins şi uimit de puterea şi de forţa extraordinare ale zimbrului! Căci m-am văzut nevoit să administrez unuia aproape de trei ori şi jumătate doza normală pentru un taur de aproximativ aceiaşi greutate şi să constat că după doar zece minute se trezeşte şi se ridică în picioare. Au o putere şi o robusteţe extraordinare! Este adevărat că noi ne confruntăm cu lipsa habitatului său natural, pentru că el are nevoie de multă pădure în care să hălăduiască, iar în rezervaţie este totuşi îngrădit. Pot să spun că dispariţia de pe acest teritoriu a lui Bison Bonasus s-ar cuveni mai bine cercetată, spre a trage concluziile de rigoare. Alterarea mediului său natural, prin industrializare şi intersectarea pădurilor de către drumuri, precum şi prin împuţinarea suprafeţelor ce-i reveneau, a fost principalul factor care a condus la dispariţia sa, apoi vânătoarea. Ar fi extraordinar, însă, dacă s-ar putea reface o populaţie semnificativă pentru a putea fi reintrodusă în mediul ei natural. La noi, la Haţeg, nu cred că ar merge, dar la Vânători, Neamţ, cred că s-ar putea, acolo fiind zona lor veche, iar din Ucraina, care e puţin mai

la nord, coboară până la noi zimbri care sunt, acolo, în stare liberă. În Ucraina sunt câteva populaţii de zimbri în mediul lor natural . Din punct de vedere al bolilor se aseamănă într- o mică măsură cu taurinele, cu bovinele. Prin robusteţe, însă, nu se mai aseamănă, acestea ieşind demult din mediul lor natural. Zimbrul este un animal de talie mare, cu trenul anterior foarte bine dezvoltat, înălţimea la greabăn fiind mult mai mare decât cea a trenului posterior, gâtul şi pieptul fiind, la rândul lor, foarte bine dezvoltate, cu o musculatură puternică; trăieşte în grupuri aglomerate, câteva femele, viţeii lor, tineretul şi unul - doi masculi, dar, când trec de perioada de iarnă, poţi găsi grupuri formate din câte doi trei masculi doar; aceasta este o altă caracteristică a lor. Masculii ajung la maturitatea sexuală la trei ani, dar între vârstele de trei şi şase ani nu prea ajung să monteze, deoarece nu sunt lăsaţi să o facă de către masculii dominanţi. Abia între 6 şi 12 ani ajung să o facă. Femelele devin apte de reproducţie la 3 ani, dar nu se reproduc dacă nu sunt întrunite toate condiţiile necesare supravieţuirii puiului – de exemplu, dacă nu este hrană suficientă. Ne-am confruntat cu această problemă aici, la Haţeg, unde a trebuit să înlăturăm mai întâi carenţele – şi proteice, dar şi cele de minerale şi vitamine. Astfel, încetul cu încetul lucrurile s-au ameliorat şi s-au

rezolvat. Din punctul de vedere al teritorialităţii, la o populaţie de zimbri este, probabil, nevoie şi de 10 000 de ha, căci au nevoie de spaţii vaste, iar mediul cel mai propice este pădurea. Caută, în general, pădurile de foioase, dar nu refuză, ca să zic aşa, nici pădurile de molid şi de brad. Nu sunt foarte pretenţioşi – au vreo 10-20 de specii de plante cu care trăiesc... Noi ne propunem să aducem la Haţeg vreo 2-3 femele de la Bucşani –Dâmboviţa şi Vînători –Neamţ, pentru a reduce cosanguinizarea şi, de asemenea, să schimbăm masculul, care - fiind deja trecut de 18 ani- e bătrân! Dorim să aducem unul mai tânăr, mai viguros.”( De la data scrierii articolului și până astăzi a trecut ceva timp. Suficient cât să moară Romo, masculul de la Slivuț - Hațeg, dar nu înainte de a-l lăsa pe Romeo, năzdrăvana speranță a rezervației!) Am plecat de la Slivuţ spre seară dar, după discuţia cu doctorul Mihăilă, îl priveam cu alţi ochi pe Romo, singurul mascul de acolo, cel care, supărat de prea marea noastră apropiere de femelele şi puii care mâncau, dintro singură lovitură de corn, scurtă, seacă, a făcut să vibreze gardul zeci de secunde!

Stema Poloniei în timpul regelui Sigismund Wasa, incluzând între stemele provinciilor regatului şi stema Moldovei

Capul de bour – originile, semnificaţia şi primele reprezentări ale unei steme de stat Tudor ARHIRE Bourul, animal înrudit şi nu de puţine ori confundat cu zimbrul şi cu bizonul, a dispărut cu totul din fauna ţării noastre încă din perioada medievală dar a supravieţuit în heraldica

românească, la loc de cinste, până în prezent. În stema actuală a României capul de bour negru însoţit de o stea de aur între coarne , la dextra o roză şi la senestra o semilună

conturnată, ambele de argint, ocupă al doilea cartier al scutului şi reprezintă armele Moldovei. De altfel capul de bour sau de zimbru a făcut parte aproape necontenit din stemele Moldovei, Principatelor Unite şi României. Originea venerabilului animal heraldic moldovenesc a dat naştere unor întrebări cărora s-au străduit să le afle răspunsul cronicari, istorici şi specialişti în heraldică, deopotrivă. Capul de bour a fost considerat fie simbol al ţării înainte de toate fie simbol al familiei domnitoare care s-a transformat cu timpul în emblemă teritorială, ajungând să se identifice cu Moldova. Tradiţia istorică privitoare la întemeierea Moldovei plasează în chiar acest moment de început adoptarea acestui simbol drept semn distinctiv al statului care tocmai se năştea. Dimitrie Cantemir afirma că stema Moldovei fusese stabilită de către Dragoş, întâiul voievod, în amintirea vânătorii care l-a purtat din Maramureş peste munţi spre viitoarea sa patrie şi în timpul căreia a răpus un bou sălbatic – „iar capul boului a vroit să fie însemnul noului său Principat”. Istoricii de mai târziu au interpretat vânătoarea lui

Dragoş ca expresie transpusă în legendă a unui antic rit cinegetic ale cărui obârşii pe teritoriul românesc coboară în timp până în vremea dacilor şi care presupunea sacrificarea unui animal pe malul unui râu . Uciderea sălbăticiunii ar avea semnificaţia unui rit de iniţiere, a dobândirii supremaţiei peste un teritoriu (prin înfrângerea celui care îl stăpânise mai înainte) sau a colonizării unui teritoriu (sacrificiu de întemeiere). Legende construite în jurul temei vânătorii rituale se întâlnesc din India şi până în apusul Europei. Ceea ce dă originalitate cazului românesc este animalul vânat – bourul sau zimbrul. Se presupune că zimbrul se bucura de un anumit prestigiu religios printre daci, printre indiciile ce vin în sprijinul acestei ipoteze numărându-se şi o legendă despre împăratul Traian care a dăruit unui templu de lângă Antiohia, din prada de război luată de la daci, un corn de

zimbru poleit cu aur. Nu se cunoaşte cu exactitate rolul zimbrului în religia dacilor, dar se bănuieşte că acest animal se afla în centrul unui complex ansamblu mitico – religios influenţat de credinţele Orientului Apropiat şi ale lumii mediteraneene în care taurul şi tauromahia jucau un rol de seamă. Originea capului de bour poate data şi din vremea cuceririi romane a Daciei. O dată cu noii stăpâni în Dacia au pătruns şi zeităţile pe care aceştia le venerau, printre ele numărându-se Mithra, ale cărui mistere au devenit foarte populare în provincia nou înfiinţată. Cultul lui Mithra derivat dintr-un mit arhaic indo-iranian avea ca moment central sacrificarea unui taur. Este posibilă şi o împletire între credinţele locale şi cultul lui Mithra al cărei îndepărtat ecou să fie prezenţa capului de bour în stema Moldovei. Acceptarea acestei teorii duce la concluzia că teritoriul moldovenesc sau o parte a acestuia a avut ca emblemă ancestrală capul de bour fără vreo legătură cu familia domnitoare a Moldovei. În continuare vom examina primele izvoare istorice privitoare la stema statului moldav. Chiar dacă aceste izvoare nu permit stabilirea unor legături între stema Moldovei şi religia dacilor sau misterele lui Mithra, ele sunt de folos pentru a stabili dacă dintru începuturi capul de bour a

reprezentat un simbol teritorial, sau dacă a fost mai întâi un însemn dinastic. Sfragistica şi numismatica oferă primele mărturii, începând cu domnia lui Petru I (1375 - 1391), ale folosirii capului de bour împreună cu mobilele anexe, ca emblemă oficială a Moldovei. Sigiliul lui Petru I atârnat la actul său de supunere faţă de regele Poloniei, Vladislav al II-lea Jagello, deşi deteriorat, face posibile recunoaşterea şi descrierea stemei cuprinsă în câmpul său: cap de bour, însoţit de o stea între coarnele cu vârfurile îndoite spre exterior, roza la dextra şi luna crai– nou la senestra, totul într-un scut triunghiular şi va păstra acest aspect până în 1409, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, domn ale cărui sigilii înfăţişează bourul diferit : coarnele sunt mai masive, cu vârfurile curbate spre interior, urechile sunt mai alungite, iar steaua are de această dată şase raze. Primele monede moldovene, bătute după 1377, aveau stema ţării pe avers. Capul de bour este foarte asemănător în acest caz celui de pe sigilii şi îşi va păstra forma tot până în anul 1409, când va suferi modificări similare cu acelea ale stemei sigilare. Din a doua jumătate a secolului XV capul de bour apare şi în izvoare epigrafice, sculptat alături de pisanii laice sau religioase aparţinând epocii

lui Ştefan cel Mare. Cea mai veche mărturie de acest fel datează din anul 1476 şi însoţeşte pisania ce aminteşte zidirea porţii celei mari de la Cetatea Albă. Bourul apare văzut din faţă, uşor înclinat spre stânga, coarnele fiind îndoite spre interior. Este redat şi gâtul animalului heraldic, aşezat deasupra unui coif care timbrează un scut. O astfel de

reprezentare a capului de bour este străină monedelor şi sigiliilor, cu excepţia bulei de aur a lui Petru Şchiopul din 1575, în schimb se regăseşte pe plăci şi discuri de teracotă şi monumente arhitectonice. Istoricii au apreciat că diferenţele evidente între cele două tipuri de reprezentări se datorează faptului că, pe de o parte, în tipurile monetare şi sigilare capul

de bour are rol de principală piesă a stemei ţării, pe când în cealaltă situaţie are rol de cimier pentru stema dinastică. Pornind de aici, pe baza analogiei cu Ţara Românească a cărei binecunoscută stemă, acvila, figurează pe primele monede cunoscute ale acestui stat în chip de cimier, s-a presupus că şi în Moldova capul de bour a fost mai întâi cimier

stemei dinastice, coborând apoi în scut pentru a se transforma în parte principală a stemei de stat. Faptul că în Moldova apariţia capului de bour în stema ţării precede cu aproape un secol prezenţa sa în stema dinastică, implică mai degrabă o evoluţie inversă, mobila heraldică urcând din scut spre a deveni cimier. O astfel de constatare acordă

capului de bour calitatea de simbol teritorial ce precede întemeierea Moldovei şi nu o emblemă preluată de ţară de la familia domnitoare. De altfel, descoperiri arheologice făcute la Rădăuţi au dovedit că stema personală a lui Laţcu, şi a tatălui său Bogdan I, era un cap de lup, ceea ce exclude posibilitatea ca vreunul dintre cei doi voievozi să fie cei cărora Moldova le datorează stema sa. În concluzie capul de bour a fost şi continuă să fie un simbol teritorial a cărui existenţă începe înainte de naşterea Moldovei şi continuă şi după ce aceasta a devenit una dintre provinciile istorice ale României. Prezenţa sa în stema de astăzi a ţării noastre este, după cum spuneam şi în primele rânduri ale acestui articol, o curioasă formă de supravieţuire a unui animal exterminat prin vânătoare şi poate o amintire vagă, pe cale de a se şterge, a credinţelor pierdute ale Daciei preromane sau a dispărutelor mistere mithraice.

Puţină filatelie!

Cristinel POPA - colecţionar

Primele timbre poştale româneşti, celebrele „cap de bour”- au fost emise la data de 21 iulie 1858. Odată cu apariţia lor s-au născut şi primii colecţionari români de timbre. Printre cei mai cunoscuţi filatelişti se numărau regii României Carol I, Ferdinand şi mai ales, Carol al II-lea. În lucrarea apărută la Bruxelles în 1869(!!!) – „Timbres de Moldavie et de Roumanie” este subliniată deja raritatea timbrelor „Cap de bour”. Au circulat şi încă mai circulă legende cu privire la valoarea fabuloasă a unui astfel de timbru. În licitaţiile internaţionale preţurile se situează între 2 000 $ pentru un exemplar ştampilat din valoarea mai puţin rară de 54 parale şi peste 100 000 $ pentru un exemplar superb, neştampilat, din valoarea de 27 de parale.

Datorită valorilor mari şi rarităţii circulă foarte multe falsuri, unele grosolane, altele foarte bine realizate. În prezent sunt catalogate aproximativ 750 de exemplare autentice din prima emisiune „Cap de bour”. Dintre acestea mai puţin de 50 se află în colecţii din România. Dacă nu reuşiţi să găsiţi sau nu vă permiteţi să achiziţionaţi un „Cap de bour”, nu înseamnă că nu puteţi avea o colecţie spectaculoasă şi valoroasă.

Emisiunile următoare: „Principatele unite” (1862 şi 1864), „Cuza”(1865), „Carol I - cu favoriţi” (1866 - 1869), „Carol I cu barbă” (1871 - 1872), „Paris” (1872), „Bucureşti I şi II” (1876 - 1879), „Perle” (1880), „Vulturi” (1885 - 1889), „Spic de grâu” (1893 - 1900) – sunt relativ uşor de găsit, mai ieftine şi pot constitui o investiţie deosebit de rentabilă. În general, colecţiile de eseuri, machete, timbre şi scrisori circulate în perioada 1858- 1907 sunt foarte valoroase. Cu cât tema este mai bine acoperită şi mai coerent prezentată, cu atât valoarea colecţiei creşte.

N.R. Totuşi, capul de bour rămâne visul tainic al oricărui

colecţionar căci , tipăriţi pe hârtie sau hălăduind prin codrii, zimbrii şi bourii, sau urii de odinioară, nu încetează să exercite astăzi, ca şi ieri, o puternică fascinaţie asupra celor care i-au văzut vreodată. Animale diferite, dar asemănătoare, zimbrii şi bourii au ajuns în steme, blazoane şi colecţii, născând legende, falsuri şi dorinţe mistuitoare de-a lungul miilor de ani. Dar, spre deosebire de inorog, care nu a existat niciodată, spre deosebire de bour, care a dispărut pentru totdeauna, zimbrul a fost salvat şi mai există, încă, la Slivuţ - Haţeg, Bucşani - Dâmboviţa, Vânători - Neamţ şi Vama Buzăului - Braşov. Acolo încă îi mai putem vedea, năluci ale unor istorii ceţoase, privindu- ne drept în ochi cu ochii lor omeneşti, lipsiţi de teamă. Şi, dacă se va dovedi că unii dintre noi suntem binecuvântaţi cu darul de-a înţelege mai mult decât ar fi la vedere, doar ei ne-ar putea spune Povestea, căci, altfel, pentru ce ar mai fi fost salvaţi de la totală dispariţie?

40 Bulgari și albanezi în Dobrogea, secolul XVIII.

Tutunul Un viciu istoric Arhg. Iuliana Costea Arhg. Aurel Stănică

efinind viciul, marele nostru istoric N. Iorga spunea că „viciile sunt călăii care te omoară încet, cu o sabie neascuțită“. Cu adevărat, de-a lungul istoriei, oamenii și-au creat astfel de „dependențe”. Astfel, alături de băut și jocurile de cărți își face apariția fumatul, care începe să reprezinte un adevărat stil de viața și închide triada celor trei vicii fundamentale din evul mediu.

Într-o perioadă în care imaginea vizuală este mai mult difuzată prin media decât trecută prin filtrul raţiunii, iar imaginarul capătă un rol fundamental, expoziţia „Un viciu istoric” transmite printr-o relativă simplitate un obicei, un viciu, întâlnit din Evul Mediu până în prezent. Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul Institutului de Cercetări EcoMuzeale Tulcea a colaborat cu alte 11 muzee din ţară - Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul de Isto-

rie şi Arheologie Constanţa, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, Muzeul Judeţean Mureş, Muzeul Naţional Secuiesc, Muzeul Judeţean Ialomiţa, Muzeul Judeţean Satu Mare, Muzeul Brăilei, Muzeul de Istorie Galaţi, Muzeul de Arheologie „Callatis” Mangalia, Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei – pentru organizarea unei expoziţii al cărei scop este acela de a prezenta un valoros patrimoniu, rezultat fie al săpăturilor arheologice, fie

provenind din colecţii particulare. Expoziţia, itinerantă, prezintă aproximativ 600 de piese (pipe, tipar pentru modelarea acestora, instrumente folosite pentru curăţarea lor, rastel, masă de tocat frunze de tutun, tabachere, tuiuri precum şi diferite alte materiale şi obiecte, respectiv ceramică turcească, monede, etc.), cele mai timpurii fiind pipele turceşti de secol XVII; multe asemenea piese se regăsesc

41 Tătar din Cernavodă cu lulea, 1840.

Ciubuc

pe un spaţiu larg şi se pot face analogii cu cele descoperite la Iaşi, Bucureşti, Brăila, Babadag, Tulcea, Măcin , Isaccea, Slobozia (Oraşul de Floci), în Bulgaria la Varna, Sofia, Šumen, Veliko

Târnovo, în Grecia, la Corint şi Atena. Centrele de producţie şi-au continuat evoluţia şi în secolele XVIII şi XIX, multe imitând forma şi tehnica decorării atelierelor din Istanbul şi

Lűleburgas (însăşi numele localităţii reflectă realitatea existenţei aici a unui important centru de producţie - de altfel, termenul de lűle în limba turcă desemna floarea de lalea şi a fost preluat ca atare pentru numirea acestui tip de pipă - lulea. Lulelele erau lucrate din lut de culoare roşie, unele exemplare fiind de o calitate deosebită, ce aminteşte de ceramica terra sigilata). Inventarea la sfârşitul secolului al XIX-lea a maşinii de împachetat ţigarete a favorizat declinul meşugului realizării de pipe şi mai mult, a accelerat răspândirea obiceiului fumatului, un viciu istoric... „Un viciu istoric” constituie un demers expoziţional dedi-

cat pipelor, o categorie de obiecte ce ilustrează obiceiul fumatului de tutun, obicei ce a cunoscut încă de la început o largă răspândire în societatea medievală europeană şi nu numai. Pentru perioada secolelor XVI – XVII, fumatul de tutun cu pipa era perceput cel mai adesea ca o extravaganţă, ulterior ca un fapt păcătos, chiar ilegal în unele ţări din Europa, dăunător sănătăţii; în perioada secolelor XVIII – XIX, datorită potenţialului economic deosebit, cultura tutunului,dar mai ales meşteşugul realizării de pipe capătă noi valenţe: cultura tutunului devine monopol de stat iar producţia instrumentului de fumat, pipa, se transformă în artă. Apar

Bazarul din Babadag, secolul XVIII

Narghilea

centre meşteşugăreşti în întreaga Europă, majoritatea dezvoltând chiar adevărate stiluri decorative sau impunând diverse mode şi tipuri de şi

pentru pipe. Tutunul, plantă originară din America, a fost iniţial folosit în Europa, la curţile regilor Spaniei, Portugaliei şi Franţei, Planta de tutun, ilustrație de epocă.

fie ca plantă decorativă, fie pentru calităţile sale curative. Cel care a studiat de altfel aceste calităţi curative ale tutunului şi le-a recomandat a fost ambasadorul Franţei în Portugalia, Jean Nicot – nicotina – dar obiceiul fumatului de tutun cu pipa se leagă însă de numele lui Walter Raleigh, protejatul reginei Elisabeta, cel care la sfârşitul secolului al XVI-lea era recunoscut drept cel mai notoriu fumător şi care a avut un rol esenţial în răspândirea acestui obicei. În Imperiul Otoman, fumatul de tutun cu pipa apare pe această filieră engleză, deşi obiceiul fumatului de narghilea, spre exemplu, este de tradiţie orientală, narghileaua fiind folosită în special pentru haşiş. Există de altfel o distincţie clară între ceea ce reprezintă fumatul de pipă, pentru care La taclale orientale!

se foloseau şi alte plante psihotrope şi care deservea unor scopuri ritualice încă din Antichitate şi fumatul de tutun cu pipa. Expoziţia are în vedere punerea în valoare a unei părţi din imensul patrimoniu arheologic aflat în colecţiile muzeelor din ţară, din zonele aflate timp de peste patru secole sub influenţa Imperiului Otoman, cum a fost cazul Dobrogei, dar şi din întreg spaţiul românesc, aflat sub influenţă otomană.. Realitatea istorică, respectiv prezenţa atât în zona gurilor Dunării, ca de altfel în întreg spaţiul balcanic, a Imperiului Otoman, a făcut posibilă dezvoltarea şi evoluţia unei culturi cu puternice influenţe orientale. Spre deosebire de zona occidentală a Europei, zonă din care se răspândeşte obiceiul fumatului de pipă, în Balcani

Fumători olandezi.

acesta este preluat şi adaptat mentalităţii orientale. Fumatul de ciubuc, o practică a turcilor otomani, este rapid preluat şi de restul popoarelor din Balcani, precum greci, albanezi, armeni, bulgari, români, etc. Nicolae Filimon menţiona în romanul său obiceiul boierilor fanarioţi de a fuma „ca turcii”, atât tutun cât şi opium, teriac, afion. În Ţările Române, în perioada fanariotă, în spiţerii, cârciumi, hanuri şi băcănii ale grecilor, turcilor şi armenilor, astfel de obiceiuri erau prac-

ticate şi ele se răspândesc şi în mediul negustorilor şi al târgoveţilor români. În Dobrogea, teritoriu aflat sub directa influenţă a Imperiului Otoman, dar şi în oraşele de pe linia Dunării, o arteră cu un esenţial rol în permanentul schimb cultural, de produse şi populaţii, cercetările arheologice au evidenţiat existenţa unui număr impresionant de pipe. Colecţiile muzeelor sunt alcătuite din exemplare realizate din ceramică, în marea lor majoritate, dar există şi colecţii

obicei care şi în prezent are ca principală caracteristică această definiţie, respectiv cea a unui viciu la modă. Pentru a ilustra prin obiectele expuse un obicei occidental adaptat Europei răsăritene, trebuie urmărit criteriul cronologic. Acesta serveşte scopului de a prezenta publicului vechimea unui obicei, factorii care i-au determinat apariţia dar mai ales larga răspândire, reacţia în timp şi spaţiu a oamenilor faţă de obiceiul fumatului, a evoluţiei pipei ca instrument de fumat tutun dar şi a felului în care o categorie de obiecte reprezintă şi defineşte o mentalitate aflată sub influenţe orientale. În acelaşi timp, pentru a putea pătrunde în

Cafenea turcească, secolul XVIII.

de pipe lucrate din porţelan şi spumă de mare, considerate adevărate opere ale tehnicii orfevrăriei datorită stilului decorativ, pentru acestea din urmă. În zona Ardealului, moda pipelor turceşti lucrate din lut s-a menţinut alături de cea vest occidentală, cele mai frecvente fiind produsele ungureşti. Săpăturile

arheologice la vechile curţi domneşti de la Bucureşti şi Iaşi au permis înregistrarea unui mare număr de pipe, marea majoritate turceşti, lucrate din lut, dovedind astfel larga răspândire a obiceiului fumatului de tutun în Ţările Române. Sunt prezentate publicului acest tip de obiecte, mărturii din trecut ale unui

„atmosfera” unei lumi în care fumatul de pipă îndeamnă la siestă şi flecăreală în toridele veri dobrogene, expoziţia este completată de diverse alte obiecte de tradiţie orientală, dar şi accesorii pentru fumatul de pipă. Nu în ultimul rând, demersul expoziţional are în vedere prezentarea publicului a unei categorii de obiecte, respectiv pipele, puţin aflate până în prezent în lumina reflectoarelor, în condiţiile în care numărul acestora în colecţiile muzeelor este impresionant.

Jean Nicol, 1560.

Sir Walter Raleigh, primul fumător notoriu.

TUTUNUL Tutunul este o plantă originară din America de Sud şi a fost folosită de comunităţile umane încă din secolul al VIlea în ritualuri magico-religioase, dar şi în scopuri curative, pentru dureri de cap, vindecarea rănilor şi a muşcăturilor de şarpe. Ajunge în Europa după descoperirea Americii (1492) şi o primă menţiune a obiceiului de a fuma o avem

de la Christofor Columb care amintea despre frunzele de tabac preparate de locuitorii insulei San Salvador. Ambasadorul Franţei în Portugalia, Jean Nicot este cel care îi recomandă reginei Caterina de Medici folosirea plantelor de tutun iar anul 1560 rămâne în istorie ca data la care începe răspândirea tutunului în Europa. De la numele său s-a păstrat termenul de nicotină.

44 Sultanul Murad al IV-lea, un adversar neînduplecat al fumatului!

răspândirea obiceiul fumatului de tutun cu pipă, el fiind cel care la sfârşitul secolului al XVI-lea, la curtea reginei Elisabeta era recunoscut drept cel mai notoriu fumător. Fumatul devenea astfel o modă. Succesorul reginei Elisabeta, James I condamnă fumatul pe care îl vedea ca pe „un obicei dezgustător pentru privire, scârbos pentru miros,

Marinar cu lulea, secolul XIX.

...și tovarășa lui de viață și de pipă!

Diego Rodriguez, unul dintre navigatorii spanioli, rămâne cunoscut drept primul european fumător şi care, acuzat de soţie că „înghite foc şi scoate fum pe nas”, a fost condamnat de Inchiziţia spaniolă pentru „legătură cu diavolul”. Tutunul a continuat

Bulibașa...

să fie cultivat în Europa, fiind folosit tot în scopuri curative, dar şi ca plantă ornamentală, în grădinile curţilor regale din Peninsula Iberică. Totodată, viciul fumatului era considerat un privilegiu al nobilimii şi un obicei monden. De numele lui Sir Walter Raleigh se leagă

dăunător pentru creier, periculos pentru plămâni”. În secolul al XVII-lea fumatul începe să fie condamnat în întreaga Europă: sultanul Murad IV emite în 1633 un edict prin care pedepsea cu moartea pe cei care consumau opium sau fumau tutun, papa Urban al VIII-lea ameninţa cu excomunicarea pe fumători şi ţarul Mihail al IIIlea cu deportarea în Siberia pe cei care „beau tutun”. Cunoscut şi sub numele de herba panacea sau herba

sancta, a fost utilizat pentru fumat de pipă, iar în Orient în amestec cu alte plante iritante sau stupefiante. Astfel devine o marfă comercială cu mare căutare, consumată de categorii sociale tot mai numeroase în întreaga lume. În Imperiul Otoman tutunul a fost adus de navigatorii englezi şi olandezi şi era iniţial folosit pentru aroma deosebită în amestec cu alte plante, pentru narghilele.

Angela Lefterescu, prima femeie comandant de navă din România A

ngela Lefterescu nu mai este printre noi.A plecat lăsând în urmă câteva (puţine, foarte puţine !) fotografii, câteva amintiri răzleţite prin lume, câteva documente personale, seci, ca toate documentele şi un jurnal. Fotografiile sunt acum, când scriu, pe masa mea de lucru, prin grija doamnei Rodica Simionescu, ziarist la Radio Constanţa, documentele sunt în Fălticeni, în muzeul orăşenesc, iar jurnalul, prin generozitatea aceleiaşi bune prietene, Rodica Simionescu, tot aici, lângă mine. Doamna Angela, după cum i se spunea, a fost prima (şi singura, după ştiinţa noastră) femeie comandant de navă din România.Istoria universală cunoaşte foarte puţine astfel de exemple, cât de mare este lumea şi cât de lung timpul! Nu împrejurările au dus-o pe mare, ci dragostea ei neţărmurită pentru aceasta şi pentru drum, pentru călătorie. O dragoste care i-a adus multe împotriviri,multe probleme, o dragoste care a încurcat, deseori, lumea din jurul ei, o dragoste care a absorbito în anaforul unui destin al însingurării fără alternativă.

A murit singură, fără oameni dragi în jurul ei şi fără favorul de a o fi putut face pe marea care i-a fost atât de dragă. Doamna Rodica Simionescu a descoperit-o în singurătatea unei garsoniere din cartierul Tomis Nord al Constanţei, pensionară stânjenită de viaţa pe uscat, departe de mare şi de navă. Din această întâlnire a ieşit o cărticică frumoasă, publicată în anul 1996 în Călăraşi, la editura locală Atlas, cu titlul “ANGELA LEFTERESCU / UN CĂPITAN DE CURSĂ LUNGĂ”. Pentru povestea atât de frumoasă lăsată în urmă de Angela Lefterescu, pentru exemplaritatea ei în ce priveşte dragostea pentru drum şi călătorie, am dorit să ne facem părtaşi cititorii la bucuria –uneori, tristă!- a paginilor jurnalului primei femei comandant de navă din ţara noastră. Aşadar, începând cu acest număr al revistei La Drum, vom publica în serial jurnalul Angelei Lefterescu, o mărturie credibilă şi lipsită de echivoc a forţei pe care dragostea pentru lumile de dincolo de orizont o poate da omului atins de aripa acestei patimi.

Carnetul de marinar “Ţin în mână carnetul de marinar cu numărul 02547/4934, eliberat de Căpitănia Portului

Tulcea în ziua de 12 decemvbrie 1972. Îl deschid. Citesc ultima filă şi nu prima, cum ar fi normal. De ce? Am simţit că acolo am să găsesc ce caut. Flerul meu de gazetar îmi spunea asta. Şi am avut dreptate! Doamna Angela Lefterescu, căpitan de

remorcher maritime, de supertraulere şi alte nave de pescuit oceanic a fost ambarcată la data de 6 februarie 1982 în funcţia de comandant pe nava TW CEAHLĂU. Din acest moment doamna Angela Lefterescu devine unicat în istoria navigaţiei româneşti, depăşind performanţa înaintaşei sale, doamna Irina Constantziu Vlassopol, fost ofiţer asistent pe cargoul soţului ei, comandantul spiridon Vlassopol. Mă aflam în faţa unui subiect de… primă pagină. Am pus mâna pe telefon în ziua de 1 martie 1995 şi am sunat-o... (Rodica Simionescu)

Vaporul cu flori roşii “Vorbim despre flori şi aflu că sufletul ei, educat să poarte uniformă şi în somn, se deschide şi se înduioşează ori de câte ori se întâmplă să le primească. Odată, la Las Palmas, în port,

De mult, pe navă...

a văzut un vânzător de flori amărât şi ciudat pe care nu-l băga nimeni în seamă. Marinarii îl ocoleau şi chiar se împiedicau de el. Cine să cumpere flori când coboară de pe vapor şi aleargă după magazine sau aiurea? Nici ea n-a cumpărat. Dar i-a dăruit ţigări, bere şi uneori un pachet cu mâncare. Omul părea să nu înţeleagă ce i se întâmplă. V-am spus că nu prea era într-ale lui. Culmea! Când echipajul se pregătea să plece din port şi doamna Angela făcea ultimile verificări, vânzătorul i-a pus în braţe, la scara vaporului, un pachet. O cutie mărişoară, de carton, bine înfăşurată în hârtie. A luat cutia şi în cabina ei a deschis-o nerăbdătoare. Zeci de garoafe în cuib de carton.A strigat de bucurie! Le-a luat şi a împodobit fiecare cabină, fiecare locşor de pe navă. O explozie de flori, roşii ca focul, care s-au înfoiat în apa proaspătă, a însoţit zile de-a rândul drumul marinarilor. O navă împodobită cu garoafe roşii! “(Rodica Simionescu)

„Da, rămân” JURNAL(I) Pentru mulţi, pentru foarte mulţi, faptul că am îmbrăţişat această meserie a fost un mare semn de întrebare. De ce? Ce-a determinat-o şi mai ales cum de a reuşit să

Singura fotografie a Angelei Lefterescu după ieşirea la pensie, rămasă ziariştilor spre a-i ilustra povestea

intre într-o tagmă care prin excelenţă până prin anii ‘47 era practicată numai şi numai de bărbaţi? Răspunsul este cât se poate de simplu. Am dorit să fac această meserie, să o practic, aşa cum mii şi mii de oameni au făcut-o până la mine. Apa nu m-a speriat. Mama spunea că atunci când eram foarte mică şi plângeam (tare mult!) numai în apă tăceam, de cum mă punea în băiţă. Cred că greşea. Pe atunci ce ştiam eu? Că mi-a plăcut marea,

este firesc, deoarece veneam în fiecare an la Carmen Silva (Eforie Sud) la plajă, la vila bunicului meu dinspre tată - vilă care există şi astăzi , bineînţeles renovată. Că nu mi-a fost frică de apă am dovedit-o cu vârf şi îndesat, deoarece de două ori era să mă înec. La 3 şi 5 ani. Farul de la Tuzla - vechiul far cu trepte de lemn şi cu grădina de fructe din apropiere- era cunoştinţă bună cu noi, copiii, care mergeam adesea să privim marea din cel mai înalt punct. Şi ce frumos se vedea, până hăt departe, unde vapoarele erau mici ca nişte jucării. Pe vreme bună iubeam farul tare mult. Pe ceaţă sau vreme rea, mai puţin. Nu ne lăsa să dormim, mai ales noaptea, cu sirena lui! Ideea mi-a venit din partea unui marinar - comandant de cursă lungă, care în timpul celui de-al II-lea Război Mondial era concentrat la batalionul tehnic auto de la Urziceni (dispersat) şi care era prieten bun cu familia mea. Într-o zi, culesesem flori de tei într-un coş mare, mare şi alegeam florile separat - eu şi fratele meu. Şi a venit şi d-l Diaconescu şi s-a aşezat să ne ajute şi a început să ne povestească întâmplări de pe mare. Povestea foarte frumos şi de atunci şi până s-a deconcentrat nu a mai scăpat de noi. Din una în alta a venit vorba de marinari - dorea ca fratele meu să se facă marinar. Atunci a încolţit ideea şi întrebarea am rostit-o cu un pic de invidie : “Dar eu nu pot să mă fac marinar?”. Ba da, de ce nu, principesa Ileana (ţara era regat) are un mic iaht pe care şi-l conduce singură - doamna X lucrează ca secund pe nava soţului ei. Eu nu eram principesă şi nimeni din neamul meu nu avea vreo navă. Oricum, ideea s-a cuibărit în minte şi nu-mi dădea pace.

Păs de spune ceva în această privinţă. Toţi mi-ar fi sărit în cap. Mai aruncam eu câte o vorbă - nimeni nu o lua în seamă, aşa că atunci când am dat bacalaureatul, fără drept de apel am fost trimisă la Institutul Francez pentru a face anul pregătitor pentru medicină. Nu se punea problema unei nesupuneri, deoarece disciplina a fost unul din punctele forte ale educaţiei noastre. Tata era militar, unchii din ambele părţi la fel, aşa că nici vorbă nu putea fi să nu urmez cursurile. Între timp eu totuşi tatonam şi mă interesam. Până într-o zi când am luat taurul de coarne şi m-am dus la Direcţia Marinei Comerciale în audienţă, la bosul cel mare, care nu m-a încurajat deloc şi m-a trimis înapoi la facultate, după ce mi-a ţinut un logos în care abundau frazele - cine a mai văzut femeie marinar, - mai bine faci altceva, - nici bărbaţii nu reuşesc până la urmă toţi, etc. Degeaba am căutat eu să-i demonstrez citisem enorm de mult,ştiam teoretic foarte multe lucruri- nici nu voia să audă. În final, ca să scape de mine, mi-a spus să mă duc la Constanţa, la Sindicat. Aici altă belea. Nu puteai să fii marinar dacă nu erai în sindicat şi nu puteai să intri în sindicat dacă nu erai marinar! Cerc vicios. Mă învârteam în jurul cozii şi nu puteam să o prind. Mă purtau de la Ana la Caiafa. Apare însă noua Constituţie. Am citit-o cu atenţie şi mi-a sărit în ochi un articol – primul, mi se pare. Acesta stipula că toţi cetăţenii R.P.R. sunt egali în drepturi, indiferent de sex. Atâta mi-a trebuit. Cu Constituţia în buzunar şi din nou la D.M.C.(Direcţia Marinei Comerciale)! Aici, acum nu mai era domnul Mangus. Se schimbase conducerea şi venise un alt individ. Din nou trimitere la Constanţa, de

„Să nu culci copiii cu capul pe pernă cu fulgi de păsări călătoare... Pe mine pe astfel de pernă m-au culcat.” (A.L.)

data aceasta cu aviz favorabil. Drept pentru care am fost angajaţi ca ofiţeri asistenţi (în situaţia mea mai erau doi băieţi) şi trimişi pentru început la remorcherul Filimon Sârbu. Mare lucru nu făceam, nimeni nu ne punea la treabă, practic ne fâţâiam de colo, colo, de pe un vas pe altul, pentru că fiecare căuta să scape de noi. Spuneau că o să ne săturăm şi vom pleca singuri. Acasă, părinţii au rămas muţi şi furioşi. După un timp am avut nevoie de nişte cărţi şi m-am dus cu tata la comandantul Ionescu Johnson. Doamne, ce bibliotecă şi câte cărţi şi toate de specialitate! Apare în cele din urmă un bătrânel simpatic foc şi atât de deformat, încât aproape că nu mai semăna cu cel care trona falnic pe şemineu,

încadrat în ramă. “Uite ce a făcut marea din mine! Te-ai gândit, fetiţo, câte zile bune şi câte rele sunt în viaţa unui marinar?” Văzând aprobarea tacită a tatei - care credea, dragă Doamne, că o să dau înapoi schimbă “murele” şi-mi spune că dacă s-ar naşte a doua oară, tot marinar s-ar face. Clar şi lămurit. Am plecat cu cărţile dăruite (nu a vrut să primească bani) şi cu tata convins că nu voi da înapoi, deşi sincer ar fi dorit-o. După circa 3 luni, într-o zi suntem chemaţi la Direcţie şi ni se aduce la cunoştinţă că posturile noastre de ofiţeri asistenţi au fost desfiinţate şi dacă dorim să rămânem, ni se pot da posturi de marinari. Suntem liberi să alegem. Răspunsul pe loc. Bineînţeles, am zis: “Da, rămân”. (continuarea în numărul viitor)

Grădina Carolinei (noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie) foto: Dan ARHIRE

arolinei i se par prea lungi iernile, deoarece lucrul în grădină evident că nu este posibil, iar florile rămân în bună măsură doar un vis. Şi cum viaţa fără flori, ce sens ar mai avea, nu?- ea încearcă mereu noi şi noi tertipuri pentru a se înconjura, totuşi, de flori, chiar şi în „ticălosul” ăsta de anotimp! Unul din aşa- zisele tertipuri a condus la apariţia în casa noastră a unui bulb, potrivit ca dimensiune (cam cât un măr mare sau o gutuie), care nu părea a fi deloc ameninţător. Numai că,prin luna februarie, din acel bulb neudat şi nehrănit cu nimic a început să se iţească un soi de mugur gros care, în decurs de 2- 3 săptămâni a crescut şi a tot crescut până când a ajuns un ditamai floricioiu! Îl puteţi vedea în toată splendoarea lui bordând marginea din stînga a acestei pagini! Amorphophallus (limba diavolului sau palmierul şarpelui), plantă cu viaţă intermediară în seră,se replantează anual, înainte de creşterea tulpinei. Are nevoie de spaţii ample, pentru rădăcină, creşte în plin

Trebuie totuşi să recunoaştem că nu degeaba poartă numele de limba diavolului: mirosul florii este înfiorător şi te obligă să o scoţi din casă! În fotografia alăturată planta Carolinei apare în cadrul unei mici opriri pe balcon, în drumul ei „pedeapsă” din casă spre grădină. Nu se mai putea!

soare sau în locuri parţial umbrite şi are nevoie să fie udată din abundenţă în perioada de creştere. Tulpina, având o culoare brun- verzui stropită cu picăţele albe, atinge înălţimea de 1 m, iar diametrul coroanei de frunze aşezate tip palmier atinge 1,3 m.Originară din sudestul Asiei (Indonezia, Japonia, Sumatra), este surprinzătoare prin floarea ei conică, având o culoare roşu- brun, care atinge nişte dimensiuni impresionante: peste 4 m.

Un boboc de ginere.

Al. Vlahuţă ş.a. Se simte bine printre ei, îşi revine, devine mai optimist vizavi de propria sa sănătate, despre care mai înainte îi scria aceluiaşi Chibici-Revneanu că i s-a dat o “lovitură ireparabilă care va avea influenţă rea asupra întregului rest al vieţii...” Din această perioadă ieşeană ne-a rămas cea de-a treia fotografie a poetului Revigoratul - făcută în atelierul lui Nestor Heck. Ea ne permite să ne imaginăm cam cum arăta Eminescu atunci, aflat la Odesa. Nu mai era junele senin de cândva şi nici bardul inspirat de la 1878. Avea o faţă obosită, puţin umflată, cu sigiliul suferinţei pe ea.

Tot ce avem mai scump

MIHAI EMINESCU LA ODESA Vadim BACINSCHI “...SĂ NU RÂDEŢI DE MINE, CĂCI MĂ COC ÎN GLOD DE 30 GRADE, TREMUR ŞI TOTUŞI ÎMI ARDE DE POEZIE !” (Poetul la Odesa. August -septembrie 1885, iulie 1886)

n primele zile ale lunii august 1885, poetul şi ziaristul Mihai Eminescu, sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi

şi profesor suplinitor de geografie şi statistică la Şcoala Comercială, pleacă la Odesa. Călătoreşte cu trenul prin Chisinau şi Ţiglina, pentru a se trata, începând cu 4 august, la renumita clinică a mediculuibalneolog Felician Iachimowicz, polonez de origine. În Iaşi Eminescu se stabilise cu traiul din aprilie 1884,

Istoria fotografiei “Revigoratul”

Odesa la 1880 Mihai Eminescu

după tragicele evenimente care au intervenit în viaţa sa din ziua de 28 iunie 1883, când a fost pus în mişcare aşanumitul scenariu al nebuniei poetului ( a se vedea lucrarea lui Theodor Codreanu : “Dubla sacrificare a lui Eminescu”, ce a cunoscut, începând cu 1997, trei ediţii. Ediţia a treia - în 1999, la Editura Civitas, din Chişinău.).

După 28 iunie 1883, el stătuse în ospiciul doctorului Şuţu din strada Plantelor (Bucureşti), în casa de sănătate din Ober-Dobling, lângă Viena, făcuse o călătorie de convalescenţă însoţit de prietenul său Chibici-Revneanu, prin Italia. Sosit la Iaşi, deci, îi are alături pe vechii săi prieteni I. Creangă, M. Pompiliu, P. Missir,

În decembrie 1882, Eminescu îi scria Veronicăi Micle: “Ţi-aş trimite fotografia, dar mă tem că n-ai vedea decât un matur, cu faţa umflată de orbalţ (erizipel - n.n.), cauză pentru care nu mă fotografiez”. Pe 10 iulie 1884 s-a fotografiat. Îşi aminteşte P. Vintilă: “În sfârşit, într-o zi, profitând de bunele lui dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului “Traian”, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu, şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară...ne-am dus cu toţii la

atelierul de fotografiere Nestor Hecla, unde a consimţit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea cu noi. Ne-am aşezat împreună. După indicaţiunile noastre, însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil”. Cercetătorul român Graţian Iucan susţine că, aflat la Odesa, Eminescu de asemenea s-a fotografiat, împreună cu medicul Felician Iachimowicz. Această fotografie ar fi posedat-o Ion Slavici, de la fiica mai mică a Veronicăi Micle, Valeria.

...Cu concursul consulului rus Lermontov Înainte de a se porni spre Odesa, Eminescu ajutat, probabil, de prieteni, intră în posesia unei scrisori de recomandare, adresată medicului Felician Iachimowicz de către consulul Rusiei la Iaşi, pe nume Lermontov. (Prin coincidenţă, diplomatul purta acelaşi nume de familie cu marele poet rus Mihail Lermontov, decedat prematur, ca şi Eminescu). De la Odesa, poetul avea să-i trimită consulului rus o scrisoare de mulţumire, în limba franceză, cu următorul conţinut: “Mult stimate

domnule consul! Vreau să vă mulţumesc pentru ajutorul acordat şi în acelaşi timp să fiu interpretul domnului Doctor Iachimowicz, care a fost mişcat de cuvintele adresate de Dumneavoastră în favoarea mea. În sanatoriul său de lângă Liman, unde am fost instalat şi m-am bucurat de o atenţie deosebită, el crede că dacă urmez cura şi anul viitor, am să mă bucur de o sănătate perfectă. Optimismul este o calitate pspera totdeauna că am să reuşesc să dobor şi această nenorocire. În primul rând bunătatea Dumneavoastră şi

apoi a prietenilor noştri de la Iaşi vor reuşi să remedieze răul. Mulţumindu-vă încă o dată pentru nobilele aprecieri, primiţi, domnule consul, înaltul meu respect. M. Eminescu”. Demn de remarcat este că în aceste rânduri Eminescu nu apare absolut deloc dezamăgit şi nici împăcat cu jocul destinului. El speră la însănătoşire, speră să doboare nenorocirea. Cu această speranţă, însoţit de prietenii ieşeni G. Zaharia, G. Buţureanu, G. Drăghici şi doctorul E. Max, la început de august face pregătirile necesare şi ajunge la Odesa. Veronica Micle

Pe 4 august este internat la clinica doctorului Iachimowicz de pe malul limanului Kuialnik, situat la nord-vest de Odesa şi legat pe atunci de portul Odesa printr-o linie de cale ferată îngustă.

Casa în care a locuit poetul

O carte pentru medicul Iachimowicz Eminescu, deci, nu se porneşte singur din Iaşi. Dintre cei 4 însoţitori ai săi, unul - E. Max - era doctor. Graţian Iucan afirmă că E. Max publicase la Iaşi, în 1884, broşura “Băile de mare şi de liman de la Odesa. Câteva noţiuni”. (G. Iucan. Studiul “M. Eminescu la Odesa, 1886. Traduceri din A.D. Puşkin”. Revista “Familia română”, nr. 1-2, Oradea, 2004). Putem presupune că oaspeţii de la Iaşi i-au prezentat lui Felician Iachimowicz lucrarea apărută în România. Fapt pe care acesta din urmă nu putea să nu-l aprecieze. Era specialist cu renume, avea şi lucrări ştiinţifice în domeniul balneologiei. Lui Eminescu el îi va prescrie tratamentul compus din hidroterapie, băi în nămol (renumitul nămol de Kuialnik), băi electrolitice şi medicamente. După o scurtă şedere la Kuialnik şi Odesa, amicii revin

în ţară. Poetul consemnează plecarea lor în scrisoarea din 15 august 1885: “Prietenii Zaharia, Buţureanu, Drăghici, D-rul Max s-au întors în ţară; numai eu, cocostârc străin, măsur malurile Limanului (...) Eu şi cu madam Dange, o poloneză de toată frumuseţea”. (După G. Iucan). Găsim o completare a acestui pasaj epistolar în albumul “M. Eminescu. Viaţa şi

opera în documente, mărturii, ilustraţii” (ediţie pregătită de eminescologul Constantin Popovici ,Editura “Lumina”, Chişinău, 1985). “Măsur malurile Limanului cu picioarele mele arhioloage” - aceasta este completarea, una importantă, ce ne vorbeşte despre boala trupească a lui Eminescu.

“Picioarele mele arhioloage”

Încă în septembrie 1882 el îi scria Veronicăi Micle: “Nici băile de mare, nici medicamentele n-au folosit în mod esenţial şi, neglijent cum sunt, mă tem că ranele acestea să nu devie incurabile”. Încă pe atunci poetul suferea de pe urma unor răni (medicii le mai spun erupţii sau gome) ce îi apăreau pe picioare (gambe). La Iaşi şi mai târziu, la Botoşani (în 1887) medicii care l-au tratat considerau, în mod absolut greşit, că pricina acestor răni era sifilisul. Aşa considerând, i-au aplicat o terapie mercurială (fricţii cu mercur, în doze enorme), care, treptat, i-a ruinat organismul. Eminescu va muri prin sincopă cardiacă mercurială, în urma unui tratament total contraindicat, cum scria în studiile sale Ovidiu Vuia. În august 1885 el punea speranţe în tratamentul de la Kuialnik, fiind înconjurat aici de grijă şi atenţie. În august, cât a durat tratamentul, a locuit în stabilimentul de pe malul Kuialnikului. Venea în ospeţie la familia Iachimowicz, pe strada Preobrajenskaia 7, din centrul istoric al Odesei. O are alături, găzduind la ei, pe Rosalia, fiica medicului, care cunoştea limbile engleză, franceză şi germană. “Îngeraşul” - aşa îi spune el

într-o scrisoare.

“Plictiseala ucigătoare de aici...” Pe tot parcursul aflării la Marea Neagră, poetul trăieşte cu grija banilor de la prietenii săi ieşeni, pentru a plăti tratamentul şi, mai apoi, drumul acasă. La Odesa are parte de vreme noroasă şi ploioasă. Profesorului Petru Novileanu îi scria despre “plictiseala ucigătoare de aici”. Ca să scape de ea, Eminescu începe...să traducă din creaţia lui Alexandr S. Puşkin. Medicul Iachimowicz îi dăruieşte două volume

cu operele lui Puşkin şi un dicţionar rus-german. Traduce din Puşkin şi în 1885 şi în 1886. Lui Petru Novileanu îi scria: “Poţi să-i citeşti lui Burlă traducerea liberă şi imperfectă, pe care o trimit (să nu râdeţi de mine, că mă coc în glod de 30 grade Reamur şi totuşi îmi arde de poezie). Vedeţi, aşadar, că prietenul Puşkin (poeţii se împrietenesc şi dincolo de mormânt) a avut grozava putere să mă silească să uit de neplăcerile boalei şi a timpului nefavorabil, care mă disperase”. (După G. Iucan). La Kuialnik se tratează până în primele zile ale lunii septembrie, după care stă în Odesa şi aşteaptă vreo două săptămâni bani de la Iaşi. Titu Maiorescu află pe 30 august de

la Veronica Micle că Eminescu n-are bani de drum, ia de la Editura “Socec” 500 de lei (pentru o viitoare ediţie a poeziilor acestuia) şi abia pe 17 septembrie îi lasă la Iaşi, notând acest fapt în “Însemnările...” sale. De la Iaşi banii ajung la Odesa. Între timp, poetul le scria prietenilor: “Eu şed aici într-un hotel de mâna a treia - Hotel Strasburg - şi neavând parale, nu mă duc nici la cafenea măcar”. De ce n-a stat la Iachimowicz? Era incomodat, probabil, şi jenat de situaţia sa (lipsa de bani).

m-am învrednicit să traduc din Puşkin aceste povestiri. Tu interesează-te şi vezi ce face şi când se apucă de lucru, căci în toamnă mă gândesc să fac rost de un librar, ca să le tipărească, fie la Iaşi, fie la Bucureşti, unde cu ajutorul prietenilor să pot să fac această ispravă. Am primit ajutorul vostru bănesc şi vă mulţumesc la toţi. Cu dragoste frăţească, Eminescu”.

1886. Din nou la Odesa Portul Odesa, gravură de epocă

N-am ştiut (cred că nu sunt singurul) că Eminescu a vizitat Odesa şi în luna iulie 1886, pasionat fiind de traducerile din A. Puşkin. G. Iuncan, în studiul deja nominalizat, dă textul unei scrisori expediate de Eminescu de la Odesa în iulie 1886 dovadă a faptului că poetul a mai poposit o dată la liman. Iată ce consemnează G. Iuncan: “În luna iulie 1886, M. Eminescu a fost din nou la Liman pentru băi de nămol şi s-a învrednicit şi de data aceasta să traducă şase poveşti din opera poetului rus. Deşi bibliografia subiectului e relativ bogată, critica şi istoria literară română au respins opiniile că poetul român ar fi amintit în scrisorile

sale de Puşkin, ori ar fi tradus din opera lui, socotind falsuri de-ale lui Octav Minar scrisorile respective. Şi totuşi, scrisoarea publicată de Cezar Apreotesei în Cronica, Iaşi, 1988, nr. 39 (1182), 23 septembrie, p.5, e autentică şi o reproducem, pentru că a trecut neobservată, ca şi ulterioarele retipărituri”. Adresată aceluiaşi Petru Novileanu, această scrisoare prezintă un interes aparte. Iat-o: “Liman, 15 iulie 1886. Dragă Novlene. Nu ştiu dacă ai primit şi ai predat lui Creangă traducerile trimise de mine: Cucoşul de aur, Povestea despre împăratul Sultan, Povestea despre împărăteasa moartă şi despre şapte fraţi viteji, Povestea despre un pescar şi un peştişor, Povestea despre un popă şi lucrătorul lui, Balda(...). Am hotărât împreună să scoatem o carte de poveşti pentru copii, şi fiind singur aici, unde mă coc cu glodul pe mine,

...Nu se ştie dacă au ajuns sau nu la Novileanu tălmăcirile din A. Puşkin. În toamnă, pe 8 noiembrie, Eminescu este internat de urgenţă în spitalul de la Mănăstirea Neamţ, unde stă cinci luni. Clar că n-a mai reuşit să facă rost de nici un librar. În aprilie 1887 pleacă la Botoşani, la soră-sa Henrieta (Harieta), bolnavă şi ea de picioare. Dă acolo de evreul Fr. Iszac, medic dermatolog, care îi aplică fatalul tratament cu fricţiuni mercuriale, ruinându-i definitiv sănătatea. În acelaşi an, este consultat de medici la Iaşi şi la Viena, stă într-un sanatoriu de lângă Innsbruch, apoi revine la Botoşani, unde rămâne până în 14 aprilie 1888, când vine Veronica Micle şi îl ia la Bucureşti. De la Bucureşti Eminescu avea să plece în eternitate. Ultima şi, poate, cea mai fericită. călătorie.

Ata c a m a un ținut selenar

Gheorghe ROMANESCU text si fotografie

eșertul Atacama este considerat cel mai secetos ținut al Terrei, pe teritoriul sãu existând areale în care nu a plouat de peste 100 de ani. Sunt și exagerãri care spun cã nu a plouat de cca 400 ani. Oricum, climatul acestui deșert poate fi considerat cel mai arid și lipsa precipitațiilor se răsfrânge în existența unui peisaj selenar sau marțian, unic la nivel planetar. Deșertul Atacama ocupã partea nordicã a statului Chile, între 220 și 270 latitudine sudicã. Se întinde ca o fâșie îngustã, între lanțul andin și Oceanul Pacific, pe cca 1000km. Face parte din tipul deșerturilor litorale sau de prelitoral, format sub acțiunea ciclonilor est-subtropicali. Deșertul Atacama pãtrunde în interiorul statului Chile pe o distanțã cuprinsã între 80 și 160 km. Pe pantele Munților Anzi, cu care vine în contact, la peste 250 m, nu se mai dezvoltã vegetația. În cele mai multe din areale nu existã

Emanatiile specifice ale geiserului El Tatio

viațã decât la scarã microscopicã. Cele mai importante areale „vii„ sunt reprezentate de oazele apãrute în zonele unde freaticul iese la suprafațã sau de-a lungul artereler hidrografice cu izvor în munții înalți, mai ales în ghețari. Cu toatã faima de ținut inospitalier, oazele din cadrul deșertului sunt destul de numeroase și relativ bine populate. Multe dintre ele au apãrut și în urma exploatãrilor miniere. În Atacama, datoritã precipitațiilor neînsemnate, procesele eoli-

Peisaj selenar cu acumulari eoliene

Lacul Miscantt si vulcanul cu acelasi nume

ene, în general, și procesele de formare a nisipurilor, în special, sunt foarte active. Acumulãrile uriașe de nisip ocupã, pe alocuri, suprafețe însemnate. Relieful eolian este reprezentat de barcane simple pânã la cele care formeazã lanțuri complicate de dune. Nu sunt cele mai spectaculoase dune de pe Terra dar, cu siguranțã, sunt cele mai sterile Cu toate cã este cel mai secetos deșert al Terrei, numeroase așezãri sunt aliniate de-a lungul litoralului sau în preajma principalelor ape curgãtoare. Cea mai importantã locație pentru turismul de aventurã și pentru

cele mai importante puncte turistice este reprezentatã de satul San Pedro de Atacama. Localitatea este situatã la o altitudine de 2440 m, pe traseul transandinului ce leagã Antofagasta (Chile) de Salta (Argentina). Are o populaþie de cca 5000 locuitori și principala ocupație este reprezentatã de turism și cultura plantelor (cele mai multe așezãri urbane din Atacama au apãrut în urma exploatãrii miniere, mai ales a cuprului). Dacã în urmã cu 20-30 ani localitatea San Pedro de Atacama era una din cele mai sãrace din Chile, și chiar din America de Sud,

53 Biserica San Pedro (sec.XVIII)la care acoperisul si unele obiecte de interior sunt construite din lemn de cactus

actualmente întreaga așezare este transformatã în cel mai important punct turistic din deșert și totodatã din întregul stat. Cu toate cã vechiul sat a fost transformat în principalul centru de atracție turisticã de tip agroturistic, prețurile la cazare, și chiar la mâncare, sunt destul de ridicate pentru confortul și serviciile oferite. În ciuda acestor prețuri piperate, numãrul turiștilor este în creștere, mai ales a celor dornici de aventurã: escaladarea vulcanilor înalți de peste 50006000m, vizitarea și îmbãierea în apele termale ale vulcanilor activi, vizitarea lacurilor vulcanice de mare altitudine (la peste 4000m), a salinelor cu sau fãrã apã în care se hrãnesc pãsãrile flamenco, etc. Cele mai multe hoteluri sunt modeste, de mici dimensiuni, amplasate în vechile case sau construite în stil arhitectonic local. Existã un singur hotel de 3 stele, la preț european și cu dotãri relativ bune. Satul

Strada comerciala in centrul asezarii San Pedro de Atacama

Cafenea in centrul asezarii San Pedro de Atacama

Cavou in cimitirul din San Pedro de Atacama

Marea duna si aventura unei placi glisante

este însã foarte bine dotat cu hosteluri, la preþuri convenabile, capabile sã primeascã un numãr mare de turiști tineri, fãrã pretenții mari la confort. De fapt, cea mai mare parte a turiștilor din Deșertul Atacama este reprezentatã de categoria tinerilor, mai ales a celor educați, studenți la marile universitãți ale lumii, curioși în a vedea un peisaj de neuitat. Imaginea spectaculoasã a Deșertului Atacama este cea aerianã, de unde se pot observa vãile de culoare galbenã,

lipsite de apã, marile conuri de dejecție situate la partea terminalã a torenților, liniile de fracturã care se întretaie într-un complicat pãienjeniș, verdele crud al oazelor minuscule etc. Marile cicatrice create de exploatarea cuprului nu par a deranja sau strica imaginea de apocalipsã a acestui ținut; ba din contra, ele pot atrage un important numãr de turiști, deoarece la Chuquicamata existã cea mai mare minã de acest gen de pe Terra. Excursiile tematice, din ce în ce mai numeroase, se pot organiza din orașul Calama, centru minier de mare importanțã economicã pentru Chile și nu numai. Printre cele mai importante puncte de atracție figureazã: Valea Lunii, Cordillera de la Sal, Valle de la Muerte, Marea Dunã, satul Toconao, Valea Jere, Lacul Chaxas, satul Socaire, lacurile vulcanice Miscanti și Miniques, Geyserul El Tatio (4320m), satul Machuca, satul Caspana, Lacul Inca Coya etc. Pentru cei care pot urca la mare altitudine și pe pante relativ abrupte stau la dispoziþie ghizii specializați pentru a-i conduce spre conurile vulcanice de peste 50006000m (Licancabur, 5950m; Sairecabur, 6050m; Pili, 6048m; Lascar, 5000m, încã activ; Simbad, 5924m etc.). Poate cã cel

Peisaj de mare altitudine (4300- 4500 m) in jurul geiserului El Tatio

O alta planeta

mai interesant peisaj din Atacama este reprezentat de Valle de la Luna (Valea Lunii), unde, se pare, a fost filmatã „aselenizarea” din 1969. Se poate spune cã dacã vrei sã ajungi pe Lunã, poți vizita Deșertul Atacama și este suficient! Trebuie specificat faptul cã deși Atacama este cel mai secetos deșert de pe Terra, temperaturile nu sunt extrem de ridicate ca cele din Deșertul Sahara și lipsa precipitațiilor este datã de existența curentului rece al Perului (Humbold), care nu permite formarea ploilor. Zona litoralã a Atacamei cunoaște o viațã economicã prosperã doar în anii cu resurse piscicole mari. Curentul marin Humboldt, de naturã antarcticã, aduce ape reci care domolesc climatul local și favorizeazã dezvoltarea unei vieți acvatice ridicate. În timpul manifestãrii fenomenului El Niño echilibrul se stricã și activitatea economicã decade. Este perioada „foametei”.

Craterul din sectorul Valle de la Luna

ARHIVELE TRANSCENDENTE Constantin Giurgincă 7 Craina

eîndoielnic că memoria colectivă a omenirii a salvat în gândirea tradiţională şi în cultura populară o serie de date ezoterice, care vin din timpuri de dincolo de orizontul nostru limitat, şi aceste cunoştinţe ezoterice nu sunt produse spontane ale masei poporului, ci au cu totul altă origine decât cea terestră, revelată uman prin tradiţiile sacre, mituri, ritualuri, legende, balade, basme, toponimie (nume de locuri). Iată ce spunea în acest sens unul din cei mai competenţi cugetători ai Sacrului, Rene Guenon, în cartea sa: „Simboluri fundamentale ale ştiinţei sacre”, (ed. Gallimard, Paris 1962): „Concepţia însăşi a folclorului, cum e înţeleasă în mod obişnuit, se sprijină pe o idee radical falsă: că există «creaţii populare», produse spontane ale masei poporului. Însă, interesul profund al tuturor tradiţiilor, zise populare, rezidă mai ales în faptul că

nu sunt de origine populară, având o valoare simbolică reală. Nu numai că nu sunt de origine populară, dar nu sunt nici măcar de origine umană. Ceea ce poate fi de origine populară este numai faptul supravieţuirii. Poporul păstrează astfel sfărâmăturile vechilor tradiţii, trecându-se uneori la un trecut atât de îndepărtat că ar fi imposibil de determinat, poporul împlinind astfel funcţia unei memorii colective. Se constată că ceea ce e astfel conservat conţine o sumă considerabilă de date ezoterice (secrete iniţiatice), tocmai ceea ce este mai puţin popular prin esenţă”. Dar cum se petrec lucrurile? Organizaţia tradiţională iniţiatică încredinţează voit memoriei colective populare ceea ce s-ar pierde ireversibil şi ar trebui salvat. În acelaşi timp caracterul secret, puţin cunoscut de majoritatea colectivităţii, e o garanţie suficientă că ceea ce este ezoteric se va păstra ca un fel de mărturie a trecutului pentru cei care, în alte

timpuri, vor fi capabili să-l înţeleagă. Arhivele transcendente sunt tocmai aceste lumini din depărtări transmise de civilizaţii galactice, de către acei veghetori asupra ordinei şi armoniei transcedentale, revelate oamenilor prin sacru, reprezentat diferit acest sacru de sentimentul religios trăit de omenire. A existat un proiect , „Ciclopii”, iniţiat de NASA ,care întrevedea construirea celei mai mari „urechi” a Terrei, pentru interceptarea posibilelor telecomunicaţii interstelare, condus de doctor Bernard Oliver. Acesta afirmă într-un interviu: „Poate că asemenea telecomunicaţii interstelare, contacte interstelare, s-au desfăşurat din timpuri imemoriale, poate de miliarde de ani în galaxia noastră. Punându-ne în legătură cu aceste civilizaţii vom avea posibilitatea să intrăm în posesia unui imens patrimoniu de cunoştinţe, poate transmise

deja, repet, de la planetă la planetă, de la civilizaţie la civilizaţie, încă de miliarde de ani în urmă”. Pentru că memoria arhivelor transcendente a însămânţat un anumit cod şi nişte tipare arhaice memoriei colective umane, percepute printr-o secretă ştiinţă a simbolurilor, ştiinţa contemporană consideră ex abrupto orice viziune şi simbol care nu se descrie cu cheia raţiunii ştiinţei la care au ajuns, drept izvoare nesigure, mitice, expediate cu bunăvoinţă într-un tărâm al bâiguielilor numit - compătimitor - preistorie! Aşadar, ceva incompatibil cu rigoarea şi cu revolta şi trezirea lui Toma Necredinciosul. Dacă răsfoim puţin dosarul ştiinţei „Egiptologie”, dăm peste atât de mulţi tăgăduitori, oameni de ştiinţă, egiptologi, care lasă pe mai departe să stea neîntoarse filele papirusurilor cu o istorie sacră ce e plasată de unii dintre ei (şi nu puţini!) în

zona incontrolabilului. Şi din nou pietrele Egiptului sunt amuţite. Ce spun însă sursele arhaice care ne-ar oferi Cheia Sfinxului? Prima sursă în timp este opera „Aigyptiaka” (Istoria Egiptului) scrisă de Manethon, un mare preot egiptean la templul din Heliopolis, din sec.III înaintea erei noastre. În cartea lui Manethon, şi în alte scrieri care i-au urmat, se susţine că în epoca predinastică, deci înaintea regelui Menes (cu care începe prima dinastie a faraonilor), în Egipt ar fi domnit zeii la început şi apoi în epoca succesorilor lor, semizeii sau Şemsu-Hor (a slujitorilor lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris, care sunt puşi pe plan de egalitate cu „Şemsu Hor”, cel ce i-a urmat lui Horus) şi asta o perioadă îndelungată de timp (între 28.000 şi 36.000 de ani) înainte de Menes prima dinastie a faraonilor. Ştiinţa modernă consideră aceasta ceva ireal şi mitic. Continuând povestea şi citind

într-o altă cheie arhivele transcendente descoperim conform vechilor texte egiptene, că Heliopolis, locul iniţial de baştină al preoţilor, ar fi fost fondat cu mult înaintea epocii predinastice de către slujitorii lui Horus. Există un papirus (Papirus demoticus Berlin) unde se arată că Heliopolis exista înainte de crearea Pământului. Un alt papirus, „Papirusul Torino”, denumeşte aceste spirite şi semizei („slujitori ai lui Horus” sau „succesorul lui Horus”) drept spirite transfigurate, „urmaşe ale lui Horus”. Şi acestei noţiuni ar fi neinspirat să i se acorde o calitate istorică. * Orice rege, în momentul în care a murit, a fost declarat întruchiparea unui „spirit transfigurat”. Orice rege mort devine un Osiris, el îşi pierde individualitatea nelimitată şi se dispensează - ca “succesor al lui Horus” - în acea forţă spirituală nebuloasă

(acele spirite transfigurate) care l-a sprijinit pe regele în viaţă din vremi imemoriale. Doi oameni de ştiinţă germani, H. Bergmann şi Fr. Rothe, îşi pun întrebarea: „ce s-ar întâmpla dacă acea «forţă nebuloasă spirituală» ar fi fost reală pe atunci, iar noi nu o putem percepe din cauza îngustimii ştiinţei noastre?” E încă un exemplu al logicii hibride a ştiinţei: ceea ce nu se poate explica prin concepţia noastră despre lume, nu poate fi ceva real, trebuie considerat exclusiv mitologie şi deci incontrolabil. Cei doi oameni de ştiinţă germani, încercând să explice codul piramidelor, ajung la următoarea concluzie: „nu egiptenii celei de a IV-a Dinastii au fost constructorii celor trei piramide de la Gizeh, ci membri ai unei civilizaţii anterioare, superioare din punct de vedere tehnic. Suntem convinşi că acea civilizaţie superioară a existat într-o epocă situată de ştiinţa actuală într-una socotită mitică, atunci când în Egipt domneau „Zeii”. (H.Bergmann, Frank Rothe: Codul piramidelor, ed. Saeculum 20.Buc

2004, pg.14). Uimeşte însă pe călătorul de la începutul mileniului trei mulţimea de piramide de-a lungul Nilului şi a zonelor învecinate cu el din Egipt, existând peste 30 de piramide mari şi vreo sută de piramide mai mici. Cei care leau cercetat au fost surprinşi să observe orientarea lor astronomică echinocţială (21 martie şi 21 septembrie) ori solstiţială (22 iunie şi 22 decembrie). Graham Hancock în „Oglinda cerului” (München, 1998) conchide că între piramidele de la Gizeh, Sfinx şi celelalte construcţii există o încrengătură care în diverse puncte ale globului nostru reprezintă poziţii ale stelelor la echinocţii şi că ele sunt reprezentate sub forma unor temple şi piramide. Robert Bauval şi A. Gilbert în cartea „Secretul lui Orion” (Munchen, 1994) conchid că toate piramidele de la AbuRoaş în nord, până la Dahşur în sud, împreună cu platoul piramidelor de la Gizeh ca punct central - toate ar putea fi o proiecţie a constelaţiei Orion, iar Nilul ce le înconjoară ar corespunde pe pământ Căii Lactee. Acesta ar fi un indiciu al existenţei unui plan iniţial comun pentru ridicarea tuturor piramidelor din Egipt, care toate sunt în legătură cu cunoştinţe amănunţite de astronomie.

Robert Bauval în cartea sa a dovedit că cele trei piramide de la Gizeh reprezintă cele trei stele din interiorul pătratului Constelaţiei Orion. Coridoarele ce ies din camerele reginei şi regelui din piramida lui Keops sunt şi ele orientate precis spre anumite stele la o oră precisă. Coridorul sudic al camerei reginei este îndreptat spre Sirius, cel sudic din camera regelui vizează Zeta din Orion, steaua din centrul celor trei. Coridorul nordic al camerei reginei este orientat spre Kohab din Carul Mic, cel nordic din camera regelui spre Alpha Draconis, care în jurul anului 2500 î.Hr. era Steaua Polară. Autorii Bauval şi Hancock în cărţile lor consideră că orientarea Marelui Sfinx în ziua echinocţiului (21 martie, la Creştini, nu întâmplător se numeşte Buna-Vestire, sărbătorită la 25 martie) direct la răsăritul Constelaţiei Leul, ar fi un indiciu că sub Sfinx ar putea exista încă încăperi subterane nedescoperite. În fapt, observaţiile celor doi se referă cumva şi la mulţimea tunelurilor subterane, tuneluri pe care le regăsim la scară planetară şi care legate între ele ar putea da mii de kilometri. Vom discuta într-un alt articol despre tunelurile de sub munţii, măgurele, piscurile şi grotele cu inscripţionări rupestre din

ţara noastră şi descifrarea lor simbolică. Ştiinţa legată de acest plan atotcuprinzător exista după construirea piramidelor lui Keops, Kefren şi Mykerinos şi a fost transmisă mereu urmaşilor (s-au tot construit piramide până la regenţa lui Khendjer, un faraon din Dinastia a XIII-a din jurul anului 1745 înainte de Hristos) pentru a păstra planul iniţial. O dovadă în acest sens o găsim în scrierile antice hermetice apărute în jurul anilor 100 î.Hr. - 100 d.Hr. După aceste scrieri, zeul grec al tămăduirii, Asklepios, ar fi fost iniţiat de Hermes Trismegistul (care întruchipează cele trei cunoaşteri) în tainele cerului, iar Hermes întreabă: „Sau tu, oh, Asklepios, eşti oarecum neştiutor că Egiptul este copia cerului? Mai mult, este locuinţa cerului şi a tuturor forţelor ce se află în cer” (citat din Biblia ereticilor, Stuttgart, 1997 de G.Lüdemann /M.Janssen). Să ne amintim de un adevăr revelat în Biblie, „ceea ce este sus este şi jos” şi îndeosebi de celălat adevăr cu care începe liturghia (slujba) ortodoxă: „să ne rugăm pentru Pacea de Sus”! *

Tot acest tezaur transcendent, toate acele proiecte de început ale unor timpuri primordiale, toate acele mesaje şi învăţăminte ezoterice (secrete, iniţiatice) sclipesc ca nişte borne transcendente în limbajul cifrat, codificat din piramide, temple, grote subterane, mituri, ritualuri, balade şi cântece bătrâneşti, datini şi toponimie. Toate sunt lumini din depărtări şi au supravieţuit prin memoria colectivă umană, ea însăşi programată să memoreze şi apoi să poată accesa acea mirabilă sămânţă implantată codului nostru genetic: memoria arhetipurilor. Această dimensiune a codului uman ca virtualitate doar la anumite paliere şi niveluri la care ajunge cunoaşterea umană, ca rod al iniţierii Marelui Civilizator Hermes Trismaegistul. Matematicianul dr. Jaques Vallée, membru al grupului internaţional de cercetători autointitulat „Colegiul invizibil”, dictat de motivul acceptat al discreţiei, spune: „Există însă o certitudine: o forţă străină se manifestă în mediul nostru înconjurător. Eu cred că o forţă puternică a influenţat altă dată umanitatea şi o influenţează acum din nou. Ce tehnică stranie utilizează această forţă pentru operaţiunea sa? Aceasta este de fapt problema care formează baza de lucru a

„Colegiului Invizibil”. Ideea de bază pe care o lansează J.Vallée e cu adevărat revoluţionară: „cea mai mare parte a observaţiilor privind obiectele zburătoare neidentificate nu ar fi în realitate sesizarea unor prezenţe de nave cu echipaje extraterestre. Acestea ar fi, de fapt, manifestări ale unei „lumi paralele, invizibile” coexistentă pe Terra. Prin ce mister moştenim, în unele cazuri, chiar o memorie fotografică aşa de puternică, încât se pot recunoaşte locuri şi obiecte pe care numai înaintaşii noştri le-au cunoscut? Unii vorbesc despre „memoria celulară”. Universul nu este doar materie, ci şi energie vibratorie. Această energie acţionează pretutindeni - în apă, în pietre, dar şi în străfundul celulelor noastre. Locurile au o memorie care poate intra în rezonanţă cu a noastră. Un caz interesant este “Misterul lui Gulliver”, eroul lui D.J.Swift, revelat în cartea „Călătorie spre Laputa”, scrisă în 1727. Cei doi sateliţi ai Planetei Roşii (Marte) au fost văzuţi prin telescop abia în vara anului 1877, dar despre existenţa lor şi o foarte ciudată descriere a lor, cu menţionarea datelor astronomice privind orbitele

şi perioadele de timp ale efectuării mişcării lor de revoluţie în jurul planetei, avem date din cele povestite de nemuritorul Gulliver în cartea scrisă de Swift cu 150 de ani înainte de descoperirea optică a sateliţilor respectivi. Iată un pasaj din textul care a conturat încă o enigmă despre Marte: „astronomii liliputani îşi petrec cea mai mare parte a vieţii observând corpurile cereşti, având la dispoziţia lor lentile care prin calitate le întrec cu mult pe ale noastre... Ei au descoperit, de asemenea, două stele mai mici sau sateliţi care se rotesc în jurul lui Marte, dintre care cel interior este la o distanţă de centrul planetei primare egală exact cu trei diametre ale planetei, iar cel exterior cu cinci diametre; primul face o revoluţie în zece ore, iar ultimul în douăzeci şi una de ore şi jumătate, astfel încât pătratele perioadelor lor sunt aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor lor până la centrul lui Marte”.

Cei doi sateliţi descoperiţi de astronomi în 1877 au fost botezaţi Phobos şi Deimos. Astăzi se ştie că Phobos se roteşte pe o orbită circulară având o rază de 9.377 km faţă de centrul planetei, ceea ce corespunde la 2,8 raze ale planetei, faţă de trei raze cât „ştia” J.D.Swift cu mult timp înainte de a fi descoperit. Sursa de informare a lui Swift rămâne în continuare o enigmă. Dar enigmele nu se opresc aici, căci astrofizicienii de azi consideră că cei doi sateliţi ar fi artificiali, construiţi în mod tehnic. Savantul rus I.S.Şklovski considera în 1959 că dacă ar fi fost obiecte naturale, ar fi trebuit să se fi prăbuşit de mult timp pe solul planetar, faţă de acea sesizare a micşorării treptate a altitudinii de rotaţie la ambii sateliţi (Fl.Gheorghiţă, „Revenirea zeilor”, ed.Obiectiv, 2003, Craiova, pg.141). Marele poet român al secolului XX, Nichita Stănescu, oferă o cheie de citire pentru asemenea coduri plămădite în Arhivele transcendente:

1. „Scriere este totul. Peştele e literă în alfabetul mării. O frază sunt păsările-n zbor. 2. Totul e scriere. Totul este de citit. Piatra poate fi citită, iar norii ne spun o poveste. 3. Triste, muncite alfabete, îşiruind istorii vaste. Chiar mâna mea ascunde-n sine Uitata scriere a unui imn. 4. Stau singur şi în gânduri, Doamne, iar gândurile litere îmi sunt. Încerc să recompun o frază Dar timpul meu preschimbă scrisul. 5. O, de-aş putea să te citesc, O, de-aş putea să desluşesc aceste stranii alfabete...” (N. Stănescu: Lecţia de citire din volumul Măreţia frigului)

In numarul viitor:

Jurnalul

de la

Morena

Canalul Colonelului Templul

de la

Sinca Veche

Mocanii Insula Letea “Eu

nadajduiesc!”

serpilor

si caii sai

interviu cu actorul

Inima Reginei Maria “Speranta” -

o stare de spirit

Iuliu Popper Gradina Carolinei Arhivele

transcendente

Dan Puric