issuunr13 by La Drum

Nr. 13-14 iunie-iulie 2011

2 z

CUPRINS

Coordonator: Constantin Daniel ARHIRE Colegiu de redacţie: Dr. Gheorghe ROMANESCU Dr. Paul FLOREA Dr. Cristian CRÃCIUNOIU Dr. Vladimir BOTNARCIUC Dr. Sorin FLOREA Drd. Ştefan RÃILEANU

jurnalul de la morena

mocanii

Iuliu Popper

Editor: Dan NICOLAU Colaboratori: Constantin GIURGINCA 7 CRAINA Eugen PETRESCU Vadim BACINSCHI Dtp: Vlad VOICA

Singur în barcă

20 24

TEMPLUL DE LA ŞINCA VECHE

Insula Şerpilor

Fotografie: Valeriu LEONOV Secretar de redacţie: Constantin STRÃINU Revista este editatã de Asociaţia „LA DRUM” Adresa redacţiei: Tulcea, str. Grivitei nr.32 Telefon: 0721-222974

Canalul colonelului

Inima Reginei Maria

Grădina Carolinei

Fax: 0240-537626

E-mail: revistaladrum@gmail.com Website: www.ladrum.org ISSN 1844-4377

Letea şi caii săi

Interviu cu Dan Puric

arhivele

transcendente

Regina Maria a României Sau

Când la Londra nu mai e acasă! Dan ARHIRE Regina Maria, despre care ve i citi lucruri interesante, nădăjduiesc, în acest număr al revistei noastre, i-a asumat în istoria pe care ne-a fost dat să o trăim împreună i rolul de „ambasador onorific” al României, în perioada atât de încordată a conferin ei de pace care avea să fixeze hotarele noii Europe pentru o bună bucată de vreme. În anul 1919, în timpul Conferinţei de pace de la Paris care urma să reîmpartă lumea, Regina Maria a hotărât, deci, să sprijine neoficial, cu imensul său prestigiu, România - patria ei de adopţie. Astfel se face că în luna martie a acelui an ea se afla într-un hotel din Paris, asaltată de oameni politici, gazetari şi admiratori, fiind în permanenţă vizitată şi însoţită, fără o clipă de răgaz sau intimitate. Seara, doar, retrasă în dormitorul regal, ea nota în jurnal întâmplările şi trăirile de peste zi. Graţie acelui jurnal avem astăzi desluşit chipul unui adevărat conducător de ţară, aşa cum România,

din nefericire, nu a avut mulţi,chipul model al celui ce, aflat în fruntea unui popor, îşi subordonează, din devotament şi profundă responsabilitate, întreaga viaţă idealurilor acelui popor şi înaltului comandament al servirii lui. Vom reda în continuare câte ceva din acel jurnal. „Joi, 6 martie 1919 – Paris (...). Aceasta mă face să-mi pierd singurele şi cele mai frumoase momente libere ale dimineţii şi, mai ales, să le pierd într-un mod plictisitor şi descurajant. Pe deasupra, dau buzna oamenii cu pălării şi pantofi lenjerie şi rochii, şi eu, incapabilă să îmi apăr camera ( regina se afla cazată la Hotel Ritz într-un apartament de doar două camere, n.n.). Când reuşesc să am o înfăţişare îngrijită, mă duc în salonul meu şi-i găsesc pe oamenii meipolitici, Brătianu, Antonescu, etc...care deja mă aşteaptă să discutăm tot ceea ce trebuie

să fac. (...) precum şi problema inevitabilă a garderobei! Trebuie să-mi iau câteva haine, de cinci ani nu mi-am reînoit garderoba! Numai că nu vreau să cheltuiesc prea mult, totul s-a scumpit atât de mult şi, desigur, toţi croitorii din Paris doresc să lucreze pentru mine şi să mă determine să aleg ceea ce nu vreau să am.(...)” „Vineri, 7 martie 1919 – Paris (...) Această dimineaţă a fost îngrozitoare şi am avut sentimentul că mă luptam cu întreg Parisul, pentru că nu exista croitor, pălărier şi alţi furnizori care să nu vrea să mă îmbrace, dar eu nu doresc să mă las antrenată în cheltuieli în acest moment când ţara mea încă este în suferinţă. Și, în afară de aceasta, eu mi-am pierdut obiceiul veșmintelor scumpe și pot în liniște să mă uit, fără prea mari tentații, la lucrurile de preț care îmi atrag privirea. (...)” „Sâmbătă, 8 martie ( Ziua Femeii ! n.n.) – Paris

(...) ... iar croitorii roiau în jurul meu, încercând să mă facă să comand lucruri pe care nu doream să le comand. Când ei mă necăjesc prea mult, devin sentimentală şi le spun că nu mă pot îmbrăca în mătăsuri şi satine, câtă vreme ţara mea este înfometată, că astăzi nu mai sunt reginele cele care cumpără hainele cele mai fine, dar dacă am să mă reîntorc cu regele, când ţara mea va fi din nou foarte fericită, atunci le voi comanda rochii în culori splendide şi voi considera că am dreptul la ele ! (...)A trebuit, apoi, să mă îmbrac pentru Elysee (sediul Preşedinţiei Franţei, n.n.). M-am străduit să arăt cât mai bine posibil (...). Mi-am pus rochia neagră garnisită cu breitschwantz, deasupra o frumoasă tunică verde pal, un mic turban negru cu un voal uşor prins de el şi lăsat pe spate. Arătam cu adevărat eu însămi – era important să arăt aşa cum se aşteptau de la mine toţi românii. Recepţia la preşedintele republicii ( Ray-

mond Poincare,n.n.) a fost foarte oficială şi bine organizată. (...) o companie era aliniată în jurulcareului şi mi-a dat onorul militar. Francezii cântă foarte frumos imnul nostru naţional. (...) Înainte de a pleca mi s-a făcut o mare onoare care nu s-a făcut niciodată unei regine, se pretinde chiar că nici regilor, în Franţa. Mi s-a cerut să trec în revistă garda de onoare.(...) Toţi românii mei plângeau de bucurie şi inima mea îmi bătea cu îndreptăţită mândrie, dintre toate onorurile făcute acesta a fost cel care mi-a mers drept la inimă.(...) Am venit acasă pentru o clipă şi apoi am plecat la şedinţa de la Academie, unde am fost admisă ca singura femeie printre bărbaţi foarte bătrâni. Şi aceasta este socotită o imensă onoare(...).” Deşi reprezenta România, fiindu-i regină, deşi se afla la Paris, capitala modei si rafinamentului, cu o garderobă nerevăzută de cinci ani, fără nici o legătură cu noua modă, sub privirile iscoditoare ale întregii lumi, deşi era o femeie cochetă şi de mare bun gust, Maria nu putea să-şi cumpere haine noi nu pentru că n-ar fi avut bani, ci pentru că erauscumpe, iar poporul ei era înfometat după războiul pustiitor cu Germania şi Austro-Ungaria. Considera că ar fi fost imoral! Ea a apelat, însă, la toate relaţiile de care

dispunea, organizând o adevărată campanie de ajutorare a României. Din Canada, Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia, etc. a colectat ajutoare constând în alimente şi haine şi a organizat o întreagă reţea de distribuire a acestora în ţară. Un singur prieten a pus la dispoziţia organizatorilor 400 000 de costume! Regina însăşi distribuia prin sate zahăr, ulei, făină, ciocolată şi ţigări, precum şi mici sume de bani care însemnau un adevărat ajutor dumnezeiesc pentru cei la care ajungeau. Nu prea cerea nimic pentru ea, Regina Maria, iar - incredibil de modeste astăzi - darurile primite de ziua ei îi păreau fabuloase : „Duminică, 29 octombrie 1922 – Sinaia Cea de-a 47-a mea aniversare ! Îmbătrânesc, dar arăt deosebit de tânără anul acesta și mă simt foarte în putere. Ningea, era frig și întunecat când m-am trezit. Steinbach ( intendentul Casei Regale, n.n.) a fost primul care a venit și m-a felicitat cu ultimele gălbenele de la Sovata și un tort pe care soția lui îl făcuse anume pentru mine. A venit apoi, de la Barbu ( Barbu tirbei, n.n.) un frumos baston vechi cu măciulie de argint pe care vreau să îl transform în umbrelă de soare. Loie ( Loie Fuller, dansatoare americană, n.n.) mi-a adus o minunată

pelerină dintr-un material adorabil, într-o frumoasă nuanță de roșu. Ileana ( principesă, fiica cea mică a Reginei Maria, n.n.) scrisese pentru mine o impresionantă povestioară ilustrată. Baby mi-a dăruit plante și semințe pentru prețioasele mele grădini. Nando ( Regele Ferdinand, n.n.) mi-a îngăduit să comand o sofa mare și două scaune imense pentru Copăceni ( casa de la…, n.n.). Carol ( fiul Reginei Maria, viitorul Carol al II-lea, n.n.) mi-a adus o colecție de ii vechi ( bucovinene), iar Sitta ( Prin esa Elena a Greciei, so ia lui Carol, nora Reginei Maria, n.n.) mi-a dat niște vaze albe (…).” Aceiasi modestie o veti găsi în articolul dedicat ei din acest număr al revistei atunci când va veni vorba despre frugalitatea meselor regale la Balcic. Inevitabila compara ie care se impune, cea cu mai marii sau mai marile zilelor noastre „sparie gândul”! Cu atat mai mult cu cât dragostea pentru România a acestei regine născută în Anglia, înrudită prinsânge cu toate casele domnitoare europene i cu nici o persoană, măcar, de aici, na te dela sine i nevoia altor compara ii. Considerăm că textul de mai jos, desprins din jurnalulei, este, din acest punct de vedere, una dintre cele mai profunde i mai onorante dovezi dedragoste pe

care România le-a primit, de-a lungul istoriei : „ Marți, 25 martie 1919 – Londra. 25 martie este o zi ce mi-o amintesc ca aniversarea unei date pe care o iubesc și care înseamnă mult în viața mea. Puțini vor înțelege, dar o scriu, deoarece sunt departe de țara mea și neliniștită, atât de neliniștită. Știrile din Ungaria sunt proaste, de jur-împrejur bolșevici. Colonelul Vix ( colonel francez, eful Comisiei Militare Aliate la Budapesta, după încheierea armisti iului, n.n.), care a fost păcălit de unguri, a fost făcut prizonier. Pentru moment acestea par să fie zvonuri și nu avem nici o confirmare de acasă (…).” Pe atunci Romania încă mai era acasă!

Jurnalul de la

Sorin FLOREA

fotografie Dan ARHIRE

Morena

Sfaturi pentru turişti - atunci când vin în Delta Dunării

u veniţi cu ţuică, palincă, votcă etc.! Avem destulă „tărie”, şi mai bună decât credeţi (mai ales de la Ion din Bistriţa, de prune şi mere de diverse soiuri!)… Dacă insistaţi, o să fim amabili, bem, le amestecăm, ne cam îmbătam, prelungim distracţia şi în loc să plecaţi în excursie sau la peşte a doua zi dis-de-dimineaţă, o să stăm mult şi bine la o cafea, sau să ne dregem. De fiecare dată se întâmplă aşa… Dacă aveţi un coniac bun… daaaa! Nu veniţi cu vin oricât de bun ar fi… Avem şi alb şi roşu din podgorii sau de la producători individuali din nordul Dobrogei (Niculiţel, Dealurile Tulcei, Măcin, etc) - e curat, bun şi se pretează la bucătăria bazată pe peşte, vânat şi miel. Dacă nu beţi cine ce ştie ce bere exotică, nu umpleţi rucsacele degeaba. Nu veniţi cu apă minerală,

sucuri şi nectaruri: am mai evoluat şi noi… avem chiar Super Market! Nu veniţi cu brânză, mezeluri… În Dobrogea telemeaua este excelentă, puteţi încerca brânză de capră produsă în zonă de gospodari de-ai noştri sau chiar de francezi (cu ierburi, etc.)… mezeluri… hai să fim serioşi. Nu veniţi cu conserve de nici un fel… avem bucătărie de 5 furculiţe. Nu veniţi cu gemuri, dulceţuri… le facem direct din fructele din curte. Nu căraţi cu voi fructe… Nu căraţi cărbuni… Nu veniţi cu pastile de ţânţari sau alte pomezi contra insectelor. Un american mi-a spus că ne cam lăudăm că avem ţânţari… dacă vreţi ţânţari Alaska scrie pe voi, zicea el. Nu veniţi cu cantităţi uriaşe de momeli - o mămăligă adevărată pentru crap facem

la Murighiol

Păziţi-vă pălăriile: astea toate sunt de la clienţi!

noi, râme găsim, cărăşei, etc.… trebuie să trăiască şi băieţii din Murighiol (marea majoritate a turiştilor s-ar sătura de peşte cu banii pe care îi dau pe momeală!). Încercaţi să momiţi câinii (Foca, Albert, Alma, Sobi, Cora) şi măgăreaţa (Olguţa) - nu strică nişte cronţonele şi ceva furaje… nu ne speriem de cantităţi, dar nici să continuăm să-i dăm şniţele Olguţei nu mai putem! Pentru Olga n-ar strica

nici nişte ziare (cu cât mai puţină politică, le digeră mai greu!). Nu urmaţi indicaţiile din ghiduri, cărţi, etc, dacă nu sunt verificate - ştim mulţi oameni care se contraziceau cu noi că vii cu bicicleta pe malul Dunării de la Tulcea, că ajungi cu maşina de la Nufăru la Sulina ş.a.m.d. Fără ruj, sulemeneli, pantofi cu toc. Încurajăm decolteurile, dar să aveţi şi ceva unguente

contra arsurilor de la soare şi vânt. Fără super cuţitoaie, topoare, bastoane, spray-uri de autoapărare. Nu vă luaţi body guard, avocat, etc. Nu faceţi rezerve infernale de carburant, nu veniţi cu aragaze, butelii. Veniţi - funcţie de sezon neapărat cu şapcă, pălărie sau căciulă. Să aveţi (dacă nu, vă dăm

noi) ochelari de soare, binoclu, aparat foto sau cameră de luat vederi - filme găsiţi şi aici dar nu toate mărcile. Bluza de vânt e obligatorie, dedesubt tricou şi dacă e cazul, pulover. Costum de trening - o foarte bună idee - dar nu sintetice. Şort vară. Adidaşi şi cizme uşoare. Beţe de pescuit, mulinete, gută - daţi un telefon înainte, să ne sfătuim. Medicamente, doar dacă aveţi

o problemă deosebită, nu cele de uz general. Termos - o idee bună. Vederi, cărţi poştale găsiţi şi la noi. Permise de pescuit, de intrare în Rezervaţia Deltei Dunării dăm noi. Muzică bună, cărţi despre natură, Dobrogea, deltă… daaaa! Veniţi cu saci, pungi,

sare… dacă vă pricepeţi la prins sau cumpărat peşte… Vă dăm noi saci şi mănuşi dacă vreţi să strângem ceva PET-uri din baltă - poate discutăm şi un mic discount, dacă strângem mai mult. Nu căraţi tot ce aveţi acasă şi mai bine daţi un telefon, decât să vă luaţi după tot felul de specialişti. Veniţi cu dorinţa de a vă simţi bine, de a vă relaxa, de a petrece, de a învăţa şi a ne învaţă ceva nou (o experienţă, o melodie, o reţetă, un banc, etc.). Dacă aveţi jeep, veniţi cu el să nu-l stric pe-al meu! Dacă aveţi mai multe prietene… gândiţi-vă şi la noi! De telefoane mobile, degeaba vă spun să nu le luaţi, măcar când plecaţi în vacanţă… Vă rog, nu vă mai comportaţi ca nişte moşi… aveţi câteva zile libere, hotărâţi-vă repede, urcaţi-vă în maşină sau tren, nu pierdeţi zile întregi cu calcule şi pregătiri… vă aşteptăm! A… am uitat seminţe de flori, bulbi… facem schimb şi mai ales - nu uitaţi card-ul sau ceva cash! Informaţii: MORENA 5 margarete Pe malul lacului Violet Murighiol 827150 „te relaxezi cât ai zice peşte…” Tel: 0240545645 Fax: 0240545640 morena@ess.ro www.morena.ro

Piano - cigar bar

Singur în barcă Paul Florea

text şi fotografie

eschid un ochi, văd defilând sacadat rânduri de vie, trebuie să-l deschid şi pe celălalt, peisajul cunoscut şi nerăbdarea din maşină îmi confirmă că am ajuns aproape de Tulcea. Lucirea îndepărtată a Somovei, benzinăria, o stradă în pantă, o oprire la semafor şi debarc la Autogară. Teren cunoscut, o privire la tabelul de plecări, una la ceas - fuga la bilete. Ochesc maşina care mă va duce mai departe, rucsacul la bagaje - eu şi undiţele înăuntru. Urcă ultimii călători întârziaţi, plecăm. Se preling pe lângă geamul maşinii blocuri, magazine punctate de accente de culoare, oameni grăbiţi, căsuţe gârbovite de povara olanelor. Începe câmpul - şoseaua firavă ancorată în nesfârşitul unor câmpuri de şirul de copaci extenuaţi de soare, se strecoară cu discreţie către capătul pământului. Cele cinci dealuri surori şi sclipirea argintie a marelui lac îmi şoptesc bine ai venit iar lângă noi. Drumul de piatră, ce Profesorul de paleografie slavă, Paul Florea, sau cavalerul solitar al perfectei tăceri din Delta Dunării

păstrează pierdute printre urmele copitelor cailor călăreţilor sciţi şi ale sandalelor legionarilor romani, călcâiele tinereţii mele şi cele ale tovarăşilor mei gonind anţărţi spre apele făgăduinţei, vesteşte capătul călătoriei terestre. Căsuţa albă cu ferestre de

sineală şi cuşmă de stuf, Cadizul atâtor trecute expediţii, vetustă între noile zidiri, rămâne mai departe ocrotită de larii aromelor de struguri în pârg şi de penaţii bunătăţii şi căldurii omeneşti. Ne dăm bineţe cu emoţie şi bucurie. Cu gazda schimb veşti şi depăn amintiri despre oameni şi locuri dragi nouă. Înfulec gonit de foame un bliduţ de borş şi o coadă de peşte. Apoi iute la magazin pentru completarea stocurilor de alimente şi a altor trebuincioase. Barca la apă, bagajele rânduite cu chibzuială, vâsle, ghionder, sidelca şi eu aşezat pe ea.

O opinteală în apa puţină de la mal, canoea se rupe de ţărm cu un uşor oftat. Cu fiecare lovitură de pagaie mă apropii de „marea aventură”, aceeaşi şi totuşi alta de fiecare dată. Zboară pe lângă mine bărci cu motoare „adevărate”, trăgând după ele siaje de transatlantic. Manevrez ca la carte Bătrâna Carapace, urând din vârful buzelor cele de cuviinţă lupilor de apă dulce, ce se cred singuri pe un ocean imaginar, şi scap cu bine. Salut oamenii locului şi bărcile lor cu ridicare scurtă de mână ce înseamnă în acelaşi timp şi salut şi drum

bun. Lumina se trage după soarele ce coboară molcom spre asfinţit lungind umbrele şi punând parcă surdină zgomotelor cotidiene. În stânga se deschide canalul de legătură cu Lipovenii, cotesc scurt, cu urechea ciulită la vreo barcă ce vine în întâmpinare şi drumul de apă se aşterne neted înainte. Undeva pe la jumătatea canalului, pe o creangă desfrunzită, uitată de soartă la buza stufului, un şarpe întins lasciv, ca starletă ce aşteaptă consacrarea Hollywood-iană, se uită cu dispreţ suveran la realitatea înconjurătoare. Canalul Lipovenilor mă întâmpină cu un curent zdravăn, amintindu-mi că dacă vrei să te dai cu sania, trebuie să o tragi şi la deal. Pun vâslele şi lipa-lipa o tai spre Marele Dunavăţ. Malurile golaşe, păscute de vite mărunte cu smocuri de ciulini în cozi, străjuiesc drumul de apă. Gura unui cănăluş, uscat de secetă, nişte tineri „pescari de duminică” veniţi pe dig cu maşina babacului se pregătesc de marea aventură. Întind un cort, ascultă manele şi se uită ciudat la individul bărbos şi la coaja lui de nucă, porniţi spre o destinaţie de neînţeles. Aştept gestul tradiţional de ridicare a mâinii, şi până să mă dumiresc că sunt prea tineri ca să-l ştie, Dunavăţul mă primeşte în apele sale.

Canal mare, larg, cu apă bogată, chiar şi pe secetă, curge maiestuos înaintea mea. Canoea se miceşte parcă între malurile despărţite de două lanseuri bune, aducându-mi aminte că sunt singur în faţa Deltei. Pustietatea, curentul lin şi puternic care mă împinge înainte, lumina blândă şi difuză a amurgului slăbesc hăţurile trezviei. Gândul zboară singur spre cei cu care ani la rând străbăteam aceste ape. Unii s-au mutat la locurile de pescuit veşnic îmbelşugat, pe alţii anii sau trebile îi ţin departe de apă. Am rămas printre ultimii, care nu neapărat de nevoie, păstrează un fel anacronic de a cunoaşte şi simţi locurile ce se întind până la Marea, aşa cum o făceau mulţi în anii tinereţii mele. Simt un gust amărui cu iz de regret, ca atunci când constaţi că femeia tânără şi frumoasă care, prin firea neîmblânzită şi schimbătoare, stârnea patimi fierbinţi şi năvalnice, capabilă să te împingă la orice nebunie, pentru care ai fi uitat de tot şi de toate, a devenit o doamnă, frumoasă încă, ce pune murături şi creşte nepoţei. Dacă ai cunoscut-o atunci, dacă ai ars pentru zâmbetul ei o boare de parfum, o poză îngălbenită te poartă fără greş în anii trecuţi deschizând larg sipetul unor trăiri uitate. Foşnetul inimitabil al stufului, mirosul discret al câmpurilor de mentă, zborul sonor al câr-

durilor de lebede vor fi pururi imagini din albumul meu de suflet, asemenea micilor prăjituri pe care Marcel Prust le evoca în Căutarea timpului pierdut. Zumzetul unui motor mă aduce în realitate. Oftez uşor, parcă ruşinându-mă de mine însumi şi manevrez spre mal. Un peşte speriat de apropierea bărcii despică apa dispărând în adânc. Lotca ce se grăbea să prindă ultimii stropi de lumină acasă, reduce curtenitor, mâini ridicate a salut, o întrebare despre ape şi canalele mari şi mici şi la drum. Curentul binevoitor mă ajută să prind puţinele clipe ale crepusculului ce se revarsă peste fire când cotesc spre canalul Vechi al Mustacăi. În cot, un vaporaş se pregăteşte de noapte, pasageri gălăgioşi se luptă cu ţânţarii atraşi de lumina ce scaldă eleganta ambarcaţiune. Le simt privirile uimite şi le pot ghici comentariile până dispar cu totul în noapte.

Întunericul se lasă deplin, o noapte fără lună, neagră şi adâncă mă învăluie. Aşez frontala pe cap, o verific, apoi alături pe sidelcă, cu grijă, pun lanterna cu fază lungă, ca să fie. Un fir argintiu, cerul prea plin de stele, strecurat printre crengile sălciilor de pe maluri oglindit în apa întunecată, mă călăuzeşte ajutându-mă să economisesc bateriile. Orice repere cunoscute sunt definitiv pierdute în bezna cea

adâncă. Zăresc totuşi în raza lanternei, aprinsă mai mult din instinct, intrarea în Canalul Colonelului. Mă gândesc cât de uimit ar fi Colonelul să vadă cum seceta a transformat micul canal în potecă, făcând ca pe acolo pe unde treceau deunăzi cârdurile de peşti să se strecoare acum jivinele cu păr şi pene ale bălţii. Trag la mal, mă ridic în picioare şi încerc să prind în cătarea lanternei mica cruce, piedică în calea uitării pentru una dintre multele poveşti ale Deltei. Aceasta spune că demult de tot, când locul acesta era încă în inima sălbăticiei, un om de la oraş, ditamai colonelul, l-a descoperit îndrăgindu-l pe dată. Din acea zi, a venit an de an, ridicând pe malul întortochiat cortul, pescuind cât de-o prăjală, ascultând clipocitul liniştit al apei şi foşnetul molcom al stufului, bucurându-se cu înţelegere de viaţa care clo-

cotea în jur. Oamenii locului l-au îndrăgit fără a-l înţelege deplin. Abăteau bucuroşi bărcile pe micul canal pentru a-i aduce merinde şi veşti proaspete sau numai pentru a-i da bineţe şi a goli un păhăruţ de rachiu împreună. Aşa au trecut anii. Apoi întro zi, urarea de salut al unui pescar aflat în trecere s-a pierdut printre copaci fără a primi răspuns. Adus de tăcere lângă micul cort omul a aflat cu uimire că domnul colonel, ajuns şi acolo de o boală de inimă, s-a contopit pentru

totdeauna cu cele veşnice. Povestea nu se termină aici, au venit rude, prieteni l-au jelit şi l-au dus la oraş să împlinească cele cuviincioase. Găsind între hârtiile rămase vrerea de pe urmă a răposatului, s-au supus ducând o câtime din cenuşa fostului colonel spre a fi îngropată pe malul unui mic şi îndrăgit canal din Deltă, la piciorul crucii pe care o căutam în întuneric. Dacă am zărit aievea sclipirea cenuşie a monumentului de piatră sau numai mi s-a părut n-aş putea să jur, dar în inima

Singur cu prova bărcii

mea pelerinajul de suflet a fost îndeplinit cu pioşenia cuvenită. Uşor tulburat mă desprind de mal, căutând din ochi intrarea pe canalul Gâscovei, e la locul ei la stânga, un pic mai jos de „Colonel”. În alte vremi poate m-aş fi abătut pe el măcar până la via lui Ivanov. Dar e noapte, moş Luca cel care ne omenea cu struguri copţi nu mai este, nu mai este demult nici via, iar drumul ca întotdeauna îşi aşteaptă călătorul.

Oameni care dau nume locurilor Dan ARHIRE

schimbase numele în Canalul Colonelului, în memoria celui căruia îi fusese atât de drag. Întâlnirea dintre Paul şi Vladimir devenise, astfel, obligatorie şi de neevitat şi, atunci când s-a petrecut, am fost fericit să constat că sunt, ca băltăreţi, din acelaşi nobil aluat al „cercetaşilor” de tip vechi ai Deltei Dunării. Am fost, noi trei şi cei doi băieţi ai lui Vladimir, la Canalul Colonelului, pe un frig năprasnic, în vechiul loc de pescuit unde acum se odihneşte cenuşa sub crucea pusă de el şi am aprins o lumânare. Acolo, noul nostru prieten Vladimir Bodnarciuc ne-a spus povestea care urmează în paginile alăturate. Canalul, prietenul vechi

Vladimir BODNARCIUC Fotografie Dan Arhire

text şi fotografie

tunci când am citit articolul prietenului meu Paul Florea, intitulat în revistă „Singur în barcă”, mi-a plăcut partea despre Canalului Colonelului. Paul mi-a spus că trebuie să fi trăit, Colonelul, în perioada interbelică, poate şi mai devreme. Fusese un om a cărui dragoste pentru Delta Dunării s-a transformat într-un nume de loc: Canalul Colonelului!

Canalul colonelului

Apoi (din naivitate, iniţial am crezut că întâmplător!) l-am cunoscut într-o seară pe Vladimir, căruia la un pahar de vin mult povestit i-am vorbit despre revista „La Drum” şi care mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru deltă, moştenită de la tatăl său, Colonelul. Am ciulit urechile şi, pe măsură ce depăna povestea, cu înfrigurare am înţeles că este vorba despre acelaşi

colonel din povestea lui Paul Florea, colonelul care dăduse numele unui canal din Delta Dunării. Şi astfel am fost martorul, aproape nemijlocit, al „facerii” toponimiei, într-unul din locurile sale! Vladimir îi spunea locului Crasnicol, aşa cum apucase de mic şi, deşi în fiecare an, cel puţin în 13 decembrie, ziua de naştere a tatălui său, mergea acolo, nu ştia că în limba localnicilor şi a trecătorilor locul îşi

Despre relaţia tatălui meu cu delta sunt multe de povestit. Noi stăteam în Bucureşti dar pentru el delta era locul de unde pleca şi locul unde se întorcea, ceea ce ar fi şi definiţia pentru ceea ce noi numim „acasă”. În Bucureşti, când venea, nu făcea decât să-şi pregătească următoarea plecare, să-şi facă planuri pentru vara următoare. Pleca în deltă prin mai sau iunie şi stătea până când îl alunga frigul sau vremea rea. De altfel de acolo a plecat şi în ultima călătorie, aceea în care a părăsit lumea noastră şi a trecut în lumea povestilor spuse de pescari la focul de sub ceaunul cu borş de peşte, sau iarna la o căldare de vin fiert. A devenit o poveste şi a zgâriat un nume pe harta deltei, localnicii numind

un canal după el, „Canalul Colonelului”. Din toate întâmplările pe care le-am trăit cu tatăl meu în deltă, poate două ar fi cele care arată cât de mult era legat de acest tărâm pe care îl iubea cu tot sufletul. Era în vara de după examenul meu de treaptă la liceu, în 1978. În anul acela am avut tabăra mai întâi la Petuhovka, pe malul Razelmului, mai jos de Dranov, înspre mare. În august însă am stabilit un nou cartier general, într-un loc încântător, poate cel mai frumos loc unde am stat în deltă, la Crasnicol. Făceam de la Dunavăţ cinci ore cu barca, la rame, la dus şi şase sau şapte ore la întors, contra curentului. Locul era izolat şi afară din traseele pescarilor şi puteau să treacă săptămâni fără să calce cineva pe acolo. Eu m-am întors acasă în 25 august şi i-am rugat pe cei la care trăgeam noi în Dunavăţ să meargă să-i ducă ceva provizii, fiindcă erau pe sfârşite. În mod ciudat nu am mai avut apoi nici o veste de la el până la sfârşitul lui septembrie. Într-o sâmbătă am decis să plec să văd ce e cu tata care nu mai dădea nici un semn de viaţă. Când am ajuns la Dunavăţ am aflat cu stupoare că nu mai fusese nimeni la el, la Crasnicol, de când plecasem eu. Era ceva după cinci după amiază când m-am suit repede într-o barcă de 12 crivace şi am

plecat spre el. Aveam la mine ceva de ronţăit pe drum, câţiva biscuiţi. Eram obişnuit să fac drumuri lungi, la rame, singur. Nu ştiu de ce, dar în toamna aceea plutea peste deltă un aer straniu, magic. Era mai linişte decât de obicei, Dunărea era scăzută şi nu am mai văzut niciodată o apă aşa de limpede pe Sfântul Gheorghe. Canalele curgeau încet şi erau şi ele atât de limpezi încât păreau ca nişte râuri de munte şi se vedeau peştii înotând. Lumina era gălbuie, blândă, de toamnă. Curând s-a înserat şi am ajuns noaptea, pe la 22.30. Tata se culcase deja şi s-a mirat când m-a văzut, fiindcă era un lucru neobişnuit să merg în deltă în timpul şcolii, dar s-a bucurat nespus.

Ne-am îmbrăţişat şi mi-a spus că Pluto simţise că vin, dar el credea ca se înşeală câinele. Pluto era căţelul nostru, un beagle brav şi destoinic, mare vânător. Am mai schimbat câteva impresii şi ne-am culcat, fiindcă eam obosit de pe drum. A doua zi dimineaţa am realizat amploarea „dezastrului” care mă lăsase, ca să folosesc o expresie colocvială, cu gura căscată. Tata, de vreo două săptămâni, nu mai avea nimic de mâncare, nici măcar sare. Afară de Pluto, mai adunase de pe grind încă trei câini, rămaşi probabil acolo fără stăpân şi două pisici. Mânca numai ce pescuia, adică peşte fiert. Pluto mânca şi el peşte fiert iar ceilalţi câini şi pisicile mâncau peşte crud. Întotdeauna avea pregătită o

Vladimir, în faţa casei la care Colonelul şi-a ales ultimul popas

surpriză, aşa era el şi mi-a oferit în mod neaşteptat un desert pe care-l descoperise de curând: gutui fierte. Găsise pe

grind un gutui cu câteva zile înainte. Eu deja trebuia să plec înapoi, ca a doua zi să merg la liceu. Am încercat în zadar să-l conving să vină cu mine în sat. A găsit el diverse motive să mă refuze. Cu multă îndoială în suflet, fiindcă nu înţelegeam de ce nu vine cu mine şi-mi părea rău să-l las aşa, a trebuit să plec. Am aflat mai târziu că au mai trecut după aceea încă trei săptămâni până să meargă cineva la el. În anul acela s-a întors în Bucureşti de ziua lui, pe 13 Decembrie. Era fericit fiindcă reuşise să stea atât de mult acolo! Au trecut după aceea aproape zece ani şi nouă veri petrecute cu el în Deltă. Era în doi august 1988 iar eu eram acasă, în Bucureşti şi îmi redactam lucrarea de diplomă de absolvire a medicinei. De aceea stătusem foarte puţin la el în anul acela. Prea puţin. Mult prea puţin. Ultima oară fusesem până la Dunavăţ călare pe o motocicletă, cu o săptămână înainte. La plecare, din cauză că motorul nu pornea, am pornit-o împinsă, m-am aruncat pe ea şi am mai apucat să-i fac un semn cu mâna, până să demarez. Nu

l-am strâns în braţe. Nu i-am spus cât îl iubesc, eram prea bărbaţi iar eu eram prea grăbit. Şi acum regret, şi acum mă doare. Şi am primit un telefon de la Dunavăţ, de la fratele lui care venise în vizită din Ucraina, să-l vadă şi să stea să pescuiască împreună. Mi-a spus că tatăl meu murise. Îl răpusese un infarct. Am plecat spre Dunavăţ şi acolo i-am găsit trupul pus pe un pătuţ pliant în barca noastră, o lotcă de 16 crivace. Un miliţian care era lângă barcă mi-a spus că trebuie să ajung cu el a doua zi dimineaţă în Tulcea şi a plecat. Era ora zece noaptea. Am gasit o maşină, o Dacie a unor săteni. Am pus trupul fără viaţă al tatălui meu cu pătuţul transformat în targă, pe portbagajul de pe capota maşinii. Nu am avut o altă soluţie. Dar m-am gândit şi că aşa este demn, să părăsească Delta ca un războinic adevărat, pe scut, învelit în giulgiu şi nu într-o cutie. Am pornit şi conduceam chiar eu maşina în care mai erau şi proprietarul cu doi tovarăşi ai lui, ca să ne ajute. S-a întâmplat apoi un lucru straniu. Exact în dreptul ultimei case din sat, care este şi acum în acelaşi loc, maşina s-a oprit dintr-o dată. Nu a mai pornit cu nici un chip. Proprietarul şi tovarăşii lui s-au dat jos şi au plecat, spre disperarea mea, lăsându-mă singur. Era o noapte cu lună plină şi era senin. La ieşirea din sat drumul urcă pe un deal iar ultima casă stă pe o coamă ca o faleză, de unde se vede de sus, spre nord, întinderea de pământ, apă, stuf şi copaci a deltei, până departe. Paul şi Vladimir în decembrie, de ziua Colonelului, la crucea de pe vechiul loc de pescuit

Era miezul nopţii şi eu eram singur în mijlocul drumului, cu trupul fără viaţă al tatălui meu pe o maşină, la ieşirea din Dunavăţ. L-am sculat pe săteanul care locuia în acea casă şi l-am rugat să mă ajute. Îl cunoştea pe tata. M-a ajutat să-l cobor de pe maşină şi să-l pun pe o masă de scânduri, în curtea casei, unde am stat până dimineaţa. Priveghind lângă el, în curtea aceea de unde se vedea aşa de clar spre baltă până departe, la lumina lunii, am înţeles. A fost la fel ca şi cu zece ani în urmă. Tata nu s-a îndurat să părăsesescă tărâmul Deltei. A vrut să mai stea măcar o noapte. Şi cineva i-a ascultat ruga dincolo. Sufletele mari găsesc ascultare la Dumnezeu. Din prea mare smerenie şi dragoste de deltă. Aşa cum mi-a cerut când trăia şi cum i-am promis, cenuşa lui odihneşte la baza crucii care se înalţă pe locul unde avea el cortul în ultimii ani, pe malul canalului care anul acesta am aflat că localnicii îl numesc după el, Canalul Colonelului. El trăieşte însă acum prin mine, prin nepoţii lui şi prin poveştile pescarilor. Cred că va trăi cât delta.

Letea şi caii săi Dr. Raileanu ştefan Medic veterinar text şi fotografie

ea mai mare parte din teritoriul Deltei Dunării revine zonelor joase de baltă, lacurilor, grindurilor joase ocupate de ecosisteme de mlaştină, acvatice şi de zăvoaie. În acest peisaj se detaşează, prin aspectul ei special şi insula nisipoasă Letea, situată în delta maritimă. Formată iniţial ca grind litoral, din nisipul depus de valurile mării şi spulberat apoi de vânt, insula Letea este, în prezent, cuprinsă în teritoriul Deltei Dunării, în urma extinderii acesteia spre est, prin depunerea continuă de aluviuni aduse de fluviu. Câteva date cronologice despre aceasta regiune vă pot face să înţelegeţi ce importanţă are Parcul natural Letea, aşa cum a fost numit iniţial în 1940, când a fost introdus în lista rezervaţiilor naturale din România. Anul 1980 este anul includerii sale în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei în cadrul programului “Omul şi Biosfera”. Condiţiile de viaţă din grindul Letea, şi în special în zona pădurilor tip haşmac (păduri instalate în spaţiul depresionar dintre dunele de nisip), au anumite particularităţi: uscăciunea mare a aerului în timpul verii, vânturile puternice din timpul iernii, transportul eolian de nisip, care poate acoperi, parţial sau total, suprafaţa terenului ocupat de haşmacuri, inundarea freatică anuală a majorităţii haşmacurilor, în timpul primăverii, existenţa apei freatice la mică adâncime (80100 cm), acumularea de humus în nisipul din japşe, îndeosebi în zonele cele mai joase.

Climatul este deosebit de arid, similar în multe privinţe celui de stepă, cu precipitaţii anuale de maximum 400 mm. În perioada 1988-1990 acesta a fost sub 400 mm. Deficitul de apă din precipitaţii este compensat, în unele staţiuni, de apa freatică aflată aproape de suprafaţa solului, din care se pot aproviziona speciile

puieţilor, îndeosebi pe dune. Deficitul hidric, pe fondul acestei rezerve foarte reduse de apă în sol, se instalează din aprilie-mai, se accentuează foarte mult în lunile de vară (iunie - august) şi nu dispare decât în noiembrie şi decembrie. Ansamblul de specii lemnoase este relativ restrâns

o populaţie de cai care trăiesc în sălbăticia unui început de lume. Urâţi de o parte din localnici pentru ca le distrug grădinile, de O.N.G.-urile de mediu pentru că distrug scoarţa copacilor din pădurea Letea şi abatorizaţi până nu demult de italieni, ne-au trezit interesul şi am început încă de acum trei ani să le mergem pe urme.

Calul şi mistreţul parteneri Din punct de vedere etologic, regiunea Letea ne surprinde cu încă o curiozitate . caii aici pe timp de iarna sunt camarazi cu mistreţii!Frigul, uscăciunea, hrana de proastă calitate, vântul, toate acestea îi fac pe cai să se apropie de mistreţi, din dorinţa de a mai savura o lemnoase. Temperatura aerului este deosebit de ridicată în timpul verii. La suprafaţa nisipurilor lipsite de vegetaţie temperatura ajunge la 56,8º C (1990), producând arsuri la puieţii tineri. Iernile sunt mai blânde, datorită influenţei Mării Negre. Totuşi, se realizează şi temperaturi destul de coborâte, sub -20º C, uneori pe perioade lungi de timp (peste 20 zile, 1985). Primăverile sunt deseori secetoase, cu vânturi uscate, care influenţează negativ prinderea

asemănându-se cu cel din luncile râurilor interioare din partea de est a Câmpiei Române: arbori de stejar, frasin, plop alb, anin, ulm şi arbuşti. În afară de acestea se mai găsesc câteva specii lemnoase de plop. Specifică acestor păduri este liana grecească (Periploca graeca), iar pe alocuri dacă umbli, mai găseşti şi alte liane cum sunt curpenul de pădure, viţa sălbatică şi hameiul. Aici, în grindul Letea, ca să fie şi mai ciudat locul, a apărut

“prăjitura”, un firicel de iarbă verde. Armăsarii dominanţi caută cărările mistreţilor şi aşteaptă până ce aceştia îşi iau masa, răscolind pământul în căutarea rădăcinilor şi rizomilor proaspeţi. După ce mistreţii au răscolit o suprafaţă destul de mare, atunci armăsarul dominant intervine şi răscoleşte prin pământ cu copita şi imediat îl urmează şi haremul său, care face acelaşi lucru în căutarea rizomilor de plante. Prieteni la

greu, aceste două specii se ajută într-o manieră pe care puţini reuşesc să o înţeleagă. Dacă mistreţii îi ajută pe cai să guste un firicel de hrană verde pe timp de iarnă şi caii sunt recunoscători şi abat vânătorii de pe traseele mistreţilor. Astfel, vânătorul este păcălit când vede urme de cal şi de mistreţ pe aceeaşi cărare şi de multe ori spune “ iar au speriat caii vânatul”, lasându-se păgubaş în acea zi.

Dansul împerecherii Deosebit, fastuos, elegant şi plin de expresie începe sezonul de montă al armăsarilor semisălbatici. In cazul cailor domestici, armăsarul este condus la femelă atunci când aceasta este la ovulaţie şi este obligată să stea aproape nemişcată, astfel încât, ne mai existând refuz, prima etapa a ritualului de împerechere nu mai există. Acest tip de montă se numeşte DIRIJATĂ în limbajul specialiştilor. Prin introducerea acestei metode impuse, dirijate, cabalinele sar, practic, peste cea mai frumoasă etapă a sezonului de împerechere. Refuzul, de fapt, este cheia, refuzul îl face pe armăsar mai aprig şi mai înverşunat în dorinţa lui! La caii semisălbatici din deltă aceasta este etapa cea mai cutremurătore, aici apar cele mai elegante dansuri, cele mai strânse lupte, aici se face selecţia celui mai puternic. Aceasta etapă durează cam 10 -12 zile, de când femela a dat naştere mânzului, iar în tot acest timp se răstoarnă ierarhiile în grupul respectiv şi uneori este detronat armăsarul dominant, în locul lui apărând un altul, mai tânăr, mai puternic. Un armăsar reuşeşte să îşi menţină titlul de rege aproximativ 5 sau 6

ani, iar dorinţa de ajudecare a acest titlu îi apare cam în jurul vârstei de 3 ani. Atunci este puternic şi tânăr şi sângele lui fierbe, atunci este condus doar de un singur gând: “sunt liber, puternic şi aş putea fi chiar rege peste acest ţinut!”

S.O.S caii din Letea Romantismul imaginii piere dacă ne gândim că în zona Letea trăiesc în jur de 2000 de animale semisălbatice, adică vaci şi cai. Spre deosebire de cai, toate vacile lăsate libere au crotal, sunt înregistrate de către medicul veterinar din zonă, care de ani buni se luptă să ţină o oarecare linişte

epidemiologică. Deci tragem noi concluzia că se cunosc proprietarii, pentru că se primesc subvenţii, iar văcuţele fac excursii nutriţionale în zona strict protejată. Să înţelegem că e mai uşor să omori, decât să impui o conduită? Astfel caii devin ţapi ispăşitori, plătitori, poate, cu moartea, pentru lipsa de implicare a celor care sunt plătiţi tocmai ca să se implice. Mulţi cred că abatorul ar fi o soluţie pentru caii sălbatici din Delta Dunării, dar eu vă spun că ar fi soluţia care ar umbri, doar, dezordinea şi asta doar pentru ca un timp, pădurea Letea să aibă linişte - în ziare! După părerea noastră ar trebui

ca autorităţile să fie foarte atente la deciziile pe care le vor adopta în acest caz, deoarece ne aflăm pe un sit Ramsar, Patrimoniu Natural Mondial UNESCO şi aceasta ne obligă să ne comportăm diferit faţă de practicile de până acum. Se pare că rezolvarea efectivă a problemei din grindul Letea încurcă mult iţele oamenilor din bătătură şi autorităţilor care par depăşite de situaţie. Considerăm că universităţile româneşti încă pregătesc specialişti care pot să gândească echilibrat, aşa că aici tocmai aceştia trebuie lăsaţi să o facă !

MOCANII Dan Arhire

text şi fotografie

ranshumanţa a dat românilor primii navigatori din neamul lor! În circuitul lor anual de la munte la şes,păstorii traversau pustiurile aidoma corăbierilor, luptând cu stihiile ca şi ei, întâlnind ţinuturi noi şi oameni de altă lege, tot ca şi ei, învăţînd mereu de la natură, oameni şi locuri lucrurile semnificative. Stelele erau reperele lor în drumurile lungi, uneori de mii de km, pe care le aveau de făcut. Apoi erau nevoiţi să- şi protejeze avutul şi noua agoniseală, obţinută cu truda muncii şi inteligenţa învoielilor de tot felul, făcute adesea cu oameni de altă limbă şi din alte ţări. Îşi munceau mintea şi găseau soluţii. Nimeni mai mult ca păstorii nu discutau cu autorităţile timpurilor şi locurilor, nevoiţi fiind a obţine paşapoarte, permise de liberă trecere,protecţie şi privilegii . Ştiau carte, căci trebuia să ţină socoteala cheltuielilor făcute

pe drum cu oile fiecărui proprietar aflate în grija lor. Apoi păstorii se întorceau acasă şi duceau cu ei poveştile drumului, experienţa acumulată şi noile înţelesuri pe care, astfel, şi satele le aflau. La plecare luau cu ei ceea ce ştiau că nu vor găsi acolo unde mai fuseseră, vreo carte bisericească, vreo unealtă, vreo sămânţă de plantă, vreun cântec – şi poveştile de acasă, cu obiceiurile şi tradiţiile locurilor natale. Erau fermentul. Şi tot ca navigatorilor prin spuma valurilor, li s- au şters urmele prin pulberea drumurilor. Turmele de oi apar încă de pe Columna lui Traian şi pe oriunde v- aţi învârti acum prin ţară, este imposibil să nu le găsiţi! De două mii de ani, cel puţin, turmele de oi se mişcă pe harta în continuă schimbare după traseele cunoscute de ciobanii lor din tată în fiu şi pare că istoria nu le poate ajunge din urmă. Plecate cel mai adesea de pe linia nordică a Carpaţilor Meridionali, cam între Braşov şi Orăştie, ele au ajuns în trecut în vest, până la Debreţin, în sud până mai jos de Belgrad –în Banat şi până la linia Dunării –în Muntenia,în sud- est până la Balcic, în est până la Marea Neagră şi Delta Dunării, Balta Brăilei şi, uneori, până în Crimeea. Mulţi dintre cei care le- au dus spre păşunile verzi nu s- au mai întors, au rămas să îngraşe

pămunturile altor ţări;alţii nu s- au mai întors pentru că sau aşezat ( în Dobrogea, mai ales) şi au pus temelii . ”Păstorii sunt mişcători,dar legaţi de rădăcină.Noi suntem ca grâul şi ca stejarul.De- am face pământul străveziu, ar fi numai oase de- ale noastre. Românui ca părul, şapte rădăcini îl ţin;cu cât vrei să- l scoţi, cu atât se ţine mai bine.”- spunea în 1969,pe când avea 87 de ani, păstorul Curmei Teodor din Hârtop- Orhei ,Basarabia (cf. www.spiritromânesc.go.ro ). Aceasta a fost transhumanţa la români, fenomen care a contribuit din plin la cristalizarea unei culturi şi civilizaţii unitare. Istoria, legată la ochi ca şi Justiţia, a decis că aşa nu se mai poate! Sunt, încă, multe oi, dar nu mai există astăzi transhumanţă. Veţi găsi, în cele ce urmează, câte ceva despre povestea păstoritului românesc, acum când actul de deces official al transhumanţei e fost déjà semnat.

Păstorii, sângele curgând prin istorie Când oamenii erau mai puţini şi turmele erau mai puţine. Păşteau pe lângă sate.Iarna, însă, la munte îngheţa ca la munte şi nu mai prea era

hrană. Aşa a apărut coborârea oilor toamna spre câmpie şi apoi iarna mai departe, spre Dunăre şi bălţile ei, fie în câmpia Munteniei, fie în zona Brăilei, fie în nordul Deltei Dunării, fie chiar în deltă. Aşa au apărut marile rute comerciale sau „drumurile oilor”, care coborau din Carpaţii Meridionali pe văile Prahovei, Dâmboviţei şi Ialomiţei şi

1890, undeva în Dobrogea

Mai puţin norocoase decât strămoaşele lor odinioară, oile din munţii Sibiului nu vor vedea nicioadată Delta Dunării !

duceau pînă la marele fluviu. Prin pădurile din sudul munţilor se defrişau poieni pentru păscutul turmelor, apoi plugarii locului le măreau şi le cultivau. Turmele îşi continuau neabătute drumurile spre bălţi şi Dunăre, unde hrana se găsea îndestulătoare iarna şi chiar spre mare, unde păstorii puteau să- şi vândă bine marfa negustorilor ce plecau spre Stambul. Obiceiul era ca la întoarcerea la munte oierii să- şi tundă oile aproape de vamă,în Ţara Românească, înainte să urce spre păşunile alpine din munţii lor din Transilvania, dar, cum preţul lânii era bun în Ardeal, ei începuseră să mai cumpere lână străină prin sate şi s-o prezinte la vamă ca fiind a lor. Astfel, la 1792, Şuţu Vodă le reântăreşte păstorilor ardeleni privilegiul de a-şi scoate lâna nevămuită din Ţara Românească, dar cu

condiţia ca ea să fie cântărită de vameşi, socotindu-se câte o oca de lână de cap de oaie ţurcană şi câte două oca de lână de cap de oaie bârsană. Şi aşa au început cântăririle la vamă, care mai durează şi astăzi! Lâna era unul din cele trei produse importante care aduc venituri de pe oaie şi asta s-a simţit în drumurile păstorilor. Astfel, la vărsarea Ialomiţei ( râul de-a lungul căruia coborau spre Dobrogea ), cam în dreptul trecerii de la Vadul Oii (!), loc în care imposibil să nu se fi petrecut zile sau săptămâni întregi în aşteptarea condiţiilor favorabile de traversat fluviul, a apărut Târgul ( sau Oraşul ) de Floci, atestat documentar din 1431, cea mai importantă aşezare comercială din Câmpia Română, pentru multă vreme capitala ţinutului. În

Monografia oraşului Floci din Dicţionarul geografic al judeţului Ialomiţa citim: „Fiind port însemnat în ţară, aici era mare mişcare comercială; se exportau pentru Orient : boi, oi,cai, sare, unt,seu,vin,pastramă,miere, piei de vite, vânaturi, lemne,etc. Era cea mai însemnată piaţă a ţării, unde se vindea multă lână, pentru care şi oraşul şi- a luat denumirea Oraşul de Floci”(sublinierile ne aparţin). Apoi,după 1770 oraşul a decăzut, în urma războaielor ruso- turce, şi

păstorii ardeleni au fost nevoiţi să caute noi debuşeuri pentru produsele lor. Dobrogea, mai vechea lor gazdă, devenea cu atât mai atractivă. ” În a doua jumătate a secolului XIX,dezvoltarea industriilor şi căilor de comunicaţie în Occident face ca cerealele noastre să aibă căutare, în special grâul, fapt care aduce după sine o schimbare bruscă între proporţia dintre solul arabil,păşuni şi fâneţe. Este o tendinţă de a desfiinţa orice teritoriu de păşune pentru a

produce cât mai mult grâu.” ( Enciclopedia României, vol. III,Economia Naţională,pg. 431, 1939). Astfel, din 1837 şi până în 1916, în principate şi apoi în România, dispar cam 5 000 000 de ha de fîneţe şi păşuni care intră în răndul terenurilor arabile. Acest fapt este de natură a- i împinge pe păstori şi mai mult spre Dobrogea , bălţile şi Delta Dunării, după ce anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist, în 1812, îi forţase pe cei care iernau în nordul Deltei

Târgul păstoresc din Poiana Sibiului, 18 septembrie 2008

Dunării, în Bugeac, să treacă, la rîndul lor, Braţul Chilia, spre grindurile şi ostrovurile aceleiaşi delte. Cel mai târziu de atunci, deci, au apărut toponimele Gârla lui Ene,Japca lui Iacob, Ghiolul Nebunu, Gârla lui Cocoşel, Grindul Răducului, Ghiolul Magearu, Grindul Căpăţână, Grindul lui Bălan,Grindul lui Hujă,Japca lui Matei, etc. ( „Note asupra toponimiei grindurilor şi apelor din Delta Dunării”,de Ion Constantinescu,Analele Dobrogei,nr.XI,1930) Danezul Andersen,cu prilejul unei călătorii de la Carasu ( Cernavoda ) la Constanţa, făcută cam pe la 1840, îi descrie astfel pe păstorii români întâlniţi pe valea Carasu : „poartă sarici lungi de oaie cu miţa înafară, iar în cap pălării mari sau căciuli : părul negru, lung şi drept le atârnă pe umeri; fiecare poartă o măciucă grea...În acest zăduf, păstorii rămân nemişcaţi în cojocul lor, sprijiniţi în bâte. Bieţii Nomazi !”Îi recunoaşteţi ? Pe la 1850 Dobrogea părea unor călători străini „o mare stână de ciobani ardeleni”.Veniţi din ce în ce mai mulţi, mocanii încep să se căsătorească în Dobrogea,unii din ei, şi să rămână. Trec şi la plugărit şi agricultură, în general. Întemeiază sate, aduc învăţători şi preoţi, fac fântâni, biserici şi mânăstiri. Cumpără pământ şi încep negustorii. Fac mică indus-

Târgul păstoresc din Bran, 28 septembrie 2008

Oraşul de Floci.

trie. Colonizează. Aşa ni-i descrie George Vâlsan, în 1928, în lucrarea „Mocanii din Dobrogea,la 1845”: „Cutreerător secular şi paşnic de pământuri, citindu- şi drumul în stelele cerului, cu

bâta ca armă, cu străvechiul cojoc ca scut şi cu turma de oi ca oaste, păstorul, mocanul, a cucerit nu numai câmpiile ocolite de plugari din jurul Carpaţilor, ci şi toată zona de stepe din jurul Mării Ne-

gre. A tras drumuri nouă prin împărăţia ierburilor, a deschis vaduri, a săpat fântâni, a ridicat târle şi odăi, descoperind valoarea unor pământuri nepreţuite şi părăsite, a întemeiat sate şi prin prăsila lor

sănătoasă a colonizat un întreg colţ de ţară, mai frumos şi mai temeinic decât orice colonizare oficială.”

Despre Austria şi necazurle păstorilor transhumanţi Tudor ARHIRE

Permis de liberă trecere

Cei care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se îndeletniceau cu transhumanţa purtându-şi turmele peste munţi, din Ardeal spre Ţara Românească şi Moldova şi de aici chiar până în Basarabia, aveau de înfruntat riscuri şi pericole ce deveniseră aidoma ocupaţiei lor- tradiţionale : abuzuri de tot felul din partea slujbaşilor din Principate, măriri nejustificate de taxe vamale aducătoare de pagubă şi chiar robia turcească. Documentele vremii păstrează o însemnare a „diregătorilor şi bătrânilor” din Sălişte care mărturiseau că patru consăteni de-ai lor plecaţi în anul 1773 în Ţara Românească să cumpere oi cu 200 de galbeni împrumutaţi cu camătă, nu s-au mai întors în Ardeal deoarece au fost robiţi de turcii care au trecut Dunărea ca să jefuiască. O dată cu libertatea au pierdut şi toate oile cumpărate căci turcii au prădat tot în afară de porci. Cei patru se aflau la „Dristor” şi probabil că nu şi-au mai recăpătat libertatea. Deşi documentul nu precizează, bănuim că oierii plecaseră în

Valahia nu numai în interes personal, ci pentru a cumpăra oi în folosul întregii comunităţi din Sălişte care acum se vedea nevoită să plătească galbenii împrumutaţi, cu tot cu dobândă, fără a-şi mai putea recupera pierderea. Mai puţin grave dar mai frecvente erau situaţiile în care păstorii erau supuşi abuzurilor. În 1772 oierii din scaunul Sălişte se plângeau autorităţilor austriece de pagubele suferite din partea căpitanului de Loviştea şi a plăieşilor săi precum şi din partea unui oarecare Costandin Crăsnaru . Aceştia i-au forţat să plătească „vamă”( noi am numi-o astăzi taxă de protecţie!) pentru muntele unde îşi duseseră oile la păscut, fără ca această vamă să fie în obicei. I-au păgubit astfel de 2200 de lei şi 30 de zloţi. În plus au căutat pricină tuturor de i-au mai obligat să dea câte un zlot de fiecare om pentru băutură. Nici taxele obişnuite nu au fost percepute în chip cinstit, vătaful de Loviştea luând tot cu doi lei mai mult de la fiecare om. Dacă oamenii stăpânirii i-au stors de parale, nici feţele bisericeşti se pare că nu s-au lăsat mai prejos şi i-au spoliat fără ruşine. Călugărul de la Brastavăţ era acuzat că i-a obligat să plătească dublu faţă de cât era obiceiul şi le-a luat „suhat îndoit” din produse. Păstorii se rugau să li se ia în seamă plângerea şi să li

se facă dreptate, fiindcă altfel se vor prăpădi cu totul. Totuşi se puteau considera norocoşi faţă de oierii din Galeş ( în Mărginimea Sibiului,n.n.), care au avut de-a face între anii 1770 – 1772 cu vătaful Tudor, căpitanul Drăgan şi căprarul Rădoi. Aceştia nu numai că nu

s-au mulţumit să le ia cu de-a sila bani, cai şi oile cele mai frumoase, dar i-au mai şi bătut după aceea. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, au fost călcaţi mai târziu şi de hoţi, care le-au luat şi ce le mai rămăsese şi pentru că au opus rezistenţă i-au bătut, iar pe unul dintre ei

l-au mutilat, tăindu-i nasul. Fără îndoială că transhumanţa nu a fost vreodată lipsită de pericol, după cum am aflat încă de pe băncile şcolii graţie baladei „Mioriţa” şi întâmplări nefericite precum cele relatate mai sus se vor fi petrecut şi în veacurile anterioare celui de-

al XVIII-lea, numai că de data aceasta au atras atenţia unui stat puternic, Austria, care s-a străduit să le pună capăt sau măcar să le limiteze amploarea. Interesele comerciale austriece în Principatele Române erau destul de însemnate, mai ales că dublau interese politice dintre cele mai serioase într-o zonă foarte sensibilă a Europei, disputată de trei puternice imperii. De aceea protejarea oierilor care îşi aduceau turmele la iernat în Moldova şi Ţara Românească nu era doar spre folosul acestora, ci şi în beneficiul Austriei. Curtea de la Viena s-a străduit în primul rând să obţină o reducere a taxelor vamale pentru turmele care intrau în cele două ţări şi să se asigure că vama odată ce a fost redusă va fi percepută în mod corect. Îndeplinirea acestui scop ar fi creat un cadru general favorabil desfăşurării transhumanţei, ceea ce ar fi dus automat şi la o reducere a abuzurilor şi nedreptăţilor. Instrumentul cel mai eficient de care s-au slujit austriecii pentru atingerea acestui scop a fost agenţia consulară înfiinţată din 1782 la Bucureşti şi în fruntea căreia a fost numit Ştefan Ignaz Raicevici, fostul secretar al domnitorului Alexandru Ipsilanti. Înaintea înfiinţării agenţiei consulare problemele păstorilor transhumanţi erau reglementate prin firmane (ultimul data din 1767) ale căror prevederi

erau rareori respectate. După acest moment diplomaţia austriacă s-a străduit - şi în 1786 a reuşit- să reglementeze în mod satisfăcător chestiunea păstorilor ardeleni. Ordinul Porţii către domnitorul Mavrogheni care stabilea ce şi cât trebuia să plătească oierii a fost considerat de către austrieci un veritabil succes şi timpul avea să confirme această apreciere. (Pentru scrierea acestui articol ne-am folosit de lucrarea lui Harald Heppner, Austria şi Principatele Dunărene (1774 - 1812). O contribuţie la politica Sud – Est Europeană a Habsburgilor şi de documente păstrate la Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale)

STĂPÂNUL DE MUNTE Stăpân de munte din tată în fiu, Gheorghe Cioacă din Şirnea, judeţul Braşov, mai sub Bran, avea 75 de ani când am discutat noi cu dumnealui şi are acum trei copii şi cinci nepoţi.Ne- a povestit despre ciobănia din jurul Branului, despre organizarea ei şi facerea brânzei. „ Am fost stăpân de munte, asta înseamnă cel mai mare în ciobănie, la noi; este cel care coordonează stâna, tot personalul de acolo.

Vara aveam un munte întreg în folosinţă, ca stăpân de munte, dar nu îmi aparţinea, era al comunei. Cum se ajunge stăpân de munte? Se făcea o licitaţie la cămin şi care dădea mai convenabil, reuşea. Adică ce era: câtă brânză dădeai de oaie, câţi bani încasezi pentru păşunat, etc. Adică, cel care încasa cel mai puţin şi dădea cea mai multă brânză, câştiga licitaţia. Când am fost prima oară stăpân de munte, aveam cam 50 de ani. Până atunci tot cu oile am fost, dar nu eram stăpân de munte. Stăpân am fost vreo 15 ani. A fost greu, n-a fost uşor. Dacă au văzut oamenii că sunt bun şi că fac brânza bună, nu mai avea altcineva curajul să oferteze, că ziceau că degeaba încearcă ei, că tot pe Gheorghe îl bagă. Mă pricepeam să fac brânza bună şi ţineam curăţenie la stână. Cel mai mult am avut vreo 750 de oi în turmă şi vreo 30 de vaci. Aveam doi ciobani la oi, unul la vaci, trei la stână şi un mânător. Am stat aici, pe muntele Coja. Alţi stăpâni de munte nu mai erau pe el. Cu oile plecau prin 20 mai şi stăteau până prin 20-21-22 septembrie, când coborau la răvăşit. Asta însemna, la răvăşit, că veneau oamenii şi-şi luau oile, plăteau ciobanii, dădeau toată brânza la lume. Aveam o evidenţă precisă a oamenilor: câte oi are, cât trebuie să plătească, câtă brânză trebuie să ia.

Brânza Brânza începea să se facă de când plecau cu ele la munte, din luna mai. O făceam şi o depozitam.Seara mulgeam oile, veneam cu laptele la stână şi-l încălzeam puţin, apoi el se închega, se aduna. Nu-l fierbeam! Se frământa bine în cazanul ăla, după ce se închega, se aduna, îl băteam bine, bine, şi-l făceam aşa, ca pe-o jiniţă, cu totul. După aceea îl adunam frumos şi-l băgam într-o crintă de lemn, acolo puneam coşul într-o velitoare de pânză. Acolo îl storceam frumos şi scurgeam tot zărul. Se lăsa până la amiază, îl scoteam de acolo şi-l puneam pe o poliţă să se zvânte puţin şi făceam iarăşi într-un buduroi (ăsta-i ca un butoi din troace de brad). Acolo îl adunam, cam un metru şi zece -un metru jumătate. Acolo îi băgam, toţi caşii pe care îi adunam, după trei zile şi acolo, în buduroi stăteau două săptămâni, ca să dospească puţin. Trebuia să se facă puţin aşa, cu găuri prin el. Apoi îl luam iarăşi de acolo, îl curăţam bine, şi-l dădeam la maşina de tocat cum dai carnea. Îl dădeam aşa, într-un ciubăr şi aveam iarăşi o copaie, o puneam plină şi acolo puneam sare, după care o frământam bine ca să se amestece , ca să se întărească. Pe urmă făceam coşuleţe din scoarţă de brad, pe care o tăiam mai dinainte. Pe partea din exterior o curăţam şi pe urmă

o opăream în cazanul cu zer, să se ducă mâzga ei. Pe urmă puneam brânza în ea şi o ornam frumos cu tei, cu rafie de tei. Mai puneam brânza şi-n burduji, pe care îi făceam din piele de oaie. Curăţam pielea bine, bine, de tot părul ei, cu cuţitele şi se spăla bine, şi se spăla cu apă puţin călduţă. Se croiesc burdujele şi se cos şi brânza se-ndeasă fain, aşa, bine, cu partea pe care o fost părul în interior. Din brânza frământată bine, bine, în copaie, se făceau bulzicii, adică aşa, ca nişte cocoloaşe, pe care eu sau altcineva, dar de obicei eu, îi îndesam în burduji. Nu aveam curajul să las pe altul să îndese, că nu le îndesa bine! Nu trebuie să rămână aer în burduf, că imediat se mucegăieşte. Brânza trebuie când o scoţi din burduf şi o tai, să fie ca foiţa de ţigară! După ce o îndesam, coseam la capăt burdujii. Mai băgam şi în băşici de porc, pe care le închideam cu capac. Le coseam ca şi pe coşuleţe, tot cu rafie de tei. Odată pregătite, coşuleţele şi burdujii, stăteau la stână până toamna, sau se duceau acasă, la beci, şi toamna se împărţeau la lume. Ai noştri luau brânza, numai aşa: cea în coajă o luau vara şi burdujii îi luau toamna.

Masa la stână Noi, la stână, mâncam brânză şi urdă, cât stăteam acolo. Mâncam bulz. Ăsta se făcea numai din brânză frământată. Făceam mămăligă, fiecare câte o bucată

şi luam fiecare bucata lui, puneam brânză pe ea, făceam aşa, un cocoloş cu brânza la mijloc şi îl coceam la jar. Mai tăiam câte o oaie, o făceam pe jar, mai făceam câte o ciorbă...Pastrama numai toamna o făceam. Tăiam oaia, o crăpam în două, îi scoteam oaCântă cucu-n lemn uscat...

sele toate şi carnea se întindea frumos, puneam sare pe ea şi le puneam la scurs şi uscat trei, patru zile. Apoi se lua şi se curăţa sarea de pe ea şi se spăla frumos, se usca şi o parte o duceam la târg. O vindeam. Rezistă aşa, toată iarna. O păstram în

beci sau în pod. Dar nu o prea păstram, o mâncam repede. Mai mâncam balmeş. Puneam un ceaunel pe foc, puneam puţin unt şi pe urmă caşul pe care îl lăsam până se întindea el, băgam foi de ceapă şi mărar şi ăsta era balmeşul. Mămăliga se făcea separat. Puneam tuciul pe masă şi fiecare avea mămăliga lui şi-şi lua balmeşul din tuci. Mai făceam tochitură din oaie, dar mai puneam şi altă carne dacă aveam: porc, viţel, ce ai. Se punea în tuci unsoare, adică untură de porc, sau unt, se băga zarzavat, adică ceapă, ardei, roşii, puneam apă bună de sub piatră...Cum am făcut eu o dată, când s-au nimerit unii de la Bucureşti. Măi, domnul meu, mâncau doamnele alea zeamă din tuci, cu lingura! Mă, îmi ziceam eu, pe ăştia îi ia nevoia! M-au întrebat cum am făcut tochitura şi le-am zis că am făcut-o cu apă. Ei, cum cu apă? Uite aşa, cu apă de sub Piatra Craiului! Se uitau aşa la mine! Orice mâncare, să ştiţi de la mine, că e mult mai bună pe jar, decât pe aragaz. Mielul îl gătim la tavă, friptură. Se mai face miel, dar fără blană, cum? Se face jar mare, se pun 2 furci şi îl întoarcem la proţap. Puneam unt pe el să nu se ardă. După ce s-a fript, îl puneam pe masă şi când îl desfăceam, pârâia!

Urda, răvăşitul şi câinii Urda se făcea după ce am scos caşul din crintă. Acolo o rămas numai zărul pe care îl punem la fiert, în cujbă, adică era aşa, ca şi un proţap deasupra jarului, dar de care atârnam cazanul. Îl fierbeam, acolo, până se alegea urda deasupra lui. Aveam strecurătoare şi o aduceam într-o învelitoare, sau zăgărnă, ori jacă. La răvăşit, veneau oamenii şi-şi luau oile de la ciobani. Nu şi le luau toţi. Cele care rămâneau plecau cu ciobanii la tomnat, spre Braşov, Vlădeni, Feldioara, spre câmpie. La tomnat se stătea până la Crăciun, când se întorceau. Aveam fiecare cioban, un câine - doi, stăpânul, unul - doi, câini buni la oi, ciobăneşti, cu blana alb cu negru. Câinele care-i bun ştie ce-i lupul, ce-i ursul. Latră altfel la urs sau la lup, sau la oameni. La urs latră ca şi când latră la cai, aşa, bate în loc. La lup schelălăie când latră, îl goneşte, dar nu se bat. Lupii veneau de obicei în haită, şi câinii erau mulţi. Mai lătrau şi la oameni, dar nu să-i muşte. Ascultau, când strigam la ei.

Untul Când făceam caşul de brânză în crintă, ultimul zer care pica îl adunam. Jaciţ îi spuneam, îl adunam într-un putinei şi îl

băteam. După ce-l băteam bine, bine de tot, untul iese deasupra şi zerul curat e la fund. Untul îl adunam şi puneam puţină sare pe el, dar nu se păstra prea mult. Puteai, la beci, să îl păstrezi o vară întreagă. Aveam strunga, unde ţineam oile noaptea, aveam camera pentru brânză, la care îi spu-

neam brânza foilor, o încăpere unde fierbeam laptele, găteam şi mâncau ciobanii şi la care îi spuneam fierbătoare. De dormit, tot în fierbătoare, unde aveam paturi. Dar acolo dormea numai baciu şi mânătorul, care erau mai mari în ierarhie. După aceia veneau mânzănarii, de obicei doi, adică ciobanii care

mulgeau oile, şi apoi văcarul, care-i după noi. Stăpânul de munte e cel mai mare, dar el nu stă la stână; înainte, mai stătea. El aducea bulgări de sare, ulei, zarzavaturi, etc, ducea marfa în târg şi făcea brânza! Fără el, nu ieşea brânza bună. Stăpânii de munte, la noi, sunt de când îi lumea! Înainte, cine lua munte, căuta baciul. Bacii erau puţini, erau cunoscuţi. Pe mine mă cunoştea lumea. Odată am făcut un coş de vreo 25 de kg şi am pus un rând de brânză, unul de caş. Era foarte bună, cum era şvaiţerul. O aromă! La ciobani le duceam ţuică, dar mai duceau şi oamenii. Măsuratul laptelui, la vaci, se făcea în iunie. Oamenii aveau semne pe oi, care erau ale lor, cu vopsea, cu semne la urechi. Veneau la măsurat sau să se intereseze de vite, şi nu veneau cu mâna goală, dar nici nu plecau cu ea goală. A fost frumos, dar greu! Şi tata şi bunicul şi toţi ai noştri au fost stăpâni de munte. În zona noastră, aici pe Bran - Şirnea, sunt ŞI acum vreo 40-50 stăpâni de munte.”

Cântă cucu-n lemn

DRUMURILE Povestite nouă de Nicolae Iovan, zis Adam, păstor din Poiana Sibiului Despre ciobănitul mai din urmă, pacticat de el sub trei regimuri, ne-a vorbit Nicolae Iovan, zis Adam, din Poiana Sibiului, astăzi în vârstă de 86 de ani. Înalt şi frumos şi acum,după atâta vreme, badea Nicolae a strâns în el multă învăţătură, din multele întâmplări prin care a trecut. De- ale drumurilor. A avut privirea ageră badea Nicolae şi dacă a privit o dată ceva cu ochii săi atât de inteligenţi cum ni-i înfăţişează fotografia de nuntă, a înţeles pentru totdeauna. A fost martor şi parte a declinului transhumanţei,a întârzierii sale în istorie, dar cu toate astea un singur lucru nu înţelege: de ce nu se mai poate? „Am fost cu oile spre Belgrad. Am început ciobănitul de mic, de la 11 ani, şi cel mai mult am fost în Banat, pe lângă Timişoara, dar şi în Crişana, spre Oradea. Plecam cam după 15 septembrie. Vara stăteam cu oile în munte în Retezat şi cam pe atunci se termina şi iarba şi laptele şi începea să dea bruma. Acolo aveam stâna, eram mai mulţi - patru, cinci familii. Vara

stăteau şi femeile şi copiii. Aduceam în primăvară oile de la Timişoara şi le duceam de la Sarmisegetusa, mai sus. Apoi familiile veneau de aicea, de acasă, cu căruţa, că nu erau nici drumuri, nici maşini şi făceau aproape 2 zile. Mergeam în Retezat, că acolo şi-or găsit loc părinţii şi părinţii părinţilor noştri, loc de l-or închiriat. Era un grof, Kendeffy, care a închiriat golul alpin pentru păşunat. Apăi, pe lângă golul alpin s-o tăiat şi pădurile, or venit nişte italieni şi or cumpărat lemnul de la Kendeffy. S-o tăiat pădurile, dar nu s-or replantat. Aveam cam 1500-1800 de oi şi vreo 4-5 inşi. Erau cam 3 persoane la 5-600 de oi, ajungeau, se puteau păzi. Când era vara, să le mulgi, apăi trebuiau mai mulţi. La 500 de oi, mulgeau cam 3-4 inşi. Cam 150 de oi de om, dar acum, că nu mai prea sunt oameni, mulge

un om şi 200 şi peste două sute. Nu mai prea sunt oameni. Cele mai mari necazuri pe care le putea avea un cioban ţineau de drumuri. De când plecai şi până ajungeai era greu. Intenţia noastră era să facem cât mai mult pe drum, ca să lăsăm oile încet să pască. Mai stăteau în unele locuri mai mult timp, le mai învoiam câte 7-8 zile, uneori şi câte o lună de zile, dacă găseam păşune bună. Când ajungeam în locul de iernat, cu atât era mai bine, cu cât ajungeam mai târziu, că rămânea locul nepăscut şi aveai mai mult pentru oi. Brânza, lăna şi mieii Brânza o vindeam pe la Petroşani, în Valea Jiului, că erau mulţi mineri. Lâna o aduceam cam aici, în Poiană, cu căruţele. Noi n-o prea prelucram, până la război ne-o luau nişte saşi din Cisnădie - şi miţele şi lâna - care făceau covoare şi ce ştiu eu mai

Trecut-au anii...

ce făceau. Când auzeau că ai venit acasă cu lâna de pe unde ai fost, veneau şi ţi-o luau de acasă şi ţi-o plăteau. Plăteau bine. După război or venit cotele şi majoritatea doseau ce puteau, ca să nu se impună. Nu puteai să mai vinzi lâna, trebuia s-o predai toată la DCA. Dacă le-aveai toate oile scrise, erai obligat să dai tot, pe contract, cât era: 1,5-2 kg de oaie. Ce mai doseam o spălam, o dărăceam şi mai duceam pe la Bucureşti. Şi în Moldova se căuta, după războaie. N-aveau lână, câtă era atunci nevoie. Acuma...nimica! Vai şi amar! Eu m-am lăsat la 65 de ani, adică acum 20 de ani. Cel mai bine

pentru cioban a fost înainte de război. Pe timpul războiului a fost rău, apăi după război a fost şi mai rău, cu contractele pe lână, pe lapte, pe miei. Că stăpânul te făcea şi hoţ! Nu declaram tot. Când le dădeam mieii, nici pielea nu era plătită, cu ce ne dădeau ei. Când au început colectivizările a fost nenorocire. Puseseră 32 de kg de lapte de fiecare oaie să predai. Atâta era cota! Nu făceai nici 30 de oaie! Era presiune maximă să predai laptele, că făcuseră ei căşării unde-l închegau, ca să nu mai ai tu nici zărul! Să le dai totul lor! Dacă făceam noi brânza, tot ne rămânea şi nouă zerul, de

mai creşteam câte-un porc. A fost greu de tot! Munceai toată vara la oi şi toamna nu mai aveai câteva putini de brânză să vinzi, să mai faci un ban. Făceam telemeaua, caşul, brânza de burduf şi cam atât. Acuma, pentru ciobani e destul de rău. De la oi se obţin trei produse: brânza, lâna şi mielul. Înainte, cam din trei produse, după ce cheltuiai, unul îţi rămânea să-l vinzi, să scoţi un ban pe el pentru întreţinerea familiei. Acum nu-ţi mai rămâne aproape nimic. După colectivizare, după cote, s-au mai îndulcit lucrurile, nu ne mai lua statul aşa de mult şi puteam merge şi noi să vin-

dem în piaţă. Să fi avut brânză cât de multă! Câtă aveam, pe toată o vindeam şi o vindeam repede, nu pierdeam timpul cu ea în piaţă. Acum, brânza ţi-o iau negustorii şi ţi-o vând ei, toate mesele sunt ocupate, tu, ca producător, nici n-ai timp să stai cu ea la vânzare. La 1500 de oi să faci 3-4 mii de kg de brânză, nu poţi să stai tu până o vinzi. N-ai timp. Intermediarii îţi dau 70-80 de mii pe kg. Ei o dau la Bucureşti cu 200.000 lei şi noi cu ce rămânem? Lâna, nu luăm nimic pe ea şi mai rămân mieii, dar şi aici ţine de noroc. Primăvara, care are posibilitate şi-i fată oile mai devreme, pe timpul când începe Paştile la catolici, în special, atunci se plătesc mieii bine. Cine apucă să facă mieii la 12-15 kg până atunci. Acum am dat şi cu 50 de mii kilogramul de carne de miel! Putea fi oricine cioban? Nu putea să fie orice prost cioban şi-ţi trebuie să ai plăcere să faci ce faci. Fiecare meserie are munca şi secretul ei. Într-a noastră şi înainte era greu pe drum - acum e aproape imposibil. Trebuie să ştii toate hotarele şi toate pădurile ca să nu te apropii de şosele, că pe şosele, acuma nu mai poţi! Le ştii pe toate astea de la ăi mai bătrâni şi te mai învaţă şi necazul. Din satul de lângă noi, din Rod, au fost mulţi care au ajuns până în Crimeea cu turmele, până la 2000 de oi. Destui s-au înjghebat şi s-au şi stabilit acolo. Acuma nu mai stă nimeni la oi.

Dacă aş fi s-o iau de la capăt - ce să vă spun? Eu am îndrăgit-o şi mi-a plăcut. Am îndrăgit oile, vitele. În fabrică nu aş fi putut lucra, închis acolo.”

de botezuri într-un an! Acum, dacă facem 25! Asta, în toate trei parohiile. Anul ăsta sunt mai mulţi morţi de câte botezuri au fost. Asta-i situaţia.”

Preotul Vasile Buja şi turma sa

ULTIMUL PĂSTOR DIN CLANUL ŞUFANĂ

„Din 1982, din octombrie, sunt preot aici, mai înainte am fost 3 ani cântăreţ. Eu sunt tot poienar. Suntem trei preoţi şi facem prin rotaţie cu săptămîna: una la Vad, una la Deal şi una în rezervă. Mai sunt vreo 3-4 familii care mai fac transhumanţă. Înainte toţi făceau, erau ţurcănari. Au scăzut şi înmormântările şi botezurile. Acum familiile fac maxim 1-2 copii. Mai demult făceau 7-8-10. Înainte erau vreo 7000 de suflete. Am găsit nişte notiţe ale preotului dinaintea mea, spre sfârşitul anilor ‘ 60: 99

Băieţii Am fost în Poiana Sibiului,în judeţul Sibiu şi am discutat cu oamenii de acolo, despre ciobănie şi asprimea neîntreruptă a vremurilor. I-am întâlnit acolo şi pe Neluţu şi Ghiţă, feciorii lui Ion Şufană, cioban vechi în Delta Dunării. Băieţii neau purtat prin sat şi neau povestit despre viaţa aspră a ciobanilor. Părintele lor este printre ultimii ciobani mărgineni în Delta Dunării. Ion Şufană şi mieii de Paşti

până la Sfântul Ion, puţin de Paşti şi toamna, dacă avem nunţi, mai venim la nunţi. Copiii vin la stână, în deltă, numai vara în vacanţă, în rest stau acasă, cu şcoala. Ăla mare ne ajută, ştie ce- i de făcut, iar pe ăla mic – vara asta să- l învăţăm. Nu ştiu dacă or rămâne la oi. I- am dat la şcoală, că n- am vrut să- mi zică vreodată că nu i- am lăsat să înveţe . Dacă

n- or rămâne ei, poate or rămâne alţii. Dacă nu…E greu cu oamenii, nu- i mai prea găsim. Nu se pune problema de bani, dar nu le mai place.

Turma în deltă

Băieţii şi casa din Poiană

Mai este şi familia vecină, Lal. Cam ei ar fi ultimii mocani. Băieţii nu puteau, încă, să- mi raspundă cu certitudine la întrebarea privind legătura dintre viitorul lor şi ciobănie. Priveau în lături sau pe deasupra mea atunci când, politicos, mi- au răspuns. În deltă l- am căutat pe tatăl lor. Nu era la oi, la Pardina, pe braţul Chilia, ci era la Tulcea, la bancă. Avea nişte mici probleme cu un cont în care urma să-i intre subvenţia. S- au mai schimbat lucrurile în ciobănit, oamenii nu mai urmăresc luceferii pe cer şi nu- i prea mai zic din fluier. Au combine muzicale, acum, şi curent electric de la generatorator.

Tatăl Mă numesc Şufană Ion şi am 50 de ani. Împreună cu soţia mea, Maria, am doi copii,Neluţu, de 19 ani şi Ghiţă, de 14 ani. Vin cu oile în Delta Dunării din 1969, când, copil fiind, îmi însoţeam părinţii. Ei fuseseră înainte în Insula Mare a Brăilei, şi părinţii lor tot acolo, de pe la 1916. Tot neamul nostru asta a făcut, cu asta s- a ocupat. Dintr- ai lui Şufană au fost care au ajuns până în Crimeea cu oile. Au mai fost şi alţii din Poiana Sibiului care au ajuns prin Crimeea şi trei ştiu că s- au întors. Mai sunt urmaşi de- ai lor în viaţă. Or fi fost şi care nu sau întors, dar nu- i ştiu. Tata au fost 9 fraţi. Bunicul a avut multe oi, dar le- a împărţit între unchii mei, fraţii lui tata. Toţi au fost plecţi toată viaţa cu oile,dar fiecare generaţie şi- a avut casa la Poiana Sibiului.Venim, ca şi bătrînii noştri, acasă, de Crăciun

TEMPLUL DE LA ŞINCA VECHE Dan Arhire

text şi fotografie

entru mulţi numele comunei Şinca Veche din judeţul Braşov nu spune nimic. Pentru unii, doar, acest nume se leagă de templul - săpat în stâncă - de la marginea localităţii, templu care în ultimii cincisprezece-douăzeci de ani a suscitat un considerabil interes, s-a înconjurat de legende şi poveşti. Aceasta, deoarece într-una din cele două încăperi, care se presupune că au slujit oficierii cultului, într-o adâncitură în zona bănuită a fi a altarului, există săpată în stâncă steaua lui David cu simbolul chinezesc Yin şi Yang în mijloc. De la bisericuţă ortodoxă, aparţinând unei mai vechi mânăstiri şi până la axă de comunicare cu civilizaţiile extraterestre (de bună seamă, aflate chiar deasupra sa!), templul din Dealul Pleşu, de la marginea comunei Şinca Veche, a trecut prin toate avataru-

rile unei istorii halucinante şi aţâţătoare, adevărată drojdie de bere în aluatul necontenitei imaginaţii omeneşti! Cristale fermecate (cam ca ale incaşilor!), globuri de lumină, perturbări în funcţionarea tehnicii de filmare, comunicări în somn şi dispariţii misterioase de pe peliculă a înregistrărilor cu subiecte stranii - iată doar câteva dintre fazele obligatorii de trecere de la peşteră spre mit pe care

templul şincan a fost silit - cu sau fără voia lui - să le parcurgă. Curiozitatea împinge oamenii să-l viziteze şi, uneori, în urma acestor vizite rămân alte semne misterioase ale altor civilizaţii transgalactice, gen “Love” sau inimi metafizice străpunse de săgeată, zestrea spirituală, parapsihologică şi extrasenzorială a locului

îmbogăţindu-se, evident, din ce în ce. Ce va fi fost, totuşi, în templul săpat în stâncă? Vom încerca, deci, să aducem puţină lumină. Pentru a ne dumiri, vom vedea întâi ce s-a scris până acum în piese şi apoi cu datele certe de care dispunem vom începe cu locul.

CE S-A SCRIS Steaua lui David purtând simbolurile Yin şi Yang în centru a înfierbântat imaginaţia. Ea a fost considerată că având vechime de peste 7000 de ani şi, împreună cu “zeitatea” reprezentată sub forma unui bust masculin, din profil, au slujit la practicarea unui cult precreştin, unic şi devenit, poate, în timp, dacic, scrijelitura reprezentându-i fie pe Zamolxes, fie pe Deceneu. Apoi, fapte stranii şi, evident, reţinute de presă, au început a se petrece. În volumul său “Aşezământul Monahal de la Şinca Veche, între mit şi realitate”, doamna Maria Bâgiu Marino citează unele articlole apărute în perioada 2001-2004 în presa făgărăşeană, din care rezultă Ferestruica de comunicare dintre cele două temple

că în 1996 un redactor de la “Ora 6, Bună Dimineaţa” a TVR, a intrat în templul ursitelor (nume sub care, mai nou, este desemnat templul), împreună cu un grup de vizitatori, a filmat şi camera a înregistrat “forme plasmatice de lumină” şi, în cadrul unei panoramări, spre intrarea în templu, au apărut nişte urme de paşi alături de un “diamant de mărime apreciabilă”. A doua zi reporterul a observat că cele 7 secunde, sau minute (nu rezultă clar!) au dispărut de pe casetă, în locul lor rămânând o siluetă înveşmântată în manta neagră, cu o vestă bej şi o mână luminoasă în planul îndepărtat”! Ei, acum devine, sper, foarte clar faptul că nici un istoric, oricât de serios, nu se va putea bate cu dihania în manta neagră şi vestă bej, cu o mână luminoasă, care în şapte secunde sau minute lasă în urmă amprente de paşi şi nişte diamante de mărime considerabilă! Într-un alt articol făgărăşan se spune: “Istoricii, parapsihologii, fizicienii şi teologii care s-au încumetat să cerceteze grota, n-au găsit, până acum, elucidarea enigmei. Rezultatele cercetărilor nu au fost niciodată prea clare, cu toată priceperea specialiştilor care au studiat fenomenele stranii, începând cu renumitul cărturar Nicolae Iorga”. Dincolo de faptul că din cele

patru categorii - să le zicem “profesionale” - invocate mai sus, nici un nume nu este pomenit, mai aflăm cu bucurie şi faptul că “renumitul cărturar Iorga” ar fi studiat, la Şinca, fenomenele stranii! În acelaşi articol se mai spune că în templu s-au descoperit nişte cristale care le-au sugerat istoricilor analogia cu

practicile magice ale incaşilor, precum şi faptul că parapsihologii cred că prin turnul interior al clopotniţei, vechii preoţi comunicau cu aştrii (sic!) şi civilizaţii extraterestre!

ŞINCA VECHE Veche (după cum o arată şi numele!) aşezare românească din Ţara Oltului, Şinca se află între Munţii Făgăraşului (partea lor nordică), delurile Perşanilor şi Depresiunea Făgăraşului. Deşi este mult mai veche, aşezarea apare atestată

documentar pentru prima oară în anul 1476, în cuprinsul unui act emis de domnitorul muntean Basarab cel Bătrân, prin care li se întărea fraţilor Şerban şi Aldea jumătate din satul Şinca şi muntele Nemaia. Căci, fiind aşezată în stânga Oltului, între satele Perşani şi Şercăiţa, pe drumul cunoscut şi astăzi sub numele de “pe

Imaginile Imaginile controversate controversate ale ale bustului bustului şi şi Stelei Stelei lui lui David David

Intrarea în templul principal

sub munte” sau “pe ţară”, spre deosebire de celelalte localităţi din dreapta Oltului, aflate “pe Ardeal”, Şinca Veche păstrează încă memoria de Valahie în care s-a constituit până în a doua jumătate a secolului XV. Abia în anul 1768 apare atestat documentar numele de Şinca Nouă, desemnând

o realitate mai veche a unei localităţi rezultate din desprinderea unei părţi a populaţiei, între 1764 şi 1765, din motive religioase, în special, ceea ce o aşează drept cea mai nouă creaţie toponimică din Ţara Oltului. Strămutările din Şinca, de acum devenită „veche”, în Valahia sau în ceea ce de acum înainte se va numi Şinca Nouă,

au avut, în principal, două cauze: refuzul uniunii religioase cu Roma şi neacceptarea tinerilor de a se înrola în regimentele grănicereşti. În studiul său intitulat “Bisericile rupestre din Complexul monahal de la Şinca Veche”, domnul Florea Costea, arheolog, cercetător ştiinţific 1 la Muzeul de Istorie din Braşov, concluzionează: “Prin actul lor de renunţare la averile deţinute anterior, cei desprinşi au demonstrat că pentru ei ortodoxia a fost mai importantă decât oricare avantaj promis de către administraţia austriacă şi de trecerea la catolicism. Aceiaşi atitudine au avut şi colectivităţile care au creat Poiana Mărului, Breaza, etc, şi ele prezente târziu în actele scrise. Fenomenul strămutării nu s-a petrecut imediat după semnarea uniunii religioase cu Roma. Atribuirea vechii biserici din Şinca <<uniţilor>> nu i-a determinat pe toţi sătenii să treacă în „ţară” (Ţara Românească), deşi numărul celor care au ales această cale între 1720 şi primul sfert al secolului XIX nu este mic, fapt consemnat de urbariile vremii. Decizia de strămutare sau de trecere a Carpaţilor nu a fost luată imediat după 1700, ci mai târziu, când reconcilierea uniţi-neuniţi s-a dovedit a fi imposibilă.” În zare, munţii Făgăraşului

PRIMELE MENŢIUNI Din documentele vremii rezultă că în Şinca existau, pe la 1733 doi preoţi: Aldea - unit şi Roman - ortodox, o biserică şi 89 de familii. Peste 17 ani, preotul unit dispare din consemnări, acestea înregistrând doi preoţi ortodocşi, o biserică şi 508 credincioşi. Peste încă 11 ani, când renumitul general austriac Buccow, spaima mânăstirilor româneşti ortodoxe din Transilvania, pe care obişnuia să le dărâme cu tunul, apare în zonă, el găseşte la Şinca cinci preoţi

Iarna, crucea albă de la intrare

ortodocşi, o biserică, 148 de familii (cam 740 de locuitori) ortodoxe şi o familie unită. De asemenea, ne spune istoricul Florea Costea, “o conscripţie din 1758 ne spune că poporul

e ortodox şi independent de episcopul unit (...) conscripţia oficială din 1748 ne arată că în Şinca Veche erau 2 mânăstiri: una în partea de jos a satului, pe pământul boieresc al călugărului bătrân şi neputincios popa Manu, cu 4 călugări şi 2 călugăriţe şi cu această avere: 1 cal, 1 vacă cu lapte, 9 stupi, arător de 2 gălete de cucuruz şi fâneţ de 2 care de fân; cealaltă mânăstire în partea de sus a comunei (devenită apoi Şinca Nouă) pe un loc fiscal pe care-l folosea iobagul şi hagiul popa Avram, care fusese la Ierusalim şi era călugăr şi preot al mânăstirii, cu 5 călugări şi o călugăriţă; averea era de

pune începuturile construirii şi funcţionării bisericilor de pe dealul Pleşu în secolele XIVXV. De asemenea, el afirmă că menţinerea acestor biserici în cult a fost de aproximativ 500 de ani. În ce priveşte abandonarea bisericuţelor, în secolul XIX, domnia sa afirmă că s-a făcut, după cum rezultă din recuperarea integrală a inventarului mobil, paşnic, probabil din cauza stării avansate de degradare care făcea imposibilă desfăşurarea ceremoniilor religioase.

Vechiul turn-cupolă al clopotniţei

MĂNĂSTIREA

Clopotele frumoase ale mănăstirii noi

numai 1 cal şi 9 stupi”. Dar pe la 1758 într-o conscripţie sunt pomenite 5 mânăstiri la Şinca, din care una se numea, după locul în care se afla, “pe Creţul”. Această mânăstire, cu biserica şi chiliile călugărilor erau făcute în stâncă, după cum spune Sextil Puşcariu citat de Ştefan Meteş în “Viaţa bisericească a românilor din Ţara OItului”, Sibiu, 1930: “(...) şi în hotarul comunei sus zise la Creţu s-a aflat o peşteră în peatră cu călugări, unde s-a slujit sfânta liturghie de către 4 călugări. La aceste schituri a fost venit tinerime din tot Ardealul la învăţătură, unde a fost învăţând

de la călugări...Şi înţelegând generalul (Buccow, n.n.) aceasta (anume că localnicii refuză uniaţia, n.n.) numaidecât a poruncit şi a venit cătane şi au trimis la numitele schituri de le-au ars şi le-au stricat cu tot, şi în 3-lea Iunie 1761 s-au ars schiturile şi oamenii au ieşit din casele lor şi s-au dus în Ţara Românească, parte din populaţie, însă, a rămas în sat, dar silită şi batjocorită a trecut la uniţi”. Peste 28 de ani de la acest eveniment, pastorul reformat din Făgăraş afirma, într-o scrisoare: “Mai sus de Şinca există o monesteria de-

spre care ne-am informat de la persoane de încredere care au fost în ea. Aceştia relatează că mânăstirea este tăiată în întregime în piatră de carieră şi deci nu are acoperiş. Este săpată cu pricepere, cu o muncă uriaşă, demnă de mirare. Ferestrele sunt tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimbă cu cărţile după razele soarelui pentru a putea ceti. Mănăstirea a rămas şi după vremea lui Buccow, dar nu se cunoaşte vreun privilegiu al ei”. În studiul său mai sus amintit, arheologul Florea Costea pro-

Complexul monahal de “pe Creţu” sau de pe Dealul Pleşu, în sudul comunei Şinca Veche este compus din două bisericuţe şi o cameră. Iată descrierea făcută de Antal Lukacs: “Prima biserică este formată din altar, naos şi pronaos, iar cea de a doua are două compartimente: un naos şi o cameră cu absidă semicirculară. Încăperea aflată în prelungirea primei biserici a fost identificată de Valeriu Literat ca o sală de locuit, prevăzută cu vatră şi horn care străpungea tavanul. Peştera în care se află

bisericuţele a fost lărgită cu ciocanul, urmele acestuia în gresia moale, sfărâmicioasă, fiind, încă, perfect vizibilă. Cele două bisericuţe comunică printr-o fereastră.„ Întregul Complex este descris astfel de Valeriu Literat, în însemnările sale: “Din Şinca Veche, la câteva minute

spre miazăzi, ajungi la dealul Pleşul. Pe versantul de apus al colinei, înspre pârâul Cetăţuie, e o fostă mănăstire, scobită în gresie nisipoasă, foarte uşor de măcinat, chiar şi numai frecând-o cu degetele (...). Azi e în stare rea, apa ploilor şi gerul macină mereu din pereţii

ei, pavimentul e îngrămădit în această măcinătură (...) Judecând după proporţiile şi aşezarea încăperilor, cea mai din fund a fost biserică, delimitată în încăperile tradiţionale: altarul, naosul şi pronaosul. Alăturat se află o sală (cea de a doua bisericuţă, n.n.) care pare a fi fost tot un naos încheiat la răsărit printr-o absidă semicirculară. Cele două săli n-au altă comunicaţie între ele decât o ferestruică rectangulară. În amândouă altarele se găsesc răsturnate câte o piatră care trebuie să fi servit drept picior de prestol. În pronaos se mai conservă un fragment de piatră care a fost altădată un stâlp de sprijin. Încăperea din vecinătatea intrării va fi servit drept locuinţă, găsindu-se în ea vatră şi horn condus prin bolta de piatră amenajată pe creasta dealului. Dimensiunile încăperii elimină presupunerea că vatra ar fi fost destinată numai să păstreze, în vremea slujbei, cărbunii aprinşi pentru cadelniţă. Deasupra pronaosului e o scobitură rotundă, ca pentru semicalota Pantocreatorului. Ea răzbeşte până la suprafaţa pământului. O deschizătură din această scobitură boltită era îndreptată spre naos aşa că ziua aceste două despărţituri primeau lumina de sus.” În studiul său, istoricul Florea Costea ne încredinţează că mai

multe elemente arhitecturale fac templul de la Şinca Veche asemănător cu alte bisericuţe, fie săpate în piatră, fie construite, din ţara noastră, datate ca înfiinţare începând din 992 (o bisericuţă săpată în cretă, de la Basarabia, practic identică bisericuţei cu steaua lui David pe altar, de la Şinca Veche), trecând prin 1277 (schitul săpat în stâncă de la Aluniş, judeţul Buzău), şi schitul de la Corbii de Piatră, judeţul Argeş (sec. XV) şi până la Complexul de schituri de la Nucu - judeţul Buzău, cu monumente putând fi datate în secolele XIII - XVI. Deasupra templului pietrele uriaşe cioplite

ÎN LOC DE CONCLUZII Faima ocultă a “templului” de la Şinca Veche ne-a atras şi pe noi într-o după-amiază de iarnă de la începutul acestui an, în stânca săpată de pe Dealul Pleşu. Timpul, zgârcit, nu ne-a permis să “elucidăm nişte enigme” atât de complicate cum ar fi cea a cristalelor, a culoarului de comunicat cu aştrii” sau a siluetelor cu veste bej şi diamante mari, aşa că am revenit în toamnă. De această dată am fost mai norocoşi, întrucât am avut po-

sibilitatea de a studia materialul întocmit de arheologul Florea Costea, în urma cercetărilor desfăşurate de domnia sa pe teren. Şi, dacă am văzut din presa făgărăşeană că “marele cărturar Nicolae Iorga”, cot la cot cu parapsihologii, a studiat “enigmele”, domnul Florea Costea a studiat din punct de vedere arheologic încăperile săpate în stâncă de pe Dealul Pleşu. O parte din concluziile domniei sale au fost publicate şi de noi în cuprinsul acestui articol. Propriile noastre concluzii sunt următoarele: aşezământul monahal de la Şinca Veche,

atestat documentar, a fost, indubitabil, loc de închinăciune şi de învăţătură ortodoxă. Dacă până târziu în secolul XIX, după cum concluzionează arheologul braşovean Florea Costea, aici s-a oficiat Sfânta Liturghie, este absolut de bun simţ să concluzionăm, la rându-ne, că steaua lui David de pe altar, împreună cu ingii şi iangii săi (dacă asta sunt!) au apărut după această perioadă! Atunci devine absolut clar că bustul scrijelit pe perete nu este al lui Zamolxis sau al lui Deceneu şi nici însemnele mai sus pomenite nu sunt vedice, precreştine, profunde şi alţi cai verzi pe pereţi, căci nişte călugări ortodocşi (atât de neînduplecaţi cum s-au dovedit cei din această mănăstire când s-au înapoiat, după ce îi alungase generalul Buccow cu focul!) nu ar fi convieţuit cu ele în lăcaşul de cult câteva sute de ani!. Ca atare, cristalele, duhurile, diamantele şi vestele bej ale “aştrilor” sau ce or fi fost ei dispar, la rându-le, de pe înregistrările noastre. Ceea ce vrem, totuşi, să afirmăm în finalul acestui articol este că aşezământul monahal de la Şinca Veche este tulburător de frumos şi cu forţă evocatoare, sugestivă, privindu-i pe călugării care s-au nevoit, aici, în frig şi sărăcie pentru a da învăţătura ortodoxă şi românească tinerilor “din întregul Ardeal”.

Altar

Deasupra aşezământului monahal care poate fi vizitat, după ce parcurgi cărarea şerpuitoare printre blocurile paralelipipedice uriaşe de piatră ale cine ştie care construcţii ciclopice uitate, ajungi, în câteva minute, la o mănăstire nouă, mică, frumoasă şi cuminte. Şi, nu ştim de ce, acolo, îţi zboară din cap toate cristalele şi intergalacticele şi rămâne dens şi puternic duhul divin plutind peste apele dintâi.

Inima Reginei Maria Dan ARHIRE text şi fotografie

uţini ştiu că Branul şi Balcicul sunt localităţi înfrăţite. Această înfrăţire a două aşezări din două ţări diferite, din zone diferite (munte, în cazul Branului, mare, în cazul Balcicului) nu s-a făcut, în anul 2005, din întâmplare. Fiecare din cele două localităţi, astăzi turistice, adăposteşte câte un castel care, odinioară, a aparţinut Reginei Maria a României. După atâţia ani marea regină naşte, încă, pasiuni printre cei care, din povestirile tot mai rarilor ei contemporani sau din citite au ajuns să o cunoască întrucâtva. Aşa se face, deci, că în anul 2005, un grup de brăneni s-a deplasat în delegaţie oficială din partea comunităţii, la Balcic, propunând înfrăţirea pe moştenirea comună - dragostea Reginei Maria. O dragoste din toată inima! Înfrăţirea s-a realizat şi este, poate, singura înfrăţire din lume a două localităţi în acest temei - al iubirii unei regine! Şi trebuie ştiut că nici această unicitate nu este întâmplătoare, căci iubirea Reginei Maria a României s-a aşernut peste oameni şi locuri

cu impetuoasă forţă şi neclintire, acoperind protector destinele lor şi traducând frumosul „care-ar putea să fie” în viaţă şi adevăr tangibil. A schimbat destinele oamenilor, a locurilor şi ţării doar prin puterea dragostei cu care i-a primit pe toţi în viaţa ei. Despre Regina Maria a României s-a scris mult dar încă nu suficient de mult, poate. La Londra, în 1985, a apărut volumul biografic The Last Romantic. A biography of Queen Marie of Roumania, semnat de Hannah Pakula (Ultima romantică, viaţa reginei Maria a României, Editura Lider, Bucureşti 2004), la Bucureşti, la Editura Humanitas a apărut, în anul 2000, volumul Missy, Regina României, semnat de Guy Gauthier, la New York, în 1972, volumul Marie of Romania The Intimate Life of a Twentieth Century Queen, semnat de Terence Elseberry. În România a apărut în anul 2005, în Editura Illustratis din Braşov volumul semnat de Nicolae Pepene şi Emil Stoian, cu titlul Inima Reginei Maria, titlu pe care considerându-l cel mai sugestiv pentru ceea ce

ne-am propus în aceste pagini, cu smerenie l-am împrumutat şi noi. Să revenim, însă, la cele două localităţi turistice recent înfrăţite. Branul este, probabil, localitatea cu cele mai multe pensiuni turistice din România, apărute într-un număr atât de mare din nevoia de a-i găzdui pe cei foarte mulţi veniţi să-l admire, să-i admire împrejurimile şi să-i vadă castelul învăluit în povestea frumoasă a ultimei romantice, Regina Maria. La Balcic, castelul clădit de regină şi înconjurat de terase şi grădini, este cea mai importantă atracţie, afluxul de turişti (în special români!) fiind considerabil tot timpul anului, chiar şi iarna, atunci când plaja în splendidul golf nu mai reprezintă o alternativă. Şi la Bran şi la Balcic regina îşi exercită încă menirea ei protectoare, ajutându-i pe oameni să trăiască mai bine (acum, din turism) decât cei din zonele înconjurătoare! Căci amândouă „casele” Reginei Maria, castelele de la Bran şi Balcic, sunt nu numai frumoase, ci şi tăinuitoare de

fior. În scrisoarea testamentară pe care regina a lăsat-o ţării, ea cere poporului pe care l-a iubit şi pe care l-a servit până în clipa morţii: „Dacă toate cele frumoase îți vor aminti de mine, atunci voi fi pe deplin răsplătită de dragostea ce ţiam dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez”. Aici, în

aceste cuvinte - crede istoricul Nicolae Pepene - se ascunde cheia, căci crezul afirmat este modul în care regina şi-a amenajat cele două locuinţecastel, preferate din toate, Branul şi Balcicul.

BRAN Am fost pe zăpadă la Bran...

Regina a descoperit castelul de la Bran încă înaintea primului război mondial şi şi l-a dorit cu ardoare din primul moment. Poate şi de aceea Consiliul orăşenesc al Braşovului a hotărât, în unanimitate de voturi, în şedinţa festivă din data

de 1 decembrie 1920, să i-l ofere. Credincioasă convingerii potrivit căreia locuinţele sale trebuie să aibă „acea trăsătură personală care dă caracter unui cămin”, Maria începe, încă din 1921, reamenajarea. A amenajat un parc în stil

englezesc la poalele dealului cetăţii, un lac pe care au fost aduse trei lebede din Delta Dunării, a realizat noi încăperi, a mansardat podul, a amenajat o capelă şi i-a înzestrat camerele cu sculpturi, icoane vechi şi alte obiecte de cult, covoare

orientale şi ţesături ţărăneşti, mese de bronz şi alamă, oale ţărăneşti din mai multe ţări, precum şi lăzi şi dulapuri vechi, vase grele de stejar, scaune, canapele şi paturi. Apoi peste tot au apărut florile pe care, în „Casele mele de vis”, regina

Câte ceva despre castel Dan NICOLAU text şi fotografie Ştim cu toţii că în ţară sunt foarte multe locuri care poartă acelaşi nume deşi se află la sute de kilometri distanţă şi sunt total diferite ca amplasament, obiceiuri sau, mai pe scurt, n-au nimic în comun. Ei bine, Branul este la fel ca toate celelalte „Branuri” româneşti: adică e UNIC. Nu mai există altul. Alt Bran nu avem. El îşi incepe povestea, nu cu Iernile Reginei

le descria astfel: „Florile răsar de pretutindeni, în oale uriaşe de lut sau în căldăruşe şi căni de metal şi parcă le place să împestriţeze zidurile albe cu boiurile lor înflăcărate; nu e casă să-i fie mai dragi florile decât micul şi bătrânul castel al Branului. Noaptea, când toate luminile sunt aprinse, el stă pe cer ca o umbră de basm găurită de flăcări”. An după an, regina n-a încetat să înfrumuseţeze castelul. Aducea aici invitaţi şi, în primul rând, îşi aducea copiii cu prietenii lor, înconjurându-se de tineri. Iubea ţăranii din Bran şi obişnuia să ofere flori culese din grădinile ei ţărăncilor

care treceau pe lângă castel. Odată, din automobil, a văzut lângă clădirea vămii vechi, de pe şosea, un ţăran bătrân şi drept şi i s-a părut atât de frumos şi de demn încât a pus să fie chemat la castel pentru a fi fotografiat. Acel ţăran se numea Gheorghe Tatomir, zis Ghiţă Căruntu, era stăpân de munte şi nici o hotărâre nu se lua în comunitate peste cuvântul lui. Fotografia făcută atunci de Ernest Bernea lui Gheorghe Tatomir, zis Ghiţă Căruntu, cel ce a murit la aproape 90 de ani, într-o dimineaţă de luni, după ce toată noaptea jucase la nunta unei nepoate, avea să devină, după 1990, em-

Curtea interioară

blema prestigiosului Muzeu al Ţăranului Român din Bucureşti. I-a iubit pe brăneni şi brănenii i-au răspuns cu o dragoste care dăinuie, încă, după cei şaptezeci de ani scurşi de la moartea ei.

„a fost odată…” ci cu un castel. Şi cu o regină. Adevărată. Anexa cu povestea principelui sângeros este din spaţiul Schengen şi SUA, pentru copiii care nu au fost cuminţi, eventual pentru părinţii lor. Călătorule, dacă ţi-e masul pe lângă acest castel, eşti un norocos! Ia cu tine cât poţi mai mult! Început în 1377, castelul a fost finalizat în 5 ani. Angevinul Ludovic, care stapânea la vremea aceea prin Ardeal, a sprijinit negustorii braşoveni să apere pasul Branului cu ajutorul acestui castel,

protejându-şi astfel poarta ţinutului. S-au mai perindat pe aici Iancu de Hunedoara, Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş (căruia i s-a atribuit dincolo de adevăr o implicare mult prea accentuată în istoria locului!). Interesant este că a fost aleasă o poziţie , la cam 60 m deasupra nivelului apei din zonă, iar „vârful”edificiului trece bine de 100 m îndeplinindu-şi, chiar după aproape 700 de ani, datoria de supraveghetor al pasului. Zbuciumul istoriei însă, cu toată seva, intensitatea şi înţelesurile sale, nu trebuie

să ne ţină departe de ceea ce este semnificativ pentru Bran, brăneni, castel, etc: Regina Maria! Pe la 1920 braşovenii donează castelul Reginei Maria încărcată cu merite remarcabile îndeobşte pen-

tru rolul jucat în împlinirea Marii Uniri de la 1918. Regina îndrăgeşte locul şi oamenii şi încetul cu încetul cucereşte prin charismă, bunătate şi inteligenţă sufletul Branului. Discutând cu oricine din Bran vei avea în orice moment

senzaţia că Regina tocmai a trecut pe aici cu câteva clipe înainte. E multă căldură şi dragoste în felul în care localnicii vorbesc despre Regină. Era protestantă şi şi-a botezat cei 6 copii în religia ortodoxă. În castel domnișoara custode

mi-a spus vibrant „crezul” Reginei, un text admirabil pe care îl puteţi găsi în volumul 3 din „Povestea vieţii mele”, memorialul Reginei. Şi tot la castel veţi remarca faptul că deşi pentru vizitatorii străini el este simbolul

unei personalitaţi crude, sângeroase, nicăieri nu veţi găsi expusă vreo sabie, chivără sau halebardă. Spaţiul aparţine mobilierului delicat, lucrat cu gust, multe, foarte multe cărţi, ceramică populară, instrumente muzicale (între ele un armoniu fabricat în 1860 la Stuttgart, la care au cântat pentru Alteţa Sa, George Enescu şi Cella Delavrancea, căci Regina a fost şi o mare protectoare şi Mecena a artelor), tablouri (i-a sprijinit şi pe pictorii români ai vremii), portrete ale sale şi ale fiicei sale Principesa Ileana. Locuitorii Branului sunt ei înşişi darul acestor locuri. Un lucru mai puţin obişnuit sunt opiniile vecinilor din Tohanu Nou (3 km.) care paradoxal sunt extrem de laudative la adresa brănenilor: „domnule dragă, brănenii sunt altfel!”, şi urmează argumentele. Sunt lucrători de piatră şi de fier şi merită toate aprecierile pentru ceea ce iese din mâna lor. O altă ocupaţie în care excelează este creşterea animalelor, care se face şi asta cu pasiune şi tenacitate, ceea ce se poate observa numai lucrând o singură zi alături de ei pe coastele munţilor unde sunt mânate animalele. Dacă rezistaţi o zi întreagă! În vârtejurile transhumanţei, au existat destule întâlniri ale brănenilor cu „machedonii”, alţi împătimiţi ai turmelor de oi. Machedonii îi numeau pe

români „mocani” sau „mucani”, iar pe brăneni „amucani”, adică cei mai aleşi dintre români. Că şi la ei „aromâni” tot asta vrea să însemne! Asta este pentru cine nu ştie. Iar eu nu am ştiut până acum! Şi mai mult ca sigur nu erau vorbiţi cu cei din Tohanu Nou! Nu trebuie sa uităm să amintim că decorul este dezvoltat concentric în jurul castelului pe grupuri de tarabe şi magazine care îşi propun să valorifice pe lângă o sumedenie de kitsch-uri, care banale, care stupide (săbii de lemn, păpuşi sugerând atrocitaţi „drăculeşti”, masca „strigătului” lui Edward Munch etc.) şi lucruri de mare rafinament, ca de exemplu elemente de port tradiţional local, mici bijuterii cioplite în lemn ale meşterilor locali, şi nu în ultimul rând, produse adevărate ca pastramă, cârnăciori şi brânzeturi - afumate sau nu - siropuri din brad şi fructe de pădure cum n-aţi mai gustat. Şi ca la Bran nu-s nicăieri! Iar ţuica zdrobeşte nemilos blazonul whiskyului comunitar. Aşa că uitaţi de kebap, pizza şi shaorma, deşi nici din Bran nu lipsesc!

Balcic Dan Arhire

text şi fotografie

Regina Maria a trecut prima dată prin Balcic în fugă, încă înainte de primul război mondial, dar fără să îl vadă, adică fără să-l descopere. Ea descria astfel prima ajungere la Balcic: „Într-o arzătoare zi de

vară am venit într-un orăşel locuit aproape numai de Turci. Împărţeam bani mărunţi între săraci şi cei fără de sprijin şi mă purtam de ici colo. Era acum rândul popraţiei musulmane; de aceea cercetam locurile cele mai nenorocite cu mâinile pline de bani... M-am găsit înconjurată de un roiu de femei aprinse în haine ciudate, ciripind o limbă neînţeleasă

mie. Îmi ziceau: Sultana şi fiecare-şi simţea nevoia de a mă pipăi; puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă în colibă, din curte-n curte. M-am găsit despărţită de tovarăşii mei, rătăcind într-o lume pe care n-o mai cunoscusem până atunci. Mă târau cu ele printr-

un labirint de mici colibe, clădite din lut, de grădini ridicol de mici, de ogrăgioare dosite, făcându-mă să intru în locuinţele lor, să pun mâna pe copiii lor, să mă aşez pe scaunele lor. Ca un stol de cioare se certau şi se băteau după mine, punându-mi întrebări, copleşindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mişcare din umeri şi

cu zâmbete”. Abia în 1924, în cursul unei călătorii alături de principele Nicolae, a descoperit locul pe care urma să clădească ceea ce astăzi numim castelul de la Balcic, moment pe care l-a descris astfel: „Rămăsei împietrită. Acest colţ era fermecător! Şi avui senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi Tenha Iuvah

Am fost vara la Balcic...

găsit în sfârşit. Un loc de vis, păzit de acest bătrân, bătrân copac. Mă aşezai în umbra lui şi mă uitai şi eu în apă, cum probabil privea şi el de mai bine de un secol. Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din ce în ce mai mult în inima mea. Apoi, întorcându-mă către Nicolae, spusei: Oh, Nicky,

Regina a ieșit...

locul acesta trebuie să fie al Meu! Simt că m-am întors la ceva care mi-a aparţinut întotdeauna”. Bancherul Jean Crissoveloni a cumpărat terenul pe care a fost construit palatul regal iar statul român a cumpărat ulterior de la localnici terenurile învecinate cu morile, podgoriile şi livezile acestora, rezultând o proprietate de 24,5 hectare. Secretarul particular al reginei, Gaetan Denize, a supra-

Sala mare

vegheat lucrările executate de firmele italiene „Agostina Fabio” şi „Giovani Tomasini” după planurile arhitectului Guneş. Şi aşa a apărut Tenha Juvah, sau Cuibul solitar, castelul propriuzis care este ceva mai mic decât o vilă obişnuită din Pipera! Apoi au apărut o casă pentru suită, o vilă pentru principele Nicolae, Casa Intendentului, Pavilionul de odihnă, Pavilionul Administraţiei, clădirea corpului de gardă, salonul cinematografic, etc. În splendidele grădini suspendate pe faleza abruptă, regina a construit Stella Maris, o capelă ortodoxă smerită, căreia, după moartea ei, Prinţesa Ileana i-a construit o replică la Bran, sub castel. Invita multă lume la Balcic, la fel ca la Bran, dar favorita ei era Sefica, o bătrână cerşetoare turcoaică despre care Nicolae Arion, în Convorbiri literare, spunea: „Cum intra automobilul regal în Balcic, Sefica

Stella Maris

ieşea la marginea şoselei cu un mănunchi de flori în mână, făcea semn, iar maşina se oprea în faţa ei. Sefica se aşeza confortabil... şi defila astfel prin tot Balcicul până la locuinţa Regală. Aici cobora, intra în palat după Regină şi Drumul spre capelă

rămânea cu ea până la ora mesei, căci avea tacâmul ei pus la masa regală. Mânca cu poftă tot ce i se servea şi nu se simţea deloc stingherită... (deşi) se ferea să mănânce carne de porc, aceasta fiind interzisă de Coran. După masă... Regina îi dădea o sumă

de bani, îndeajuns de mare spre a face fericirea Seficei pe un an de zile, şi aceasta se retrăgea, mulţumind cu demnitate...” (Sefica vorbea numai turceşte, Regina nu cunoştea deloc această limbă!). Ca şi la Bran, la Balcic nimic nu însemna opulenţa. În micul

„castel” regina mânca aproape zilnic cu invitaţi şi masa ei nu se deosebea, prea mult, de cea a personalului care asigura administrarea domeniului. În excepţionala sa lucrare „Balcicul în pictura românească” (Editura ARC 2000, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 2007)

doamna Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă din Constanţa, redă lista alimentelor cumpărate de administratorul Edner pentru bucătăria palatului Balcic, în perioada 1-15 mai 1930: „...338 litri lapte, 120 legături ceapă verde, 36 de usturoi, 230 de verdeţuri, 270 de ridichi, 24 de izmă, 38 kg spanac, 265 de salată, 5 de orez, 6 de fasole uscată, 44 de brânză, 32 de iaurt, 65 de peşte (soiuri diverse) 35 de porumb, 43 carne de vacă şi viţel, 29 de porc, 280 de miel, 2 curcani, 47 de găini, 1960 de ouă, 10 cutii bulion, 28 lămâi, 4 pachete de sare de lux.”

„Ţara mea, inima mea” Dan ARHIRE „Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea INIMEI mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt. Mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare...”, scria Regina Maria în scrisoarea testamentară, adresându-se ţării. Sublinierea din text ne aparţine. Născută în Anglia, la 29 octombrie 1875, Maria Alexandra Victoria era fiica principelui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, duce de Edinburg şi principe de Saxa - Coburg-Gotha (fiu al reginei Victoria a Marii Britanii) şi a Mariei Alexandrovna Romanov, mare ducesă de Rusia

(fiica ţarului Alexandru al IIlea). Prin căsătoria, la numai 17 ani, cu principele Ferdinand, Maria devine, la 10 ianuarie 1893, principesa moştenitoare a Regatului României. Prima sa misiune, pe care şi-a asumat-o şi a dus-o la bună îndeplinire, a fost asigurarea continuităţii familiei regale, Maria născând, în decurs de douăzeci de ani, trei băieţi şi trei fete. Apoi au început războaiele şi principesa, mai apoi regina, a coborât în tranşee. În lagărul de holerici de la Zimnicea, pe care îl conducea în timpul celui de-al doilea război balcanic şi apoi în spitalele de campanie din timpul primului război mondial, în care îi îngrijea pe răniţi, Maria s-a întâlnit nemijlocit cu oamenii simpli, aflaţi în suferinţă, îngrijoraţi şi departe de casă. Începând de atunci acei oameni simpli au simţit-o ca pe una de-a lor şi au iubit-o. În memoriile sale Constantin Argetoianu spunea despre Regina Maria: „...şi-a îndeplinit cu prisosinţă îndatoririle ei. A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătăţire a soartei sau a traiului. O găsim în tranşee printre combatanţi, în rândurile înaintate; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre bolnavi; o găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă puţin bine. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum

n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau nerăbdarea faţă de eforturile aşa de des inutile provocate de dorinţa ei de mai bine. Regina Maria şi-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activităţi, dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării şi al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei şi aveau să hotărască, în cele mai tragice clipe, de soarta ţării şi a neamului. Se poate afirma că, în timpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat, şi a întrupat frumos, aspiraţiile cele mai înalte ale conştiinţei româneşti”. Acest lucru l-au simţit oamenii simpli şi au răspuns cu dragoste la dragostea pe care le-a arătat-o marea regină. „De la inima mea la inima lor!” spusese regina şi la 15 iulie 1938, când se întorcea din străinătate, grav bolnavă, spre a muri în ţară, de la Cernăuţi în jos ţăranii - cei din tranşeele anului 1917, ţăranii - cei din lagărele de holerici din 1913, ţăranii -cei din spitalele de campanie din 1918, au ieşit pe marginea căii ferate purtând găleţi cu apă rece pe care le aruncau pe vagonul regal, spre a răcori cât de cât arşiţa reginei lor muribunde. De la inima lor la inima ei, aşa i-au răspuns ţăranii români Mariei Alexandra Victoria, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, verişoară a lui Wilhelm al II-lea, ultimul împărat al celui

de-al II-lea Reich - Regina Maria a României! Ajunsă la Sinaia, la Pelişor, imobilizată la pat, regina dorea să vadă Branul şi Balcicul şi, cu doar o zi înainte să moară, s-a interesat de florile din grădina castelului Bran, dacă erau îngrijite şi dacă dispoziţiile ei au fost respectate. A murit la 18 iulie 1938, în castelul Pelişor din Sinaia, la ora 17.38. Fără durere. Medicii i-au comunicat regelui Carol al II-lea că „Inima foarte puternică a funcţionat până la capăt şi asta a fost cauza care a făcut să reziste aşa mult. De fapt, s-a stins din lipsă de sânge, inima devenise o pompă care nu mai avea ce pompa”. Inima reginei Maria, pusă necondiţionat în slujba ţării şi a poporului ei a fost puternică până la capăt! Această inimă a cerut Maria să fie depusă sub lespedea capelei Stella Maris de la Balcic, locul pe care l-a iubit cel mai mult. La 29 octombrie 1938 distrugătorul „Regina Maria” a început marşul spre Balcic, avându-i la bord pe regele Carol al II-lea şi pe fiul său Mihai şi, escortat de distrugătorul „Regele Ferdinand”, a ancorat în rada portului la ora 10.30. La ora 11 „inima Reginei, aflată într-o casetă de aur încrustată cu pietre preţioase, a fost coborâtă de pe distrugător într-o barcă cu motor, de gardă fiind comandorii Paul Zlăteanu, Mihai Constanti-

nescu şi Vlădescu din Marina Regală. Imediat a coborât, apoi, într-o pilotină M.S. Regele, însoţit de Marele Voievod Mihai. Tunurile de la bordul distrugătorului Regina Maria au tras 21 lovituri”. („Universul”, nr. 297, 31.10.1938, p.13) Caseta de aur cu inima reginei Maria a fost depusă într-o urnă mare, de marmură albă masivă, aflată în partea stângă la intrarea în capela Stella

Maris în faţa peretelui pe care era pictată regina purtând coroana Încoronării de la Alba Iulia, din 1922, ţinând în mână, în chip de ctitor, bisericuţa de la Balcic. Peste doi ani după cedarea Cadrilaterului, la 8 septembrie 1940, caseta cu inima reginei Maria a fost scoasă din Stella Maris şi dusă la bordul aceluiaşi distrugător „Regina Maria”. Sarcofagul de marmură

a fost dus mai întâi la Cotroceni şi, la insistenţele principesei Ileana, noul Conducător al Statului Român, generalul - pe atunci - Antonescu ordonă transportarea acestuia la Bran. La Bran, caseta de aur cu inima a fost aşezată în mica bisericuţă din lemn din curtea castelului şi până în 1941 s-a amenajat o criptă în stânca din faţa castelului, unde a fost depusă. La 5 iulie 1968 cripta din Măgura Branului a fost deschisă şi sarcofagul de marmură, conţinând caseta de aur cu inima reginei, a fost transportat pe doi pari în curtea clădirii vechii vămi. Acolo, cu icuri şi baroase, capacul a fost forţat şi, după ce s-a spart într-un colţ, a fost scos. Caseta de aur care era învelită în drapelul tricolor al Bricului „Mircea”, a fost scoasă din cavou şi dusă în biroul directorului Muzeului Bran. Acesta face primul dosar ştiinţific al „descoperirii” prin care se constată greutatea de 8,100 gr. a casetei făcută din aur, argint şi platină şi având montate 307 pietre preţioase. Ea purta inscripţia „Alteţei sale regale, principesei Maria a României: Doamnele Române” şi îi fusese dăruită Mariei la venirea în ţară, în 1893. De asemenea, dosarul mai menţionează că în interiorul casetei de aur se afla o altă casetă, de argint simplu, fără nici un ornament. Icoană la castel

„Această casetă era acoperită de o ţesătură din lână vişinie având la exterior, pe margini, culorile steagului românesc, iar pe partea interioară cele ale steagului englezesc. Pe partea exterioară se mai află stemele tuturor provinciilor româneşti care alcătuiau România Mare. Această casetă din interior este în formă octogonală şi cântăreşte 561 de grame. În interiorul ei se află inima formolizată a reginei Maria” - mai constată directorul Muzeului Bran de la acea dată, în biroul căruia inima avea să rămână până în anul 1970, în casa de bani. Apoi, împreună cu cele două casete, ea a fost dusă la Muzeul de Istorie a Românie, din Bucureşti. La 15 august 1995, în ziua Sfintei Marii, fostul mormânt al inimii regale din Măgura Branului, după ce fusese restaurat la iniţiativa domnului Emil Stoian, unul din autorii cărţii „Inima Reginei Maria”, a fost resfinţit şi, cu această ocazie, casetele în care inima fusese păstrată au fost expuse, pentru o zi, în „Casa de ceai” de la castel. Inima - nu. Inima a rămas într-o cutie de plastic, pe un raft din depozitul Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti unde, din - mari, mari - păcate, se află şi acum! Iată cum o descrie un martor ocular, în anul 1995: „O bucată de zgârci înnegrit, păstrată într-o cutie albă de plastic pe un raft al depozitului”.

Nicolae Pepene în fața capelei replică a Stellei Maris, pe care Consiliul Județean Brașov a restaurat-o în așteptarea zadarnică a inimii!

Nicolae Pepene „Spargerea micului sarcofag a fost profanare de morminte! Mai mult, după ce a fost scoasă de acolo, inima a fost dusă în casa de bani a muzeului şi arătată ca şi o mare curiozitate. A fost luată în derâdere şi tuturor activiştilor de partid, după şedinţe, la chef, directorul le arăta inima Reginei Maria şi se amuzau şi glumeau pe seama acestui lucru. Te furnică pe şira spinării, când stai şi te gândeşti. Erau, până la urmă, rămăşiţele pământeşti ale unui om, nu-

mai ţinând seama de faptul că aparţineau poate celei mai importante regine a României, cel mai cunoscut, mai respectat şi mai adulat membru al familiei regale române. În străinătate s-au scris trei biografii ale Reginei Maria, de către un academician francez, de către o ziaristă respectată în SUA etc.! Acum nu există moralitate pentru a fi reaşezate lucrurile la locul lor. Totul înseamnă astăzi circ, teatru! Căci, dacă vreo autoritate publică ar simţi ceva creştinesc, ar lua vreo măsură.

Nimeni nu cere ca acea casetă de aur în care era depusă inima să fie adusă la Bran, că nu sunt întrunite condiţiile de securitate. Perfect, să fie ţinută în Tezaurul naţional! Dar inima nu poţi s-o ţii într-o cutie de plastic, pe un raft, în depozit. Ea trebuie pusă într-un mormânt! Dacă poţi să fii de acord ca inima unui om să fie depusă într-o cutie de plastic, pe un raft de depozit, nu poate fi vorba, după părerea mea, decât de lipsă de moralitate şi barbarism. Vin cu tot soiul de aberaţii, cum că inima Reginei nu poate fi scoasă din Muzeul Naţional de Istorie pentru că face parte din patrimoniul naţional. Are cumva şi un număr de inventar? Am fost la ministrul Culturii şi la nivel local s-au făcut multe demersuri pentru normalitate. Consiliul Judeţean Braşov, parlamentarii de Braşov din diferite partide - toţi au luat atitudine militând pentru readucerea şi reînhumarea inimii la Bran. Consiliul Judeţean Braşov chiar a luat o decizie prin care a declarat că sprijină demersurile, obligându-se să restaureze clădirea şi să asigure condiţiile de securitate ale rămăşiţelor pământeşti (inima) Reginei. La un moment dat, după ieşirea subiectului în presa centrală, televiziuni şi publicaţii, rămase fără efect, ne-am dus la eşti să ne întâlnim cu ministrul Iorgulescu (acum, fost ministru al Culturii, n.n.), unde ni s-a spus că în ultimul moment i s-a

schimbat programul şi nu ne mai poate primi! După difuzarea documentarului cu inima Reginei Maria, pe TVR, a doua zi Regina Ana s-a dus la Muzeu cu o icoană şi cu un buchet de flori. A pus florile în depozit, lângă cutie şi le-a cerut ca, până o să o pună într-un mormânt, măcar atâta lucru să facă, să pună icoana lângă ea! Nu s-a mai întâmplat nimic!”

Emil Stoian „Eu, copilărind aici, trăind aici, din casă se vedea castelul. Cele mai frumoase poveşti din viaţa mea au fost închipuite prin imaginea acestui castel. Am şi lucrat acolo, ca ghid, când eram foarte tânăr, dar nu asta este important. De aici şi pasiunea pentru istorie. O parte din familia mea a lucrat la castel. Am avut inima hrănită cu tot felul de poveşti, de întâmplări, de lucruri. În 5 iulie 1968 se sparge lacra aceea de marmură şi se scoate inima Reginei Maria. Sigur, ca adolescent am fost foarte revoltat, dar nu numai eu, ci toţi brănenii. Orice om normal care crede că se profanează un mormânt cunoaşte o revoltă. Inima aceea îmbălsămată, a celei mai mari regine pe care am avut-o noi, a fost dusă în biroul directorului muzeului şi acolo veneau tot felul de potentaţi ai timpului s-o vadă şi făceau glume pe seama ei, şi atunci am început să înregistrez de la această dată cam tot ce am putut să aflu eu despre inima

Respectul pentru morţi e o măsură a civilizaţiei şi valoare a umanităţii. Respectul pentru morţii iluştri ai unei Emil Stoian ţări este oplaca măsură a valorii lângă de marmură pe urmaşilor. care a pus-o în Inimaamintirea marii Regine Maria a Reginei la capela stă, din de patruzeci României Măgura şi treiBranului. de ani, într-o cutie de plastic, pe un raft de depozit: depozitul RegineiMuzeului Maria. EraNaţional un sentiment de amestecat, Istorie a României! de fiu al Branului frustrat - pentru că despre Regina Maria numai de bine s-a vorbit şi numai de bine se vorbeşte acum, la 70 de ani de la moarte, din Statele Unite până în Bulgaria, din Belgia până în Bran. Strângând aceste lucruri m-am gândit să fac o carte. Aşa a apărut „Inima Reginei Maria”, care este de fapt un capitol dintr-o lucrare mai mare ce sper să vadă vreodată lumina tiparului. Am avut, cu câţiva ani în urmă, la o reuniune, ideea să

mergem la Balcic, să vedem şi castelul de acolo. Cu sinceritate vă spun că, atunci când am ajuns acolo, acum trei ani, m-a luat o stare de tremurat şi am fost teribil de încântat că pot să trăiesc ceea ce visasem. Eram într-o delegaţie oficială a Branului, cu primarul, şi acolo ne-am întâlnit cu primarul din Balcic. Acesta a fost foarte receptiv şi am realizat înfrăţirea celor două localităţi, la capătul unui traseu spiritual. S-a făcut un schimb de delegaţii şi zic eu că puterea spirituală a Reginei Maria, atât

de puternică după atâţia ani, este cea care ne-a unit. Cartea este un semnal pentru a se face o reparaţie istorică, o reparaţie morală şi una creştină, căci rămăşiţele pământeşti ale unui om, potrivit tuturor codurilor penale din lumea civilizată, trebuie să rămână acolo unde au fost înhumate. Inima reginei a fost adusă de la Balcic în 1940, cu aprobarea Casei Regale, cu ceremonial religios, de către fiica ei, nepotul ei etc. În mod ilegal, astăzi, la Bucureşti, inima reginei stă pe un raft din depozit, într-o casetă de plastic! Am făcut cartea împreună cu Nicu Pepene, pentru că, nefiind egoişti, am considerat că este mai bine să ne reunim forţele, să fie cât mai multă informaţie, cât mai multe date, căci o piatră se mai sparge, se mai strică, dar o carte rămâne. Cartea este mai puternică decât piatra. I-am căutat pe toţi cei care au participat atunci la scoaterea inimii din micul sarcofag şi am declaraţii de la toţi despre ce şi cum s-a întâmplat acolo. În momentul în care s-a bătut cu barosul, folosindu-se nişte pene şi spărgându-se colţul lăcaşului de marmură, s-a îndeplinit acţiunea de profanare de morminte. Mormânt regal! Am văzut acolo paşi pe zăpadă, la cripta din stâncă, unde oameni anonimi din lumea asta merg să pună flori. Am pus cu mâna mea acolo o placă de marmură, în 1995”.

Respectul pentru morţi e o măsură a civilizaţiei şi valoare a umanităţii. Respectul pentru morţii iluştri ai unei ţări este o măsură a valorii urmaşilor. Inima marii Regine Maria a României stă, de patruzeci şi trei de ani, într-o cutie de plastic, pe un raft de depozit: depozitul Muzeului Naţional de Istorie a României!

Italia

Polonia

Rusia

S,U.A.

Inima Reginei Maria în cutia de plastic acordată de statul român, scoasă pentru câteva momente din depozit, în muzeu, spre a putea fi filmată.

„EU NĂDĂJDUIESC!”

Interviu cu actorul Dan Puric

u cred că Dan Puric ar mai avea nevoie de prezentare. Este cunoscut și ascultat, din fericire, cred eu. Am avut prilejul sa îl abordez, cu ceva timp în urma și să-i adresez câteva întrebări. Publicăm în cele ce urmează fragmentele pe care le-am crezut mai importante din discuția pe care La Drum a purtat-o cu domnia sa.

Dan ARHIRE text si fotografie

La Drum. Domnule Dan Puric, cum se face că tocmai dumneavoastră, un atât de bun vorbitor,de o strălucită, charismatică oralitate, aţi ales pe scenă tăcerea? Dan Puric. Tăcerea poate

exprima unele lucruri pe care cuvântul nu le poate exprima. Acum,în perioada în care eu am trecut pe acest limbaj, cuvântul era alienat şi alienant,era folosit tocmai ca să-l îndepărteze pe om de adevăr şi atuncea, din disperare, am găsit tăcerea ca limbaj. Nu muţenia! Muțenia este o infirmitate, o neputinţă; tăcerea se spune că este limba vremii ce va să vină. Prin tăcere comunici mai rapid şi mai onest. Tăcerea nu poate fi cenzurată de gând. Acuma, există mai multe tăceri: există tăcerea sfântului,există şi tăcerea impostorului,tăcerea suferinţei, există şi tăcerea omului laş. De exemplu, populaţia României tace. Poporul strigă şi populaţia tace, pentru că este laşă!Tăcerea laşului. Există tăcerea în faţa morţii, o tăcere a memoriei - dar şi când se apucă să vorbească!Tăcerea este limbajul deplin şi absolut. Am găsit prin Jurnalul filozofic al lui Constantin Noica un lucru paradoxal: “Pantomima este forarea tăcerii umane.”Frumos,nu?Am zis: “Dom’le, după 1989 o să cadă tăcerea.” Nu! După 1989 a dispărut cenzura şi a

apărut masacrul de gradul II, impostura în care se spun lucruri înşelătoare, pervertite, şi atunci tăcerea a devenit o armă şi mai redutabilă! Ea devine acum un instrument de comunicare nemaipomenit, nu numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional. Omul are nevoie fundamentală de adevăr şi se pare că tăcerea este singurul mijloc de comunicare care nu poate fi poluat nici de internet, nici de televiziune, nici de oamenii politici! La Drum. Dincolo de scenă aţi ales să le vorbiţi oamenilor adunându-i în săli sau în alte spaţii, publice. De ce o faceţi? Simţiţi asta ca pe o nevoie, ca pe o chemare, ca pe o însărcinare superioară? Dan Puric. Eu chestiile astea

cu însărcinarea superioară le las în seama lui Dumnezeu şi nu mă bag în treaba asta! Eu o simt ca pe o toaletă. Este în primul rând un semnal de alarmă şi - doi - este un act de conştientizare. În România nu se vrea să se clarifice lucrurile, nu se doreşte lucrul ăsta. Securiştii nu doresc lucrul ăsta. Ca să conduci, îl ţii pe om în confuzie, nu laşi să se limpezească lucrurile, ţii apa tulbure ca să poţi pescui! Şi atunci ce fac eu este un act de lămurire. Ştiţi că în perioada interbelică nu se spunea că important este să am dreptate, ci să ne lămurim. E altă

categorie! Când te lămureşti te ajută şi Dumnezeu să vezi altfel lucrurile. Deci este un lucru ce ţine de toaletă, care trebuie făcut şi care în alte ţări se face de mult. Şi la noi în perioada interbelică se făcea. Păi da’ mai suflau jegoşii ăştia care ne conduc dacă mai exista un Petre Ţuţea, un Constantin Noica sau un Mircea Vulcănescu, în perioada lor de tinereţe? Nu! Neexistând decât nişte piticanii intelectuale care vorbesc vorbe, ăştia îşi fac compotul! Şi atunci – repet - este o chestiune efectiv de toaletă, în care intră procesul acesta de diagnoză, apoi cel de terapie şi cel de profilaxie. Căci trebuie să vedem profilactic, înainte, să nu se mai întâmple. De exemplu: în clipa în care ai scanat o situaţie, o boală, înveţi să te păzeşti de ea. Toată lumea ştie că în toate guvernele noastre, începând din 1945 încoace , sunt impostori, că sunt ilegitime. El trebuie educat, poporul român, să ştie că la noi clasa politică este ilegitimă. Nu este o insultă, este o realitate. Când ei se vor lămuri cu toate acestea se va naşte o nouă clasă politică şi, mai ales, o nouă atitudine interioară a cetăţeanului roman. Cetăţeanul român nu există! Există doar o masă de manevră stupidă de votangii. Cetăţeanul român trebuie să înţeleagă că România a fost vândută, deprimată moral,

distrusă economic – în ultimii 20 de ani, mai ales - şi trebuie să înţeleagă cine este responsabil în toată chestia asta. Asta înseamnă profilaxie, ca data viitoare să nu-l mai aleagă, şi mai ales să nu-l mai considere “clasă politică”! M-a întrebat odată un reporter ce părere am despre clasa politică. “E o eroare i-am răspuns - dumneata o consideri clasă politică, eu o consider de infracţiuni!”. Asta este din punct de vedere medical. Nu poţi să spui că bacteria este vitamină! Dă-i unui copil să mănânce zilnic bacterii –“Ia să-i dea nenea vitamina B1 şi vitamina B2!”o să-l îmbolnăveşti! Mai mult decât bacteria –virusul! Este o chestie de care nu se scapă şi nu avem decât vaccinul. Deci trebuie să vedem clar: comunismul este un virus, iar virusul este versatil. El se schimbă şi, la un moment dat, antibioticele nu mai fac faţă. Ceea ce avem noi din 1990 încoace este un virus versatil. Flemming, când a descoperit penicilina, la discursul de primire a Premiului Nobel a spus:”Nu vă liniştiţi prea mult, că şi bacteria se va specializa împotriva penicilinei!” şi a avut dreptate! A avut o minte genială! Deci,repet: ceea ce fac eu este de a sesiza, nu de a insulta, nu de a sataniza. Cred că în ceea ce astăzi numim “clasă politică” sunt şi oameni de bună intenţie, dar sunt

prinşi în mecanism. Vârful piramidei nu mai poate să fie responsabil de sistem. Să zicem că mâine se schimbă preşedintele ţării cu un om de bune intenţii (poate şi actualul e de bune intenţii!): nu poate să facă nimic, pentru că totul este parazitat, e distrus. Baza piramidei este distrusă. Acum, deci, trebuie umblat nu la nivel de vârf, ci la nivel de bază. Una din baze este populaţia României care trebuie să se conştientizeze şi din populaţie să devină popor. Asta este tot! La Drum. Vorbeaţi ceva mai devreme despre cuviinţă ca despre o atitudine, ca despre un termen intraductibil. Ce mai este astăzi cuviinţa românească, în acest spaţiu şi în acest timp pline de o confuzie generală? Dan Puric. Ea nu mai

funcţionează. Să o luăm puţin antropologic. Cuviinţa, de care vorbeşte părintele Stăniloaie, presupune sentimentul înnăscut al ierarhiei. De exemplu: eu sunt cuviincios faţă de bunicul meu, eu sunt cuviincios faţă de mama mea, eu sunt cuviincios faţă de maestrul meu. Cineva spunea că ne naştem cu sentimentul ierarhiei. Suntem bucuroşi când vine bunicul şi ne dă o bomboană pentru că am făcut ceva bun; eu cu bunicul nu pot să fiu în relaţii democratice, eu cu tata nu pot să fiu în relaţii democratice şi nici cu mae-

strul meu, care m-a învăţat. La fel, când te duci la părintele duhovnic şi te spovedeşti,nu-i zici, la sfârşit “acum zi tu ce-ai făcut!” A, democraţia? Democraţia este foarte bună, să ştiţi, cum este semaforul pentru circulaţie, altfel ne-am ciocni: verde, roşu, portocaliu, dar ea nu poate să intre în sfera ierarhică. În Biserică nu este democraţie, ierarhii nu sunt egali; Hristos nu a fost egal cu apostolii, nici îngerii nu sunt egali, ba,dacă ne uităm la Dionisie Areopagitul sunt vreo nouă trepte. La fel, în artă nu există democraţie, în filozofie valoarea nu e democraţie! Zicea Petre Ţuţea că dacă vrea să vorbească despre Brătianu, trebuie să se ridice în picioare; eu, dacă vreau să vorbesc despre Petre Ţuţea, trebuie să cad în genunchi! Nu suntem egali: Dan Puric nu este egal cu Petre Ţuţea. Recunoscândune unul altuia valoarea,este puntea cuviinţei! Aşa era în sat: învăţătorul, preotul, mama – astea s-au rupt. Astăzi în limbajul de tip democratic, golănesc, nu se mai zice “Domnul Preşedinte Băsescu” sau “Domnul Preşedinte Iliescu”, ci se spune “Ion Iliescu a făcut o vizită”. Ei mimează o egalitate, “mă trag de ciorapi cu ăştia!”. Nu, domnule, funcţia publică se respectă! S-a trecut de la servilismul funciar, de tip ceauşist, la golănia unei democraţii

prost înţelese. Nu e vorba de libertăţi, ci de libertinaj. Respectul acordat funcţiei publice face parte din cuviinţă. Românul, în sinea lui, are respectul autorităţii, românul cu “î” din “i”, adică lepra, o are pe cea a slugărniciei: cade în picioare, se tăvăleşte pe jos, pupă mâinile şi picioarele ministrului, prefectului. Cuviinţa, în schimb, înseamnă echilibru şi este un lucru care s-a pierdut; puteţi să-l scoateţi din DEX şi din existenţialitatea fiinţei româneşti! Jertfa, a dărui! Astăzi nu mai dăruieşte nimeni, totul se negociază: tatăl cu copilul, copilul cu tatăl – toţi negociază! Aşa e trendy! E un dezastru fiinţial. La Drum. Ne aflăm, pentru a nu ştim câta oară în istoria noastră, în faţa unui nou început, pe un nou drum, de data aceasta spre o Europă unită care, teoretic, ar trebui să fie patria tuturor celor ce,prizonieri ai unei geografii, ne-am trezit în mijlocul acestei convenţii. Cum vedeţi dumneavoastră Europa pe care noi merităm să o visăm? Dan Puric. Este o întrebare

frumos pusă, chiar tragică, dacă stau să mă gândesc că

e şi la Tulcea! Am să vă spun de ce “şi la Tulcea” : deoarece acum 45 de ani, când m-a adus tata prima oară pe aici, mai avea o dâră de vis visa-vis de America. Știţi, tata

făcea parte din generaţia care îi aştepta pe americani, nu pe Dumnezeu! Noi, românii, visăm puţin, câteodată, că ne mântuie ceilalţi. Europa este un construct politic,economic, este un agregat de interese. Ea nu este o comunitate. Pentru a fi o comunitate trebuie să stabileşti foarte bine valorile sufleteşti. Valoarea unică a Europei este creştinismul, însă Europa nici nu mai poate să fie creştină acum, deoarece a devenit un mozaic de culte şi începe să semene tot mai mult cu Statele Unite ale Americii şi din punctual acesta de vedere. Europa şi-a pierdut creştinismul şi datorită secularizarii, datorită faptului că creştinismul a fost clasat ca o religie care este falimentară. Noi,în răsărit şi mai ales noi, românii, reprezentăm pentru ei, pentru europeni, o întâlnire cu o forţă colosală pe care ei încă nu o cunosc, şi anume forţa omului răsăritean. Forţa omului răsăritean este mai mare la noi ca la ruşi; acolo e şi forţa armatei, e şi forţa ideologică, aici, la noi, intervine forţa credinţei. Pentru prima oară lucrurile se hâţână, căci Europa nu poate să asimileze România decât ca pe o entitate ortodoxă sau creştină. Căci la noi şi catolicii sunt altfel, şi greco-catolicii sunt mult mai credincioşi, pentru că Occidentul a avut o altfel de experienţă. Anume,

în Occident secolul al XVIlea a fost teologic, secolul al XVII-lea al exploziei raţionale, un secol fundamental pentru Europa; închipuiţi-vă ca ai un schimbător de viteze şi faci aşa: secolul XVI- fundamental teologic; secolul XVII- izbânda raţiunii şi a raţionalităţii europene; secolul XVIII- secolul desprinderii de Dumnezeu din punct de vedere moral; secolul XIX – un secol economic; secolul XX- scientist. Noi nu am avut lucrul ăsta. Noi nu ne-am despărţit în etape de Dumnezeu. În Occident, în secolul XIX, Nietsche declara că Dumnezeu e mort. Noi, nu! Noi suntem creştini de 2000 de ani încontinuu. Am avut traume: peste 500 de ani de barbarie turcească peste noi, am avut ciubotă rusească şi comunism şi neocomunism,dar pe dedesupt tot creştini! La noi a existat procesul de ideologizare, dar răspunsul de creştinism a fost atât de uriaş în puşcăriile comuniste, încât nu s-a izbutit : a murit comunismul! Astăzi se încearcă - şi cu succese foarte mari - să se distrugă tânăra generaţie! M-aţi întrebat de Europa pe care merităm să o visăm; Europa pe care o visăm trebuie să viseze şi ea la România! Este ca într-o prietenie,mă înţelegeţi? Eu nu pot să fiu prieten cu dumneavoastră decât apreciindu-vă; dumneavoastră la fel. Este o chestiune de reciprocitate!

România intră în Uniunea Europeană din punct de vedere geostrategic,din punct de vedere economic. Nimeni nu o iubeşte, să-i iubească valorile ! Ei nu sunt atenţi, nu sunt interesaţi. Atunci – aderăm, dar nu intrăm! Sigur că trebuie să aderăm. Europa la care visează românul este o Europă care visează şi ea către România, o Românie a unor valori extraordinare, o Românie a unei jertfe cumplite. N-am inventat noi comunismul, ci ei, Occidentul şi ni l-au plasat ca pe un virus! Ei trebuie să stea cu capul puţin plecat, să ştie că aici este un popor martir… Or, astea sunt lucruri pe care nu or să le facă niciodată şi atunci o să fie o învecinare de tip administrativ– stai cu administratorul, îţi plăteşti chiria, ai străzi asfaltate, îţi creşte bunăstarea, categoric - dar atât! Pe dedesupt este un mariaj nefericit, fiind căsătoriţi cu conturi în bancă separate şi oricând putândune despărţi! Asta este! Europa la care visam eu, Dan Puric, era o Europă atentă, sensibilă, în stare să-şi ceară iertare cum şi-a cerut Papa Ioan Paul al Doilea faţă de multă lume (iată ce conştiinţă extraordinară!), capabilă, deci, să-şi ceară iertare faţă de poporul român, să-şi asume greşelile, să ne ajute să scăpăm de şleahta asta de securişti, să valorifice fundamental valorile României.

Nu este! Deocamdată visele noastre s-au transformat în coşmar. Este un raport de mol. Comunitatea Europeană are toate şansele să devină un uriaş mol. Asta vor. Asta vor avea.

La Drum. Faţă de ceilalţi români care nu sunt cuprinşi în convenţia numită harta României, credeţi că avem vreo datorie?Şi dacă da,atunci care credeţi că este aceea şi ce atitudine ar trebui să avem în această problemă?

42 Dan Puric. Ar trebui să avem

o atitudine mai puţin laşă! Să nu-i uităm, să nu-i uităm pe cei din Republica Moldova, din Timoc,din Ucraina, din Serbia, din Ungaria. Ştiţi, noi rupem punţile cu românii, avem un fel de egoism pe care cei din Moldova îl ştiu şi din cauza asta nu mai prea dau doi bani pe noi. Mă uit la Dunăre şi ştiu că ea ne izolează de bulgari, nu ne leagă şi sunt convins că dacă era la Viena,era o multitudine de poduri. De ce să stăm despărţiţi de Balcani? Aşa şi cu românii de dincolo: distrugem poduri! Foarte puţin facem pentru ei. La Drum. Pentru că tot am vorbit de un nou drum pe care acum ne aflăm, să spunem că o vorbă românească sună cam aşa: “Urât mi-a fost de drumul lung şi omul prost!” Dumneavoastră cum vedeţi drumul ăsta? Dan Puric. Păi eu subscriu la

ce a spus românul. Drumul lung cu omul prost! Vă daţi seama? Drumul este foarte lung şi cei care conduc sunt proşti. O altă perioadă de urâţenie, o altă încurcătură. Dar are olteanul o vorbă genială: “Las-o încurcată! O mai descurcă şi Dumnezeu!”. Tu stai în expectativă.

La Drum. Aţi putea numi câţiva români, de ieri sau de astăzi, pe care ar fi bine ca tinerii noştri, în perioada lor de adolescenţă,întrun fel sau altul, să îi întâlnească? Să se intersecteze cu ei în perioada lor de formare? Dan Puric. Sunt cam izolaţi

românii ăştia, sunt consideraţi un fel de talibani. Ştii că dacă îţi iubeşti mult ţara, vin tovarăşii ăştia cu etichete, foştii comunişti care au ajuns europeni şi te fac naţionalist, te fac legionar…Ar fi bine dacă ar face apel la istorie, la memorie, la textele lui Petre Ţuţea, Corneliu Coposu - nişte oameni pe care i-am cunoscut cu toţii, la trăitorii mari ai Bisericii, un Iustin Pârvu, un Arsenie Papacioc,un Trofin Mişa, un Purcărea, oameni care au suferit prin puşcării, oameni care pot să relateze, oameni care au avut demnitate extraordinară, oameni care ar trebui să apară la televizor să mărturisescă. Acum apar toţi golanii în emisiuni! Apelul la memorie, la valori,este fundamental. Numele astea nu le ştie nimeni! Dacă eu spun doamna Aspazia Oţel Petrescu, cine ştie ceva de ea? Doamna Aspazia Oţel Petrescu reprezintă toată

demnitatea femeii române prin suferinţa ei în puşcăriile comuniste, despre care a scris două cărţi. N-am văzut în viaţa mea atâta demnitate şi frumuseţe feminină uluitoare, greu să le găseşti! N-am găsit un astfel de personaj nici în Dostoievski, nici în Shakespeare, sunt varză! Cine ştie ceva despre doamna Aspazia Oţel Petrescu,domnule,o pensionară care trăieşte pe undeva,prin Bacău? Să li se dea copiilor să citească cele două cărţi, să intre astea în materialul de studiu, ca să gângure şi să murmure de mici chestii de demnitate românească, aşa cum fiecare naţiune face! Nu orgoliu,nu ţâfnoşenie şi şovinism, ci să crească de mici cu această valoare. Dar trăim într-o lume denaturată – n-ai voie să-ţi iubeşti mama, că eşti criminal de război! Trebuie să fim foarte atenţi la noua impostură: drumul nu numai că e lung, dar vă spun eu de pe acum - e înfundat! La Drum. Să fie acesta un posibil răspuns la întrebarea pe care tocmai voiam să v-o adresez, şi anume: cum vedeţi capătul drumului, domnule Dan Puric?

Dan Puric. Nu, desigur. În

fiecare epocă se anunţă câte un dezastru de ăsta. Drumul nu aparţine omului politic sau unui aranjament politic internaţional, drumul este al lui Dumnezeu. Noi însă nu trebuie să stăm pasivi, avem treabă de făcut, trebuie să-l curăţăm, căci Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în sac! Crezând în Dumnezeu, nu te mai sperii, fără a avea un curaj inconştient, căci şi Hristos spunea: “Fiţi curaţi ca porumbeii,dar înţelepţi ca şerpii!” Vorbea de o înţelepciune divină. Trebuie să vedem cu o anumită luciditate că o nouă criminalitate se arată la orizont. Mai soft! Nu se mai vând suflete, se cumpără, se mutilează oamenii altfel,nu prin puşcării, ci prin ispite. Uite aşa te cretinizezi uşor, printr-un consumerism exagerat, printr-o artă marchetizată, de mercenar, patologică,dementă, schizofrenică, prin “n” vectori de infecţie. Ne pierdem copiii, ni-i pierdem sufleteşte, ei nu ne mai aparţin. În America internetul se numeşte “al treilea părinte” şi cine îmi ascultă mie discursul spune că am ceva împotriva internetului! Nu, internetul este un lucru foarte

bun,este chiar excepţional, însemnând o revoluţie. Dar abuzul şi instrumentalizarea lui, făcută premeditat, nu. Trebuie să avem această stare de luciditate creştină. La Drum. Dumneavoastră aveţi încredere, domnule Dan Puric? Dan Puric. Eu nădăjduiesc!

A consemnat Dan Arhire

Iuliu Popper Un mare erou al Americii, un necunoscut al României Gheorghe ROMANESCU

uliu Popper s-a născut la Bucureşti în anul 1857. Familia Popper era originală din Polonia şi a venit în România din cauze necunoscute. A fost fiul lui Naftali C. Popper (23 noiembrie 1820 - 23 octombrie 1891), profesor şi director al primului colegiu evreiesc (1852-1867) şi

Stema Poloniei în timpul regelui Sigismund Wasa, incluzând între stemele provinciilor regatului şi stema Moldovei

conducătorul primului ziar izraelit de tendinţă liberală. Apariţia acestui ziar bilingv (Timpul – Di Zait) a fost foarte scurtă 17 mai – 7 august 1859. Dispariţia sa se datorează dificultăţilor materiale, dar Harta întocmită de Popper şi admisă de Institutul Geografic Argentinian în 1887

şi ca urmare a intervenţiilor elementelor ultraortodoxe care vedeau în acesta un vehicul de pierdere a identităţii evreieşti. Printre altele a condus şi primul seminar izraelit de tendinţă liberală. Programa colegiului fondat de Naftali era de trei ani şi în trei limbi: română, idiş şi germană. O altă şcoală asemănătoare a mai fost fondată la Giurgiu. Profesorul Popper a scris şi câteva manuale editate în idiş şi română şi a deţinut o librărie pe Calea Văcăreşti, una din cele mai importante artere comerciale din Bucureştii acelor vremuri. Era unul din cei mai importanţi intelectuali ai comunităţii evreieşti din Bucureşti. În afară de română şi idiş, mai vorbea perfect franceza şi germana. A tradus în româneşte o serie de cărţi din literatura germană şi evreiască. Era un bun cunoscător al filosofiei, istoriei, literaturii şi artelor plastice. Se zice că era un mare filatelist, obicei moştenit şi de fiica sa Gisella, şi de ce nu, de Popper, mai ales că a avut ideea de a

tipări primul timbru din Ţara de Foc (1891). Cu toate că mama lui Iuliu (Perla sau Peppi Popper, 1834-1910) s-a ocupat numai de activităţile gospodăreşti şi creşterea copiilor, ea a exercitat o slabă influenţă asupra spiritului viitorului călător, aventurier, „rege”, „dictator” sau „baron feudal” al Ţării de Foc. Fratele său, Max (Maximo) s-a născut la Bucureşti în anul 1868 şi l-a acompaniat parţial pe Iuliu în aventura sa de la „Capătul Lumii”. Prin decretul din 20 aprilie 1888 el a fost numit „comisario de la Tierra del Fuego, subordinado al gobernador de la misma, con residencia en la bahia San Sebastian y con jurisdiccion desde el cabo Espiritu Santo hasta el rio Juarez Celman”. Din păcate, la vârsta de 23 ani, în urma unei tuberculoze pulmonare, se stinge din viaţă pe data de 27 august 1891 în El Paramo, localitate înfiinţată de fratele său pentru extragerea aurului din nisipurile litorale. Se pare că au fost mai mulţi fraţi, dar se cunoaşte doar numele lui Maximo şi al unei surori pe numele Ghizella (Gisella). Pe lângă rudele din Polonia şi România, o ală parte locuia şi la Paris (în anul 1956 încă mai trăia medicul Angel Alejandro Rudinescu care deţinea unele obiecte de aur de la Iuliu). Ziua de naştere a lui Iuliu Popper nu se cunoaşte exact. S-a născut în anul 1857 înr-o

rigorile vieţii religioase, oarecum exagerate din casa natală, el declarându-se un ateu convins. Acest din urmă caz l-a pus deseori în conflict şi cu misionarii veniţi în Ţara de Foc. Examenul de bacalaureat este trecut la Paris şi apoi se înscrie la Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri din Paris şi în anul 1879 obţine diploma de inginer de mine. Între timp este obligat să mai lucreze temporar pentru a-şi plăti unele cursuri pe care le urma la Universitatea Sorbona: fizica, chimia, meteorologia, geologia, geografia şi etnografia. După terminarea studiilor lucrează pentru o scurtă vreme în cadrul Companiei Canalului de Suez. Spiritul său scormonitor îl face să întreprindă călătorii la ConÎn ţinutul castorilor canadieni colonizaţi în Ţara de Foc

locuinţă din Piaţa Filaret, de unde şi denumirea dată în Ţara de Foc: Lagunas Filaret din vestul golfului San Sebastian, toponim care se mai păstrează şi astăzi. Urmează şcoala tatălui său şi una română, comună, absolvite în 1874. Încă de mic copil era îndrăgostit de materiile tehnice, matematică, ştiinţele naturale şi geografie. Pe lângă română, idiş, germană şi franceză, mai studiază şi italiana, latina şi greaca. Urmează cursurile de călărie, scrimă şi muzică, dovedind o îndemânare ului-

toare. În casa tatăului său a avut şansa întâlnirii cu cea mai elevată societate evreiască din Bucureşti. Casa era frecventată de numeroşi intelectuali, artişti, oameni de ştiinţă, ziarişti etc. cu care Popper a luat contact şi cu care s-a întreţinut. Într-un astfel de context spiritul viu deţinut de Iuliu era continuu întreţinut. Încă de mic copil avea un caracter independent. La vârsta de 16 sau 17 ani părăseşte casa părintească (1874) şi pleacă la Paris pentru a studia ingineria. Se pare că Iuliu nu s-a putut adapta la

Museo del Fin del Mundo, locul unde sala centrală are cel mai important spaţiu dedicat lui Popper

stantinopol, în Egipt, Japonia, China şi India. În anul 1881 se reîntoarce pentru o scurtă vreme la Bucureşti şi-şi vizitează pentru ultima dată familia şi patria. Ia legătura cu Societatea de Geografie din România; este primit de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, profesorul Vasile AlexandrescuUrechia şi intră în contact cu secretarul general al Societăţii de Geografie din România, cu George I. Lahovary şi George Manu. Societatea de Geografie şi revista acesteia erau patronate de Casa Regală, fapt pentru care Popper va purta un respect deosebit acesteia până la moartea sa. Printre altele, el denumeşte unele sectoare din Ţara de Foc cu nume din suita regală: Sierra Carmen Sylva,

Rio Carmen Sylva (toponime păstrate şi astăzi) şi Cordillera Carol de Rumania (denumire ce figurează pe Atlasul Geografic al Argentinei din anul 1893). Vreme de doi ani călătoreşte în China şi Japonia, trece în Siberia, apoi în Alaska, iar la sfârşitul anului 1883 lucrează la New Orleans, unde ridică planurile asupra canalizării şi urbanizării şi execută alte lucrări inginereşti de importanţă minoră. Foarte curând pleacă în Cuba, unde este solicitat să ridice planurile oraşului şi cele ale portului Havana în 1884. Din Capitala Cubei ajunge în Mexic, unde lucrează ca gazetar la Diario de los Forasteros, organ al comunităţilor străine din Ciudad de Mexico. În 1885 se află în Brazilia unde face prospecţiuni miniere şi cartografice timp de o lună, iar în 1886 ajunge la Buenos Aires. În perioada sosirii sale, Argentina se afla chiar în atmosfera „febrei aurului”, care începuse încă de la sfârşitul anului 1885. În acest caz, Ţara de Foc era văzută ca un El Dorado al Americii de Sud, deoarece în dreptul Capului Virginelor (Santa Cruz) s-au descoperit terenuri aurifere cu rentabilitate redusă. Deoarece Popper vorbea perfect mai multe limbi, era arătos, orator şi persuasiv, în scurt timp, poate şi datorită faptului că a fost

primit în masonerie, reuşeşte să atragă de partea lui lumea cea mai selectă din Buenos Aires: Lucio V. Lopez, Joaquin M. Cullen, Manuel Lainez, Bernardo de Irigoyen, Alfonso Ayerza, Jose Manuel Eizaguirre şi alte personalităţi politice sau bogate, cu mare influenţă în toate domeniile. Pe vremea aceea comunitatea evreiască din Buenos Aires era neînsemnată. În 1886, la cererea sa, devine conducătorul unei expediţii ce are ca scop efectuarea unor prospecţiuni în dreptul capului Virginelor, pentru a vedea dacă această zonă este rentabilă pentru exragerea aurului (Santa Cruz). În acest sens ia fiinţă Compania Anonima Lavadero de Oro del Sud (12 iunie 1886). Pe 22 august 1886 prezintă Ministerului de Interne din Argentina următoarea notă: „Buenos Aires, 22 de agosto de 1886 Julio Popper, ingeniero civil domiciliado en la calle Lavalle 162, me presento ante V.E. exponiendo que: He organizado una expedicion para explorar bajo el punto de vista cientifico la Tierra del Fuego, debiendo formar parte de ella el ingeniero en minas, don Julio Carlasson y quince particulares armados, en prevision de ataques de indios hostiles. Esta circumstancia me decide a pedir a V.E. autoriza-

cion para realizar la referida expedicion. Es justicia. Julio Popper”.

Pagină din cartea lui Roberto Hosne în care alături de marii exploratori ai lumii apare şi portretul lui Iuliu Popper – dreapta jos

Răspunsul guvernului a fost următorul: „Buenos Aires, Sbre 7/86 De conformidad con la solicitado, concedese a don Julio Popper la autorizacion que pide para explorar cientificamente el territorio de Tierra del Fuego, pudiendo al efecto conducir hombres armados, en vista de las razones que presenta. Comuniquese y archivese. Chavarria”. După cum se poate observa din nota trimisă Ministerului de Interne, Popper cere autorizarea pentru efectuarea unei expediţii cu caracter ştiinţific. El se ascunde în spatele acestui şiretlic, deoarece dorea să caute aur, dar să aibă şi oameni înarmaţi. În scrisoarea trimisă lui V.A. Urechia (vezi textul curent), Popper afirmă că merge în căutare de aur şi că a avut noroc în a-l găsi în sectorul golfului San Sebastian. Ca urmare a spiritului întreprinzător, Popper îşi dotează expediţia şi cu o serie de aparate cu care să facă unele observaţii topografice,

mineralogice, geografice etc. Iuliu Popper devine astfel conducătorul unei expediţii alcătuite din 18 oameni. La bordul unei nave, expediţia pleacă pe data de 7 septembrie 1886 şi după o escală la

Montevideo, ajunge la Punta Arenas, unde începe explorarea reală a Ţării de Foc între octombrie 1886 şi jumătatea lui ianuarie 1887. În Ţara de Foc se reîntoarce în cea de-a doua săptămână a lunii feb-

ruarie 1887 pentru a organiza exploatarea aurului din zona golfului San Sebastian, unde fondează prima exploatare de aur şi pune bazele aşezării El Paramo. Ca ziarist, cu o prezenţă şi frecvenţă apreciabile în ziarele vremii, apare după 5 martie 1887, după conferenţierea de la Institutul de Geografie din Argentina. Anul în care a fost primit în masonerie coincide şi cu primirea sa în Legia Docente, cel mai influent grup intelectual al vremii, înfiinţat în 1881 din iniţiativa lui Alejo Peyret (18261902), emigrant liberal francez. Din cadrul acestui grup făceau parte cele mai proeminente personalităţi argentiniene din acea vreme: Vicente Fidel Lopez, Leandro N. Alem, Carlos Encina, Pascual Beracochea, Roque Saenz Pena, Hipolito Irigoyen, Antonio Bermejo, Jose Maria Ramos Mejia, Ezequiel Ramos Mejia, Lucio V. Lopez, Alberto Lopez etc. La Conferinţa de la Institutul de Geografie se anunţă cea de-a doua plecare în Ţara de Foc (26 aprilie 1887), care va avea ca scop transportul materialelor şi combustibilului în vederea exploatării aurului din plaja El Paramo. Trebuie specificat faptul

că până la expediţia lui Popper au mai fost multe întreprinderi de cercetare a sectoarelor aurifere; din păcate, sau fericire, majoritatea au dat greş, deşi au fost implicaţi foarte mulţi specialişti şi bani. Popper a avut şansa sau intuiţia de a găsi cel mai important „zăcământ” (placer) aurifer din prima ocheadă: noroc sau cunoaştere ştiinţifică? În scrisoarea sa către V.A. Urechia el afirmă că a avut noroc. În prima sa expediţie denumeşte câteva râuri mai importante: Rio Juarez Celman (azi Grande), Rio San Martin, Rio Cullen, Rio Carmen Sylva, Arroya Gama, Arroya Alfa, Arroya Beta. În cea de-a doua expediţie (1891), dă numele de Mar Argentino sectorului situat între canalul Beagle, strâmtoarea Le Maire, insula Los Estados şi capul Horn. Pe hărţile la scară mare se mai păstrează astăzi următoarele denumiri lăsate de Popper sau care-i poartă numele: râul San Martin, râul Cullen, pârâul Alfa, pârâul Beta, peninsula Mitre, muntele Noguera, râul Noguera, muntele Lucio Lopez, râul Lucio Lopez, muntele Irigoyen, râul Irigoyen, muntele Sorondo, muntele Carmen Sylva, râul Carmen Sylva (sau Chico), promontoriul Sinaia (greşit transcris Sinai), laguna Filaret, Marea Argentinei, colonia El Paramo, promontoriul Popper, Rio Popper, golful San Sebastian, portul

Huergo, promontoriul Cernadas etc. La Ushuaia (cel mai sudic oraş al Terrei) există o stradă Popper, un centru comercial cu acelaşi nume, diferite firme de turism şi comerţ au împrumutat numele marelui român. La Muzeul Maritim se află o sală filatelică „Popper”, de unde se poate cumpăra şi timbrul vechi din anul 1891, iar la Muzeul „Capătului Lumii” o sală a căutătorului de aur „Popper”, unde este expus şi primul cuptor inventat de Popper pentru topirea aurului şi ştanţa

Femei yagane

la care a bătut monedele de aur. Trebuie amintit faptul că Popper este şi inventatorul unei maşini de spălat nisipul litoral în vederea separării aurului. Această maşină a fost brevetată şi era cea mai rentabilă aparatură de acest gen din epocă. Era prevăzută cu un sistem simplu de pompaj al aceleiaşi ape în cuva superioară pentru economisirea acestui lichid. Desenul Ultima supravieţuitoare yagană din Ţara de Foc

utilajului este reprodus în 1895 de către Spears în The Gold Diggings of Cape Horn. Popper, printre altele, a fost acuzat de către istoricii şi geografii chilieni că ar fi falsificat harta în ceea ce priveşte graniţa de sud dintre Argentina şi Chile, în defavoarea celei din urmă. Problema se pune în cazul canalului Beagle şi insula Nueva. Polemica este şi acum de actualitate şi cercetătorii argentinieni sunt de acord cu graniţele trasate de Popper. În acest sens, Popper este chiar divinizat, deoarece el a luptat pentru teritoriile Argentinei şi s-a bătut la propriu cu căutătorii de aur chilieni pentru a-i alunga de pe terito-

riul de est. Prin urmare, nu s-a dovedit a fi un falsificator al hărţii Ţării de Foc. Deoarece Popper a angajat un mare număr de „mercenari”, în cea mai mare parte sârbi, unguri sau austrieci, şi i-a îmbrăcat în costume de soldaţi austro-ungari, s-a considerat că şi-a întemeiat o armată proprie şi că ar fi dorit să guverneze de unul singur ţinutul Ţării de Foc. Într-o scrisoare adresată lui Andreas Wagner, el cere costume militare, arme şi muniţie. Din păcate, scrisoarea este citită şi de guvernatorul Mario Cornero, duşman a lui Popper, şi de aici nu mai este mult până la scandalul din presă şi tribunal.

Este adevărat că Popper angajase un mare număr de expediţionari (18 sau mai mulţi) care să-i păzească exploatarea de la El Paramo sau să-l însoţească în expediţii. Cei mai mulţi au luptat alături de el împotriva „invaziilor” căutătorilor de aur chilieni sau a altora care doreau să se apropie de golful San Sebastian. Ca urmare a faptului că era ateu, a intrat în conflict şi cu misionarii englezi, deoarece Popper avea nevoie de forţă de muncă ieftină şi se folosea adesea de populaţia băştinaşă. La rândul lor, aceştia erau asmuţiţi împotriva lui Popper şi nu de puţine ori s-au dat bătălii descrise în mai

multe variante. În literatură şi legendă, Popper este văzut ca fiind personajul care a tratat cel mai dur populaţia locală. Pe de o parte, Popper se lăuda cu faptul că a ucis mulţi băştinaşi care l-au atacat, iar alteori, spune că se purta bine cu aceştia. Cert este faptul că în albumul de fotografii pe care l-a făcut în 1886 (3 exemplare, dintre care unul a fost trimis la Societatea Română de Geografie, de care nu se mai ştie nimic!), Popper apare fotograMaşina de spălat aur inventată de Popper şi publicată la New York de Spears în 1895

Presupusa „vânătoare de indieni”

fiat cu arma în mână, lângă un băştinaş. A fost suficientă o astfel de dovadă pentru ca să fie anchetat şi judecat ca fiind un exterminator al populaţiei băştinaşă. Se pare însă că ei erau în poziţie de atac şi mortul era în spatele lor. Prin urmare, el ar fi putut să facă parte din grupul lor şi să fi fost ucis de cei care atacau. Tot la fel de bine se poate ca mortul să nu fi aparţinut populaţiei băştinaşe, deoarece era foarte gras şi de culoare albă. Din fericire, ca urmare a faptului că era un orator desăvârşit şi

foarte inteligent, Popper nu a putut fi condamnat niciodată, în ciuda zecilor de procese avute cu personalităţi politice foarte importante şi influente ale vremii. La întoarcerea dintr-o expediţie, Popper găseşte colonia El Paramo ocupată de cca 50 chilieni. Era aproape imposibil să recucerească mina, deoarece el dispunea doar de o mână de oameni. A aşteptat până dimineaţa şi s-a prezentat în faţa fortăreţei cu un mare număr de „soldaţi” călare. Văzând o astfel de armată,

Faleza golfului San Sebastian fotografiată de Popper şi utilizată de Poşta Argentinei pentru emiterea unei felicitări de anul nou, 1901

chilieniii au luat-o la fugă. În timpul nopţii confecţionase zeci de momâi, pe care apoi le-a instalat pe cai. Ceaţa dimineţii este, de cele mai multe ori, înşelătoare. Un alt motiv de dispută l-a reprezentat şi faptul că în 1889 şi-a bătut monedă proprie în vederea remunerării salariaţilor sau pentru tezaurizare. În acest

caz s-a considerat că el dorea să-şi exercite o autonomie prin înfiinţarea unei monetării proprii, fără a ţine cont de ceea ce era în Argentina. Bate primele monede din Ţara de Foc, în aur pur, cu iniţialele Tierra del Fuego şi Popper. Ele au fost notate cu A, B, C, D, E: A – 5 grame, El Paramo; B – 1 gram, El Paramo; C – 5 grame, Casa de la Moneda; D – 1 gram, Casa de la Moneda; E – 1 gram, Casa de la

Moneda. Monezile lui Popper sunt luate în considerare din punct de vedere al greutăţii şi nu al valorii. Din acest punct de vedere, ar putea fi considerate medalii şi nu monede propriu-zise, ceea ce-l face nevinovat în faţa instanţei. Medaliile circulau doar în Ţara de Foc, unde tranzacţiile comerciale erau evaluate în grame de aur şi aveau valoare intrinsecă doar la Punta Arenas (aşezare auriferă din faţa golfului San Sebastian).

Se pare că Popper a emis 200 monede de 5 grame şi 1000 monede de 1 gram. Toată cantitatea de aur pe care a exploatat-o Popper din placerul de la El Paramo a fost de 175kg. Un al treilea motiv de scandal l-a reprezentat emiterea timbrelor. Pe 3 iulie 1891 comisarul de poliţie Ramon L. Cortes şi exploratorii francezi Willems şi Rousson îl denunţă pe Popper în La Prensa cum că editează timbru propriu în Ţara de Foc. În acelaşi timp, ei prezintă şi o reclamaţie guvernatorului Mario Cornero. Macheta a fost făcută de litograful austriac Rodolfo Soucup şi tipărirea de către casa Juan II Vidd y Cia din Buenos Aires. Iniţiala „P” semnifică Popper şi ca simbol sunt utilizate ciocanul şi târnăcopul. Pe diagonală se desfăşoară o bandă cu inscripţia Tierra del Fuego. Pe margine este trecută valoarea de 10 centavos. Timbrele erau tipărite în coli de 100 exemplare (10x10). Ele încep să circule din august 1891. Se foloseau diverse obliterări: Auricosta, Carmen Sylva, Colonia Popper, Paramo, San Sebastian. Pentru utilizarea timbrelor, Popper a folosit scrisori sau cărţi poştale care erau trimise, prin propria-i companie, la Buenos Aires. Tot Popper este şi cel care editează prima carte poştală ilustrată din Ţara de Foc. Este reprodusă o fotografie din albumul făcut în 1886, unde sunt reprezentate falezele nisi-

poase de la El Paramo şi echipa expediţionară. În cadrul expunerilor sale, pe lângă descrierile geografice şi observaţiile ştiinţifice de natură geologică, Popper are şi câteva observaţii de mare fineţe asupra etnografiei şi antropomorfismului populaţiei locale. El se numără printre primii oameni de ştiinţă care fac observaţii asupra condiţiilor climatice, obiceiurilor, capacităţilor mintale a populaţiei locale etc. Printre proiectele sale figura şi o colonizare a Ţării de

Foc, în primul rând cu europeni, dar nu mai mult de 250 familii. În acest scop, a întocmit planurile de concesionare a terenurilor din jurul golfului San Sebastian. Cele mai multe suprafeţe îi reveneau lui Popper (80000 ha), la care se mai adăugau terenurile ce reveneau unor personalităţi bogate şi influente ale Argentinei, printre care se număra şi cei ce-l ajutaseră în prima fază de cercetare a Ţării de Foc. Principalul centru a fost ales actualul amplasament al oraşului Rio Grande (prima denumire a fost

Monedă emisă de Popper la El Paramo (fabricate la Monetăria din Buenos Aires) Obliterările utilizate de Popper pentru timbrul său

cea de colonia Popper). În 1891 Popper reuşeşte să concesioneze 375000 ha în sectorul septentrional al Ţării de Foc, fiind interesat să introducă cca 40000 oi. Toate aceste proiecte erau realizabile într-un timp extrem de scurt dacă Guvernul Argentinei ar fi aprobat - şi ar fi acceptat - aceste condiţii. Întocmise un proiect care viza facilitarea şi devoltarea navigaţiei prin strâmtoarea Magellan. În acest caz se propunea înfiinţarea unei companii de remorchere, iar navigaţia să se facă prin intermediul navelor cu aburi. În anul 1891 întreprinde a doua expediţie, care începe în februarie. Prin intermediul navei „Ushuaia” transportă materialele şi alimentele până la Rio Grande. Iniţiază cercetări asupra coastei de sud-est şi are posibilitatea săşi expună ideile în cea de-a doua conferinţă ţinută pe data de 27 iulie la Institutul de Geografie din Argentina. În această expediţie dă numele de Mar Argentino, peninsula Mitre etc. Împreună cu Francisco Ayerza, în 1893, a propus şi efectuat un plan de aducere a unei linii telefonice de la Viedma, pe coasta Atlanticului, capul Virginelor, capul Espiritu Santo, strâmtoarea Le Maire până în golful Buen Succeso. Planul lui Popper prevedea detalii concrete expuse în 12 puncte. Problema a fost foarte serios tratată de directorul general al Telegrafului din Argentina şi dacă nu ar fi murit, Popper

Jean Nicol, 1560.

şi-ar fi văzut visul împlinit. Chiar în ziua în care a murit, prietenul său Francisco Ayerza i-a comunicat că proiectul va fi aprobat în proporţie de 100%. Unul din cele mai interesante proiecte propuse de Popper a fost cel intitulat „Atlanta. Proyecto para la creacion de un pueblo maritimo en la costa atlantico de Tierra de Fuego”. Ideile sunt etalate în 29+4 pagini, tipărite la 7 aprilie 1893 în 6 exemplare. Pe lângă datele fizicogeografice, de mare pertinenţă, analizate în comparaţie cu cele existente în partea continentală a Argentinei, Popper aduce şi argumente economice, mai ales în ceea ce priveşte pescuitul şi poziţia strategică. Dar cu două luni mai târziu, Popper murea şi unul din cele mai îndrăzneţe planuri de dezvoltare economică şi civilizare a Ţării de Foc a rămas sub colbul istoriei. În ziua în care a murit obţinuse finanţarea primei expediţii cu adevărat ştiinţifice în Antarctida. Dorea să ajungă la Polul Sud şi ar fi fost primul. Istoria cuceririi Polului Sud s-ar fi deschis cu un român. În acest sens, construise şi dotase două nave de cercetări: Explorador, care a costat 6594,33 pesos şi Gringuito, la un preţ de 2669,65 pesos. Nava Explorador urma să fie comandată de căpitanul Felix Tarabucha. Ar fi fost o expediţie istorică şi pentru faptul că-i purta numele: „Expedicion Julio Popper”. Şi de data aceasta istoria ne-a jucat feste. Majoritatea istoricilor şi

cronicilor din ziare, precum şi documentele de epocă, afirmă că inginerul român a decedat ca urmare a unor cauze naturale, suferind o congestie pulmonară, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1893 (fratele său a murit ca urmare a unei tuberculoze pulmonare). Un alt medic (Bahia) afirmă că ar fi murit în urma unei afecţiuni cardiace. O a treia autopsie, efectuată de medicul Lorenzo Martinez, concluzionează că Popper ar fi murit din cauza unui stop cardiac. În certificatul de deces Tomul I, foaia 149, din Libro de Actas de la Primera Seccion del Registro Civil de la Capital Federal, anul 1893, se specifică: „Julio Popper fallecio a los seis dias del mes de junio del citado ano en el hotel de la calle Tucuman numero 373 de congestion pulmonar comprabada por el doctor Domingo San Germes”. Cu toate că au fost efectuate trei autopsii, de trei medici distincţi, la un interval de 24 ore, nu s-a ajuns la un consens. Tensiunea a crescut când după câteva zile cadavrul lui a dispărut din mormântul de la Recoleta. Sunt ipoteze cum că ar fi fost trimis la Bucureşti sau ar fi fost înmormântat în cimitirul de la El Paramo. Gurile rele spun că ar fi murit în urma unui exces bahic, după ingurgitarea câtorva pahare de coniac, deoarece îşi sărbătorea victoria finanţării expediţiei spre Polul Sud şi a avizului pentru instalarea telefonu-

lui. Se mai pun, din păcate, şi alte întreberi: asasinat sau executat? A fost scos din mormânt pentru a nu se face o altă autopsie? A fost furat de mercenarii săi pentru a fi îngropat în altă parte? L-au iubit chiar atât de mult? A fost ascuns de masoni pentru că i-ar fi deranjat în excesele sale de independenţă? A lăsat mesaj ca după moartea sa fie ascuns pentru a i se mări faima? A fost trimis în România? Întrebările pot continua la infinit şi răspunsul exact riscă să nu apară niciodată. Printre lucrurile găsite asupra sa se pot enumera: un ceas de nichel, un portţigaret de platină, un microscop, un compas, buletine meteorologice, hărţi, cărţi în engleză, franceză, spaniolă şi germană, patru florete, un set de scrimă, partituri muzicale, planuri, acte de proprietate etc. Sunt lucrurile personale cu care Popper călătorea oriunde. După moartea lui Popper, „febra aurului” din Ţara de Foc a dispărut în anul 1895. Situl El Paramo, în anul 2002, a fost declarat „Rezervaţie Naţională de Interes Istoric”. Iuliu Popper a încercat şi domeniul literar, chiar cu mare succes. Din păcate, nu a avut timp suficient să aprofundeze şi acest domeniu. Demn de remarcat este faptul că Lucio V. Lopez (citat de Roberto Hosne) consideră câteva din scrierile

sale ca fiind egale cu cele ale lui Edgar Poe sau Mark Twain şi chiar mai bune: „He spoke all languages, wrote ours with elegant grace, with a most colorfull style (...). Some pages written by Popper remind us of Edgar Poe and Mark Twain at thei best. He was witty and sarcastic, he had, we could say, an original sense of humor”. Prin comportament, acte măreţe, viziune şi relaţii cu unii parteneri era considerat Napoleon, Bismarck sau Cromwell. Asupra biografiei lui Iuliu Popper s-au aplecat o serie de autori din diferite ţări, cei mai numeroşi fiind argentinienii. Majoritatea l-a supranumit şi „adulat” cu următoarele cuvinte: „pionier”, „rege al Ţării de Foc”, „conchistador”, „aventurier”, „explorator”, „împărat”, „civilizator”, „guvernator”, „inginer”, „comerciant”, „călător”, „om de ştiinţă”, „căutător de aur”, „excentric”, „vizionar”, „dictator”, „baron feudal”, „Quijote al aurului fueguin”, „Attila”, „vulcan de proiecte” etc. Una din primele biografii asupra lui Popper a fost elaborată în 1967 de Boleslao Lewin, după care a fost reluată şi adăugită în 1974 şi publicată sub numele de: Quien fue el conchistador patagonico Julio Popper. Cartea are 448 pagini şi cuprinde referinţe bibliografice, critice, publicaţiile din cadrul conferinţelor susţinute de Popper şi unele scrieri cu caracter literar.

Sultanul Murad al IV-lea, un adversar neînduplecat al fumatului!

Daniel Ares, în 1999, publică lucrarea: Popper. La Patagonia del oro. Cartea are 270 pagini şi cuprinde unele fotografii din albumul de la 1886. Este şi o viziune literară. Arnoldo Canclini, în 2000, publică o lucrare, în mare parte cu informaţii regăsite şi în cartea lui Lewin, care tratează viaţa şi activitatea lui Popper: Julio Popper. Quijote del oro fueguino. Cartea are 125 pagini şi o bibliografie bogată. Pe coperta faţă este reprodus portretul lui

Timbrul editat de Popper în 1891

Popper, iar pe verso moneda de la 1889. Carlos Pedro Vairo (director del Museo Maritimo de Ushuaia) şi Francis Gatti, în 2000, publică lucrarea: !Oro en Tierra del Fuego! La carrera del oro en el extremo del mundo. Incluye textos y fotos ineditas del aventurero Julio Popper. După o scurtă incursiune în istoria cuceririi Ţării de Foc şi a descoperirii aurului, se face o largă prezentare a vieţii şi activităţii lui Iuliu Popper. Tot

în această lucrare sunt prezentate, pe larg, fotografiile din albumul lui Popper de la 1886. Cartea are 192 pagini şi pe coperta faţă sunt reproduse monedele de aur şi timbrele lui Popper. Pe coperta verso este redat portretul lui Popper şi o scurtă prezentare a sa. Roberto Hosne, în 2001, publică lucrarea: Patagonia. History, Myths and Legends. Este o incursiune în istoria descoperirii şi cuceririi Patagoniei (inclusiv Ţara de Foc). Cartea are 270 pagini şi este însoţită de o serie de fotografii dintre care sunt redate şi patru imagini din albumul lui Popper. Călătorului român îi sunt dedicate aproximativ 10 pagini, iar într-una din fotografiile de grup, unde se regăsesc cei mai importanţi oameni care au contribuit la cunoaşterea Patagoniei, pe lângă Perito F. Moreno, Orllie Antoine, Harnando de Magallanes, Francis Drake, Cap. Piedra Buena, Lewis Jones, George Musters este reprezentat şi Iuliu Popper. Dintre lucrările apărute în România, pe lângă unele articole din cadrul revistelor de specialitate, se remarcă biografia efectuată de I.M.Ştefan, din anul 1993: Regele Ţării de Foc. Pe urmele lui Iuliu Popper. Studiul în sine se bazează pe informaţiile culese din lucrările publicate de Boleslao Lewin şi cele existente în literatura românească.

Cu părere de rău trebuie să amintim faptul că cel mai important călător pe care l-a avut România, mult mai de seamă decât majoritatea preamărită de presă sau lumea ştiinţifică, este foarte puţin cunoscut în propria-i ţară. A ajuns să fie considerat legendă în Ţara de Foc (Patagonia), să se scrie biografii de sute de pagini asupra vieţii şi activităţii sale, să înflăcăreze mintea multor copii, să se toarne filme despre viaţa şi activitatea acestuia etc. dar, din păcate, doar peste hotare. Ce alt mare om de ştiinţă (cu câteva mici excepţii care se pot număra la degetele de la o singuă mână) se mai poate mândri cu faptul că a dat zeci de nume pe alte tărâmuri şi alte zeci de locuri să-i poarte numele? Câţi alţi români mai au o astfel de faimă internaţională? Cu toate că era etnic evreu, un mare liberal, s-a mândrit cu faptul că era cetăţean român şi – moştenind conduita morală a tatălui său – a purtat drapelul ţării sale în toate locurile descoperite. Una din devizele sale preferate era: în numele reginei Carmen Sylva. Pentru a scoate în evidenţă acest lucru, redăm, în finalul acestor rânduri, următoarea scrisoare adresată de Iuliu Popper lui V.A.Urechia: „Stimate domnule, Sunt convins, azi mai mult ca oricând, că sentimentul

de înaltă apreciere pe care-l inspiră un om de aleasă ţinută intelectuală poate ţine piept forţei distructive a timpului şi, departe de a slăbi, prinde tot mai puternic rădăcini, pe măsură ce trec anii. Dovada hotărâtoare în acest sens o constituie însăşi trăinicia acestui simţământ, care purcede statornic din unul şi acelaşi izvor, căci chiar dacă, tot călătorind, mi s-au şters din memorie nenumărate impresii, întâmplări şi personalităţi, am ţinut întodeauna minte pe oamenii de caracter pe care destinul mi i-a scos în cale. Să nu vă mire, aşadar, scrisoarea de faţă, care vă soseşte cu atâta întârziere, din pricină că nu am avut un temei anume să vă scriu, deşi doream nespus să vină clipa în care să o pot face. Într-adevăr, eram departe de a bănui, la întoarcerea mea din Japonia, în august 1881, când am avut onoarea să vă strâng mâna, că aveau să mai treacă şase luni până se va ivi prilejul să mă adresez Dv, printr-o scrisoare, care să dea, totodată, expresia recunoştinţei mele pentru meritata atenţie pe care aţi binevoit să mi-o acordaţi. Pe atunci, domnule Urechia, scopul călătoriilor mele nu era încă bine definit, atracţia pe care o exercita depărtarea, necunoscutul, asupra unui spirit cam aventurier, sau poate dorinţa de a căuta aiurea o

bunăstare imaginară, iată motivele care m-au dus departe de frumoasa-mi patrie, purtândumă spre apusul Europei, spre Egipt, Japonia, America ... Ţara căreia fantezia mea îi atribuia cele mai multe puncte de atracţie era totdeauna aceea care se găsea la distanţă mai mare – iluzie ce se destrăma implacabil pe măsură ce mă apropiam de tărâmul dorit. Continuam totuşi să călătoresc aproape fără întrerupere dintr-o ţară în alta, dintrun continent în altul, până ce, în sfârşit, învârtindu-mă ca întrun cerc fatal, am ajuns din nou, după câţiva ani, pe pământul unde am văzut lumina zilei. Ce schimbare se va fi petrecut în mintea-mi când mi-am întors privirile spre pajiştile atât de pitoreşti ale patriei mele? Greu e să descrii plăcerea pe care o simţi când respiri mireasma codrilor noştri, după ce ai suferit din cauza funestelor degajări de vapori din pădurile tropicale ale Americii Centrale, sau când asculţi trilurile armonioase ale privighetorii noastre, după ce ai auzit ţipătul jalnic al papagalilor din Sumatera. Fără seamăn este contrastul coloristic pe care-l oferă rodnicele noastre câmpii, după ce ai văzut monotonul pampas patagonez, în vreme ce grandioasa panoramă a masivului «Rocky Mountains» îşi pierde farmecul în faţa poeticelor peisaje ale Carpaţilor noştri. Dacă există cineva în

ţara mea care nu-şi iubeşte plaiurile natale, să pornească într-o călătorie în jurul lumii şi va fi în mod sigur în câştig: va învăţa să-şi îndrăgească patria, să iubească ceea ce are. Poate va învăţa, de asemenea, că, pentru a călătorii cu folos, are nevoie de anumite cunoştinţe şi aptitudini – auxiliari de seamă ai observaţiei – fără de care orice efort rămâne sterp. Acestea sunt singurele beneficii pe care cred că le-am dobândit în primele mele călătorii. De atunci, domnule Urechia, am încercat toate mijloacele de a obţine însuşirile de călător care-mi lipseau şi ultimii şase ani i-am închinat acestui obiectiv. Studiului ştiinţei pozitive, am încercat să-i adaug lucrări tehnice, verificate practic în timpul şederii mele în America de Nord şi în insula Cubei, şi am avut norocul să le văd nu numai bine primite. Acum un an, la insistenţele unei companii argentiniene, am făcut o călătorie de explorare pe teritoriul limitat la sud de Strâmtoarea Magellan. Pe atunci, aveam drept scop principal descoperirea de zăcăminte aurifere – întreprindere care a captat, în întregime, vreme de câteva luni, atenţia acestei capitale. Din nou, norocul mi-a surâs. În timp ce o duzină de ingineri de toate naţionalităţile s-au înapoiat fără vreun rezultat practic, eu am adus celor ce

m-au trimis vestea descoperirii unui teren aurifer ce astăzi este în plină exploatare. La „Lonja a Pique”, situat la 56056’30’’ latitudine sudică şi 68029’ longitudine vestică faţă de Greenwich. Revenind la Buenos Aires, am organizat o expediţie ce avea drept ţintă exploatarea ştiinţifică a misteriosului interior al Ţării de Foc, despre care circulau cele mai fantastice versiuni. Această expediţie a avut loc nu demult şi s-a terminat fără accidente majore, afară de cele specifice misiunilor de acest fel. Hărţuit de elementele naturii, de climă şi de indieni, m-am întors, după cinci luni de muncă încordată, pe deplin satisfăcut de succesul expediţiei mele. Nu voi mai descrie emoţiile pe care le suscită peripeţiile şi incidentele de pe parcursul unei călătorii în care nu există altă cauză decât acul magnetic şi indicaţiile imensei bolte siderale; peisajele grandioase care se deschid pe neaşteptate ochilor călătorului; accidentele orografice, hidrografice şi geologice, care se ţin lanţ; flora şi fauna, atât de variate, care ţâşnesc ca prin minune, în locuri unde n-a călcat picior de om – dar câte alte fenomene ale naturii nu se petrec pe acest meleag unde civilizaţia face primii paşi. Nu voi mai adăuga decât textul unei conferinţe pe care am ţinut-o la sediul Institutului Geografic Argentinian, pe data

de 5 a lunii trecute, precum şi câteva publicaţii care s-au ocupat de expediţia mea. După cum veţi observa consultând schiţa călătoriei mele, mi-am permis să numesc un nume şi un râu..., să atribui altor două artere fluviale numele a două personalităţi ce fac cinste patriei nostre. Această nomenclatură a fost recent aprobată de către guvernul argentinian. În ciuda faptului că un funcţionar oficial, sosit în Ţara de Foc în urma mea, încercase să introducă schimbări, fără a îndrăzni, pe de altă parte, să răspundă acuzaţiilor ce i s-au adus prin presă. În afară de aceasta, mi-am îngăduit să trimit domnului preşedinte al Societăţii Geografice Române un album care conţine o colecţie de fotografii făcute în Ţara de Foc şi care, din pricina comunicaţiilor uneori defectuoase cu această ţară, va ajunge la Bucureşti cu o oarecare întârziere. Acest album este îmbrăcat în pielea unei foci, a cărei grăsime ne-a servit un timp drept hrană, iar placa pe care stă scris titlul este confecţionată din aurul cules de pe plaja Punta Sinaia. Fiindu-mi teamă că adresa de pe album nu este destul de exactă sau că ar putea să nu fie corect înţeleasă, vă rog pe Dv., domnule Urechia, să binevoiţi a atrage atenţia Societăţii asupra acestui modest (dar) personal – omagiile

mele şi expresia celei mai înalte consideraţii preşedintelui şi membrilor Societăţii Geografice Române. Mâine pornesc într-o nouă călătorie în Ţara de Foc, dar de data aceasta va fi mai mult o călătorie de inspecţie, deoarece am trimis până acum două nave către acele ţinuturi, precum şi 120 de oameni spre punctul de exploatare a ţinuturilor aurifere şi trebuie să efectuez un control nu numai al acestor lucrări, ci şi al celor pe care le-am început mai înainte, pe ţărmul nordic al Strâmtorii Magellan. Am de gând să organizez în septembrie o nouă expediţie de explorare în sud-vestul Ţării de Foc şi voi fi foarte bucuros să primesc între timp câteva cuvinte de răspuns la prezenta, pe adresa: Calle Cangallo, 131, Buenos Aires. Până atunci, domnule Urechia, mă pun cu toată plăcerea în slujba Dv., rugându-vă să binevoiţi a-l saluta pe domnul Ciocârlan şi asigurându-vă încă odată de sentimentele mele de înaltă stimă şi consideraţie. Cu afecţiune, al Dv. Leal Julio Popper. Notă: Domnul C. Mabit, Quai Louis XVIII nr.14, Bordeaux, este însărcinat să expedieze albumul la Bucureşti”.

Oameni de la Dunăre

Insula Şerpilor şi

ALEXANDRU MACEDONSKI

"Rară gemă blondă Lewki - stâncă unde, niciodată, nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător..."

Referirea la “corpul în zdrenţe” şi “sufletul sfâşiat” ne sugerează că pe Lewki Macedonski putea să ajungă după apariţia epigramei contra lui Eminescu, când a fost condamnat şi detestat de toţi. “Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii lui l-au

părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul străzilor laterale, inspira o milă

Vadim Bacinscki

ornind de la titlul acestor rânduri, se impun nişte note explicative. 1. Alexandru Macedonski (1854-1920) - scriitor român care a rămas în istorie nu numai prin opera sa poetică, luată în ansamblu, ci şi printr-o epigramă împotriva lui Mihai Eminescu, bolnav pe atunci, apărută în revista “Literatorul”. Deşi vede lumina tiparului neiscălită, epigrama este atribuită lui Alexandru Macedonski - fondator al revistei - şi are pentru el consecinţe nefaste: este părăsit de prieteni, trăieşte în lipsuri şi mizerie. Iată textul epigramei: “Un X, pretins poet, acum S-a dus pe cel mai jalnic drum. L-aş plânge, dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun. Dar până ieri a fost năuc Şi nu e azi decât nebun!” 2. Gemă - piatră preţioasă. În context - piatră preţioasă rară. 3. Lewki (Din greceşte - “albă”).

Porţiune de uscat de circa 600 m x 350 m, situată la 38 km depărtare de vărsarea Dunării în Marea Neagră. Albă i se spunea datorită mulţimilor de pescăruşi care se opreau aici. I s-a mai spus Insula lui Ahile. Potrivit legendei, palma de pământ stâncos a fost ridicată din mare de zeiţa Fetida, în cinstea fiului său, Ahile. Pe insulă, până în prima jumătate a sec. XIX, a existat templul lui Ahile, unde veneau să se închine şi să aducă daruri călători din toată lumea. Azi Lewki - Insula Şerpilor aparţine Ucrainei. Pe ea a fost oficializat orăşelul Belyi - unitate teritorial-administrativă în componenţa raionului Chilia, regiunea Odesa, cu o suprafaţă utilă de circa 16 hectare. ...Iată, deci, că titlul acestui material conţine două rânduri dintr-o poezie a lui Alexandru Macedonski, consacrată Insulei Şerpilor. În general, acestui loc mirific el îi închină un ciclu de

De mult, pe navă...

amestecată cu spaimă”. Aşa şi-l amintea pe el scriitorul Cincinat Pavelescu într-o emisiune radiofonică din 24 septembrie 1933 (Culegerea “Vocile memoriei”, vol. I, Editura “Casa Radio”, Bucureşti 1999). În “Literatorul”, epigrama apare pe 2 iulie 1883, iar campa-

Harta litoralului de vest cu Insula Şerpilor

6 poeme, intitulat “Lewki”, care apare în 1912 în volumul “Flori sacre” din colecţia “Cărţile albe”. Pradoxal şi de necrezut, dar, în cele scrise, Macedonski

anticipează, într-un fel, polemicile care aveau să fie purtate în secolele următoare în jurul petecului de uscat din faţa gurilor Dunării. El califică “blonda Lewki” drept stâncă. Iar sosirea sa încoace o prezintă în felul

următor: “Ancorează marinare! Iată: noaptea s-a lăsat.../ Şi tu, stâncă solitară, fii cu braţele deschise./ ‘ Ţi sunt frate, căci ca tine sunt şi culme şi abise, / Şiţi aduc un corp în zdrenţe şi un suflet sfâşiat...”

nia împotriva lui Macedonski demarează pe 3 august, acelaşi an, când boierul moldovean Grigore Ventura, polemist şi autor dramatic, scrie în ziarul “Timpul”: “Toţi aceia care în România se onorează a ţine în mână o pană, nu pot decât să fie indignaţi de o asemenea faptă”. Toate acestea s-au întâmplat în vara anului 1883. Pe de altă parte, avem o confirmare directă a faptului că Alexandru Macedonski poposeşte pe Insula Şerpilor în 1879. O întâlnim în volumul “Versuri şi proză” (Editura “Albators”, Bucureşti, 1987), în tabelul cronologic al vieţii şi activităţii scriitorului. În amintirile sale, din care am citat mai sus, Cincinat Pavelescu consemnează: “Când l-am cunoscut mai bine (pe Alexandru Macedonski - V.B.), miam dat seama că aristocratul acesta rămăsese sub biciuirea potrivnică a destinului un revoltat şi un boem incorigibil”. În continuare, Pavelescu spune un detaliu foarte important: “Fusese o singură dată funcţionar şi anume prefect de Bolgrad. De atunci nu visa decât slujbe înalte sau cel puţin direcţia la «Monitorul Oficial». Dar a închis ochii fără să-şi vadă visul împlinit. Averea părintească o irosise într-o lungă călătorie în Franţa şi Belgia”. Nemaipomenit: presupusul autor al epigramei împotriva

lui Mihai Eminescu a deţinut funcţia de prefect de Bolgrad! Aceasta s-o fi întâmplat, cu siguranţă, în perioada de până la 1878, când judeţul Bolgrad, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris (30 martie 1856), este retrocedat Principatului Moldovei. În 1874, Macedonski avea doar 20 de ani, aşa că prefect ar fi putut

să ajungă doar spre sfârşitul perioadei 1856-1878, chiar mai aproape de 1878. Logic, deducem că în anul 1879 Alexandru Macedonski nu mai era prefect de Bolgrad, el, cel care iubea atât de mult “slujbele înalte”, cum spune Cincinat Pavelescu. Nu Basorelief reprezentându-l pe Ahile

cunoaştem în ce împrejurări ajunge el pe Insula Şerpilor, dar, rămas fără înaltul post pe care îl ocupa şi la care, se vede, ţinea mult, el într-adevăr ar fi putut veni încoace cu “sufletul sfâşiat”, cum scria în unul din Insula Şerpilor astăzi

cele şase poeme ale sale. Mai puteau fi, fireşte, şi alte motive. După războiul ruso-românoturc din 1877-1878, România pierde sudul Basarabiei, luat de ruşi, dar îi revine de la turci Insula Şerpilor. Probabil, Macedonski putea să vină pe

insulă în componenţa unei delegaţii româneşti (de ce nu?), ca fost prefect de Bolgrad. Ce văzu el atunci pe “blonda Lewki”? Nu mai văzu templul lui Ahile. Timp de 6 ani (1837-1843) ruşii, care stăpâneau în acel interval de

timp insula, au construit pe ea un far. În calitate de material de construcţie au folosit pictura din ruinele templului, împreună cu fundamentul. Dispariţia templului o atestă, în iunie 1841, o expediţie de la Odesa, condusă de N. Murza-

kevici, unul din întemeietorii societăţii de Antichităţi. Al. Macedonski, şi el, nu putea să ajungă pe Lewki decât în perioada de primăvară-vară, date fiind condiţiile climatice complicate de aici, în primul rând vânturile puternice. Acestea bat din toate părţile, atingând până azi viteza de 45 metri pe secundă şi creândule dificultăţi suplimentare ucrainenilor în tot ce construiesc în prezent pe insulă. Au fost cazuri când au smuls acoperişuri de pe edificiile înălţate în ultimii ani. Se vede că în toate timpurile o problemă rămânea acostarea la malul “blondei Lewki”. Vânturile - valurile o fac adeseori imposibilă. Aşa a fost, bunăoară, pe 25 iunie 2008, când autorităţile regionale de la Odesa au intenţionat să inaugureze ruta turistică Odesa - Insula Şerpilor, cu un catamaran, având la bord oficialităţi, jurnalişti, simpli călători. Într-o zi cu soare, după un drum de aproape 3 ore, catamaranul n-a reuşit să se apropie de malul stâncos, spre nemulţumirea celor aflaţi la bord, în primul rând, a jurnaliştilor. Vara, suprafaţa insulei se încălzeşte până la 50-60 grade, făcând anevoioasă existenţa umană aici. Şi nu numai cea umană. Insula este, practic, lipsită de vegetaţie. Prin ce l-a cucerit, totuşi, Insula Şerpilor pe Alexandru

Macedonski? Poate, prin însingurarea şi austeritatea sa, prin detaşarea de civilizaţie...Semnificativ este că tot pe Lewki scriitorul plasează acţiunea romanului său liric în limba franceză “Le calvair de feu”, apărut ulterior şi în versiunea românească - “Thalassa”. Asupra “Le calvair de feu” începe să lucreze în 1890 şi îl publică peste 15 ani la Paris, unde se afla atunci. În presa pariziană apar câteva recenzii destul de binevoitoare, care, însă, nu-l satisfac pe deplin. Fragmente din versiunea românească, revăzută, a romanului apar în 1916, în revista “Flacăra”, cu patru ani până la moartea lui Alexandru Macedonski. În chip simbolic, destinul Insulei Şerpilor, unde “...niciodată nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător”, seamănă mult cu destinul omenesc al lui Macedonski. Nu pot să rezist tentaţiei de a aduce, în capătul acestor rânduri, încă un crâmpei din amintirile lui Cincinat Pavelescu. Când nu avea deloc bani şi o ducea deosebit de greu, Macedonski cerea ajutor prin scrisori adresate celor care îl cunoşteau fie pe el, fie pe tatăl său, fost general şi adjutant al lui Cuza. Pavelescu scrie: “De obicei scrisorile obţineau rezultatul dorit. Dar să nu vă închipuiţi că maestrul, când se trezea în posesia unei sume respectabile de 500 sau 1000 de lei, se

Harta actuală a Insulei Şerpilor

ducea să-şi plătească chiria sau să cumpere ceva util casei sale plină de goluri. Nicidecum. Cumpăra jucării pentru băieţi, păpuşi pentru fetiţă, icre, pui, sparanghel şi trufandale scumpe. Şi toate bunătăţile acestea se mâncau în farfurii adânci şi ciocnite, pe masa lungă de redacţie, acoperită cu o muşama veche, albă, cu picăţele negre. Furculiţele, cuţitele şi lingurile erau unele de argint, altele de alamă şi câteva de lemn. Maestrul Macedonski a fost desigur cel mai mare boem al generaţiei sale. Odată s-a împrumutat cu doi napoleoni la bunul cizmar polonez din Dealul Spirii, domnul Ştefan, care venise a patra oară să-i ceară o datorie veche de doi ani. Aşa de mult a ştiut să-l înduioşeze pe acest adevărat amic al familiei, că bătrânul pantofar, care făcuse cizme generalului Macedonski pe când era adjutant la Cuza şi asistase la botezul poetului care se răsfăţa pe atunci într-un leagăn aurit, a scos plângând o imensă batistă roşie”. ...Astăzi Insula Şerpilor a încetat să mai fie un loc auster şi însingurat. Pe ea funcţionează telefonia mobilă, un oficiu poştal, o filială a Băncii “Aval”. A fost deschisă o filială a Muzeului de Arheologie din Odesa,

cu 63 de exponate, se extrage apă potabilă (câte 2 metri cubi în 24 de ore). Comunicarea cu continentul se face, în temei, cu ajutorul unei nave de transport nu prea mari “Kasatka” - ce ţine de punctul portuar Chilia şi e capabilă să ia la bord doar 12 persoane. În prima jumătate de an ea a făcut 37 de curse şi a adus pe insulă 2,5 tone de materiale de construcţie: de la cuie până la ciment şi lopeţi. Stă problema procurării unui vas mai mare, care ar lua la bord nu mai puţin de 150 de persoane. Rămân actuale consolidarea în continuare a malurilor insulei şi aprovizionarea cu curent electric. Fiecare din cele două generatoare-diesel, aduse aici, consumă pe oră câte 24 litri de motorină. În hotel urmează să fie reconstituită una din fostele cazarme: lucrările au şi început. Consiliul Raional Chilia a adoptat Planul General al lucrărilor de construcţie pe insulă şi acum e important de a obţine respectarea lui. Despre aceasta s-a vorbit la şedinţa din august a comisiei interdepartamentale în problemele dezvoltării infrastructurii şi ale activităţii economice în orăşelul Belyi de pe Insula Şerpilor.

GRĂDINA CAROLINEI Dan Arhire text şi fotografie

entru ignoranţi pare de necrezut că florile pot să reacţioneze la stimuli cum ar fi muzica, de exemplu, sau prezenţa persoanelor care le îndrăgesc. Mărturisesc cu sfioşenie că eram unul din ignoranţi până să-i întâlnesc florile soacrei mele (dacă pot spune aşa!) şi nu-i mai puţin important şi pe ea însăşi! Trebuie să recunosc din capul locului că diferenţa atât de vizibilă dintre tratamentul pe care ea îl oferă florilor din grădina ei şi cel pe care mi l-a destinat mie, cel din casa ei, a rămas până acum „o enigmă nesplicată". Contrastul puternic dintre mulţimea de vocale pe care le foloseşte când se adresează

florilor (ex: „frumoaselor") şi cea de consoane , când mi se adresează mie (ex: „mrrr"!) face seva şi substanţa cotidianului nostru, ceea ce a cauzat eşecul abordării mele directe: „Maman, vrei să-mi vorbeşti despre flori, pentru revista «La Drum»?" Aşa că am fost nevoit să spionez, puţin, pentru a putea povesti câte ceva despre ceea ce se întâmplă în splendida grădină a Carolinei. În luna aprilie, deci, au înflorit bulboasele, adică narcisele, toporaşii, lalelele, nu-mă-uita şi panseluţele. Toate sunt frumoase, dar lalelele, prin varietatea lor şi prin mulţimea nonşalantă de culori, pavoazate fac distincţia între grădina

Carolinei şi restul lumii! De mai multe feluri, cum ziceam, de culori şi dimensiuni, au început să înflorească cele pitice, apoi cele mijlocii, urmate de cele mari. Petalele sunt obişnuite, sau foarte ascuţite, sau franjurate. Cele mai frumoase mi se par mie cele „combinate", adică, cele care prezintă petalele franjurate şi de mai multe culori amestecate. De exemplu, pot fi petale alb/roşu, galben/roşu, indigo/ alb, etc. Între acestea se disting, graţioase, cele cu petale verde/alb, verde/roşu şi verde/ portocaliu, dar acestea sunt şi cele mai rare. Aşa-zisa „lalea neagră", de fapt, de un indigo închis, spre negru, face fără îndoială fala

oricărei grădini, alături de laleaua de Turkestan, pitică, la nivelul solului, care înfloreşte printre primele şi se deschide numai când este timp însorit. O mică bijuterie a naturii sunt şi lalelele cu mai mulţi boboci pe tijă, între trei şi cinci. Luna mai este bucuria grădinilor, căci în această lună înfloresc trandafirii. Primii sunt cei care se mai numesc „de mai", cu o singură înflorire. Ai

Carolinei sunt roşii. Apoi înfloresc şi ceilalţi, de talie normală, arbust sau tufă, cu tijele cuprinse între 0,7 m şi 1,5 m şi care transformă grădina întrun rai colorat în roşu, portocaliu, alb, mov, galben, lila. După aceştia urmează buchetarii cu multe flori şi mai mici, de culoare roşie, alb şi lila. Ei vor înflori permanent (în numărul viitor, sperăm să-i puteţi şi vedea!) până toamna

târziu. Anul trecut, în decembrie, de exemplu, Carolina îşi inspecta zilnic, dimineaţa, tufa de trandafiri galbeni înfloriţi! Spre deosebire de luna aprilie, în luna mai a fost ceva mai multă muncă, adică a fost nevoie de stropiri împotriva făinării şi a paraziţilor. Căci, această primăvară fiind ploioasă, a apărut, deja, fenomenul de făinare. Tot acum a înflorit digitalisul

(al ei, de culoare crem), deutzia sau iasomia de curte, cerceii doamnei sau dicentra, irisul, de obicei mov sau alb, dar şi cel care face încântarea şi mândria Carolinei - iris sibirica, o frumuseţe fragilă cu flori de culoarea caisei. Un boboc de ginere

ARHIVELE TRANSCENDENTE

upola Pantheonului daco-get se ridică pe patru coloane ziditoare: Muntele Sfânt (Kogaionon) Peştera sacră iniţiatică, Deceneu (suprema funcţie sacerodotală) şi Legile Belagine sau Legile Sfinte (Frumoase). Muntele sacru daco-get este punctul de întâlnire dintre cer şi pământ, sălaş al puterilor de manifestare a zeilor spre pământ şi capăt al ascensiunii omului. Privit de sus, el apare ca vârf al unei verticale, un axis mundi, un centru primordial al lumii; privit de jos, de la orizont, el apare ca linie a unei verticale ca o axă a lumii, dar şi ca o scară, ca un urcuş. Muntele se înscrie astfel în simbolismul transcendenţei. Muntele este sălaşul zeilor şi ascensiunea lui apare ca o înălţare spre cer, ca mijloc de a intra în legătură cu Divinitatea, ca o reântoarcere la Principiu. Moise a primit Tablele legii pe vârful muntelui Sinai; Meru este un munte axial, coloana Cerului în India, Olimpul grecilor, Kaaba de la Mecca, Montsalvat care apare în legenda Graalului, munţii sacri de

VÂRFUL MOLDOVEANU ŞI VÂRFUL NEGOIU SAU ALBUL ŞI NEGRUL, SIMBOLURI ALE MANIFESTĂRII ŞI CREAŢIEI PRIMORDIALE ÎN GEOGRAFIA SACRĂ la noi: Bucegi (Vârful Omul), Moldoveanul şi Negoiul, munţii Călimani, Ceahlău, Godeanu şi Gugu, Retezatul, etc, sunt asemenea centre primordiale transcendente. Dante plasează paradisul terestru pe vârful muntelui Purgatoriului. Vârful muntelui Kunlun al chinezilor atinge punctul prin care se iese din lume. Uneori pe munte sălăşuesc entităţi de temut, care interzic apropierea de vârf. Ilie obţine minunea ploii după ce se roagă pe vârful Carnalului. Dumnezeu i se arată pe muntele Horeb. Schimbarea la faţă a lui Iisus e pe un munte înalt (Marcu, 9, 2) şi cel al înălţării e pe Muntele Măslinilor (Luca 24,51). Cultele păgâne erau adesea celebrate pe înălţimi. Pe înălţimi în jurul focurilor sacre îşi sărbătoreau dacii momentele de divinaţie închinate Soarelui şi legilor Zamolxiene. Noi

le-am moştenit ca sărbători ale Duhului munţilor şi le-am numit Nedei. Există la noi o bogată toponimie legată de munţii Nedeia. Vârful unui munte, cu capul ridicat semeţ spre cer simbolizează capătul evoluţiei umane şi funcţia psihică a supraconştientului, anume aceea de a-l călăuzi pe om spre culmea dezvoltării sale. Munţii, ca simbol de coloană a cerului, ca axis mundi, ca şi piramidele pot fi un fel de „balize cosmice" autoalimentate cu energia preluată din spaţii, sau chiar nişte relee emiţătoare în cadrul telecomunicaţiilor cosmice. Exemplificatoare pot fi interesantele fenomene de detecţie radiestezică din munţii noştri. Megaliţii din munţii noştri şi din celelalte continente, piramidele (egiptene şi cele aztece) sunt locuri de iniţiere în care s-au depozitat şi pro-

tejat importante cunoştinţe ştiinţifice universale, repere care depozitează adevăruri iniţiatice ale unei „culturi galactice". Dacă nu ar fi prea mult spus, asemenea repere în reţeaua telecomunicaţiilor galactice au o funcţie de „biblioteci cosmice". Daci a fost timp de câteva milenii centrul suprem al Hiperboreei în migrare către Sud, şi înainte de mutarea centrului spre Orient. Toţi scriitorii antici sunt unanimi în a afirma că Geţii erau un popor hiperborean. În fapt, acest popor hiperborean era poporul şi civilizaţia pelasgă. Apollonios din Rhodos şi alţi istorici antici afirmă că Pelasgii erau un popor hiperborean. La Didona, sanctuar hiperborean, Zeus era adorat sub numele de "Zeus anax pelasgikos". Astfel e invocat de Ahile (Iliada cânt XVI, 232). Scoliastul lui Pindar spune că Hyperboreus era fiul

lui Pelasgos. Aşadar, Pelasg ar fi un termen mai corect decât Hiperborean. Pelasgos este numele, în tradiţia hiperboreană, a Omului Universal. Strabon spune în Geografia sa: „Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că Hiperboreenii locuiau deasupra Pontului-Euxin (Marea Neagră) şi a Istmului". Clement din Alexandria îl numeşte pe profetul Dacilor, Zamolxis, Hiperboreanul. Una din principalele cetăţi ale Daciei, după geograful Ptolemeu era situată pe Hierasus (azi râul Siret) şi se numea Piroboridava, nume care arată o cetate hiperboreană. Numeroşi autori vorbesc de Munţii Rifei din ţinuturile hiperboreene. Or, Carpaţii erau numiţi în antichitate Montes Riphaei. Pliniu cel Bătrân vorbeşte de poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de munţii Rifei. Marţial numeşte

triumful lui Domiţian asupra Dacilor „Hiperboreus triumphus". Virgiliu în Georgica (IV, V, 517) spune: "Orpheus, singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Donul acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă în jurul munţilor Riphei (Carpaţii) până ce femeile trace, mâniate de dispreţul său, îl sfâşiară". Dar să observăm că numele lui Orpheus are aceeaşi rădăcină ca şi Riphei, Munţii hiperboreeni şi dacici. Se poate ca Orpheus să fie o contracţie din o Ripheus, Rifeanul, nume care ar desemna în acelaşi timp o Fiinţă şi un Munte, în fapt atribute ale Regelui Lumii, funcţii sacre ce îndeplinesc atribute ale manifestării Domnului Cerului pe pământ. De aceea, munţii dacilor sunt munţi sublimi, sacri, adevărate temple şi oracole naturale în care preoţii (sacerdoţii) transmit în asemenea locuri de iluminare Căile şi Cheile parcurgerii Legilor Belagine (Primordiale). La romani, în cele mai vechi inscripţii şi în Cântările Saliene, Cerul apare sub numele de Caelus Manus,

Kerus Manus sau Duones Cerus. Or în România se găsesc nume aproape identice: Căliman, Carai-man, Domnul Cer, date unor munţi sacri ca şi unor Fiinţe. Există în România cel puţin trei munţi Caraiman şi patru Căliman şi toţi sunt munţi sacri. În poezia populară Cerul este adorat ca divinitate. Este „Cerul sfânt", „Domnul Cer" (Duomus Cerus), „Bunul tata". Caraiman-ul (Cerus Manus) ne apare ca „Domnul tunetului şi al fulgerului", ca „Marele şi puternicul Judecător al lumii". Aşadar, în tradiţiile româneşti, Călimanul, Caraimanul, Omul, Retezatul, Peleaga, Moldoveanul, Negoiul, etc, desemnează în acelaşi timp o ipostază a judecătorului lumii ca Fiinţă şi un Munte ca locaş sfânt al manifestării acelei ipostaze. În acelaşi fel Orpheus Rifeanul desemnează în acelaşi timp o Fiinţă şi un Munte, pentru că Orpheu, Omul, Căliman, Moldoveanu, Negoiul au fost denumiri ale Regelui Cerului, ele sunt Tronul lui Dumnezeu pe pământ. Traducerea literală a acestor munţi este o funcţie, o ipostază a Regelui Lumii şi nu e o traducere lingvistică, e o traducere care ţine de o geografie sacră, transcendentă, care instituie o funcţie şi o ordine primordială pe pământ. Înţelegerea funcţiei şi ipostazei sacre transferate

munților Moldoveanu şi Negoiu nu poate fi cântată în afara analogiilor mitice şi a celor folclorice, singurele care pot descifra sensuri şi înţelesuri ale gândirii arhaice. În folclor există larg reprezentată figura mitică a Moldoveanului sau Tânăr Moldovean, care tânăr îl învinge în primăvară pe Arap, adică negrul. Este eroul în ipostază luminoasă, pe când în balada „Dobrişan" îl găsim în ipostaza contrară, Moldoveanul Mic, cel rău, negru. Moldoveanul ca erou solar mai e în folclorul baladesc şi eroul salvator al tânărului înghiţit de şarpe (balada „Şarpele"). Eroul Moldoveanul trebuie socotit un oştean al lui Zamolxis, corespondent străvechi al oşteanului heithraic. Şi el trebuie socotit că aduce nu numai victoria, dar şi primăvara, că învinge moartea în genere. Ca argument principal al vechimii Moldoveanului e locul lui aparte în complexul etnografic al frăţiei în scenariile baladelor arhaice. Legarea frăţiei presupune ideea de protecţie, întrajutorare, fidelitate, sacrificiu şi legământ sufletesc pe viaţă, şi acel ritual era o transcendere a Legilor belagine lăsate de Zamolxis şi profeţii săi poporului daco-get. Moldoveanu este de asemenea altar şi străjer al Divinaţiei Soarelui precum sunt Sfinxul şi Omul („Buricul Pământului") în

Bucegi. Jurământul de frăţie se făcea pe pâine şi pe sare în faţa soarelui. Moldoveanul în balada „Şarpele" îl salvează pe voinicul dat de la naştere de mama lui Şarpelui, în final obţinând acea sămânţă magică nemaipomenită, diamantul fantastic în urma uciderii balaurului, simbol al cunoaşterii magice, al ştiinţei de carte şi a scrierii. Eroul cu sabie, Moldoveanul, e astfel un strămoş mitic, un zeu al soarelui şi luminii, trăind aici pe pământ, un iniţiat străbun, un patron mitic al neamului omenesc. Ca şi Cavalerul trac, Moldoveanul pe cal solar e un Theos Heros - Zeul Erou. În timpurile primordiale vârfurile Moldoveanu (2543 m) şi Negoiu (2535 m), prin denumire şi prin rolul lor din riturile de iniţiere dedicate cultului Muntelui şi Pietrelor sacre de altar de pe munţi, exprimau o idee mitică deosebită, erau acele legendare Pietre Scrise ori Pietre Grăitoare, unde se arătau credincioşilor la anumite date echinocţiale ori solstiţiale, sacerdoţii, mai târziu în timp pustnicii şi sihaştrii. Mihail Sadoveanu evocă în romanul „Creanga de aur" un asemenea moment de iniţiere legat de echinocţiul de primăvară (21 spre 22 martie) cu urcarea credincioşilor şi a neofiţilor spre Muntele

Sfânt (Căliman) şi Peştera Sfântă, unde urma să se facă îmbăierea ritualică în jurul focului viu şi apoi Ultimul Deceneu urma să citească credincioşilor semnele Crugului ceresc şi rosturile Osiei lumii. Cele două vârfuri, cele două Piramide ori Catedrale de piatră, sunt ipostaze ale Divinităţii primordiale unite printr-o sacră nuntire (hierogamie): Moldoveanul mare, solarul şi Negoiul - negrul, tainicul, întunecatul care este mai mic, care sunt ipostaze ale zeităţii supreme în aspectele ei antagonice, în acel principiu creator şi ordonator al Universului: coincidenţia oppositorum (unitatea contrariilor). În tot folclorul românesc circulă tradiţia unei mitice Ţări a Moldovei, situată la munte, topos (loc mitic) care face concurenţă desăvârşită altui topos, loc geometric în Ţarigradul (centru mitic bizantin), fiind un tărâm local carpatin. În acest loc mitic apare în baladele noastre Popa Oprea, care e numele unei zeităţi arhaice, un enigmatic preot iniţiat rămas în credinţele populare sub numele de solomonari din acea Ţară mitică a Moldovei. La izvoarele Moldovei bucovinene există o localitate Moldova - Suliţa, nume care se leagă nu numai de falnicele păduri de brad, dar şi de rituri din Marea Trecere. În Banat

au rămas din acea geografie sacră de începuturi cele două Moldove: Moldova Veche şi Moldova Nouă, locuri ce străjuiesc intrarea Dunării în Clisură, adică în Cazanele Mari şi apoi Cazanele Mici şi apoi spre Porţile de Fier ale Dunării. Memoria ancestrală a Istrosului (Dunării) pare a-şi aminti de o corabie a Argonauţilor condusă de un viteaz Iason care ar fi trecut prin aceste Porţi de Fier şi ar fi străbătut fierberea Cazanelor. În apropiere de Clisura Dunării, lângă Moldova Nouă, se ridică semeţ vârful Moldoviţa, mărturisind botez de începuturi. În Banatul timocean (românii din sudul Dunării) tradiţia Moldoveanului şi a Ţării Moldovei este foarte vie, aceasta din urmă fiind plasată în baladele timocene („Arian ăl mic" şi altele) în Carpaţii Meridionali. Eroul mitic Moldoveanul, erou solar, igneic, a supravieţuit în cântecele noastre bătrâneşti şi în toponimie şi datorită cultului cavalerului trac, rămas în reprezentările noastre arhetipale în cultul lui Făt-Frumos. Din această memorie mitică, arhaică, în epoca timpurie medievală, un erou civilizator Dragoş-Vodă, reinstaurează tărâmurile şi hotarele unei Moldove mitice între Obcinele Bucovinei şi suliţele straşnice ale pădurilor de brad ocroti-

toare ale zimbrilor - deveniţi simbol, steag şi strajă pentru noua ordine statală instaurată. Moldoveanul Mare, eroul solar din Cultul Zamolxian instituie în stema Ţării Moldovei, puterea Bourului, simbol al forţei noi regeneratoare.

Constantin 7 Giurgincă Craina

In numarul viitor:

M orena C odalbul B ărbatul D inozaurii

din

„S peranța” – P iloți N epal –

de stat

Țara H ațegului

o stare de spirit

români pe cerul în flăcări în lumea celor fără mormânt

J urnalul A ngelei L ef terescu G rădina C arolinei A rhivele

transcendente