feb-mar-apr 2012 by La Drum

e d i t o r i a l

Pregustarea Raiului ! Dan ARHIRE

ă lovesc tot mai des pe culoarele mele de trecere dintre lucrurile serioase de colțurile imprevizibile ale noii limbi așa-zis române, limbă care, inevitabil, descrie o lume la rândul ei nouă, în care n-aș vrea absolut de loc să intru. Nu este vorba doar de neologisme și trivialități, de ticuri la modă și snobisme, ci de ceea ce eu cred că înseamnă o deteriorare a sensurilor cuvintelor, o percepție greșită a nuanțelor și – sper să mă înșel – o îndepărtare de spiritul minunat al acestei limbi. O limbă care nu mai pare a fi atât de familiară tot mai multor utilizatori nativi. Câteva exemple ar putea să ilustreze ceea ce vreau să zic și sper ca ele să nu lovească pe nimeni, să nu producă nimic rău. Primele provin din publicitate, fiind, adică, intens traficate, importante vehicule de sensuri. O reclamă la telemea spune că este „tăiată în bucățele mai mari sau mai mici, cum numai ardelenii știu!”. Interesant punct de vedere, care îi plasează pe bănățeni, dobrogeni, olteni, moldoveni și munteni în bezna jenantă a ignoranței îmbucătățirilor de orice fel, oricare dintre ei putând să taie telemeaua doar în „bucăți mai mici sau mai mari”, subtilul rol de a o tăia în „bucăți mai mari sau mai mici” revenind, așa cum am mai spus, exclusiv ardelenilor! Un alt text publicitar spune că o anume cremă de față „îți face tenul delicios”, ceea ce, într-un fel nelămu-

rit trimite gândul pârdalnic exact la șoriciul fraged al purcelului de lapte! Un reporter al unei televiziuni naționale, pătruns de fiorul mistic al Drumului Crucii, transmitea că dintrun anume loc al traseului, Iisus „a trecut la o altă locație”, fapt ce, pentru mine cel puțin, a distrus toate mrejele captivantei narațiuni prost filmate! Mai aproape de mine, adresându-mi-se direct și exclusiv, un domn ceva mai tânăr, lucrând cu succes tot în publicitate, a afirmat că ar fi păcat să nu atragem fonduri publicitare prin revista La Drum, întrucât ea, revista, „generează atâta conținut”! Toate aceste construcții și nuanțe și atâtea altele ca ele, profund străine spiritului clasic al limbii române și departe de lumea literei tipărite pe hârtie, vin din zona gazetăriei și publicității TV, deci din virtual, dintr-o zonă de largă răspândire și circulație. Au șanse să trăiască și să se dezvolte, amestecându-se cu predilecție printre picioarele generațiilor tinere și tinzând spre durabilitate deprinderilor neconștientizate. Au șansa, deci, de a se transforma în firesc, cu tot cu mecanismul mental care și le asumă, le îngăduie și le produce. Altă limbă alți oameni, tinzând spre simplificare și banal, spre direct și nespectaculos, ca și când asta ar fi o plată necesară

pe altarul vreunei închipuite eficiențe, dintr-o grabă generală, dar de neînțeles și lipsită de sens, în fond. Iată ceea ce ne mână pe toate coclaurile, căutând vechii oameni vorbitori ai vechii limbi, mereu surprinzători și spectaculoși, mereu uimind prin firescul devenit trufanda în timpurile din urmă. A pătrunde în lumea aceea acum aproape neștiută, fragilă și consumându-se sub ochii noștri întristați

de acest implacabil adevăr, este pentru noi unul dintre cele mai importante lucruri ale vieții noastre. Adică privilegiul inegalabil al uimirii în fața unei lumi nemaiștiute, în care desfătare mai are încă sensul prim al întoarcerii omului în raiul primordial al pântecului matern, plutind în Binele universal și lipsit de orice păcat și grijă, iar iconostasul mai este încă numit pregustarea raiului!

Coordonator :

Constantin Daniel ARH I RE Colegiu de redacţie:

c u pr ins

D r. Gheorghe ROMANESCU D r. Paul FLOREA

D r. Cr istian CRÃCI UNOI U

D r. Vladimir BOT NARCI UC D r. S or in FLOREA

D rd. Ş tefan RÃI LEANU E ditor :

Jurnalul de la Morena

Lumea Tăcerii

Profesorul Grigorescu

Dan NICOLAU Colaborator i:

Constantin GI URGI NCA 7 CRAI NA Eugen P ET RESCU

Vadim BACI NSCH I

Cãpitan Comandor.(r) Ion P opescu

Bărbatul de stat

21 Geoparcul dinozaurilor

27 Dinozaurii din Ţara Haţegului

D t p:

Vlad VOICA

Alexandr u D UMI T RU S ecretar de redacţie:

Constantin ST RÃI NU

35 Custodele care a trăit poezia

50 Neculaie Purcărea

Zina şi Sorin

Re vista este editatã de

Asociaţia „LA DRUM ” Adresa redacţiei:

Tulcea, str. Gr ivitei nr.32 telefon: 0721-222974 E-mail:

56 Piloţi români pe cerul în flăcări (III)

Jurnalul Angelei Lefterescu (V)

Mareşalul Alexandru Averescu

re vista@ladr um.org Website:

www.ladr um.org ISSN 1844-4377

67 India

Grădina Carolinei

Arhivele Transcendente

Jurnalul de la

MORENA

la Murighiol

TEXT I FOTOGRAFIE

Sorin FLOREA

Stuful, resursă regenerabilă

ă nu credeți că e simplu să faci turism în Delta Dunării! Că ar fi suficient, cumva, să vii cu niște milioane (lei sau euro), să trântești o pensiune și să începi să trăiești din ea, și amortizând-o în același timp! Întotdeauna este loc și de mai bine, adică de o subdimensionare a rețelei de alimentare cu apă potabilă, de exemplu, care vara, când se irigă, te lasă fără apă de spălat pentru turiștii abia întorși din baltă; sau, „cocoloașele” haine din curentul electric care îți prăjesc periodic instalațiile, fără șansa de a te putea apăra cu adevărat sau de a te adresa cuiva civilizat, etc. Dar, chiar dacă enervante și costisitoare, acestea sunt problem mărunte. În cele ce urmează Sorin vă va povesti odiseea digului din Murighiol, cea care a durat mai mult decât al doilea război mondial! Trăiască frunza verde care costă de ne usucă și ne aduce turiști!

PAGINI DIN ISTORIA MODERNĂ A MURIGHIOLULUI Acum vreo nouă ani eram la un șpriț de Niculițel (că doar nu bem ceai, ca în Livada cu vișini, berea nu o suport și haholo-lipovenilor nu le prea place vodka!) cu câțiva localnici de vază – unul dintre ei, cel mai mare izgon de baltă din zonă - Nini și cu Trofim. Le povesteam, a nu știu câta oară, că niște bucureșteni mai în vârstă, spuneau că, pe vremuri, plecau în excursie cu barca la rame, din fundul curții de la Murighiol și ajungeau la Uzlina; că adică, pe atunci, Lacul Murighiol nu era închis de nici un dig și comunica direct cu brațul Dunării. Cine avea Betepok (VETEROC!) pe atunci, era artist mare. „La rame, într-o singură zi mergeam la Crișan sau Caraorman cu turiști – și erau și străini, mai ales francezi, nemți și italieni, unii mai sună și acum!”- povestea Serghei Condrat zis Motanu „...când aveau și cort, înoptam!”. Vreți continuarea - omul mai trăiește încă. Băieții au confirmat și, mai mult decât atât, au început să-mi explice cum s-au închis cele trei canale (Prorva, Gârla Fanțuzului și Periboina) când s-a construit digul de la Dunărea Nouă, comunicația ghiolului Murighiol

doar de aceea ai venit în Deltă!) trebuie, pentru moment, să-i iei pe turiști în mașină, să-i duci la digul de la marginea localității unde așteaptă bărcile (s-a mai și furat pe la bărci și motoare), ceea ce înseamnă pierdere de timp și trămbălareva bagajelor. Altceva este să pleci cu barca din curtea pensiunii, localnicului sau a hotelului! Odată cu desființarea digului, dezvoltarea turismului în sat va fi uriașă și se va da de lucru oamenilor – că fără loc de munca sunt destui; vrem să ne înfrățim cu Branul cât de curând, că ăia au palincă și brânză foarte bune și sunt specialiști în turism, vezi OVITUR, pe care l-am mai pomenit aici.

cu Dunărea fiind, din acel moment, realizată numai prin așa zișii călugări amplasați în dig. Când i se pare unuia că vine prea multă apă, închide călugărul, că e democrație și dacă mai e și pilit, aruncă betoane, sudează trapele (să nu îi înece caprele sau să-i inunde grădina de legume; ca la țară!) sau invers, deschide când vrea mușchii lui. Murighiolul este localizat în inima Rezervației Biosferei Delta Dunării și chiar aici se cam termină asfaltul, iar mai departe nu mai merge decât cu barca (suntem primii oameni din UE care vedem răsăritul soarelui). În afara localizării în centrul Deltei Dunării, satul (e o vorba, comuna Murighiol are o suprafață enormă și are în copunere niște sate despre care cu siguranță ați auzit: Uzlina, cele doua Dunavățuri - de Sus și de Jos - Plopu, Sarinasuf, Colina) are un avantaj uriaș: accesul pe uscat (șosea modernă care permite acces pe rutier fără trambalări, bagaje, soții și copii enervanți!) dar - ferească Domnul! – există și farmacii, doctori, salvare la îndemână, market, adică civilizație și nu mai pierzi o zi sau două din total sejur cu transferul cu barca până la destinație.

Puțină istorie! De ce s-a format Murighiolul acum vreo două mii de ani și de ce este important pentru turismul din Delta Dunării? De fapt, acum cca. 2000 de ani, Halmyris, importantă fortăreață romană, ca și un sat al corăbierilor (Vicus Classicorum - satul marinarilor) de pe dealul de vis-a-vis, erau pe malul mării. Flota romană maritimă, Classis Flavia Moesica, căra ajutoare europene de la Sud (pe vremea aia nu veneau din Vest!) cu vase barosane și trebuia să le transbordeze pe altele mai mici, cu fund plat. Arheologii caută locul în care, în timpul perioadei romane târzii, cele două unități ale flotei militare ușoare, Classis in Plateypegiis și Musculi Schytici, capabile să navigheze pe apele uneori scăzute ale Istrului, erau localizate, căci este probabil sa fi fost gazduite chiar la Halmyris. Transbordarea mărfii avea loc la Halmyris pentru a fi furnizată garnizoanelor, cetăților, orașelor din amonte (vă spun cin-

Un dezavantaj, până când s-or termina lucrările (vezi mai jos) este că, din momentul în care vrei să mergi cu barca în excursie (că

stit, aproape nu e localitate pe malul Dunării, unde să nu fi făcut romanii un sistem securizat, aproape ca Schengenul, contra barbarilor nemembri!) Halmyris - Murighiol, Salsovia - Mahmudia, Prislav - Nufăru, Aeggysus – Tulcea, etc., dintre care unele nu sunt autentificate complet, altele sunt mult dinainte de romani (getice, scitice...s-au gasit urme din neolitic pe undeva pe la Letea, Mila 23, etc.). Romanii cărau, bineînțeles, și arme (scutul antirachetă nu fusese încă inventat, dar dușmanii pândeau de peste tot!), zona Halmyris, până la actualul Galați fiind ca și astazi frontiera de NE a Romei (pardon, UE!). Consecința directă a acedstei dispuneri geostrategice a fost dezvoltarea localității (aveau vamă serioasă, taxe – se poate vedea, date fiind excavațiile din ultima vreme; cui avea chef de corupție, îi cam tăiau capul – vezi, pentru comparație și vama din ziua de azi!). Importanța localității este demonstrată și de faptul că pe la 290 după Iisus au venit la Halmyris Astion și Epictet, primii martiri creștini de pe teritoriul României, pe care guvernatorul roman Latronianus i-a executat urgent. Ideea de a săpa într-o anumită zonă (pentru că suprafața sitului este mare) și – în consecință - găsirea moaștelor martirilor, i-a venit unui bun prieten arheolog, Octavian Bounegru, într-o frumoasă dimineață de Sfânta Marie. Se știa că la Halmyris au fost decapitați Astion si Epictet, din Acta Sanctorum, copia aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht. De atunci în vecinătate este în construcție cea mai înaltă mânăstire din țară și în șantierul arheologic continuă cercetările, doar că pe vremuri se săpa cu soldați, iar azi mai mult cu voluntari! În mii de ani, aluviunile cărate de Dunăre au crescut suprafața Deltei, astfel încât

Prânz de pescari – album, fotografie de epoca

Murighiol, vedere panoramică. Localitatea, Lacul Murighiol și lacurile numite Sărături

de la Halmyris la Sfântu Gheorghe, ultimul pământ pe brațul cu același nume, sunt astăzi cca. 50 km. Deci, pământul avansează în fiecare an pe acest brat cu aproximativ 40 cm. Procesul este mai complex (sunt și alte teorii serioase emise) dar, dacă vreți mai multe informații, vi le spune Silviu Covaliov de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (I.N.C.D.D.). Pe scurt, însă, pe măsură ce malul mării se deplasează spre Est, rămân în urma lui grinduri și lacuri. Unul dintre acestea este ghiolul Murighiol, care are o suprafață de 334 ha ( maricel, nu ?). Numele actual, dat de turci : Moru (violet) și Ghiol (lac), vine mai curând de la o rădăcină veche, prezentă și în limba română, probabil fără nici o legătură cu turcii : MORU = sărătură –vezi lacurile Sărături, zona strict protejată de peste deal de Morena, că și turcu știa să folosească bine asemenea asemănări lingvis-

tice în scopuri propagandistice! Oricum, până în 1976 când lacul a fost izolat de Dunăre, primavara apele creșteau, inundau într-o anumita masura grădinile, se depuneau aluviuni, se bătea crapul în fundul curtii, îl prindeau băștinașii cu sandole și apoi, când se retrăgeau apele, se făceau niște legume...de mureai !

Fosta cherhana de la Mila 35, actualmente un inegalabil complex turistic din Delta Dunării

Această perioadă idilică, în care omul și natura (reprezentată prin legume și mai ales pești!) trăiau în armonie, ca în filmele rusești gen Siberiada, a fost atinsă de un fel de molima (unii îi spun acum peiorativ comunism, oricum, mai ceva ca aviara!) venită dinspre NE. Aviara - oare – n-a venit pe același traseu ? Sunt unii care spun că a venit mai mult de la vecinul vestic – da cine mai știe de unde a venit, cui i-a folosit și când mai vine! (Apropos, acum chiar vorbesc serios, pe bani de la

Pescuitul în alb și negru

americani, niste cercetători din Olanda, în loc să facă ceva împotriva gripei aviare, au reușit să dezvolte niște variante înfioratoare ale virusului, ușor transmisibile la om, dar mai ales vor să publice rezultatele, să le reproducă și alții!) Comunismul a îmbrăcat populația din zonă în niște splendide salopete și șepci meseriașe tip, fericirea pescarului: îmbrăcat de stat, cu vintirele pline de pește, nu prea obsedat de taxe că de, țară bogată, fiscul mai putin activ sau invers! Și mai rău, se pare că românul s-a născut hidrotehnist și nu vorbesc de cei care au făcut hidrocentrale, irigații și alte lucruri bune! De la Antipa încoace, toți au început să se priceapă la ape, Dunăre, Delta Dunării – canale și lacuri noi - se închid unele importante (sau doar accesul – că cică e proprietate

rita: sălcii, scorburi, păsări, apoi, 3 - 4 metri de stuf după care apă liberă (Lacul Violet) până pe malul celălalt, la Iacob, în mahalaua turcească, plus un canal care urmărea linia malului și pe care și șahistul din mine – mă refer la mușchi - putea să meargă cu barca la ghionder! Am făcut atunci un turn pentru panoramă și păsărari și în baltoaca din fundul curții organizam concursuri de pescuit pentru undițari; • astăzi – colmatare completă, vegetația fixată plus plaurii ocupă tot spațiul descris mai sus, iar pe canal, când e apa mică, nu poți ieși cu barca (acum doua-trei luni puteai merge pe jos - uscat complet) iar când e inundatie se ridica fundul cu totul (plaurul pluteste!) și ...iar nu poți să mergi cu barca; • pește era și mai este…știucă și biban am prins și eu, la copcă, crap mare, ceva fitofag (îl cam răresc băieții deșteți), plătica, roșioară, etc.

O imagine aproape de neîntâlnit astăzi : ieșirea pescarilor din Sfântu Gheorghe în mare, la pescuitul de sturioni

private!), se deschid canale noi ( ce mare lucru, zice proaspătul investitor în mirifica Deltă, să iei un greifer și să scurmi și tu, ca omul? Ce, banii tăi nu-s buni?), ș.a.m.d. Ce implicații poate avea și are o ….acțiune de modificare a Deltei împotriva Deltei? Dezastrul este doar la doi pasi, ca la Snagov, unde cumperi teren că e pe malul lacului și verși rezultatele prezenței tale și a vecinilor fără ifose și fără fose, instalații de epurare, etc., exact unde stai seara să admiri (miroși!) apusul!

- închiderea unor canale de vărsare în mare, vezi zona Sondei – Impuțita, care pe vremea marelui hidrotehnist, după Revoluție, s-a făcut în mare viteză; - scurtcircuitarea (Dunărea Nouă) pe brațul Sfântu Gheorghe ( 6 bucăți); am luat ceva apă de pe brațul Chilia (de la 67% din debitul total al Dunării, când eram eu în liceu - acum cam 57%!) dar pe noile burlane (canale) apa ajunge prea rapid în mare și curgerea molcomă, cea care a creat Delta, nu mai acționează.

Cateva exemple proaste de intervenții

Și… de parcă prostia nu era destul de serioasă, alde Ceaușescu și specialiștii lui s-au apucat și de agricultură în zonele desecate (unde acum porumb nu se mai face, dar nici pește nu mai este!). Așa a început nebunia.

- închiderea Portiței; - Insula Mare a Brăilei;

Lucrarea de separare a ghiolului Murighiol de Dunăre – piscicultura și agricultura Băieții s-au apucat de treabă – lucrarea era extrem de complexă, dar proiectanții chiar făceau școală pe vremea aia. Nu aveau ei utilajele nemțești pe care le au ăia de la Bîstroe acum, dar muncitori foarte buni aveau, plan și depășiri, muncă și bănuți ... și chiolhanuri, normal. Efecte: astăzi are loc un proces infernal de colmatare a lacului. Acum vreo zece ani, când am cumpărat eu terenul pe care am construit Morena, de la poartă nici de pe fadromă nu vedeai ghiolul, din cauza bălăriilor, oțetarilor, s.a., și ca prin junglă, cu greu ajungeai la mal. Dar, me-

Pericol cu inundațiile – riscul de rupere a digului Acum doi ani, la fel ca în 2006, apa a crescut până la nivelul digului (la milimetru!), a mai și stat la acest nivel mare o perioadă îndelungată, digul a rezistat, dee... făcut de comuniști, dar este greu de știut cât a fost de încercat – mai ales prin găurile de bizam, neregularități în structură, etc. Daca se rupea digul, era de rău! Oamenii din sat (deh!, ca de ...din baltă!) spun că dacă nu se va asigura o recirculare serioasă a apei din lac, cu afluxul de ape cu chimicale de pe dealurile cu agricultură din jur, materialul organic din deversări, etc., colmatarea se va accentua rapid și, așa cum astăzi, practic, un golf e complet acope-

Cum a evoluat problema?

Din curtea Morenei dai în lacul Murighiol

rit de vegetație, mâine va fi acoperit tot lacul. Soluția – renaturarea ghiolului Și într-o buna zi mă trezesc cu un grup de oameni din sat condus de nea Mihai Zaharencu - președinte, Conțolencu - Taracan, Serghei și Octav Glodeanu, dar și băieții mei Mihai Lețca și Trofim, cum că au înființat o asociație, cum că au umblat din casă în casă, cum că au strâns semnături și... nu spun! zile în șir după aia veneau oameni la poartă, că vor și ei să semneze. George (cum care?…Pribeagu, bineînțeles!) zicea că păcat că nu s-a luat și CNP-ul, că se făcea Partidul refacerii legăturii ghiolului Murighiol cu Dunarea – P.R.L.G.M.D! Deși mesajul era puțin „formal”, am început să-l trimitem prin poștă, fax, e-mail, etc., pe la ministere: mediu, agricultură, pă-

duri - ape, turism, precum și la reprezentanții lor din teritoriu; de asemenea la prefectură, primărie, rezervație, I.N.C.D.D., Consiliul județean, etc. Unii, cu chiu, cu vai, au dat număr de intrare documentelor, alții au început să dea telefoane la autoritățile locale, primind, în general, răspunsuri-întrebări de genul: „Băă… ce e la voi acolo? Cine sunt ăștia, cine e în spatele lor?”. Alții, mai bandiței, au spus că vor analiza ei și așa a rămas, cred că și acum ar trebui duși să-ți facă analizele la doctor! Puțini au răspuns pozitiv. Guvernatorul de atunci nici nu ne-a băgat în seaăa...doar era guvernator, chiar mai tare ca ăla cu Epictet și Astion, așa că până la urmă noi am fost mulțumiți că nu ne-a tăiat capul! Dar oamenii bălții, care se pricep la apă, au început sa sape, exact ca apa. Mai

așteptam ce așteptam și mai reveneam, etapă prelungită după care am obținut prima victorie, adică s-a băgat și proiectul nostru în MASTER PLAN-ul pentru Delta Dunării. Încet, încet, s-a ajuns la acceptarea ideii, dar desigur au început alte amânări. Ne-au ajutat domnul Știucă, pe atunci directorul I.N.C.D.D., care cunoștea efectele pe temen lung ale izolării ghiolului și fiul turc al satului, Bectaș Cadîr. Ei au fost primii care au analizat situația și au fost de accord cu propunerea colectivului de mai sus, precum și domnul Nicolaev de la IC Marine Constanța (original Murighiol!), jos pălăria! Dar, din pacate pentru contriști, ideea de RENATURARE, europeană, mondială, etc ...A ÎNVINS! Mare victorie ...se revine la o situație normal!

ARBDD zice că are banii și că se va ocupa de studiul de fezabilitate, apoi de proiect, dar iată ultima știre (preluare Adevarul, Obiectiv Tulcea): Reconstrucția ecologică a Lacului Murighiol, amânată din lipsă de fonduri. „Valoarea totală a lucrărilor din Murighiol este de 6,5 milioane de lei, însă suma alocată în acest an pentru lucrarile de reconstructie ecologică este de 450.000 de lei. Din această cauză, reconstrucția ecologică funcționează poate nu așa cum ne-am fi dorit noi, dar cred că și acești pași mici sunt importanți. Mai sunt două lucrări de reconstrucție ecologică ce au șanse de a fi aprobate de Autoritatea de management a POS-ului de Mediu și așteptăm rezultatele evaluarii”, a declarat Cornelia Benea, director executiv al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării. Primele lucrări de reconstrucție ecologică din Deltă au fost cele de la Babina (2100 de hectare) și Cernovca (1580 de hectare). Proiectul a fost foarte apreciat de specialiștii internaționali, primind Premiul Eurosite din partea Comisiei Europene și Conservation Merit Award din partea Fondului Mondial pentru Natura (WWF). De la început au apărut persoane cu idei: că nu se face, că sunt unii și sunt puternici și sunt împotrivă – până la urma, baliverne! Primăria Murighiol a semnat documentele solidar cu asociația noastră și, mai ales, a semnat o hotărâre (Consiliul Local) prin care pune la dispoziția Rezervației ghiolul pe durata efectuării lucrărilor.

Șacalii - de la imobilism la imobiliara Murighiol Acum zece ani, am cumpărat terenul, pretul era de 2-3 $/mp, în 2008 ajunsese la zeci de EURO/mp, în anumite zone chiar 100 EURO/mp. Băieții au simțit gustul sângelui (economie de piață!) și s-a umplut Murighiolul de investiții. Mai greu pe lângă ghiol, că fuseseră alții și mai „băieți deștepți”, dar din când în când apărea câte unul care zicea: ”am eu niște prieteni, care sunt de la... pot și ei să pună o vorbă, să deblocheze lucrurile, să meargă mai repede...înțelegi?”.

Cum au început discuțiile cu proiectantul Primul care a venit era un inginer trecut prin multe, competent și care a dorit să obțină o soluție funcțională și corectă, fiind în stare să asculte păreri -unele neprofesioniste- răbdător și cumsecade. Bun, ce mai! Poate că soluția actuală (cu tuburi) ar trebui îmbunătățită. Din acest motiv s-ar putea ca afluxul de apă să trebuiască să fie recalculat, dar nu e mare lucru în comparație cu lucrarea de bază.

Una peste alta, șoc total Ce spuneam despre guvernator, Grigore Baboianu, este că a tăcut și a făcut (că ăstai jobul lui în deltă, poate îl băgăm și pe el în statuie – vezi mai jos!). E bine că s-a întâmplat așa, că deja l-au schimbat și cum la noi doar

De la stânga la dreapta : Mihai Zaharencu, Serghei Condrat, Octav Glodeanu și Mihai Conțolencu, adică stâlpii comitetului de inițiativă!. :

oamenii contează, nu instituțiile, nu se știe dacă alt guvernator ar fi făcut! S-a finalizat documentația, s-a aprobat la ministerul de resort, s-a făcut licitație pentru lucrări, totul e OK, etc. Ne trezim într-o zi cu un greifer (nu grefier!) de la Coral că începe să sape, (normal că Gigi contra – Nikolaii din sat – prăpăstioși, au început : „Băăă! Nu se respectă proiectul, fac numai pentru unii, șmecherii, afaceri, chestii, socoteli”!). Ăștia de la Coral au înebunit de tot, sapă și sapă și înainte de Crăciun (cel mai frumos cadou!) ne trezim cu un canal în fundul curtii, să vezi pește (deocamdată din ăla mic, dar și ceva mârliță)! Acum vor ca în foarte scurt timp în centrul ghiolului cu o refulantă să curețe de depuneri fostele canale mari de pe lac și să consolideze noul dig creat. Acum, că s-au apucat de treabă, toată

lumea (de-alde Gigi contra!) se întreabă : „Da când va fi gata ? Nu cumva taman înainte de alegeri?”. Cine întreabă? –exact aceiași care ziceau că nu se face, că nu aveau ce să vorbeasca la bar, în centru! „O să facă faleză prin curtea ta, băăă! O să vândă terenul altuia sau te va băga la cheltuială!”. Eram sătui de toți, explodam când ba pe baltă, ba acasă, toată lumea întreba: „Ce s-a mai facut, cum evoluează lucrurile, echipa de babe e gata sa manifesteze, își bat joc de noi, etc.”. Cine se va împăuna? Asta da întrebare, că doar eu am pus-o! Pe scurt: Cică Stalin a organizat un concurs pentru o statuie care să reprezinte comunismul…vine momentul dezvelirii și… surpriză mare…de sub cearșaf apare un Lenin cu doi sâni! Bă, ce e asta? întreabă Stalin.

Păi de la un sân se adapă proletariatul și de la celălalt țărănimea - răspunde artistul. Și cu intelectualii ce facem? mai întreabă Stalin. Păi, ați comandat numai bust! - răspunde artistul, așa că vă dați seama ce veche e problema intelectualilor! Cred că o să punem mână de la mână, să comandăm o statuie modelul de mai sus, pentru cei care au contribuit la realizarea Proiectului! Dacă nu o s-o găsiți la intrarea în Murighiol, să știți că am luat-o eu la MORENA, că tot eu o s-o plătesc! O fac cu băieții din sat și poate ne mai vin idei când vom mai bea un sprit, ca așa a și început totul! Oricum, nu am vrut să spun decât că... A FOST NEVOIE DE 8 ANI, OAMENI BUNI!

LUMEA TĂCERII C e l m a i m a r e a c va r i u d i n ța r ă l a n o u l C e n t r u e c o - t u r i s t i c D e lta D u n ă r i i d i n T u l c e a Cristian DOGARU FOTOGRAFIE

Vlad VOICA

n centru eco - turistic dedicat Deltei Dunării a fost inaugurat acum doi ani la Tulcea. Construcţia şi amenajările acestui muzeu unicat au costat peste un milion şi jumătate de euro, fonduri alocate de Consiliul Judeţean dar şi de PHARE, prin programul de cooperare transfrontalieră România - Ucraina. Muzeul este primul contact al turiştilor care ajung la Tulcea în drum spre Delta Dunării cu modul în care s-a format acest ecosistem, cu flora şi fauna din cadrul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, acolo unde turiştii nu pot coborî pe maluri decât în locurile special amenajate. „El oglindește în mod fidel Delta Dunării, dar şi partea continentală nord dobrogeană cu rezervaţiile sale naturale” - a declarat Anișoara Dinu, director al Institutului de Cercetări Eco Muzeale Tulcea.

Construcţia centrului a demarat în urmă cu doisprezece ani, dar în marea majoritate a timpului a stagnat din lipsă de fonduri. Vechiul muzeu al Deltei Dunării funcţiona într-o clădire retrocedată în urmă cu șase ani, o clădire care oricum era improprie unei expuneri moderne. „Era construită în anii 30, muzeul era depăşit moral, acvariile erau ca niște televizoare alb – negru la care nu se mai uită nimeni şi tot

cât şi cea deltaică, şi sigur un alt sector important îl reprezintă cel cu peşti exotici. Pe lângă aceste elemente forte vizitatorii pot urmării evoluţia biologică în timp a Deltei Dunării, a gurilor Dunării, imagini sugestive privind flora şi fauna, reconstituirea unei cherhanale, a unei pescării din Deltă, de asemenea vor descoperi o invitaţie, plecând de la acest nou muzeu către celelalte obiective culturale ale judeţului Tulcea, inclusiv cele privind monumentele istorice,

interesul pierise!” - spune directorul Anișoara Dinu. Noua clădire oferă diorame noi, mult mai spectaculoase decât cele vechi, dar şi cel mai mare acvariu din ţară, după cum susţine şeful muzeelor tulcene. „Elementele principale de atracţie sunt dioramele care reconstruiesc ecosistemele din nordul Dobrogei, dar şi cel mai mare acvariu din România, care cuprinde atât fauna marină,

fortificaţiile şi cetăţile din nordul Dobrogei”. Anișoara Dinu spune că muzeul a dat deja un imbold turismului local de tranzit spre Deltă, menţionând că se duc tratative cu operatorii de turism care aduc nave de croazieră la Tulcea, sperându-se ca peste 20.000 de turişti străini să viziteze anual noul centru.

Prezintă specii de pești întâlnite în ihtiofauna Deltei Dunării și a Mării Negre, alături de care sunt expuse și specii exotice de pești și nevertebrate dulcicole și marine din zona tropicală și subtrVopicală. Speciile sunt grupate după mediul de viață și regimul de hrănire în două sectoare: I. SPECII INDIGENE 1.

specii răpitoare din Dunăre și bălțile sale (somn, șalău, biban, știucă, avat, ghiborț);

specii migratoare din Dunăre (sturioni și anghilă);

specii pașnice de baltă (crap, plătică, lin, roșioară, babușcă și alte ciprinide);

speciile introduse accidental în ihtiofauna României (biban soare, caras, amur);

5. specii din Marea Neagră (urmează a fi aduși: calcan, cambulă, limbă de mare, chefali, stavrid, bacaliar).

II. SPECII EXOTICE

1. specii dulcicole: crap koi și caras auriu de diverse forme și culori, pești vivipari (guppi, xifo, molly), diferite ciclide. Acvariile sunt decorate cu rădăcini și plante acvatice naturale, specifice habitatului natural din care provin speciile prezentate; 2. specii marine: pești pașnici sau răpitori (peștele-fluture cu mască, peștele-birjar, peștele clovn ocelat, domnișoare albastre, buzatul-curățător, peștele-port-drapel, porc de mare cu țepi, balistul Picasso, guvizi, rechinul de recif etc.), nevertebrate de diferite forme și culori (stele de mare, creveți, corali) prezentate într-un decor care să redea la scară mică viața dintr-un recif de corali.

În cadrul acvariului este amenajat și un spațiu denumit ”Dacă vrei să știi mai mult” dotat cu un LCD și 15 locuri, destinat vizionării materialelor documentare (de 5-10 minute) despre viața sub acvatică. Tot aici se vor desfășura și activitățile educative despre mediul acvatic cu copiii.

PROFESORUL GRIGORESCU SAU „OMUL FRUMOS”

ericit de-a dreptul atunci când fiul meu a intrat cu 10 la facultate, primul din istoria acelei facultăți cu această medie, în entuziasmul meu de părinte degrabă săritor al calului, i-am spus : „Acum știu că ai tot ce-ți trebuie pentru a deveni un adevărat bărbat de stat!”. Nu a înțeles exact (și nici n-ar fi avut cum!) sensul acestor cuvinte și a trebuit ca, peste câteva luni, să i le explic . „Nu, nu la un diplomat de carieră, om politic, sau așa ceva m-am gândit; prin bărbat de stat eu înțeleg acel bărbat care aduce servicii țării sale ori de câte ori simte că este nevoie, fără să i se ceară și fără a pretinde recompensă, cu discreție și înțelepciune, după puterile sale.” Bărbații de stat – poate ați observat ! – se găsesc mai mult prin istorie și mai puțin prin târg. Eu am întâlnit unul , în adolescență, și asta m-a făcut fericit. Si tot fericit am fost atunci când l-am întâlnit pe al doilea, într-un cabinet încărcat de fosile și roci (zăcând „la suprafață” într-o studiată și perfect organizată dezordine !), copleșit de cărți și misterioase hârtii, cabinet ce mi-a apărut neverosimil în față la capătul coridorului întunecat al unei facultăți . București, oraș inundat atunci de lumina splendidă a sfârșitului de mai, ascundea în el și această minune : cabinetul profesorului doctor Dan Grigorescu de la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București.

Dan Arhire TEXT SI FOTOGRAFIE

Bărbatul de stat Dan Arhire

Începutul : de la foci la dinozauri La profesorul Dan Grigorescu am ajuns mânați de curiozitate și de dorința de a ne documenta în privința dinozaurilor pitici din Țara Hațegului. Domnia sa este, de peste treizeci de ani, liderul cercetarilor asupra acestei lumi dispărute, unice ca particularități în Europa, cel care studiază cu perseverență animalele care populau această lume de acum peste 65 de milioane de ani, care organizează an de an tabere de cercetări pentru studenți și antrenează cercetători din țară și din străinătate, specialiști în domenii diferite ale științei, dar care împreună concură la reconstituirea aspectelor vieții de la sfârșitul perioadei Cretacic. Prin cercetările sale profesorul Grigorescu a retrezit interesul cercetătorilor pentru fascinanta aventură a „reptilelor înfricoșătoare” (așa cum se traduce din limba greacă numele de dinosaur) din Hațegul mezozoic. Cercetările paleontologice , începute de Franz Nopcsa (1877-1933), l-au transformat pe acesta într-o personalitate de prim rang a paleontologiei mondiale, statut care îi este

une a României, cea a Covasnei și descoperise o interesantă faună cu foci și balene în sudul Dobrogei , ne povestește autorul. Iată cum : „Hotărârea pe care am luat-o pe la mijlocul anilor ’70 - ne spune profesorul Dan Grigorescu - de a începe noi studii privind straturile cu dinozauri ale Haţegului, a avut motive întemeiate. La vremea aceea eram responsabil cu organizarea şi coordonarea practicii studenților geologi din anul II în depozite sedimentare. Printre secțiunile geologice alese spre a fi vizitate de studenţi am inclus zona văii Sibişel, la sud de satul Sânpetru, de unde provin cele mai multe dintre fosilele descoperite de Nopcsa. Cu prilejul acestor vizite ale studenţilor am găsit vestigii ale dinozaurilor : vertebre izolate, fragmente de oase ale membrelor, dinţi, carapace de ţestoase. Toate bine conservate la nivelul la care au fost îngropate. Am făcut după câteva săptămâni o colecție mică de oase de la Sânpetru, pe care am depus-o la Laboratorul de Paleontologie din Bucureşti. Noua colecţie a fost adăugată

recunoscut si în prezent. După primul război mondial, atunci când Nopcsa și-a întrerupt cercetările în Țara Hațegului, o lungă „pauză” s-a lăsat peste rămășițele acestei lumii dispărute și se părea că nimeni, vreodată, nu se va mai apleca spre studiul viețuitoarelor din aceasta regiune, cuprinsă atunci întro largă insulă, cândva aflată în Oceanul - și el dispărut!- Tethys. Abia în 1977 profesorul Dan Grigorescu de la Facultatea de de Geologie și Geofizică a Universității București avea să reia acele cercetări, aducând, în cei peste treizeci de ani dedicați acestora, o bogăție inestimabilă de noi date științifice privitoare la dinozaurii din Hațeg, la lumea lor și la animalele nu mai puțin fabuloase care, alături de ei, împărțeau pe vechea insulă ultimele „clipe” ale Cretacicului. Despre modul in care s-a apropiat de cercetarea “dinozaurilor pitici” din Cretacicul Țării Hațegului, după ce cu ani înainte cercetase depozitele aceleiași perioade cretacice , dar formate în mediu marin, dintr-o altă regi-

celor câteva vertebre şi oase ale membrelor, unele din ele remarcabil conservate, donate Laboratorului de către geologul A. Mamulea in anii ’60, la sfârşitul cercetărilor sale în regiunea Haţegului. La acea vreme am primit scrisori şi chiar vizite ale unor savanţi străini interesaţi de elemente noi privind dinozaurii Haţegului. Principalul meu interes ştiinţific era, la acea vreme, legat de focile fosile din Miocen, din sudul Dobrogei, pe care am început să le studiez după ce mi-am luat doctoratul în anul 1971, şi după nouă luni de bursă post-doctorală în cadrul Diviziei de Paleontologie a Serviciului geologic din CalcuttaIndia. In India am studiat mamiferele din Terţiar, (primate şi proboscidieni) din dealurile subhimalayene („colinele Siwalik”), examinând marea colecţie a muzeului GSI. Am făcut în acea perioada (din octombrie 1972 până în iunie 1973) o serie de cercetări în teren, în sudul Himalayei, împreună cu geologi indieni și britanici, între care renumitul pale-

ontolog Bev Halstea, dar şi în alte regiuni ale „subcontinentului Indian”, cum este numită această mare și încărcată de istorie și cultură țară : în sudul dravidian al Indiei și în podișul Deccan, lângă Bombay, unde am descoperit în stratele de origine lacustră intercalate între curgeri de lave bazaltice, cu o vechime de cca. 60 de milioane de ani, fosile ale unor mici broaște. În 1975 am fost invitat în SUA de organizatorii unui simpozion paleontologic dedicat evoluției mamiferelor marine, care s-a desfășurat în august 1975, în orașul Corvallis, Oregon, unde am prezentat o lucrare despre focile din Paratetyhs, publicată în „Systematic Zoology”, în 1976. Cele 6 săptămâni în America - sponsorizate de Institutul Smithsonian din Washington D.C. - mi-au permis să văd marile colecţii paleontologice ale muzeelor din Washington, New York, Los Angeles, Berkeley, dar şi din alte muzee, mai mici. În decursul sejurului american am fost deseori întrebat despre dinozaurii din Haţeg, cunoscuți în America din lucrările lui Nopcsa. Trebuie spus că în România nu s-a păstrat nimic din colecția Nopcsa, toate piesele Dan Arhire aflându-se în prezent în colecțiile Muzeului Britanic de Istorie Naturală din Londra și ale Institutului Maghiar de Geologie din Budapesta. În SUA - unde fascinaţia dinozaurilor era atunci, ca și acum, la cote foarte înalte, muzeele mari şi mici expuneau reconstrucţii ale dinozaurilor americani, iar filmele şi cărţile ce descriau viaţa dinozaurilor, trăsăturile şi comportamentul lor, erau din abundenţă! - am simţit presiunea societăţii ştiinţifice de a reîncepe cercetările privind dinozaurii Haţegului, în scopul de a completa deschiderea făcută de Nopcsa. Comparativ cu Statele Unite, în Europa şi mai ales în România, paleontologii specializaţi în studiul vertebratelor sunt foarte puţini, iar cei care sunt, nu pot acoperi varietatea existentă de fosile, de la peşti la mamifere, chiar dacă cercetările s-ar restrânge doar la identificarea taxonomică a speciilor și a celorlalte categorii ale sistematicii zoologice. M-am întors din America fiind convins că este datoria mea să reînod firul cercetărilor asupra faunei cu dinozauri din regiunea

Hațegului și curând am început să fac planuri pentru desfășurarea cercetărilor în verile următoare. Focile fosile nu au fost total abandonate, dar încetul cu încetul au trecut în planul secundar al preocupărilor mele. Pentru a-mi conştientiza tot mai mult studenţii asupra geologiei Haţegului, în general , și a depozitelor ce cuprind vestigii ale dinozaurilor, în special, am început să fac prezentări însoțite de diapozitive în cadrul nou creatului “Cerc știinţific studenţesc pentru protecția monumentelor geologice”. Prezentările acestea au atras interesul studenţilor,

mai întâi al celor de la Geologie şi mai apoi al celor de la Biologie. Întâia campanie în Haţeg a fost organizată în 1977 când un grup de 7 studenţi voluntari m-au însoţit pentru începerea noilor cercetări. Printre ei, Costin Ungureanu din anul 5 (ultimul) care, ca student în anii anteriori, m-a mai însoţit în zonă, vara, pe timpul taberelor de practică, iar acum îşi desăvârşeşte sub supravegherea mea studiile de diplomă.” Contribuția profesorului Dan Grigorescu este esențială nu doar prin stăruința dovedită pe aproape întregul parcurs (de până acum!) al unei cariere de excepție, prin rezultatele științifice remarcabile adunate, an după an, în laboratoare și muzee, în studii și comunicări, apreciate nu doar în lumea internațională, dar restrânsă, a specialiștilor, ci și în lumea „profană” a pasionaților unei întregi planete pentru care dinozaurii, existența și dispariția lor, exercită o fascinație mai rar întâlnită; contribuția domniei sale este extrem de importantă și prin aceea că a creat o întreagă școală româneasca în domeniu, mulți dintre studenții care și-au desfășurat practica din anii de studiu în Hațeg alegând ca specializare paleontologia vertebratelor. Dar profesorul Dan Grigorescu a mai făcut ceva : a inițiat și înființat Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului (H.C.D.G.).

O „surpriză” UNESCO : geoparcul! Conceptul de geoparc este relati v nou, lansat în 1998 de UNESCO, în scopul de a revigora protecția siturilor geologice și a susține un domeniu care s-a dezvoltat timid, cel al conservării geologice. Din punct de vedere al atenţiei acordate, înțelegând prin aceasta preocupări, cadru legislativ si fonduri materiale acordate protecţiei, partea geologică a fost defavorizată, pornind de la premiza –falsă - că partea neanimată (rocile, mineralele, fosilele) nu este în pericol de a dispărea, considerându-se că „stâncile le ai acolo unde sunt pentru totdeauna”. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa, fiind un fapt cunoscut că exploatările în carieră, de exemplu, au condus la distrugerea unor locuri si obiective geologice de mare importanţă, iar acestea nu sunt recuperabile. „Modalitatea concretă de a valorifica atractivitatea dinozaurilor –ne mărturisește domnul profesor dan Grigorescu - ne-a fost sugerată de un concept nou, care a fost lansat în anul 1998 de către Organizația Mondială pentru Știință și Cultură - UNESCO. Din dorința de a susține protecția geologică a acelei componente neanimate a naturii, UNESCO a lansat conceptul de Geoparc. Conform conceptului UNESCO, un Geoparc este un teritoriu limitat spațial, bine individualizat din punct de vedere geografic, de exemplu o depresiune înconjurată de munţi ( şi acestai chiar cazul Ţării Haţegului!), cu o suprafaţă nu foarte mare, care are pe teritoriul său situri de o mare importanţă geologică, dar nu numai; are şi situri culturale şi istorice, toate aceste locuri semnificative putând fi incluse într-un sistem de management unitar. Pentru prima oară, astfel, a apărut ideea apropierii între componentele patrimoniului natural și, respectiv,cele ale patrimoniului cultural – istoric. Este o abordare logică , vizitatorului unei regiuni trebuie să-i fie create condițiile pentru a cunoaște toate locurile semnificative dintr-o regiune, atât cele care aparțin

cadrului natural, cât si cele cu rezonanță istorică și culturală. Mai spune ceva foarte important conceptul de Geoparc, şi anume că toate acţiunile care se întreprind în teritoriul geoparcului trebuie să vizeze îmbunătățirea situaţiei sociale şi economice a locuitorilor respectivei regiuni. Deci nu e vorba numai de o conservare a siturilor şi a punerii lor în valoare prin circuite turistice, dar şi de acţiuni speciale care să conducă la creșterea bunăstării locuitorilor. Textul conținând noul concept de Geoparc mi-a ajuns în mână înainte să fie difuzat public, prin intermediul Asociaţiei Europene pentru Conservarea Mediului Geologic (ProGEO), al cărui membru sunt de la înființarea sa, în anul 1991, ca reprezentant pentru România. Când am citit textul mi-am zis : Domnule, oamenii ăştia parcă au cunoscut Ţara Haţegului atunci când au făcut recomandările pentru geoparc! Realitățile Țării Hațegului corespund exact cerințelor : un teritoriu nu foarte mare , care are puțin mai mult de 1000 de kilometri pătraţi, înconjurat din toate părțile de munţi, fapt care-i conferă individualiatate, iar individualitatea geografică constituie premiza dezvoltării în timp a unei individualități a regiunii în plan cultural , folcloric, al meșteșugurilor artizanale, toate acestea conferind în timp un caracter specific regiunii respective. Este știut că toate „ ţările” României - Ţara Loviştei, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, etc. - au un dezvoltat specific etnografic, folcloric, cultural. Ţara Haţegului are o densitate a siturilor cu deosebită semnificație, fie naturalistică, fie istorică și culturală, ca nici o altă regiune a României; aici este situată capitala Daciei Romane, la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, aici sunt păstrate numeroase vestigii ale Evului Mediu, biserici de piatră, așa cum este minunata biserica de la Densuș, o adevărată perlă arhitectonică cu stilul ei inconfundabil, aici sunt o serie de cetăți fortificate, turnuri de observație, toate ruinate, dar încă prezente și semnificative, de aceea trebuie făcut ceva pentru ca ele să nu dispară. Perioada modernă este marcata

Geoparcurile UNESCO din Europa.

EUROPEAN GEOPARKS NETWORK MEMBER LIST - September 2008 1. Réserve Géologique de Haute Provence – FRANCE 2. Vulkaneifel European Geopark – GERMANY 3. Petrified Forest of Lesvos – GREECE 4. Maestrazgo Cultural Park – Aragon, SPAIN 5. Psiloritis Nature Park – GREECE 6. Terra.Vita Nature Park – GERMANY 7. Copper Coast Geopark– IRELAND 8. Marble Arch Caves European Geopark – IRELAND and UK 9. Madonie Geopark – ITALY 10. Rocca Di Cerere Geopark – ITALY 11. Nature Park Steirische Eisenwurzen – AUSTRIA 12. Nature Park Bergstrasse Odenwald – GERMANY 13. North Pennines AONB – ENGLAND, UK 14. Abberlay and Malvern Hills Geopark – ENGLAND, UK 15. Park Naturel Régional du Luberon – FRANCE 16. North West Highlands – SCOTLAND, UK 17. Geopark Swabian Albs – GERMANY 18. Geopark Harz Braunschweiger Land Ostfalen Geopark – GERMANY 19. Mecklenburg Ice Age Park – GERMANY 20. Hateg Country Dinosaurs Geopark – ROMA NIA 21. Beigua Geopark - ITALY 22. Fforest Fawr Geopark – WALES, UK 23. Bohemian Paradise Geopark – CZECH REPUBLIC 24. Cabo de Gata – Nijar Nature Park – Andalucia, SPAIN 25. Naturtejo Geopark – PORTUGAL 26. Sierras Subbeticas Nature Park – Andalucia, SPAIN 27. Sobrarbe Geopark – Aragon, SPAIN 28. Gea Norvegica – NORWAY 29. Geological, Mining Park of Sardinia – ITALY 30. Papuk Geopark - CROATIA 31. Lochaber Geopark – SCOTLAND, UK 32. English Riviera Geopark – ENGLAND, UK 33. Adamello – Brenta Nature Park - ITALY

Bătălia pentru Hațeg

prin castele si case nobiliare din perioada ocupației habsburgice, ceva mai bine păstrate, dar tot ruinate şi ele. Cadrul natural al Hațegului, în care sunt cuprinse toate aceste situri, este cu adevărat mirific . Imaginea apropiată a crestelor semețe ale Munților Retezat, care formează marginea de sud a Geoparcului, sau cele mai domoale, ale Munților Poiana Rusca din nord, oferă priveliști încântătoare. Bogăția florei și a faunei, cu multe specii rare, fosilele dinozaurilor și ale altor animale care le-au fost contemporane, întregesc patrimoniul natural al acestei mirifice regiunii.”

Inițiativa domnului profesor Dan Grigorescu s-a materializat în anul 2004, când Geoparcul Dinozaurilor Țara Haţegului a fost recunoscut în plan naţional (prin Hotărârea de Guvern 2151/30.11.2004), iar în anul următor a fost primit ca membru în prestigiosul grup al geoparcurilor europene, în parteneriat UNESCO, devenind astfel primul geoparc din spaţiul est-european admis în reţeaua europeană. În această construcţie atât de importantă pentru viitorul regiunii, un rol major l-au avut lectorul Alexandru Andrășanu de la Universitatea din Bucuresti, Florin Lupescu ,la acea vreme consilier prezidențial, Ion Glodeanu, fostul primar al orașului Hateg, Ioan Radu – director S.C. Hidroconstrucția Râul Mare, Micea Molot – președinte al Consiliului județean Hunedoara, Ion Rus – vicepreședinte al Consiliului județean Hunedoara, profesorii Nicolae Iliaș , Grigore Buia si Mihai Baron de la Universitatea din Petroșani, Andrei Priala, patron al firmei S.C. Nabis S.R.L. din Hațeg, care împreună au format Grupul de inițiativă pentru susținerea acestui mare proiect. O contribuție importanta în aceasta construcție au avut și au și acum primarii comunelor din Tara Haţegului: Baru Mare, Pui, Sălașu de Sus, Sântămăria Orlea, Râu de mori, Sarmisegetusa, Răchitova, Densuș, Totești , General Berthelot și Bretea Română. Primarii din Țara Haţegului, împreună cu reprezentanţi ai Consiliului judeţean și ai Universităților din București și Petroșani, au constituit un parteneriat pentru susținerea proiectului - Asociația Intercomunală Țara Hațegului . Forţa proiectului este legată și de Parteneriatul Interuniversitar creat pentru promovarea dezvoltării socio-economice a Țării Hațegului, la care au aderat Universitatea din București, Universitatea din Petroșani , Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Banatul din Timișoara, Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din București si Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Fiecare dintre aceste universități desfășoară activități de cercetare, proiectare, educație și formare profesională în cadrul proiectului, una dintre formele importante de sprijin a locuitorilor zonei fiind cursurile și consultanța de speci-

alitate în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale, susținute și acordată gratuit de cadre didactice universitare de la Timișoara și Bucureşti, începând din anul 2004. În semn de recunoaştere a importanței geoparcului din Țara Haţegului pentru dezvoltarea unei strategii de dezvoltare durabilă, adecvata spaţiului țărilor cu foste regimuri comuniste din Estul Europei, Comisia Europeana a finanţat în octombrie 2007, prin programul TAIEX, un seminar la Sibiu urmat de o vizită în Țara Haţegului la care au participat 70 de persoane din 23 de țări, majoritatea ne-membre ale Uniunii Europene. Participanţii au avut astfel ocazia să cunoască paşii pe care o construcţie de tipul geoparcului îi face spre păstrarea și punerea în valoare a patrimoniului natural și a celui cultural si istoric, modelul ales fiind cel al Țării Haţegului. Totuși, profesorul Grigorescu nu este mulțumit. Ne spune că : „Drumul pentru construcția Geoparcului s-a dovedit a fi unul deosebit de anevoios. In pofida susținerii avute, efectele benefice, așteptate, ale geoparcului, după șapte ani de funcționare în structura oficializată, sunt puțin vizibile, răsfrânte mai mult asupra unor persoane decât asupra întregii comunități hațegane. Fluxul turistic așteptat, infrastructurile conexe turismului, însăși efectele acțiunilor de educație ecologică și de formare profesională, sunt departe de estimările noastre și de speranțele locuitorilor Țării Hațegului.” Lucrurile se mișcă foarte greu, dar asta nu-l descurajează, ci, dimpotrivă, îl incită să continue cu și mai multă ardoare „bătălia pentru Hațeg”, prin noi proiecte și noi colaboratori. Un important proiect, care a început de curând și se anunță drept un polarizator al cercetării științifice în domeniile cele mai reprezentative pentru Țara Hațegului : Natura cu componenta sa animată (Biodiversitatea) și cea neanimată, geologică (Geodiversitatea), Agricultura, Istoria si Cultura, vizează restaurarea conacului care i-a fost dăruit Generalului Berthelot de către Regele Ferdinand și Guvernul României, în semn de recunoştinţă pentru sprijinul acordat țării noastre de către armata franceză în primul război mondial. După finalizarea lucrărilor de restaurare aici va funcționa un Centru de cercetări al biodiversității și geodiversității Țara Haţegu-

Țara Hațegului, fără ca nimeni să i-o ceară și fără a pretinde recompensă, ci doar pentru că a crezut că este de datoria lui ca, după cei peste 30 de ani în care a cunoscut atât de bine locurile și oamenii Țării Hațegului, să facă tot ce poate pentru ca zona să fie cât mai cunoscută prin tot ce are ea mai valoros, în țară și în străinătate; a dorit ca astfel să atragă mulți vizitatori, iar oamenii locului, stimulaţi de acest interes, să-și gospodărească bogăția cât mai bine și astfel să prospere. Profesorul și-a investit timpul și, uneori, și banii în acest vis, cu discreția bunului simț și a generozității oamenilor cu adevărat mari,

lui, care va avea drept scop major dezvoltarea durabilă și creșterea economică a zonei Țara Hațegului- Retezat. Proiectul, coordonat de către Academia Română, având ca manager de proiect pe domnul academician profesor Ion Paun Otiman și drept parteneri Universitatea din Bucureşti si Asociaţia Intercomunala Țara Hategului, este finanțat din fondurile de coeziune europeană alocate de grupul a trei țări asociate Uniunii Europene : Norvegia,Islanda si Lichtenstein. Profesorul Dan Grigorescu și-a asumat sarcina înființării acestui tip nou de „arie protejată” care este Geoparcul Dinozaurilor din

dar și cu înțelepciunea celor care văd dincolo de lucruri; prin ce a făcut si ce face pentru binele Țării hațeganilor, profesorul Grigorescu a intrat, fără să țintească asta, în galeria bărbaților de stat „condamnați” să-și urmeze atingerea țelurilor cu puțini prieteni alături, confruntat deseori cu deziluzii si mult mai rar cu bucuriile pe care le-ar merita. Așa cum conceptul de geoparc pare a fi turnat după chipul Țării Hațegului, definiția bărbatului de stat dată de noi pare a fi făcută după profesorul Dan Grigorescu. Dar asta este o altă poveste și desigur că domnului profesor nu i-ar place să vorbim despre ea!

Geoparcul Dinozaurilor Tara Hategului , , Ce ĂŽČ&#x2122;i propune

Obiectivul general al Geoparcului îl constituie dezvoltarea locală durabilă prin managementul integrat al patrimoniului natural și cultural, țintind îmbunătățirea situației socio-economice a comunităților locale.

Obiectivele proiectului • Amenajarea în scop turistic și educativ a siturilor geologice și asigurarea protecției acestora • Acordare de consultanță celor interesați pentru dezvoltarea de pensiuni turistice și a altor infrastructuri conexe agroturismului și turismului cultural • Educația ecologică a profesorilor/educatorilor și urmărirea transmiterii noilor cunoștinte către elevii din școlile din Geoparc • Asigurarea condițiilor pentru formarea/ reconversia profesională a solicitanților din partea comunităților locale, în principal prin sistemul Educației la distanță • Revitalizarea tradițiilor folclorice și artizanale ale Țării Hațegului • Siturile naturale protejate în cadrul Geoparcului Depozitele cu oase de dinozauri și ale altor animale contemporane lor de la Sânpetru. Rezervaţie paleontologică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 5 ha, situată pe teritoriul satului Sînpetru, Comuna Sântămăria Orlea. Straturile bogate în resturile scheletice ale reptilelor mezozoice (Cretacic superior) aflorează pe ambii versanţi ai Văii Sibişelului, în punctele: Râpa Mocioconilor, La Huma, Maluri, Scoaba, Mereuţa etc. De-a lungul anilor au fost descoperite fragmente scheletice aparţinând dinozaurilor: Telmatosaurus transsylvanicus,Magyarosaurus dacus, Rhabdodon priscum, Struthiosaurus transsylvanicus, la care se adaugă numeroasele resturi de chelonieni (țestoase) şi crocodilieni. Varsta : 72-65 milioane ani – Cretacic final : Maastrichtian.

Mlaştina de la Peşteana. Rezervaţie botanică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 2 ha, este amplasată pe teritoriul satului Peşteana, Comuna Densuş. Mlaştina reprezintă o colmatare subrecentă, prin sfagnatizare, a unui lac pleistocen. Este una dintre cele mai sudice mlaştini oligotrofe din ţara noastră, în flora căreia se remarcă populaţiile de Drosera rotundifolia (Roua cerului), un adevărat relict glaciar. Vârful Poienii, de la Ohaba de sub Piatră. Areal protejat de categoria a IV-a, de tip botanic, în suprafaţă de 0,8 ha, amplasat pe teritoriul Satului Ohaba de sub Piatră, Comuna Sălaşu de Sus. Stâncăriile dealului Poienii adăpostesc o vegetaţie xerică, cu elemente floristice remarcabile. Este singura staţiune certă din România pentru specia Plantago holosteum şi locul clasic pentru Astragallus onobrycnis var. lineariforicus. Pădurea Slivuţ. Rezervaţie botanică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 40 ha, situată pe teritoriul oraşului Haţeg. În stratul ierbos al pădurii s-au identificat speciile: Croccus banaticus, Melampyrum bihariense şi Lembotropis nigricans. Din anul 1958, în zonă s-a creat rezervaţia cu zimbri. Fâneţele cu narcise de la Nucşoara. Rezervaţie botanică, de catgoria a IV-a, în suprafaţă de 20 ha, pe raza Satului Nucşoara, Comuna Sălaşu de Sus. Reprezintă un vestigiu al unor străvechi asociaţii hidrofile cu endemitul Peudedanum rochelianum. Aspect peisagistic desebit datorat populaţiilor de narcise (Narcissus stellaris). Fâneţele de la Pui. Rezervaţie botanică, de categoria a IV-a, în suprafaţă de 5 ha, pe raza Comunei Pui. Reprezintă un vestigiu al unor asociaţii floristice şi aspect peisager.

Depozitele cu ouă de dinosaurieni Tuştea. Rezervaţie paleontologică, areal protejat de categoria a IV-a, în suprafaţă de 0,6 ha, situată pe teritoriul localităţii Tuştea, Comuna General Berthelot. Cuiburi cu ouă de dinozauri, oase ale puilor și adulților de dinozauri (Telmatosaurus transsylvanicus). Vârsta : 68-65 milioane de ani. Cretacic terminal-Maastrichtian.

Patrimoniul cultural si istoric. Repere istorice: Cele mai vechi urme de locuire din zonă dateaza din Paleoliticul superior și mediu și au fost descoperite în Peștera Cioclovina Uscată ( craniu de tip Homo sapiens fosillis, cca 60 000- 10 000 î.Hr.), la Nandu și Bordu Mare (lângă Ohaba Ponor). Descoperirile neolitice de la Deva, Orăștie și Valea Nandu (Munții Poiana Rusca), dovedesc existența în mileniul al-IV- lea î.Hr. a unei populații stabile ce se ocupa cu vânatul, cu creșterea animalelor și cultivarea rudimentară a pământului. În munții și dealurile din sudul Orăștiei au fost descoperite numeroase așezări dacice, ale căror vestigii atestă un înalt nivel de civilizație și o viață înfloritoare a populației autohtone din ultimele două secole care au precedat cucerirea romană. Aici se afla centrul statului dac condus de Burebista ( 82- 44 i. Hr.) și Decebal ( 87- 106 d. Hr.), format din cetățile de la Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Grădiștea Muncelului, Bănița, Sarmizegetusa Regia. Dupa cucerirea Daciei de către romani, în urma celor două războaie ( 101- 102 si 105106), stăpânirea romană a preluat, și apoi a dezvoltat, multe din așezările dacice, transformându-le în puternice centre ale Daciei Romane ( Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa). De asemenea au construit o serie de așezări și castre noi – vetre de locuire ale populației romane (ex. Aqua, azi Calan). Retragera romană din Dacia ( 271/ 275) marchează începutul unei noi etape în evoluția regiunii, apar formațiunile cneziale și voievodatele românești. La mijlocul secolului al XIII-lea Țara Hategului s-a aflat în stă-

pânirea voievodului Litovoi, care a fost ucis aici în luptele purtate cu oastea maghiară a regelui Ladislav al IV-lea. Bărbat, fiul lui Litovoi, este luat prizonier și eliberat apoi în schimbul unei mari sume de bani, succedând la tron fratelui său în condițiile recunoașterii suzeranității regelui maghiar. Din această perioadă datează și monumentele de cultură materială de la Densuș, Strei, Sântămăria Orlea, Ribița, etc. In jurul anului 1247 este atestată Țara Hațegului și majoritatea satelor de aici ca: Paros, Uric, Livadia, Râu Barbat, Coroiești, etc. Cu timpul, locuitorii din aceste sate au migrat pe valea superioara a Jiului, în bazinul Petroșani, întemeind noi localități, ale căror nume derivă de la numele satelor de obârșie, dovadă fiind localitățile: Petroșani ( nume derivate de la locuitorii din satul Petros), Uricani ( Uric), Paroșeni ( Paros), Livezeni ( Livadia). Principalul centru polarizator al regiunii, de fapt și singurul oraș din zonă, este Hațegul. Are o populație de 12 571 locuitori și o suprafață de 4.9 kmp. Localitatea apare menționată documentar în anul 1247. În 1360 este consemnată ca district, iar în 1398 este sediul unei cetăți regale în care-și avea reședinta castelanul (reprezentantul voievodului). În 1439 capătă statut de oraș (oppidum) și în 1764 devine oraș grăniceresc. În prezent Hațegul are în subordine administrativă localitatea Nalatvad și satele Silvașu de Jos și Silvașu de Sus.

Sarmizegetusa Ulpia Traiana - capitala Daciei romane, reședință a celor mai importante instituții și a înalților funcționari imperiali. Orașul a fost întemeiat în 107 d.Hr., din porunca împăratului Traian, denumirea sa completă fiind Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Așezarea se dezvoltă până în 271 d.Hr. când autoritățile romane se retrag din Dacia. Astăzi se pot vizita urmele Forului Coloniei, amfiteatrul (locul unde se desfășurau serbările, luptele gladiatorilor) și necropola antică;

Biserica din Peșteana (comuna Densuș) a fost construită în sec. al XIV-lea și este compusă dintr-o navă cu turn clopotniță, altar dreptunghiular și o absidă semicirculară. A fost degradată printr-o restaurare neglijentă în anii 1924- 1926; pastrează fragmente de pictură murală din sec. al XIV- lea; Biserica parohială Sântamarie Orlea a fost construită la sfârşitul secolului al XIII-lea. Interiorul a fost pictat, pe la 1311, cu una dintre cele mai frumoase fresce din Transilvania sudică. În secolul al XV-lea, altarul a primit

alte adaosuri de frescă, de asta dată de origine răsăriteană neîndoielnică.

Orice rol al cetăţii s-a pierdut deja în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Subcetate se află la trei km spre nord-est de şoseaua dintre Sântămărie Orlea şi oraşul Haţeg. Aproape de intrarea în localitate, pe o culme aflată la o diferenţă de nivel de 100 m, se mai pot vedea ruinele celei mai importante cetăţi medievale ale Haţegului. A fost ridicată pe la sfârşitul secolului al XIII-lea. Din secolul al XV- lea a fost stăpânită tot de către familia Cândea din Râu de Mori, prin graţia specială obţinută de la Ioan de Hunedoara.

Cetatea Mălăieşti. Ridicată de către familia Sărăcin, aflată în vecinătatea geografică şi la concurenţă socială cu Cândeştii din Râu de Mori, ea conservă încă elemente demne de vizitat. Turnul-locuinţă central este conservat integral. În jurul său este vizibilă o parte a curtinei, la care, în secolul al XVI-lea, s-au adăugat patru turnuri exterioare, cu forme neregulate, vizibile acum doar aproape de suprafaţa solului.

Biserica Densuș. Se presupune că biserica veche din Densuș a suferit mari modificări de-a lungul timpului și, în special, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Construită din bolovani de râu, cărămidă cu inscripții romane, capiteluri, pietre funerare, tuburi de canalizare luate, desigur, din Ulpia Traiana.

Biserica parohială Sântamarie Orlea a fost construită la sfârşitul secolului al XIII-lea. Interiorul a fost pictat, pe la 1311, cu una dintre cele mai frumoase fresce din Transilvania sudică. În secolul al XV-lea, altarul a primit alte adaosuri de frescă, de asta dată de origine răsăriteană neîndoielnică.

Cetatea Colţ, asezata pe o stânca la intrarea în defileul Râușorului, este semnalată documentar din sec. XIV. Ea a aparținut familiei cneziale Cândea din Râu de Mori. Ridicata în scopuri de apărare, cetatea nu a îndeplinit niciodata acest rol; are plan triunghiular, dinspre nord, est și sud find apărată de ziduri puternice.

Biserica Cetatii Colţ a fost construita în sec. al XIV-lea, are aspect de fortăreață; este formată dintr-o navă și un mic altar deasupra căruia se înalță un puternic turn fortificat; în prezent se află în ruină.

Valorile etnografice sunt reprezentate de localitățile rurale cu gospodării și arhitectură tradițională, meșteșuguri, obiceiuri. În Țara Hațegului fiecare sat are nedeea sa. Portul popular hațegan este format dintr-un costum popular hațegan ( pantaloni lungi, curea lată și laibăr) și cel femeiesc ( cămașă, opreg, catrință, pieptar). Femeia poarta pe cap o broboadă ce atârnă pe spate aproape până jos, la gât are salbe, bani sau mărgele, înainte și în spate poartă două fote, de obicei negre. Cămașa e o adevărată operă artistică: pe umeri și până la marginea mânecii, ca și pe piept, e țesută cu desene în roșu sau în negru. Pe mijloc are un brâu țesut frumos, împodobit cu mărgele, bani și inele. Peste brâu are încins un lanț, poartă pieptar cu cusături. Iarna peste acest costum poartă o șubă scurtă, albă, din lână și cu glugă. Bărbatul poartă o cămașă din pânză nu prea lungă, cu mâneci largi, legată peste mijloc cu o “ curană”. Pantalonii, “cioaricii”, sunt din lână albă, peste cămașă are un “ laibăr”, iar pe cap poartă o pălărie cu marginile strâmte și răsfirate, pe umăr șuba. Astfel de costume pot fi admirate și la Muzeul etnografic din orașul Hațeg. Interes prezintă și valorile muzicale si coregrafice : ”haţeganele” și “ căluşul” transilvan ( ex. La Nucșoara), precum și preparatele culinare locale. ( ex. “ virşlii” la Sălașu de Sus și de Jos ). În zona Băiești - Pui se fac ţesături, covoare, iar la Clopotiva se fac crustături în lem ( furci din lemn).

Biserica românească de la Sânpetru este datată în secolele XIV-XV. Faţada de vest se prezintă ca o mică expoziţie de piese romane refolosite.

DINOZAURII DIN ȚARA HAȚEGULUI Dan Arhire

ei mai mulți dintre noi au aflat de dinozaurii pitici din Țara Hațegului to-o-ocmai de la Discovery, și, atunci când am fost în Hațeg spre a ne documenta, am avut surpriza să constatăm că nici în zonă nu se prea știe mare lucru! Ei apar, în general, în cărți din Marea Britanie sau Statele Unite, în care sunt recunoscuți drept niște valori ale acestor locuri, lucru pe deplin justificat dacă ținem seama de faptul că dinozauri pitici au fost foarte rar găsiți în lume și niciodată mai multe specii de acest fel, la un loc. Apoi, ei au fost descoperiți într-o mare varietate de specii și ce este unic în Europa, alături de dinozauri s-au găsit și resturi de mamifere. Asocierea dintre dinozauri și mamifere la sfârșitul perioadei de existență a dinozaurilor, adică tocmai la momentul dispariției lor, este un fenomen care se plasează în istoria Pământului cam cu 65 de milioane de ani în urmă. Acest moment este bariera de care n-au trecut dinozaurii, iar cauzele acestei retrageri din istorie – nu numai a lor, ci și a altor grupe de animale - nu sunt pe deplin elucidate nici în prezent. Ne aflăm în plin domeniu al controverselor dintre specialiști. Foarte mulți dintre aceștia – după cum ne încredințează domnul profesor doctor Dan Grigorescu de la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București – „acceptă varianta cea mai simplă, care are o susținere reală, cea a impactului cu un meteorit. Este vorba despre un meteorit colosal care a lovit Pământul în zona Yucatanului, în nord-estul Mexicului de astăzi. Craterul există și este datat exact cu 65 de milioane de ani în urmă. În funcție de volumul găurii care s-a păstrat s-a calculat cantitatea de praf care a fost expulzată în atmosferă și care se presupune că a acoperit cerul timp de luni de zile, de ani de zile, poate. Acest fenomen a avut drept consecință crearea unui efect de seră care a atras dispariția vegetației, aceasta atrăgând dispariția erbivorelor și tot așa, ca un efect al dominoului pe lanțul trofic. Aceasta este varianta simplă; varianta complexă, însă, ține seama și de alte realități care implică deteriorări ale geografiei Pământului de atunci, inclusiv legate de puternice mișcări tectonice, de intense erupţii vulcanice, care au deteriorat climatul Pământului”. De peste un secol și jumătate de când

anatomistul britanic Richard Owen a folosit numele de „dinosaur” , recunoscând prin aceasta existența în trecutul Pământului a unor „reptile înfricoșătoare” (cum se traduce din limba greacă numele de „dinosaur”), aceste animale neîntâlnite în prezent incită, mai mult decât oricare dintre animalele ce au populat planeta în decursul erelor geologice, dorința de cunoaștere a oamenilor. Acestui interes neobișnuit paleontologii, cei care studiază îndeaproape vestigiile dinozaurilor, îi răspund prin noi descoperiri făcute în întreaga lume, din Arctica până în Antarctica, toate continentele Erei Mezozoice ( „Era Dinozaurilor”, cum este ea supranumită!) fiind populate de aceste neobișnuite animale. Faptele care fac din dinozauri elemente de atracție deosebită sunt multiple, între acestea - extraordinara diversitate tipologică redată prin cele cca. 250 de specii cunoscute ( este drept, unele descrise doar pe baza unui număr foarte mic de resturi scheletice). Apoi, deși reptilele sunt cunoscute drept animale cu sânge rece, este dovedit că cel puțin unii dintre dinozauri aveau sânge cald, ca și păsările sau mamiferele. Atrage, de asemenea, larga lor răspândire geografică, pe toate continentele și îndelungata existență a dinozaurilor, de 165 milioane de ani (pentru comparație, de la apariția primilor oameni fosili - genul Homo - au trecut doar ceva mai mult de 2 milioane de ani.) Descoperirile care se succed de la an la an în diferite colțuri ale lumii aduc cu ele unele clarificări în încercarea de reconstituire cât mai fidelă a lumii dispărute a dinozaurilor dar, deseori, noile descoperiri amplifică incertitudinile deja existente. Aceasta stimulează și mai mult elanul cercetătorilor pentru aflarea adevărului. În context, între locurile deosebit de semnificative ale existenței dinozaurilor se află și ținutul Țării Hațegului. Aici, de la sud la nord, între culmile Munților Retezat și cele ale Munților Poiana Rusca, în rocile formate spre sfârșitul erei Mezozoice, corespunzător perioadei dintre 70 și 65 milioane de ani, au fost descoperite și descrise de peste 100 de ani fragmente din scheletul mai multor specii de dinozauri - unii ierbivori, alții carnivori - care populau diversele biotopuri ale unei largi insule din fostul Ocean Tethys ( cel din

care a rezultat actuala Mare Mediterană ). Insula cuprindea o bună parte a Transilvaniei de azi și a Munților Apuseni și era situată cu cca. 20 de grade mai la sud față de latitudinea actuală a acestei regiuni, în ambianța unui climat cald, de tip subtropical, cu precipitații rare, dar abundente, (estimate la 1000 mm / an), asemănător climatului actual din nordul Indiei, cu ploi musonice sezoniere. Sedimentele în care sunt cuprinse resturile de oase au fost acumulate în albiile râurilor ce brăzdau relieful colinar al insulei, dar mai ales pe suprafețele de uscat dintre cursurile de apă. Fauna cu dinozauri a Bazinului Hațeg era formată, în general, din specii de animale de talie mică în comparație cu cea a formelor înrudite care trăiau în alte regiuni. În cazul dinozaurilor, cunoscuți publicului larg mai ales prin forme grandioase, cei din paleofauna hațegană reprezintă un adevărat paradox. Talia lor neobișnuit de mică le-a atras denumirea de “dinozaurii pitici ai Transilvaniei”, denumire sub care au fost prezentați publicului din întreaga lume de către canalul de televiziune american Discovery. Explicația acestui fenomen biologic este legată de mediul în care dinozaurii din Hațeg au trăit în decursul mai multor milioane de ani: pe o insulă de dimensiuni mijlocii, având o suprafață de aproximativ 70.000 km² . Spațiul relativ restrâns și izolat, prin mari întinderi de ocean, de alte zone de uscat, este cunoscut ca determinând reducerea dimensiunilor animalelor de talie mare. Acest fenomen - cunoscut sub numele de “nanism sau piticism insular”- nu este singular, el fiind observat și la elefanți sau hipopotami ce trăiesc sau au viețuit pe insule. Fauna cretacică din Bazinul Hațeg cuprinde reprezentanți ai tuturor celor 5 clase de vertebrate : pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere, fapt foarte rar întâlnit în cazul faunelor fosile. Se cunosc în prezent în cadrul acestei faune, peste 60 de specii de vertebrate, dintre care cca.15 aparțin dinozaurilor. Multe dintre aceste specii sunt endemice (cunoscute doar în Bazinul Hațeg și în alte regiuni ale Transilvaniei ) sau au avut o răspândire spațială foarte restrânsă. Condițiile climatice în care au trăit dinozaurii hațegani și contemporanii lor au fost reconstituite pe baza caracteristicilor litolo-

gice ale rocilor și prin studiul izotopilor stabili ai oxigenului și carbonului. Pe baza cercetărilor asupra proprietăților magnetice ale rocilor, s-a calculat că “insula Hațeg” era situată mult mai la sud decât este în prezent regiunea Hațegului,la o latitudine de cca.27°Nord. Cercetările desfășurate an de an în regiunea Hațegului aduc noi date legate de fauna cretacică a Transilvaniei, una dintre ultimele faune cu dinozauri din întreaga lume . O descoperire recentă, care amplifică importanța ansamblului de paleofaună din Hațeg, este cea a unui uriaș pterosaur, un grup de reptile zburătoare, cu aripi membranoase, asemenea liliecilor. Existența pterozaurilor coincide în linii generale cu cea a dinozaurilor, ca și aceștia pterozaurii dispărând la sfârșitul perioadei cretacice. Craniul pterozaurului din Hațeg, de la care s-a păstrat o mare parte din regiunea sa posterioară, avea o lungime de aproape 3 m, o dimensiune neobișnuită nu numai pentru un zburător, dar chiar pentru cele mai mari animale terestre. Totuși, craniul era destul de ușor, datorită unei ingenioase construcții în care scheletul propriuzis se rezuma la baghete înguste de os , foarte rezistente, însă separate între ele prin largi spații alveolare,goale. Distanța dintre aripile deschise se ridica la 12 m, mărime prin care specia transilvană se afla între cei mai mari pterozauri descoperiți în lume , daca nu chiar cea mai mare. Pterozaurul din Hațeg, numit Hatzegopteryx thambema (“uriașul înaripat din Hațeg”) aparține unui nou gen și unei noi specii , fapt confirmat de reputați experți în studiul acestor reptile zburătoare,contemporane dinozaurilor. În lumea neobișnuită a “dinozaurilor pitici”, Hatzegopteryx thambema adaugă prin dimensiunile sale contrastante un nou paradox ansamblului de faună cretacică din Hațeg. Până în anul 1988 singurele vestigii păstrate de la dinozauri în depozitele din regiunea Hațegului și din Transilvania, în general, constau din oase dezarticulate și dinți. În acel an au fost descoperite primele cuiburi cu ouă de dinozauri, alături de care – iarăși un caz extrem de rar în toată Europa - au fost întâlnite oase ale puilor de abia ieșiți din ou, morți curând după naștere.

Specii de dinozauri din fauna cretacică a Bazinului Hațeg

Zalmoxes (Rhabdodon) robustus Dinozaur ierbivor , biped din grupul iguanodonților, un component reprezentativ pentru paleocomunitatea din Bazinul Hațeg. Fragmente ale scheletului său au fost întâlnite atât în cadrul Bazinului Hațeg, precum și în diferite alte zone ale Transilvaniei. Rudele apropiate ale sale se cunosc din Ungaria, Austria, Franța si Spania; acestea însă au dimensiuni aproape de două ori mai mari. In pofida dimensiunilor relativ mici, scheletul acestui dinozaur era surprinzător de masiv și greoi (de unde și numele de “robustus”), comparativ cu alte forme înrudite. Din acest motiv, este probabil că uneori, când păștea, se deplasa pe patru picioare, în timp ce pentru a scăpa de prădători alerga doar pe picioarele din spate.

Dromeosaurid Dinozaur carnivor, de talie mică (1,2-1,5 m. Înalțime), cu picioare zvelte, dar puternice. Dinți conici ascuțiți, cu margini crenelate, servind sfâșierii prăzii. Vâna în haită și folosea, pe lângă ghearele de seceră și dinții puternici, strategia cooperării pentru a putea doborâ prăzi de dimensiuni mult mai mari. Hărțuirea prăzii, alegerea și izolarea exemplarelor vulnerabile (bolnave, tinere), atacul din mai multe direcții - toate acestea făceau probabil parte din arsenalul tactic al dromeosauridelor din Hațeg. În final, prada obosită și rănită era doborâtă prin loviturile executate “din săritură” cu ghearele în formă de seceră.

Hatzegopteryx thambema (monstrul zburător din Hațeg) Alături de dinozauri, în Hațeg existau și reptile zburătoare (pterozauri). Unele erau de talie mică, însă Hatzegopteryx, recent descoperit, reprezintă un adevărat gigant. Cu craniul de peste 2 m până la 3m și anvergura aripilor de aproape 12 m, era mai mare decât un avion planor; probabil reprezintă unul dintre cele mai mari animale capabile de zbor din toate timpurile. Capacitatea de zbor a unui animal atât de mare, cu un craniu masiv, era susținută de structura internă a oaselor, care erau în bună parte goale si umplute cu aer (“oase pneumatice”). Hatzegopteryx face parte din familia Azhdarchidelor, reptile zburătoare de talie mare, răspândite în Asia și America de Nord; resturile lor au fost descoperite și în Franța și Spania.

Magyarosaurus dacus Magyarosaurus era un dinozaur ierbivor, patruped, din grupul sauropodelor (din care făceau parte și Diplodocus sau Brachiosaurus), cu lungime de 10-12 m (cel mai mare dintre dinozaurii din Bazinul Hațeg!). Rudele lui erau Titanozaurii care trăiau mai ales în America de Sud, India și Madagascar, dar au fost întâlniți și în Franța și Spania. Este deci posibil ca Magyarosaurus să reprezinte un “imigrant” din Sud, care a trăit izolat în Hațeg suficient de mult timp pentru a evolua într-o specie nouă. Deși cel mai mare dintre dinozaurii hațegani, Magyarosaurus era mult mai mic (de două, trei ori) decât rudele lui de pe alte continente. O caracteristică specifică Titanozaurilor este prezența pe spate și părțile laterale ale corpului a unor plăci (“scuturi”) osoase, pentru protecție și susținerea coloanei vertebrale. Astfel de plăci, de altfel foarte rare, au fost descoperite și în Hațeg.

Struthiosaurus transylvanicus

Allodaposuchus precedens

In pofida numelui , Struthiosaurus nu semăna deloc cu struțul. A fost numit așa , deoarece, la început , doar unele elemente din schelet au fost descoperite , între acestea vertebrele gâtului, care, la fel ca și la struț, erau numeroase și alungite. Struthiosaurus este cel mai rar dinozaur din Hațeg; era un ierbivor patruped. Caracteristica cea mai importantă o reprezintă prezența unei armuri osoase alcătuite din plăci și spini, care acoperea gâtul, spatele, coada și părțile laterale ale corpului. Armura era mijlocul principal de protecție împotriva carnivorelor, necesar unui animal foarte greoi și lent. Dentiția simplă a animalului îi permitea doar hrănirea cu plante moi, suculente, eventual fructe sau insecte. Rudele lui apropiate trăiau în Ungaria, Austria, Franța și Spania, iar alte specii înrudite se cunosc în America de Nord.

Allodaposuchus era un crocodil de talie mică ce popula cursurile de apă și lacurile din Bazinul Hateg. Chiar dacă probabil nu reprezenta un pericol real pentru majoritatea dinozaurilor de talie mare, puii acestora puteau fi atacați în apropierea apelor. O altă sursă de hrană pentru crocodili o reprezentau corpurile dinozaurilor morți sau uciși de alte carnivore; urmele dinților de crocodili s-au păstrat pe numeroase oase. Allodaposuchus mai este cunoscut din Franța și Spania.

Elopteryx nopcsai Era un mic dinozaur carnivor (1,3 m. și 20 kg. greutate) din familia Dromeosaurilor și anume din grupul velociraptorilor ( „războinicii” de la sfârșitul filmului „Jurassic Park”) . Elopteryx era, se pare, apropiat de păsări și nu este exclus ca el să fi avut chiar pene pe corp, ca și în cazul unor mici și agili dinozauri carnivori descoperiți nu demult in China. Din păcate puține elemente se cunosc de la Elopteryx, doar dinții ascuțiți și fin-zimțați, de altfel foarte caracteristici și unele fragmente din oasele membrelor. Se deplasa rapid în poziție bipedă, atacand în grup, pe lângă dinți un alt dispozitiv de atac formându-l ghearele lungi și curbate, asemenea unei seceri. Rude mai mult sau mai puțin apropiate lui Elopteryx se cunosc din Franța și Spania, dar cei mai mulți dromeosaurizi au fost descoperiți în Asia și America de Nord.

Ptilodus Mic mamifer, asemănător unui șoarece, a cărui fosilă s-a descoperit alături de fosilele dinozaurilor.

PRECIZARE Reconstituirile ne-au fost furnizate de domnul profesor Dan Grigorescu, făcând totodata precizarea ca desenele alb-negru pentru Allodaposuchus precedens, Elopteryx nopcsai, Hatzegopteryx thambema, Magyarosaurus dacus și Telmatosaurus transsylvanicus au fost realizate de domnul Mihai Dumbravă în cadrul Grantului CNCSIS 1930/2009-IDEI-PCE, Director de proiect dr. Zoltan Csiki.

Custodele care a trait poezia Doinel Vulc

Dan ARHIRE

ăldurile lunii iulie ajung chiar și la poalele Retezatului! Aveam să aflăm asta atunci când am plecat spre Sânpetru spre a-l găsi pe Doinel Vulc, un om cu adevărat de poveste. Doinel Vulc este custode al Geoparcului Dinozaurilor Țara Hațegului, de fapt un om de încredere al profesorului Dan Grigorescu, cel care la începutul cercetărilor profesorului l-a condus pe acesta la locurile cu fosile de dinozauri. Omul ne-a primit în curtea lui, la umbră, iar soția sa ne-a răcorit cu un minunat compot de cireșe. Până atunci și acolo n-am știut ce minunat poate fi un compot de cireșe la Sânpetru, într-o casă de om, când toată suflarea se ascunde în spatele obloanelor trase ca un ultim bastion împotriva arșiței! Dacă această ospitalitate va fi stat la dispoziția tuturor celor care îl caută pe Doinel Vulc, singura persoană din zonă care poate depăna povestea animalelor uriașe ce au trăit cu mult, mult timp în urmă, înseamnă că tot mult îl va fi costat până acum pe Doinel Vulc și calitatea de custode! Acasă la Doinel Vulc este amenajat ( poate termenul este prea pretențios!) un mic muzeu al dinozaurilor, în aer liber, oricând pregătit spre a fi arătat doritorilor. El, de bună voie, face acest dezinteresat serviciu științei românești, după puterile sale! Calm, senin, blând, reia povestea descoperirilor și povestea cercetărilor, de câte ori i se cere și îi conduce pe vizitatori la locurile acestor descoperiri, dând informații și amănunte, așa cum le știe din propria-i experiență și de la profesorul Dan Grigorescu. Ne-a însoțit și pe noi la „Râpa Universității”, așa cum este denumit de săteni locul în care au fost scoase la suprafață fosilele. Ne-a povestit multe despre aceste fosile, ne-a și arătat câte ceva, iar la cererea noastră ne-a mai povestit și despre alte lucruri. Atât de liniștit, de blând și de senin, Doinel Vulc părea, de fapt, a oficia, dintr-o altă lume, într-o deplină împăcare cu sine și cu lumea asta, dată de Dumnezeu. Ascultându-l, privindu-l, gândul că trebuie să ne grăbim, că trebuie să plecăm spre Hațeg pentru o altă treabă, presantă, ni se părea aproape rușinos în fața acestui om din lumea străină nouă, a lucrurilor așezate într-o armonie eternă. „Din copilărie mi-a fost dragă natura, mai ales că, născut aici, copilărit aici, am tot mers cu oile, cu vitele numai prin natură! Așa am gasit oasele pietrificate. Bătrânii satului mai știau câte ceva, cum că ar fi fost

oase de uriași, dar se vorbea de baronul Nopcsa că s-ar fi ocupat de ele. El locuia la castel, care acum îi ruginit, părăduit. El a găsit oase, dar nu el a răspândit ideea că sânt oase de uriaş! Am înţeles că surioara dânsului ( Illona Nopcsa, n.n.), mai cu seamă, jucându-se cu colegele, poate pe deal, pe coastă, le-a găsit şi i le-a oferit. El le-a spus că sânt oase de animale uriaşe care au trăit demult, iar oamenii au rămas cu ideea că sunt oase de uriaş. Au existat săpături ale lui Nopcsa care se voiau secrete, şi un fel de spioni din sat mai povesteau localnicilor . Oamenii de la ei ştiau ce se întâmplă, ce s-o mai găsit. Săpătorii se mai şi deghizau în femei, ciobani, cum credeau, ca să nu se afle de dânşii! Să aducă de acolo vestigii, să facă hărţi, asta era…Dar toată lumea ştia că de astea numai baronul era în stare. El a scris despre lucrurile astea, şi mai apoi au fost studiate pe la Viena, pe la Budapesta… Cum vă spusei, c-am iubit natura şi lucrurile care tot îţi dau un interes, am găsit oase şi le-am luat şi eu. Dar nu le-a dat nimeni căutare! Prima dată când au venit în localitate domnul profesor Dan Grigorescu, de la Bucureşti si domnul Ion Groza de la muzeu, de la Deva, eu le-am oferit lor. Pe ei i-au interesat oameni care se ocupă, mă rog, de ştiinţa respectivă! - şi i-am ajutat, că m-au întrebat dacă am mai văzut oase şi altundeva, să merg să le arăt. Am mers cu ei, că mai văzusem, căci pe vremea aia aveam capre, și caprele, mai mult pe râpe. După ce le-am arătat, s-or bucurat. Asta a fost prin 1977. Şi domnul profesor Grigorescu, de atuncea, venea cu studenţii în fiecare an în practică, şi împreună cu domnul Groza ( care, săracu’, îmi pare rău că a trecut la cele veşnice, cum se zice.!). Cu ei am lucrat până mai încoace. I-am ajutat din orice punct de vedere, unde era nevoie, şi-acasă, că mi-a plăcut foarte mult, mai ales că, mai cu câţiva localnici, veneam şi săpam cu ei. Ne plătea, de la muzeu, de la Deva. De fiecare dată găseam altceva. Oasele ce le vedeţi, ei le-au determinat că-s de dinozaur şi după experienţa din alte ţări, unde s-a găsit animalul întreg. La noi nu s-a găsit. Oasele de aici sunt de la mai multe animale, cum le-a dus apa, că au fost mutate de apele din Retezat care vin mari primăvara, şi erau amestecate şi rupte, după cum vedeţi. Aici am făcut mulaje, că oamenii strică, sunt curioşi, copii mai ales, cred că sunt scumpe dacă le duc undeva să le vândă! Le-am păstrat pentru vizitare şi ce se vede am găsit eu, ulterior. Pe care nu le-au mai dus la muzeu, au rămas la mine, o mică explicaţie

pot să dau şi eu, despre câteva mostre. Vă însoţesc bucuros la locul unde s-au descoperit, că eu tot am lucrat cu dânşii, i-am ajutat, am rămas ca un fel de paznic, custode, ca să grijesc, să nu vină persoane care să facă săpături neautorizate. Domnul profesor Dan Grigorescu mi-a explicat că este piatră de râu în vârful dealului, deci apa a fost până sus. Aici a fost cel mai mult material, că oasele erau atât de grămădite, că trebuia să săpăm cu grijă, cu dălţile, ca să nu stricăm ce-i dedesubt. Mai la urmă au adus chiar un picamer, pe care îl purtau studenţii până sus, era pus în mişcare de un motor generator electric, pentru ca să putem săpa în jur, ca să slăbească cât de cât, să putem şi noi lucra. Acolo, chiar în pădure unde s-a făcut o groapă, i-a rămas numele chiar Groapa Universităţii. Pe urmă au studiat materialul chiar și cu oameni de ştiinţă din alte ţări, că domnul profesor, după câte am văzut, fusese în multe locuri, în America, India şi China!” P.S. L-am ascultat mult pe Doinel Vulc și a trebuit să ne întoarcem. Am considerat că, pentru timpul consumat cu noi, pentru poveștile spuse, se cuvine să plătim. A privit banii ușor stânjenit iar pe noi cu o oarecare duioșie, cum ai privi un copil care face o prostioară oarecum rușinoasă, dar nu din obrăznicie, ci din frăgezia vârstei și necunoașterea lumii. Ne-a spus, zâmbind, că nu poate să-i ia, că el nu ne-a însoțit pentru bani și ne-a mai invitat odată în curte. Acum a venit rândul nostru să ne simțim ușor rușinați și mi-am amintit cuvintele lui, din urmă cu vreo oră : „Până la colectivizare, viața a fost aşa cum o fo’ descris-o poeţii - Alecsandri, Coşbuc - idilică, dar după aceea s-a schimbat. Tot farmecul din <<noaptea de vară>> s-a schimbat, nu mai vin cu poveşti de la muncă, nu mai vin copiii de la şcoală, cum ştiam… nu mai hăulesc flăcăii pe luncă şi, de asta, ne-a părut rău! Noi am trăit poezia …”

Zina

și

Sorin

în căsuța Sfintei Vineri! Dan ARHIRE FOTOGRAFIE

Vlad VOICA

civilizație a lemnului…A lemnului cine știe de când, dar mereu, căci și acum, într-o eră a zirconiului, aluminiului și siliciului mai apar așa, pe negândite, împătimiți de rasă pură ai acestui lemn prin părțile românești, consiliindu-l pe Dumnezeu în frumosul așa-zis mărunt al obiectului! Pe aici, pe câte-o stradă îngustă, fără trotuare, în care ieși direct din curțile vechi ale Scheiilor Brașovului, trebuie să mergi așteptându-te la orice minune, căci fabulosul este mai real ca realul acolo unde uiți de el și te aștepți mai puțin; într-o margine de timp însă, întotdeauna, ce-ți îngăduie ca, făcând un singur pas (anume dacă știi sau ai noroc să îl faci!) să treci dincolo, în miracol. Pe acolo, pe linia nevăzut-șerpuitoare a acestei frontiere răbdătoare, am rătăcit într-o toamnă întârziată și morocănoasă în căutarea frumosului la drum de seară, așa cum ursitoarele noastre blânde ne condamnaseră să ni se întâmple aproape mereu. Acolo am dat peste Zina și Sorin Manesa-Burloiu, într-o căsuță veche din Schei, a

Căsuța din Schei a Zinei și a lui Sorin

Parterul și etajul căsuței din Schei

Zina, pe când și-a început ucenicia !

Ochii, tare mai dor ochii!

Alături de maestru

Sfintei Vineri, poate, sau a Sfintei Duminici. Focul era aprins în cămin și pe fereastra din spate se vedea stânca pe care, uneori, poposea ursul, la doar patru sau cinci metri distanță pe verticală. Era frumos și ochii ne rătăceau recunoscători pe obiectele din jur, cioplite și sculptate în lemn de cei doi, sau mai vechi, moștenite, de cine știe de când, ascultându-le povestea depănată cu bucurie și generozitate. Erau bucuroși de oaspeți și deschiși. Era cât pe ce să spun că la început a sculptat Zina, dar de fapt la început a sculptat unchiul ei, domnul Neculaie Purcărea, de la care ea a văzut, a îndrăgit și a învățat lemnul și meșteșugul; nici așa,

totuși, nu este co ect, căci la început a sculptat și lucrat lemnul părintele duhovnic Papacioc, de la care, în temnița de la Alba Iulia, a învățat unchiul Zinei; dar nici aşa nu ar fi corect, căci părintele Papacioc a învăţat, la rândul lui, de la cineva, şi iată cât de repede în timp, abia după două generaţii, se rupe firul ştiut şi trecem direct în mit; astfel, sub ochii noștri se întâmplă să se releve că distanța dintre Zina și mit e, poate, de doar două generații! „Lingurile sunt preferatele mele – ne spune ea. Forma lor îmi permite să mă exprim cel mai bine. Pe toate le fac sută la sută manual. La o lingură lucrez trei-cinci zile, dar cu luciu și cu celelalte prelucrări –

definitivarea tratamentului pe care i-l aplic poate dura până la două luni. Căci în timp le dau cu straturi succesive de ulei de lămâie, de trandafir sau de parafină. Pentru finisare folosesc șmirghel de lemn sau de sticlă. Noi mâncăm cu linguri de lemn. Le testez la limite extreme, cald sau rece, ca să văd cum acționează. În ultima vreme am folosit lemnul de prun sau de păr, care îmi oferă surprize plăcute în privința culorilor: alb cu roșu, cu maron. La început făceam linguri din lemn de salcie sau paltin, care sunt esențe slabe și au dezavantajul că nu rezistă în timp și absorb mirosurile. Tehnica de lucru este simplă: folosesc cuțite cu lamă mai lungă, dălți de sculptură pentru găvanul lingurii și cuțite pentru decorat.” Dar Zina nu sculptează numai linguri, ci cam tot ce se sculpta, tradițional, în lemn. S-a spus despre lucrările ei că „formele, ornamentele și semantica se subscriu registrului și logicii artei țărănești”. Doar că totul este mult mai fin, mult mai delicat, jucându-se, uneori, cu miniatura. Asta, probabil, l-a cucerit și pe Sorin, soțul ei. A început și el să lucreze, participând împreună, îmbrăcați în costume naționale, la târguri și expoziții, în România, Grecia, Franța, Marea Britanie, Olanda, Germania, Canada, Statele Unite ale Americii, Suedia, etc., unde expun linguri, sărărițe, zaharnițe, cutii de brici, ploști, cruci, lingurare, blidare, boluri, cruciulițe, troițe. Uneori, în timpurile bune și în zilele cu noroc, chiar împreună cu Neculaie Purcărea, cel care, la cei peste optzeci și opt de ani, încă mai lucrează furci de tors și pristornice. THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania, practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., le-a achiziționat lucrări atât doamnei Zina cât și domnului Purcărea. Sorin ne-a prezentat astfel lucrurile : „Muzeul deține 20 de piese (16 ale Zinei, 4 ale domnului Purcărea), care au fost cumpărate la licitație, în New York, cu ocazia unui program în care Zina și domnul Purcărea au fost invitați împreună în Statele Unite, în 1997. Muzeul se afla în Pennsylvania alături de muzeul de artă în care se află mai multe lucrări ale lui Brâncuși. Practic putem spune că marele Brâncuși nu mai este singur acolo, printre străini și că Zina și domnul Purcărea îi sunt aproape și încearcă să-i țină companie.

Scara

De aceea și de multe altele eu sunt foarte fericit pentru că sunt în viață și într-un fel ei sunt ai mei!”. In 2010, în urma unui concurs din Statele Unite, Norman D. Stevens, director emerit al Universității din Connecticut, a realizat o selecție de 100 de linguri de lemn din impresionanta sa colecție de linguri contemporane din SUA, Japonia, România, Noua Zeelandă, Australia, Suedia și Canada. Lingura Zinei a fost premiată, ea fiind vedeta și obținând premiul I. Tot THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania i-a oferit Zinei o bursă pentru 2013, în cadrul unui program al Centrului. Programul cu acest gen de bursa a fost lansat începând cu 1995 și constă în lucratul împreună timp de doua luni a câte cinci dintre cei mai renumiți artiști tradiționali în lemn din lume. Este cel mai râvnit trofeu în lumea artiștilor tradiționali în lemn. Practic, până în acest an mai puțin de 50 de artiști din lume s-au bucurat de această bursă. O lume ciudată ni se deschisese în căsuța veche din Schei. Unchiul – Neculaie Purcărea – fost ani buni președinte al creatorilor populari din România, artist în lemn cunoscut și apreciat, fost deținut politic timp de optsprezece ani în comunism; Zina Manesa-Burloiu, nepoata, fost inginer mecanică fină, convertită în ceva mai mult decât artist popular, cu o rară intuiție a delicateței formelor tăcute și o proprietate înăscută de a transforma amorful în rafinamentul miniatural al unor motive geometrice multimilenare; Sorin Manesa-Burloiu, soțul Zinei, convertit și el, fără scăpare, din inginer în artist strungar în lemn, migălitor la boluri și prâsnele, dar și la fine mici bijuterii din marmură. Oarecum, toți trei, din aceiași această lume cu alegeri din patru în patru ani! Vom scrie despre ei în cele ce urmează, bucuroși că i-am întâlnit, că toți eram sănătoși și că am avut toți răgazul și bucuria de a schimba câteva cuvinte!

La etaj, micul muzeu

Atelierul de la subsol

Zina Manesa-Burloiu • Universitatea “Transilvania” Brasov, Facultatea de Mecanica, inginer Mecanica fina • Scoala De Arte Brasov, sectia sculptura Expozitii, seminarii, atelier • Expozitie, Fort bij Vechten, Utrecht • “Zilele Romaniei la Nurnberg”, Nurnberg • Expozitie, seminar – Fort bij Vechten, Utrecht • Expozitie, demostratii – SIAST Kelsey Campus, Saskatoon, SK •“International Conference-Emma Unplugged”- Ness Creek, SK • Expozitie, seminar – Fort bij Vechten, Utrecht • “O zi din Transilvania la Nurnberg’’ • Expozitie – Strasbourg- “Zilele Romaniei la Strasbourg” • Expozitie - Salon International d’Arte Plastique Contemporaine et Religieuse –Paris • Expozitie - International Exhibition of Contemporary and Religious Plastic Arts– Londra • Expozitie, seminar - Fort bij Vechten, Utrecht • Expozitie, seminar - Fort bij Vechten, Utrecht • Atelier -Utrecht • Expozitie, seminar, ateliere - Fort bij Vechten, Utrecht 2002 Olanda • Expozitie, seminar, atelier - Bucks Wood turners, Philadelphia, Pennsylvania SUA • Atelier - “The 6th Annual Woodcarving Seminar”, Silver Dollar City, Branson, Missouri • Expozitie cu demostratii - Cinci saptamani la “ The World-Fest ”, Branson, Missouri • Expozitie, atelier - “The all Chip Carver Show”, Springfield, Missouri 2001 SUA • Expozitie cu demostratii - Cinci saptamani la “ The World-Fest ”, Branson, Missouri • Expozitie, seminar, ateliere - “Woodcarvers Clubs” din Washington D.C., Philadelphia, PA, Fort Wayne, IN, NasHville, TN, Parkersburg, WV. • Expozitie, atelier -” The all Chip Carver Show”, Springfield, Missouri 2000 SUA • Expozitie, seminar, atelier - Bucks Wood turners, Philadelphia, Pennsylvania • Expozitie, atelier - “International Wood Turning Conference”, Puy Saint Martin Franta • Expozitie, ateliere - “The Wessex Craft Show”, Wiltshire Anglia • Expozitie, ateliere - “The Wheald of Kent Craft Show”, Kent 1999 Anglia • “The East Surrey Woodturners”, Surrey • “The Stonner Show of Art Excelence”, Buckinghamshire • “The Association of Pole Lathe Turners Annual • Expozitie, demostratii - “International Conference-Braking Barriers”, Emma Lake, SK 1998 Canada • “Wood turning Conference”, Prince Albert, SK 1997 SUA • Expozitie, demostratii - “Wood Turning Conference”, Philadelphia, PA • Expozitie, demostratii - Bucks Wood turners, Philadelphia, PA Grecia • Expozitie - “The Women` Role in Rural life”, Salonic 1991-2010 • Expozitii in cadrul Muzeelor de Etnografie din Bucuresti, Brasov, Sibiu, Bran, Oradea, Pitesti. Publicatii 2011 Olanda 2010 Germania 2010 Olanda Canada 2009 Olanda Germania 2006 Franta 2005 Franta Anglia 2004 Olanda 2003 Olanda

2002 Woodwork, - ``The Spoons of Zina Manesa- Burloiu``, February 1999 Chip Chats, - ``Zina Manesa- Burloiu, Romanian master of spoon making``, September – October 1999 Woodcarving, November – December - ``A chip off the old block`` - ``Chips with everything`` 1995-2011 – Diferite publicatii romanesti www.crestaturiinlemn.wordpress.com

Sorin Ovidiu Manesa-Burloiu

• Universitatea “Transilvania” Brasov, Facultatea de Mecanica, inginer Autovehicule rutiere ;

Expozitii, seminarii, ateliere 2011 Olanda

• Expozitie-Fort bij Vechten, Utrecht

2011 Germania • Expozitie“ Zilele Romaniei la Nurnberg”, Nurnberg 2010 Olanda Canada

• Expozitie – Fort bij Vechten, Utrecht

• Expozitie, demostratii – SIAST Kelsey Campus, Saskatoon, SK

• “International Conference-Emma Unplugged”- Ness Creek, SK

2009 Olanda

• Expozitie – Fort bij Vechten, Utrecht

2006 Franta

• Expozitie – Strasbourg- “Zilele Romaniei la Strasbourg”

2004 Olanda

• Expozitie - Fort bij Vechten, Utrecht

2001-2011

• Expozitii in cadrul Muzeelor de Etnografie din Bucuresti, Brasov, Sibiu.

2005-2010

• Diferite publicatii romanesti

La Drum. De ce ați ales lemnul, Doamnă? Zina Manesa-Burloiu. De fapt, el m-a ales pe mine! Ca în poveştile de dragoste, cum spune unchiul meu, domnul Neculaie Purcărea, de la care am moştenit pasiunea, o dragoste ciudată, dar fidelă! La Drum. Destul de neobișnuit, o femeiei optează pentru dantele, perdele, cusături... Zina Manesa-Burloiu. Aşa a ieşit! Să fie lemnul, dalta, bijuteria! La Drum. Lemnul favorit? Zina Manesa-Burloiu. Prunul, evident, pentru că el este maleabil, dar blând. Pentru că el te determină să-l faci! Ce l-ai face! Si-apoi culoarea lui, devine în timp, parcă vrea să fie ce ai visat şi ţi-a fost temă să spui! La Drum. In atelier cum împărţiţi munca cu domnul Sorin? Un fel de... Zina Manesa-Burloiu. Am putea spune că eu sunt softul, iar el e hardul, dacă am vorbi de IT! In atelier, acolo jos, unde aţi fost şi dumneavoatră el conduce, el reglează. El stabileşte punctele de plecare, pe care ... ale căror „sosiri” le stabilesc eu! Imi place să-l „continui”! La Drum. Dar se regăseşte astăzi ecoul şi receptarea acestui dialog cu noi înşine, tradiţia? Zina Manesa-Burloiu. Imi place să cred, chiar şi din perspectiva acestei expoziţii pe care am simţit-o devorată destul de pasional ce tinerii prezenţi, de felul în care se receptează exprimările noastre expoziţionale, că există încă plăcerea de a te întâlni cu geometria simbolurilor tradiţionale!

Alături de domnul Purcărea și de Sorin, mereu în expozitii

La Drum. Geometria menţionată, ce însemnă?

“Fimeia ceia mică, cu aripile cele mari!” Interviu cu Zina Manesa-Burloiu

Zina Manesa-Burloiu. Sunt esenţe. Sunt simboluri. Sunt ceea ce devenim. Este o manieră de a concentra, de a rosti, de a scrie, chiar fără să scriem, altcumva doar cu dalta, în sufletul lemnului. Este o exprimare!

Dan NICOLAU

La Drum. Căutarea formei în lemn, ce presupune? Zina Manesa-Burloiu. Abordarea presupune sculptură, crestare, incizie, horjare, pirogravare, traforare. In orice caz, presupune să te „înţelegi” cu lemnul. El trebuie simţit, el trebuie ghicit, el trebuie tratat ca un partener egal, nu ai voie să-l desconsideri, să nu-l iubeşti.

“Mi-i di fimeia ceea mică, frunzuliţă, care trebăluieşte cu lemnul…Că de unde o vinit ea… că, ce atâta femeie, în treabă de bărbat…Da-i bini, că s-o vremuit şi aiasta că parcă luasăţi tătu’ numa voi…barbaţii!”

La Drum. Un poet spunea că trebuie să ceri copacului iertare înainte de a-l tăia!

Comentariul îi aparţine mătuşii mele bucovinene căreia i-am arătat materialul, cu explicaţii, cu tot cu fotografii, despre o ilustră doamnă, ascunsă în Scheii Braşovului, cunoscută doar inițiaților, sculptori în lemn!

Zina Manesa-Burloiu. Copacul ne merită şi noi îl merităm, nu pot spune decât că poetul a avut dreptate, dar el ne ajută să fim mai noi înşine decât suntem! La Drum. Ce reguli ar putea fi formulate într-o lume dirijată de arhetipuri?

Căci mătuşa mea, bucovineancă, decoratoare de ouă ca nimeni alta, este o apărătoare a drepturilor omului. De la Vatra Moldoviţei, ştie să aprecieze omul nu după ce spune sau lasă în urmă titlurile sale, nu după sex sau culoare (tocmai şi-a măritata fata cu un japonez!), ci după ce face, după cele ce rămân în urma sa! Iar noua şi buna noastră prietenă, Zina Manesa-Burloiu şi soțul, domnul Sorin Manesa-Burloiu, tind să fie rezonanţi cu mătuşa mea!

Zina Manesa-Burloiu. Ar putea fi menţionate simetria şi ritmul cu care se rostogolesc plinurile şi golurile ornamentelor, pe urmă repetitivitatea acestora, care este semnificativă, la fel ca alternanţa care demolează monotonia unei construcţii liniare. La Drum. Motivele? Zina Manesa-Burloiu. Sunt vechi, sunt veşnice, sunt dinţi de lup, sunt roţi solare, ale horei, se

regăsesc în troiţe, în lăzi de zestre, în legendele cu Soarele care aleargă după lună şi niciodată nu o întâlneşte, balauri (că noi n-avem dragoni), flori de tot soiul, reduse la simboluri, care mai de care mai pline de sens! La Drum. Nu ştie mai nimen, că aţi câştigat un superb trofeu internaţional în 2010, al ...„lingurii”! Si nu oricum şi nu oriunde şi nu în faţa oricui, căci reprezentarea creatorilor a depăşit America, a „văzut” chiar elemente de cultură cu greutate, neo-zeelandezi, ameridienii, suedezi, japonezi, etc... Zina Manesa-Burloiu. Nu m-am aşteptat dar am fost fericită să mă întâlnesc cu această apreciere. Nici nu ştiu dacă aveam curajul să o doresc, deşi a venit cum nu se poate mai bine. Este ceva care dă curaj, care te încarcă, te mobilizează. Cred că am împrumutat de la lemn tipul ăsta de energie!

Sărărițe

Lingura din Scheii Brașovului cu succes american

Neculaie Purcﾄビea Dan ARHIRE FOTOGRAFIE

Vlad VOICA

Privirea limpede de nepătruns a acuzării Neculaie Purcărea - Neînfrântul!

ărea a fi o seară ca oricare alta când lucrurile au scăpat de sub control și întâlnirea cu un domn a cărui vârstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vârtej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpânești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn în vârstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca în Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele. Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură în lemn dedicată Zilei Naționale a României, ne-a vorbit mai mult de o oră, întro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, în marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu. Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei întregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi într-o altă dimensiune, într-un alt univers. A fost închis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși închis, ca partizan, ceea ce atunci, în anul de grație 1949, însemna „bandit”. Asta, în câteva cuvinte. Destul de zgârcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că

sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce în Munții Argeșului, în regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui. Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață în care ne înregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori înconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte în altul. Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot români, copii de țărani. Să știți că, atunci când ne înconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe într-un fel, să ne prevină. Încercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire – câțiva care au deschis focul au fost împușcați – dar până la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gândul acesta, al trădării, îl mai hărțuiește din când în când, căci tot timpul îi e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit în casa din Șchei atunci când înnopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la rândul său, neîmpăcat cu acest gând al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( întrun loc se spune cu câte 10 000 lei). Unul, rămânând nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949. Fără să vrei, te duce cu gândul la felul cum au fost prinși Horia și Cloșca în noaptea de 27 de-

cembrie 1784, deci în a treia zi de Crăciun, în aceiași munți. Istoria oficială se ferește să amintească această pată rușinoasă din istoria vie a românilor, mulțuminduse să consemneze că cei doi au fost arestați de armata austriacă, condamnați și trași pe roată în Alba Iulia, pe Dealul Furcilor. Și nu e bine și nu e drept. Până nu vom recunoaște că Horia și Cloșca au fost prinși prin vânzare, legați și predați armatei austriece de către șapte nemernici, săteni vecini din satul lui Horia, lacomi după cei 300 de galbeni, istoria josniciei noastre se va repeta! Târgul trădării s-a făcut în seara de Crăciun, 25 decembrie 1784, în timpul colindatului, în crâșma jupânului Melzer. Cei șapte nemernici au făgăduit colonelului Cray că-i vor prinde și preda pe Horia și Cloșca în schimbul a 300 de galbeni. Numele iuzilor erau : Ștefan Trif, Manoșel Trif, Iacob Neag, Dumitru Neag, Ion Mătieș, George Mătieș și Niculae George. Au primit și arme și muniție, iar în timp ce creștinii mergeau la biserică, ei colindau munții și după trei zile i-au găsit pe cei doi încălzinduse la foc, în Pădurea Scorojet, pe Muntele Drăgoiasa. Nu i-au sărutat ca Iuda Iscariotul pe Iisus, ci i-au mințit că ei umblă la vânat pentru domni și când li s-a dat bine, au tăbărât pe ei, i-au legat fedeleș și i-au predat armatei. Apoi s-au grăbit să-și primească galbenii pe care i-au ronțăit fericiți până la adânci bătrâneți, netulburați nici de alții, nici de propria lor mustrare de cuget. Și au fost destui care i-au pizmuit pentru norocul ce l-au apucat cei șapte! Drept dovadă că așa a fost, după o lună, la 30 ianuarie 1785, în ziua Sfinților Vasile, Grigore și Ioan, ticăloșia s-a repetat pe o treaptă mai înaltă a mârșăviei, prin vânzarea lui Crișan, pe al cărui cap se

Privirea

pusese preț tot în galbeni. Hăituit timp de o lună cine știe pe unde, acesta, în seara acelei zile, a cerut ajutor la popa Moise din Cărpiniș, care îl primește, îi dă de mâncare și adăpost, apoi când i se dă bine, împreună cu fiul său Simion, popă și el în Șaza – Lupșa, și cu Ion Clisaru, Teodor Hulbuțu, Lazăr Lace, Teodor Momeanu, Ioan Șaitu, Irimie Șaitu și Todor Toitu, s-au repezit asupra lui Crișan, l-au legat și l-au dat prins, primind în schimb prețul de sânge. Nu a rămas consemnat dacă au fost și ei oarecum nemulțumiți de cât au primit. Dar nici ei n-au fos tulburați cu nimic cât au trăit. (...). Până când această pagină rușinoasă de istorie nu va fi însușită și înfierată ca să o știe și copiii din leagăn, istoria se va repeta din veac în veac. Mișei și slugi se vor strânge, alți Trifi, Mătieși, Diniși și Râștei vor mai vinde pe cei ce vor mai lupta și își vor da viața pentru mântuirea neamului românesc.”(Ioan Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.) Căci de luptat și de murit s-a luptat și s-a murit! Tot Ioan Gavrilă Ogoranu, în aceiași carte, redă un raport al Securității din august 1949 privitor la moartea lui Macavei Alexandru, figură legendară a „bandiților” anticomuniști din Apuseni: „(...). Asupra lui Macavei Alexandru s-au găsit o cărticică de rugăciuni, două fotografii, sentința de condamnare la muncă silnică pe viață, una armă tip rusesc, un sac merinde tip militar și 38 cartușe, un piaptăn de os și una batistă. Macavei Alexandru era îmbrăcat în haine țărănești din regiunea Mușca, pantaloni bufanți de lână de casă gri, veston țărănesc de lână de culoare gri, în cap una șapcă și în picioare bocanci. Fratele său Macavei Traian era îmbrăcat în haine militare kaki de ostaș. Totodată, raportăm că după terminarea acțiunii, făcându-se percheziție domiciliară unde au locuit criminalii, în urma lor s-au găsit următoarele : una raniță tip civilă, una cutie de binoclu, un încărcător pentru armă Daimller, una traistă țărănescă, pe care o întrebuințau ca raniță, un bidon de apă, una gamelă, un cojoc de piele de oaie, un ștergar, 61 ruble fabricate în anul 1937, una panglică de VIRTUTEA MILITARĂ, una medalie CAROL I pentru trecerea Donului și una medalie FER-

Casa muzeu

Singur în fața istoriei

DINAND I din războiul trecut [foarte probabil că decorațiile îi aparțineau lui Alexandru Macavei, fost ofițer activ deblocat în 1946 și participant la luptele din U.R.S.S. – n.n.]”. Cam aceștia erau cei trădați, adică „bandiții”! Erau produsul unei educații, despre care Neculaie Purcărea ne-a mărturisit următoarele : „Nu putem fi nici şovini, nici exageraţi, căci toate popoarele au de transmis un mesaj, numai al lor. Ni se spunea la şcoală să apărăm etnia şi Biserica. Asta era legea omului pe care îl clădea pe atunci şcoala - legea onoarei, principiul muncii de zi cu zi, al consecvenţei şi ajutorarea fratelui de lângă tine... Conduita se crea prin exemplu”. Prin exemplu, deci. Iată un exemplu din exemplu: fratele lui Alexandru Macavei, despre care am citat raportul Securității mai sus, anume Traian Macavei, a fost executat în 11 octombrie 1950, orele 23.00. Iată ce spune raportul Securității : „Din partea autorităților cerându-i-se ultima dorință a spus că vrea să i se arate fotografia cu soția și copiii și întrucât la Penitenciarul Civil Sibiu i se găsesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea să fie împărțite în mod egal copiilor. Dându-i-se voie să scrie o scrisoare către familie, a scris următoarea scrisoare : 11 octombrie 1950. Scumpii mei și micuța mea dulce, din fața mormântului meu. Vă cer iertare și vă trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce mă cunosc. TRĂIASCĂ PATRIA! Traian ”. Aceștia erau „bandiții”, dintre care și Neculaie Purcărea a făcut parte, peste 20 000 numai în munți în acei ani, dar mulți, foarte mulți, prin sate, prin târguri și orașe. Iată de ce moartea lor le era necesară noilor stăpâni; de ce trebuia să le piară neamul și sămânța și de ce s-a lucrat atât de mult la asta, prin închisori, pe la canal, prin mine și prin Delta Dunării, apoi decenii la rând prin școli, la spălarea de creiere, pentru a se obține minunata struțo – cămilă a României fără români. Cu „bandiții” nu s-a prea reușit, încă mai sunt care mai trăiesc – slavă Domnului – dar cu viețile în parte distruse, cu tinerețile mâncate prin pușcării; cu spălarea de creiere a mers, în schimb, ca-n brânză, Nicolschi, de exemplu, murind liniștit, de moarte bună, nederanjat

și cu pensie mare, fără ca asta să indigneze sau să preocupe pe cineva, „revoluționarii” din decembrie 1989 având grase, grase avantaje, în timp ce foștii deținuți politici și veteranii de război ( de cele mai multe ori ei fiind și una și alta!) au primit câte-o insignă și se așteaptă cu precipitată răbdare „să iasă din sistem pe cale naturală”! Da, așa e: a mers ca-n brânză! Totuși, privirea aceea limpede a lui Neculaie Purcărea, dincolo de care, oricât te-ai strădui, nu vezi niciodată nimic dacă el nu vrea să se întâmple asta, privirea aceea pe care nu o poți susține și din cauza careia fotoreporterul nostru nu a reușit să facă tot ce și-a propus în materie de portret, privirea aceea, zic, nu este o privire acuzatoare. La 88 de ani, după o tinerețe petrecută cu arma în mână în munți și cu ghiulele de picioare, prin pușcăriile comuniste, Neculaie Purcărea nu crede, nu zice că „(…) văd mediocritatea din jurul meu,văd agresivitatea îngâmfată a prostului gust și știu, fără întoarcere, că acesta este poporul în mijlocul căruia m-am născut, din sămânța căruia am luat ființă și din substanța căruia sunt la rândul meu plămădit. (…) Să fii român este un mod de a trăi condamnarea. Cu această boală nu există tranzacție: spirocheta românească îşi urmează cursul până la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconştient, până ce mintea va fi în sfârşit scopită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.” - așa cum scria în Politice, ediția a II-a (București, Humanitas, 1997, pag. 50) actualul director al Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici; domnia sa, Neculaie Purcărea, nu crede că: „ Numai violența, numai sângele mai pot trezi acest popor de grobieni din enorma-i nesimțire. Mă simt personal jignit de prostia bășcălioasă, de acreala invidioasă, de stridența de țoapă a acestei populații ignare.(…) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării. Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut”. - , ca Patapievici (op.cit., pag. 63). Nu, Neculaie Purcărea nu spune nimic din toate astea. El a găsit mult frumos la poporul român, pe care îl slujește de decenii,

sculptându-i în lemn motivele tradiționale și simbolurile multimilenare, a căror distilare în timp le-au făcut unice, inegalabile, în geografia lumii. El ne spune că „Am început lucrul în temnița de la Alba Iulia, în 1943, ca un elev al Părintelui Arsenie-Anghel Papacioc, și el era la acea vreme întemnițat. Apoi, 20 de ani s-au scurs din viața mea. După 1964 am reînceput să lucrez. Din acel imbold patriotic, pe care l-am găsit în file galbene de istorie.” Spre deosebire de directorul Institutului Cultural Român, domnul Neculaie Purcărea, ale cărui lucrări sunt achiziționate de THE CENTER FOR ART IN WOOD din Pennsylvania - S.U.A., practic cel mai mare muzeu cu obiecte din lemn din S.U.A., ne spune altceva despre poporul român : „Înainte de a intra în tainele artei populare, aș dori să vă port prin frumoasa poveste a lui Făt-Frumos și a Ilenei-Cosânzeana, prin lumea de basm a lui Prâslea, a Zmeului, a Păsării Măiestre și a tuturor basmelor stilizate de Ispirescu, Urechia, Creangă, Alecsandri, a Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, să priviți cu nesaț țesături, și covoare, și costume, să ne închinăm icoanelor în care Divinitatea ne este relevată de armonia culorilor și iarăși să ne-nchinăm troițelor crescute în lumină, să vă port prin inestimabile tezaure de suflet ale neamului nostru, răspândite prin toate muzeele etnografice ale Țării. Căci aceasta-i țara noastră, o țară de basm!”. Ați văzut cum spune? O țară de basm! și cred că asta înseamnă dragoste. Căci domniei sale, pușcăriile și reeducarea, oprobiul public și hăituirea, n-au reușit să-i ucidă dragostea și astfel să-i lichefieze sufletul până ce „inima să-i devină piftie iar creierul un amestec apos”; n-au reușit ca astfel să-i terciuiască seninătatea și să-l transforme într-un om nou, cu mai multă sau mai puțină minte, cu mai multe sau mai puține lecturi. Nu, cu domnul Neculaie Purcărea ei n-au reușit, așa cum au reușit cu bietul director al Institutului Cultural Român ! Și tocmai de aceea cred că privirea atât de senină și lipsită de orice nuanță acuzatoare a domnului Neculaie Purcărea – Neînfrântul, este cea mai teribilă acuzare care, nefiindu-ne aruncată vreodată în față, ne transformă, generații, după generații, în oameni de mica statură!

„Pe valea aia mică, într-o casă veche, atâta frumos!” Interviu cu Neculaie Purcărea Dan NICOLAU

izitându-l, întîmplător, în căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul românesc pe care Neculaie Purcărea l-a strâns în jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, în 29 moiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a României. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – în special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit împreună spectacolul intitulat Istoria României în cântece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi. La Drum. Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului. Cum ați ajuns la lemn? Neculaie Purcărea. Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea românească, o zonă a spiritualităţii româneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să înţelegi mai bine spiritul românesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului român. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală îl cere şi îl inspiră, lăsînd în urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul! La Drum. Când aţi început? Neculaie Purcărea. Am început în ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n.), care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, în miniatură - o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, în ‘43 în închisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier în care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah...uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci... Mai departe, au fost închisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad în viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, în care spune că s-a ajuns până acolo încât omul însuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfântul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te împinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş.. Oricât ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că îţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sânge de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –îngrozitor!- unul bătut măr în celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o întâmplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, încontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia...Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă lângă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo... După Revoluţia din Ungaria le era încă frică să nu se întâmple ceva. Până şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gând să ne împrăştie şi în Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că în ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, în ’40! Un lucru pe care nu

legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează în câteva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, întrun cuvânt!

l-am înțeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul în permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria în mănăstire şi mănăstirea într-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care începe să te roadă. Si noi cum am început? Noi am început prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!

La Drum. Cum vi s-a părut concertul de astă seară? Neculaie Purcărea. A fost nemaipomenit, pentru cine a înţeles sensul, momentul acesta înălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, însă acesta văzut în această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici înainte și pe care, cu siguranță îl voi ține minte! El reprezintă mândria unor oameni ca cei din această parte de țară, care -ca şi noi ardeleni- au făcut ceva pentru libertate

La Drum. Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia? Neculaie Purcărea. Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar poate face. Eu aşa mi-am câştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l înţeleg. Aşa i-am câştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, înţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se înţelegeau, având o situaţie grea. Copilul venea plângând la mine, fără să înţeleagă... simțea. Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie încotro s-o ia! Copilul e pregătit în falsitate! Si când dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor într-un jug! Istoria nu ne-a lăsat în juguri! Rezistenţa de până în ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pământ! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut în biserică, omul s-a născut lângă biserică. Cu toate cele ce le încearcă ei, nu mai sunt izvoare... Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul în care am fost noi crescuți a fost să fim în linia creştină, nu paraleli cu ea! La Drum. În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul? Neculaie Purcărea. Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi în afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu! Mai am un elev stabilit în Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mână, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat în Anglia să studieze ştiinţe economice... Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am învăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-i de pământ! La Drum. Adică aţi dat “din mână în mână”! Neculaie Purcărea. Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decît după 30-40 de ani de experienţă, în care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta,...Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os... și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică! La Drum. Și arhitectura populară, gastronomia populară...tot date din mână în mână! Neculaie Purcărea. Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva - arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă în lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine! La Drum. Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările... Neculaie Purcărea. Da, şi scările! Dar îmi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crâncene înfrângeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă

și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit cândva nu s-ar fi putut! La noi, în Transilvania, stăpânirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Scheii Brasovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm în cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit în Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, în casele acelea mici...unde aţi fost la Zina! La Drum. De unde se intră fără trotuar direct în curte... o lume atât de diferită! Neculaie Purcărea. Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică... dintr-o casă veche...atâta frumos!

Pi l oț i rom â n i pe cerul în flăcări (III) Căpitan comandor (r) Ion POPESCU

n 17 septembrie 1942, la ora 04.55 patru avioane Me Bf 109 E însoţeau primele bombardiere He 111 în regiunea Kotluban-Volga, ca apoi să însoţească o formaţie de Junkers 88, la atac. La ora 06.00 alte patru avioane veneau să le înlocuiască pentru însoţirea a şase avioane de bombardament româneşti care au lovit nordul şi centrul oraşului. Vânătoarea sovietică se comporta ciudat, evita lupta retrăgându-se către est, dincolo de Volga. Pornind în urmărirea unui vânător rus, locotenentul Alexandru Şerbănescu l-a doborât, marcând astfel prima victorie a aceluia care avea să ajungă un adevărat as între piloţii de vânătoare români. Până la sfârşitul lunii septembrie, vânătorii au obţinut supremaţia aeriană (deţineau control total asupra spaţiului aerian) înlesnind misiunile bombardierelor; deşi ruşii evitau lupta, românii au doborât 11 avioane de vânătoare IAK 9 şi P 2. Bombardamentele aeriene şi terestre au provocat incendii în oraş, transformându-l într-o mare de resturi şi ruine: 80% din spaţiile de locuit ale oraşului auw fost distruse. Armata 62 Sovietică (comandant, general Vasili Ciuicov) şi-a stabilit liniile defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistenţă în ruinele caselor şi uzinelor. Stalin a dat ordin ca toţi militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executaţi. În toată perioada luptelor, Ministerul de Interne a executat sau a trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari, pentru laşitate sau dezertare. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în md constant de artileria şi aviaţia germană. Speranţa de viaţă a noilor sosiţi era de doar câteva ore. În luptele pentru cucerirea dealului „Kurganul Mamaev” - care a fost cucerit de mai multe ori de către fiecare parte - sovieticii au pierdut într-o singură zi 10.000 de oameni (o divizie). Lup-

Bombardament la Stalingrad

tele din silozul de grâu, singurul care mai era în picioare, au durat câteva săptămâni. Lupte violente au fost în zona industrială din nord, la Uzina de Tractoare „Octombrie Roşu” şi la Fabrica „Baricada”. Dorind să grăbească deznodământul, germanii au adus artileria grea, mortiere de 600 mm, întrucât tancurile germane nu puteau intra în grămezile de dărâmături. După trei luni de lupte, în noiembrie, germanii au reuşit să ajungă la malul stâng al Volgăi, cucerind 80% din oraş, cu pierderi foarte mari. În tot acest timp, când luptele continuau cu violenţă, în oraş, generalul Ghiorghi Jukov, care preluase sarcina planificării strategice în zona Stalingradului, a început să concentreze forţe sovietice masiv în stepele din nordul şi sudul oraşului. Flancul nordic, pe Don, era apărat de Armata a 3-a Română şi avea un dispozitiv de 69 de batalioane dispuse pe 138 km de front: 152.492 de soldaţi. Comandantul Armatei a 3-a, generalul Petre Dumitrescu, a atras atenţia Statului Major German OKV asupra concentrărilor de trupe sovietice şi asupra capului de pod de la Serafimovici, la sud de Don, care avea o deschidere de 70 km, cu propunerea de a porni o acţiune ofensivă pentru anihilarea capului de pod. Şeful Marelui Stat Major German, generalul de armată Frantz Holder, şi-a exprimat preocuparea pentru vulnerabilitatea flancurilor şi pentru atenţia acordată exclusiv oraşului. Incomodat de observaţiile lui Holder, Hitler l-a înlocuit în octombrie cu generalul Kurt Zeitzler. Astfel a fost respinsă propunerea generalului Petre Dumitrescu şi interzis orice atac cu forţe mai mari de un batalion.

Alexandru Șerbănescu

Avionul sublocotenetului Dicezare din grupul 7 Vânătoare

Patria Mamă -statuie ridicată pe locul luptelor de pe kurganul Mamaev

În 07 octombrie 1942, Grupul 7 Vânătoare se afla pe terenul de la Karpovka, la 48 km de Stalingrad, împreună cu o unitate de avioane germane Stuka. În 17 octombrie 1942, iniţiativa a trecut de partea inamicului, care a spart frontul la Cotul Donului, obligând trupele române şi germane să se retragă. Chemaţi în ajutor, avi-

Piloți din Grupul 9 Vânătoare (Tecuci 1944)

Messerschmitt Bf 109G întorcându-se la bază după o victorie

IAR -80C mecanici pregătind avioanele pentru zbor

atorii s-au distins în atacurile date la sol pe aerodromurile Bechetovka şi Kletskaia.

drom din afara încercuirii, Tacinskaia.

În zilele următoare vremea a devenit nefavorabilă pentru zbor, plafonul norilor coborând foarte mult. S-au executat numai misiuni de cercetare care descopereau coloane de trupe şi tehnică deplasându-se într-o singură direcţie: sud-vest.

În 22 noiembrie 1942, aproximativ 50 de tancuri au încercuit aerodromul Karpovka. Comandantul Bateriei 102 Rheinmetall Antiaeriană, locotenentul Romulus Apostolescu a folosit tunurile antiaeriene în tragere la orizontală, pentru a ţine tancurile la distanţă, reuşind să le incendieze pe cele care se apropiau. Tanchiştii au tras toată noaptea, ţintind la lumina rachetelor luminoase. Nu au nimerit în linia avioanelor, dar au creat o situaţie greu de suportat, împiedicând pregătirea avioanelor pentru decolarea hotărâtă cât mai de dimineaţă. Piloţii, în frunte cu locotenentul Şerbănescu au ridicat avioanele cu bechiile (coada) pe butoaie de tablă, ca să poată trage cu tunurile şi mitralierele de bord razant cu solul, iar piloţii au rămas toată noaptea în cabinele avioanelor, aşteptând atacul inamic.

Pe 19 noiembrie 1942, frontul a fost spart şi la Stalingrad. Avioanele germane Stuka, care se aflau pe aerodrom au decolat şi nu s-au mai întors. În 21 noiembrie 1942, execută o misiune de recunoaştere sublocotenentul Ion Dicezare; zboară spre Cotul Donului, observă tancurile sovietice care înaintează, dar este lovit în rezervorul de benzină de proiectilul unei mitraliere antiaeriene, este nevoit să aterizeze de urgenţă. Decolează locotenentul Şerbănescu, pentru recunoaştere. La întoarcere raportează că la Kalaci (o localitate în apropiere de Karpovka) se dau lupte grele. Tancurile erau la 6 km de aerodrom. În această situaţie, comandantul Grupului 7 Vânătoare, căpitanul Grigore Crihană, a hotărât să treacă la măsuri de apărare terestră. Avioanele trebuiau pregătite pentru decolare a doua zi dimineaţă de către piloţi şi mecanici, iar trupa trebuia să ocupe poziţii de apărare în tranşeele de la marginea aerodromului. Soldaţii aveau arme din timpul Primului Război Mondial, doar 50 de cartuşe şi o sticlă cu benzină, pe care trebuiau să o folosească ca armă anti-tanc.

După noaptea chinuitoare, pe un ger de -30⁰ C, în care exploziile nu au permis nimănui să aţipească, spre dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942 s-a trecut la încălzirea motoarelor, ceea ce a făcut ca tirul duşman să se intensifice. Când s-a luminat de ziuă, la semnalul rachetei luminoase lansată de locotenentul Şerbănescu au decolat aproape toate avioanele o dată. Avioanele au fost pregătite pentru ieşirea din încercuire, pentru a putea lua încă un om sau doi.S-au scos staţiile radio din fuselaj, creându-se astfel încă un loc, unde putea sta un om. Adjutantul Nicolae Iolu l-a aşezat pe scaun pe locotenentul mecanic Gheorghe Simoneta, iar el a pilotat de pe genunchii acestuia. Au fost loviţi de un proiectil de mare calibru, care l-a omorât pe Simoneta şi pe pilot l-a rănit foarte grav. În decolare, sublocotenentul Ion Rozariu şi sublocotenentul Narghineac Nicolae s-au ciocnit cu avioanele din cauza proiectilelor ce explodau în jurul lor, încât ambele avioane au luat foc. Au reuşit să decoleze locotenentul Teodor Gre-

Primul pilot care a decolat a fost sublocotenentul Ion Dicezare, mecanicul i-a astupat gaura din rezervorul de benzină, cu un dop din lemn. A aterizat pe aerodromul de la Morozovskaia, de unde prin telefon a raportat situaţia, generalului Ermil Gheorghiu, comandantul GAL. Acesta a ordonat ca tot personalul navigant, fără avioane, să fie adus de la Karpovka cu două avioane de transport. Aproape pe întuneric, căpitanul Dan Scurtu a reuşit şi el să aterizeze pe un alt aero-

Linie de avioane IAR-80

Alexandru Șerbănescu în 1944, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul

se întâmpla pe un ger rusesc de la sfârşitul lui noiembrie. Cel cu faţa spre direcţia de înaintare a avionului, nu mult după decolare a căzut, accidentându-se mortal la contactul cu pământul. Celălalt, care s-a prins cu spatele spre direcţia de zbor, după 150 km prin aer a fost găsit la aterizare îngheţat tun, încât abia l-au putut desprinde de montant; dus la spital a fost salvat. Avionul avea 90 de găuri provocate de proiectile.

ceanu, care l-a luat şi pe adjutantul Zaverdeanu, sublocotenentul Hariton Duşescu care şi-a luat în fuselaj un alt coleg, adjutantul Vinca Tiberiu a luat cu el doi mecanici – unul în cabină şi unul în fuselaj, locotenentul Şebănescu cu un mecanic şi adjutantul Ioan Panaite, care deşi rănit a reuşit să decoleze.

Toţi au aterizat pe aerodromul din afara încercuirii, Tacinskaia.

Acţiunea de scoatere din încercuire a personalului Grupului 7 Vânătoare a continuat în zilele următoare.

După aterizare, locotenentul Şerbănescu a raportat situaţia generalului Ermil Gheorghiu şi a cerut comandantului escadrilei de transport – căpitanul Constantin Abeles – să trimită cât mai repede avioane la Karpovka, pentru a aduce personalul şi materialele rămase acolo. A cerut să se întoarcă şi el, să fie alături de oamenii rămaşi acolo, dar a primit ordin să rămână pe loc şi să organizeze Grupul de Zbor pe acel teren.

După plecarea avioanelor s-a constituit eşalonul rulant. Coloana camioanelor în care fuseseră încărcate materialele grele ale Grupului, sub comanda sublocotenentului mecanic Marin Bâscă, s-au deplasat pe terenul de la Pitovnik, un aerodrom aflat la jumătatea drumului dintre Karpovka şi Stalingrad, în interiorul încercuirii. Restul trupei a rămas pe poziţiile de apărare sub comanda unui ofiţer. Locotenentul Romulus Apostolescu, comandantul bateriei antiaeriene, cu toate că era grav rănit, mai conducea încă tirul antitanc al unităţii lui. Când i s-a propus să fie evacuat, a refuzat, preferând să moară alături de soldaţii lui. Ajunşi la Pitovnik au fost trecuţi în revistă de generalul von Paulus, care le-a promis că vor ieşi primii din încercuire, dar după evacuarea răniţilor.

Au decolat două avioane trimotoare de tip JU 52 în direcţia celor încercuiţi, unul dintre ele s-a întors din drum din cauza condiţiilor meteo (plafonul foarte jos, sub 100 m şi ceaţă), în zona Donului. Sublocotenentul Zosim Răduţ, fost pilot în aviaţia civilă, a reuşit să continue zborul prin ceaţă şi după ce i s-a indicat direcţia de aterizare cu rachete luminoase, a aterizat. În scurt timp avionul a fost luat cu asalt de militarii din trupă. A intervenit sublocotenentul Ion Rozariu, pentru a face ordine şi a stabili cine pleacă şi cine nu. Avionul s-a încărcat imediat şi a decolat însoţit de proiectilele ce explodau din ce în ce mai aproape de avion. Spre norocul lor, la aproximativ 50 m înălţime, au intrat în nori. Deşi militarii fuseseră trimişi la posturile lor de apărare, unde urmau să aştepte sosirea altor avioane, doi dintre ei, pentru care perspectiva prizonieratului la sovietici ar fi fost dintre cele mai groaznice s-au agăţat de avion echilibrându-şi trupurile de montanţii ampenajului orizontal al avionului, unul cu faţa spre direcţia de zbor şi altul cu spatele. Aceasta

Pe 19 noiembrie 1942 Armata Roşie declanşase operaţiunea „Uranus”. Sub comanda generalului Nikolai Vatutin se aflau 18 divizii de infanterie, 8 brigăzi de tancuri, 2 brigăzi motorizate, 6 divizii de cavalerie şi o brigadă antitanc. Armata a 3-a Română, aflată în dispozitiv de apărare pe Don, a fost respinsă de atacul masiv sovietic şi obligată să se retragă pe aliniamentul râului Chir, la 24 noiembrie, cu pierderi foarte mari în oameni şi materiale.

Pe 20 noiembrie, a doua ofensivă a fost lansată la sud de Stalingrad, în zona apărată de Corpul 6 Armată Român care se afla dispus pe o deschidere de 270 km cu 33 batalioane, 75580 de soldaţi. Forţele sovietice, atacând pe cele două direcţii sud-vest şi nord-vest, printr-o mişcare de învăluire au făcut joncţiunea lângă localitatea Kalaci (la câţiva kilometri de Karpovka) încercuind fără scăpare trupele Armatei a 6-a Germane, unităţi române, italiene şi câteva unităţi croate (250.000 de soldaţi) în spaţiul delimitat de oraşul Stalingrad, împrejurimi şi fluviul Volga. Hitler a ordonat generalului von Paulus să nu se predea şi a organizat un „pod aerian” care ar fi trebuit să transporte zilnic 500 tone de provizii. Misiunile de aprovizionare au eşuat. Condiţiile meteo nefavorabile şi antiaeriana sovietică au făcut imposibilă menţinerea unui „pod aerian”. Trupele prinse în încercuire au rămas în scurtă vreme fără combustibil pentru încălzire şi fără materiale medicale, mulţi militari au murit degeraţi, de boli sau de foame. Începând cu 1 decembrie s-au organizat misiuni de transport cu avioane JU-52 pentru scoaterea celor încercuiţi de pe aerodromul Pitovnik. Au decolat patru avioane în formaţie dar nu au putut trece de barajul de antiaeriană de la Kalaci. În 3 decembrie nu au putut ateriza din cauza ceţii. În 4 decembrie a fost trimis un avion cu butoaie cu benzină, dar nu a reuşit să aterizeze. Abia în 7 decembrie sublocotenentul Burileanu a ajuns la Pitovnik dar după ce a fost atacat de trei avioane de vânătoare. A numărat urmele a 144 de proiectile ce pătrunseseră în avion. A adus alimente, câteva butoaie cu benzină şi o corespondenţă secretă pentru generalul Tătăranu prins în încercuire. Au urcat în avion oameni numiţi dintre tehnicienii Grupului 7 Vânătoare de care era nevoie cu prioritate pentru exploatarea avioanelor de pe aerodromul Tacinskaia. Cu tot eroismul întregului Grup şi al artileriştilor antiaeriană care au apărat aero-

dromul de la Karpovka, inamicul a capturat 12 avioane Me 109 din care 5 au fost lovite la decolarea din dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942.

Tanc sovietic la Stalingrad

Grupul 7 Vânătoare, cu avioanele disponibile, a fost regrupat pe aerodromul Morozovskaia. De aici au desfăşurat în continuare acţiuni de luptă între Rostov şi sudul Donului Inferior împreună cu o escadrilă de avioane de bombardament Heinkel 111, întro grupare mixtă sub comanda comandorului Nicolae Iosifescu. În încercuire, la Stalingrad, luptele continuau. Pierderea celor două aerodromuri Pitovnik şi Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului şi la încetarea evacuării răniţilor şi bolnavilor; muniţia fiind pe sfârşite. Pe 30 ianuarie 1943 Hitler l-a înaintat în grad pe generalul von Paulus, făcându-l mareşal. Cum niciun mareşal de câmp german nu a fost luat vreodată prizonier, Hitler şi-a închipuit ca von Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când mareşalul şi statul său major au fost încercuiţi (în clădirea unui fost magazin universal, la 2 februarie 1943), acesta s-a predat odată cu 91.000 de militari, din care 3000 erau români.

Stalingrad

Stalingradul avea o însemnătate deosebită pentru URSS deoarece era veriga de legătură între Caucaz şi Rusia centrală, între Moscova, petrolul de la Marea Caspică şi grânele din Kuban. Cucerirea oraşului era importantă pentru Hitler din mai multe motive: un important centru industrial aşezat pe fluviul Volga, o cale de transport vitală care leagă zona Mării Caspice de nordul Rusiei; o victorie aici ar fi asigurat flancul stâng al armatelor germane în timpul marşului lor către Caucaz şi controlul petrolului de la Marea Caspică. În iunie 1942 Hitler propunea înfiinţarea, după căderea Stalingradului, a Grupului de Armate „Don”, condus de mareşalul Ion Antonescu. Conducătorul statului român -

prin participarea armatei române la campania din est – dorea obţinerea sprijinului german pentru înzestrarea armatei române cu armament modern, în perspectiva rezolvării pe cale militară, dacă nu se va putea pe cale politică, a „problemei transilvane”.

Prizonieri romani la Stalingrad

Între 19 noiembrie 1942 şi 7 ianuarie 1943, pe timpul contraofensivei sovietice, 158.854 de ostaşi români au murit, au fost răniţi sau sunt daţi dispăruţi, ceea ce reprezintă 16 divizii din cele 31 care se aflau pe front. Aviaţia română a pierdut 73 avioane: 26 în luptă şi 47 la sol. Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a marcat începutul eliberării U.R.S.S. Pentru germani, înfrângerea de la Stalingrad a însemnat începutul „războiului total”, aşa cum l-a numit Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, în discursul din 18 februarie 1943 de la Sport Palast din Berlin, în care cerea mobilizarea tuturor resurselor materiale şi umane ale Germaniei. Bătălia de la Stalingrad a fost un punct de cotitură în derularea evenimentelor din al Doilea Război Mondial şi este considerată cea mai sângeroasă şi mai mare bătălie din istoria omenirii.

Captură de război -harnașament al cavaleriei române la Stalingrad

În total trupele Axei au avut 750.000 morţi şi răniţi şi 91.000 prizonieri. Sovieticii au avut 478.741 morţi, 650.878 răniţi şi 40.000 de civili morţi. De la 1 ianuarie 1943 Gruparea Aeriană de Luptă care participase intens la operaţiile de la Stalingrad şi Cotul Donului din toamna şi iarna anului 1942 a primit denumirea de Corpul Aerian Român. După cinci luni de campanie, situaţia unităţilor sale a impus trecerea acestora în refacere în zona Tiraspol – Odessa – Nicolaev, pentru a-şi completa pierderile, iar personalul navigant şi tehnic pentru a face trecerea pe noile avioane cu care urma să fie dotate unităţile. (continuarea în numărul viitor)

BIBLIOGRAFIE - Duţu A., Dobre F., Loghin L. – Armata română în al Doilea Război Mondial (1941-1945) – Dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică 1999; - Dragoş Puşcă, Victor Niţu - Armata română în al Doilea Război Mondial (1941-1945); - Alexandru Duţu – Între Werhmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament românogermane şi româno-sovietice (1941-1945); - Ion Gheorghe – Mareşalul Antonescu. Calea României spre statul satelit: Bucureşti, 1996; - Bernard D. – Rumanian Airforce, 1938-1947Squadron/ Signal Publications, 1999; - Vasile Tudor – Un nume de legendă, căpitan aviator erou Alexandru Şerbănescu – Ed. Modelism Internaţional, 1998; - Ion Profir – Singur pe cerul Stalingradului – Ed. Modelism, 1996

Jurnalul Angelei Lefterescu (5) prima femeie comandant de lungă cursă din România

veam timp şi pentru plimbare când intram în porturi. Şi chiar dacă intram rar - staţionarea era de durată. Aşa că cine voia să se plimbe avea şi timp şi bani. De văzut destule, şi frumoase şi urâte şi bune şi rele. Numai că erau foarte puţini aceia care se duceau să viziteze. În general vizitele se limitau la perimetrul străzilor cu magazine, bazare, spelunci.

rai şi iad. Culori intense într-un peisaj, fiecare bucată putând face parte din opera celui mai mare pictor. Bucăţica aceasta de vârf de munte ieşită din adâncul oceanului, este atât de frumoasă încât este păcat să nu o traversezi de la un cap la altul de-a lungul şi de-a latul. Partea de Est este dens populată, aici fiind şi localitatea port Las Palmas - dezvoltat mai ales în perioada închiderii Canalului de Suez. Oraşul propriu-zis, ca toate oraşele mari, port la ocean: magazine mari, multe, elegante. Găseşti tot ce vrei, pentru toate gusturile, marfă cât şi pentru toate pungile. Viaţă de zi şi de noapte. Nave mari şi mici, comerciale şi de mare lux, sub toate pavilioanele. Prin anii ‘ 70 oraşul încă nu se unise cu Sudul insulei prin staţiunile care au luat naştere între timp.

În privinţa aceasta moşul Ghiţă Costache, comandantul lui MILCOV, avea un obicei. În prima zi de intrare în port organiza pentru echipaj o excursie. Cine voia mergea, cine nu voia să meargă era liber să facă ce vrea. Aşa am avut ocazia să vizitez tot litoralul insulei Gran-Canaria prima oară, vizită care mi-a deschis apetitul pentru a vizita şi interiorul şi nu numai o dată şi pot să vă spun cu mâna pe Dacă merge comerţul, se dezvoltă şi inimă că de fiecare dată am descoperit ceva portul şi prosperă şi oamenii. Verdeaţă mulnou - mai frumos şi mai sălbatic. Viziuni de tă cu program non-stop. Flori multe şi piaţă

foarte bogată. Fructele tropicale te îmbie la tot pasul. Palmieri şi portocali plantaţi prin parcuri. Mere, pere, smochine, ananas, pepeni, aduse de pe continentul european sau cel african. Poţi face plajă şi în luna decembrie, atât este de cald. Aşa-i la tropice. Şi serbările populare îţi încântă inima. Portul popular - costume specifice insulelor Canare - fiecare insulă are costumul popular deosebit de celelalte, sunt tare cochete. Femeile au corpuri suple, la fel şi bărbaţii şi costumele le vin ca turnate. În ziua de 15 septembrie este sărbătoare mare. Se cinsteşte patroana insulei - Sfânta Maria - prin slujbe religioase, defilări şi se oferă bisericilor tot felul de daruri sub formă de produse, coşuri cu struguri, cu boabele cât nuca, pepeni de abia îi duci în braţe, crăci cu banane, păsări, etc. Aşa ca să fie cămările

preoţilor ( care se roagă pentru prosperitatea insulei!) pline cu de toate. Totul începe la ora când răsare soarele. Se scot din biserici statuile Sfintei Marii şi se aşează pe care împodobite cu flori şi se plimbă prin localitatea respectivă, după care se aşează într-o piaţă sau în faţa bisericii unde are loc mai întâi o paradă militară şi apoi trec localnicii cu care alegorice trase de boi sau măgari sau cai, care pline cu ofrande de tot soiul. Seara, la apusul soarelui, statuia sfântă se întoarce în biserică. Cu acelaşi ritual se va scoate şi sărbători și anul următor. Fiecare insulă are altă sfântă patroană. Serbările acestea sunt foarte frumoase. Se cântă şi se dansează. Nu ca la coridă. Doamne Sfinte, cât mai pot să urle în timpul coridei, mai ceva decât la noi la fotbal. Am fost la coridă, dar nu mi-a plăcut. Dacă este ucis taurul - îmi pare rău, dacă este rănit toreadorul - la fel, îmi pare rău. Aşa că a doua oară nu m-am mai dus. Am avut noroc să văd atunci un taur care nu a vrut să lupte. Degeaba l-au întărâtat picadorii. Se dădea la o parte de parcă ar fi spus “ia lăsaţi-mă în pace”. Şi l-au lăsat. Au adus o cireadă de vreo 8 vaci şi a plecat cu ele. În schimb următorul s-a luptat pe viaţă şi pe moarte. Deşi în timpul coridei îşi rupsese copita la un picior, a luptat până la capăt. Când i-a ţâşnit sângele pe gură şi pe nas şi a căzut greu jos în arenă, urletele şi aplauzele te asurzeau. Ce plăcere o mai fi şi asta? Numai că plăcerile acestea ne ieşeau şi nouă pe nas pentru că, în general, nava părăsea portul în cursul nopţii. Ziua eram în oraş la plimbare - seara formalităţi şi manevră de plecare şi apoi cart. A doua zi parcă erai bătut. Ţin minte că la o plecare din Las Palmas,

pe la ora două noaptea, nu m-am mai dus să mă culc. Am rămas cu cartul 0-4 pe comandă şi pe la ora trei am preluat cartul de la ofiţerul 2. La ora patru a venit şi timonierul cartului meu. Noaptea era atât de senină şi apa calmă, calmă. Nu se auzea decât duduitul molcom al motorului şi fâşâitul valurilor formate de înaintarea navei. Navigam în regim pilot automat aşa că l-am trimis pe timonier să facă nişte cafea. Şi preţ de jumătate de oră am rămas singură, eu, nava şi oceanul. Insula se făcea tot mai mică până nu s-a mai văzut nici în radar. Şi iar o luam de la capăt cu activităţile zilnice. Controlează-i pe bucătari, vezi dacă s-au făcut sectoarele şi mai ales cum s-au făcut, instructaje de protecţia muncii şi nesuferitele alarme de roluri: incendiu, avarie, abandon, om la apă. Asta până în zona de pescuit. După aceea nu mai aveai timp pentru “roluri”. Pentru că nu întrerupeai pescuitul ca să dai un “rol”. Prelucrarea cerea peşte, aşa că prima era activitatea de pescuit. Dar oamenii trebuiau să mănânce şi să mănânce bine, bine. Curăţenia trebuia făcută aşa că activitate de control berechet, că de aceia eşti poreclit “soacra vaporului”! Milcovul mergea bine din toate punctele de vedere. Era navă fruntaşă. Poate că şi aveam noroc la peşte. Cert este că plinul îl făceam în mai puţin de o lună şi hai din nou la descărcat, la nava bază sau în port african sau spaniol. Cred că pentru faptul că eram navă fruntaşă, I.P.O.Tulcea avea curajul să încheie contracte cu firme străine - pentru livrare de peşte - firme situate în Coasta de Fildeş, Gana, Lagos etc. Când ajungeam într-un nou port mă interesam să ştiu ce obiective pot vedea. Personal aveam un mare avantaj: plecam singură în oraş. Băieţii plecau în grup - de, sunt bărbaţi, hai la o bere, un pahar de vin, o votcă. Dar eu ce să fac? Nu voiam să merg cu ei. Faţă de mine

trebuia să-şi ţină limba în gură. Şi după ce stabileam programul de descărcare, serviciile, parohiile, puteam să plec liniştită. Spre exemplu la Abidjan (Coasta de Fildeş) am fost la grădina zoologică situată în plină junglă. La intrare, biletul mi-a fost dat de un papagal mare cât o găină mare şi cu o coadă atât de frumoasă încât era de invidiat. Ca însoţitor - grădina zoologică este enormă - mi-a fost dat un câine dresat. Tot felul de animale, păsări şi reptile. M-au impresionat un grup mic de urangutani prin expresia umană a chipului. Cred că erau foarte puternici, din moment ce erau legaţi de câte un picior cu lanţ gros şi solid ancorat. Păsările erau în voliere. Penaje frumoase. Nu ştiai la care să stai să te uiţi! Unele erau gureşe, gureşe, de te mirai de unde atâta energie la nişte fiinţe atât de mici. Reptilele însă erau de nesuportat. Crocodilii, treacă-meargă, dar şerpii erau oribili. Poate pentru că erau nişte exemplare mari şi stăteau nemişcaţi, uitându-se fix la tine. Sau poate aşa mi se părea mie. Girafele, elefanţii, leii şi antilopele erau în rezervaţii care se puteau vizita. Am fost şi acolo. Cel mai interesant însă mi s-a părut piaţa-bazar autohtonă. Pitorescul era ieşit din comun. Aşezate pe jos sau pe mese, în nişte bărăci din rogojină sau aşezate pe frunze mari de tot felul de plante, o mulţime de mărfuri. Şi ce nu găseai acolo. De la carne de maimuţă la carne de şarpe. Numai carne de porc nu am văzut. Muşte cu duiumul. Nimeni nu dădea 2 bani. Şi erau aşezate de-a valma. Poate că dacă ar fi fost ordonat aşezate nu ar fi fost atât de atrăgătoare. Este incredibil ce poţi găsi întro piaţă africană. Şoareci şi reptile mici uscate, bune pentru vrăji, până la canistre, butelii, sticle, cărţi şi cărţi religioase în toate limbile. Nu mai vorbesc de modul cum ţi se oferă. Trag de tine, cer un preţ, lasă la un sfert, ţi-l bagă în mână şi până la urmă ca să scapi cumperi. Dacă nu eşti atent, însă, curând ră-

mâi fără cumpărături! Se fură cu o dexteritate extraordinară. Alţii însă îşi expun marfa şi apoi stau în aşteptarea cumpărătorului, nemişcaţi, uitându-se ţintă înainte şi molfăind ceva în gură. Ca peste tot, bătrânii sunt foarte urâţi. Tinerii însă, băieţi şi fete, sunt frumoşi, subţiri, cu pielea strălucitoare de parcă este dată cu lac şi unii dintre ei cu părul creţ. Amestecul de rase şi-a spus cuvântul. Am văzut negri cu părul blond, sau aproape blond. În privinţa muncii, mă refer la docheri, lucrau cu randament foarte scăzut din cauza frigului din calele navelor noastre. Aşa că se plăteau multe locaţii pentru întârzieri şi nava staţiona în port peste limitele prevăzute. Nu-i vorbă că, pe cât de greu suportau ei frigul, pe atât de greu suportam noi căldura şi umezeala. Dimineaţa la ora 8, chiar dacă cerul era acoperit, simţeai dogoarea soarelui, iar seara aşternuturile şi în general pe tot ce puneai mâna era jilav din pricina umezelii. Cu nava supertrauler “BISTRIŢA” căldura şi umezeala ne-a jucat o festă urâtă de tot. Intrăm în portul Freetown (Sierra Leone) pentru aprovizionare cu combustibil. Imediat după acostarea la cheu ne-au năvălit negustorii de obiecte de artizanat şi altele. S-au instalat pe punte ca la ei acasă. După multe parlamentări am reuşit să-i facem să-şi strângă catrafusele şi să se mute pe cheu. Seara au venit în grup nişte femei care s-au răspândit pe la cabine. Cineva i-a dat telefon comandantului şi acesta la ora două noaptea îmi transmite prin ofiţerul de serviciu ordinul să fac control pe navă şi să le scot afară. Neplăcută situaţie, mai ales pentru mine, ca femeie. Dar ordinul este ordin şi a trebuit să fac controlul respectiv. Puţină diplomaţie nu mi-a stricat şi în final am raportat că am făcut controlul şi că nu am găsit femei la bord. Bineînţeles că fuseseră. Supertraulerele erau nave mari, cu câte 4 punţi şi oricum mă auzeau şi aveau timp să-şi ia măsurile de rigoare. În final am raportat că nu am găsit femei la bord şi m-am dus şi m-am culcat. Bi-

neînţeles ca am primit avertismentul că va fi vai şi amar de mine dacă ... etc., etc. Şi a fost. Peste vreo două zile - nu aveam medic la bord - aşa că “volens nolens” a trebuit să-i fac unui om injecţii. Şi m-a găsit în cabinetul medical domnul comandant, cu seringa pusă la sterilizat. Şi scandalul a fost gata. Pas de-i explică că nu este vorba de boală venerică, nici nu voia să audă. Ei, ce să-i faci, aşa-i dacă nu avusese omul nimic niciodată. Ar fi ştiut care este perioada de incubaţie. După vreo alte 2-3 zile vine şeful mecanic Mitroi Marin şi-mi spune că nişte motorişti au probleme. Na, drăcie, cum să le fac examenul medical. Oamenii nu puteau fi vindecaţi decât după un tratament. Tratament fără examen sau investigaţie nu puteam să dau - zona de pescuit era departe, boala progresa şi oamenii trebuiau examinaţi. Dar cum? Până la urmă am găsit soluţia. Şeful mecanic îi examina şi descria simptomul şi aria de răspândire, aspectul etc. şi eu ştiam despre ce este vorba. Lucru ciudat era că numai personalul de la maşină reclama că este bolnav. Într-o dimineaţă, ieşind din cart, cobor la maşină (să văd şi eu când ia maistrul lemnar sonda la unul din tancurile de apă) şi spre mirarea mea văd că toţi purtau pantaloni scurţi din blugi transformaţi, foarte strâns pe corp şi nici unul nu avea chilot. Asta-i buba. Transpiraţia. De aici se trăgeau toate relele. Prin şeful mecanic le-am transmis ordinul să poarte chiloţi - şi şeful mecanic a primit sarcina să-i controleze şi să nu-i primească în maşină dacă vin altfel echipaţi. Şi aşa am scăpat cu faţa curată şi ei şi mai ales eu. (continuarea în numărul viitor)

145 de ani de la naşterea lui Al. Averescu) Pe 9 martie 2009 s-au împlinit 150 de ani de la naşterea celui care a fost Alexandru Averescu, ilustru comandant militar, liderul Ligii Poporului (din aprilie 1920 – Partidul Poporului), de trei ori prim-ministru al României. La acest capitol îi aparţine un veritabil record al perioadei antebelice (şi, poate, nu numai). A condus guvernul României în 1918, din 11 februarie până la 18 martie; în 1921-1922, din luna martie până în 17 decembrie; în 1926-1927, din 30 martie, până în iunie. În 1918, ceva mai bine de o lună, în următoarele două luni, perioade a câte aproape un an şi ceva, mai bine de un an. În 1921, transmite cârma Cabinetului de Miniştri lui Alexandru Manghiloman, cu doar câteva zile până la proclamarea Actului Unirii Basarabiei cu România. În ziua de 26 martie la Chişinău, pentru participare şi luare de cuvânt la şedinţa sfatului Ţării vine Alexandru Manghiloman şi nu Alexandru Averescu. “Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi! Problema mare şi sfântă a reintrării Basarabiei în sânul Patriei Mume a preocupat necontenit sufletele noastre. Noi am urmărit cu un viu interes dezvoltarea acestui colţ de pământ românesc şi ne-am încredinţat cu mulţumire, că din caldul dumneavoastră patriotism a ieşit o Basarabie independentă”. Aceste cuvinte, în şedinţa sfatului Ţării din 27 martie, le rosteşte Alexandru Manghiloman. Putea să se adreseze cu ele confraţilor basarabeni şi Alexandru Averescu, dacă mai zăbovea vreo 10 zile în funcţia de prim-ministru. Un copil al Basarabiei avea să se adreseze fraţilor şi surorilor sale. Din gura lui Averescu, mesajul putea să răsune cu totul simbolic. Dar n-a fost aşa să fie. Am impresia că destinul a vrut ca Averescu să fie întâi de toate ostaş, comandant de oşti, şi apoi om politic. Cele realizate de el cu arma în mâini, ca strateg şi tactician pe câmpurile de bătălie, prevalează, ca importanţă şi consistenţă, asupra carierei sale de om politic. Partidul Poporului, pe care l-a condus, a fost o organizaţie neomogenă, cu orientări contradictorii, de la conservatoare la democratică. Asta nu i-a permis să se si-

Oameni de la Dunărea de Jos

PE MALUL IALPUGULUI, LA BABELE, UNDE S-A NĂSCUT MAREŞALUL ALEXANDRU AVERESCU Vadim BACINSCHI

“Ca militar şi-a dobândit toate gradele cu distincţiune, ajungând până la acela de general de corp de armată în timpul războiului de întregire. A avut totdeauna comenzi importante, fiind socotit ca cel mai de seamă tactician şi strateg al Ţării. În războiul cu Bulgaria (1913) a fost comandant de armată, în războiul din 1916-1918, comandant al Armatei a IIa. Gradul de Mareşal în rezerva Armatei Române l-a dobândit odată cu d. Mareşal Perzan, fostul comandant al Armatei a II-a, în anul 1930, după Restaurare, ca o recunoştinţă a Ţării faţă de dânşii”. (Gh. Andronachi, “Albumul Basarabiei. În jurul marelui eveniment al Unirii”, Chişinău, 1933) “Faptul istoric rămâne indiscutabil: conducătorul de oşti şi omul politic Alexandru Averescu s-a născut în comuna BABELE, la vreo 20 de kilometri depărtare de oraşul ISMAIL, pe malul lacului IALPUG. S-a născut la două

luni după actul Unirii Principatelor, pe 9 martie 1859, acum 145 de ani. Nu toate calendarele, nici îndreptarele istorice consemnează astăzi data naşterii sale. Noi facem acest lucru din motivul că la hotarul dintre secolele XIX şi XX, Alexandru Averescu a fost o figură de primă mărime în viaţa social-politică a României, figură care a văzut lumina zilei pe meleagurile sud-basarabene. Măsura în care îl putem considera pe el sud-basarabean rămâne un fapt discutabil. Taică-său, care lucra la Babele ca director al şcolii primare şi locuia cu familia chiar în grădina şcolii, venise încoace, se pare, din alte pământuri româneşti, ca semănător al luminii ştiinţei de carte. Este cunoscut faptul că, după 1856, când sudul Basarabiei trece de la ruşi sub administrarea Principatului Moldova, pe aceste teritorii iau amploare învăţământul în limba română, viaţa culturală şi cea bisericească”. (săptămânalul “Concordia”- Cernăuţi- nr. 13 din 27 martie 2004, consacrat aniversării a

tueze pe poziţii durabile şi bine fondate, cu toate că din el au făcut parte personalităţi ca Octavian Goga, Tudor Vianu, Duiliu Zamfirescu ş.a. Când ocupă pentru a treia oară funcţia de prim-ministru, în 1926, avea 67 de ani. Atunci, potrivit unor date, a venit în ospeţie la baştina sa – comuna Babele. S-a întâlnit cu oamenii satului, a vizitat clădirea şcolii primare, construită la 1856, al cărei director fusese taică-său. În una din cele două odăi ale clădirii, unde locuia familia Avereştilor, s-a născut copilul Alexandru. Mi s-a povestit că s-ar mai păstra în fonduri de muzeu belciugii cu care era prins de grinda podului casei leagănul micuţului Averescu. Clădirea respectivă n-a mai ajuns până în zilele noastre.

Copil fiind… Copilăria mareşalului şi frageda-i junimie au coincis în timp cu o perioadă deosebit de benefică pentru sudul Basarabiei, când, după încheierea Tratatului de pace de la Paris, pământurile din stânga Dunării (o parte din judeţele Cahul şi Cetatea Albă) au trecut pentru 22 de ani (1856-1878) de la Imperiul Rus în componenţa Principatului Moldova. Sfârşitul acestei perioade îl pune războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, la care participă tânărul Alexandru Averescu. Avea pe atunci 18 ani! Îl aştepatau, după război, studii militare în Italia şi Germania, apoi serviciul militar, care l-au îndepărtat cu siguranţă de meleagurile baştinei. Ni-l putem, totuşi, imagina alergând, copil fiind, pe uliţele satului, sau prinzând raci în apele dulci ale Ialpugului. Ar fi putut să-l aibă prieten de joacă pe Moise al lui Nicolae Pacu, cu cinci ani mai mare decât dânsul, viitor doctor în drept, cu studii la Universitatea din Bruxelles, profesor de istorie, religie, geografie, deputat şi senator de Covurlui. La 1878 şi Moise al lui Pacu avea să părăsească pentru totdeauna sudul Basarabiei, trecând Dunărea şi stabilindu-se la Galaţi. …Când Alexandru Averescu vede lu-

mina zilei, în 1859, satul Babele, pe malul de est al lacului Ialpug, ar fi putut să aibă circa 1000 de locuitori, sau şi mai bine. În baza acestei presupuneri stau cifrele cu care operează istoricul chişinăuan Ion Chirtoagă în lucrarea sa - “Din istoria Moldovei de sudest până în anii ‘ 30 ai sec. al XIX-lea” (Editura “Museum”, Chişinău 1999). O lucrare de reală valoare istorică şi cognitivă, scrisă în baza unui vast material documentar de arhivă, în special, a unor statistici ruseşti. Iată, deci, că la 1827 în Babele locuiau 738 de personae de origină română. I. Chirtoagă susţine că în mare majoritate aceştia erau emigranţi transdunăreni, veniţi încoace, în câteva valuri, începând cu 1807. Până la 1859, populaţia localităţii ar fi putut să mai crească numeric din contul românilor dobrogeni. …O istorie inedită a comunei Babele a scris-o Atanasie Ştiuca, locuitor de aici, un om foarte interesant, pasionat, printre altele, de trecutul baştinei sale. Am publicat câteva fragmente din ea în 1992, când redactam la Odesa, încă în vechea grafie chirilică, săptămânalul “Luceafărul” – prima ediţie periodică în limba română din perioada postbelică, pentru confraţii sud-basarabeni. Atanasie Ştiuca scria, deci, că în 1878 la Babele a fost construită cea de-a doua clădire a şcolii, lângă cea veche, de la 1856. Că la lucrările de construcţie conduce Daniil Moscăuţan, directorul aşezământului. Ca şi fostul director Averescu, Moscăuţan avea să locuiască în una din sălile de clasă. Mai scrie Atanasie Ştiuca: după 1926, cu concursul lui Alexandru Averescu la Babele se deschide şcoala de şapte clase, avându-l director pe Nicolae Dragomir. Într-o scrisoare, acesta avea să mărturisească lui Atanasie Ştiuca, în mod surpinzător, că şi-a lăsat la Babele “o parte a sufletului său”. …Azi, în şcoala medie generală cu limba de predare română de la Babele, îşi fac studiile circa 900 de elevi. Satul, războtezat de sovietici în Oziornoe (raionul Ismail), are 5,5 mii de locuitori şi este cea mai mare localitate cu populaţie românofonă din sudul Basarabiei (regiunea Odesa). Pe peretele de la intrarea în şcoală se găseşte o placă memori-

ală în limba română, consacrată mareşalului Averescu. A fost instalată la începutul anilor ‘ 90 ai secolului trecut, când valurile (sau vălureţele) renaşterii naţionale s-au abătut dinspre Ialpug spre Babele. Placa respectivă este singurul lucru ce ne mai aduce aminte azi de copilul acestui sat, căruia i-a revenit un loc de frunte în panteonul celor mai vrednici bărbaţi ai neamului românesc. Până la cel de al doilea război mondial satul i-a purtat numele. Comuna “General Averescu” a dispărut odată cu instalarea regimului comunist. S-au rânduit vremurile. Ucraina a devenit ţară independentă, democratică. În mod firesc şi, oarecum era de aşteptat, a apărut ideea instalării la Babele a unui monument consacrat lui Alexandru Averescu.

Monument – cerul şi pământul Cu vreo 7-8 ani în urmă, când primar la Babele ara bunul român Petru Şchiopu, am văzut la el, puse pe hârtie, nişte schiţe şi planuri de amplasare în centrul satului a unui monument consacrat mareşalului Averescu. Monumentul avea să fie făcut în România. Era nevoie de aprobările autorităţilor ucrainene, pentru a-l aduce şi a-l instala. Nu cunosc dacă au fost ele obţinute sau nu. Între timp, în locul lui Petru Şchiopu, la Babele a fost adus alt primar şi ideea cu monumental a rămas baltă. Urma să fie reanimată în ajunul celei de a 150-a aniversări de la naşterea mareşalului. Actualul primar, Grigore Cozma, în vârstă de numai 26 de ani, cu studii juridice superioare făcute la Universitatea “Valahia” din Târgovişte, se arăta bine intenţionat. Mi-a vorbit şi el despre perspectiva instalării unui monument (sau bust) adus din România. Pentru amplasament erau potrivite două locuri: unul peste drum de biserică, chiar alături de monumentul celor căzuţi în primul război mondial, altul - un pic mai la vale de biserică, pe un teren nu prea mare, de fapt, o toloacă. Aici, dacă era instalat monumentul,

alţi câţiva oameni de cultură. Putea fi şi mai trist, în cazul când nu se aduna nimeni.

în juru-i urmau să fie sădiţi puieţi pentru a forma un scuar – scuarul “Mareşalul Averescu”. Frumoase intenţii, dar rămase nerealizate. Sau s-a întârziat cu obţinerea aprobărilor necesare din partea autorităţilor ucrainene, sau nu s-a prea insistat în obţinerea acestor aprobări, sau conducerea de la Ismail şi Odesa de azi n-au dorit revenirea mareşalului, turnat în bronz (sau alt metal), în comuna care l-a primit odată pe lumea asta şi i-a purtat chiar numele. Asociaţia „IALPUGUL”, condusă de acelaşi Petru Şchiopu, a făcut un demers către Administraţia Raională de Stat Ismail, pentru a se permite oficial organizarea la Babele a unei conferinţe de comunicări, consacrată aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Averescu. Din Administraţie, demersul a nimerit la Consiliul Raional, care, la urma urmelor, n-a dat acceptul necesar. Acţiunea urma să aibă loc în şcoală, Căminul Cultural fiind într-o stare dezastruoasă, fără o sală cât de cât pregătită, capabilă să găzduiască manifestarea. S-a spus că statutul şcolii de cultură generală nu permite desfăşurarea aici a unei acţiuni de felul celei preconizate. Nici conferinţa de comunicări consacrată lui Alexandru Averescu n-a avut loc. Trist de tot. ...Pe 9 martie, în prima jumătate a zilei, la Babele liderii comunităţilor româneşti din raioanele Ismail, Sărata, Tatarbus au depus flori la placa memorială „Alexandru Averescu”. A fost alături de ei un grup de la Centrul Cultural „Dunărea” din Galaţi: un istoric, un ziarist şi

„El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei” Aceste cuvinte aparţin marelui istoric Nicolae Iorga. El le va scrie pe 4 octombrie 1938, la o zi după moartea mareşalului Alexandru Averescu. Le-a scris într-un cuvânt de adio, intitulat „La plecarea mareşalului Averescu”, prea puţin cunoscut, ba, poate, chiar uitat de-a binelea. Le voi reproduce mai jos, în întregime, pentru că merită să fie reproduse, tot aşa cum le-a meritat, pe drept, cel căruia i-au fost consacrate: „Unul din marii domni de oaste, pe care i-a dat poporul românesc, s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agită sufletul oamenilor slabi. Nu mai trebuie amintită înalta lui minte creatoare, căreia îi datorăm singura iniţiativă din marele război, acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. Dar era ceva mai presus de aceste aşa de rare însuşiri pe care în acele zile de supremă încercare nu le-a împărţit cu nimeni. Era fibra eroică din el şi misterul din care venea şi care

înconjura orice acţiune a lui. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei. Nimeni nu mai avea nevoie să se întrebe: cu ce – misterul acela care-i strălucea în ochi şi care dădea o greutate neobişnuită fiecărui cuvânt al lui, cuprindea în el toate posibilităţile. Şi prin el a făcut acele minuni în sufletul ostaşilor care singure, peste orice pregătire tehnică, asigură izbânda. Să mai vorbim despre cursa ce i s-a întins pentru a-l prinde într-o politică pe care el n-a voit-o de, partid, dar la dânsa a trebuit să ajungă? Acolo taina lui n-a mai putut avea puterea ei magică, pentru că... Pentru că acolo nu era suflet de soldat”.

GRĂDINA CAROLINEI Dan ARHIRE text şi fotografie

eva - ceva mai rece şi parcă puţin mai capricioasă decât anul trecut, primăvara aceasta a început în grădina Carolinei foarte târziu, pe la sfârșitul lui februarie, când au spart gheaţa primii ghiocei! Imediat, spre a nu ceda nici o palmă de teren, au apărut toporaşii, şi pe urmă nu s-a mai oprit! Salcia plângătoare (salix caprea) s-a umplut de mâţişorii ei mari şi galbeni care filtrează lumina apusului ca un vitraliu şi apoi crocuşii (siberi albus, chrysantus, crocus ladykiler) au ocupat teritoriul dintre alei pentru încă o lună de aici înainte! Mai sfioasă şi parcă dintr-o altă carte, cu petalele ei albastre ca nişte gene plecate romantic peste nişte obraji brusc îmbujoraţi, anemona blândă a apărut pe tăcute, când încă mâţişorii salciei se mai jucau cu lumina după-amiezii şi apoi, dintr-o dată, au dat buzna narcisele sau zarnacadelele (narcissus) de tot felul, cu hotărârea abil disimulată în spatele splendidelor lor petale şi variaţi-

uni coloristice, de-a nu te mai lăsa să intri în casă! Ice follies, passionale sau sweetness, albe, galbene sau combinat, alb cu galben, narcisele îmi spun mie că primăvara într-adevăr a sosit! Dar cel mai clar vestitor, indubitabilul mesager al venirii primăverii, pentru mine, este forsythia care, când înfloreşte, schimbă dintr-odată ternul cenuşiu al straturilor goale cu petele masive, galbene, ale crengilor ei! Şi, desigur, din altă lume, apar mai apoi florile magnoliei (magnolia susan ), cu movul lor intens, bordat cu alb! Dar atunci, când florile magnoliei îmbobocesc, în jur sunt deja sute de lalele, îmbobocite şi ele, înflorite sau pe cale de a se deschide. Lalelele sunt, însă, povestea din numărul nostru viitor! Un boboc de ginere

Gaturile - faleze cu scări ale orasului Benares Varanasi

INDIA

Gange - apa sfântă a indienilor Gheorghe ROMANESCU TEXT SI FOTOGRAFIE

ndia este un subcontinent (3.287.590 km2), cu o populaţie ce depăşeşte 1.150.000.000 locuitori (densitate medie 330 loc/km2), a doua ca mărime după China. Capitala statului este New Delhi şi numără 14.000.000 loc. India este secretă şi fabuloasă, misterioasă şi incredibilă. India este un câmp imens de cântece, în care imnul a crescut în holde bogate încă de când a ieşit din ape primul său creştet de pământ şi când strălucirea soarelui l-a binecuvântat cu căldura razelor sale. Şi nimeni nu poate spune că n-a ieşit din ape întâi cântecul şi că el n-ar fi tras după sine pământul din adâncuri! Sufletul Indiei este o melodie şi viaţa este forma ei într-o mişcare continuă, la dimensiunile universului. Nu mai operează nici diviziunile timpului, nici spaţiul. Nici măcar secolele nu au cum să-şi scoată conţinutul la lumina evenimentelor reproduse de milioane de mituri. Şi India, această existenţă melodică, într-o relaxare de cugete cum numai apele ei ştiu s-o murmure prin inimile oamenilor, se recunoaşte oriunde pe glob, în orice colţ de pământ unde au dus-o pe tălpile lor cei înmuguriţi din marele ei sfânt - din acel Mahatma, care a tras după sine uscatul din adâncuri. Oraşul Benares (sau Varanasi în limba hindi) este situat în statul Uttar Pradesh din nord-estul Indiei. Se află pe malurile fluviului sfânt Gange. Benaresul este supranumit Pelerin înainte de scăldatul în apele purificatoare ale Gangelui

străini hinduismului oraşul Benares ar părea un infern, o casă de nebuni, pestilenţiată, zgomotoasă şi cu adevărat bolnavă. În schimb, pentru pelerinii hinduşi, este „mana cerească” pe care o cer divinităţii Şiva. În lungul Gangelui se desfăşoară, pe mai bine de 5 km, o multitudine de temple, monumente funerare, palate şi gaturi (faleză cu scări, de obicei în număr d false e 40). Clădirile sunt dispuse haotic, fără ordine, cu faţade victoriene mutilate sau false palate mogule ce se ridică unele deasupra altora. Pelerinii care se odihnesc pe gaturi meditează în poziţie de lotus, incantează religios sau se scaldă în apele fluviului, indiferent de loc sau condiţii hidrometeorologice. Cu toate că monumentele vechi sunt rare, mai mult de 1500 de temple au fost ridicate în oraş. Unul din cele mai noi este Templul maimuţelor (Durga). Pentru a se dedica cultului Şiva visul tuturor hinduşilor este de a merge măcar odată în viaţă la porţile oraşului sfânt Bena-

şi „Meca” hinduismului, unde cultul lui Şiva este proclamat încă din secolul al VI-lea î.Cr. Prin urmare, Benaresul este „casa lui Şiva” Visweswara şi reprezintă cel mai vechi centru de iniţiere spirituală hindusă, amintit în toate scripturile de genul Nhramanas, Upanishads, Kavyas şi Puranas. Este capitala spirituală a hinduismului, dar şi a jainismului sau budismului. Încă din 1791 a fost înfiinţată şcoala sanskrită Queen’s College. Mai este cunoscut şi sub numele de Varanasi deoarece este drenat de două pâraie, Varana şi Asi, de unde şi denumirea hindusă amintită. Timp de 12 secole Benaresul a fost un mare centru religios budist deoarece, la 10 km de oraş, la Sarnath, Budda a făcut primul său legământ sacru. Când budismul a început să dispară treptat din centrul său de origine a debutat triumful de nestăvilit al brahmanismul. În acest fel Benaresul devine, la începutul secolului al VIII-lea d.Cr., bastionul vechii religii hinduse. Pentru cei mai mulţi dintre vizitatorii

Răsăritul Soarelui pe fluviul Gange

Scăldatul pelerinilor in apele purificatoare din preajma incineratorului

Culorile vii ale gaturilor de pe malurile Gangelui

res (Varanasi). În acest sens merită să amintim cele câteva versuri ale poetului Lucian Blaga: „Pelerini prin văi, prin mit/la Benares şi Madura/Îşi întind prin praf făptura./Gândul lor e dovedit./Omul nu-i decât măsura/unui drum de împlinit”. Viaţa indianului este condiţionată de obsesia contaminării justificată în numele perceptelor legate de morala şi fizica unei maniere indisolubile. Prin urmare, scăldatul în apele Gangelui, spală, înainte de toate, mizeria corpului pentru a purifica sufletul. Scăldatul în apele purificatoare ale Gangelui comportă o serie de ritualuri, începând cu meditaţia iniţială, care se prelungeşte atât timp cât sufletul nu s-a degajat de toate problemele pământeşti, până la cele legate de spălarea diferitelor părţi ale corpului. După rugăciune, pelerinul îşi uneşte palmele printr-un gest suprem de profundă reculegere. Apele Gangelui purifică orice păcătos. Cei care vin la Benares pot utiliza apa sfântă

gargarisesc apa sau chiar o beau ca semn de devoţiune deoarece apa Gangelui este purificatoare. Cu toate că apa Gengelui pare poluată, evidenţă care nu mai suportă comentarii, credincioşii afirmă că toate analizele efectuate au demonstrat că apa fluviului este curată, ideală pentru consum. Când vei trece prin Benares, apele Gangelui îţi vor şopti cuvintele melodioase ale marelui poet universal Tagore: „Suflete, aici trezeşte-te-ncet! Locul e sfânt -/Apa Oceanului-mamă din sufletul tău e una cu India!.../ Drept, cu braţe deschise, eu preamăresc omul, divinul, şi-l cânt./Gloria-i sfântă, eu cânt! Între cer şi pământ, el e răspântia.../Nimeni nu ştie: cin’i-a chemat şi câte valuri de oameni/S-au revărsat în furtuni de istorii? Şi de unde s-au contopit în Ocean?/Arya şi nearya, dravidieni şi chinezi, toţi sunt semeni./Hoarde de saka, de huni, de pathani, de mongoli fac toţi un corp în Deccan./Vine apusul cu fluvii de tineri să-nchine aici daruri -/Dă şi primeşte... uniţi să-i unească pe alţii, să simtă răspântia./Din

şi în scopuri comerciale, vânzând-o la preţuri exorbitante în oraşele Indiei. Cel mai interesant gat (faleză cu scări) este cunoscut sub numele de Manikasnika („Scările urechii lui Şiva”). Cei incineraţi pe gaturile Benaresului sunt norocoşi, deoarece cenuşa este aruncată direct în apele purificatoare ale Gangelui. Pe gaturile oraşului se incinerează continuu. Înainte de a fi arse, cadavrele sunt scufundate în apă, ca un ultim ritual purificator, după care se ard cu buşteni şi paie de orez înmuiate în apă pentru ca arderea să nu fie completă. Prin urmare, corpul incomplet arvs pluteşte un timp pe apele Gangelui, alături de cenuşă şi ofrandele de flori. La incinerare, rudele apropiate nu plâng mortul. Ele sunt destinse, chiar surâzătoare, ştiind că sufletul său se va înălţa la ceruri şi va trăi veşnic. Scrierile indiene spun că înţelepţii nu plâng niciodată morţii, dar nici vii. Pelerinii se scaldă alături de cadavre,

Răsărit în Apus, unirea va fi fără de maluri -/ Apa Oceanului-mamă din sufletul lor e una cu India!”. Acesta este Gangele: o vatră uriaşă de culoare, un gâlgâit de apă în care lumina se spintecă în nuanţe pe unde şi vâltorile răsucesc milioane de suflete într-o formă lichidă...

ARHIVELE TRANSCENDENTE

URME ALE CULTULUI SOARELUI ÎN TOPONIMIA ROMÂNEASCÃ: NEDEILE (continuare din numărul precedent)

Constantin 7 GIURGINCã CRAINA

B. Cine sunt protagonistele şi protagoniştii acestor ritualuri şi semnificaţia scenariului lor? Sânzienele sau „drăgaicele” sunt, cum am mai spus, un fel de vestale (preotese) ale Zeiţei Ceres, care amintesc de riturile protecţiei şi fecundităţii agrare. Fetele care participă la Sânziene sunt fete tinere virgine, îmbrăcate în ii şi fote noi de sărbătoare şi având capetele acoperite cu marame (basmale) albe, deasupra cu cununiţe de flori numite Sânziene. Erau încinse la brâu tot cu flori de sânziene, iar în mâini ţineau spice de grâu şi seceri cu dinţi. Purtau batiste în mână, din care rupeau şi dădeau celor pe la casele cărora umblau şi jucau, uneori aveau un steag împodobit (cum împodobit era şi steagul cetei de căluşari). Foarte adesea, jumătate din numărul fetelor implicate direct în ritual erau îmbrăcate bărbăteşte, fiecare purtând în mână câte o coasă sau o sabie. Un flăcău le însoţea cântând din fluier sau din cimpoi, fetele jucând „în cruce”. Drăgaica (şefa cetei) purta asupra sa simbolic „cheile de la cămări”. Porneau din sat dimineaţa la răsăritul soarelui, alergând cu maramele fluturând, râzând şi chicotind până ajungeau la ogorul cu rodul

cel mai bogat. În drum spre câmp la ogoare, când se întâlneau două cete de Sânziene simulau uneori lupte cu secerele (aceeaşi luptă se dădea şi când se întâlneau două cete de căluşari din sate diferite). De la ogoare se întorceau pe drum tot în fugă, fluturându-şi maramele, până ajungeau în sat. La intrarea în sat le întâmpinau flăcăii cu ulcele cu apă şi le stropeau simbolic pentru fertilitatea solului. Aici se întindea hora Sânzienelor care se joacă în cruce (în curmeziş: un rând în faţă, altul joacă în lateral), într-un ritm aproape drăcesc ca virtuozitate. Cetele de Sânziene, din care jumătate erau îmbrăcate bărbăteşte, se înarmau cu coase, şi când cetele erau din două sate vecine, se luptau la răspântii până ce una din ele biruia pe cealaltă. Când erau 9 inse se împărţeau în câte 3 grupe, umblând în 3 sate; când se întorceau aveau grijă să nu se întâlnească un grup cu altul, căci atunci ziceau că moare „una din acele cete” (încercau să respecte interdicţia întâlnirii dintre drăgaice = sânziene).

Eliminând detaliile şi parcurgând schema structurală a obiceiului, am putea spune că Sânzienele reprezintă o manifestare a cetelor fetelor fecioare din mai multe sate învecinate, având în centrul cetei „pe cea mai frumoasă” dintre ele, care devine „sora şi mai-marea lor”, sau „regina holdelor”, aleasă de ele însele anual la 24 iunie. Îmbrăcate strălucitor şi purtând diferite podoabe, fetele se desfăşurau cântând şi dansând, şi uneori simulând lupte voiniceşti, prin holdele care dădeau în pârg. Ca vestale ale Zeiţei Ceres, ori ca zâne bune întruchipând divinităţi silvestre ori campestre, sânzienele sunt „fiinţe cereşti care dau roadă seminţelor”. Sânziana, ori Drăgaica, care era aleasă ca regină, împărăteasă, mai-marea lor, mireasa, după datină nu se putea mărita decât abia după trei ani de la alegerea ei. La nivelul mentalităţii populare arhaice există o afinitate ce nu poate fi ignorată între protagonistele obiceiului, fete fecioare, aflate în pragul căsătoriei şi holdele ce dau în

pârg. Ea se încadrează arhaicei concepţii cu privire la relaţia dintre fecunditatea feminină şi fecunditatea câmpului, care se influenţează reciproc. Nu cumva prin contagiune, prin contactul cu holdele ce se pârguiesc, fetele tind să dobândească maturitatea culturilor aflate în preajma seceratului şi să se apropie totodată „seceratul”, căsătoria? Mircea Eliade identificase în mentalitatea arhaică a unor popoare, în credinţele şi obiceiurile lor, secerişul ca nuntă. (M.Eliade: Tratat de istoria religiilor). Desfăşurarea obiceiului subliniază acest lucru nu numai prin prezenţa miresei şi a cuplurilor de fete şi flăcăi, ci şi prin prezenţa „coasei” care a pătruns probabil mai târziu, poate în locul secerii, ca semn al activităţii ce urmează să înceapă. Sau poate că prezenţa coasei să fie aici simbolul morţii, seceratul însemnând şi moartea zeului naturii, încheierea unui ciclu vital. Sărbătoarea Sânzienelor în scenariul ei iniţial a stat şi sub semnul nunţii, ceea ce în plan agrar şi mitic semnifică seceratul. Aceste elemente iniţiatice din scenariul ritualului ne conduc în timp spre „Târgul de fete”, ca simbol al iniţierii, al încununării (de la cunună) viitoarei perechi: feciorul şi fata spre rostuirea unei vetre sfinte pentru ei: altarul viitoarei lor „case de piatră” înălţată prin nunta – nuntirea lor.

Tipar de caș din Țara Vrancei

Cât priveşte semnificaţia originară a întrecerilor şi luptelor voiniceşti, travestirea unora dintre protagonistele obiceiului în bărbaţi, acestea ne pot trimite şi la înţelesul de nuntă al ritului (vezi M.Eliade), dar pot fi şi reminiscenţe care ne reamintesc ca nişte adevărate arhive transcendente despre vestitul cult al Amazoanelor ce-şi aveau ţinutul de baştină în aceste locuri din Ţara Hyperboreilor (la nordul Dunării), acele vestite femei războinice neîntrecute în mânuirea armelor şi arta călăriei (nu întâmplător patroana lor era Diana – Zeiţa vânătorii). În sudul Dunării la toţi aromânii Sânzienele se sărbătoresc prin ritualul şi cântecul Taghiani sau Stăghiană (de la Stăiana = Sânta Iana, şi la noi sfânt se rosteşte prescurtat Stă Marie, Sânt Medru, Sumedru etc.). În ziua de 23 iunie feciorii fac tenda, o colibă pregătită de ei în care vor înnopta, iar fetele ies grupuri-grupuri şi culeg flori de taghiani (stăghiană) din care îşi fac cununi cu care vor împodobi, fiecare grup, o gâleată care simbolizează mireasa. Gâleata e îm-

din care cauză se iau la ceartă, pe când bietele fete tremură de frica primejdiei de a-şi vedea gâleata tăiată. Pentru fete stricarea gâleţii înseamnă un semn prevestitor care ar influenţa în rău pentru ele, tot anul acela. În casele unde se duc, dau câte puţină apă gazdelor şi capătă câte un ban de argint şi iau altă apă curată în schimb. Seara se întorc la casa de unde au pornit cu gâleata, iar din banii ce au câştigat fac o plăcintă şi fel de fel de mâncăruri, petrecând tot restul timpului cu cântece şi dans, apoi se retrag împărţind apa şi florile şi dorindu-şi un an mai bun. Se pot identifica uşor asemănările din scenariul cetelor de fete de la românii din nordul Dunării cu scenariul cetelor de fete şi neveste ale celor din sudul Dunării. Aceleaşi rituri agrare, aceleaşi rituri de iniţiere care au în centrul lor nunta, aceleaşi rituri de iniţiere ale băieţilor în ceata gionilor = voinicilor. În judeţul Vâlcea, în muntele Neteda şi împrejurimi, sărbătoarea se desfăşoară astfel: în ajunul lui 24 iunie toate fetele şi nevestele tinere se duc la izvor unde din florile cule-

podobită cât mai frumos aşa cum fac şi la împodobirea miresei, apoi gâleata, purtată de două fecioare îmbrăcate în haine de sărbătoare, e dusă ca şi mireasa, la trei izvoare (şapte). La fiecare fântână de unde se ia apa ca să se umple gâleata fetele cântă aceleaşi cântece cu care e însoţit alaiul miresei. Fetele în ajun de Sânziene culeg florile pe care le numesc „cusiţe” (care-s de fapt Sânzienele) şi din care-şi fac cununi şi împodobesc şi gâleata (mireasa). Interesantă este o practică magică păstrată în ritual, şi anume fetele smulg cu mâinile cusiţa fiind întoarse cu spatele spre cusiţă. În ziua de 24 iunie fetele pleacă cu gâleata din casă în casă cântând în tot timpul acesta şi având pe lângă dânsele câte doi-trei băieţi cu săbii de lemn, ca să le păzească; fiindcă alţi băieţi, tot înarmaţi cu săbii de lemn, pe care şi le prepară de mult, le taie drumul prin ulicioare, cercând să le taie gâleata. Aceşti feciori sunt gionili, voinicii. Voinicii din cele două cete încearcă să taie gâleţile adverse,

se fac cununi pe care le pun pe gâtul acelei oi care le iese cea dintâi înaintea lor. Tot din flori mai fac şi un mătăuz (buchet), frumos împodobit, pe care îl aşează pe cei doi pari care formează a doua uşă de la strungă, pe unde ies oile la muls; toate oile trec pe sub acest mătăuz. În urmă, acelaşi grup de fete iau mătăuzul şi se duc iar la izvor unde îl ascund printre bolovani sau ierburi, ascunzându-l cât mai bine, ca să nu-l găsească ciobanii uşor. Grupele de fete fac această manevră cât se poate de tainic ca să nu fie „spionate”, observate, de ciobani. Dacă se întâmplă ca ciobanii să găsească mătăuzul, atunci umplu găleţile cu apă ca să ude tot grupul de fete şi neveste (acelaşi ritual al fecundităţii). În caz contrar ei rămân cu ruşinea şi căinţa şi sunt stropiţi cu apă de către fete sau neveste. A doua zi încep hora. (vezi T.Papahagi „Din folclorul romanic şi cel latin, pg. 96). Rituri iniţiatice cosmogonice şi agrare au supravieţuit şi în Nedeia Boului care se ţine în satele Silvaşul de sus şi de jos în zona Haţeg (la 7 km. de Mănăstirea Prislop, unde

e înmormântat Sfântul Ardealului: Arsenie Boca) şi în comuna Clopotiva, de sub muntele Retezat, unde sunt câţiva munţi Nedeia şi unde încă se mai ţin nedei. Marţea de după Rusalii e obiceiul să se facă, în acele locuri, încununarea celui mai frumos bou din sat. Ritualul are loc dimineaţa pe la orele 10-11, iar în după amiaza aceleiaşi zile este nedeia în cele trei sate. Cum se desfăşoară? Flăcăii din sat aleg boul cel mai frumos din sat şi îl duc în pădure. Acolo îi fac o cunună de flori de mac şi de alte flori pe care o atârnă pe fruntea boului între coarne. Boul astfel împodobit este adus în sat, unde i se pun pe spate covoare ori velinţe cu motive naţionale. Boul (Taurul) este stăpânul procesiunii, este purtat prin sat cu muzică şi sub semnul ceremonialului săvârşit începe după amiaza petrecerea satului şi a invitaţiilor sătenilor: Nedeia. Boul (zimbrul, taurul), Cerbul conturează aceeaşi constelaţie mitică la strămoşii noştri daco-geţi: ele sunt animale sacrosante de ordin solar. Pe pământul Daciei „boul” (zimbrul) avea rosturi mitice solare. Într-un colind din Bihor „cerbul cu leagări de aur în coarne”, fata care sta între coarnele cerbului observă prin cununa soarelui că se împung doi boi suri. În acest colind din Bihor şi în altele apare Cerbul care purta între coarne cununa: simbolul solar – asemenea bourului din procesiunea din Silvaş ori de la Clopotiva. În alte colinde sub arborele cosmic apare leagănul cu Zâna între coarnele cerbului ori ale taurului. Taurul sau cerbul poartă peste ape comoara de preţ: viitoarea mireasă condusă spre noua ei casă.

ale sărbătorii închinate Divinităţii Soarelui cât şi scenariile cosmogonice implicate acestui cult primordial. Ce spun în acest sens realităţile etnofolclorice de pe teren? În Banat şi azi se spune la nedeie – Rugă. Acest nume dat sărbătorii Soarelui şi a Duhului muntelui nu poate fi în legătură decât cu un anume caracter religios al Sărbătorii Sânzienelor. După importanţa care i se atribuie Rugii ori Nedeii în satele din Haţeg şi din Banatul de munte, caracterul religios al Nedeii la origine pare a fi real. De altfel numele sfânt al sărbătorii: rugă, tocmai acest lucru mărturiseşte: ruga, rugăciunea închinată puterilor zămislitoare ale Divinităţii. Etnograful şi scriitorul Ion Pop – Reteganul observa în însemnările sale: „nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paştile şi Rusaliile. Nedeia e mai mult decât Anul Nou. Nimeni din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nimeni nu doreşte nimic mai cu foc ca sosirea nedeii”. Aceasta e realitatea spirituală a civilizaţiei arhaice ţărăneşti.

IV. Câteva repere concluzive, ori trasee deschise în Ţara Nedeilor

3. Nedeile au avut şi o puternică temelie orânduită de factori economici şi sociali. Ele au fost târguri de două ţări, locuri în care se întâlneau românii urcaţi din plaiurile lor carpatice, din „Ţările” lor spre ţinuturile nedeilor, devenite la anumite date centrul lumii lor. Veneau din Ţara Maramureşului, din Ţara Oaşului, din Ţara Dornelor, din Ţara Crişurilor, din Ţara Zarandului, din Ţara Haţegului, din Banatul Severinului, din Ţara Olteniei, din Ţara

1. Toate detaliile şi argumentele, care-l însoţesc pe cititor în această Ţară a Nedeilor şi pe minunatele Platforme înalte ale Nedeilor, au fost înşirate ca să dea un răspuns: să fi fost la origini Nedeia o sărbătoare religioasă? Descifrarea simbolurilor scenariului Sărbătorii Sânzienelor a luminat izvoarele ritualice

Vrancei, din Ţara Bucovinei şi a Moldovei. Erau târguri unde meşteşugarii şi oierii ofereau la schimb marfă necesară şi marfă căutată. Prin această instituţie socială tradiţională – Nedeile – şi prin aceste Târguri de două ţări se consolida conştiinţa apartenenţei naţionale, se dezvăluia pe viu şi în fapt conştiinţa unităţii de limbă, datini şi obiceiuri. Un singur neam plecat de pe platourile înalte ale Carpaţilor şi răspândit în numeroase văi şi depresiuni intracarpatice, cărora ei le spuneau la fel: Ţări, în cele 4 puncte cardinale ale Carpaţilor. Odată cu trecerea timpului Nedeile au început să coboare de pe platourile înalte şi de pe feţele plaiurilor pe văi şi pe cursul apelor, realitate pregătită nu numai de factori economici, ci şi spirituali. Încetul cu încetul are loc o desacralizare a sacrului ce a însemnat „uitarea” scenariului originar şi a elementelor lui constitutive. Cum observase Mircea Eliade, patrimoniul sacrului a fost naţionalizat de către profan. Cu timpul caracterul de rit magic al Drăgaicei a slăbit, obiceiul nu mai marchează acum o sărbătoare cosmică şi ritualul maturizării culturilor şi apropiata lor recoltare. El dobândeşte un nou înţeles care s-a păstrat şi în faza lui finală de existenţă, cea de acum: e înţelesul de sărbătoare şi manifestare a tineretului în general (în unele părţi ale Olteniei din vest, nedeia se cheamă gorie: în zona Strehaia: Comanda, Gornoviţa, Balta, Județul Mehedinţi. Iar în Banat şi la vlahii timoceni din Serbia, gorie înseamnă logodnică, mireasă. Gorie în zona Mehedinţului este sărbătoarea hramului bisericii, adică exact ceea ce şi este nedeia. Interesantă din nou relaţia dintre nedeie – gorie – mireasă: din nou un scenariu al nunţii ocrotit de Sărbătoarea Nedeii, şi din nou legătura tradiţională cu Târgurile de fete. Nedeile au supravieţuit şi începutului mileniului III e.n. întrucât ele au avut o funcţie complexă izvorâtă din complementaritatea a trei straturi genetice: 1. funcţie religioasă: cult al Soarelui şi ritual cosmogonic; 2. mari sărbători ale tinerilor din satele noastre carpatice; 3. Funcţia lor socială: târguri de două ţări. Toate cele trei straturi genetice explică supravieţuirea acestei instituţii sociale tradiţio-

2. Dar nedeile în complexitatea manifestărilor lor au fost şi Sărbători ale tinerilor, ale feciorilor şi fetelor din satele şi crângurile noastre. Alături de caracterul lor ritualic, solar, ele au devenit şi s-au impus ca mari sărbători ale tinerilor. Astfel, Târgul de fete (Găina, Călineasa etc.) ori Târgul vestit Bulciul (Bâlciul) sărutului de la Hălmagi au dublat ritul cosmogonic. Aceste târguri ţinute pe înaltele platforme montane carpatice au fost solemne şi sacre temple ale naturii în care tinerii îşi legau destinele unii de alţii. Simbolurile iniţiatice ale nunţii glăsuiesc despre acest substrat al manifestărilor tradiţionale ale cetelor de feciori şi a cetelor de fete.

nale la români, Nedeia, alături de alte instituţii arhaice: Sfatul bătrânilor, ceata de feciori, cetele de fete şi Frăţia de cruce. Dacă acestea din urmă mai supravieţuiesc doar în satele româneşti rămase încă sub puterea mentalităţii tradiţionale, Nedeile încă supravieţuiesc pe întreg spaţiul românesc. Ele astăzi înseamnă Sărbătoarea satului (Hramul bisericii şi Sărbătoarea Fii satului), o mare sărbătoare a tineretului şi Târg (bâlci) de două ţări. În mintea bătrânilor şi a generaţiei de azi nedeia nu mai e sărbătoarea muntelui, ci ea denumeşte jocul care se ţine, hora care se organizează în sat. Nedeile dovedesc că aderenţa carpatică a Dacilor, pe care o nota istoricul antic Annaeus Florus „Dacii montibus inhaerent” („Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi”), se transmite şi se perpetuează în toată istoria urmaşilor lor. Geopoliticianul Ion Conea, parafrazând cuvintele istoricului Florus, spunea: „Historia Valachorum inhaerent montibus” („Istoria românilor stă nedezlipită de munţi”).