mai-iun-iul-aug 2012 by La Drum

E D I T O R I A L

După 200 de ani Dan ARHIRE

Satul meu, fărâmă vie Dintr-o ţară cât o palmă Eu te port aici, în suflet, Lângă tată, lângă mamă. Nu mai sunt, s-au dus sărmanii, Mi-au lăsat un foc în vatră Şi mi-au spus fără cuvinte: Ăsta-i locul un’ s-aşteaptă!

Stema României Mari

n 1912, în 16 mai, nu s-a comemorat oficial, în virtutea unor interese de stat înţelese cu înţelepciune de opinia publică, dar la Iaşi au bătut îndelung clopotele de la biserici. Şi nu numai la Iaşi! Încă din 1910, la Congresul Ligii Culturale s-a stabilit şirul de manifestări ce urmau să marcheze împlinirea la 16 mai 1912 a 100 de ani de la răpirea Basarabiei de către Imperiul Ţarist, acţiuni ce aveau ca promotori principali pe Nicolae Iorga şi A.D. Xenopol. S-a hotărât atunci organizarea de manifestaţii în marile oraşe, conferinţe în toate capitalele de judeţ din ţară şi arborarea drapelului naţional în bernă, ceea ce s-a şi întâmplat. În 16 mai 1912 la Iaşi s-a organizat o impresionantă expoziţie despre Basarabia şi s-a desfăşurat o manifestaţie grandioasă, ca şi în oraşele Galaţi, Brăila, Craiova şi Ploieşti. Studenţii din Bucureşti au organizat o mare întrunire de protest, iar la Ateneul Român, Academia Română şi

(Nadejda Liciu, învăţătoare, comuna Hădărăuţi, Raionul Ocniţa, Republica Moldova, undeva în Nord – Est – 16 mai 2012) sediul Ligii Culturale au avut loc conferinţe. Drapelul naţional a fost arborat în bernă, având ataşată o panglică neagră, de doliu şi un grup de 200 de demnitari români au semnat o telegramă de protest pe care au trimis-o la Petersburg Dumei de Stat şi la Paris. Românii din Transilvania şi Bucovina înstrăinate au trimis telegrame în ţară, afirmându-şi voinţa de a continua strângerea legăturilor între fraţi pe calea apropierii prin cultură şi menţinerea nestinsă a focului dragostei de ţară. Şi peste tot clopotele au bătut prelung, de doliu. În 2012 nu s-a întâmplat aproape nimic. Doar în 28 iulie, la două luni şi jumătate de la împlinirea ternă a celor 200 de ani, prim-ministrul Ungariei, Victor Orban, a făcut apel - din România - la maghiarii din România ca aceştia “să simtă momentul istoric şi să nu se prezinte la vot”!

3 Coordonator :

Constantin Daniel ARH I RE Colegiu de redacţie:

c u pr ins

D r. Gheorghe ROMANESCU D r. Paul FLOREA

D r. Cr istian CRÃCI UNOI U

D r. Vladimir BOT NARCI UC D r. S or in FLOREA

D rd. Ş tefan RÃI LEANU E ditor :

Dan NICOLAU Colaborator i:

Constantin GI URGI NCA 7 CRAI NA Eugen P ET RESCU

Vadim BACI NSCH I

Jurnalul de la Morena

9 BASARABIA

33 Piloți Români (IV)

Cãpitan Comandor.(r) Ion P O P ES C U D t p:

Vlad VOICA

Alexandr u D UMI T RU S ecretar de redacţie:

Constantin ST RÃI NU Re vista este editatã de

39 Primul emigrant român în Noua Zeelandă

49 Grădina Carolinei

44 Amazon

Asociaţia „LA DRUM ” Adresa redacţiei:

Tulcea, str. Gr ivitei nr.32 telefon: 0721-222974 E-mail:

re vista@re vistaladr um.ro

52 Jurnalul Angelei Lefterescu (5)

55 Potențialul turistic în stânga Dunarii de la Odesa

62 Arhivele transcendente

Website:

www.re vistaladr um.ro ISSN 1844-4377

coperta: Farul din Tiulenovo, Bulgaria; foto: Alexandru Dumitru

4 foto: Daniel PETRESCU

Jurnalul de la

MORENA

TEXT

Sorin FLOREA

la Murghiol

MUZICĂ LA MORENA

robabil una dintre cele mai „de neuitat” amintiri de pe litoralul românesc este zumzetul permanent, mai ales seara, din care nu ai cum să nu separi ritmurile uneori frenetice, alteori melancolice, ale manelelor… Turistul străin crede, probabil, că a gresit avionul și că, din păcate, a nimerit într-o altă Turcie, cu ritmuri orientale false, dar cu prețuri semnificativ mai ridicate. Sigur că Murighiol (după unii „lacul violet„ în turcă - din păcate mai sunt puțini turci în sat, iar lăcașul de cult și cimitirul arată deplorabil!) nu putea să scape de această modă, așă că pe înserat, în liniștea satului, vestitele creații sonore se aud mai tare sau mai încet, adesea în funcție și de cantitatea de alcool consumată…

cantecele păsărilor și aproape nu e oră din zi sau noapte în care ele să înceteze, astfel încât trezitul la 5-6 dimineața devine o plăcere.

Există specialiști, ca peste tot, care iți vor explica: „Astea sunt din alea adevarate!”, etc.

Uneori, cam o data pe an, Lucian Ban si Alex Harding țin câte un miniconcert de jazz, iar pentru mine este extraordinar să văd că oamenii mei cu pregătiri din cele mai diferite apreciază acest gen. Au fost însă niște românași din

Și acestea într-o zonă în care o mulțime de vizitatori vin și sunt încântați, mai ales, de

Pentru o locație aptă să primească turiști ambianța - și mă refer aici la cea muzicală este esențială, iar bunul gust și experienta treb uie să contribuie la creearea unui spațiu în care să te simți bine, relaxat, calm, etc. Ce bine te simți dimineața în holul unui hotel, bându-ți cafeaua într-o atmosferă liniștită, atent creată! Nu? Când a fost la noi Oana Ibaka a spus că Morena este „casa care rimează cu vacanța” numele, atmosfera liniștită, parcă cerând muzica lui Julio Iglesias.

foto: Dan ARHIRE

Spania deranjați de această muzică, dar probabil că nu era destul de tare! Dumnezeu mi-a ajutat și împreună cu Dan, George s.a. am cunoscut și parcă instantaneu am devenit prieteni cu un grup extraordinar din Chișinau – Melos la început, Etnos acum, grup care interpretează muzică populară din Moldova, dar și din Oltenia sau Ardeal. Pentru mine, faptul că este cunoscut și apreciat în toată țara conteaza mai puțin, importante pentru noi fiind momentele în care, după miniconcerte, mai cântăm și împreună („și-aș mai be un kil de jin, tot cu badița Sorin!”), mergem

foto: Daniel PETRESCU

să prindem „piești” și ne lăudăm că sunt prieteni! A mai venit și câte un ministru să le asculte pe ele: Mariachiar a fost profesor de vioara la conservator - Luminița la cobză, iar Tamara......... Tamara avea sub un metru când am cunoscut-o, și-a dorit o Biblie și o carte de rugăciuni de aici, din Romania, acum este domnișoară și nu pot să vă spun cât de frumos cântă! Trebuie să le cunoașteti și să le ascultați și vă promit că atunci când mai vin pe la mine, vă anunț! Într-o dimineață, acum două veri, adulții - adică noi,

foto: Daniel PETRESCU

angajații, Maria și Luminița, beam o cafea în fața pensiunii - unii pe scări, alții la masă și credeam că vezi, Doamne, copilul doarme. Era o dimineață senină de vară, iar liniștea era uneori întreruptă doar de trilurile păsărilor, când a începu să se audă ceva de sus, de la piano- cigarbar. foto: Dan ARHIRE

Am cam încremenit căci era Tamara cea de sub un metru care cânta și o făcea dumnezeiește! Când a încheiat a fost întâi liniște preț de cam un minut și apoi aplauze și pupături de parcă ar fi câștigat Steaua a doua oară Cupa Campionilor! Asta da!

Cred că și cei mai mari amatori de manele regretă faptul că nu erau acolo! Așa că, atâta timp cât avem asemenea comori lângă noi – muzica și oameni - e mare, mare păcat să pierdem timpul cu surogate!

B A S A R A BI A

După 200 de ani! MOLDOVA ÎN FĂLCILE IMPERIULUI Dan ARHIRE

ncă din secolul al XVIII – lea Rusia a început să se apropie de gurile Dunării, obținând în 1774 libera navigație pe fluviu și Marea Neagră, iar în 1791 obținând de la turci Crimeea și ținuturile până la Nistru; în 1812 a anexat o parte a Moldovei dintre Prut și Nistru, impropriu numită Basarabia, astfel încât Brațul Chilia a devenit granița dintre Imperiul Țarist și cel Oto-

man. Apoi, în 1826 a luat Delta Dunării până la Brațul Sulina, pentru ca trei ani mai târziu, în 1829 să ia toată delta, de la vărsarea Prutului în Dunăre și până la mare, inclusiv Brațul Sfântu Gheorghe. Războiul Crimeii și cel rusoromâno-turc din 1877-1878 au produs balansări privind punctul de avansare al Rusiei spre Constantinopol, dar au stopat această avansare la nord de Brațul Chilia. Moldova de la est de Prut, impropriu denumită Basarabia, va rămâne însă dincolo, în marele conglomerat de țări și popoare, având drept singur loc comun spațiul de deportare : Siberia. Eminescu, citat în Viața Basarabiei de domnul academician Mihai Cimpoi („ANUL 1812 ÎN PROIECŢIILE VIZIONARE EMINESCIE-

Nicolae Iorga la Academia Romana – Cuvântarea ţinută în Bucureşti, la 16 mai 1912, la 100 de ani de la răpirea Basarabiei.

NE”, PAGINA 5), simte Rusia acelor ani aflată sub dominarea unui „deșart sufletesc” și a unui „urât”, care o face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Concluzia logică a profetismului negru eminescian e că acest tăvălug al „deşertului sufletesc”, al „urâtului” se va extinde şi asupra românilor basarabeni: „Şi, dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!” (articol din 6 octombrie 1878). Din păcate, istoria – nemiloasă – i-a dat dreptate marelui vizionar Eminescu – conchide academicianul Mihai Cimpoi. Timp de 200 de ani românii aflați „dincolo” au beneficiat de un tratament special, cu precădere în ceea ce privea elitele. Acestea, indiferent de perioada istorică și regimul politic ale momentului, aveau trei șanse : lichidarea, deportarea, sau „promovarea” în afara Moldovei, în imperiu. Timp de 200 de

Cetatea Hotin (basarabia-bucovina.info)

ani, cu „pauza” celor 20 de ani interbelici, românilor de aici li s-a băgat în cap că sunt moldoveni și nimic altceva, adică nici pomeneală de a fi români! Într-un interviu acordat Irinei Airinei, istoricul american Larry L. Watts declara : „Engels a încercat să identifice <<popoarele‐gunoaie>> pe care el le considera contrarevoluționare şi trebuia, în opinia lui, să dispară, pentru realizarea unei revoluții globale (…). El i-a catalogat foarte urât pe români şi a făcut un apel la uciderea lor în masă. Ceea ce s-a şi întâmplat, în Transilvania, în 1849. [Ca şi în Basarabia în acea perioadă. Politica justificativă a Imperiului Țarist, aceeaşi cu cea a Imperiului Habsburgic]. (…).Marx a fost de acord cu Engels, şi ce au scris ei a devenit Biblie pentru Lenin si Stalin. Războiul secret din interiorul Pactului de la Varşovia împotriva României

are rădăcini mai adânci, românii constituind o insulă de latinitate între cele trei imperii înconjurătoare – rus, habsburgic şi otoman şi urmaşele acestora. (…). Sovieticii, ca şi ruşii înainte, au avut o atitudine de total dispreț față de români şi, în consecință, această abordare a fost înrădăcinată în sistemul de învățământ. Au practicat un şovinism care justifica expansiunea lor în zona Moldovei, ei pretinzând despre români că sunt barbari, sălbatici şi lipsiți de orice competentă şi nu merită nici un fel de drepturi. Rusul să vină să bată un cui în casa ta din care să te alunge fără drept de apel, este o abordare caracteristică imperiilor!”. Mistificarea s-a produs „științific”, unitar și continuu, la nivel de imperiu și – apoi – de uniune, astfel că astăzi rămășițele ei încă viguroase se prezintă aidoma în statele succesoare, Ucraina și Republica Moldova, în sensul că „există” pe lume și români și moldoveni ca etnii de sine stătătoare! Așa a fost posibilă apariția la Chișinău în anul 2003(!) a Dicționarului moldovenesc – românesc al lui Vasile Stati, în care autorul – susținător în 1992, la Moscova, al unei teze de doctor habilitat în științe istorice, tratând probleme de etno-lingvistică moldovenească - afirmă, printre altele : „Dicționarul moldovenesc-românesc confirmă rădăcinile multiseculare ale limbii moldovenești, di-

Cetatea Albă (basarabia-bucovina.info)

vulgând ipocrizia politicianistă în ambalaj lingvistic.(…) Discriminarea lingvonimului limbă moldovenească urmărește deznaționalizarea moldovenilor, prefacerea lor în toalpă românească, care mîne – poimîne ar vota orice, inclusiv înglobarea ocinei strămășești – a Moldovei în componența unei noi Românii Mari. Acesta este țelul final, <<eminamente politic>>, a campaniei românești de anihilare a limbii moldovenești.” Atât în Republica Moldova cât și în Ucraina este foarte răspândit și îndrăgit un cântecel așa zis popular, dar cu autorul, probabil, cunoscut și răsplătit. Cântecelul

popular are următoarele versuri, care conțin principalele idei ale COMINTERNULUI și URSS privind România : „Foaie verdea bobului/ Cât îi apa Nistrului/ Cât îi apa Nistrului/ Nistrului și-a Prutului/ Moldovan ca mine nu-i/ Pușca-i încarcată-n cui!/ Dar nu fac rău nimănui/ Îi dai pace omului!/ Și așa și ai mei frați/ De la Reni pân’ la Carpați/ La hotar ca niște frați/ De Ștefan Vodă lasați!./ Fraților dacă dorim/ Moldoveni să ne numim!/Pe pământ ca să mai fim/ Graiul sfânt să ni-l vorbim/ Și ca frați să ne unim!/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește/!”

Acest îndemn la unire sub semnul moldovenismului dintre Nistru, Carpați și Reni, alături de teoria lui Stati sunt principalele simboluri ale confuziei semănate și întreținute de cei 200 de ani de ocupație rusească și apoi sovietică în Moldova înstrăinată. Vom vedea, în continuare, câte ceva despre anexarea Basarabiei, eveniment de la care în acest an s-au împlinit 200 de ani, un interviu semnificativ, credem noi, acordat revistei de un tânăr intelectual din Chișinău, ca să vedem, puțin, cum stăm astăzi, dar și povestea necunoscută a cazacilor zaporojeni de la Dunavăț.

COTROPIREA BASARABIEI Gheorghe RĂDULESCU

„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”. M. Eminescu (Basarabia 1812, Verba, Chişinău, 1991) Pe temeiul unor uniuni matrimoniale de pe la anul 1472, Moscova, care se proclamase „A III-a Romă”, îşi aroga dreptul, nu numai de apărătoare a creştinilor care se aflau sub dominaţie otomană, dar chiar de încorporare în Imperiul Rus a zonelor istorico-geografice în care se aflau aceste neamuri. Şi primul teritoriu râvnit era, evident, cel al Principatelor Române. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea expansiunea Rusiei, etapă cu etapă, s-a extins ameninţător, iar secolul al XVIII-lea a fost dominat de seria războaielor purtate între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman. Teritoriul Principatelor Române a fost direct antrenat în cele patru conflicte, adesea devenind teatru de război. După cel de al doilea conflict ruso-turc, în urma căruia a fost semnată pacea de la Belgrad (1739), generalul rus Münich a proclamat-o pe ţarina Ana Ivanovna (1730-1740) „Doamnă (stăpână) a Moldovei”, act care poate fi interpretat doar într-un singur sens. În urma celui de-al treilea conflict, încheiat prin pacea de la Kuciuc – Kainargi (1774), Rusia obţine protectoratul asupra creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman şi, în plus, i se recunoaşte „dreptul de a interveni în favoarea Principatelor Române”. În contrapartidă, sultanul obţine protectoratul asupra tătarilor din Crimeea. Cel de-al patrulea conflict ruso-turc s-a încheiat prin pacea de la Iaşi (1792), în urma căreia Imperiul Ţarist a ajuns la Nistru. Era evidentă dorinţa Rusiei de a ajunge la Dunăre şi chiar la Constantinopole. În anul 1806 este declanşat al cincilea război ruso-turc. Într-un fel, conflictul a găsit populaţia din Principate revoltată împotriva autorităţilor otomane, deoarece acestea nu luaseră măsuri de stăvilire a dezmăţului creat în perioada 1800-1806 de hoardele comandate de paşa de Vidin, Pazvant Oglu, care atacaseră şi prădaseră o parte a teritoriului românesc. Astfel, în decembrie 1800 a fost prădată Oltenia, iar Craiova a fost arsă aproape în

întregime; în ianuarie 1801 au fost efectuate noi incursiuni de jaf asupra Olteniei, oraşul Craiova fiind din nou incendiat; la 25 septembrie 1806 are loc un nou atac în urma căruia capitala Olteniei a fost crunt jefuită. Imperiul Ţarist nu pierde prilejul şi la 22 noiembrie 1806 declară război Imperiului Otoman. Imediat, trupele sale trec Nistrul şi Prutul şi la 29 octombrie ocupă Iaşii. Ostilităţile decurg în continuare în favoarea armatelor ţariste şi, după ce ies învingătoare în luptele de la Fierbinţi şi Olteanu, la 25 decembrie 1806 intră în Bucureşti.

basarabia-bucovina.info

La izgonirea turcilor din capitală participă şi oştenii fostului domnitor Constantin Ipsilanti (1802-1806). La scurt timp, domnitorul revine la Bucureşti şi-şi organizează o oaste cu ajutorul căreia intenţiona să constituie un regat al Daciei format din Moldova, Ţara Românească şi Serbia. Intră însă în conflict cu autorităţile ruse care nu agreau proiectul. După ce, la 19 iunie 1807 ruşii câştigă bătălia de la Malainiţa, la 24 august 1807 se semnează armistiţiul de la Slobozia, în baza căruia trupele ţariste urmau să părăsească teritoriul Ţărilor Române. În Europa luase sfârşit războiul franco-rus din anul 1807 încheiat prin pacea de la Tilsit şi apoi, la 12 octombrie 1808, au avut loc tratativele de la Erfurt, dintre Napoleon şi ţarul Alexandru I unde s-a discutat şi situaţia din Principatele Române. Acolo, Rusia a cerut încuviinţarea pentru anexarea celor două principate. Dar, Napoleon şi-a dat acordul doar pentru instituirea stării de protectorat. Luptele ruşilor cu turcii sunt reluate în martie 1809 şi, unilateral, în anul următor, Rusia proclamă anexarea Ţărilor Române şi, cu grabă, prinţul Pasovski elaborează un plan, prin care teritoriul celor două principate este organizat în patru gubernii: - Basarabia; Moldova dintre Prut şi Carpaţi; Valahia (Muntenia) şi Mica Valahie (Oltenia). Napoleon nu-şi dă acordul, mai ales că uniunea sa matrimonială cu o prinţesă rusă fusese refuzată iar căsătoria cu Maria Luiza îl apropiase de Imperiul Habsburgic, creându-se un nou echilibru european. În noua situaţie devenea iminent un conflict între Franţa şi Rusia. Iată de ce Napoleon era interesat ca războiul ruso-otoman să nu fie încheiat, deoarece Imperiul Ţarist ar fi fost obligat să lupte pe două fronturi. Pentru a evita un război purtat pe două teatre de operaţii militare, Rusia propune şi grăbeşte tratative de pace cu Turcia. Aceasta acceptă şi preliminariile încep în octombrie 1811 într-o cârciumă din oraşul Giurgiu. Prin semnarea păcii Rusia urmărea, evident, obţinerea unor avantaje teritoriale care, ideal, însemnau anexarea ambelor ţări române iar real, minim, s-ar fi mulţumit doar cu Basarabia. Imperiul Otoman, pe de o parte, aştepta susţinere din partea Franţei, pe de alta, în cazul semnării păcii, încerca să înregistreze pierderi teritoriale cât mai mici. Nesosind mesajul aşteptat de la Napoleon, sultanul a admis să se cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru, dar fără cetăţile Chilia şi Ismail.

basarabia-bucovina.info

Peste 65 de ani, românii care s-au bătut la Plevna, Grivița și Smârdan credeau că se bat și pentru Basarabia.

Cele două delegaţii mandatate pentru tratative aveau următoarea componenţă: - cea turcă era formată din înalţi funcţionari, respectiv Selim, Hamid, Galip şi Dumitrachi Moruzi, mare dragoman, care avea responsabilitatea relaţiilor diplomatice cu statele europene; - delegaţia rusă era formată din Italinski, Fonton, Sabanier, dragomanul Imperiului Ţarist la Istambul.

La Giurgiu lucrările s-au desfăşurat în intervalul 19 octombrie – 2 decembrrie 1811 şi au avut loc 13 întâlniri diplomatice. Se susţine că la data de 9 noiembrie, când s-a desfăşurat cea de-a 11 şedinţă, Dumitrachi Moruzi a avut o întâlnire de taină cu P. Fonton din delegaţia rusă, care „apelând la scrisoarea fratelui său, Panaitachi Moruzi, i-a comunicat unele informaţii strict confidenţiale, pe care după afirmaţiile lui, nu le cunoştea nici însuşi marele vizir” (Ion Jarcuţchi, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti, Ed. “Ştiinţa”, Chişinău, 1993, pag. 142).

„Le las românilor numai ochii, să poată plânge!”. Kutuzov în timpul unei conferințe. (Dintr-un tablou pictat de Alexei Danilovici Kivsenco, aflat la Galeriile Tretiacov din Moscova.

Mareşalul Kutuzov, comandantul armatelor ţariste angajate în conflict, contând pe faptul că o parte a trupelor otomane erau încercuite la Slobozia, a refuzat să semneze încheierea armistiţiului. Din corespondenţa care se purta între Kutuzov şi Marele Vizir se ştia că acesta era dispus să ofere teritoriul dintre Prut şi Nistru, fără Delta Dunării şi fără cetăţile Chilia şi Ismail. Sultanul s-a pronunţat categoric prin formula „Prutul sau războiul”. La data de 21 Noiembrie a avut loc cea de-a 13 întâlnire, în urma căreia tratativele de la Giurgiu au fost socotite eşuate.

Situaţia devine critică din cauza stării în care se aflau trupele turceşti încercuite la Slobozia, poziţie pe care Kutuzov ştiu s-o exploateze, respingând armistiţiul şi ameninţând cu reluarea ostilităţilor. În cele din urmă, la 23 noiembrie Kutuzov şi Galip efendi au semnat un acord de armistiţiu şi de predare a trupelor turceşti aflate în încercuire, fiind socotite nu ca prizoniere ci ca „oaspeţi” – („musafiri”). Evident, era o formulare diplomatică, concepută total în favoarea Rusiei. Conform prevederilor stabilite, trupele otomane aflate în stânga Dunării

urmau să fie încartiruite la Giurgiu, Slobozia, Malca, Parapan, iar trupele ruseşti care operau la sud de fluviu (regiunea Rusciuk) să fie transferate pe malul stâng. Se mai prevedea ca armamentul trupelor turceşti să fie predat şi păstrat în depozite pregătite şi păzite de armata rusă şi s-a mai hotărât ca răniţii turci, al căror număr nu trebuia să depăşească 2000, să fie transferaţi la Rusciuk. În realitate, după cum se poate deduce, era vorba de capitularea, dezarmarea şi capturarea armatei turceşti. Totuşi, formulările diplomatice cuprinse în acord ofereau Turciei speranţa de continuare a tratativelor. Ţarul s-a arătat foarte nemulţumit şi i-a reproşat lui Kutuzov că nu a declarat armata otomană prizonieră şi apoi transferarea ei în Rusia, situaţie care ar fi creat condiţiile unei păci dictate.

Alexandru Moruzi, fost domn al Moldovei și Valahiei, trimis la galere după trădarea fraților săi Dumitrachi și Panaitachi.

Autorităţile ţariste i-au cerut lui Kutuzov ca tratativele să fie reluate pe baza următoarelor condiţii: - anexarea teritoriului întins de la Nistru până la Siret iar în Sud, până la talvegul braţului Sfântu Gheorghe, ceea ce trebuia interpretat că se făcea referire şi la partea de nord-est a Dobrogei, prelungită până la lacurile Razelm şi Babadag, inclusiv;

- măsuri favorabile pentru Rusia, în Serbia şi în zona Caucaz. În aceste condiţii, la data de 31.XII.1811/12.I.1812 tratativele sunt reluate la Bucureşti, unde va intra în jocul diplomatic un enigmatic personaj, Mirizaianţ Manuc, spion rus, proprietarul hanului cu acelaşi nume, în care aveau să fie continuate tratativele. La Bucureşti au fost prezentate pretenţiile ţarului, adică graniţa pe Siret şi pe talvegul braţului Sfântu Gheorghe. Turcii persistă în poziţia etalată la Giurgiu şi găsesc sprijin în complicarea raporturilor rusofranceze, desigur, derulate în defavoarea Rusiei, care se vede constrânsă să accepte o soluţie finală mai moderată. Ultima formulare a tratatului a fost perfectată în a XV-a şedinţă care a avut loc la data de 20 aprilie 1812. În preziua şedinţei oficiale de la data precizată, Galip efendi a primit de la marele vizir o scrisoarefirman în care se prevedea cedarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, cu excepţia districtelor Chilia şi Ismail şi neamestecul Rusiei în treburile domnitorilor români. În cuprinsul proiectului de tratat – Articolul I, se stipula ca hotarul dintre cele două imperii să fie fixat pe malul stâng al Dunării şi pe braţul Chilia, care va fi comun

pentru ambele părţi. Articolul II prevedea ca, în baza anexei secrete a tratatului, cetăţile Ismail şi Chilia să fie dărâmate iar Rusia să se oblige să nu le înlocuiască cu alte fortificaţii; Articolul III se referea la zona Caucaz; Articolul IV era rezervat Serbiei; Articolul V se referea la convenţiile stabilite până la război, referitoare la drepturile Principatelor Române. În Articolul VI se preciza că, după semnarea preliminariilor, urmau să înceapă tratative pentru fixarea definitivă a condiţiilor de pace. Tratativele preliminarii au fost confirmate de marele vizir Ahmed Paşa şi de Mareşalul Kutuzov, la data de 16/28 mai 1812, în sala de recepţii a hanului Manuc. Tratatul ruso-turc încheiat la Bucureşti a fost ratificat de ţarul Alexandru I, în oraşul Vilno, unde se afla, la data de 23 iunie 1812, atunci când trupele franceze se apropiau de apa Niemenului, iar schimbul actelor de ratificare s-a efectuat la Bucureşti, la data de 2/14 iulie 1812. Comportamentul trupelor ruse, în timpul ocupaţiei Ţărilor Române, a stârnit ura înverşunată

Hanul lui Manuc la 1841

a populaţiei locale, manifestată în diferite forme. Şi, un mod de exprimare a dispreţului faţă de „moscali” a luat forme alegorice. Astfel, păpuşi echipate în costume similare cu uniforma soldatului rus erau plimbate şi batjocorite pe străzile Bucureştiului, stropite cu noroi şi

apoi arse. Spectacolul a durat trei zile, timp în care oraşul a fost puternic luminat iar atitudinea antirusească a fost deosebit de violentă. Consulul rus la Bucureşti, contele Kiriko, s-a arătat foarte supărat! Numeroase lucrări apărute după 1990, fie la Bucureşti, fie la

Chişinău, care evocă modul în care s-a încheiat conflictul ruso-turc din anii 1806 – 1812, acreditează ideea că forma finală a Tratatului de Pace elaborat a fost un act conceput prin trădare. Cei care au furnizat informaţiile secrete diplomaţilor ruşi

Manuc bey

pentru elaborarea tratatului de pace au fost fraţii fanarioţi Dumitrachi şi Panaitachi Moruzi, înalţi funcţionari ai Porţii Otomane, şi armeanul Mirizaianţ Manuc, proprietarul hanului cu acelaşi nume, din Bucureşti, unde au fost finalizate tratativele de pace. Reamintim că Dumitrachi Moruzi era şeful departamentului externe al Înaltei Porţi Otomane, iar fratele său, Panaitachi Moruzi, era înalt funcţionar la acelaşi departament. Cei doi Moruzi erau fraţi cu Alexandru Moruzi care ocupase tronul Moldovei între anii 1792-1793 şi 1803-1806 iar al Ţării Româneşti între anii 1793-1796 şi 1799-1803. Serviciile oferite de fraţii Moruzi diplomaţilor ruşi şi mareşalului Kutuzov au constat în divulgarea planurilor şi acţiunilor diplomaţiei otomane. În plus, se susţine că, prin intermediul lor, Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori trimise de Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea. Documentul în cauză se crede că a fost adus de la Paris de către Panaitachi Moruzi, care nu l-a predat sultanului ci, prin persoana fratelui său, a ajuns la Kutuzov. Scrisoarea lui Bonaparte avertiza Turcia că Franţa urma să invadeze Rusia şi o sfătuia să nu cedeze pretenţiilor ruseşti şi să nu semneze pacea.

Literatura consacrată evenimentului mai acreditează ideea că Dumitrache Moruzi era interesat şi acţiona pentru obţinerea tronului unuia dintre Principate. Se susţine că, pe când fraţii Moruzi serbau la Bucureşti, prin strălucite baluri date de ruşi, semnarea păcii, sultanul semna firmanul de condamnare a acestora la moarte. Când a fost arestat, asupra lui Dumitrachi a fost găsit un ucaz prin care devenea proprietarul unei întinse moşii în Basarabia. Şi au fost decapitaţi. Fratele lor, Alexandru, care fusese domnitor în ambele principate, a fost trimis la galere, pedeapsă deosebit de grea şi dezonorantă. Acuzaţia de trădare a fraţilor Moruzi este susţinută şi de faptul că familiile şi urmaşii acestora s-au stabilit în Rusia, unde li s-a asigurat un trai liniştit şi aristocratic. Astfel, Smaranda a fost căsătorită cu Teodor Krupenski, înalt demnitar în administraţia Basarabiei; Gheorghe a fost ofiţer în armata ţaristă; Constantin a trăit în Petersburg; Sevastia a fost domnişoară de onoare a ţarinei; Alexandru, ofiţer rus; Roxana, soţie de baron. Mirizaianţ Manuc, proprietarul hanului cu acelaşi nume, unde a fost semnată Pacea de la Bucureşti, era armean, originar din Regiunea Ararat – Anatolia. Tatăl său a emigrat în Peninsula Balcani-

că în zona locuită de bulgari, unde a devenit un prosper negustor. Fiul, Manuc bei, după un timp se stabileşte la Bucureşti şi, prin politica duplicitară pe care o urzeşte, reuşeşte să ocupe numeroase funcţii politice, prin intermediul cărora acumulează influenţă şi avere. Literatura de la Chişinău îi consacră lui Manuc bei numeroase lucrări, din care reiese că era un abil diplomat, ceea ce trebuie interpretat că era un maestru al trădării. El reuşeşte să ocupe funcţii importante, cum a fost aceea de dragoman şi bei la Înalta Poartă, paharnic în divanul Ţării Româneşti, mediator la tratativele de pace de la Bucureşti, de fapt spion în favoarea Rusiei şi, în sfârşit, după 1813, consilier de stat al ţarului. Toate aceste funcţii îl recomandau pe Manuc ca pe un influent personaj la Constantinopole, la Bucureşti, la Sankt Petersburg. Aflându-se în serviciul secret al ruşilor şi păstrând relaţii duplicitare cu demnitarii turci, Manuc a jucat un rol important în încheierea „Tratatului de pace” de la Bucureşti. După semnarea tratatului, delaţiunea este descoperită şi Caragea Vodă, domnitorul muntean, pune la cale asasinarea lui. Manuc fuge însă la Sibiu. În 1813 turcii

Hanul lui Manuc acum

cer extrădarea dar „diplomatul” se refugiază în Rusia, unde i se acordă cetăţenie. În 1814 îl urmează pe ţarul Alexandru I la Viena, unde acesta participa la celebrul Congres. Îl convinge să aprobe colonizarea Basarabiei cu bulgari aduşi din Imperiul Otoman şi i se dă aviz favorabil. Este învrednicit cu titlul de „consilier de stat” pentru Ţă-

rile Române, Imperiul Otoman şi Basarabia. În 1815 se stabileşte la Chişinău şi tot atunci achiziţionează moşia Hănceşti. Moare la 20 iunie 1817 într-un accident suspect petrecut la o manifestaţie hipică. Avea 48 de ani. Aceasta a fost drama pământului românesc al Basarabiei.

Acesta a fost adevărul care l-a determinat pe Mihai Eminescu ca, într-un comentariu de presă publicat la 15 septembrie 1878, deci imediat după Congresul de la Berlin, să spună că „atunci când la 1812 ruşii au luat Basarabia, nu s-a găsit un singur român să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vândut-o, trădând Poarta şi Moldova totodată”.

PULBEREA TIMPULUI LA CAPĂTUL PĂMÂNTULUI.

Zaporojenii de la Dunavăț Prof. Dr. Paul FLOREA

”De la Tulcea la stânga la 50 de verste„ spunea acum aproape 200 de ani un ofițer rus într-un raport că se află așezat Dunavățul. Astăzi pentru cei care vin în Deltă Dunavățul este”Finis terrae” - capătul pământului, căci aici se termină toate drumurile și mai departe nu-ți poți urma călătoria decât pe apă. Poate de aceea călătorul, adesea prea grăbit, trece cu prea puțină băgare de seamă pe lângă un modest obelisc flancat de un panou, pe care cu slove pentru mulți neânțelese, se vorbește despre ”Sicea transdunăreană 1 “, ultimul refugiu al cazacilor zaporojeni. Cum, când, de ce prea puțin știu. Pulbera timpului s-a cernut peste locuri și oameni învăluindu-le în uitare. Nici urmașii lor, care au lăsat demult de-o parte meșteugul armelor, și trăiesc din pescuit, agricultură sau încearcă să afle tainele turismului modern, nu știu mare lucru despre strămoșii lor. Din moștenirea lăsată de cazaci le-au rămas limba, cântecele și rețetele bucătăriei. Totul a început acum două secole, pe fundalul permanentului conflict dintre Rusia aflată într-o expansiune cocntinuă și Poarta Otomană, lovită de crize interne succesive, obligată să facă față revoltelor din ce în ce mai numeroase ale popoarelor supuse și pretențiilor venite de la puternicii săi vecini, când micuța așezare de la Dunavăț aveasă capete o importanță specială. Aici se refugiaseră ultmii cazaci din sicea zaporojană urmașii celor care în secolele XVI și XVII hotărau destinele popoarelor în răsăritul Europei. Așa se face că în preajma unui previzibil nou conflict între cele două imperii, Marele Stat Major al amatelor ruse staționate în Basarabia de cu1 ”Sicia” este o așezare fortificată, a cazacilor zaporojeni, care adăpostestea ”coșa„ , formă de organizare de tipul democrației militare specifică acestora în care puterea aparținea cazacilor” - bărbați necăsătoriți, capabili să poarte arme. În sice erau admiși, după un stagiu pregătitor de 7 ani, fără deosebire de naționalitate, religie, stare socială, toți cei care se agajau să respecte legile acesteia și să facă față servituților militare. Întreaga comunitate era împărțită pe ”curenii” - barăci în care locuiau și mâncau în comun cazacii aflați în subordinea aceluiați ataman de curenie, conducerea supremă aparținea atamanului de coșe. Ocuparea tuturor dregătoriilor se făcea periodic, în urma votului întregii mase a cazacilor care constituia Adunarea sicii. Nici o hotărăre a atamanului coșevoi nu era valabilă dacă nu era validată de Adunare. Cazacii care se căsatoreau erau excluși din sice beneficiind in continuare de protecția acesteia și având dreptul de a participa la campaniile militare. Sicea Dunăreană (în ucraineană: Задунайська Сiч, rusă: Задунайская Сечь) este ultima în ordine cronologică dintre așezăriile de acest tip.

rând anexată imperiului țarist, intrerprinde în vara anului 1826 o amplă acțiune cu caracter informativ în Dobrogea de nord. În urma acesteia se întocmește un raport amănunțit. Acest document cu pronunțat caracter militar devine fără voie una dintre celle mai prețioase surse de informare pentru istoria acestor meleaguri. Ofițerii ruși care au străbătut regiunea au descris cu mare meticulozitate cele mai importante obiective militare începând cu vadul de la Isaccea și modul optim de traversare a Dunării în acest loc, cetățile de la Tulcea, Isaccea, Măcin Hârșova, si fortificațiile de la Caraharman, Constanța și Sulina – elemente cheie pentru apărarea Dobrogei de nord. Intre elementele care vor influența strategia campaniei din 1828-1829 ofițerii ruși, care întocmesc raportul, înclud și acordă cuvenita atenție celor două structuri militare ce-și găsiseră adăpost la fruntariile imperiului Otoman cazacii zaporojeni de la Dunavăț și cei necrasoviți de la Sarichioi. Nu

2. Cca 5 km 3. Malcoci?. 4. Actualul Nufărul. 5. Cinci munţi. 6. Probabil actuala Mahmudia. 7. Actualul Murighiol. 8. Actualul Dunavăț de Sus. 9. Plopu?

Monumentul din Du navăț

șubredele întărituri ale ”sicii„ de la Dunavăț care înconjurau barăcile ”cureniilor„ îi ingriojorau pe ofițerii ruși ci spiritul combativ și valoarea militară a clor care se adăposteau acolo, combinate cu resentimente față de cei care îi lipsiseră de libertățile strămoșești, provocau o

justificată neliniște. Având, în pofida apropierii etnico-lingvistice și religioase, o lungă listă de conflicte sângeroase cu Rusia țarilor, generate de continua tendință autocratică de a limita și apoi de a desființa libertățile și spiritul democratic de care s-a bucurat neobisnuita ”republică„ de la pragurile Niprului. În disprețul tuturor vicisitudinilor, sicea supraviețuiește, renăscând de mai multe ori din propria cenușă până în 1775, cînd împărăteasa Ecaterina a II-a, poruncește distrugerea Sicii zaporojene și dispersarea cazacilor de acolo. O parte dintre aceștia trec granița imperiului și după mai multe peregrinări ajung în 1814 să reînființeze cea de a IX și ultima sice a lor, această perioadă este prezentată cu detalii importante în raport. Dincolo de bogata informație istorică raportul conține o serie de aspecte pitorești legate de descrierea drumurilor de acces la Dunavăț, cel care vine de la Tulcea ”merge cale de 5 verste 2 prin pădure prin Câşla lui Mustafa-Bairactar unde sunt ”Ca la 20 de case turceşti cu lucrători moldoveni”, care se află pe malul lacului Mancaci 3 ”, Denumirea localității sugerează o posibilă proprietate a pașei de rusciuc, Mustafa Bairactar, făuritorul de sultani., mai departe cale 10 verste drumul merge”tot prin pădure până la satul Prislav unde

se află”circa 100 de gospodării de moldoveni ” 4 urmează printr-un sat mic - Beştepe Turcesc, și după alte 12 verste, lăsând la stânga munţii Beştepe 5 drumul iese din pădure, trece prin sat lăsând ca la o verstă spre stânga Beştepe – Moldovenesc sau Românesc aic sunt ca la ”160 de gospodării de bulgari şi moldoveni, și este şi biserică”. 6 Apoi cale de 12 verste drumul șerpuiește prin locuri deschise pentru ca prin satul Rai<a> 7 care, după spusele raportorilor, a fost nu demult întemeiat de către de zaporojeni înarmaţi” (supuși obligațiilor militare) nevoiți în urma căsătoriei să părăsească Dunavățul, ajungând totuși să număre circa 150 de gospodării de aici încă după 7 verste se ajunge la Dunavăţul Mare 8. În general acest drum este comod pentru transportul artileriei şi nu duce lipsă de apă. Un alt drum, la fel de important, atunci ca și acum, merge de la Dunavăţul Mare la Babadag, cel mai important centru politic, administrativ și religios din Dobrogea de nord. Acesta trece întâi prin teritoriul fostului sat Beibudjchioi9 pe o cale lungă de 10 verste de aici merge la Sarinasuf unde se găsesc ”60 de gospodării de zaporojeni şi moldoveni„ apoi mai departe cam o la verstă întâlnește localitatea Caraibel, ce adăpostește un nu-

Satul Dunavățul de Sus la 1882. (pe locul în care a fost Sicea) după Кондратович Ф. Задунайская Сечь: По местным воспоминания и рассказа, în”Киевская старина an 1883, nr, 4, аpr. p. 773.

măr de 50 de gospodării locuite de turci şi bulgari, după care urmează satul tătăresc Serighiol 10 cu 40 de case de turci şi tătari, de unde după alte 3 verste se ajunge la Hagighiol sat mare cu ”150 de gospodării locuite de turci şi tătari„. De aici mai sunt ca la 30 de verste până la Babadag. Cu 6 verste înainte de Babadag, lângă Zembil, peste baltă,

peste râul Eni-chioi, este construit un pod de piatră, care este în stare proastă, mai este un altul asemănător la 3 verste de Babadag. Dunavăţul Mare: Sicia zaporojană, de la Tulcea la stânga circa 50 de verste, pe braţul Dunavăţ. Dunavăţul Mare a fost locuit din vechime de necrasoviţi 11, cuprin-

zând ca la 10000 de suflete. El a servit până al începutul ultimului război <ruso-turc din 1806-1812> ca loc de concentrare sau de adunare tuturor necrasoviţilor care locuiau în împrejurimi sau în locuri mai îndepărtate. Pe vremea aceea zaporojenii locuiau pe Dunăre. Aveau Sicia lor pe acest fluviu în localitatea Se-

imeni, mai sus de Hîrşova şi ceva mai jos de Dunărea Seacă. De acolo în anul 1805, datorită haidamaciilor 12 pe Dunăre, au fost mutaţi prin firman la ţărmul Mării Negre în vecinătatea necrasoviţilor. Li s-au repartizat pământuri pe care au întemeiat o aşezare pe care au numit-o Hârdelez 13 (de la numele gârlei) şi au organizat aici Sicia lor.

10. Sarighiol - Valea Nucarilor? 11. Cazaci originari de pe Don în fața opresiunii țariste întâi pe Kuban, iar apoi, după moartea conducătorului lor Ignat Necrasov, de la care-și trag și pstromimul, la gurile Dunării în Imperiul Otoman. 12. Persoană care comitea jafuri, făcând uz de forţă; bandit; tâlhar. /<turc. Haydamak. 13. Numele turcesc al localităţii Sfântul Gheorghe provenind de la o imotrtantă sărbătore ce se prăznuiește la 6 mai și marchează începutul verii.

care depindeau de nazirul din Brăila. Atacând Hârdelezul şi risipind casele zaporojenilor, necrasoviţii au nimicit din temelie Sicia acestora, pe mulţi i-au tăiat, pe ceilalţi i-au risipit, unii au reuşit să se salveze la Brăila, alţii au continuat să pribegească prin sate şi prin oaste până la Pacea de la Bucureşti (1812).

Pagina de titlu a lucrării ”UNELE INFORMAȚII DESPRE MALUL DREPT AL DUNĂRII CULESE ÎN ANUL 1826.” SanctPetersburg, tipărită în tipografia Statului Major în anul 1827.

Atunci întorcându-se în locurile repartizate lor spre locuire şi negăsind aici pe necrasoviţii plecaţi în cea mai mare parte la Marea Marmara, au construit şi au întemeiat Sicia lor în acel loc în care a fost Dunavăţul Mare al necrasoviţilor, păstrând denumirea veche a locului şi aşezându-se în împrejurimi.

Dar certurile interne izbucnite în Imperiul Ottoman 14 nu leau permis să rămână multă vreme în noile lor locuinţe. Pehlivan 15, atrăgând de partea lor pe necrasoviţi, i-au trimis peste zaporojeni,

În Dunavăţul Mare, înconjurat de un val nu foarte înalt şi de un şanţ sec, astăzi se găseşte o biserică, palanca din nuiele împletite a şefului Sicii 16, care se numeşte coşevoi, şi nu mai mult de 40 de”curenii” 17 în care trăiesc 40

de atamani, se socotesc conscrişi fiecăreia din aceste 40 de”curenii” până la 40 de suflete - toţi având acolo conducerea lor. Coşevoi se alege de către atamani pe termen nelimitat 18; ca ceilalți şi coşevoi este celibatar şi nu este permis nici unei femei să locuiască în Sice; cel care se căsătoreşte de îndată se mută din Sice. Coşevoi are de la sultan topuz şi două bairace 19 şi se bucură de autoritate egală cu cea a unui paşă du trei tuiuri şi depinde doar de seraschierul de la Silistra. Zaporojenii nu plătesc nici un fel de dare, Poarta le repartizează pământuri spre locuire şi dă fiecărei”curenii” câte 300 de lei (165 ruble) şi câte 2000 de ocale (6000 de funţi) de făină numite”recoltă” (sborocinaia) înainte de acest an Poarta dădea doar 200 de lei şi câte 1400 ocale de făină; dar din acest an coşevoi 20 a călătorit la Constantinopol unde a cerut mai sus pomenitul adaos. Pentru aceasta în vreme de război ei trebuie să ridice numărul trebuincios de oşteni.

Planul Dunavățului de Sus.

Când se întâmplă un asemenea lucru prin firman sau la comandă se adună toţi din toate localităţile la Dunavăţul Mare pentru împlinirea numărului cerut pentru serviciul militar. La adunarea aceasta sau la alegerea coşevoi-ului au drept de vot numai cazacii adică cei necăsătoriţi. Alte probleme se rezolvă prin sate de adunările lor, cei nemulţu-

14. Mişcările autonomiste ale conducătorilor locali asemenea lui Pzvan Oglu pașa de Vidin dar și frecventele revolte ale ienicerilor produse pe fundalul slăbirii autorității sultanului. 15. Pehlivan Paşa, comandantul cetăţii Ismail 16. Conform relatărilor lui D.M. Ionescu la sfârșitul sec. al XIX-lea se mai vedeau urme ale acestor fortificații construite din pământ.(Dobrogea în pragul veacului XX, p. 328 n. 2.) 17. Locuințe comune, în care locuiau cazacii aflați sub conducerea aceluiași ataman. –cazarne. Aceste ”curenii„ pastrau denumirile vechi, folosite în sicea de la Zaporojie. O listă incompletă a lor transmisă de Osip Gladkii, urtimul coșevoi ataman. 18. Informație incorectă alegerile erau anuale și se țineau de regulă la 1 octombrie (n.T.) 19. Steaguri, tuiuri. 20. Coșevoi ataman – comandantul suprem al Sicii, ales periodic prin votul tuturor membrilor acesteia.

miţi fac apel la coşevoi a cărui hotărâre este sacră. La fel are autoritate de a pedepsi furturile şi omorurile. Necrasoviţii care au dat o lovitură dură prin nimicirea zaporojenilor de baştină (p. 34) au obligat Sicia, ca pentru sporirea sa, să ceară dreptul de a conscrie feluriţi doritori. În momentul de faţă în aceasta se găseşte o mulţime de soldaţi de-ai noştri dezertori 21 şi ţărani <şerbi fugiţi>. Dăunăzi mulţi turci şi moldoveni, fugind de pedeapsa capitală veneau la ei şi primii botezându-se, erau netulburaţi <de autorităţi>, căci Poarta, conform drepturilor acordate anterior, nu avea autoritatea să-i ceară pe cei adăpostiţi; dar de puţină vreme paşa Iunus de la Tulcea, primind titlul de Kazak-başa, îşi extinde influenţa şi asupra zaporojenilor care trăiesc în apropierea paşalâcului său şi din această cauză îi strânge pe turcii şi moldovenii conscrişi; dar şi acest drept nu se aplică decât celor căsătoriţi, celibatarii rămânând de neatins 22. Şi autorităţile turceşti nu îşi exercită puterea asupra acestor ticăloşi, care nu recunosc nici o altă <autoritate > decât a <sicei> Dunavăţului.

Conducerea zaporojenilor 23 constă dintr-un esaul, un pisar 24 şi un dragoman pe care-i întreţin pe spezele lor. După obicei coşevoi, chiar dacă ştie limba turcă, sub pedeapsa cu moartea nu poate comunica în această limbă cu ori cine, fie el trimis al Porţii, sau seraschier sau cu ori care din paşalele vecine, ci numai în limba materna malo-rusă, pe care o traduce dragomanul. Atamanul eliberează bilete <de călătorie> cu semnătura sa, acelor dintre zaporojeni care vin pentru un timp la noi <în Rusia> pentru comerţ sau alte treburi. Aceste bilete se prezentau şi se înregistrau în birourile noastre. Eu însumi am avut posibilitatea să văd multe dintre acestea. O mare parte dintre aceşti ticăloşi25, sub nume de zaporojeni, se ocupă de pescuit şi trăieşte pe iarik-urile 26 de la Marea Neagră, Hârdelez-Bogaz 27 şi Parciţa 28-Bogaz. Peştele îl vând la Galaţi şi la ţărmul Mării Negre până la Axiola 29. Mulţi se cuibăresc pe ostroavele dintre braţele Sulina şi Chilia şi mai ales pe ostrovul Hasan-Baba, nu departe de Vâlcov, în număr destul de mare, unde sunt şi cârciumi. Acolo locuieşte şi un turc însărcinat cu strângerea zeciuielii <din peş-

Osip Gladkii (1789-1866), ultimul ataman al Sicii Transdunărene 21. Soldaţii schimbându-şi numele primesc credinţa musulmană la Tulcea sau Isaccea. 22. Având statut de cazac. 23. În afară de atamani. 24. Diac, logofăt, insărcinat cu redactarea documentelor. 25. Termenii duri folosiți la adresa cazacilor zaporojeni și necrasoviți sunt conformi cu punctul de vedere al autoritățile țariste care-i considerau, trădători de patrie și credință, aliați cu dușmanul necredincios. 26. Gârlele. 27. Sfântu Gheorghe. 28. Probabil - Portiţa bogaz. 29. Axiopolis - Burgas.

te>. Această adunătură în trecut era destul de periculoasă pentru noi. Având rudenii şi prieteni la Vâlcov, Chilia, Tucicov, Reni şi în aşezările aşezate lângă mal, ei, nu o dată, în vreme de noapte treceau pe malul nostru făcând omoruri şi tâlhării groaznice în oraşe, furturi, ademeneau şi treceau cu ajutorul anumitor semne soldaţii şi oamenii noştri, care-şi jefuiseră stăpânii, supunând neîncetat acest ţinut primejdiei ciumei. Dar după luarea de măsuri mai eficace spre stăvilirea acestora, din anul 1823 aproape că nu se mai aude de asemenea întâmplări. Dar în afară de aceasta asemenea vecinătate rămâne periculoasă pentru graniţele noastre. Alţi zaporojeni trăiesc prin sate ocupându-se cu felurite meşteşuguri până la chemarea lor la adunare. Există sate întregi de-ale lor: 1-ul Rai<a> 30 cu circa 150 de gospodării între Dunavăţ şi Babadag, al 2-lea Ozaclia cu 60 de gospodării în faţa Galaţiului, peste Dunăre, al 3-lea Sarinasuf cu până la 70 de case între Dunavăţ şi Babadag, al 4-lea (p.37) Caraorman pe ostrovul

dintre braţele Sulina şi Sf., Gheorghe, circa 50 de case – sat bogat, al 5-lea Ciucurova, ca la 20 de case, în pădurea Babadag, al 6-lea Igliţa, mai sus de Măcin, mai jos de Dăieni, pe Dunăre, ca la 50 de case, amestecaţi cu necrasoviţi. Există mulţi zaporojeni destul de bogaţi, mai ales în localităţile de pe gârlele mai sus menţionate. 31 Cârciuma de la Dunavăţ, se arendează anual pentru 40 mii lei (22 mii ruble) în folosul Sicei. Zaporojenii sunt aproape toţi înarmaţi, dar atunci când merg la război, primesc arme de la Poartă, pe care la sfârşit <turcii> le iau înapoi. Ei sunt feroci şi sângeroşi, la război merg pedeştri. Coşevoi este acum Vasilii Golovatâii, şeful zaporojenilor, ales în acest rang cu aproximativ şase luni în urmă, în locul celui fost înainte, fugarul Litvina, celebru între dânşii sub numele Litvina din”curenia Ivanivschii„ 32. În Dunavăţul Mic 33, din apropierea celui Mare nu sunt locuitori şi zaporojenii l-au ocupat puţi-

30. Murighol. 31. Cazac din Siciea Dunăreană, pictură de Serhii Vasilkivski După Wikipedia. 32. Acesta ar fi dezertat în 1825 deoarece nu dorea să lupte alături de turci împotriva grecilor ortodocși răsculați. 33. Actualul Dunavăț de Jos. 34. Simeon Moroz, a fost coșevoi ataman între 1823-1825, a participat în 1824 la asediul cetății Misolonghi. In 1825 a murit într-o bătălie navală lângă insula Chios.

Țarul Nicolae al II-lea trecând Dunărea într-o barcă mânuită de cazacii din Dunavăț la cârma căreia se află atamanul Osip Gladkii

nă vreme după necrasoviţi. (p.38). În timpul răscoalei grecilor <Eteria> două mii de zaporojeni sub comanda coşevoiului lor Nichifor Beluga, un malorus bătrân au fost în Valahia şi s-au întors de la Bucureşti cu pradă mare. Au adus multe icoane scumpe pentru biserica lor şi un clopot mare. Cam cu un an şi jumătate în urmă, 700 de zaporojeni au fost luaţi <să lupte> împotriva grecilor, ei au plecat sub conducerea coşevoi-ului lor Moroz, care, pe urmă a fost arhimandrit şi a pierit în acest

război 34. Acest an, în februarie, au mai fost trimişi încă 150 de oameni şi în prezent se cere prin firman <trimitere> încă a 500 de oameni. Această împrejurare a produs mare tulburare tuturor, mulţi au fugit, uni au început să apară la noi la carantină. Sicea a cerut pentru adunare un răgaz doar 15 zile dar li s-au dat doar 8 pentru plecarea acestui număr <de oameni>. La scurt timp după ce acest raport a fost elaborat izbucnește războiul ruso – turc din 1828-1829, război în care cazacii de la Dunavăț vor juca un rol deosebit. După in-

ceperea ostilităților în momentul în care trupele țariste ajung la Dunăre, ca urmare a unei politici îndelungate și persuasivee coșevoi ataman aflat în funcție, Osip Gladkii, este convins să treacă de partea acestora, lui i se alătură și cea mai mare parte a atamanilor și a cazacilor din sice. care trec clandestin la Ismail. Incă de la începutul ostilităților, cazacii participă activ la operațiunile militare contribuind activ cu lotcile, dar mai ales cu priceperea lor în tainele navigației pe fluviu, la succesul traversării Dunării și constituirea capului de pod de la Isaccea. Ca o dovadă de mare încredere în loialitatea cazacilor, țarul Nicolae al II-lea, care participa la campanie, traversează fluviul într-o barcă cu echipaj alcătuit din cazaci la cîrma căreia se afla însuși atamanul lor Osip Gladkii. Trecerea cazacilor în tabăra rusă, considerat unul dintre evenimentele notabile de la începutul războiului, a fost puternic mediatizată, informații amănunțite despre acesta apărând în numeroase ziare europene ale timpului. După încheierea păcii, lui Gladkii i se conferă ordinul Sfântu Gheorghe clasa IV-a

și sarcina de a găsi un loc favorabil în care să fie așezati cazacii de sub comanda sa, Astfel se înființează ”Armata cazacilor de Azov”, dislocată lângă Mariupol, în rândul acesteia vor intra majoritatea celor care l-au insoțit în tabăra rusă. Aceasta armată va funcționa până în 1865 cînd este comasata cu armata cazacilor din Kuban. Cazacii rămași în Dobrogea, ca urmare a dezertării tovarășilor lor au avut de suferit persecuții din partea autorităților otomane, care desființează Sicea, anulînd toate privilegiile acesteia, transformând pe toți cazacii în raia. În acest fel își încheie existența una dintre cele mai longevive structuri politico-sociale cu trăsaturi democratice accentuate, din răsăritul Europei. Chiar și în aceste condiții în satele locuite de foștii cazaci continuă să sosească de peste Dunăre populație de origine ucraineană cel puțin până la abolirea șerbiei în Rusia. Cu timpul ”Sicea Transdunăreană„ părăsită de locuitorii săi s-a năruit sub arțița soarelui, a lucrării ploilor și înghețului, valul de pământ și ”cureniile„ pe care acesta le apăra, s-au făcut una cu

pământul, comenzile aprige, zăngănitul armelor s-au stins, în fostul imperiu. masculin femeile și copii au început săși găsească un loc firesc. Pescuitul și agricultura ocupații adiacente pe vremuri domină. A căzut în uitare ți amintirea zilelor de glorie, a faptelor de arme memorabile, a campaniilor vitorioase În anii 80 ai secolului al XIX, un istoric ucrainean venit să caute urmele și urmașii Sicii Transdunărene, nu mai găseste pe locul Marelui Dunavăț decît o cârciumă reconstruită pe peste cea veche, și printrun noroc deosebit un cazac de 118 ani, singurul în măsură să-și amintească și să-i povestească întîmplări de demult. Un decen iu mai târziu D. Ionescu, un împătimit cercetător al dobrogei cu greutrate mai putea distinge urmele fortificațiilor de pământ. Timpul a cernut în continuare peste acele locuri și oameni pulberea anilor și a uitării de sub care, uneori, cu mare nevoință, se ivesc în fața celor care vor să vadă, cioburi care întocmite cu migală inchipuie părți din icoane de demult. Un pumn de asemenea cioburi am adunat și am

Monumentul ridicat în 1888 în Satul Nou, în Basarabia, cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la trecerea Dunării de catre armatele rusești în 1828

incercat să să le așez pentru ca nu numai Fedea, Senea sau Colea să poată vedea cu ochii minții oameni și fapte care au fost și înțelege cum s-a zidit prezentul acestor locuri în care, mozaicului etnic, lingvistic și confesional are trăsaturi atât de particulare.

Daniel mă pedepsise, ușurându-și, poate, sufletul. Poate că așteptase demult o astfel de clipă. Am primit pedeapsa aceasta sub formă de interviu, știind că nu mă pot sustrage și simțind că, dincolo de grozăvia celor spuse, nu am cum să nu-l iubesc pe tânărul acela din Chișinău, pe care atunci mi-a părut că îl cunosc dintotdeauna, de când lumea. La Drum.

„NU VINE DRAGOSTE DINSPRE ROMÂNIA!” Interviu cu Daniel Guzun, tânăr regizor din Chișinău

Pe Daniel l-am întâlnit în toamna trecută, la Chișinău. I-am ascultat povestea, cu tristețe, înțelegând, poate, pentru prima oară, drama unui popor stâlcit de istorie. Mi-a spus că ei, moldovenii, sunt niște hibrizi, făcându-mă să doresc a înțelege cum vede el asta, el, un tânăr intelectual din părinți români, silit a lucra șapte ani ca șofer de autobuz la Moscova pentru a-și putea construi o casă. Tot la Chișinău! Mi-a vorbit încet, pe un ton grav, și ceva mai târziu, abia, am

înțeles că a făcut-o oarecum metodic, ca și cum aș fi avut de dat socoteală eu, în fața lui, în numele istoriei. Ceea ce am simțit atunci, în camera aceea de hotel ce strânsese toate kitschurile lumii spre a trece drept cât mai europeană, a fost un soi de revoltă a neputinței în fața lanului pustiit de lăcuste. Gata, nenorocirea se produsese și lucrurile trebuia a fi luate de la capăt, doar că plugarul părea a se fi întors cu fața la perete, să-și continue somnul.

Daniel, ai făcut o facultate de artă, o facultate frumoasă, bănuiesc, pe urmă ai lucrat doi ani ca organizator de spectacole, pe urmă la o companie juridică și pe urmă ai plecat. Te-ai rupt cu totul de ceea ce am putea numi „partea artistică”! De ce ? Cum se părăsește o meserie? Daniel Guzun. Corect! Arta pe care o cunoșteam eu, pentru care mă pregătisem, nu îmi putea asigura atunci un acoperiș deasupra capului. A fost nevoie să plec pentru a strânge un ban, am fost nevoit să plec în Moscova. A fost simplu : când mi s-a spus „Uite, la Moscova se face banul!”, m-am suit în tren, mi-am luat ghiozdanul, mi-am luat bagajul și am plecat. M-am aranjat acolo la lucru și am văzut, într-adevăr, că după o lună de zile ai un ban în mână, că după două strângi mai

mult, îl îngrămădești acolo și poți să-ți realizezi dorințele. Dorința mea era de a-mi cumpăra un apartament sau de a-mi construi o casă, pentru a nu umbla veșnic în chirie. Socot c-am făcut drept. Da, îmi dau seama că în anii ăștia aș fi putut să fac mai mult în artă, dar tot socot că am luat o experiență mult mai mult, cu mult mai bună, pe care naveam cum s-o iau în artă. Părerea mea personală este că pentru a veni în artă, trebuie să vii de-amu cu o experiență, nu cum facem noi, în general, învățăm la universitate și după asta „du-te,băiete și fă ce poți! Noi te-am învățat linii generale, du-te și gândește creația.” Ca actor, e simplu; ca regizor, nu. Trebuie să ai un simț care să fie dezvoltat, dezvoltat nu în teatru, nu în spectacol, nu citind, cu informație scrisă. Dacă citesc Eminescu și mă apuc să scriu poezii, îmi dau seama că scriu ca Eminescu; dacă citesc Bacovia și mă apuc să scriu poezii, ele vor fi triste. Experiența, după părerea mea, trebuie câștigată prin muncă. Munca dezvoltă în tine o altă viziune, dezvoltă răspunderea pentru ceea ce faci. Simplu : eram la Moscova șofer de autobuz și îmi dădeam seama că la mine în autobuz am 120 de oameni, suflete vii, pe care trebuie să-i duc în siguranță. Asta mă obliga să îmi coordonez toate simțurile și să mă concentrez și la autobuz, și la ceea ce era în jur – circulație, mașini, oameni

– și la cei din autobuzul meu. Asta de-amu e un lucru care îți dă posibilitatea să simți nu numaidecât autobuzul acesta, dar chiar privind un produs regizoral, îți dă posibilitatea să simți oamenii, să te simți pe tine în raport de oameni în timpul procesului de lucru și te obligă să privești și în viitor. Aceasta cred că este experiența, în ce mă privește, să aduc ceva nou din lumea aceea pe care am avut-o în lumea aceasta pe care eu vreau s-o creez sintetic.

creez, ci ca să transmit un mesaj lumii – realitatea pe care eu acum o cunosc! Acum înțeleg ce ne spunea profesorul meu, regretatul Veniamin Apostol, de la universitate : „Măi băieți, voi nu jucați teatru, teatrul fără voi se joacă, voi jucațivă pe voi în teatru!”.

Ei, de acolo de unde eu am luat bani, am luat și experiența asta și nu-mi pare rău, pentru că acum, reîntorcându-mă în artă, eu privesc lucrurile cu cu totul alți ochi.

Daniel Guzun.

La Drum. Tu cel de-acum ești diferit față de tu, cel de acum șapte ani, nu, asta vrei să ne zici? Daniel Guzun. Da, cu totul alt om, cu o viziune total schimbată! Dacă acum câțiva ani voiam să fac ceva, dar eu nu știam ce vreau să fac, acum știu! Știu în ce direcție trebuie să mă deplasez, știu ce trebuie să creez și știu ce mesaj să aduc la oameni, prin produsul meu. Voiam să creez pentru a intra în rândul lumii, adică pentru a fi și eu un creator. Acum nu mai vreau să creez ca să

La Drum. Șapte ani la Moscova… Poate fi, să zicem, și acesta un subiect!

Da, poate fi. Cineva care vine și lucrează șapte ani la Moscova, pentru a face artă regizorală acolo și a aduce ceva nou pe scena Moscovei! Eu nu am căutat asta, eu am avut un scop precis – o casă – și mi-am atins scopul! Mi-am demonstrat mie că dacă vreau ceva și îmi impun să obțin, pot să am răbdarea și tenacitatea de a obține. Rezultatul a fost cel scontat : am casa! Acum nu trebuie ca, ocupându-mă de artă, să-mi pun mereu întrebarea : dar unde o să dorm la noapte? Eu sunt din Republica Moldova, unde se obține foarte greu un bun. La Drum. Tinerii din Republica Moldova pleacă să muncească la Mos-

cova, „ca să facă bani”, cum ai spus tu, sau pleacă spre vest? Daniel Guzun. Dacă 60 pleacă la Moscova, 40 pleacă în Europa, din care „mama” e Italia! Cu salariile de aici nu reziști. Satele noastre sunt pustii. Fără să vreau îmi lăcrimează ochii! Sunt numai copii, prea mici pentru a putea pleca la muncă și bătrâni care încă n-au murit și așteaptă ca cineva să le trimită câte ceva: fie feciorul, fie fiica, din străinătate! Trist, dar cu asta noi trăim. La Drum. nesc?

Numele tău este nume româ-

Daniel Guzun. Era poezia lui Alecsandri, „Dan, căpitan de plai”, din care mama s-a inspirat. Avea o prietenă, o rusoaică, și ea a spus Daniel. Deci, mama, normal, n-a ales varianta românească… La Drum. De ce „normal”?Mama ta e româncă? Daniel Guzun. Basarabeancă… La Drum. E vreo diferență între româncă și basarabeancă? Nu particularități – diferență! Adică sunt altceva din punct de vedere etnic? Cum vezi tu?

Daniel Guzun. Este diferență, dar nu cunosc atât de bine poporul român ca să zic de ce e diferită mama, dar e altceva prin aceea că e născută în Basarabia! Este o tradiție comună, o limbă comună… nu știu dacă e suficient pentru a fi același lucru! Eu zic altfel : când e convenabil, suntem români ( aici Daniel a avut un râs prelungit, neplăcut pentru mine)! Adică, dacă lucrurile merg mai bine spre România, ne luăm și cetățenia și se cheamă că suntem români; dacă economia e mai tentantă la ruși, atunci suntem moldoveni. Poate nu zic eu corect lucrurile astea, dar cam așa e. Când cineva își alege o poziție, ultimul argument e legat de patriotism. Da, mama est basarabeancă, buneii sunt români și am mulți verișori în România, dar trăind aici îți dai seama că nu ești atât de legat de români, fiindcă ești diferit. Dacă o iei după istorie, da! – suntem români; dacă o iei după diferența dintre noi… La Drum. Vorbește-mi puțin tocmai despre această diferență. Cum o vezi tu, ce înseamnă această diferență? Daniel Guzun. Traiul! Cum te scoli dimineața, cum spui „bună ziua”,

schimbări. În felul nostru suntem fericiți cu ce avem. La noi vine cultura rusă, la noi vine cultura europeană și suntem astfel adăpați din două părți. Cât de bine pot înțelege Europe, la fel de bine pot înțelege psihologic și Rusia, ceea ce pentru români e mult mai greu. Pentru români e mult mai aproape Europa, ca mod de trai, ca psihologie, ca mod de exprimare. Voi, românii, nu înțelegeți în schimb rusul, aveți o definiție fixă despre cum e rusul. Asta-i! La Drum. Dar cum e rusul? Tu cum îl vezi? cum te întâlnești cu oamenii, cum discuți, cum te înțelegi la muncă, cum faci contractele… Modul de lucru e diferit, modul de înțelegere. E normal să fim diferiți, pentru că am fost puțin rusificați. Acest puțin poate să fie și mai întins. Asta cred că e diferența, rusificația asta. Cineva ar putea să spună că-i rău, pentru că „uite, i-au rusificat”. Dacă era să fie rău, atunci ar fi fost și mari răscoale. Dacă poporul – nu anumite personalități, pentru care a fost profitabil să fie români și așa au făcut carieră – ar fi vrut să fie români, atunci ar fi fost! Pe noi ne aranjează așa cum este, căci dacă am fi vrut schimbări, am fi făcut

Daniel Guzun. Eu personal îl văd pozitiv. Iată cum : rusul, el e foarte atent în vorbă, în exprimări. Calculează ca exprimările să fie egale cu faptele. El este serios, căci discutând cu el îți dai seama că vorba lui este egală cu puterea lui de a face. El știe de ce a promis că face un lucru și dacă l-a promis, apoi el trebuie să îl facă. Adică găsești un dialog tot timpul cu dânsul, un dialog care îți dă speranța de a realiza și tu realizezi, ceea ce în partea României e oleacă mai altfel: discuții multe, dar până ce ajungi la un rezultat, trece timpul! Aceste concluzii sunt rodul experienței mele, la nivele-

le la care am discutat eu. Rusul e deschis și dacă hotărăște să își deschidă sufletul, îl deschide până la sfârșit, aflând ce-l doare în douăzeci de minute, atunci când discuți cu el. El știe că poate, cândva, îl vei avea la mână, dar iartă ți trece peste asta. El nu se gândește că tu ai să-i faci un rău, iar după ce îl faci, el este alt om. Dar, oricum, el te iartă. Trebuie să-l lovești de mai multe ori ca să se întoarcă și să te lovească, dar dacă te lovește, este pentru totdeauna. Ei își pot deschide în masă sufletele, atunci când se adună fiind toți deschiși, ceea ce nicăieri eu nu am mai văzut. Ei sunt buni la suflet, întradevăr oameni buni, care sunt în stare să îți dea totul. Dacă nu are, nu spune că n-are, căci, dacă ai început un lucru cu el și n-are, atunci găsește. Spun astea despre ruși pentru că îi știu mult mai bine. Pe români îi cunosc mai puțin, căci în România am stat mult mai puțin. De câte ori am avut ceva cu România s-a terminat cu sfadă și cu neînțelegere. Tot timpul. De aceea am evitat de multe ori să merg în România, atunci când mi s-a propus, căci de fiecare dată începea frumos, cu pupături și se termina cu neînțelegere. De fiecare dată! La ruși, nu. Rusul se străduiește să înțeleagă : ce s-a întâmplat? Și dacă el înțelege că nu-i drept, spune: „Scuză-mă, nu-i drept, dar noi lucrăm mai departe”! Adică

înțelegerea el se străduiește s-o reglementeze: „Uite, aici sunt eu nedrept și îmi cer scuze, dar aici ești tu nedrept, cere-ți tu scuze”! Oamenii și-au cerut scuze, s-au dus mai departe și au făcut ceea ce trebuiau să facă. Românii, nu! La Drum.

Ei cum fac?

Daniel Guzun. A, ei zic: „Dacă nu-ți place, du-te! Avem atâta treabă”! Adică mori de-odată: gata! N-au nici un interes față de tine. Dacă găsesc alte persoane, ei te lasă pe tine, fiindcă tu nu mai ești interesant. Te abandonează total, chiar dacă a început să facă ceva cu tine. La ruși, nu. Rusul stăruie să nu te uite, chiar dacă nu-i trebuie, te lasă ca rezervă: „Uite, în situația ta, noi nu avem nevoie de serviciile tale, dar va veni momentul când vom avea nevoie. Dar asta nu înseamnă că noi pe tine te-am uitat”. Și nu ești supărat. La români mi-au spus-o în față: „Băi băiete, gata, du-te acasă”! Astea nu i s-au întâmplat numai mie, multora li s-au întâmplat. De aceea la noi, majoritatea moldovenilor, indiferent de caz, n-au credință de-a lucra cu românii. Nu-i pădure fără uscături, eu înțeleg, dar oricum, tot ceea ce s-a întâmplat cu românii, de la podul de flori, este foar-

te puțin. Eu cetățenia română am primit-o după zece ani! Pe cea rusească ar fi trebuit s-o primesc în trei ani de zile, cu toate că-s moldovean. Ar fi trebuit s-o primesc, dar am refuzat-o, căci a trebuit să aleg : ori cetățenie română, ori rusă, nu mergeau amândouă. Ei mi-au spus așa: „Refuz-o pe cea românească, și ți-o dăm pe cea rusească”. În timp de trei ani, căci am pierdut momentul când se dădea într-un an de zile. Dar eu am ales-o românească, pentru că mi-era jale, căci era ultimul an. Stătusem deja nouă ani! Am fost și am depus jurământul și mi-au spus simplu: „Scuzați-mă, așa s-a întâmplat la noi”! Unuia i se dă într-un an și altuia în zece! Am primit certificatul de naștere și acum trebuie să primesc și buletinul. M-a întrebat acolo: „Acum esti fericit că ești român”? Am răspuns că sunt fericit, dar ce era în sufletul meu…! La Drum.

Ce era?

Daniel Guzun. Păi ce să fie, dacă timp de zece ani am tot bătut pe la porți și nu-mi răspundeau nimic? Am scris la Ministerul Justiției și mi-au răspuns că „sunt în lucru”. Când m-au întrebat dacă sunt fericit că sunt român, înainte de jurământ, au făcut-

o cu ironie. Nu le-am întors ironia, pentru că îmi doream cetățenia, și asta sincer. La Drum. Daniel, mi i-ai descris foarte plastic pe rus și pe român, dar moldovenii cum sunt? El cum este, moldoveanul? Daniel Guzun. Este un om care veșnic caută a ieși dintr-o situație, căci veșnic este pus într-o situație ce trebuie rezolvată cumva. Stăm veșnic cu mâinile întinse: de unde dau, de acolo luăm. La Drum. Dar spune-mi, Daniel, moldoveanul își deschide sufletul până la capăt? Daniel Guzun. Eu cred că da, căci uite cât am discutat acum. Puteam să lăsăm deoparte toate ideile acestea și să spunem că rusul e om și românul e tot om și normal că toți suntem oameni! Puteam să nu-mi afirm părerile, să nu spun toate astea. Cred că marea majoritate s-ar fi deschis. Deschiderea sufletului, totodată, înseamnă și încredere. La Drum.

Ieri ai folosit o expresie care m-a derutat : „Eu sunt hibrid, el e hibrid, ea e hibrid!”, arătându-mii pe cei de la masă, în sensul că voi, moldovenii din Basarabia, sunteți hibrizi. Ce ai vrut să zici?

culturi, două limbi, două feluri de formulări ale gândirii. De aceea eu socot că noi suntem un produs istoric și sunt fericit pentru asta.

Daniel Guzun.

Am gândit diferit, atunci, pentru că mie mi s-a părut a fi asta o dramă identitară și mi-ai spus că nu este o dramă!

Din punct de vedere cultural suntem hibrizi. Am primit două educații diferite, concomitent. Am mai spus că ne adăpăm de la două culturi, cea europeană și – majoritar - cea rusă. Amestecăm bine, bine, cele două culturi în noi și nu mai pot să fiu nici român, căci am vorbit majoritatea timpului în rusă, dar nici rus, că am tradiții române. Deci nu putem fi curați. Deși am tradiții române curate, știu că nu pot fi eu cel mai curat român, căci am o parte din psihologie rusească. O parte. Dar nu pot fi rus, având trecutul meu românesc. Însuși termenul de moldovean e hibrid, nedesemnând nici pe rus, nici pe român. Susținem că nu există limbă moldovenească, ci limbă română, dar eu știu că oricât m-aș strădui nu voi vorbi niciodată la fel de corect ca dumneavoastră limba română. Este același lucru, pentru mine, ca moldovean, și cu limba rusă: nu o voi vorbi niciodată la fel de corect ca un rus. Asta poate fi o tragedie. Poate fi! Dar nici un moldovean nu o să vă zică asta, pentru că el este bucuros să stăpânească două

La Drum.

Daniel Guzun. Nu este o dramă! Sigur, din punctul de vedere al României, ea ar putea spune că „Uite, Moldova trăiește o dramă”!. Dacă ar fi o dramă, s-ar bate clopotele. Da, primim cărți frumoase din România, de la Ministerul Educației, da, noi învățăm, tot învățăm, dar la noi la Universitate dacă există o grupă moldovenească este și una de rusă și dacă ai să vii acolo, eu voi spune: „Uite, acesta e român”! Comportă, poate și o nuanță de dispreț. La întrebarea „Cum e în România?”, știți care va fi la noi cel mai sincer răspuns? „Ce, nu știi cum e”? Adică, nu vine dragoste din partea aceea în partea noastră! Nu vine! Nu suferim pentru asta. „Voi nu mă iubiți, dar nici eu nu vă iubesc”! Asta e tragedia: s-a dus un frate de acasă și el nu mai vrea să vină înapoi! Și nimeni nu-l întreabă: „De ce nu vrei să mai vii înapoi acasă?”. Fratele acesta e Moldova.

Oficial, luăm cetățenia, dar cu asta nu ne-au cumpărat. Principalul e dragostea, dragostea pe care mama mea o are, dar eu nu o am. Ea spune: „Da, noi avem rude acolo, avem verișori, bunicul a făcut slujbă sub regele Mihai!”. Generația mea nu are această dragoste, noi am pierdut totul. Cât s-au străduit părinții noștri să ne dea picătura aceea de dragoste, de noi nu s-a prins. Și dacă pe mine m-ar întreba cineva dacă dorim unirea cu România, eu, personal, n-aș vrea. Nu numai eu; dacă întrebi o mie, o mie nu vor. Mie îmi pare rău, căci, într-adevăr, neunindu-ne, veșnic o să fim în situația asta, dar noi nu vrem nici cu ăia, nici cu ăia. Sunt care vor, intelectuali, dar poporul…Dacă mă finanțezi pe mine ca să zic că noi vrem unire, eu n-am s-o fac, dar altul o să se găsească să zică. Eu n-aș lucra pentru unire. Sincer, iubesc pământul acesta și dacă aș găsi ceva bun în România aș vrea să-l aduc aici, că e bun; dacă găsesc ceva la ruși, o să aduc; dacă o să găsesc la alt popor, tot o să aduc acasă. Pot să lucrez un an – doi sau șapte altundeva, dar tot am să mă întorc acasă. Așa le și spuneam rușilor : „Eu toamnele din Moldova nu le dau pe iernile voastre!”. De oriunde aș fi m-aș întoarce acasă, și asta nu numai eu, asta toți moldovenii o au! În România mă simt străin, nu pentru că n-au să mă primească oamenii acolo, ci străin față de modul

de-a vorbi, de modul de-a gândi, de modul de viață. Dacă m-aș duce la ruși, acum, eu m-aș simți ca acasă. Deși aș ști că nu-s acasă. Deci, dacă la români m-aș simți ca străin, la ruși nu m-aș simți ca străin și asta datorită a ceea ce s-a întâmplat până acum : atâta vreme am fost sub ruși, trăind alături. Asta-i! Îmi veți spune, poate : „Măi, dar sângele Apă nu se face!”… La Drum.

Nu-ți voi spune!

Daniel Guzun. Mă gândeam că îmi veți spune! De ce nu îmi spuneți? La Drum. Poate pentru că este un clișeu, poate că se folosește foarte des și poate că uneori se face. Apă! Daniel Guzun. Dacă m-ați fi întrebat, v-aș fi spus că nu e mamă cea care te naște, ci cea care te crește. Noi, generația noastră, nu ne mai străduim să dăm vina pe cineva. P.S. La câtva timp după acest interviu i-am trimis prin e-mail lui

Daniel Guzun ceva ce-i promisesem, însoțit de următorul mesaj : „Buna ziua, Daniel! În conformitate cu promisiunea făcută iți trimit atașat ultimele trei numere din revista La Drum/Revista Calatorului. Să ne revedem sănătoși! Arhire Constantin Daniel, adică unul dintre „românii ăia”! Mi-a răspuns repede, ca și când de mult timp ar fi așteptat asta: „ Să știi că sunt nespus de bucuros ca v-am cunoscut, am avut o deosebită plăcere să discut cu „românii ăia” care făcut-au să mă simt în largul sufletului românesc pe care nu îl cunoscusem până la întâlnire... un ceva mai mult decât important!!” Am înțeles atunci că Daniel ne pedepsise, prin mine, pentru prea apăsătoarea indiferență, dar că apoi ne iertase, ca și când de atâta timp așteptase momentul acesta, de a ne ierta!

PILOȚI ROMÂNI PE CERUL ÎN FLĂCĂRI (IV) Căpitan comandor (r) Ion POPESCU

PILOT DE RĂZBOI PROMOTIA 10 MAI 1941

”P

aștele mamei lor!” cu această înjurătură în gând a semnat de luare la cunoștință, la 17 octombrie 1951, ordinul de trecere în rezervă fără drept de pensie și ajutor unic, căpitanul aviator BĂDULESCU T. MIRCEA. Era trecut în rezervă din funcția de șef al Serviciului de echipament al Școlii de Ofițeri Naviganți Aviație nr. 2 Focșani, conform art. 40, lit. f din Statutul corpului ofițerilor și a Decretului Br. 4/1951. Această literă ”f ” se referea la trecerea în rezervă din motive ”moralo - politice”, acțiune care se încadra în programul de ”făurire a Armatei noi populare” inițiat de Ministrul Apărării Naționale EMIL BODNĂRAȘ, cel căruia i se datorează decapitarea armatei române în anii 1947 – 1951, considerat a fi ”burgheză și reacționară”. EMIL BODNĂRAȘ a fost numit ministru cu ultimul decret semnat de REGELE MIHAI la 23.12.1947. Pilot de război la aviația de bombardament în picaj, căpitanul BĂDULESCU T. MIRCEA era deținătorul Ordinului Militar ”Mihai Viteazul”

Pe traiect către obiectiv

cu Spade clasa a III-a, conferit la 04 mai 1945, a Ordinului ”Virtutea aeronautică” a Ordinului ”Steaua României”, a Ordinului ”Coroana României”, a Medaliei ”Eliberarea de sub jugul fascist”, a Ordinului ”Crucea de Fier”clasa a II-a și clasa I conferite de Guvernul german, a Medaliei ”Pentru victoria asupra Germaniei în Marele Război pentru apărarea patriei 1941 – 1945” prin decret al guvernului sovietic și al Medaliei ”Crucea de Război” conferită prin decret al Guvernului cehoslovac. Era absolvent al Școlii de Ofițeri de Aviație Cotroceni, promoția cea mai numeroasă din istoria școlii militare, 113 absolvenți, la 10 mai 1941. Aviatorii promoției 1941 au făcut războiul ca luptători aerieni în partea cea mai dramatică a acestuia: retragerea de la Cotul Donului, din Kuban și din Crimeea; trecerea la 23.08.1944 de partea Națiunilor Unite; lupta împotriva foștilor aliați și camarazi de front; eliberarea Transilvaniei; dezvoltarea acțiunilor ofensive pe teritoriul Ungariei și al Cehoslovaciei; mai mult, la întoarcerea în țară în vara anului 1945 îi aștepta la fel ca pe toți combatanții români din anii 1941 – 1945, ”un alt război” de după război.

La festivitatea de înălțare în

După festivitatea de absolvire, întreaga promoție a fost detașată la Centrul de Perfecționare a Pilotajului de la Ghimbav. Aici, piloții au fost triați după aptitudini, pentru categoriile de aviație: vânătoare, bombardament și observație. În decembrie 1941 au terminat pregătirea în zbor și au fost repartizați în unitățile de luptă.

IAR 37 , înainte de misiune.

grad a promoției, conducătorul Statului – generalul ION ANTONESCU s-a adresat absolvenților școlilor militare: ”Camarazi sublocotenenți, primiți azi pe umerii voștri gradul intrării voastre în Corpul Ofițeresc. Fiți mândri. Armata este azi scutul neamului. Pe ea se reazimă ordinea și siguranța, onoarea și dreptatea. Sunteți cea dintâi promoție a țării sfâșiate. Vă numesc Promoția ”Mihai I”... Strămoșii ne-au dat țara și onoarea. Nimic pe acest pământ nu ne va împiedica să ne cinstim trecutul și să ne merităm slava celor ce au să vină.”

Sublocotenentul BĂDULESCU T. MIRCEA împreună cu DRAGOMIR CONSTANTIN, GAVRILOIU IOAN, PASĂRE DUMITRU și TUFĂ MARIN, selectați ca piloți de observație, au fost repartizați la Flotila 3 Informație Buzău, Escadrila 81 bombardament ușor, care era dotată cu avioane de tip IAR 37. Acest avion era biplan, cu trei locuri în tandem (pilot, observator și mitralior), două mitraliere fixe cu tragere înainte, o mitralieră ventrală mobilă cu tragere spre înapoi, mânuită de observator și una mobilă cu tragere spre spate sus, manevrată de mitralior. Putea transporta 12 bombe de câte 50 kg.Avionul era proiectat la IAR Brașov de către inginerii IOAN GROSU și PETRE CARP iar aviatorii care îl exploatau îl numeau ”Moș Neață ”. Unitățile și subunitățile Flotilei 3 Informație se întorseseră de puțin timp de pe front, din campania anului 1941 pentru eliberarea

Centrul de Instrucție al Aeronauticei Regale - ceremonia de deschidere a zborului de instrucție anuală , mai 1941.

Basarabiei și Bucovinei de Nord, pentru refacere. Piloții și instructorii flotilei au transmis tinerilor sublocotenenți experiența primei campanii de război în misiuni de antrenament pentru bombardament și observație, care au fost desfășurate atât pe Aerodromul Buzău cât și la Școala de Tir și Bombardament de la Năvodari – Constanța, unde aceștia s-au întâlnit cu viitorii lor camarazi de front, slt. POPOVICI DUMITRU și adjutanții aviatori STAN NICOLAE, BADISTRU ION, ANASTASIU OVIDIU, ALEMAN ALEXANDRU. În 16 octombrie 1942, eșalonul volant al Grupului 3 Bombardament ușor, care cuprindea și Escadrila 81, primește ordin de dislocare pe aerodromul Morozovskaia pe Don, nu departe de Stalingrad. Traiectul a fost executat cu escale la Nikolaev, Melitopol, Mariupol și Rostov. Pe 20 octombrie 1942, slt. BĂDULESCU execută recunoașterea sectorului de operații, iar după două zile, prima misiune de război într-o formație de trei avioane IAR 37, la trecerile peste Don de la Jarskoe la Sovanskoe, în capul de pod menținut de inamic în zona Armatei a 3-a Române.

În zilele următoare, echipajele Grupului 3 bombardament ușor au executat misiuni de bombardament la rampele de debarcare peste Don, la Kletskaia, Potnișni, Bobrovski, iar în primele zile ale lui noiembrie, în zona localităților Kotovski, Cebotarev și Kletskaia. În dimineața zilei de 19.11.1942, sovieticii au dezvoltat ofensiva pe întregul front al Armatei a 3-a Române în sectorul nord-est Klanicowski – Bolșoi, precum și în sectorul Kletskaia. Tinerilor sublocoteneți le-a fost dat să vadă cu propii ochi ”infernul” de la Stalingrad – Cotul Donului: ruperea frontului Armatei a 3-a Române; încercuirea și lichidarea Grupării Lascăr (Divizia 5, 6 și 15 Infanterie, părți din Divizia 13 și 14 comandate de generalii LASCĂR, MAZARINI și SION); dezvolatrea acțiunilor ofensive sovietice pentru încercuirea Armatei a 6-a Germane la Stalingrad. Cu misiuni de bombardament în zilele de 21 și 23 noiembrie 1942 s-a încheiat participarea pe frontul de la Cotul Donului a Grupului 3 bombardament ușor. Pe 17 decembrie 1942 s-a primit ordin de înapoiere în țară pe traiec-

Gen. Jienescu, cpt.cdor. Galeno Francisc, lt.Tudor Andrei și un ofițer german, privind plecarea în misiune a unei formații.

tul Novocerkask – Zaporoje – Tiraspol – Galați. În Ordinul de zi nr. 19 din 16.12.1942 al Grupării Aeriene de Luptă (GAL) - comandant general de escadră ERMIL GHEORGHIU - se elogiază distinct activitatea Grupului 3 bombardament ușor pe frontul de la Cotul Donului: ”104 misiuni de bombardament; 294 avioane ieșite în misiuni de război; 431 ore zbor; 91 de tone bombe lansate; Grupul 3 a reprezentat o luptă continuă între posibilitățile materialului și dorința de a se face simțit”. După un concediu scurt de recuperare, în luna ianuarie 1943, personalul navigant al Escadrilei 81 bombardament ușor a fost încadrat în nouconstituitul Grup 3 bombardament în picaj Stuka, pe Aerodromul Craiova. Conform acordurilor bilaterale româno – germane, aviația română urma să fie dotată cu avioane moderne. Grupul 3 a fost dotat cu avioane JU87 Stuka, pentru bombardament în picaj. Trecerea personalului navigant și tehnic pe acest tip de avion s-a făcut pe aerodromul Nicolaev, pe malul stând al Bugului, cu instructori germani.

Comandant al Grupului 3 bombardament în picaj a fost numit un experimentat ofițer și pilot – locotenent comandorul GALENO FRANCISC, care a plecat la Nicolaev cu întreg personalul , peste 200 de oameni. Instructor de zbor l-au avut pe un tânăr austriac în vârstă de 24 de ani, locotenenetul ANDORFER ANTON. Acesta, pilot și instructor desăvârșit pe avioane JU-87 i-a pregătit și antrenat pe piloții români timp de două luni. În luna iunie 1943, Grupul s-a deplasat pe aerodromul Mariupol Vest (pe țărmul nordic al Mării de Azov), unde a executat 123 de ieșiri de avion în 14 misiuni de război pe frontul Mius. La 4 iulie 1943 au primit ordin de deplasare pe terenul Kerci nr. 6 – Bagherovo (Crimeea) cu tot personalul navigant , avioanele disponibile și specialiștii germani, în scopul de a acționa pe frontul din Kuban. Misiunile au început de a doua zi. Au bombardat pe valea Kubanului așanumita Pădure Fermecată, unde se afla un puternic centru de rezistență inamic, cu mari concentrări de trupe. Fiecare misiune de bombardament cu avioanele JU-87 Stuka se făcea

Mitralior în cabina avionului de bombardament ușor IAR 37.

în formație. Comandantul escadrilei sau unul dintre piloții experimentați conducea formația la obiectiv, stabilea direcția de atac dinspre inamic către liniile proprii și înălțimea de inițiere a atacului. În apropierea obiectivului, coechipierii se eșalonau pentru atac, capul formației angaja atacul prin răsturnare, procedeul de atac era picaj la 900. Acest procedeu de bombardament avea probabilitate mare de lovire a țintei: timpul de atac era foarte scurt – avionul stătea puțin deasupra țintei, neoferind posibilitatea artileriei antiaeriene să ochească. Când primul avion lansa bombele pe verticală, următorul se angaja în atac; când avionul din față redresa și degaja direcția de atac, cel din spate lansa bombele. Atacau succesiv, în șir indian. Bombele aveau focoase de întârziere. Redresarea se făcea la înălțimea de siguranță 400 – 600 metri, pentru a se proteja de efectul exploziei bombelor, dar de multe ori se redresa mult mai jos, pentru a evita antiaeriana. După atac se aduna formația și se întorceau la aerodromul de bază. JU-87 Stuka avea încărcătura normală de bombe: o bombă de 250 kg. și 4 bombe de 50 kg. și un echipaj format din doi oameni (un pilot și un mitralior) care stăteau spate în spate și comunicau prin radio. Sunetele pe care acest avion le scotea în picaj aveau efect de teroare psihologică.

La invadarea Franței și a Țărilor de Jos, când deși la sol germanii fuseseră depășiți numeric, avioanele JU-87 Stuka au lovit în plin inamicul cu acuratețe chirurgicală. Era un fel de artilerie zburătoare, dar mult mai precisă. Toate atacurile se făceau cu însoțire de vânătoare. Pe timpul atacului, JU-87 Stuka erau vulnerabile, de aceea vânătorii îi însoțeau inclusiv pe parcursul de luptă în picaj și redresare. Misiunea aviației de bombardament în picaj era de a distruge obiective importante, dar de dimensiuni mici, în câmpul tactic (aglomerări de tancuri și trupe, noduri de cale ferată etc.). Unul dintre pilotii favoriți ai lui Hitler era HANS ULRICH RUDEL care în 2530 misiuni de luptă cu JU-87 Stuka a distrus 519 tancuri sovietice , 800 de vehicule și 150 piese de artilerie, a scufundat un distrugator și două crucișătoare. Acest avion va deveni ”marea dragoste” pentru toți piloții din Grupul 3 bombardament picaj: ”ca piloți, ne satisfăcea deplin, răspundea prompt la comenzi, îți dădea încredere să zbori pe el. Îl simțeram ca fiind o armă eficace, precisă. Era o vorbă între noi, cei de la Stuka – să bagi bomba pe geam – adică să fixezi rapid și corect obiectivul și să apeși pe butonul de lansare a bombelor, care era în capul manșei.

Lt. Anton Andorfer.

Asta însemna precizie maximă.”; își amintește comandorul (r) CONSTANTIN DRAGOMIR, pilot în Grupului 3 Bombardament picaj. Locotenentul ANTON ANDORFER i-a însoțit pe piloții români în primele misiuni, chiar conducând formația la atac. Punea mare preț pe salvarea echipajelor. După jerfele de la Stalingrad ”să trăiești” era forma superioară a eroismului, a jertfei: ”ein om viu, drei eroi morți” spunea el, în sensul că un om viu e mai important decât trei eroi morți. ”Era aceasta o viziune optimistă, nouă, ce ținea de spiritul

ofensiv al aviatorilor germani, imprimat mai mult prin imitație decât prin vorbe și în rândul nostru. Nu ne dădeam seama atunci, dar astfele de viziune era totul, în condițiile în care frontul germano – sovietic se retrăgea spre vest, iar războiul era practic pierdut.” – comandor (r) CONSTANTIN DRAGOMIR. Prima din cele 10 porunci ale unui pilot de Stuka era ”să ne trăiești!”. Era formula de salut a comandantului grupului, locotenent comandor GALENO FRANCISC și aceasta însoțea toate ordinele de luptă. La misiunea din 6 iulie 1943 executată cu 9 avioane JU-87 Stuka, avionul nr. 29 pilotat de slt. Formație de JU-87 Stuka. aviator CERCEL OVIDIU, a fost lovit de artileria antiaeriană. A încercat înainte de a sări cu parașuta să își salveze mitraliorul care era rănit la genunchi și nu putea să iasă din carlingă, dar a alunecat pe planul avionului și în timpul căderii și-a deschis parașuta. Mitraliorul, sergentul DUMITRESCU a fost înmormântat creștinește de Regimentul 35 Dorobanți, care se găsea în dispozitiv în acea zonă. Pilotul s-a salvat. Un alt avion pilotat de adjutantul aviator TEODORU IOAN a fost lovit de asemenea de antiaeriană, dar a reușit să aterizeze în bune condițiuni pe aerodromul Bagherovo. Avionului nr. 36 pilotat de slt. aviator BĂDULESCU T. MIRCEA i s-a defectat motorul și a aterizat forțat pe terenul Gostagavskaia, unde a fost avariat la contactul cu solul. Pilotul a avut o rană la șold, iar mitraliorul VASILE PUNGAN, o rană la cap. Amândoi au fost internați la Spitalul Militar German din Mariupol. (va urma)

B I B L I O G R A F I E: - Destinul unui zburător, Aurel Pentelescu, Ed. Modelism, 2002; - Romanian Black Hussars, Grupul 3 Picaj, Jean Louis Roba, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism Internațional, 1998; - Pumnul țării. Grupul 5 Bombardament Greu, Dan Stoian, Ed. Modelism, 1999; - În căutarea eroilor, Ioan Cherecheș, Ed. Albatros, 1981; - Sburătorii României, anul 1, nr. 2,3, februarie, martie 1945; - România aeriană, anul XVII, nr. 4, aprilie 1943; - Prinții văzduhului, Clemente Mureșan, Ed. Dacia 1996;

PRIMUL EMIGRANT ROMÂN ÎN NOUA ZEELANDĂ

storia noastră, a românilor, în Noua Zeelandă, se scrie în fiecare secundă. Lucruri uitate, documente prăfuite, vorbesc despre compatrioți de-ai noștri de care nu a auzit nimeni, niciodată! Din toate aceste arhive, scormonitorii și iscoditorii pot afla lucruri extraordinar de interesante. Autorul acestui articol, Cristi Dumitrache,va propune o incursiune senzaționala în viața primului român sosit pe aceste meleaguri. Dupa cercetări îndelungate în arhivele oficiale din Noua Zeelandă, revista „Pagini Românești în Noua Zeelandă” vi-l prezintă pe primul român sosit în Noua Zeelandă (și atestat oficial!), acum 110 ani! Numele sau a fost William Petre Negrescu și s-a născut în 1876 la Bucuresti, fiind fiul lui Ion (muncitor) și al Fanei. A murit în Sydney, Australia, în anul 1942. William Negrescu a avut o carieră fulminantă în Noua Zeelandă, activând ca jurnalist socialist. El este celebru, de altfel, pentru pamfletul din 1910 prin care îl ataca pe prim-ministrul Noii Zeelande al acelor ani, Sir Joseph Ward.

Portul din Lyttelton

Cariera lui William Pierpont Black este una dintre cele mai neobișnuite, din punctul de vedere al mișcărilor laburiste de la începutul secolului trecut. In România, Negrescu a fost sculptor în lemn. La începutul secolului trecut emigrează în Australia, unde se căsătorește, la 17 iunie 1902, cu Harriet Jane Rice (Henrietta), fiica unui miner australian. In același an cuplul se mută în Auckland, unde li se naște și primul fiu. La data de 19 noiembrie 1904, Negrescu este naturalizat ca William Pierpont Black. Și-a început cariera ca șef de echipă la depozitul de mobilă Tonson Garlick Company Limited de pe Queen Street. A ajuns repede președinte al Sindicatului Unit al Producătorilor de Mobilă din Auckland. După sosirea fratelui sau mai mic, Ion, împreună pun bazele „Fabricii de Sculptură Artistică în Lemn” din Karangahape Road. Negrescu devine membru al Partidului Socialist din Noua Zeelandă în 1908, începând să și publice în ziarul muncitoresc radical „Liderul” (New Zealand Leader). În 1909 candidează la alegerile pentru Primăria Aucklandului din partea Partidului Socialist. Inspirat de campaniile de luptă împotriva corupției economice și guvernamentale, începute de mulți ziariști americani,

Fotografie de grup la cea de-a doua Conferinta a Socialistilor din Noua Zeelanda, tinuta in capitala Wellington, intre 12-13 aprilie 1909.

Grup de initiatori ai Partidului Socialist din Noua Zeelanda, care ii include pe William Pierpont Black (stanga), Michael Joseph Savage (in genunchi, in centru) si Henry Gilbert Scott Bennett (in genunchi, dreapta). 1/2-032198; F, A. Turnbull Library, Biblioteca Nationala a Noii Zeelande.

„Liderul” a început să publice, din anul 1910, articole ce denunțau afacerile financiare ale primului ministru neo-zeelandez, Sir Joseph Ward. Acesta, în calitatea sa de Trezorier al Coroanei, a condus negocierile din 1894-1895, atunci când compania sa, „J. G. Ward Farmers Association”, a îndatorat până în pragul falimentului Bank of New Zealand și Colonial Bank. Un contabil din Wellington, însă, a cercetat prăbușirea Colonial Bank în detalii și a publicat articolul „O aventură cu vânzare și politică la 1905”. Munca de cercetare a lui Braund a format baza articolelor din „Liderul”, care au apărut, însă, nesemnate. Conform lui William Black Negrescu, „un socialist și spiritualist din Wellington” i-a dat acestuia materialul, spunându-i : „Dacă ești de partea oamenilor simpli și alături de cauză, așa cum ni se pare tuturor, trebuie sa ai curaj să publici acest articol!” El a învățat să vorbească fluent engleza, dar se pare că articolele semnate de el erau rezultatul efortului comun al unui grup de ziariști. Cel mai important ajutor al său a fost Fred Way, un prieten socialist și secretar de sindicat, care avea să publice, la rândul, său pamflete în care îi acuza pe consi-

Peisaj

lierii din Auckland de încasarea de profituri de pe urma activității câtorva bordele. Black Negrescu a încercat să obțină sprijin financiar din partea Partidului Reformatorilor, dar când și-a dat seama că sprijinul nu va veni, s-a decis să publice el însuși un pamflet de 20 de pagini, denumit „Biografia neautorizată a lui Sir Joseph Ward, prim-ministru al Noii Zeelande”. Publicat pentru prima oară în mai 1910, „Pamfletul Negru” (așa după cum avea să ajungă cunoscut), a fost vândut din casă-n casă cu 6 pence și, datorită cererii uriașe, a fost tipărit și în ediția a doua, în luna iunie a aceluiași an. Mii de copii ale acestuia au circulat

de-a lungul Noii Zeelande la oamenii simpli, dar el a fost trimis prin poștă și oamenilor influenți, precum și mai departe, în Anglia și Australia.

Joseph George Ward

Primul ministru s-a apărat puternic în Parlament. Liga Progresiv Liberală a Noii Zeelande i-a publicat discursul ca pe un pamflet, în 100.000 de exemplare. Parlamentul a aprobat și o lege (Amendment Act 1910), tocmai pentru a preveni ca oamenii publici să mai poată fi atacați astfel. Black a fost apoi acuzat de trădare a intereselor laburiștilor de către președintele Consiliului Laburiștilor din Wellington, J. Carey. Incapabil să plătească daunele câștigate în instanță de către adversari, Negrescu se autodeclară în faliment. Ziarul său iși încetează apariția dar, un an mai târziu, reapare sub alt nume, săptămânalul „Vocea Laburistă”, deținut ostentativ de către soția lui. Black nu a schimbat doar titlul ziarului, dar l-a și transformat radical. Din atacator al ideilor sindicaliștilor conservatori și apărător al laburiștilor, ziarul a trecut în cealaltă tabără. „In zilele de început, entuziasmul pentru cauza laburistă era foarte mare. Am trecut prin etape normale, de avânt revoluționar împins la extrem, dar cu vârsta au venit și cunoștințele, experiența, moderația și înțelepciunea”. Black a devenit ulterior un membru marcant al Partidului

Viaduct Auckland

Unit al Muncii din Auckland. După activități extrem de energice, printre care și amestecul în aplanarea grevei muncitorilor din Huntley (1912), ajunge să fie repudiat de către propriul partid, din interiorul căruia i se cere demisia. Atunci, își creează propriul partid laburist, care îl sprijinea pe primul ministru William Massey. In 1917 ajunge editor al revistei „NZ Capital and Labour Review”. A lansat Partidul National Laburist în Auckland, iar în anul 1921 apare din nou în viața publică prin sponsorizarea Partidului National Progresist și a Partidului Laburiștilor Moderați. Se reîntoarce în Australia, unde activează ca jurnalist. Moare la Sydney pe 29 aprilie 1942, lăsând în urmă soția și 5 copii. Atunci când prietenul său Fred Way l-a vizitat în Australia, cu câțiva ani înaintea morții, Negrescu a recunoscut că, în adâncul inimii sale, a fost întotdeauna un socialist. Adversarii l-au văzut însă ca pe un om vicios, fără maniere și fără scrupule. Cea mai importanta dintre moștenirile sale a fost, fără doar și poate, „Pamfletul Negru”, cel mai mare scandal de presă pe care l-a cunoscut vreodată Noua Zeelanda.

Queen Street

Cristi Dumitrache Pagini Românești în Noua Zeelandă Redactor-șef Referinte: 1. Gustafson, B. Labour’s path to political independence. Auckland, 1980 2. „Nigraski, of Rumania”. Maoriland Worker. 31 Oct. 1917 3. Roth, Herbert. „Black, William Pierpont 1876-1942”. 4. Dictionary of New Zealand: Biography, updated 7 April 2006 5. http://www.dnzb.govt.nz/

Î M PĂ R Ă Ţ I A A P E L O R

AMAZON Gheorghe ROMANESCU TEXT ŞI FOTOGRAFIE

mazonul îşi colectează afluenţii de pe o suprafaţă de 6.150.000 km2 (7.180.000 km2 - locul I în lume). Lungimea bazinului, pe direcţia est-vest, este de 6.000 km. Izvoarele se găsesc în Anzii Peruvieni, masivul Sf.Ana (4.300m), în Lacul Copilului unde îşi au obârşia Ucayali şi afluentul acestuia Apurimaç (la cca.150 km de Oceanul Pacific). Izvorul Amazonului, prin Ucayali şi afluentul Apurimaç, a fost stabilit în anul 1941 de Bertram Floronoy. Gurile acestui fluviu au fost stabilite de Vicente Janéz Pinzon în anul 1500, fiind denumite de acesta „Mar Dolce” („Marea Dulce”). Sectorul superior al Amazonului este cu-

noscut sub denumirea de Rio Maranon. La ieşirea din munţi intră în Câmpia Amazon pe care o drenează până la gura de vărsare. Pentru prima oară a fost străbătut de conchistadorul Francesco de Orelana în 1547. Numele de Amassona, dat de băştinaşi, semnifică „distrugătorul de bărci”. Amazonul propriuzis se formează la confluenţa celor doi mari afluenţi Ucayali şi Marańon, care confluează la Nauta, în amonte de localitatea Iquitos; pân la unirea cu apele fluviului Rio Negro (la Manaus) poartă denumirea de Solimőes. Primul afluent important de pe dreapta este Ucayali. Amazonul cu Ucayali adună apele a 1.100

Ariau Tower, locaţia ecologică din inima pădurii amazoniene

Piroga tradiţională pentru a pătrunde pe îngustele canale amazoniene

afluenţi importanţi (unii dintre ei au peste 2.000 km lungime). Organismele respective, luate separat, alcătuiesc cele mai importante cursuri de apă din lume şi pot rivaliza cu fluviile cele mai mari: Zair, Chang Jiang, Obi etc. Amazonul este cunoscut şi sub denumirea de „colosul de ape” deoarece el îşi măreşte albia de la 1 km la confluenţa cu Rio Napo, până la 25 km după confluenţa cu Madeira. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-o gură de tip deltă estuariană (locul I în lume) cu o lăţime de 200 km şi o lungime de 350 km. La gura de vărsare se manifestă fenomenul cunoscut sub nuLa odihnă în hamacul tradiţional

Un colţ de rai pe malurile Râului Negru

Renumita piaţă centrală a oraşului Manaus

La plimbare pe apele liniştite ale Amazonului

mele de „pororoca”; el se desfăşoară în timpul fluxului mareic şi determină ridicarea apelor spre amonte până la o distanţă de cca.1.000 km. Regimul hidrologic este influenţat de climatul zonei. Bazinul hidrografic se desfăşoară de o parte şi de alta a ecuatorului în proporţii aproape egale. Predomină un climat cald şi umed, cu temperaturi medii ce nu scad sub 200C şi precipitaţii de cca. 2.300 mm. Plouă aproape în fiecare zi, mai ales după amiază. Ploile sunt de tip torențial. Suferă influenţele climatului ecuatorial şi subecuatorial din cele două emisfere. Debitul rămâne relativ constant tot timpul anului deoarece când plouă în emisfera nordică, nu cad precipitaţii în cea sudică 6 luni pe an şi invers. Cu toate acestea, ca urmare a numărului mai mare de afluenţi pe care-i primeşte de pe dreapta, în august-septembrie, când râurile din emisfera sudică au mai puţină apă, se pot înregistra ape mai mici pe Amazon. În situaţii excepţionale se pot suprapune apele mari din cele două emisfere şi inundaţiile pot fi catastrofale. După confluenţa cu Madeira şi Xingu, totalizează un debit mediu de 180.000 m3/s (locul I). Comparativ, Dunărea are un debit mediu multianual de 6480 m3/s. Nivelul maxim se înregistrează în mai, când apele cresc cu 15-20m şi provoacă un debit de până la 292.000 m3/s (312.000 m3/s). Apele

cele mai mici se înregistrează în noiembrie şi dau un debit de 80.000 m3/s (70.000 m3/s). Regimul hidrologic este de tip ecuatorial, cu ape maxime o singură dată pe an (din martie până în august). Maxima este dată de afluenţii cu debite variabile specifice climatului subecuatorial şi tropical. Pe Madeira se înregistrează un nivel maxim în luna martie (35.000-40.000 m3/s) şi un altul în septembrie (15.000 m3/s), deoarece se află sub influenţa climatului tropical sudic. Rio Negro se află sub influenţa climatului tropical nordic, când ploile cad în luna iulie şi debitul minim se produce în decembrie (45.000 m3/s). Ca urmare a scurgerii foarte ridicate, Amazonul deţine cca.17-19% din scurgerea medie a râurilor Terrei. Afluenţii care au culoarea galbenă poartă numele de rios brancos, iar cei de culoare neagră rios negros. Cantitatea totală de aluviuni este de cca. 1 mld.t/an. Pentru a vizita pădurea amazoniană, în partea sa cea mai interesantă, trebuie vizitat oraşul Manaus, situat în inima bazinului hidrografic. Acest oraş este considerat „poarta de intrare” în jungla amazoniană. În secolul XIX, pe vremea boom-ului produs de cauciucul natural, Manausul era supranumit

„Parisul tropicelor”. Astăzi, deşi decăzut din punct de vedere economic, are o populaţie totală de cca 2 milioane locuitori şi este principalul port de destinaţie pentru oraşele amazoniene. Din păcate, turismul amazonian este încă slab dezvoltat, atât din cauza infrastructurii, cât şi din cauza preţurilor destul de piperate. Cu toate acestea, turiştii care poposesc în Amazonia sunt relativ bine selectaţi. Primează cei cu buget ridicat şi educaţi. Una din cele mai importante locaţii turistice din inima junglei este Ariau Tower, loc unde s-a filmat şi pelicula americană Anaconda. Este, de fapt, singurul centru hotelier ecologic, unde se poate vizita adevărata junglă, se pot vedea caimanii, se poate înota alături de singurul delfin de apă dulce, se pot pescui pirania, se pot vedea diverse păsări şi animale specifice selvasului ecuatorial, etc. Amazonia păstrează încă multe pericole pentru turiştii neavizaţi. Printre cele mai importante pericole figurează abundenţa ţânţarilor (care pot provoca boala numită malarie), prezenţa febrei galbene, nesiguranţa locurilor alese în lipsa unei paze calificate, etc. Faptul că pădurea amazoniană este încă slab vizitată, este, din punctul meu de vedere, un lucru extrem de binevenit pentru protejarea celei mai importante arii de diversitate biologică.

Apele limpezi, dar negre, ale fluviului Rio Negro în timpul inundaţiilor

Înotând cu singurul delfin de apă dulce de pe glob

GRĂDINA CAROLINEI Dan ARHIRE TEXT ŞI FOTOGRAFIE

n luna iunie, începând chiar cu sfârşitul lunii mai, grădina Carolinei pare o mare explozie de artificii, încremenită într-un instantaneu fotografic. În acest an toate florile s-au cam codit, înflorind ceva mai târziu decât scrie „la regulament”! Imediat după ce s-au trecut lalelele, au înflorit trandafirii. Nu ştiu de ce, dar în acest an, au fost flori mult mai multe ca în alţi ani, iar trandafirii, pur şi simplu, ne-au năpădit. Anul acesta, la toate florile, înflorirea a fost mai târzie. Primii au înflorit trandafirii căţărători, roz şi cei albi, apoi cei roşii (ţiganul!),

apoi, abia, cei galbeni. În cursul lunii mai au înflorit trandafirii arbust, de diverse înălţimi și nuanțe: mov, corai, roşu, crem, alb şi portocaliu. Trandafirii miniatură, delicaţi şi părând a cere mai multă grijă, au apărut după cei căţărători. Curtea s-a umplut de trandafiri şi fiecare intrare în curte, venind din oraş, era o sărbătoare, după cum şi fiecare ieşire în balcon, dimineaţa, era o sărbătoare! Asta, cu atât mai mult cu cât de câţiva ani în grădină s-a pripăşit un fluierar care cântă atât de frumos, încât ţi se umple sufletul de bucurie. Dar n-au înflorit numai trandafirii, ci şi irişii, campanulele şi osteospermum, albe, ca niște margarete, dar cu mijlocul albastru. De asemenea, au înflorit crinii imperiali - albi şi parfumaţi, asiatici - roşii şi roz şi crinii fesul turcului - galbeni şi portocalii, cu petalele pătate. Una dintre maiestuozităţile grădinei Carolinei - datura - tot în acest timp s-a ridicat în forţă desupra tuturor celorlalte flori, dominândule. În paralel, au continuat să înflorească petuniile şi daliile, margaretele albe şi echinaceea purpureea, ca o margaretă, dar mov.

Pe la sfârşitul lunii iunie au început să înflorească a doua oară clematitele albe, roz şi vişinii. Înainte de înflorire, după cum parcă v-am mai spus, Carolina a stropit cu fungicide trandafirii, antifăinare şi cam tot timpul a tot plivit printre flori. Imediat după trecerea florilor, a tă iat florile uscate, pentru a nu îngreuna plantele şi a pemite o a doua înflorire. Dar, iunie nu este o lună în care să munceşti prea mult în grădină! E o lună în care te bucuri de roadele muncii din celelalte luni. E ca duminica pentru săptămână, adică o lună întreagă de sărbătoare!

Un boboc de ginere

JURNALUL ANGELEI LEFTERESCU (5) PRIMA FEMEIE COMANDANT DE LUNGĂ CURSĂ DIN ROMÂNIA

ai târziu aveam să regret căldura şi umezeala regiunii ecuatoriale, deoarece am plecat în ţară, schimbaţi fiind de un alt echipaj adus de acasă cu avionul. Cu acelaşi avion ne-am întors și noi acasă. Am zburat noaptea. Deşi toată ziua avusesem de lucru până peste cap ( avusesem ca invitaţi la bord echipajul avionului!), plus problemele specifice unei predări/ preluări de navă - nu am putut să dorm şi am privit prin hublou. Cer înstelat - zburam la 9000 m - jos de tot pământul marcat ici şi colo de salbe slabe de lumini. Atunci m-am gândit la Antoine de Saint Exupery cu al său „Zbor de noapte”. Nu cred să fiu în asentimentul tuturor, dar mie

îmi place să merg cu orice mijloc de locomoţie. Fiecare are farmecul lui. Aţi mers pe un car cu fân? Eu da, când eram mică şi a fost tare frumos! Cred că dacă mi s-ar fi propus un zbor în cosmos nu aş fi spus nu. Am avut după aceea ocazii să mă deplasez, până în 1980, din ţară în zona de pescuit şi înapoi şi din ţară în RDG la Berlin (şi de acolo cu trenul la Stralsund, pe litoralul Mării Baltice) de nenumărate ori, cu avionul. În 1979 am luat o plasă bună. Vorba vine „plasă”. În concediu fiind, m-am dus la Tulcea. Aveam ceva

treburi la contabilitate. Mă vede directorul Mărăşescu - fusese şeful meu la Căi Navigabile la Constanţa - şi hop cu mine pe Polar I, care nu putea pleca în cursă pentru că nu avea secund. Poţi să spui „nu mă duc!”, când ţi se spune „Mergi mata ca secund, aşa, până la Cape Town, un singur voiaj şi apoi treci la nava planificată (supertrawlerul Dorna, care se afla în RDG în construcţie)!”? „Până este gata nava sunteţi înapoi!”. Bucuria mi-a fost de scurtă durată, pentru că şeful serviciului producţie - inginerul Bălan - mă întâlneşte ieşind de la director şi-mi spune să fiu pregătită pentru RDG. Înapoi la director. C-o fi, c-o păţi, eu vreau la nava mea. El

nu și nu: „Îmi stă nava gata de plecare şi nu am pe cine pune!” - parcă toţi secunzii flotei se evaporaseră şi rămăsesem numai eu! Aşa că a fost tot ca el. Am plecat şi după 22 de zile am ajuns la Cape Town. Cât am stat acolo, am făcut febră musculară, atât de mult am mers pe jos. Nu m-a surprins când într-o zi am fost anunţată că nişte români vor să urce pe navă. Erau însoţitorii bolnavilor români veniţi pentru tratament la Greate Shour. Am fost cu telefericul pe „muntele masă” şi am putut admira panorama celor două oceane - Atlantic şi Indian - ca şi salba de staţiuni climaterice care se întind la poalele lui pe ambele coaste. Este atât de frumos încât eu, care am darul naraţiunii, nu vă pot spune decât atât. Dacă aveţi ocazia să faceţi o călătorie în Sudul Africii, făceţi-o neapărat! Merită cu vârf şi îndesat, chiar dacă aveţi rău de mare. Călătoria a decurs normal, dacă se poate numi normal faptul că am aruncat în mare tot vinul făcut din piersicile luate în ţară în timpul pregătirii voiajului şi care nu fuseseră distribuite la masă, dacă normal se cheamă că am fost obligaţi să intrăm

în trei porturi - Arecife, Las Palmas şi La Valetta - peste planificare, dacă normal se cheamă că am pansat capete sparte din pricina aceluiaşi vin nenorocit. La întoarcere - de acum era în decembrie - ne-a luat în primire, imediat după ieşirea din portul maltez la Valetta, o drăguţă de furtună care nu ne-a slăbit până la intrarea în Bosfor. Noi am scăpat „ieftin”. Alţii dinaintea noastră, dintre care un rus care mergea la Ismail, aveau răniţi la bord, recuperaţi de la o navă care se scufundase în Mediterană. Se mai întâmplă. E rău în furtună, dar cel mai rău este să te prindă un cutremur marin. Pe noi ne-a prins în Egee. Unii dintre membrii de echipaj s-au lecuit pe vecie de marinărie. Cum au ajuns la Tulcea, au plecat de la navă şi deşi erau oameni capabili nu am reuşit să-i determinăm să vină înapoi. Atunci, la întoarcerea cu Polar I, de la Sulina cu o şalupă trimisă special, am plecat la Tulcea, de acolo la Constanţa, la Bucureşti Otopeni şi cu avionul în RDG - Stralsund, la nava supertrawler „Dorna”. Numai că toată buna intenţie a directorului a fost zadarnică. „Dorna” plecase din şantier la pescuit în Atlanticul de Nord. Următoarea care pleca din şantier, pleca la pescuit în Atlanticul de Vest. Vreo două luni şi jumătate

am tot schimbat la nave care plecau în porturi, în speranţa că poate pot pleca acasă, pentru că şi aşa nu făceam nimic. Nu eram pe post. Eram „supercargo” şi tăiam frunze la câini. Şi aşa am ajuns la Agadîr, în Maroc. Până să vină avionul m-am plimbat. Oraşul se reconstruia încă după cutremurul care fusese în 1966. Oraşul vechi - din case făcute din lut, cu acoperişurile rotunde şi înghesuite una în alta ca nişte muşuroaie de furnici - rezistase cutremurului. Mai aveau un cartier foarte sărac, „bidonville”, unde patrula în apropiere poliţia şi nu te lăsa să intri. Riscai să te întorci nud. Asta ar mai fi lipsit, aşa că m-am lăsat păgubaşă şi m-am dus în bazar. Văzusem multe în Africa, dar atâta aur şi argint filigranat nu am văzut nicăieri. Tot aici am văzut un magazin în formă de U. Porţile mari din lemn sculptat ţineau loc de uşi. Înăuntru covoare din lână puse unele peste altele până în tavan. Pe latura mică a U-lui înşirate, în neorânduială, obiecte mari şi mici - brăţări, cercei, lanţuri din aur sau argint. Pentru un magazin aşa mare, numai doi vânzători. Umblai singur şi te uitai - dacă voiai să „subtilizezi” ceva, doi câini germani, cât nişte viţei, te luau uşurel de mână şi până venea patronul nu-ţi dădeau drumul. Socoteala o făceau pe abac. Propri-

etarul avea nenumărate turme de oi şi ciobanii care le păşteau erau plătiţi cu un salariu de nimic. Avea şi multe cămile. Am făcut şi eu o plimbare călare pe cămilă. Dacă nu poţi să te hâţâni în ritm cu mersul cămilei, după ce descaleci eşti ca şi cum ai fi deşirat. Simţi fiecare oscior. Tot acolo am aflat că aceste animale deosebit de folositoare sunt şi foarte sensibile. Nu suportă să fie bătute. Dacă dintrun motiv sau altul stăpânul o bate, trebuie musai să o vândă după aceea. De nu, cămila se va răzbuna şi-l va călca în picioare. Împrejurimile Agadîrului sunt deluroase. Dealuri pleşuve, cu vegetaţie puţină şi dealul care domină oraşul dinspre nord a avut construită pe el o jalnică cetate din care au rămas puţine ruine şi mormântul unui conducător de trib. Locul nu este des vizitat şi de aceea şi interesul autorităţilor privind întreţinerea şi informarea vizitatorului este nul. Dacă în Lagos sau Abidjan sau Monrovia, mă rog, în porturi africane cu trafic mare de nave, am văzut puzderie de automobile, aici erau rare şi destul de jerpelite. Speranţa mea de a ajunge acasă nu s-a realizat. A venit avionul cu schimbul de echipaj şi cu el şi şeful serviciului personal I.P.O.Tulcea Corleancă Vasile. Aşa că m-am întors înapoi în zona de pescuit şi după cir-

ca trei săptămâni de „dolce far niente” am trecut pe nava mea „Dorna”. Vedeţi, marinarul spune „nava mea”. El se identifică după o perioadă cu însăşi nava. De aceea este explicabil rictusul pe care îl face când, dintr-un motiv sau altul, la o manevră nava este lovită, „ciocnită”, cum spunem noi. La noi se făceau multe manevre în plină mare - pe vânt până la forţa de 3-4 - şi trebuia să lucrezi foarte atent. Ţin minte că trebuia să preluăm peşte de la un supertrauler care venea la acostare prova la pupa. Spre stupefacţia noastră, a celor de pe „Polar VII”, vedeam că vine cu gruiele bărcii tribord scoase în afară, fără barcă (aceasta era în urma navei la vreo milă). Se părea că au uitat că au gruiele afară. Noi ne uitam cu groază, pentru că ne-ar fi ras toate sarturile. Repede alertă prin UKW şi „Măi, ce faceţi acolo? Unde trebuie să stea gruiele, dacă nu înăuntru, la post şi unde-i barca?” şi aşa şi pe dincolo. Simplu. Luaţi de „gargară”, uitaseră de barcă şi de grui. Când au văzut că o să fie de rău, maşina pe drum şi trec glonţ pe lângă noi. Ce-o fi fost în capul lor, nu ştiu. Cert este că au stopat, au pus maşina înapoi. Ne-au tras una zdravănă la pupa după care au plecat şi au revenit şi au făcut o manevră de acostare model. (comandant Badiu Andrei).

Cred că dacă ar fi fost introduse la flotă „fiole” pentru depistarea alcoolemiei, sigur fiola s-ar fi înverzit! Cu „Dorna” am plecat la sfârşit de an de exploatare la Stralsund, în R.D.G. Se pare că la supraveghere an de garanţie era o hibă. Se înghesuiau mulţi, tare mulţi, să meargă în R.D.G. Explicabil. Aveau românii o cătare la nemţoaice…. prietenie la toartă! Se mai lăsa şi cu pensie alimentară. Azi aşa, mâine aşa, in-

ginerul Aioanei, exigent foc, avea probleme cu şantierul şi mai avea şi belelele astea. Până s-au hotărât să trimită acolo în ajutorul lui pe „unul care-şi vede de treabă”. Şi acela am fost eu. De altfel îmi mergea vestea că sunt „a dracului”. Odată un timonier se ruga la IPO Tulcea, la Serviciul Personal, să-l trimită în R.D.G. la șantier. Întreprinderea nu voia. Era şi normal - omul avea „pile” pe fratele său. Cu toate pilele lui, tot nu voiau

să-l trimită. Şi-i spune şeful Serviciului Personal – „Măi, nu te trimit în R.D.G., acolo-i un căpitan rău! Şi tu nu rezişti. O să te trimită în ţară”. „Mă duc - zice omul - poate să fie cine o fi”. „Bine - zice şeful Serviciului Personal. Du-te la dispecerul X şi spune-i să-ţi facă formele şi să te prezinţi la tovarăşa căpitan Lefterescu!”. „Lefterescu? - zice - nu mă duc tovarășe şef! Oriunde, dar la tovarășa căpitan Lefterescu nu mă

duc!”. Şi a avut neşansa să dea peste mine pe nava Polar I. Din timonier a ajuns la munca de jos - în magazie - şi asta numai un voiaj, căci spre norocul lui eu am plecat în R.D.G. la sosirea lui Polar I în ţară.(continuarea în numărul viitor)

POTENȚIALUL TURISTIC ÎN STÂNGA DUNĂRII DE LA ODESA Vadim BACINSKI

ÎN STÂNGA DUNĂRII , ÎN UCRAINA ÎNGÂNDURATE, APELE BUGEACULUI

acă drumul simbolizează mişcarea şi speranţa la ceva mai bun, apa întotdeauna a fost simbolul vieţii. Cu atât mai mult - în stepa aridă a colţului de ţară, numit BUGEAC. „Bugeac însemnează în limba tătarilor «colţ» şi este numit aşa fiindcă pământul ce se întinde între Dunăre şi Nistru spre Marea Neagră face un colţ ascuţit” - citim în „Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir. Astăzi în Bugeac râuri, practic, nu există. Unele, cum ar fi FRUMUŞICA, BUJORCA, au dispărut, în genere. Altele, ca SĂRATA, COGÂLNIC, CELIGIDER, reprezintă nişte pâraie jalnice. În spaţiul danubianonistrean din componenţa regiunii Odesa (Ucraina), cele care conferă viaţă şi vigoare existenţei umane, la începutul mileniului III, sunt lacurile sudbasarabene. Pe malurile lor se află peste 20 de sate, locuitorii cărora, în mare parte, practică pescuitul şi cultivarea zarzavaturilor, prin irigare. Pentru ei, apa lacurilor Bugeacului este dătătoare de viaţă, în sensul cel mai adevărat al acestor cuvinte.

Să mai remarcăm un lucru: practic, toate lacurile dintre Reni şi Chilia comunică cu Dunărea. Tot aşa cum în venele copiilor unei familii curge sângele mamei şi tatălui lor, în lacurile sud-basarabene curge sângele (apa) Dunării, care nu cunoaşte frontiere. PODOABĂ ALEASĂ, STRĂVECHE Îndreptându-se de la RENI spre ISMAIL, CHILIA şi TATARBUNAR, neobositul călător este însoţit, în primul rând, de lacurile şi limanurile Bugeacului: mai mari şi mai mici, în stare mai bună şi mai puţin bună, dar în egală măsură - străvechi. Fiecare cu istoria lui, cu denumirea lui, grăitoare şi plină de sens. În stânga Dunării, întinzându-se, de regulă, de la Dunăre spre nord, fiecare pe zeci de kilometri, ele formează o adevărată salbă multiseculară pe pieptul Basarabiei de Jos. De la Reni, în drum spre SATU NOU, rămân, lateral, lacurile CAHUL şi CARTAL. Dincolo de SATU NOU, se împreunează IALPUGUL şi CUVURLUIUL. În raioanele ISMAIL şi CHILIA ne aşteaptă alte două lacuri - CHITAI şi CATLABUGA. Prin părţile TATARBUNARULUI se

găsesc limanurile SASÎC (vechea denumire CUNDUC), ŞAGANI, ALIBEI. După CATLABUGA, cel mai „implicat” în istoria naţională a românilor, în stânga Dunării, este, fireşte, lacul CAHUL. Greşesc amarnic cei care cred că lacul CAHUL se află undeva, în vecinătatea oraşului cu aceiaşi denumire, din Republica Moldova. Doar cu extremitatea sa nordică, alungită, el „se înfige” în teritoriul ţării vecine. „Grosul” apelor sale se găseşte în raionul RENI, având pe mal şi un sat românesc - FRECĂŢEI (azi LIMANSCOE), cu şcoală medie generală cu limba de predare română.

CAHULUL Regretatul cercetător basarabean Ion Dron, în lucrarea sa „Denumiri geografice găgăuzeşti”, apărută în limba rusă la Chişinău, în 1992, afirmă că hidronimul CAHUL e de origine turanică şi ar însemna „baltă, mlaştină, noroi”. Oricum, în iunie 1574, pe malurile lacului CAHUL, răzvrătitul domnitor al Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit, luptă cu oastea turco-tătară.

Pârcălabul de Hotin, Ieremia Golia, pentru câteva pungi cu aur, cedează turcilor trecătoarea peste Dunăre de lângă Isaccea (vadul de la OBLUCIŢA) şi moldovenii sunt învinşi. A doua zi, rămăşiţele armatei lui Ioan Vodă, precum scrie cronicarul Grigore Ureche, „...s-au tras înapoi, la un sat, la ROŞCANI, de s-au îngropat, unde mare nevoie avea de apă”. În cele din urmă, moldovenii sunt măcelăriţi toţi, până la unul, Ioan Vodă este decapitat, iar corpul său - rupt în două, legat fiind de cozile a două cămile. Despre aceasta a scris Bogdan P. Haşdeu în lucrarea sa „Ioan-Vodă cel Cumplit”. Lupta de lângă lacul CAHUL a constituit faza secundă a campaniei de la 1574. În primăvara aceluiaşi an, la ILIŞTE, moldovenii înving, omorând, spun istoricii, 20.000 de turci. Alte 20.000 de tătari pier în luptele din Bugeac. Moldovenii pierd în total 25.000 de oşteni, dintre care la ROŞCANI - 13.000.

Iată, deci, că apele CAHULULUI au fost martore al unuia dintre cele mai sângeroase războaie din câte s-au dat vreodată în Bugeac, în special, în epoca medievală. Să reţinem acest fapt istoric şi să mergem mai departe. LACUL CARTAL Mai mic ca dimensiuni şi ca loc în istorie, CARTALUL se află lângă satul cu aceeaşi denumire, care în traducere din tătară, înseamnă „vultur, şoim”. În ruseşte „vultur” înseamnă „oriol”. De aici - denumirea oficială a satului de azi - ORLOVCA. Lacul a rămas CARTAL. Situat în imediata vecinătate a Dunării, el e frate cu CUVURLUIUL, căruia i se mai spune COVURLUI şi CUGURLUI (o variantă rusificată).

CUVURLUIUL Lacul Cuvurlui este situat la sud-est de SATU NOU, în spaţiul dintre cotul Dunării şi şoseaua RENI - ISMAIL. Denumirea sa ne aduce aminte, cu siguranţă, de fostul judeţ COVURLUI din România şi de lucrarea „Cartea judeţului Covurluiu (note geografice, istorice şi în deosebi statistice)”, apărută la Bucureşti în 1891. Lucrarea aparţine lui MOISE N. PACU, mare cărturar, preot, jurist şi om politic, născut în comuna BABELE, fostul judeţ BOLGRAD, azi - raionul Ismail. Bănuiesc că trebuie să existe o legătură, semantică, cel puţin, între denumirea lacului din stânga Dunării şi cea a fostului judeţ, dar, din păcate, nu ştiu care anume. Într-un studiu consacrat microtoponimiei Basarabiei de Jos, regretatul arheolog VALERIU COJOCARU, de la SATU NOU,

RENI, face referire la provenienţa hidronimului CUVURLUI. El apelează la opinia fostului profesor şcolar din SATU NOU, ION MIHĂILESCU, care susţinea că denumirea lacului provine de la tătărescul „cugur” - “scoică”. Cândva fundul lacului era plin cu scoici, ceea ce vorbea despre starea bună a mediului acvatic. Activitatea economică şi factorii naturali au influenţat negativ asupra apelor CUVURLUIULUI. Ele au căzut pradă vegetaţiei acvatice, în special stufărişurilor. „A contribuit” la aceasta construcţia, cu mulţi ani în urmă, a şoselei ce leagă SATU NOU cu NEKRASOVKA NOUĂ şi duce mai departe spre ISMAIL. Şoseaua, făcută pe un baraj artificial, a separat CUVURLUIUL de alt lac - IALPUG. Azi ele comunică doar prin trecerea îngustă de sub un pod, iar stufărişurile, de ambele părţi ale şoselei, ocupă pe an ce trece spaţii tot mai largi.

IALPUG Acesta este cel mai mare lac din sudul Basarabiei. El se întinde spre nord pe circa 30 de kilometri, culminând cu oraşul BOLGRAD, centru raional şi capitală neoficială a bulgărimii din Bugeac. Pe malurile sale sunt situate vreo 7 localităţi rurale din raioanele RENI, ISMAIL, BOLGRAD. Printre ele - sate cu populaţie românească majoritară: acelaşi SATU NOU şi BARTA (raionul RENI), iar pe malul opus - BABELE, despre care pomeneam mai sus şi care este azi cea mai mare comună românească din sudul Basarabiei. Are peste 5 mii de locuitori şi o şcoală medie generală cu circa o mie de elevi. La BABELE s-a născut Alexandru Averescu, mareşal, fost prim-ministru al României în perioada interbelică. Până la cel de al doilea război mondial localitatea i-a purtat numele. ...Hidronimul IALPUG îl întâlnim în monumentala lucrare a lui Dimitrie Cantemir „Descrierea Moldovei”, atunci când el vorbeşte despre „Basarabia, odinioară cea de a treia parte de frunte a Moldovei”. Cantemir se referă nu la lacul IALPUG, ci la râul cu acelaşi nume (el îi spune IALPUH). „...Şi numai un singur râu, care curge toată vremea, numit Ialpuh”. În continuare, mai aflăm: „Pe râul Ialpuh, în apropiere de gura lui, se mai găsesc

urmele unei cetăţi şi mai vechi, numită îndeobşte Tint. Ştefan cel Mare a înălţat-o iar din ruine, dar turcii au făcut-o una cu pământul, încât acuma abea de i se mai cunoaşte locul”. „Acuma” - adică pe la 1714-1716, când Cantemir a scris „Descriptio Moldaviae”. IALPUGULUI am mai auzit spunându-i-se astăzi IALPUF (la SATU NOU, bunăoară). Hidronimul, şi el de origine turanică, în versiunea lui Ion Dron, ar însemna loc plat, şes, imaş. De când cu lacurile CAHUL, IALPUG, CATLABUGA, o atenţie aparte merită CHITAIUL, situat la hotarul dintre actualele raioane Ismail şi Chilia. Întinzându-se de la sud spre nord-est, el poartă pe malurile sale mai multe localităţi româneşti, trecute şi ele prin încercările timpului şi războtezate în perioada sovietică.

LACUL CHITAI O istorie scrisă a acestui lac şi a locurilor ce-l înconjoară ne-a lăsat VASILE BURLACU, fost profesor de istorie şi director al şcolii medii incomplete din comuna CHITAI (azi CERVONYI IAR, raionul CHILIA). Şcoala cu pricina a fost rusificată prin 1997, iar istoria lăsată de dl. BURLACU îşi aşteaptă publicarea. Aceste locuri, ca şi întregul ţinut al CHILIEI, după 1484, s-au aflat secole la rând sub stăpânirea tătarilor, aduşi încoace de turci. Astfel încât hidronimul CHITAI pare să fie cu siguranţă de origine tătară. Pe malul răsăritean al lacului se mai găsesc două sate cu populaţie românofonă majoritară: FURMANCA (făcută de ruşi FURMANOVKA) şi CEAMAŞIR (ajuns PRIOZIORNOE). Pe malul apusean găsim localitatea HAGI-CURDA (azi CAMYŞOVCA), care mai păstrează tainele unor treceri subterane

- subiect aparte, aşteptându-şi rândul în paginile revistei noastre. De această aşezare, HAGI-CURDA, se preocupă în ultimii ani bravul român TUDOR IORDĂCHESCU, băştinaş al locului. ...Cam acestea sunt cele mai mari, veritabile, lacuri ale Bugeacului. Sunt încă altele mai mici, mai puţin importante spre răsărit, sunt limanuri ale Mării Negre, cum ar fi Sasâcul, ajunse lacuri, prin activitatea nesăbuită a omului, în perioada sovietică. Marile lacuri ale Bugeacului, aşa cum sunt ele, secole la rând, ocrotesc pe malurile lor împădurite sate în care se vorbeşte şi se simte româneşte, sate populate de urmaşii lui Traian şi ai lui Ştefan cel Mare. Şi dacă, vorba zicalei, omul sfinţeşte locul, atunci să ştiţi că aceste locuri sunt sfinte pentru noi toţi.

ARHIVELE TRANSCENDENTE

MEMORIE ARHAICĂ ÎN CARPAŢII MERIDIONALI: MUNTELE PARÂNG ŞI MUNTELE TĂRTĂRĂUL Constantin 7 GIURGINCÃ CRAINA

atura Daciei e leagănul pământului românesc, şi acest pământ românesc se confundă cu o zonă naturală precisă numită tainic de unii „Grădina Maicii Domnului”, este un pământ daco-get care include în el o forţă eternă, o putere în timp şi spaţiu acordată de o voinţă transcendentă care a zămislit şi un popor asemeni pământului creat de ea. Munţii daco-geţilor sunt măreţe catedrale de piatră iluminate de un Duh lăuntric, Duhul muntelui, care rămâne să stea de strajă şi de veghe etern, învăţându-i pe slujitorii lui, retraşi în peşterile şi grotele sale, să-şi păstorească supuşii pe căile pildelor şi învăţăturilor date de voinţa transcendentă la începutul timpurilor dintâi. Carpaţii au constituit nu numai o

cetate naturală care-a întreţinut şi apărat neamul românesc, ci şi o cetate spirituală în care s-a desfăşurat o existenţă statornică, cu întocmiri, ritualuri şi datini care treceau peste veacuri. La anumite date care consfinţeau mişcarea aştrilor în rotirea lor eternă în Crugul vremurilor, ori consfinţeau revoluţia anotimpurilor, cei binecuvântaţi şi ocrotiţi de munţii lor sublimi, munţii Daciei, săvârşeau după o memorie arhaică rituri şi datini care reiterau, reactualizau adevăruri şi evenimente dezvăluite pământenilor de acei eroi civilizatori, acei zei sau profeţi, sosiţi între ei la începutul aşezării ordinei primordiale. Asupra credincioşilor

din Carpaţi se pogora Duhul muntelui, mai ales la solstiţii şi echinocţiuri, la acele nedei săvârşite pe platourile înalte ale munţilor, când se dădea slavă Zeului Moş al muntelui. Pentru daci, ca şi pentru gali, „munţii erau zei”, spre exemplu vedeau în muntele Parâng pe însuşi Zeul Zamolxe. Şi aceşti munţi sublimi, sacri, ai dacilor îşi impuneau măreţia lor nebiruită, nu prin semeţia turnurilor şi „clăilor” lor de piatră, ci prin legenda şi scenariul mitic care le năştea numele lor inconfundabil: Parâng, Retezat, Omul, Ceahlău, Rodna etc. Muntele îngemănat cu Divinitatea

devenea locul de pelerinaj al muntenilor şi pământul sacru în care ascultau vrăjiţi povestea tainei Duhului Muntelui. Lumina tainei se pogora asupra cărărilor lor zilnice, asupra aşezărilor lor, asupra cugetului lor, şi acea lumină o preamăreau prin aprinderea „focului viu” în aşezările lor, ca semn al luminii fără de început şi fără de sfârşit hărăzită lor. 1. Muntele Tărtărăul din masivul Parâng „Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi Cu stelele bolţii albastre, În leagănul vostru de codri şi stânci Dorm toate poveştile noastre. Alături de şoimii cu ochii

aprinşi, Din tainica voastră dumbravă, Se-nalţă-ndrăzneţe-n lumina din cer Şi visele noastre de slavă”. (O. Goga – „În munţi”) Cărunt de atâta colb cernut peste el, cărunt şi de mărturia poveştii pe care a zidit-o în temelia lui de piatră, muntele Tărtărău, din raza Parângului, stă semeţ străjer la porţile unui hotar care pune vamă pentru trecerea în altă lume. El ar fi una din porţile prin care cei de dincoace puteam spera să trecem hotarul spre rădăcinile lumii dintâi: cea care ne-a fost promisă de Fiul lui Dumnezeu, proorocul Iisus. Radicalul „Tartar” are implicaţii extraordinare în mitologia lumii antice. În mitologia greacă a fost consemnat sub formele: Tartaros, Tartaro, Tartare, la singular şi Tartara, Tartaro, la plural. Fiind un cuvânt necunoscut în elină, lingviştii îl consideră cu etimologie incertă, în afara orizontului lumii greceşti, ceea ce ar fi o dovadă a apartenenţei lui la lumea pelasgă. La autorii antici, Tartaros a fost identic cu Kronos, a cărui etimologie este incertă şi adeseori a fost confundat cu numele comun Chronos „timp”. Numele zeului (teonimul) Kronos poate fi format în „manieră elină” de la Cerus

(Ceronos) „Cer” şi Cronos „Încoronatul” (şi aceste două cuvinte tot pelasge) şi din această cauză multiplele atribuţii ale Zeului Timpului. Sub numele de Pater Tartarus a fost considerat Domnul Suprem al „Lumii de dincolo”. Zeul Tartaros apare la romani şi cu numele de MANUS, epitet al lui SATURN, în calitate de zeu al adâncurilor terestre ascunse. Potrivit mitologiei bătrânul Saturn (Kronos) după ce a fost detronat de fiul său Jupiter (Zeus) a fost adăpostit de Ianus în Latium. Unii cercetători consideră macrotoponimul Latium ca având la bază verbul grec lathein = „a se ascunde”, comparabil cu verbul latin lateo, -ere, - ui = „a fi ascuns” şi cu adjectivul latin latens, -tis = „secret, misterios, tainic”. În dacoromână îl regăsim în substantivul taină, greşit considerat împrumut din slavul tayna (când de fapt slavii l-au împrumutat din daco-română. Taină intră în vocabularul religios al românilor cu mult înainte de a se creştina slavii). Cu numele de Deus Manus şi Manes (echivalent al lui Tartaros) era onorat Zeul Saturn. La romani Mania era divinitatea feminină a „lumii de dincolo”. Din cele arătate se constată că Tartaros (Tatăl, Domnul „lumii de dincolo”) a fost un zeu arhaic pelasg, preluat

de panteonul grecesc şi adeseori asimilat lui Kronos, Apollo sau cu zeul roman Saturn. Tartaros a fost considerat şi ultimul nivel din Hades, locul unde erau aruncaţi duşmanii zeilor (ciclopi, titani), în fapt infernul însuşi. În acest caz, Tartaros a fost identificat cu zeul Hades numit şi Haides sau Aidoneis, adică „Cel Nevăzut” (considerat a avea ca etimon radicalul aidis „nevăzutul” sau aeidis „„invizibilul”, după Platon). Dacă ne referim la anticul Tartaros (Tartar) acesta era considerat „o prăpastie obscură”, locul unde au fost închişi titanii. Interesantă este şi părerea lui HESIOD care a considerat Tartarul un ulcior subpământean cu gât deschis din care ieşeau „rădăcinile lumii”, deci tot „un fel de groapă”. Rezultă că tartar ar avea accepţiunea de groapă, scobitură, prăpastie şi mormânt. Din cele discutate se constată că tartar este un cuvânt arhaic, pelasg (valac), cu o vechime multimilenară cu accepţiunea de groapă, scobitură, prăpastie, mormânt preluat din mitologia elină prin migraţia populaţiei doriene, plecată din nordul Dunării şi infiltrată în Peloponez. Aceşti dorieni, ca şi neamurile lor ionienii şi acheenii, au plecat din spaţiul lor strămoşesc carpatin înspre Grecia, cu două milenii î.e.n. Aşadar dorienii sunt o mlădiţă a geto-dacilor care, mi-

grând înspre Grecia, au dus cu ei, pe lângă o cultură materială şi spirituală şi limba formată aici, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, limbă care spre norocul nostru se regăseşte scrisă într-o sumedenie de cuvinte - în lucrările antice greceşti. Aceşti strămoşi ai grecilor, dorienii, au dus cu ei în Grecia şi cultul unei mari divinităţi norddunărene, Dionisos, care va face o serioasă concurenţă cultului lui Apollo la greci. Nu e de mirare că lingviştii consideră cuvântul Tartar în afara orizontului lumii greceşti, el este adus de dorieni din spaţiul carpato-danubian în Grecia. În Dacia Felix (a Prea Fericiţilor) toponimul e purtat de unul din munţii din masivul Parâng: Tărtărău, care face o şa largă care se cheamă Şaua Tărtărău, şi de sub el izvorăşte Izvorul Tărtărău (aproape de izvoarele Gilortului). Muchiei sudice a muntelui Tărtărău i se mai spune muntele Groapa. Există un munte cu pădure, păşuni şi fâneţe situat pe Valea Sebeşului. I. Iordan, în „Onomastica românească”, înregistrează Pârâul Tartarului (în jud. Sibiu) şi Tartaria. I.A. Condrea menţionează în Dicţionarul său substantivul tartoriţă = drăcoaică, diavoliţă, femeie afurisită. Ea este femininul derivat din masculinul tartor = căpetenia zeilor, căpetenia dracilor, zmeilor,

mai marele peste o ceată de oameni răi, şi e,a tartoriţa, este nevasta tartorului. Tartor este un supranume indicând supremaţia într-o castă de iniţiaţi, iar muntele Tărtărău are ca nume de naştere tocmai acest supranume, am putea spune un teonim. Munţii noştri sublimi, daco-geţi, au fost la începuturi locaşul zeilor şi pe mulţi dintre ei s-au dat lupte între uriaşi şi pe mulţi dintre aceşti munţi au avut loc scaune de judecată. Muntele Retezat mărturiseşte despre o asemenea luptă între uriaşi, munţii Cernei cunosc episoadele luptei voinicului Iovan Iorgovan cu Balaurul cu 9 ori 12

capete, etc. Împrejurimile Parângului parcă toate vorbesc de liniştea unor făpturi miraculoase, parcă dintr-un tipar al nefirescului ca frumuseţe şi al puterilor ascunse. Iată vârful Păpuşa, ori vârful Mândra Parângului, amândouă amintind de acele Măiestre, Doamnele, Ielele, vrăjind muritorii cu frumuseţea lor suprafirească. Deschizând intrarea spre rădăcinile lumii, Muntele Groapa, care în semeţia lui întru văzduhuri poartă cârjă sacerdotală emblematică, se cheamă Tărtărău (căpetenia zeilor, dar şi a zmeilor - uriaşilor). În partea apuseană a muntelui Tărtărău, spre munţii Şurea-

nul, alte toponimice care amintesc de prezenţa unui tărâm superior între crestele munţilor noştri: Frumoasa - Apa Frumoasei; râul Fetiţa (o fi numărat cineva câte cetăţi ale Fetei avem în Carpaţi?) râul Prigoana şi fermecătoarele Lunci ale Prigoanei; Valea Miraşului, Pârâul cu dragoste, Poarta Raiului - chiar aşa! Poarta Raiului, deasupra Prigoanei deschide zborului dintru înalt şi tihnei călătorului pământean calea spre muntele sfânt al dacilor: Şureanu, munte al luminii şi al revelării ei, ce se întrupează în Vârful lui Pătru, geamănul solar al Şureanului. Sus pe vârful lui Pătru, au aşezat strămoşii noştri o ceta-

te, o davă, căreia urmaşii i-au spus Ocol, muntele Ocol, adică un loc care mărgineşte un loc făcut, construit, pentru vieţuire. Şi, în final, încheiem această călătorie în memoria noastră arhaică cu marea lumină din depărtări: ocolul sacru al Tărtăriei de pe Mureş. Tărtăria - miracolul Bunei Vestiri salvat de nişte tăbliţe de lut ce au întipărit chipul unei lumi primordiale. Slavă ţie, munte cărunt Tărtărău - care stai paznic şi mărturisitor la horatul trecerii spre o ordine de dincolo de noi.