Art Out no. 44

Artă și Sociologie Art and Sociology Număr coordonat de/ Issue coordinated by:

VLAD TOMA ROATĂ

Redactor Șef/ Editor-in-Chief:

LAURA LUCIA MIHALCA

Redactor Adjunct/Deputy Editor-in-Chief

LIGIA NICULAE

Redactori permanenți/ Editors:

ADRIANA CIOTĂU LIGIA NICULAE LAURA LUCIA MIHALCA CEZARA MICLEA IONELA PĂPURICĂ LARISA BADEA ALIA ZARIOSU VLAD TOMA ROATĂ

Redactori colaboratori/ Collaborators:

DIANA MORAR OANCEA ILINCA POP ALEXANDRA LECA MIHAELA VARGA SONIA ELVIREANU

Traducători/ Translators :

ALEXANDRA ȘERBĂNESCU LIGIA NICULAE MIHAELA VARGA TEODORA LAZA ISABELE RADIGON TEODORA GRECU

Corectare/ Correctors:

IULIA IANUC ALIA ZARIOSU LIGIA NICULAE

Concept grafic/ Graphic Concept

ANA MARIA CIORCILĂ ROXANA POPESCU TAMARA ENACHE

Copertă/ Cover: Foto copertă final/ Photo final cover:

ROXANA POPESCU DORIANA MĂRĂȘOIU

Cuprins Artă și sociologie sau Sociologie și Artă Art and Sociology or Sociology and Art In memoriam Zaha Hadid, interviu cu Bogdan Zaha Who was and what does Zaha Hadid represent for the whole world?

Qui a été Zaha Hadid et que représentera-t-elle pour le monde entier!

Dansul prin viață, in memoriam Cornel Patrichi

Vlad Roată

Expoziția Andy Warhol& Ai Weiwei Recenzie la „Connected: Puterea surprinzătoare a rețelelor sociale și felul în care ne modelează viața”

Larisa Badea

Review „Connected: The Surprising Power of Social Networks and How They Shape Our Lives” Din nou, artă cu mesaj: Expoziţia Trans(a)gresiuni ironice ale artistelor Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu Again, Art with Message: The Exhibition Ironical Trans(a)gressions of the Artists Miruna Hasegan and Daniela Frumuseanu

Adriana Ciotău

1 2 3 10 14

Laura Lucia Mihalca

21 23 26

Ligia Niculae

28 30

Mihaela Varga

36 42

Cumințenia Pământului. Scurt dejun spiritual Cumințenia Pământului. Brief spiritual nourishment

Ilinca Pop

Marionete pe “scena”evenimentelor sau persoane reale?

Puppets or flesh and blood people on the “center stage”of events?

Ionela Păpurică

48 52

Reversul Artei, despre aspectul negativ din spatele cortinei

Alia Zariosu

55

Interacţiunea dintre oameni şi artă

Vlad Roată

57

Arta privită prin ochi de copil Art seen through the eyes of a child

Diana Morar Oancea

67 69

Arta ca socializare primară și secundară Art as primary and secondary socialization

Alexandra Leca

71 74

Fotografiile lui Robert Mapplethorpe Robert Mapplethorpe’s Photography

Cezara Miclea

77 81

El Greco, arhetipul creatorului în romanul lui Vintilă Horia Un mormânt în cer Partea a doua Apogeul artei lui El Greco: Înmormântarea contelui de Orgaz El Greco, the archetype of the creator in Vintilă Horia’s novel “Un mormânt în cer” (A grave in the sky) Part II The culmination of El Greco’s art : The Burial of the Count of Orgaz

45

85

Sonia Elvireanu 89

EDITORIAL|1

Artă și sociologie Sau

Sociologie și Artă

Vlad Toma Roată

Luna aceasta am avut oportunitatea de a coordona un număr apropiat de interesul meu științific, anume Artă și Sociologie. Am început anul 2016 cu această temă în gând pentru că aduce în prim plan arta și societatea, dar mai ales modul în care acestea se îmbină.

Este o temă actuală, tocmai de aceea simt că trebuie să încep prin a explica termenii de artă şi sociologie pentru a putea înțelege mai bine relaţia dintre cele două. Arta este rezultatul procesului de creaţie întreprins de un individ, creând astfel valori estetice ce contribuie la totalul elementelor culturale ale societăţii, pe când sociologia este ştiinţa ce se ocupă cu studierea societăţii, membrilor acesteia, împreună cu tot ce produc aceştia.

Astfel, conform acestor definiţii putem observa că se creează două tipuri de relaţii între artă şi sociologie. Primul tip de relaţie se referă la folosirea sociologiei şi al instrumentelor acesteia pentru a cerceta arta, în timp ce al doilea tip de relaţie reprezintă arta drept domeniu de studiu al sociologiei. Acestea se observă mai ales prin includerea în arealul artei a temelor sociale, arta devenind astfel un manifest social.

Număr curent al revistei este unul incitant și poate duce la discuții lungi, tocmai de aceea am selectat cu grijă articolele potrivite pentru a putea avea un număr inedit, tocmai de aceea în acest număr veți citi despre fotografiile lui Robert Mapplethorpe (Cezara Miclea) unul dintre cei mai cunoscuți și discutați fotografi, despre Cumințenia Pământului (Ilinca Pop), despre Expoziţia Trans(a)gresiuni ironice ale artistelor Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu așa cum a fost ea văzută de Mihaela Varga, dar și despre cum relațiile noastre sociale ne influențează comportamentul.

Ultima lună a anului a fost una cu un puternic impact social, tocmai de aceea o să citiți un impresionat interviu cu Bogdan Zaha care a lucrat o perioadă lungă de timp cu regretata Zaha Hadid, dar și un material în memoriam Cornel Patrichi.

Ca un ultim indiciu din paginile care urmează, am realizat o cercetare referitoare la percepția oamenilor despre artă, iar demersul nostru a fost dus mai departe de Diana Morar care a adaptat demersul nostru aplicându-l unui grup de elevi. Rezultatele cercetărilor sunt mai mult decât interesante. În final, pe această cale vreau să mulţumesc tuturor celor care au contribuit cu materiale pentru acest număr, făcând posibilă transmiterea conceptului propus de mine către cititori. Vă invit astfel să citiţi articolele propuse de revista noastră sperând că acestea vă vor satisface dorința de cunoaștere.

EDITORIAL|2

Art and Sociology Or Sociology and Art

Vlad Toma Roată

Translated by Ligia Niculae

This month I had the opportunity to coordinate an Art Out issue close to my scientific interest, namely Art and Sociology. I started 2016 with this theme in mind because it brings to the fore the nexus between art and society.

It is a theme of nowadays interest which is why I feel that I should begin by explaining the concepts of art and sociology in order to better understand the nexus between the two.

Art is the result of the creative process undertaken by an individual, thus contributing to the overall aesthetic values of the total cultural elements of society, while sociology is the science dealing with the study of society, its members together with everything they produce. Thus, according to these definitions we see that there are two types of relationships between art and sociology. The first type of relationship refers to the use of sociology and its instruments to explore the artistic perspective, while the second type of relationship foresees the art as a field of study for sociology. This can mainly beobserved through the inclusion of art themes in the area of social issues, generating that art becomes a sort of a social manifesto.

The latest issue of Art Out magazine is exciting and may lead to long talks precisely why we have carefully selected the best articles, which is why in this issue you’ll read about the photographs of Robert Mapplethorpe (Cezara Miclea) one the most famous and debated photographers, while Ilinca Pop discussed about the nowadays debated work of Constantin Brâncuși (Cumințenia Pământului), about the exhibition „ Ironical Trans(a) gressions of the Artists Miruna Hasegan and Daniela Frumuseanu as it was seen by MihaelaVarga, but also about how our social relationships influence our behavior .

This month was one with a strong social impact, that is why you will read an impressive article with Bogdan Zaha who worked for a long period of time with Zaha Hadid, but also you will read about Cornel Patrichi.

As a final indication of pages that follow, we conducted a research on people’s perceptions on art and our approach has been furthered by Diana Morar Oancea who adapted our approach to applying it to a group of young people. The research results are more than interesting.

Finally, I want to thank all those who contributed for this issue, making possible the interpretation of the concept proposed by me to our readers. So, I invite you to read the articles proposed by our magazine and I hope that it will satisfy your desire for knowledge.

IN MEMORIAM|3

Cine a fost și ce va reprezenta Zaha Hadid pentru lumea întreagă!

Interviu cu Bogdan Zaha

Ciotău Adriana

Abstract Întreaga operă a lui Zaha Hadid a devenit o sursă de inspirație pentru mulți arhitecți dintre care și pentru arhitectul român Bogdan Zaha care, după ce a finalizat programul de master inițiat de Zaha Hadid la Institutul de Arhitectură din Viena, a început să lucreze în cadrul biroului Zaha Hadid Architects din Londra. Totodată întreaga muncă a lui Zaha Hadid va fi transmisă generațiilor următoare prin proiecte ca cel inițiat de Bogdan Zaha, intitulat EN {CODED} FIELDS.

Zaha Hadid

Zaha Hadidva exista prin cuvintele rostite/scrise de întreaga lume și totodată prin operele sale răspândite în întreaga lume. Dacă scriitorii ne lasă nouă scrieri și cărți, arhitecții lasă oamenilor spații create pentru a ne arăta posibilități în care noi putem trăi. În data de 31.03.2016, arhitecta britanică de origine irakiană Zaha Hadid a decedat la vârsta de 65 de ani. Întreaga lume, de la arhitecți, instituții publice și persoane din rândul cetățenilorcare au înțeles această mare pierdere în domeniului arhitecturii șiau exprimat sincere aprecieri pentru cine a fost Zaha Hadid, atât ca om cât și ca arhitect.

Zaha Hadid se numără printre cei mai de valoare și de succes arhitecți pe care lumea a putut să îi aibe! În anul 2014, Zaha Hadid primește premiul Pritzker Architecture Prize pentru a doua oară, primul premiu de acest fel l-a primit în 2011 (echivalentul Premiului Nobel în arhitectură) contestându-i astfel valoarea. Ea a fost distinsă, de asemenea, cu premiul RIBA Stirling de două ori, alături de mai multe premii din Marea Britanie și în străinătate totodată, de-alungul carierei apare în diverse publicații de specialitate, iar aici aș reaminti de publicația Wallpaper.

Arhitectura sa a inspirat o întreagă generație de arhitecți!

IN MEMORIAM|4

Printre persoanele care au avut această onoare de a lucra alături de ea se numără și arhitecți români, printre care aș reaminti de arhitectulromân Bogdan Zaha carea oferit un interviu pentru revista Art Out, pe careîl puteți citi în următoarele pagini ale articolului.

Arhitect Bogdan Zaha Date: Architect în cadrul biroului Zaha Hadid Architects, Londra Co-founder proiect: EN {CODED} FIELDS Pentru început aș vrea să aflu mai multe despre impactul pe care l-a avut arhitectura realizată de Zaha Hadid asupra ta ca arhitect.

Pentru acest lucru am o serie de întrebări pe care aș vrea să ți le adresez. Acestea sunt:

Ciotău Adriana (C.A.): Ce a însemnat pentru tine faptul că ai fost acceptat în cadrul programului de master inițiat de Zaha Hadid la Institutul de Arhitectură din Viena?

Bogdan Zaha (B.Z.): La momentul respectiv era a doua oară când încercam să fiu admis la Studioul condus de Zaha Hadid și Patrik Schumacher. Prima experiență a acestui examen m-a făcut să înțeleg importanța gândirii abstracte și a capacității de reinterpretare. Procesul de admitere a fost primul pas prin care am învățat să uit convențiile și preconcepțiile însușite în cei șase ani de studiu în România. Promovarea examenului de admitere și a interviului a venit ca o mare recompensă personală pentru cei doi ani în care am încercat să îmi îmbunătățesc portofoliul, iar admiterea în Studio a venit ca o deschidere imensă pentru experimentare, cercetare și dezvoltare personală cât și pentru a cunoaște o lume a arhitecturii mondiale.

Privind în urmă, a însemnat totul pentru locul în care mă aflu în prezent.

Poză: În cadrul Bienalei de la Veneția din 2012 sunt expuse lucrări ale studioului Zaha Hadid din Viena, în prim plan apar lucrările arhitectului Bogdan Zaha.

IN MEMORIAM |5 C.A.:Ce te-a determinat să urmezi acest program de master?

B.Z.: Probabil prima oară când am încercat “să intru” în Studio a fost din curiozitate. Această curiozitate mi-a fost trezită de citirea cărții “Digital Hadid” scrisă de Patrik și arhitectura în plină ascensiune a biroului. După prima încercare și totodată familiarizarea cu ceea ce însemna școala și metodele practicate, după nereușita inițială la examen, cel mai probabil determinarea a crescut printr-o ambiționare puternică de a încerca din nou și a reuși.

Poză: carte “Digital Hadid” de Patrik Schumacher C.A.:Ce înseamna atunci pentru tine arhitectura practicată de Zaha Hadid? Ce înseamnă acum după ce ai început să lucrezi în cadrul biroului Zaha Hadid Architects?

B.Z.:Primul contact l-am avut prin reviste, la momentul respectiv internetul nefiind atât de bogat ca acum și prin Bienalele Venețiene pe care le-am vizitat datorită Facultății de Arhitectură Timișorene. La început a fost curiozitate, încercam să îmi dau seama ce înseamnă și de ce ai face o asemenea arhitectură, noutatea a fost atracția inițială. Acum înseamnă o provocare continuă de a inova și a găsi soluții noi și responsabile la fiecare nou proiect.

Poză: Zaha Hadid Architects Office, Londra

C.A.:Ce a însemnat pentru tine să lucrezi alături de Zaha Hadid?

B.Z.:Zaha a știut într-un mod remarcabil de simplu și eficient să provoace, să intrige și să înfiripe în noi o dorință activă de a explora și a ne pune mereu întrebarea ce? de ce? cum? Exigența sa se raporta tot timpul la a îți învinge limitele și preconcepțiile, explorând universuri noi ale înțelegerii. Din studioul vienez și până la biroul londonez în care activez în prezent, scopul este acela de a doborî granițele și de a stabili noi agende la toate scările și în toate

IN MEMORIAM|6 programele de arhitectură posibile prin orice metode care ne ajută să avansăm. Legătura strânsă între mediul academic, cercetare și practică este o valoare inestimabilă care a făcut posibil prezentul.

C.A.:Cum a evoluat acest dialog de-a lungul carierei tale?

B.Z.: Dialogurile cu Zaha vis-a-vis de proiecte erau mereu scurte și punctuale, avea o capacitate impresionantă de a înțelege provocările și de a oferi idei și concepte de explorat precum și de a vedea potențialul ideilor care îi erau prezentate. Evoluția era o constantă, de la proiect la proiect dar și în cadrul aceluiași proiect până când acesta ajungea la un echilibru acceptabil.

C.A.:Care este cel mai important mesaj pe care l-ai Poză: arhitect Bogdan Zaha alături de arhitecta primit și care este mesajul pe care îl transmiți tu Zaha Hadid acum?

B.Z.:Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la Zaha, a fost să mă surprind făcând lucrurile într-un mod neașteptat! Cred că asta este important; este important pentru evoluția individuală și mai important pentru evoluția colectivă. Este important să ne punem întrebarea de ce facem într-un fel sau altul și ce aducem în plus prin felul respectiv de a face.

C.A.:Aș vrea să te întreb și despre proiectele demarate de tine în acești ani în România, fiind unul dintre fondatorii proiectului EN {CODED} FIELDS. C.A.:Ce te-a determinat să realizezi aceste ateliere în România?

B.Z.:Motivul probabil este dat de dorința de a da mai departe din cunoștințele acumulate, precum și nevoia de a explora în afara biroului și a avea un răspuns extern biroului. Este foarte important să verifici și să îți testezi ideile în afara mediului confortabil în care lucrezi.

IN MEMORIAM|7

Poză: Bogdan Zaha la Facultatea de Arhitectură și Urbanism ClujNapoca

C.A.: Cum ți s-a părut această deschidere a studenților arhitecți români spre aceste ateliere?

B.Z.:La fiecare atelier pe care l-am realizat am reușit să găsesc mereu provocări noi dar în același timp am avut parte de un răspuns și o deschidere imediată a participanților față de problematica expusă. Am reușit de fiecare dată să îmi șlefuiesc discursul și să îmi întăresc convingerile. Cred că există un potențial bun, în același timp ar fi binevenită o pregătire bazică a participanților în ceea ce privește uneltele contemporane de proiectare, pentru a reuși provocări puțin mai avansate.

C.A.:Ai în vedere și alte ediții de ateliere pe viitor în România?

B. Z.:Da! Cât de multe posibile!

Studiu de câmpuri, lucrare semnată Bogdan Zaha Pictură cu culori acrilice Dimensiune: 2m X 1m

Ne rămân moștenireoperele sale carese caracterizează prin inovație, frumusețe și curbe “fermecătoare”!

IN MEMORIAM|8

Arhitectura acestor opereeste definită prin explorări neașteptate, dinamice și tehnologii inovatoare ce au transformat percepțiile noastre asupra ce înseamnă arhitectura.

Dintre proiectele sale aș reaminti doar câteva, în ideea de a accentua importanța lor, deoarece elementele care au devenit un interes pentru Zaha Hadid sunt reflectate prin proiectele sale.

Primul său proiect pe care la realizat ca arhitect a fost Vitra Fire Station în Wal AmRhein, Germania finalizată în 1993.

Poză: Vitra Fire Station în Wal AmRhein, Germania

După care a urmat o lunga listă de proiecte realizate în timpul vieții, dintre care aș reaminti Maxxi (Muzeul National de Arta al sec. 21-lea din Roma), celebrulOlympic Aquatics Centre din Londra și cea mai recentă lucrare a sa Centrul Heydar Aliyer din Baku.

Poză: Centrul Heydar Aliyer din Baku

Clădirile sale rămân un statement al unei gândiri, viziuni!

IN MEMORIAM|9

Zaha Hadid, alături de lucrările lui Kazimir Malevich, aș putea afirma că este locul de unde totula început. Consider că ambii vor rămâne și vor atinge nemurirea prin lucrările sale. Întreaga sa carieră de arhitect s-a dezvoltat în mai multe etape succesive prin explorări și descoperiri.

Notă autor Am început să îi apreciez lucrarea după ce i-am înțeles valoarea și am înțeles importanța existenței ei în domeniul arhitecturii.

IN MEMORIAM|10

Who was and what does Zaha Hadid represent for the whole world?

Ciotau Adriana Translated by Andra Olari Abstract

The work of Zaha Hadid became a source of inspiration for a lot of architects, among them the Romanian architect Bogdan Zaha. After graduating the master's programme set up by Zaha Hadid at the Architecture Institute in Wien, Zaha started working at the Zaha Hadid Architects’ office in London. Zaha Hadid's entire work will be transmitted this way to the next generations through projects such as the one Bogdan Zaha initiated with the name EN {CODED} FIELDS.

Photo: Zaha Hadid Zaha Hadid will continue existing through the words she spoke/wrote to the world and at the same time through her works spread woldwide. If writers provide us with books and writings, architecs provide us with spaces meant to show us the different environments in which one can live.

Source: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=&url=https%3A%2F%2Fsourceable.net%2Fzaha-hadids-mothership-stadium-to-host-tokyo-2020-olympic-games%2F&psig=AFQjCNENx2CHf0z7ViNqpPbgzHmo4cUKRg&ust=1460523957536167

On March 31st 2016, the British architect of Irakian origins, Zaha Hadid, died at the age of 65.

People from all over the world, from architects, public institutions to ordinary citizens, who understood the great loss in the field of architecture, expressed their honest appreciation for Zaha Hadid, both as a human and as an architect:

Zaha Hadid is one of the most valuable and successful architects the world has ever had!

IN MEMORIAM|11 In 2004, Zaha Hadid received the Pritzker Architecture Prize for the second time, after having received it the first time in 2011 (the equivalent of the Nobel Prize in architecture), confirming thus her value.

She was also awarded the RIBA Stirling prize two times, along with many other prizes in Great Britain and abroad; during her career she appeared in different specialized publications, among which I would recall the periodical Wallpaper.

Her architecture inspired an entire generation of architects Among the people who had the honour of working with her are also a few Romanian architects, one of them is Bogdan Zaha, who recently offered an interview for Art Out magazine, which you can discover in the following pages of the article.

Bogdan Zaha, Architect

Personal information: architect of the Zaha Hadid Architects Studio in London Co-founder of the project EN {CODED} FIELDS. Firstly I would like to know more about the impact Zaha Hadid's architecture had on you as an architect. I shall start by asking you a series of questions, as follows:

C.A: What did it meant to you when you were accepted at the master's programme initiated by Zaha Hadid in Wien?

B.Z: At that time, it was my second attempt to be admitted at the Studio lead by Zaha Hadid and

Patrick Schumacher. The first experience with this programme made me understand the importance of abstract thinking and the ability to rethink concepts. The admission was the first step towards learning to forget about conventions and the prejudices that I aquired during the 6 years of study in Romania. Passing the entrance examination and the interview was like a great personal achievement as a result of those two years in which I have tried to prepare a better portfolio and being admitted at the Studio was a great opportunity to experiment, research and better myself but also to get to know the world of international architecture. So looking back, being accepted meant everything that brought me where I am today.

C.A. What encouraged you to choose this master's programme?

B.Z. Probably my first attempt to enter the studio was sheer curiosity. This curiosity was awakened

after reading "Digital Hadid" written by Patrick about the development of office architecture. After the first try and at the same time, after becoming familiar with what the school and their methods are, after failing the exam, I was motivated even more to try again, and this time, to succeed.

C.A. What did the architecture Zaha Hadid used to practice meant to you back then?

What does it mean now, after you started working in the Studio?

IN MEMORIAM|12 B.Z: Our first contact was through magazines, at that time the internet was not as resourceful as it is

now, but also through the Biennials in Vienna that I visited thanks to the University of Architecture in Timisoara. At the beginning it was sheer curiosity, I was trying to figure out what it meant and why would someone make such an architecture; novelty however was the main attraction. Now it's a continuous challenge to innovate and find out new and sustainable solutions with every new project.

C.A. What did working with Zaha Hadid meant to you?

B.Z. Zaha knew in a remarkably simple and efficient way to provoke, to intrigue and plant within us

an active desire to explore and always ask ourselves 'what', 'why', 'how'? Her demands were constantly pushing you beyond your limits and getting rid of preconceptions while exploring new ways of understanding. From the Viennese studio to London studio in which I currently work, the main purpose was to go beyond borders and establish new agendas at all levels and within all possible architectural programs, using any method we want in order to help us evolve. The strong link between the academic environment, the research and the practice is of an inestimable value that made this present possible.

C.A. How did this dialogue evolve during your career?

B.Z. Dialogues with Zaha regarding the

projects were always brief and punctual; she had an impressing capacity to understand challenges and offer ideas and concepts to explore, but also to identify the potential in the ideas that were presented to her. Progression was constant, from project to project, but also within the same project until it reached an acceptable balance.

C.A. What is the most important message you received and what is the message you want to transmit?

B.Z. The most important thing I learned from Zaha was to surprise myself by doing unexpected

things! I think this is important; it's important for your own progress and even more important for the collective one. It's important to ask ourselves why we do it one way or another and what do we bring extra by doing it that way.

C.A. What made you hold these workshops in Romania?

B.Z. The reason is probably the wish to pass on the knowledge I acquired, but also the need to explore

outside the studio and search for answers. It’s very important to test and confirm your ideas outside the confortable environment of your work.

IN MEMORIAM|13 C.A. How did you find the response of the Romanian students in architecture to these workshops?

B.Z. At every workshop I held I

managed to always find new challenges and at the same time to get an answer and a quick response and involvement of the students towards the question I raised. I managed to polish my discourse every time and strengthen my beliefs. I think there’s great potential but there also needs to be a basic training with respect to contemporary design tools in order for them to overcome even more advanced challenges.

C.A. Do you foresee any future editions in Romania?

B.Z. Of course! As many as possible.

We inherited her works which are characterized by innovation, beauty and delightful curves!

Their architecture is defined by unexpected, dynamic and innovative technologies that influenced our perception of what architecture really means.

Among her projects I would recall only a few, in order to outline their importance because the elements that captured Zaha Hadid’s interests are reflected through them.

Her first project as an architect was Vitra Fire Station în Wal AmRhein, Germany finished in 1993.

After that there was en entire list of projects, among which I would mention Maxxi (National Museum of 21th Century Art in Rome), the famous Olympic Aquatics Centre in London, and her most recent work Aliyer Heydar Center in Bak. Her buildings remain a statement of a way of thinking, of a vision!

Zaha Hadid, along with Kazimir Malevich’s work, I would say is the moment where everything started.

I consider that both of them will persist and attain immortality through their work. Her entire career as an architect developed in successive stages of exploration and discovery.

Author’s note

I began to appreciate her work only after I understood its value and the importance of its existence in architecture.

IN MEMORIAM|14

Qui a été Zaha Hadid et que représentera-t-elle pour le monde entier!

Ciotău Adriana

Traduction: Isabelle Radigon Abstract L’oeuvre de Zaha Hadid est devenue une source d’inspiration pour de nombreux architectes parmi lesquels l’architecte roumain Bogdan Zaha qui, après avoir terminé son master créé par Zaha Hadid à l’Institut d’Architecture de Vienne, a commencé à travailler chez Zaha Hadid Architects à Londres. Tout le travail de Zaha Hadid va être ainsi transmis aux générations suivantes avec des projets comme celui créé à l’initative de Bogdan Zaha, intitulé EN {CODED} FIELDS. Zaha Hadid Zaha Hadid existera par les mots prononcés et écrits par le monde entier et concomitamment par ses oeuvres disséminées dans le monde entier. Si les écrivains nous laissent écrits Le 31 mars 2016, L’architecte britannique d’origine irakienne Zaha Hadid décédait à l’âge de 65 ans. Le monde entier, celui des architectes, des institutions publiques mais aussi de simples citoyens, ont compris l’immense perte que représentait sa dispariton dans le monde de l’architecture, et ont multiplié de sincères hommages pour celle qui fut Zaha Hadid, tant sur le plan humain qu’en tant qu’architecte.

Zaha Hadid figurait parmi les architectes les plus valeureux et reconnus que le monde ait pu avoir!

En 2014, Zaha Hadid reçoit pour la deuxième fois le Pritzker Architecture Prize , elle l’avait reçu une première fois en 2011, (équivalent au Prix Nobel d’architecture), consacrant sa valeur artistique. Elle a aussi été distinguée deux fois du Prix RIBA Stirling, ainsi que de nombreuses fois en Grande Bretagne et à l’étranger, distinctions qui sont signalées tout au long de sa carrière dans des revues spécialisées, comme par exemple Wallpaper.

Son architecture a inspiré une génération d’architectes!

IN MEMORIAM|15

Parmi les personnes qui eurent l’honneur de travailler avec elle, se trouvent aussi des architectes roumains, parmi lesquels Bogdan Zaha qui offrit un interview à Art Out, interview que vous pouvez suivre ci-dessous.

L’architecte Bogdan Zaha: Architecte chez Zaha Hadid Architects, Londres, Co-fondateur du projet EN {CODED} FIELDS

Je voudrais tout d’abord en savoir un peu plus de l’impact qu’a pu avoir l’architecture de Zaha Hadid sur l’architecte que tu es. Pour ce faire, j’ai une série de questions que je désire te poser. Les voici:

Ciotău Adriana (C.A.): Que signifie pour toi le fait d’avoir été accepté dans le master créé par Zaha Hadid à l’Institut d’Architecture de Vienne?

Bogdan Zaha (B.Z.): C’était la deuxième fois que je me présentais à l’admission de ce master conduit par Zaha Hadid et Patrik Schumacher. La première expérience à cet examen m’a fait comprendre l’importance de la pensée abstraite et des capactités de réinterprétation. Le processus d’admission fut le premier pas qui m’apprit à oublier les conventions et les présupposés caractérisant ces six années d’études en Roumanie. La réussite à l’examen d’ admission et à l’entretien a été reçue comme une grande recompense personnelle pour ces deux années durant lesquelles j’avais essayé d’enrichir mon portfolio, et l’admission au Studio , est arrivée comme une immense ouverture tant pour l’expérimentation, la recherche et le développement personnel que pour connaitre le monde de l’architecture mondiale. En regardant en arrière, tout est parti de là pour le poste que j’occupe à présent.

Photographie : Dans le cadre de la biennale de Venise en 2012 furent exposées des oeuvres du Studio de Zaha Hadid de Vienne, et au premier plan apparaissent les oeuvres de l’architecte

IN MEMORIAM|16 C.A.: Qu’est-ce-qui t’a déterminé à suivre le programme de ce master?

B.Z.: Sans doute que la première fois que j’ai essayé d’”entrer” au Studio je l’ai fait par curiosité.

Elle avait été réveillée par la lecture du livre Digital Hadid de Patrik et l’architecture en plein développement du bureau d’étude. Après la première tentative et la familiarisation simultanée avec ce qu’était cette école et les méthodes pratiquées, après la non-réussite intitiale à l’examen, ce qui m’a vraisemblablement le plus déterminé est l’ambition puissante d’essayer à nouveau et de réussir.

Photographie: le livre Digital Hadid de Patrik Schumacher C.A.: Que signifie alors pour toi, l’architecture pratiquée par Zaha Hadid? Que cela signifie-t-il maintenant que tu as commencé à travailler dans le cadre du bureau d’étude Zaha Hadid Architects?

B.Z.:J’ai eu mon premier contact grâce à des revues, internet n’étant à l’époque pas aussi développé que maintenant et par la Biennale de Venise que j’avais pu visiter grâce à la Faculté d’ Architecture de Timișoara. Ce fut au départ de la curiosité, j’essayais de me rendre compte à la fois ce que signifiait une telle architecture et pourquoi l’on devrait la pratiquer, la nouveauté étant l’attraction principale.

Aujourd’hui, cela veut dire un défi permanent à innover et à trouver des solutions nouvelles et responsables pour chaque nouveau projet.

Photographie: Zaha Hadid Architects Office, Londres.

C.A.: Qu’est-ce qu’a signifié pour toi de travailler aux côtés de Zaha Hadid?

B.Z.: Zaha a su, d’une façon remarquablement simple et efficace, provoquer, intriguer et extirper de nous un désir actif d’explorer et de nous poser toujours la question du quoi, du pourquoi, du comment. Son exigence se référait tout le temps à vaincre tes limites et tes présupposés, en explorant les nouveaux univers de l’intelligence. Du Studio viennois jusqu’au bureau londonien dans lequel je créé aujourd’hui, le but est d’abolir les frontières et de fixer de nouveaux

IN MEMORIAM|17 agendas à tous les niveaux et dans tous les programmes possibles d’architecture par n’importe quel moyen qui nous permette d’avancer. Le lien étroit entre le milieu académique, celui de la recherche et de la pratique est d’une valeur inestimable qui a rendu le présent possible.

C.A.: Comment ont évolué ces discussions au cours de ta carrière?

B.Z.: Les discussions avec Zaha à propos des projets étaient toujours brèves et ponctuelles, Zaha avait une capacité impressionnante à comprendre les défis et à offrir des idées et des concepts à explorer comme de voir les potentiels des idées qui lui étaient présentées. L’évolution était une constante, d’un projet à l’autre mais aussi au sein d’un même projet jusqu’à ce que celui-ci arrive à un équilibre acceptable.

C.A.: Quel est le plus important message que tu aies reçu et quel est le message que tu transmets, toi, maintenant?

Photograhie: L’architecte Bogdan Zaha aux côtés de l’architecte Zaha Hadid

B.Z.:La chose la plus importante que j’ai apprise de Zaha a été de me surprendre en faisant les choses de façon inattendue! Je crois que ça, c’est important; c’est important pour l’évolution individuelle et encore plus important pour l’évolution collective. Il est important que nous nous demandions pourquoi nous faisons ceci d’une manière ou d’une autre et ce que nous apportons en plus par cette façon-là de faire.

C.A.: Je voudrais t’interroger aussi sur tes projets qui ont débuté cette année en Roumanie, car tu es l’un des membres fondateurs du projet EN {CODED} FIELDS. C.A.: Qu’est-ce qui t’a décidé à réaliser ces ateliers en Roumanie?

B.Z.:La raison est probablement mon désir de transmettre les connaissances accumulées, mais aussi le besoin d’explorer à l’extérieur du bureau d’étude et d’avoir une réponse externe à celui-ci. Il est très important de vérifier et de tester tes idées en dehors du milieu confortable dans lequel tu travailles.

IN MEMORIAM|18

Photographie: Bogdan Zaha à la Facultaté d’ Architecture et d’Urbanisme de Cluj- Napoca.

C.A.: Comment t’a semblé l’ouverture d’esprit des étudiants architectes roumains face à ces ateliers?

B.Z.:A chaque atelier réalisé j’ai toujours réussi à trouver de nouveaux défis mais en même temps j’ai eu affaire à des réponses et à une ouverture d’esprit immédiate de la part des participants face à la problématique exposée.

A chaque fois j’ai réussi à affiner mon discours et à donner du poids à mes convictions. Je crois qu’il existe un bon potentiel, en même temps une préparation basique des participants serait la bienvenue, en ce qui concerne les outils contemporains en matière de construction, ceci afin de pouvoir relever des défis un peu plus ambitieux.

C.A.: As-tu en vue dans le futur, d’autres éditions de ces ateliers en Roumanie?

B. Z.: Oui! Le plus possible!

Etudes de champs , oeuvre signée Bogdan Zaha. Peinture acrylique, dimension: 200x100.

Il nous reste l’héritage de ses oeuvres qui se caractérise par l’innovation, la beauté et les courbes “ magiques ”!

IN MEMORIAM|19

L’architecture de ces oeuvres est définie par des explorations inattendues , dynamiques et des technologies innovantes qui ont transformé nos perceptions sur ce que signifie l’architecture.

Parmi ses oeuvres je n’en rappellerai que quelques unes, avec pour idée d’accentuer leur importance car les éléments clés des conceptions de Zaha Hadid s’y retrouvent.

Son premier édifice réalisé en tant qu’architecte est le Vitra Fire Station à Weil Am Rhein, en Allemagne et date de 1993.

Photographie: Vitra Fire Station à Weil Am Rhein, Allemagne.

De nombreux édifices furent construits tout au long de sa vie, parmi lesquels je rappellerais Maxxi (Musée National d’Art du 21e siècle de Rome), le célèbre Olympic Aquatics Center de Londres et son oeuvre la plus récente le Centre Heydar Aliyer de Bacou.

Photographie: Le centre Heydar Aliyer de Bacou

Ses édifices seront un statement d’une pensée, d’une vision!

IN MEMORIAM|20

Zaha Hadid, près de oeuvres de Kazimir Malevich: je pourrais affirmer que là est le lieu où tout a commencé. Je considère que tous les deux resteront et toucheront l’immortalité par leurs oeuvres. Son entière carrière d’architecte s’est développée en différentes étapes successives faites d’explorations et de découvertes.

Note de l’auteur j’ai commencé à apprécier son oeuvre après avoir compris sa valeur et l’importance de son existence dans le domaine de l’architecture.

IN MEMORIAM|21

Dansul prin viață - in memoriam Cornel Patrichi Laura Lucia Mihalca Scena artistică românească contemporană este mai goală azi, îndurerată de pierderea unei mari personlități - Cornel Patrichi, cel care a fost și va rămâne visul dansului și împlinirea lui.

Născut în 1944, a absolvit liceul de coregrafie, apoi a fost angajat de unchiul său, Nicolae Patrichi, directorul muzical al teatrului, ca prim-balerin la Teatrul „Constantin Tănase”, pe atunci Teatrul Cărăbuș.

A devenit apoi prim-balerin al Teatrului „Fantasio” din Constanța. În 1987 s-a mutat cu soția și fiul în Italia, fondând în Toscana propria școală de balet, Dance .Studio Patrichi.

IN MEMORIAM|22

În 1999 s-a întors în România și a devenit coregraf pentru emisiunea Vineri seara ne distrăm cu Florin Călinescu, la invitația actorului. În această perioadă, a realizat optzeci și opt de balete într-o perioada de unsprezece luni, „cât face un coregraf toată viața”. În 2004, artistul a fost decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler de către președintele României.

Cornel Patrichi a dezvoltat colaborări importante în cadrul unor programe de televiziune. Cea mai importantă colaborare a avut-o cu Alexandru Bocăneț, din 1968 până în 1977. Vârful carierei sale în televiziune a fost în 19731974, perioadă în care a realizat coregrafia la “Gala Lunilor”.

A realizat coregrafie pentru o serie de filme, dintre care se cuvine să menționăm: „Viraj periculos ” (1983); „Eu, tu şi Ovidiu ” (1977), „Bună seară, Domnule Wilde”, „Actorul şi sălbaticii ” (1975), „Cântecele mării ” (1971).

Supranumit și “regele dansului în comunism”, Patrichi a avut și o intensă activitate în sfera actoriei, întrucât a jucat într-o serie de filme: „The King of Communism: The Pomp & Pageantry of Nicolae Ceauşescu” (2002), „Detaşamentul Concordia ” (1980), „Melodii, melodii… ” (1978), „Gloria nu cânta ” (1976), „Alexandra şi infernul ” (1975), „Un august în flăcări ” (1974), „Veronica ” (1973), „Pentru că se iubesc ” (1972), „Pădurea pierdută ” (1971), „Balul de sâmbătă seară” (1968), „De trei ori Bucureşti ” (1968).

A impus un stil și o viziune prin tot ce a făcut. Seriozitatea și profesionalismul, curajul și creativitatea i-au caracterizat întreaga viață lui Cornel Patrichi, figura-far a dansului românesc contemporan.

RECENZII|23

Expoziția Andy Warhol& Ai Weiwei Recenzie

Larisa Badea

Abstract: You don’t have physically to see a work of art in order to delight your eyes, but you sure need to see it in order to satisfy your artist soul Key words: modern art, contemporany art, China, USA, colors În colaborare cu NGV, Muzeul Andy Warhol găzduiește în perioada 11 Decembrie 2015 - 24 aprilie 2016, una dintre cele mai uimitoare expoziții de artă, și anume Expoziția internațională Andy Warhol& Ai Weiwei.

Această expoziție aduce împreună doi dintre reprezentanții artei din secole diferite, și anume: secolul XX- așa numita epocă a modernității și secolul XXI- epoca contemporană. Scopul expoziției este acela de a explora demersul artei în această perioadă prin intermediul viziunii celor doi artiști de renume, americanul Andy Warhol ( reprezentantul „secolului american” al modernității) și chinezul Ai Weiwei ( reprezentantul „secolului chinez” al contemporaneității), în cadrul a 300 de lucrări din mai multe ramuri ale artei (pictură, sculptură, film, fotografie, publicații și social media).

RECENZII|24 Printre cele mai spectaculoase exponate se numără: o instalație pentru 1500 de biciclete—

Candelabrul de cristal al lui Ai ( o lucrare de 5 metri înălțime)— Blossom 2015 ( o instalație spectaculoasă sub forma unui pat mare de mii de flori albe de porțelan) și o instalație la scară cu portretele avocatului australian pentru drepturile omului, libertatea de exprimare și de informare—

O confruntare între două vizini artistice diferite, două popoare diferite ( SUA vs China), expoziția scoate la iveală principalele diferențe dintre cele două epoci.

RECENZII|25

Astfel, modernitatea este caracterizată de stilul alb-negru , in antiteză cu stilul contemporan muticolor

De asemenea, cei doi ilustrează obiecte semnificative ale epocii și poporului de care aparțin, și anume: Statuia libertății- SUA, Portretul dictatorului- China .

Deși nu este necesar să fii acolo admirând operele de artă, pentru a-ți delecta ochiul artistic, prezența ta este obligatorie pentru a-ți satisface sufletul. Muzeul pune la dispoziție vizualizarea online ( http://www.ngv.vic.gov.au/exhibition/andy-warhol-ai-wei-wei/ ) a cătorva dintre operele de artă ale epoziției pentru a-i ajuta pe iubitorii de artă să-și încânte ochii și să-și satisfacă foamea artistică a sufletului, dar și pentru a-i invita să participe. Vă invit să participați la această expoziție minunată dacă nu fizic, măcar vizual.

RECENZII|26

Cum prietenii prietenilor prietenilor noștri ne influențează Recenzie la „Connected: Puterea surprinzătoare a rețelelor sociale și felul în care ne modelează viața” Ligia Niculae Publicată în august 2015 la editura Curtea Veche, cartea „Connected” scrisă de Dr. Nicholas A. Christakis și de Dr. James H. Fowler este un bestseller internațional tradus în mai bine de 20 de limbi și care din 2009 (anul când a fost publicat inițial) stârnește aprinse discuții despre modul în care societatea și oamenii sunt conectați fără a conștientiza acest lucru.

Dr. Nicholas A. Christakis este profesor al Universității Harvard și a fost inclus de revista Times în anul 2009 în topul celor 100 de personalități influente la nivel mondial, iar Dr. James H. Fowler este profesor în cadrul Universității San Diego, cunoscut fiind pentru cercetările sale în domeniul științelor sociale. Alăturarea celor doi este una de succes și aceasta pentru că înainte de publicarea acestei lucrări cei doi și-au îndreptat atenția asupra unor studii ce aveau drept punct de interes obede interes obezitatea, fericirea, sau fumatul. Aceste studii sunt premergătoare cărții aflate în atenția noastră și aduc un aport uriaș cercetării generale a celor doi.

Cu alte cuvinte, de la Christakis și Fowler aflăm că dacă un prieten se îngrașă există șansa ca și noi să ne îngrășăm și aceasta pentru că „studiul nostru sugerează că obezitatea se poate răspândi în rețelele sociale într-un mod cuantificat, dar și perceptibil care depinde de natura legăturilor sociale. Mai mult decât atât, distanța socială pare a fi mai importantă decât distanța geografică în cadrul acestor rețele. Cu toate că persoanele conectate ar putea să împartă o expunere comună la factorii de mediu, experiența unor evenimente simultane, sau a altor caracteristici comune (de exemplu, gene) care cauzează câștigarea sau pierderea greutății, în mod simultan, observațiile noastre sugerează un rol important pentru al unui proces care implică inducerea de la persoană la persoană răspândirii obezității” .

Astfel că prin această lucrare tradusă abia în 2015 în România, cei doi autori aduc în prim plan problema relaționării și a modului în participarea influențează rețeaua socială.

Lucrarea celor doi profesori este una care îți schimbă modul de a înțelege lumea și aceasta pentru că ideea de bază a cărții este aceea că rețelele sociale determină modul nostru de acționa. Persoanele din jurul nostru, prietenii prietenilor noștri sau chiar simplul vânzător (pe care l-ai văzut pentru o singură dată) de la magazinul din colț îți pot influența

RECENZII|27 destinul. Astfel, lucrarea lui Christakis și Fowler aduce în prim plan puterea conexiunilor raportat la factori precum evoluție, relații, politică, economie, sisteme digitate și sociale.

Pentru că tot am discutat despre rețea, conform acestor autori, aceasta reprezintă (asemenea unui grup de oameni) un număr de oameni care, spre deosebire de grupuri , prezintă o serie de conexiuni între oamenii din grup. O comunitate de rețea poate fi definită ca un grup de oameni care sunt mult mai conectați între ei comparativ cu alte grupuri. În mod normal, apare evoluția acestor rețele, evoluție ce este datorată tocmai oamenilor din cadrul acesteia.

Astfel că dacă pentru o perioadă lungă de timp se considera faptul că fiecare persoană își conturează singură destinul, citind lucrarea lui Christakis și Fowler descoperim că suntem parte a unui sistem mai mare, conectat și care este într-o continuă mișcare ca urmare a influențelor pe care fiecare o are asupra celuilalt. Cu alte cuvinte marele merit al celor doi este acela de a duce cercetarea sociologică departe de tiparele deja stabilite de mediile academice.

Citind această lucrare descoperim de la bun început faptul că prietenii prietenilor prietenilor noștri pot da naștere unor reacții în lanț care la un moment dat s-ar putea să ne afecteze direct, motiv pentru care putem observa faptul că rețeaua socială poate defini un mod altruist de recunoștință socială prin care indivizii încearcă să răsplătească binele făcut de alte persoane. Ce este însă interesat este faptul că cei doi autori argumentează că studierea individului nu este suficient pentru a-i înțelege comportamentul, tocmai de aceea pentru a putea studia individul trebuie să se lărgească orizontul pentru a înțelege și rețeaua socială. Cartea este una care abundă în exemple în care se scot în evidență comportamentele indivizilor și celorlalți indivizi din cadrul rețelei sociale.

Cartea nu este o lucrare obișnuită, tocmai de aceea fiecare capitol începe cu un fel de anectodă prin care încearcă să schițeze ipoteza capitolului, tocmai de aceea nu voi insista asupra ipotezelor și exemplelor din această lucrare și aceasta pentru că s-ar pierde din farmecul citirii acestei cărți.

Deși contestată de unii cercetători datorită modului de prezentare, dar mai ales ca ideilor pe care le susține, idei ce au fost anterior prezentate în studiile celor doi, iar aici pot aminti despre concluzia că obezitatea este contagioasă, sau că violența este specifică grupurilor, lucrarea este una ce merită a fi citită nu doar de persoanele care se specializează pe studiul relațiilor sociale, ci și de cei care doresc să afle mai multe despre modul în care relațiile sociale și societatea evoluează.

Materialul poate fi citit la http://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJMsa066082 accesat ultima oară la 21 martie 2016. (Nicholar A. Christakis, „The Spread of Obesity in a Large Social Network over 32 Years”, in The New England Journal of Medicine).

Un grup de oameni poate fi văzut și drept un număr de oameni care stau la coadă la pâine. Ei sunt legați de dorința cumpărării de pâine, astfel că ei devin un grup.

RECENZII|28

How Our Friends` Friends` Friends Influence Us Review „Connected: The Surprising Power of Social Networks and How They Shape Our Lives” Ligia Niculae Published in August 2015 at Curtea Veche Publishing House, the book „Connected” written by Dr. Nicholas A. Christakis and Dr. James H. Fowler and is an international bestseller translated into over 20 languages and which starting with in 2009 (the year when was originally published) sparks heated discussions about how society and people are connected without realizing it.

Dr. Nicholas A. Christakis is a Harvard University professor and was included by Time magazine in 2009 in the top 100 most influential person in the world, and Dr. James H. Fowler is a professor at the University of San Diego who is known for his research in the social sciences field. The joining the two is a successful one given that before the publishing of this book the two scholars focused on studies such as obesity, happiness or smoking. These studies were under scrutiny before the publishing of the book and they made a huge contribution to overall research of the two.

In other words, from Christakis and Fowler we learn that if a friend gains weight there is a chance for us to fatten and this because „our study suggests that obesity may spread in social networks in a quantifiable and discernable pattern that depends on the nature of social ties. Moreover, social distance appears to be more important than geographic distance within these networks. Although connected persons might share an exposure to common environmental factors, the experience of simultaneous events, or other common features (e.g., genes) that cause them to gain or lose weight simultaneously, our observations suggest an important role for a process involving the induction and person-to-person spread of obesity.” . So this book of the two authors which was only translated in Romania in 2015, brings to the fore the issue of networking and how participation affects social network.

The book of the two professors is one that changes your way of understanding the world and this is because the basic idea of the book is that social networks determines how we behave. People around us, our friends` friends or even the store seller (that you saw for once) at the corner store can influence your destiny. Thus, Christakis and Fowler’s work

RECENZII|29 brings to the fore the power connections based on factors such as evolution, relationships, politics, economics, social and digital systems.

Because I brought in discussion the idea of network, according to these authors, a network represents (also a group of people) a number of people who, unlike groups, has a number of connections between people in the group. A community network can be defined as a group of people who are more connected with each other compared to other groups. Normally, there is an evolution in those networks, evolution which is due to the people within it.

So, if for a long time is was considered that each person shapes its own destiny, by reading the book of Christakis and Fowler we find out that we are part of a larger system, connected and which is in a constant motion due to influences each has on the other(s). In other words the great merit of the two is to lead away from sociological research already established patterns of academia.

By reading this book we find out from the early beginning that the friends of friends of our friends can start chain reactions which at one time might affect us directly, so we can see that the social network can define a selfless social gratitude by which individuals try to reward good done by others.

But what is interesting is that the two authors argue that the study of the individual is not enough to understand her/her behavior, which is why in order to study the individual must broaden their horizons to understand social network. The book is one that is replete with examples that highlight the behaviors of individuals and other individuals within the social network.

“Connected” is not an ordinary book, that is why each chapter begins with a kind of anecdote that seeks to outline the hypothesis of each book chapter, which is why I will not insist on the assumptions and examples of this work and this because it would lose the charm of reading this book.

Although disputed by some researchers because the scientifically presentation, especially due to the ideas they support, ideas that were previously presented, such as the notion that obesity is contagious, or that violence is specific to groups, the book is one that deserves to be read not only by those who specialize in the study of social networks, but also for those who want to learn more about how social relationships and society evolves.

The research can be read at: http://www.nejm.org/doi/full/10.1056/NEJMsa066082 last accessed on March 21, 2016. (Nicholar A. Christakis, „The Spread of Obesity in a Large Social Network over 32 Years”, in The New England Journal of Medicine).

RECENZII|30

Din nou, artă cu mesaj: Expoziţia Trans(a)gresiuni ironice ale artistelor Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu

Mihaela Varga

Aflând că titlul tezei de doctorat a Mirunei Haşegan, susţinută în anul 2005, a fost Idei estetice şi idealuri şi legând-o de titlul expoziţiei prezente Trans(a)gresiuni ironice, în care expune alături de Daniela Frumuşeanu, mi-am amintit de teoria sociologului şi esteticianului Theodor Adorno (1903-1969), unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, întemeietor al sociologiei muzicii. Cel mai greu, spunea el, este să demonstrezi caracterul ideologic al muzicii instrumentale, pentru celelalte domenii ale artei – literatura, artele plastice, opera – acest lucru fiind uşor de detectat. Şi totuşi, demonstrează el, muzica lui Bach, de pildă, exprimă ideologia burgheziei triumfătoare, în timp ce aprecia el la tinereţe, muzica atonală a lui Schönberg ar însemna dispariţia ideologiei în muzică. La fel cum pictura abs-tractă ar fi şi ea non-ideologică. În acelaşi timp, Adorno ataca muzica lui Stravinski, de pildă, ca fiind revolută, poziţie respinsă cu hotărâre de însuşi Schönberg care aprecia muzica marelui compozitor rus. Mai târziu, Adorno şi-a modificat teoria, afirmând că şi lipsa de ideologie este tot o formă de ideologie. Desigur că acest lucru este şi mai evident în artele plastice, unde arta abstractă, dar şi o pictură dedicată peisajului, naturii statice, nudului în interior este o formă de evadare din realitatea socială de care artistul este dezamăgit, la fel cum adeseori şi în toate epocile, retragerea în călugărie, însemna tot un refuz şi o evadare din ceea ce omul considera ca inacceptabil în lumea în care trăia.

Traducând în domeniul artelor plastice teoria de tinereţe a lui Adorno, aceasta ar însemna, de pildă, ca să luăm un exemplu ilustru, să condamni ca reacţionară, din cauză că este figurativă şi are un mesaj ideologic limpede, compoziţia Guernica (1937) a lui Picasso, afirmând că din aceste motive, ea este inferioară picturii gestuale Catedrala (1947) a lui Jackson Pollock. Ceea ce evident că nu este adevărat. Există numai creaţie artistică bună sau proastă, fie ea abstractă sau figurativă, sau chiar cu un explicit mesaj ideologic.

La noi, în perioada anilor ’90, când în sfârşit a dispărut orice formă de cenzură în artă, dar şi pe fondul aversiunii faţă de arta ideologică comandată de autorităţile regimului trecut, s-a manifestat o extremă rezervă faţă de orice artă cu mesaj, deşi perioada fiind extrem de confuză, artiştii erau în căutare de noi repere, inclusiv încărcate ideologic, cum ar fi expri-

RECENZII|31 -marea liberă a religiozităţii. În ultimii ani, în literatură şi în artă, în contextul spulberării iluziei că am fi ajuns la „sfârşitul ideologiei“, cum anunţa Daniel Bell încă din 1960, sau mai mult, că am fi ajuns la „sfârşitul istoriei“, cum decreta Francis Fukuyama în 1991, se manifestă nu numai la noi, ci în toată Europa, un evident reviriment al romanului politic, dar şi al artei cu mesaj. O creatoare ca Marilena Murariu, de pildă, atacă direct şi personalizat dezamăgitoarea clasă politică. Alţii, ca Mircea Deacă, se dedică unei critici „conceptuale“ a societăţii de azi, aşa cum o fac şi Miruna Haşegan şi Daniela Frumuşeanu.

Un alt sociolog, Georg Simmel, încă din 1903, în cartea sa Metropolis şi viaţa mentală sublinia o idee pe care o vedem în numeroase lucrări ale celor două artiste din expoziţia actuală, potrivit căreia omul modern este angajat în lupta de păstrare a individualităţii sale contra tendinţelor nivelatoare ale societăţii opresivă prin diversele ei subsisteme.

Dacă în secolul al XVIII-lea omul a luptat şi a obţinut eliberarea de legăturile, politice, religioase şi economice, iar în secolul al XIX-lea şi-a descoperit individualitatea şi irepetabilitatea, de la începutul secolului al XX-lea, chiar din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a început această luptă inegală cu o societate, după cum spunea Simmel într-o altă lucrare a sa, Filozofia banilor (1900), care se financializează din ce în ce mai mult, şi astfel contează ce faci, nu cine eşti. O sinteză plastică a acestei teorii – pe care probabil nu o cunoştea, dar a cărei evidenţă socială a resimţit-o – o face Daniela Frumuşeanu în compoziţia Preţul vieţii în care sunt puşi în casete individualităţi umane caracterizate prin coduri de bară.

Tratarea oamenilor ca o turmă, controlarea lor în fel şi chip pare mai evidentă ca oricând, lege ascultării care a trezit reacţia adversă a multora, fiind tot o formă a nivelării, a transformării indivizilor în nişte sclavi moderni. Dar, nu numai noi – turma – suntem nivelaţi, dar şi vârful piramidei este uniformizat, evident într-un un alt mod, metafora aleasă de Daniela Frumuşeanu fiind „gulerele albe“.

De la o carte-obiect, Cartea gulerelor albe, la instalaţia monumentală, trecând prin lucrarea Frăţia gulerelor albe sau cea intitulată Piramida, Daniela Frumuşeanu oferă o imagine plastică a nivelării elitelor conducătoare, în fond şi la urma urmei şi ei nişte sclavi uniformizaţi, în ciuda puterii lor, la rândul ei fatalmente limitată. O aceeaşi idee apare şi în colajul de obiecte al Mirunei Haşegan intitulat Politicieni români, în care politicienii sunt reprezentaţi prin cravate pe care sunt prinse simbolurile lor de sclavi: de vânduţi unora sau altora după cum arată valuta prinsă de cravate, de sclavi ai plăcerilor etc.

RECENZII|32 Au fost necesari mai mulţi ani ca să constatăm că această lume, pe care am sperat utopic că este una a libertăţii, este la rândul ei departe de a fi perfectă. Daniela Frumuşeanu, o denumeşte „o societate viciată“ în textul ei la prezenta expoziţie, unde exprimă concis, dar percutant, nemulțumirile ei profunde faţă de lumea în care trăim, iar lucrările ei, prin metaforele plastice, ilustrează aceleaşi idei. În Oameni de paie prezintă un şir aliniat de momâi, cele care nu ştiu să facă nimic din propria iniţiativă, decât să se conformeze. Foloseşte aici o soluţie plastică pe care nu am mai întâlnit-o la ea, o pastă care creează tridimensionalitate, dar şi cufundă într-un aceleaşi „mediu“ vâscos individualităţile fără urmă de individualitate.

A găsi diverse soluţii de tridimensionalitate este de altfel o preocupare comună a ambelor artiste, preocupare prezentă în toate lucrările din expoziţie.

O plăcere a detaliului, dar pe care îl stăpâneşti foarte bine în construcţia de ansamblu, o caracterizează pe Miruna Haşegan, care în Etnoglobalizarea foloseşte albastrul consacrat de blugi, pentru a sublinia o altă formă de nivelare, care se manifestă până şi în ultimul sat de pe planetă, ca rezultat al aculturaţiei americane.

Artiştii vizuali se caracterizează prin creaţii care se percep instantaneu şi în întregul ei, spre deosebire de muzică şi literatură unde „discursul“ implică un interval de timp şi o desfăşurarea a părţilor care se încheagă în întreg. De aceea, provocarea pentru artist este găsirea metaforei vizuale percutante, care să convingă dintr-o singură privire.

O astfel de soluţie găseşte Miruna Haşeganîn colajul Sistemul medical românesc, de o ironie zdrobitoare, alăturând mici litografii ieftine, de mare tiraj, cu subiect religios, de

RECENZII|33 o ironie zdrobitoare, alăturând mici litografii ieftine, de mare tiraj, cu subiect religios, de pliculeţe de ceaiuri medicinale, o sugestivă metaforă a căderii din modernitate, a regresului din domeniu. Un alt colaj al ei, Omagiu imposturii, surprinde o altă racilă a sistemului actual: colecţionarea de diplome de la cea de licenţă până la cea de doctor honoris causa trecând printr-o sumedenie de „diplome de excelenţă“ oferite de organizaţii obscure în vederea construirii unui impozant statut social de către o persoană lipsită de conţinut şi de aceea reprezentată de artistă fără vreo trăsătură. Ea mai abordează critic şi alte aspecte punctuale cum ar fi Pescuitul miraculos, năvodul din ziua de azi fiind însă plin de reziduuri consumiste, Eternul feminin – pradă al supra-ofertei cosmetice, sau Şomajul, un colaj de diverse uzate şi inutile de acum mănuşi de lucru.

O mare admiraţie o are Daniela Frumuşeanu pentru filosofia eminesciană cuprinsă în poezia Glossă, prezentând în această expoziţie încă o variantă plastică a poeziei, de data aceasta într-o variantă tridimensională, în care fiecare din cele zece strofe este prezentată ca pagina de deasupra a unui tom gros marcat de trecerea vremii. „Toate-s vechi şi nouă toate“, dar şi „Ce e val ca valul trece“ sunt cu siguranţă sensul ascuns al multor alte lucrări ale artistei.

Efectul pervers al manipulării este că el este preluat şi devine opinie sau normă a unor categorii mari de oameni, fără ca aceştia să conştientizezecă devin sclavii unor idei. Tipul acesta de expoziţie tocmai acest rol îl are, de a îndemna o reflecţie asupra ideilor „mestecate de-a gata“, iar lucrarea Vezi a Danielei Frumuşeanu oferă o soluţie de a ne salva prin trecerea prin propriul filtru a acestora – o luptă individuală împotriva nivelării. Un elogiu adus individualităţii care reuşeşte în acest sens o aduce ea în lucrarea Altfel în care un cârd de păsări maiestuoase plutesc toate într-o direcţie, una singură alegând direcţia contrară. Sau poate ele se lasă „luate de val“ în timp ce una singură înoată împotriva curentului – o frumoasă şi subtilă metaforă a celui care „vede“, care înţelege şi nu se lasă pradă gândirii ready-made.

RECENZII|34

Miruna Haşegan pare mai pesimistă în ciuda creaţiilor ei cu aspect ludic, întrucât decretează în titlul unei lucrări: Fluturii sunt liberi, doar ei. În bogata şi somptuoasa broderie apare şi o colivie în fir de aur, dar, după cum se ştie, fluturii nu pot fi închişi în nici o colivie, indiferent cât de aurită ar fi ea. Părăsind ironia în favoarea unei auto-ironii tandre şi nostalgice, Miruna Haşegan în Arbore autobiografic aşează pe fondul unui arbore schematizat geometric colaje de fotografii reprezentând-o la diferite vârste, fotografii tăiate nu întâmplător sub formă de frunze, caracterul lor trecător simbolizând suma tuturor clipelor trecute care constituie identitatea de azi a fiecăruia dintre noi.

Ce le mai leagă pe cele două artiste în afara convingerilor lor clar exprimate în expoziţie?

Ambele sunt universitare, una la Bucureşti, alta la Iaşi, ambele au organizat numeroase expoziţii prin care promovează creaţia tinerilor lor studenţi. Mulţi alţi universitari nu fac nimic pentru studenţii lor, în afară de predarea cursurilor, de aceea, efortul lor merită pus în evidenţă. Mai mult, fiecare dintre ele sunt organizatoare şi curatore ale unor expoziţii naţionale şi a câte uneia cu caracter internaţional, grupând în jurul lor numeroşi artişti din toată ţara. Ele conduc practic grupări artistice informale, fără nume şi fără o componenţă fixă, dar care numără numeroşi tineri talentaţi, dar şi personalităţi ale artelor vizuale cu participări constante la expoziţiile organizate de aceste artiste atât de active în breaslă.

RECENZII|35 Întorcându-ne la creaţia lor, trebuie remarcat că ambele au inclus treptat în ultimii ani lucrări cu mesaj de critică socială, până la actuala expoziţie în care aproape tot ce expun se referă la agresiunea la care societatea supune individul, dorind să-l supună prin metodes ofisticate, de genul „trans“ sau „meta“, metode pe care cel mai adesea nici nu le sesizăm. Mesajele ambelor sunt mai percutante decât cele de început, unele creaţii au dimensiuni monumentale, ceea ce indică un efort artistic şi intelectual din ce în ce mai susţinut şi elaborat.

RECENZII|36

Again, Art with Message: The Exhibition Ironical Trans(a)gressions of the Artists Miruna Hasegan and Daniela Frumuseanu

Mihaela Varga Finding out that the title of Miruna Hasegan’sPhD thesis, submitted in 2005, had beenIdeals and Aesthetical Ideas and making the connection with thisexhibition’stitle, Ironical Trans(a)gressions, in which she exhibits alongwith Daniela Frumuseanu, I remembered the theory of the sociologist and aesthetician Theodor Adorno (1903-1969), one of the most brilliant representatives of Frankfurt School, founder of music sociology. The most difficult, hesays, is to demonstrate the ideological nature of instrumental music, this being relatively easy to detect for the other artistic fields – literature, plastic arts, opera. And, yet, demon-strates he, Bach’ music, for instance, expresses the ideology of the triumphant bourgeoisie, while, as he appreciates in his youth, Schönberg’ atonal music would represent the equivalent of ideology disappearing, with music. The same way abstract art would also be, at its turn, non-ideological. At the same time, Adorno attacks Stravinski’ music, for instance, as being outdated – a position firmly rejected by Schönberg himself, who appreciated the great Russian composer’s music. Later on, Adorno changed his theory, by stating that the lack of ideology was another form of ideology. Of course, this aspect is even more obvious with plastic arts, where both abstract art and a painting dedicated to landscape, to still life, to the nude in an interior, are forms of escaping from the social reality the artist is disappointed of, the same way as, often and throughout all epochs, their retreat into monasticism represented another refusal and escape from what man regarded as unacceptable in the world he lived in.

A translation into the field of plastic arts of the youth theory of Adorno would be, for in-stance, to refer to an illustrious example, the condemningofGuernica composition (1937) by Picasso as being reactionary, because it is figurative and has a clear ideological message, by stating that, for these reasons, it is inferior to the gestural painting The Cathedral (1947) by Jackson Pollok. Which is obviously not true. There is only good or bad artistic creation, be it abstract or figurative, or even with an explicit ideological message.

In our country, at the end of the ’90s, when, at last, any shade of censure in art had disap-peared, but also on the background of the aversion against the ideological art ordered by the previous regime’s authorities, an extreme reticence regarding the message art of any kind was manifested, despite that, as the period was extremely confuse, the

RECENZII|37 the artists were in search of new reference points, including those with ideological charge, such as the free expressing of religiosity. In the recent years, in literature and art, in the context of dissipation of the illusion that we had reached the ”end of ideology”, as Daniel Bell had announced ever since 1960, or even more, that we had reached ”the end of history”, as Francis Fukuyama adjudged in 1991, an obvious refreshment of both the political noveland the message art is being manifested, not only in our country, but throughout the whole Europe. A creator such as Marilena Murariu, for instance, attacks, directly and in a personal manner, the disappointing political class. Others, like Mircea Deaca, dedicate themselves to a ”conceptual” critique of today’s society, the same way Miruna Hasegan and Daniela Frumuseanu do.

Another sociologist, Georg Simmel, ever since 1903, in his book, Metropolis and Mental Life, highlighted an idea that we notice in numerous works of the two artists in this exhibition, according to which modern man is involved in the fight for preserving his individuality, against the levellingtendencies of the society that oppresses him by its various subsystems. If, in XVIII century, man had fought and obtained his liberation from the political, religious and economic bounds, and in XIX century had discovered his individuality and non-repeatability, starting from the beginning of the XX century and even from the last decades of the XIX century, this unequal fight started with a society that, as Simmel was saying in another of his works, Philosophy of Money (1900), has become more and more financial, the result being the fact that it now matters what you do, not who you are. A plastic synthesis of this theory- that she probably did not know, but whose social relevance she had experienced – is what Daniela Frumuseanu does in her composition The Life Price, where human individualities characterized by bar codes are placed into boxes.

Treating people like a flock, controlling them in various ways seems now more obvious than ever, the Big Brother law,which has stirred up the reaction of many, as being another form of levelling, of transforming the individuals into modern slaves. But, not only us – the flock – are being levelled, but also the top of the pyramid becomes uniform, obviously in a different way, the metaphor chosen by Daniela Frumuseanu being the ”white collars.”

From a book-object called The White Collar Book, to the monumental installation, passing through the artwork White Collar Brotherhood or the artwork called The Pyramid, Daniela Frumuseanu offers a plastic image of the levelling of ruling elites, after all uniformed slaves themselves, too, despite their power, inevitably limited at its turn. A close idea appears in the object collage of Miruna Hasegan, entitled Romanian Politicians, where the latter are represented by ties of which their symbols as slaves are clamped: symbols of people sold to different parties, as the currency clamped to the ties indicates, of slaves of pleasures, etc.

RECENZII|38 A number of years passed untilwe realised that this world, which we had idealistically hoped was a world of freedom, is, at its turn, far from being perfect. Daniela Frumuseanu names it a ”vitiated society” in her text for this exhibition, where, in a concise, but percutant, manner she expresses her deep discontentment regarding the world we’re living in, and her works, by means of plastic metaphors, are illustrating the same ideas. In Straw Men, she presents an aligned raw of scarecrows, those people who cannot do anything by their own initiative, who can only obey. She uses here a plastic solution I have never encountered in her works, a paste that creates three-dimensionality, but at the same time immerses into the same viscous„medium”the individualities without individuality. Finding various three-dimensional solutions represents, for that matter, a common preoccupation of both artists; preoccupa-tion that is present in all the exhibited works.

A delight for detail, but which she handles very well in the whole construction, characterizes Miruna Hasegan, who, in Ethno Globalization, uses the well-known blue of jeans, in order to highlight a form of levelling, active in every single village on the planet, as a result of American acculturation.

Visual artists are represented by creations that are perceived instantaneously and as a whole, unlike music and literature, where the ”speech” involves aninterval of time and an evolution of the parts coagulating into a whole. For this reason, the artist’s challenge is to find the percutant visual metaphor, which can convince at a glance.

One such solution has Miruna Hasegan found in the collage Romanian Medical System, characterized by an overwhelming irony, by joining small, cheep, large circulation

RECENZII|39 circulation lithographies with religious subject, to small packets of medicinal tea, a suggestive metaphor of the fall frommodernity, of the involution in the field. Another of her collages, Homage to imposture, captures another chronic illness of today’s system: the collection of diplomas, from licence to the doctor honoris causa, passing through a lot of ”excellence diplomas” offered by obscure organizations, in order to build an impressive social status, by a contentless person, who,for this reason, is represented by the artist without features. She also critically approaches some other punctual aspects, such as The Miraculous Draught of Fishes, yet today’s fishnet being full of consumerist residua, the Eternal Feminine – a prey of the cosmetic supra-offer, or the Unemployment, a collage of various used and already useless work gloves.

One of the things that Daniela Frumuseanu greatly admires is the philosophy of Mihai Eminescu contained in the poem Glossa; so, she presents in this exhibition another plastic variant of the poem, this time a three-dimensional variant, where each of the ten stanzas is presented as a page placed above a thick tome, marked by the passing of time. ”All is new and new is all”, but also: ”What is wave, like wave passes” represent, for certain, the hidden meaning of many other of the artist’s works.

The perverse effect of manipulation is its spreading and transforming into opinion or norm for large categories of people, without the latter being conscious that they become the slaves of those ideas.

This type of exhibition has precisely this function, of urging to a reflec-tion on the ”ready chewed” ideas, and Daniela Frumuseanu’ work, See, offers the solution for saving ourselves by passing these ideas by our own filter – an individual fight against levelling. She bringsa tribute to the individuality that succeeds in this respect in the artwork In a Different Way, where a flock of majestic birds are all floating toward the same direction, except for one,who chooses the opposite direction. Or maybe it is that they ”let themselves carried away”, , while a single one is swimming against the current – a beautiful and subtle meta-

RECENZII|40 metaphor of the person who ”sees”, who understands and does not abandon themselves to ready-made thinking.

Miruna Hasegan seems to be more pessimistic, despite her creations with ludic appearance, as she decrees, in an artwork’s title: Butterflies are Free, only them. In the interior of the rich, sumptuous embroidery, a golden thread birdcage appears, too, but, as we all know, no birdcage can keep butterflies shut inside it, no matter how much gold it is made of. Leaving irony for a tender and nostalgic self-irony, Miruna Hasegan places, in Autobiographical Tree, on the background of a geometrically schematized tree, a series of collages of photos representing her at different ages; photos that had not accidentally been cut into leaf shapes, the evanescent character of leaves symbolizing the sum of all past moments that form today’s identity of each and every one of us.

Which are the other bounds between the two artists, besides their beliefs, clearly expressed in the exhibition? Both are academics, one in Bucharest, the other in Iasi, both have been organizing numerous exhibitions in which they foster the creation of their young students. Many other academics do nothing for their students, except teaching the courses; it is for this reason that their effort deserves to be highlighted. Furthermore, each of them is an organizer and a curator of national exhibitions and one international exhibition, gathering around them numerous artists from all around the country.

They practically lead informal artistic large groups, without a name and without a fixed composition, but which count nu-merous talented young people, but also visual art

RECENZII|41 personalities with constant participations in the exhibitions organized by these artists, who are so active in the branch.

Coming back to their creations, mention must be made of the fact that both have gradually included, during the recent years, artworks with social critique message, until this exhibi-tion, where almost all their exhibits refer to the aggression to which society submits the individual, intending to subdue him/her by sophisticated methods, of the ”trans” or ”meta” kind; methods that, most often, we don’t even perceive. Both artists’ messages are more percutant than the early ones, some of the creations have monumental dimensions, which indicates an artistic and intellectual effort that is increasingly tireless and elaborate.

OPINII|42

Cumințenia Pământului.

Scurt dejun spiritual

Ilinca Pop

“Proprietarii “Cumințeniei Pământului”, lucrarea lui Constantin Brâncuși, au acceptat oferta de achiziție propusă de comisia de negociere mandatată de Guvernul României pe care am condus-o, în valoare de 11 milioane de euro. Din aceasta sumă, Guvernul României va plăti 5 milioane de euro, iar pentru restul ei, Ministerul Culturii va lansa o subscripție publică națională. Detaliile campaniei de subscripție vor fi anunțate în perioada următoare”, a anunțat ministrul Culturii, miercuri, 16 martie 2016, prin intermediul paginii sale de Facebook.

Cumințenia pământului este o sculptură realizată de Constantin Brâncuși care este clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Sculptura prezintă o femeie concentrată asupra ei înseși sugerând o filosofie a lui Brâncuși anterioară creștinismului. Este realizată din calcar crinoidal prin tehnica cioplirii.

Numele lui Constantin Brâncuși nu este unul de o rezonanță medie sau vagă în urechile publicului internațional. De fapt, Constantin Brâncuși nu este doar unul dintre sculptorii talentați, unul dintre artiștii importanți sau între oricare unul-dintre. Constantin Brâncuși este considerat părintele sculpturii moderne, pionier al modernismului, printre cei mai influenți sculptori ai secolului 20 pe plan mondial.

Inovația pe care Brâncuși o aduce în sculptură se referă la ilustrarea esenței lucrurilor. Esența presupune pătrunderea în miezul unei idei, sintetizarea și exprimarea acesteia fără niciun artificiu, detaliu nesemnificativ sau ornament care ar putea altera ideea. Astfel, este vorba despre esența pură a unei idei cioplite în piatră, turnate în bronz sau modelate în lemn. Una dintre aceste sculpturi, a cărei sursă de inspirație stă în folclorul românesc, este Măiastra, o formă abstractă sugerând o pasăre în zbor, pe care Brâncuși a conceput-o ca făcând parte dintr-o serie de astfel de păsări surprinse în spațiu, în jurul anului 1920.

Adică la douăzeci de ani distanță de începuturile carierei sale și la zece ani distanță de anul în care Cumințenia pământului a fost sculptată și expusă în Muzeul Național de Artă al României. Dacă asupra Măiastrei se lansau, când Brâncuși părăsise deja România, teorii freudiene și discursuri înalte, cu zece ani în urmă, în 1910, în România, Cumințenia Pământului, o sculptură care, așadar, nu surprin-

OPINII|43 freudiene și discursuri înalte, cu zece ani în urmă, în 1910, în România, Cumințenia Pământului, o sculptură care, așadar, nu surprinde filozofia lui Brâncuși în niciun mod, ci una dintre teoriile sale legată de creștinism, era privită suspicios de critici și primită cu mare greutate între alte opere de artă.

Am avut ocazia să văd Măiastra la Muzeul Guggenheim din Veneția, într-un spațiu mult deasupra galeriilor bucureștene ale Statului, alături de multe alte opere de artă colecționate de Peggy Guggenheim de-a lungul vieții.

Tot în Veneția se află și Pavilionul României din Giardini. Nicolae Iorga a cumpărat acest pavilion pentru Statul român în jurul anului 1930, adică în aceeași perioadă în care Brâncuși atinsese un vârf în cariera sa, la Paris. Giardini sau Grădinile venețiene sunt reprezentate de un parc, o mare grădină în care se găsesc construcții cu funcțiunea de pavilioane expoziționale. Fiecare dintre aceste construcții aparține unei țări care expune în pavilionul respectiv în cadrul Bienalei de Artă, respectiv, în cadrul Bienalei de Arhitectură de la Veneția, cele mai mari evenimente culturale de acest gen, recunoscute internațional pentru valoarea artiștilor și a expozițiilor prezente aici.

Această paranteză legată de Veneția și pavilionul României din Giardini este în strânsă legătură cu problema cumpărării Cumințeniei Pâmântului și propunerea statului român ca mai bine de jumătate din sumă să fie plătită din fondurile cetățenilor, cu titlul de sumă plătită pentru hrana spirituală a societății.

O mică parte din această societate este formată din artiști plastici, sculptori, pictori, graficieni, designeri și arhitecți care nu reușesc să își asigure un trai decent prin muncă, fără să amintim de o altă mică parte a societății formate din profesori, scriitori, critici, actori sau meșteșugari, nici ei reușind să își asigure un trai decent prin muncă, decât cu prețul orelor suplimentare de meditații, unui program de muncă inuman și, până la urmă, cu prețul vieții personale. Și fără să amintim de o altă mică parte a societății, formată din oameni ai străzii, copii, femei, bărbați, bătrâni, ologi, fără venituri și fără o pregătire în orice domeniu. Statul român îi va hrăni pe toți spiritual, după ce se va îngriji să îi roage să fie conștienți de valoarea operei lui Brâncuși și să participe activ la plata celor 6 milioane de euro pe care Ministerul Culturii nu i-a putut acoperi. Întorcându-ne la Veneția și la Pavilionul României, în 2015, în cadrul Bienalei de Artă, curatorul ales a fost arhitectul Attila Kim, care l-a propus ca reprezentant al României pe unul dintre cei mai importanți, cunoscuți la nivel internațional și cumpărați de către colecționari artiști români din prezent, pe Adrian Ghenie. Este de prisos orice prezentare a lui Ghenie, prezența sa la bienala de la Veneția fiind primită extrem de bine ulterior, beneficiind de un spațiu expozițional impecabil, conform standardelor impuse de colecționarii străini de la care a fost nevoit să își împrumute lucrările pentru Bienală. Statul român așteaptă, cu siguranță, secolul următor pentru a cumpăra Ghenie. Însă, mult mai grav este că, odată cu propunerea lui Ghenie pentru Bienală și stabilirea conceptului expozițional, o excursie la fața locului, în Pavilionul României de la Veneția, i-a pus pe curator și pictor față în față cu situația (știută) tristă: Pavilionul expozițional, o excursie la fața locului, în Pavilionul României de la Veneția, i-a pus pe curator și pictor față în față cu situația (știută) tristă: Pavilionul era într-o stare de degradare atât de mare încât lucrările sale nu puteau fi expuse acolo. Achiziția atât de prețioasă a lui Nicolae Iorga nu se datorează în niciun fel statului, și nici prezența bine primită a lui Adrian Ghenie la Bienală, având în vedere că, într-adevăr, Pavilionul chiar a fost restaurat pentru ca acesta să își poată expune lucrările, și chiar pe proprii bani, mulțumită ignoranței totale în care Instituțiile

OPINII|44 Statului se scaldă, înconjurate de ruinele a ceea ce a mai rămas în picioare dintr-un trecut național cu care (încă) ne mândrim, ca de un organ-fantomă de mult amputat.

Mergând dincolo de absurdul situației în care artiștii în viață sunt ignorați, mare parte dintre ei plătind pentru servicii prin arta lor, neavând alte mijloace de a-și duce traiul, poate este prea mult să ne întrebăm dacă noua achiziție a statului român, Cumințenia pământului, recuperează ceva din memoria părintelui modernismului. În fond, dacă statul român ar fi conștient și responsabil, nu doar că ar cumpăra o mare parte dintre operele de artă ale artiștilor români înainte ca ele să ajungă în colecții private, ci, poate, am și trăi într-o societate în care cerșetoria nu ar fi o realitate.

Constantin Brâncuși a trăit în Franța și a lucrat în Franța din tinerețe și până la moartea acestuia, în 1957. Între timp, în România comunistă, Coloana infinitului, aflată în Târgu Jiu, era în pericol de a fi demolată și, ulterior, topită. Mai mult decât atât, autoritățile comuniste erau de părere că Brâncuși s-a îndepărtat de specificul românesc prea mult pentru ca operele sale să fie considerate relevante pentru patrimoniul țării. Abia în timpul lui Ceaușescu s-a încercat promovarea unor lucrări (Fiul Câmpului) ale lui Brâncuși care să nu se îndepărteze prea mult de natura viziunii regimului său.

Coloana infinitului, alături de Masa tăcerii, Aleea scaunelor și Poarta sărutului sunt componente sculpturale ale Ansamblului Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental Calea Eroilor. Ansamblul a fost inaugurat în 1938. Întinderea și complexitatea ansamblului îl fac, fără doar și poate, un bun de mare preț rămas pe teritoriul țării în urma sculptorului. Tocmai din aceste motive, nu mică ar trebui să ne fie mirarea știind că din cauza întocmirii unui dosar incomplet, UNESCO a recomandat neînscrierea Ansamblului pe lista monumentelor din patrimoniul său. Un caz nefericit ar fi fost înscrierea acestuia în momentul întocmirii, riscând a fi respins și neputând a mai fi vreodată propus. Care este diferența de fond între a demola și topi Coloana infinitului și a-i anula șansa de a fi cunoscută drept patrimoniu mondial? Una de birocrație, bineînțeles.

Nu contest necesitatea de a păstra Cumințenia Pământului pe teritoriul țării noastre, aceasta fiind încadrata la categoria Tezaur. Cumințenia Pământului, însă, a fost evaluată inițial la 30 de milioane de euro, de expertul Henry Mavrodin, desemnat de instanță, în 2008. Site-ul Wikipedia anunță că aceasta a fost evaluată la 20 de milioane de euro. Mediafax scrie, cu aproape un an și jumătate înainte ca statul să cumpere lucrarea la suma acceptată, de 11 milioane de euro: Potrivit directorului Artmark, concluziile finale ale lui Henry Mavrodin arată că “valoarea de circulaţie a acesteia (sculptura “Cuminţenia Pământului”, n.r.) ar fi putut urca până la nivelul a 30.000.000 euro (treizeci de milioane de euro), dar, în condiţiile în care se prezintă astăzi lucrarea, mutilată (de către funcţionarii statului, n.a.), valoarea de circulaţie scade şi consider că procentul deprecierii poate varia între 40% şi 50% din valoarea pe care am precizat-o”.

Așadar, nu doar că funcționarii statului au pus Ansamblul de la Târgu Jiu în pericol de mai multe ori și în mai multe privințe ci, conform expertizei, din cauza manipulării în condiții precare a Cumințeniei Pământului, i-au scăzut valoarea de cumpărare aproape la jumătate. În ce fel ne putem hrăni cu aceste opere, spiritual sau nu, dacă nu le putem expune în condiții optime, nu ne permitem nici măcar să le cumpărăm și, în urma artiștilor de valoare trec secole până la momentul când statul decide operele acestora sunt importante pentru patrimoniu? Cel mai sigur, singurul gust la care ne putem gândi în această situație este unul amar, foarte greu de înghițit.

OPINII|45

Cumințenia Pământului.

Brief spiritual nourishment

Ilinca Pop Translated by Alexandra Șerbănescu

On Wednesday, April 16th 2016, the minister of Culture issued an announcement on his Facebook page: “The owners of Constantin Brâncuși’s sculpture “Cumințenia Pământului” have accepted the selling offer of 11 million euros proposed by the negotiations committee authorized by the Romanian government. The Romanian government will pay 5 million euros and for the rest, the Ministry of Culture will issue a national, public fund. The details for the funding campaign will be announced in the following period.”

“Cumințenia Pământului” is a sculpture by Constantin Brâncuși that has been introduced in the national cultural heritage under the classification of “State Treasury”. The sculpture presents a woman who is deep in contemplation suggesting a theory of Brâncuși on pre-Christianity.

Constantin Brâncuși’s name doesn’t resonate vaguely in the ears of the international public. In fact, Constantin Brâncuși is not only a talented sculptor or one of the most important artists or somewhere in between. Constantin Brâncuși is considered “the father of modern sculpture”, pioneer of modernism, one of the most influential sculptors in the in the world in the 20th century.

The innovation that Brâncuși brings to the scene is illustrating the essence of things. The essence presupposes penetrating the core of an idea, synthesizing and expressing it without any artifice, insignificant detail or embellishment that could alter the idea. Thus, it is about the essence of an idea chiseled in stone, cast in bronze or carved in wood.

One of these sculptures, inspired by Romanian folklore is

Măiastra, an abstract form that suggests the shape of a bird in flight which Brâncuși created in the 1920s as part of a series of such birds caught in the air.

This sculpture marked 20 years since the beginning of his career and was 10 years apart from the year in which Cumințenia Pământului was sculpted and exhibited in the Romanian National Museum of Art. If many Freudian theories and discourses were being issued in regards to Măiastra, when Brâncuși had already left Romania 10 years prior, in 1910, Cumințenia issued in regards to Măiastra,

OPINII|46 when Brâncuși had already left Romania 10 years prior, in 1910, Cumințenia Pământului, in turn, was regarded with suspicion and had not been easily received among other masterpieces, even though the sculpture does not reflect Brâncuși’s own philosophy, but rather one of his theories about Christianity.

I had the opportunity to see Măiastra at the Guggenheim Museum in Venice, in a gallery that was on another level compared to those in Bucharest, among many other masterpieces collected by Peggy Guggenheim during her life.

Also in Venice, there is the Romanian Pavilion in Giardini. Nicolae Iorga bought this pavilion for the Romanian state in the 1930s, which is the same period when Brâncuși’s career peaked in Paris. Giardini or the Venetian Gardens form a park, a large garden in which there are several other pavilions that serve as exhibition areas. Each pavilion belongs to a country that sets up an exhibition for the Art Biennial or the Architecture Biennial in Venice, the biggest cultural events that are internationally renowned for the caliber of the artists and their exhibitions.

This digression about Venice and Romania’s pavilion in Giardini is closely related to the issue of buying Cumințenia Pământului and the Romanian state’s proposal that half of the sum should be paid from the citizens’ money under the excuse of money spent for the spiritual nourishment of society.

A small part of this society is made of painters, sculptors, graphic designers and architects who barely manage to make a decent living through their work, not to mention an even smaller part of society made of professors, writers, critics, actors and craftsmen who cannot make a decent living without holding private lessons, setting up an inhumane work schedule, ultimately sacrificing their personal lives. And not to mention another small part of society made of the homeless, children, women, men, elders, the disabled who do not have an income or any training in any field. The Romanian Government will feed them all spiritually after making sure that these people are fully aware of Brâncuși’s worth and will actively participate in paying up the 6 million euros the Ministry of Culture could not provide.

Going back to Venice and Romania’s pavilion, at the Art Biennial in 2015, the appointed curator, architect Attila Kim, proposed Adrian Ghenie as Romania’s representative. He is one of the most important, internationally renowned and sought after artist by Romanian collectors.

Needless to say anything else about Ghenie whose participation at the Biennial in Venice was extremely well seen, having been provided with an impeccable exhibition area, in accordance with the standards imposed by the foreign collectors who loaned him back his artwork for the Biennial. Surely the Romanian state is waiting for the next century to buy Ghenie’s work. What is worse is that, once Ghenie was proposed for the Biennial and the theme of the exhibition established, a short trip to Romania’s pavilion in Venice put the curator and painter face to face with the sad (known) truth: the pavilion was so shabby he could not exhibit his work there.

Nicolae Iorga’s precious acquisition is not indebted to the state in any way, neither is the fact that Adrian Ghenie was held in such high regards at the Biennial, as the pavilion was restored using his own money so that he may exhibit his artwork due to the complete ignorance of the state institutions, surrounded by the ruins of a past which we (still) praise, like a phantom limb that has been amputated.

OPINII|47 Going beyond the absurdity of the situation in which living artists are ignored, a great part of them paying for services through their art, having no other way to earn their living, it is maybe too much to ask ourselves if the Romanian state’s new acquisition, Cumințenia Pământului, recuperates any part of the memory of the father of modernism. If the Romanian government were aware and responsible, not only would they buy a great piece of the entire body of works created by Romanian artists before they end up in private collections, but maybe we would also be living in a society where begging would not be a reality.

Constantin Brâncuși lived and worked in France since his youth and all the way to his death in 1957. Meanwhile, in Communist Romania, Coloana Infinitului (The Endless Column) was in danger of being demolished and then melted. Moreover, Communist authorities believed that Brâncuși had been moving away too much from Romanian motifs for his work to be considered relevant for the national heritage. In the Ceaușescu era, there have been attempts at promoting some of Brâncuși’s works (Fiul Câmpului) that did not stray far from the vision of his regime.

Coloana Infinitului, along with Masa tăcerii, Aleea scaunelor and Poarta sărutului are pieces of the Sculptural Ensemble of Constantin Brâncuși at Târgu Jiu, also known as the Calea Eroilor Monumental Ensemble. The ensemble was inaugurated in 1938. The size and complexity of the ensemble make it a very precious possession left by the sculptor on national territory. Because of this, it should come as a surprise knowing that by filing an incomplete report, UNESCO recommended the Ensemble should not be put on the list of national heritage monuments.

An unfortunate case would have been listing the monument at the time of filing the report and risking it getting rejected and never proposed again. What is the difference between demolishing and melting Coloana Infinitului and not giving it the chance to be acknowledged as international heritage? Bureaucracy, of course.

I do not go against the need to keep Cumințenia Pământului on national soil, as it has been classified as “State Treasury”. However, Cumințenia Pământului was initially evaluated by appointed expert Henry Mavrodin in 2008 at 30 million euros. Wikipedia writes that the sculpture was evaluated at 20 million euros. A year and a half before the state bought the sculpture, Mediafax announced it was worth 11 million euros: “According to the Artmark CEO, Henry Mavrodin concluded that ‘its market value (the sculpture ‘Cumințenia Pământului’, a.n.) could have gone up to 30.000.000 euros (thirty million euros) but, the condition in which the sculpture is today, damaged (by state workers, a.n.) its market value decreases and I think that the loss is between 40% and 50% of its initial evaluation”.

Thus, not only have the state workers endangered the Sculptural Ensemble at Târgu Jiu several times and on several occasions, according to the expertise, Cumințenia Pământului’s value dropped to a half because of its terrible handling. How can we be nourished by these masterpieces, whether spiritually or otherwise, if we cannot exhibit them in optimal conditions, we cannot even afford buying them and centuries pass before the state decides that these masterpieces are important for our heritage? Surely, the only taste we can think of in this case is hard to swallow and an extremely bitter one.

OPINII|48

Marionete pe “scena” evenimentelor sau persoane reale?

Ionela Păpurică Lumea care ne înconjoară este un univers plin de surprize, care este pregătit în orice moment să ne ducă în cea mai frumoasă călătorie. Însă întrebarea este dacă noi suntem suficient de pregătiți de o astfel de călătorie. Universul este o artă în formă brută,iar datoria noastră morală pentru această imensă artă,este să o prelucrăm și să o aducem la perfecțiune. Fie că întâlnim arta în pictură, arhitectură, dans, muzică sau teatru,ea trebuie promovată, trebuie făcută cunoscută oamenilor,ca ei,la rândul lor să o transmită mai departe. Poate vă întrebați cum puteți face acest lucru, cum puteți ajuta la perpetuarea frumosului într-o lume care devine din ce în ce mai mult dominată de lucruri materiale. În zilele noastre totul este posibil,însă avem nevoie de voință și determinare pentru a o face. Ce putem face ca să promovăm arta? Această întrebare este des întâlnită pe buzele oamenilor, care se simt neputincioși și văd acest raport cu arta,cu frumosul ca o luptă în care se declară învinși înainte ca ea să fi început, ca cei doi actori să se fi cunoscut.

Cea mai des întâlnită formă de promovare a artei este de a crea un eveniment dedicat acesteia. Evenimentele, fie că vorbim de conferințe, expoziții, workhop-uri, seminarii, training-uri, gale, toate aceste sunt rezultatul unei frumoase echipe care ajută ca acel lucru să prindă viață. Când creezi un eveniment te transpui total în fiecare pas care duce la concretizarea lui; devine o parte din tine și te face să scoți la lumină tot ce ai mai bun pentru a mulțumi publicul și a duce la împlinire principalul tău scop, acela de a face ceva perfect care să aibă rezonanță și după ce evenimentul s-a terminat. Cea mai mare satisfacție a unui organizator e să vadă mulțumirea pe chipul celor din public să știe că acele persoanedupă ce vor părăsi locațianu vor regreta că au venit la evenimentul acela și că au pierdut timpul degeaba. Acest lucru își dorește un organizator, însă ce își doresc oamenii când vin la evenimente,oricare ar fi ele?

De ce oamenii merg la concerte, la vernisaje, la teatru, gale dedicate artei, la evenimente culturale? Este o întrebare care are nevoie de răspunsuri sincere, pentru a crea adevărata imagine a realității care este supusă unui risc enorm. Am ajuns în momentul acela în care mergem la evenimente culturale doar pentru că dă bine la imagine? Dar atât de mult contează imaginea noastră, astfel încât să ajungem să mergem mai mult siliți de cei din jurul nostru la teatru sau la expoziții de artă? Eu cred că am uitat că părerea celor din jurul nostru nu contează,că nu ar trebui să ne ghidăm viața după niște păreri, care, de cele mai multe ori sunt spuse din răutate, invidie și gelozie. De ce să ne chinuim la un concert de operă,doar pentru a vedea persoana X sau persoanaY că noi avem astfel de gusturi, când de fapt muzica rock este preferata noastră? De ce devenim niște iluzii și nu suntem exact așa cum vrem?

OPINII|49 Dacă am reflecta serios la aceste întrebări am constata că nu ne-am trăit viața așa cum am vrut noi,ci așa cum au vrut cei din jurul nostrucare nu ne cunosc atât de mult încât să ne-o ghideze. Nu avem nouă vieți ca să amânăm rezolvarea acestei probleme deoarece în momentul în care nu îți urmărești dorințele și nu faci ceea ce vrei și îți place atunci vorbim de existența unei probleme a cărei soluție o avem doar noi.

Skott Berkun în lucrarea “Confessions of a Public Speaker” afirmă că publicul vine la evenimente fiind atent la tine din câteva motive foarte importante pentru el. Acesta ne spune că oamenii vin la evenimente pentru că vor să învețe ceva,doresc un moment de inspirație, speră să fie distrați,au o nevoie pe care cred că pot satisface la evenimentul respectiv, doresc să întâlnească alți oameni interesați de subiect, vor experiențe pozitive pe care să le împărtășească apoi mai departe,sunt trimiși acolo de către șefii lor și în cele din urmă nu au mai ieșit de mult “din casă”. Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care oamenii participă la evenimente.

De ce mergem la evenimente culturale în loc să mergem la mall,in club,în barurișice preferăm mai mult? Cred că răspunsul oamenilor este influențat de gradul de educație,de cultura lor,de grupul de prieteniși cel mai important de ceea ce le place.Într-o anchetă realizată de Yorick.ro în 2011,s-a dorit să se afle motivul pentru care oamenii vin la teatru.Răspunsurile au fost atât de diferiteînsă din toate acestea reiese dorința oamenilor de a-și satisface, prin teatru, nevoia de artă.Unii iubesc teatru pentru că le oferă doza de viață “în primul rând, îmi place să merg la teatru singură, din egoism – să nu trebuiască să împart plăcerea pe care mi-o provoacă ,,jocul pe scenă” cu nimeni. Aleg de obicei sala de teatru în defavoarea cinematografelor pentru că îmi place să am actorii în faţa ochilor, şi nu după un ecran. Pentru că nu vreau să mi se pară real ce văd, ci clar delimitat de o simplă scenă. Aleg teatrul, pentru că sunt /sau am fost – cititoare de piese de teatru. Mă ajută să mă detaşez de realitate şi îmi dă impulsul necesar să o şi analizez. Nu în ultimul rând, îmi place să merg la teatru, pentru sentimentul pe care mi-l dă mulţimea de spectatori, oameni pe care nu-i cunosc, dar cu care trăiesc conştient un moment de ficţiune. Să nu râzi, mai îmi plac sălile de teatru din România pentru mirosul care vine dinspre scenă când e curent, un miros de parfum ieftin, care îmi aminteşte cât de prost sunt plătiţi actorii şi că totuşi reuşesc să dea ce au mai bun.” (M.C., 29 de ani, jurnalistă), pe când alții au pierdut magia pe care teatru este capabil să o ofere “pentru mine, teatrul e o iubire trecută. Şi, cum se întâmplă în asemenea situaţii, oscilez între amintirea vrajei care mă atrăgea spre el şi întrebarea “Oare de ce mi s-a părut aşa o minune?”. Ani la rândul am fost la teatru de 4-5 ori pe săptămână. Am văzut multe spectacole foarte bune. Am făcut şi o facultate de profil. Apoi, în timp, pasiunea s-a stins. Pe nesimţite, teatrul a început să mi se pară o formă de artă falsă, superficială, o distracţie şi atât. Erau tot mai puţine spectacole care să mă răscolească, mă atrăgeau tot mai mult alte forme de artă. Şi am încetat să mai merg. Am văzut în ultimii doi ani un singur spectacol, “Hamlet”-ul lui Nekrosius. Excepţional, dar nici el n-a reuşit să învie ce murise de mult. Aşa că, pe scurt, de ce nu mai merg la teatru ? Pentru că nici eu, nici el nu mai suntem ceea ce

OPINII|50 ce eram pe vremea când mergeam.” (C, 32 de ani, filolog) Oamenii vin la evenimente pentru ca îi interesează subiectul, fie că vorbim despre conferințe pe teme politice,despre expoziții cu picturi ai tinerilor artiști,de gale care promovează arta de orice tip,aceștia, de cele mai multe ori sunt cunoscători ai domeniului,însă sunt și oameni care nu au studii de specialitate, care nu cunosc istoria picturii,a muzicii,a dansului,dar care,odată ce pătrund în lumea construită de acel eveniment,rămân fermecați de povestea care li se prezintă, şi astfel arta mai câștigă susținători. Nu iți trebuie foarte multă pregătire pentru a te bucura de un eveniment adevărat, singurul instrument critic fiind sufletul. Pur și simplu simți dacă ceva îți place sau nu,dacă ești transpus în acea lume sau nu.Arta are datoria de a transmite sentimente,universul acesteia fiind infinit, astfel că o lucrare, de orice fel, nu este numită artă dacă nu îndeplinește această condiție esențială.

O altă întrebare care ne face să reflectăm asupra acestei situații face referire la deschiderea oamenilor față de evenimentele la care trebuie să plătească intrarea. Fiecare s-a confruntat cu acest lucru. În momentul în care am văzut un eveniment care ne interesează, căutăm detaliile referitoare la locație, oră, dată și cel mai important dacă e gratis sau nu. Românii sunt cam reticenți când aud de evenimente la care sunt obligați să scoată din buzunar o sumă de bani. Puși să aleagă între un moment artistic oferit gratis și unul la care trebuie să plătească, majoritatea vor alege pe cel gratis, chiar dacă și-ar fi dorit să participe la celălalt. Sunt puțini cei care plătesc pentru a se bucura de artă, cei care sunt dispuși să facă acest mic sacrificiu, de dragul artei, iar cei care o fac, de cele mai multe ori, plătesc pentru a vedea personalități, vedete, deoarece imaginea se plătește atât în România, cât și în orice altă țară. Dacă respectiva persoană dorește să dea un ban pentru a merge la un eveniment cu siguranță va cerceta în detaliu care este programul pe care îl va primi,ce artiști vin, unde se va ține și în cele din urmă, întrebarea care se află pe buzele tuturor care merg la evenimente, dacă vor putea mânca si bea!

Acest detaliu devine foarte important atât pentru organizatori, cât și pentru public deoarece ambele părți sunt conștiente că un eveniment de succes este acela în care oamenii, la final, primesc ceva din partea organizatorilor, fie că ne referim la mâncare sau băutură sau doar la niște mici atenții. Astfel, este foarte important ca nu cumva arta culinară și interesul pentru aceasta să prevaleze arta ce se dorește a fi prezentată publicului deoarece este foarte trist ca oamenii să vină acolo doar pentru acel lucru și să fie total indiferenți față de arta în sine. Într-o lume a tehnologie, o lume în care ne facem singuri “reclamă” pe diferite rețele de socializare, mândrindu-ne că am fost la un eveniment exclusivist, la o piesă de teatru foarte cunoscută, la un concert mult așteptat de toți, noi, de fapt încercăm foarte puțin să promovăm acea artă, vedetele devenind chiar noi.

Vă propun un experiment:mergeți la primul eveniment la care aveți ocazia și deveniți un bun observator al oamenilor prezenți,urmăriți-le comportamentul, observați dacă ei sunt acolo pentru evenimentul în sine sau pentru că au nevoie să cunoască oameni noi,

OPINII|51

să socializeze sau doar să fie văzuți acolo. Iar aceste lucruri pot fi observate foarte ușor deoarece astfel de persoane, odată făcute comode, își scot telefoanele, urmând o serie aproape interminabilă de poze, iar apoi o selecție riguroasă, cea mai norocoasă poză fiind încărcată pe internet cu descrierea corespunzătoare. Veți fi surprinși de rezultatele acestui experiment!

Evenimentele au început să prindă teren în spațiul autohton și oamenii să își dorească să fie acolo, însă, de cele mai multe ori,motivele adevărate ale prezenței lor devin incerte, realitatea fiind alta decât imaginea prea “împodobită”de iluzii pe care oamenii tind să o construiască din cauza altor oameni. De ce contează atât de mult părerea celor din jurul nostru, a oamenilor care nu ne cunosc și care îndrăznesc să ne judece? De ce ne schimbăm în ceva ce nu ne reprezintă doar pentru că așa dă bine și așa doresc niște străini care nu au fost lângă noi când am suferit, când am fost fericiți? Sunt întrebări la care nu foarte mulți au curajul să răspundă, deoarece ar constata că au trăit atâta timp în minciună și că nu au fost ei. De cele mai multe ori, evenimentele mondene, în care persoanele publice sunt obligate de situație să își etaleze cele mai frumoase haine și bijuterii s-au transformat în cele mai spectaculoase piese de teatru în care fiecare dintre cei prezenți joacă un rol. Însă ceea ce ni se prezintă ce este: o dramă în care persoanele își pierd identitatea în momentul în care pășesc pe covorul roșu sau o comedie a măștilor?

Oamenii au diferite motive ca să participe la evenimente,însă cel mai important este ca acele motive să nu fie dictate de percepțiile celor din jur, să nu fim obligați să fim prezenți acolo, să nu ni se impună împotriva voinței noastre lucruri care ne altereaza identitatea,personalitatea și ne transformă în niște străini, în niște forme ale căror fond sau esență este desenată de alți străini.Important este să fim noi regizorul vieții noastre, să ne creionăm singuri viața și să nu devenim marionetele societății care ne pune să ne jucăm mincinoasa viață pe “scena” evenimentelor!

Bibliografie: Scott Berkun”Confessions of a Public Speaker”(2009) http://www.amazon.com/Confessions-Public-Speaker-English-Edition/dp/1449301959 http://yorick.ro/de-ce-mergem-la-teatru/

OPINII|52

Puppets or flesh and blood people on the “center stage”of events?

Ionela Păpurică Translated by Teodora Grecu The world we live in is a universe full of surprises, prepared to take us on the most beautiful journey at any moment. But the question is if we are fully prepared for such journey. The Universe is primal art and our moral duty is to process and perfect this immense art. Whether we find art in painting, architecture, dance, music or the theatre, it must be facilitated, acknowledged so that people can pass it on. Maybe you’re wondering how to do that, how can you help perpetuate beauty in a world gradually dominated by materialism. Everything is possible today, provided we show will and determination to do it. What can we do to promote art? This is what people who feel helpless ask themselves, people who see the relationship with art as a fight that has been lost before it even started, before the two parts even met.

The most common way of promoting art is creating an event. Be it conferences, exhibitions, workshops, seminars, trainings, galas – events are coming alive thanks to great teams. When you put up an event, you pour your heart into it. It becomes a part of you and it makes you give your best so that you can satisfy the public and fulfil your purpose – making something perfect that reverberates even after it’s finished. The greatest achievement of an event planner is seeing the crowd’s content look, knowing that once the crowd has left they would not regret participating and investing their time in the event. This is what an event planner wants. But what do people expect when they come to events?

Why do people go to concerts, exhibitions, theatre, art galas, and cultural events? That’s a question which requires honest answers to create an accurate image of a reality exposed to huge risks. Are we at that point where we attend cultural events just because it looks cool? Are the appearances so important that we end up going to the theatre or to an art exhibition impelled by others? I think that we have forgotten that the opinion of others is not important, that we should not live our life according to someone else’s expectations and whose opinions may be inspired by spite, malevolence and jealousy.

Why endure an opera concert for someone’s acknowledgement if we prefer rock? Why are we becoming delusional and not live the life we want?

If we seriously pondered these issues, we would see that we are not living life as we want it, but as people who don’t know us well enough have decided we should live it.

We do not live nine lives so we can afford to delay solving this problem. When you don’t follow your dreams and do what you want and what you like, you are dealing with a problem that only you can solve.

OPINII|53 In his paper “Confessions of a Public Speaker”, Skott Berkun says that the public participates in events for some very particular reasons. He states that people come to events because they either want to learn something, to be inspired, to be entertained, to satisfy a need, to meet other people with the same interests, to experience positive things they can later share or because they have been sent there by their boss, or lastly, because they have not gone out in a while. These are some of the reasons why people attend events.

Why do we attend cultural events instead of going to the mall, club, bar, and wherever we prefer? I believe the answer is influenced by the individual’s education level, their culture, their circle of friends, and, most importantly, their preferences. In a 2011 survey, Yorick.ro wanted to find out why people go to the theatre. Although the answers were very different, they all had in common the people’s need for art. Some love theatre because it makes them feel alive: “first of all, I like to go alone at the theatre, because I’m selfish – I don’t want to share with anyone the pleasure of seeing people act on a stage.

I usually choose the theatre over the cinema because I like having the actors in front of me, not behind a screen. Because I do not want to see an illusion of reality, I want to see the boundary that the stage sets. I choose the theatre because I read/used to read theatre plays. It helps me to drift away from reality and it gives me the drive to analyse it. Last but not least, I like going to the theatre, I like the feeling that the audience gives me, the people that I consciously share a fictional moment with, despite not knowing them.

Don’t laugh, but I also like Romanian theatres for the smell of cheap perfume that you can feel when there’s a draft. It reminds me of how poorly paid the actors are and they still manage to give their best performance.” (M.C., 29, journalist). Others have lost the magic the theatre has to offer: “Theatre is a past love for me. As it happens in these situations, I hesitate between the memory of the spell it had over me and the question ‘Why did it seem so miraculous?’ For years I used to go to the theatre 4 or 5 times a week. I saw great plays. I also enrolled in an acting school. But over time, the passion was gone. Theatre slowly started to seem like a fake and superficial art for me, nothing more than simple fun. There were less and less shows that got to me. I got increasingly interested in other forms of art. And then I stopped going. In the past couple of years, I saw only one play, Nekrosius’ ‘Hamlet’. Remarkable, but it still could not revive my passion. So, why I am not going to the theatre anymore, you ask? Because I’m not who I used to be. And neither is the theatre. (C, 32, philologist) People participate in events because they are interested in the subject, be it political conferences, young artists’ painting exhibits, art galas. These people are usually connoisseurs. But there are also people not familiarized to this environment, those who don’t know the history of painting, music, or dance, but once they step into this world they are mesmerised by what they find. And so, art wins more people over. You do not need a lot of training so you can enjoy an event. The soul is the only critic. You just feel if you like something or not, if appeals to you or not. In its infinite Universe, the first rule of Art is that it has to convey feelings. Otherwise, a work of art of any kind cannot be called art, if it does not make you feel something

OPINII|54 Another issue that makes us think is the willingness of people to pay an entrance at events. Everyone has dealt with this. When we are interested in an event, we look for the details: place, time, date, and most importantly, if it’s free or not. Romanians are a little reluctant to spending money for an event. Having to choose between a free-entrance event and one they have to pay for, most people would pick the free one, even if they would have preferred the other. Very few people are willing to pay for art. And those who do are mostly paying to see celebrities, because image sells, in Romania and abroad. If someone is willing to pay an amount of money for an event, they will most certainly be interested in the schedule, what artists are coming, where it’s being held, and, in the end, they will ask what everyone is thinking – will there be food and drinks?

This has become crucial for the organizers, as for the public. Everyone knows that a successful event is one where people get something at the end, whether it’s food, drinks or just a gift. So it is important that the interest for the culinary art does not prevail over the art which is to be presented. It is sad when people only show up for food, uninterested in the actual art. In a world of technology, where we advertise ourselves on social media, proud that we have participated in an exclusive event, in a well-known play or a highly expected concert, we are really only trying to focus on ourselves and not on the art.

I encourage you to do the following experiment: attend the next event you can and observe the audience, their behaviour. Are they there for the actual event or just so they can meet new people and mingle, or, even worse, just to be seen? These people are very easy to spot: once settled in, they will start taking a lot of pictures on their phones and immediately upload them on social media. You will be surprised! Events have become more popular in our country lately and people seem eager to be present. But the real reason behind their presence is doubtful, the reality being sadly far from the image they made for other people to see. Why is the opinion of other people so important for us, people that do not know us and still dare to judge? Why should we be something we’re not, just because it looks cool to some strangers that haven’t been at our side in either bad or good times? These are questions that not many are brave enough to answer. Maybe because they would find out that they have been living a lie, not being their true self.

Most of the times, public events, where celebrities wear their nicest clothes and finest jewelry, have become spectacular plays where everyone is playing a role. What are we really being presented: a drama where everyone loses their identity at the first step on the red carpet? Or is it a mask comedy?

The reasons for attending an event are different. But the most important thing is that those reasons should not be dictated by other people’s opinion. That we are not there against our will, that our presence there does not come into conflict with who we are and transform us into strangers, shells painted on the outside with someone else’s colours.

We should be the ones that direct our lives, write our own script and not become a puppet for the society that would make us act on the “stage” of events a life that is not ours.

OPINII|55

Reversul artei -despre aspectul negativ din spatele cortineiAlia Zariosu Majoritatea dintre noi tinde să asocieze arta cu frumosul. Într-o societate în care habituarea ajunge la limite din ce în ce mai mari, apare inevitabil întrebarea „Suntem sau nu pregătiţi ca arta să transmită valori şi sub alte forme?”. Des auzim cum cei din jurul nostru vorbesc despre cât de impresionant a fost un spectacol, dar oare vorbeşte cineva despre partea negativă din spatele spectacolului?

Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti Pe 11 decembrie 2015, la Teatrul Naţional Bucureşti a avut loc spectacolul „More Than Naked” („Mai mult decât goi”) al coregrafei de origine austriacă, Doris Uhlich, coregrafie contemporană cu distribuţie internaţională. Aşa cum ne sugerează şi titlul, coregrafia a fost executată de către 20 dansatori „mai mult decât goi”. Deşi este interzis minorilor, era evident că spectacolul nu va fi despre sexualitate (aşa cum probabil câţiva din publicul român s-ar fi aşteptat), iar ideea principală pe care o transmite este „trupul reprezintă un suport pentru minte” şi concepţia de corp ca „mijloc de comunicare”.

Acestea fiind spuse, am putea să fim „mai mult decât goi” vorbind despre reacţia oamenilor vis-a-vis de acest spectacol coregrafic. Făcând abstracţie de presa de specialitate, care inevitabil va aminti de majoritatea evenimentelor artistice ce au loc, ne putem referi puţin la presa de interes general. Aceasta consideră subiect de ştiri o acţiune care capătă caracteristica de eveniment, inedit, poate chiar spectaculos. Cele mai multe referiri la Teatrul Naţional găsite în presă sunt despre aniversarea unei intituţii de artă, biletele unui festival de amploare, câştigarea unui premiu sau decesul unui artist. Atitudinea lor de a alege să scrie despre „More Than Naked” îmi pare a întări sau declanşa reacţiile oamenilor. E drept, sunt mulţi iubitori ai artei care înţeleg mesajul transmis de acest dans contemporan, însă reacţiile negative ale altora, alături de critica trăsăturilor corporale ale dansatorilor şi ironii îmi pare a fi nefirească. Nu am să vorbesc despre de ce aceşti oameni reacţionează Opera Naţională Bucureşti În această parte a discuţiei, voi aminti un lanţ de evenimente actual legat de ceea ce se întâmplă în spatele cortinei. Pentru a înţelege contextul, e de precizat că, după ce a fost pus în funcţia de director interimar al Operei Naţionale în data de 4 aprilie, Tiberiu Soare a decis ca funcţia lui Johan Kobborg, balerin şi coregraf, să rămână doar la stadiul de membru al baletului. Motivul pentru care a procedat astfel este faptul că funcţia pe care o ocupa Johan Kobborg, cea de „director artistic” al Operei Naţionale nu figura în organigrama instituţiei, lucru ce duce la o funcţie fictivă.

OPINII|56 Poate pare mult, însă acesta a fost doar începutul unui şir de evenimente ce urmau a duce la o consecinţă semnificativă pentru corpul de balet al Operei. După ce Johan a constat ştergerea propriului nume de pe site-ul Operei, şi-a anunţat demisia pe contul personal de Facebook. A urmat pe 8 aprilie intervenţia Ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, care l-a numit nou director interimar pe Vlad Conta, Tiberiu Soare căpătând ulterior funcţia de director adjunct. Vlad Conta a discutat cu Johan Kobborg şi i-a propus să reia noua funcţie formată, şi anume cea de director artistic. Coregraful a acceptat, însă nu a semnat încă la acel moment un contract. Între timp, Alina Cojocaru a anunţat că nu va mai interpreta rolul din „Manon” în spectacolul care urma să aibă loc pe 9 şi 10 aprilie la Operă, din cauza imposibilităţii de a repeta cauzate de relaţiile tensionate care s-au dezvoltat. Decizia acesteia a fost văzută şi drept protest celor întâmplate, dar şi ca formă de respect faţă de un om semnificativ al corpului de balet al Operei, Johan Kobborg.

Comunicatul de presă al Operei Naţionale care anunţa înlocuirea Alinei şi a partenerului ei de dans aduce ca prim motiv indisponibilitatea lui Friedmann Vogel. Toate aceste evenimente l-au determinat pe Johan să revină la decizia lui iniţială. Acesta a încheiat oficial contractul cu Opera Naţională pe 12 aprilie, renunţând la toate funcţiile pe care le deţinea.

Spectacolul din weekend s-a ţinut doar duminică, 10 aprilie, Alina Cojocaru fiind înlocuită de Andra Ionete, iar Friedmann Vogel cu Barnaby Bishop. După toată această succesiune de evenimente ajungem să ne dăm seama că o persoană-etichetă a corpului de balet al Operei Naţionale şi-a dat demisia din cauza unor formalităţi până la urmă. În doar câteva zile, aceste neînţelegeri au pus în pericol tot ceea ce s-a contruit la corpul de balet în ultimii doi ani. În concluzie, consider că, la fel cum iubim să arătăm aspecte frumoase , este important să spunem „de ce nu?” şi aspectelor negative, aici vorbind despre cele legate de reacţiile presei şi a publicului, dar şi despre problemele din intituţiile culturale. În timp ce reacţiile la „More Than Naked” pot fi pasagere, evenimentele legate de Opera Naţională au un impact mai mare pentru instituţiile româneşti. Acest lucru se reflectă în plan naţional, cu posibilitatea de a se extinde şi pe plan internaţional, având în vedere că plecarea coregrafului ar putea duce la închiderea corpului de balet.

DOSAR TEMATIC|57

Interacţiunea dintre oameni şi artă Vlad Toma Roată

După cum am menţionat în cadrul editorialului pe care îl găsiți la începutul acestui număr, există două tipuri de relaţii între artă şi sociologie. Primul tip de relaţie se referă la folosirea sociologiei şi al instrumentelor acesteia pentru a cerceta arta, în timp ce al doilea tip de relaţie reprezintă arta drept o componentă a domeniului sociologiei. Ca urmare a acestei delimitări, am decis realizarea unei cercetări care să se axeze pe prima parte a relaţiei dintre artă şi sociologie, cea în care folosim sociologia, mai exact instrumentele de cercetare din cadrul sociologiei, pentru a studia arta şi relaţiile dintre aceasta şi oameni. Am ales drept instrument de cercetare chestionarul ce este o metodă de cercetare cantitativă. În ceea ce priveşte modul de distribuire al chestionarului, am ales tehnica „snow-ball”, aceasta asigurând distribuirea chestionarului conform unui pas statistic specific, chestionarul fiind distribuit de la un respondent la altul. Chestionarul a avut 17 întrebări, un număr total de 127 de respondenţi într-o perioadă de 10 zile .

După cum se poate observa, întrebările din cadrul chestionarului sunt întrebări închise, cele mai multe fiind simple, dar și scalate. Așa cum am menționat la începutul chestionarului, acesta face parte dintr-o cercetare independentă realizată de redacția revistei Art Out. Art Out este o revista de artă, arhitectură și patrimoniu, iar în cadrul acestui chestionar dorim să analizăm percepția oamenilor despre artă. Chestionarul este realizat doar cu scopul de a analiza modul în care oamenii rezonează cu arta.

Chestionarul se adresează persoanelor cu vârsta de peste 16 ani, fără a se face diferențe de sex, vârstă, convingeri politice sau religioase și nivel de educație, astfel că acest chestionar a fost realizat pentru a putea observa cum este arta percepută în ziua de astăzi.

Astfel, la chestionarul nostru, așa cum am menționat anterior, au răspuns 127 de respondenți în decursul a 10 zile. Se poate argumenta faptul că este un număr nesemnificativ pentru a trage concluziile aferente răspunsurilor, dar trebuie avut în vedere faptul că deși au răspuns persoane care au acces la internet, persoane din medii diferite putem observa faptul că nu sunt rezultate diferite față de rezultatele altor cercetări care au avut o arie de cuprindere mai mare. Mă gândesc în acest sens la sondajele făcute la nivelul Uniunii Europene unde s-a descoperit faptul că există o scădere a interesului față de artă și cultură prin scăderea participării. În acest caz se observă faptul că rezultatele cercetării noastre se potrivește cu cea la nivel European și acesta pentru că România se află în topul inferior la categoria de participare, vizitare și interes în artă și cultură.

DOSAR TEMATIC|58

Revenind la respondenții chestionarului, putem observa faptul că 76,4% dintre respondenți au fost femei și 23,6% bărbați. Majoritatea respondenților au vârsta între 15 și 25 de ani (53,5%), urmați de cei cu vârsta între 26-35 ani (26%), 13% cei cu vârsta cuprinsă între 36 și 45 ani, cei mai puțini fiind cei de peste 45 ani - 10,2%. În acest caz putem observa faptul că femeile sunt mai dispuse să răspundă la astfel de cercetări online, iar cei care au răspuns sunt persoane tinere, cu acces la internet și care sunt activi pe mijloacele de comunicare online. Tocmai această idee arată faptul că persoanele trecute de 45 de ani nu își petrec parte din timpul liber pe internet. Conform Eurobarometru (data februarie 2015 ) , în România doar 36% dintre oameni folosesc internetul zilnic și 34% nu folosesc de fel internetul, restul folosindu-l sporadic.

Cu toate că Eurobarometrul arată faptul că majoritatea românilor care folosesc internetul sunt din mediul urban, în cazul cercetării noastre observăm faptul că 94,5% dintre respondenți au locuiesc în mediul urban și 5,5% (7 respondenți) în mediul rural, majoritatea dintre ei absolvind liceul.

Revenind la întrebările chestionarului, acestea au avut scopul de a prezenta modul diferit al oamenilor de a interacţiona cu arta, dar şi percepţia lor despre artă. De asemenea întrebările au fost formulate pe baza unor ipoteze pe care le voi formula în continuare.

Trebuie menţionat faptul că următoarele ipoteze au fost realizate prin procesul logic de deducţie, astfel de la prima ipoteză am dedus o serie de subipoteze. Astfel că, ipoteză centrală pleacă de la asumpţia conform căreia interesul faţă de artă şi cultură, în România, apare ca urmare a interesului propriu, prin descoperire şi nu prin contact generat de şcoală sau prin promovare la nivel naţional. Pentru a verifica dacă această ipoteză se confirmă vom urmării răspunsurile la următoarele întrebări.

DOSAR TEMATIC|59

Astfel, conform răspunsurilor la întrebare observăm faptul că 49,6% dintre respondenţi au afirmat faptul că în timpul şcolii au luat contact cu arta într-o mică măsură. Deşi avem un procent de 21,3% ce reprezintă numărul respondenţilor ce au luat contact cu arta în timpul şcolii într-o foarte mare măsură, este posibil ca aceștia să fi fost la un liceu cu un profil de specialitate înclinat către arte, sau să fi avut profesori care să pună accent pe artă. De asemenea, datorită naturii întrebării, mulţi respondenţi dintre cei ce au afirmat că au luat contact cu arta în mare şi foarte mare măsură nu înseamnă neapărat că au luat contact prin intermediul şcolii, astfel contactul pe care aceştia l-au avut cu arta se poate să provină din altă sursă. Astfel cu toate că aceştia au luat contact cu arta în timpul şcolii, nu este obligatoriu ca ei să fi luat contact prin intermediul ei. Cu toate că natura întrebării poate deteriora numărul răspunsurilor afirmative, aceasta nu le afectează pe cele negative, deoarece aceştia au luat contact cu arta în mică măsura indiferent dacă s-a întâmplat prin intermediul şcolii şi al liceului şi nu prin intermediul altor surse. Cât despre cuvântul artă, întrebare unde s-au putut selecta mai multe variante, 69,3% dintre răspunsuri au pus semnul egal între artă și pictură.

DOSAR TEMATIC|60

Conform acestei întrebări şi al răspunsurilor se poate observa că în proporţie de 76,4% dintre respondenţi consideră faptul că arta este foarte puţin promovată în România.

Astfel, conform celor două întrebări putem afirma faptul că ipoteza noastră este validă, observându-se faptul că deşi nici prin intermediul şcolii sau prin promovarea artei la nivel național, oamenii au interes pentru artă dezvoltat din curiozitate sau dorinţă de cunoaştere. Interesul oamenilor pentru artă reiese atât din întrebările legate de gradul lor la participare la diferite evenimente din domeniul artei, dar şi din simplul fapt că au dorit să răspundă la acest chestionar.

Tabel. 1 De câte ori mergeți la următoarele evenimente?

DOSAR TEMATIC|61

Se poate observa din aceste grafice faptul că oamenii prezintă un interes mai mare pentru film, piese de teatru, concerte, expoziţii, muzee şi expozițiile temporare ale muzeelor, spre deosebire de operetă, short-up, teatru de improvizaţie şi lansările de film independente. Cu toate că gradul de participare nu pare foarte mare pentru toate aceste opţiuni, comparativ cu promovarea artei putem spune că acesta este mai mare decât ne-am aștepta, astfel putem afirma faptul că gradul de participare este rezultatul interesului şi dorinţei de cunoaştere individuale ale oamenilor. De asemenea este necesar să luăm în calcul situaţia financiară a oamenilor din România, salariul NET minim pe economie este de aproximativ 800 ron, în timp ce salariul NET mediu este de 1800 ron. Astfel se poate observa de ce oamenii preferă piesele de teatru, expoziţiile sau să meargă la film, cheltuielile pentru aceste activităţi fiind între 50-100 lei, în timp ce un festival de muzică constă între 250450 de lei, în funcţie de festival. O altă cauză a preferinţelor pentru anumite activităţi este tocmai promovarea, activităţile precum mersul la film, la teatru sau la muzeu fiind mult mai promovat decât mersul la opereta sau la teatru de improvizaţie, aici criteriul financiar nefiind unul relevant. Conform datelor statistice se poate afirma faptul că ipoteza formulată ulterior este validă, astfel conform procesului de deducție, plecând de la rezultatele acestei ipoteze voi formula o prim subipoteză.

Tabel 2. De la 1 la 5 (1 - dezacord total 5 - acord total) Sunteți de acord cu următoarele afirmații/negații?

Această ipoteză afirmă faptul că deşi interesul oamenilor pentru artă este dezvoltat individual de fiecare din dorinţa proprie, acesta nu este de ajuns pentru a acumula un grad ridicat de cunoaştere în domeniul artistic. Pentru a verifica această ipoteză voi analiza răspunsurile la întrebările legate de cunoaştere activităţii a mai multor artişti.

DOSAR TEMATIC|62 Tabel. 3. Cât de familiar sunteți cu operele următorilor artiști?

Această întrebare a fost una dintre cele mai interesante întrebări din punct de vedere al răspunsurilor și aceasta corelând răspunsul majoritar al întrebării „Ce vă vine în minte când auziți cuvântul artă”, răspunsul majoritar fiind pictură, observăm faptul că respondenții cunosc în mică măsură opera artiștilor menționați. Sunt preferați Baba, Aman, Luchian, chiar și Bălașa (nume vehiculate în mod constant de media) și mai puțin cunoscuți artiști precum Ciucurencu, Catargi sau Ghenie, artist extrem de discutat, cel puțin în ultima perioadă a anului 2016.

După cum se poate observa sunt doar bărbați în această listă și nu pentru că nu apreciem lucrărilor femeilor, dar conform sondajelor realizate de casele de licitații și de firmele de sondare, artiștii de sex masculin sunt mai cunoscuți decât artiștii de sex feminin. Mai mult, se observă faptul că artiști precum Perjovschi sau Bârlădeanu nu sunt atât de cunoscuți, iar în cadrul analizei următoarei întrebări se observă că deși sunt incluse femei, la fel, proporția cunoașterii este una limitată.

Tabel. 4. Cât de familiar sunteți cu activitatea următorilor artiști?

DOSAR TEMATIC|63 După cum se poate observa, se acordă un interes major pentru figurile publice, prezentate de media, astfel că observăm faptul că persoane precum Claudiu Bleonț, Radu Beligan sau Ștefan Bănică Jr. sunt cunoscuți din punct de vedere al activității, iar artiști precum Petre Ancuța (violonist și actor), Lucian Corchiș (tenor Opera Națională), Marius Călugărița (actor, Teatrul Evreiesc de Stat), Arabela Neazi (actriță, Teatrul Evreiesc de Stat), Simonida Luțescu (soprană, Opera Națională) sau Alina Cojocaru (prim-balerină, actualmente a Operei Române) care au o activitate artistică intensă sunt necunoscuți publicului.

Probabil, datorită scandalului de la Opera Română numele Alina Cojocaru este mult mai cunoscut publicului, dar din nou, fără a discuta despre importanta ei în baletul mondial.

Din anul 2014, presa internațională de artă are un nou favorit, artistul de origine română, Adrian Ghenie. Pentru o perioadă lungă de timp s-a discutat despre arta sa, despre importanța Scolii de la Cluj, dar mai ales despre succesul său cuantificat în milioanele de euro oferite pentru lucrările sale. Având în vedere aceasta, am decis să întrebăm respondenții chestionarului dacă cunosc autorul unei lucrări, anume lucrare The Fake Rothko a lui Adrian Ghenie, lucrare vândută în 2014 cu 1,77 milioane de euro.

DOSAR TEMATIC|64 După cum se poate observa, mai bine de 73,2% dintre respondenți, adică 93 de respondenți nu știu cine este autorul acestei lucrări.

Putem spune, conform acestor grafice, că se poate observa că pentru majoritatea respondenţilor, activitatea artiştilor pe care i-am menţionat în chestionar este de cele mai mult ori necunoscută. Totuşi câteva cazuri fac excepţie şi anume acele cazuri de artişti promovaţi de în media, online şi pe radio. Astfel, plecând ce la această observaţie, voi formula cea de-a doua și ultima subipoteză a acestei lucrări, ipoteză ce pleacă de la asumpţia ce afirmă faptul că activitatea artiştilor este cunoscută în funcţie cât de promovaţi sunt aceştia în onlie şi în media. Pentru a verifica această ipoteză voi folosi următoarea întrebare:

Conform graficului, arta este cel mai bine promovată în online, urmată de media, iar apoi la egalitate Tv şi Radio. Ultima variantă aleasă de către respondenţi este cea ce susţine că arta ar fi promovată cel mai bine prin intermediul altor surse. Astfel se poate observa cât de importantă este promovarea în online şi media. Faptul că respondenţii cunosc activitatea artiştilor promovaţi este normală, majoritatea luându-şi informaţiile tocmai din aceste surse.

DOSAR TEMATIC|65

Ultimele întrebări din cadrul chestionarului s-au concentrat asupra patrimoniului și a importanței acestuia. Faptul că statul se implică puțin în conservarea patrimoniului este predominant în cadrul răspunsurilor noastre, iar suportul de care s-a bucurat ultimul ministru al culturii, Vlad Alexandrescu, este ca urmare a acțiunilor vizibile de protejare a patrimoniului. Aici mă refer în special la oprirea lucrărilor de la casa Nanu-Muscel și la subscripția publică pentru cumpărarea Cumințeniei Pământului. Pașii făcuți însă de ministrul Alexandrescu sunt prea mici comparativ cu stadiul de degradare curent al patrimoniului nostru. Astfel că problema patrimoniului face să ne punem următoarele întrebări: De ce este lăsat în paragină cazinoul din Constanța? Care este stadiul Pinacotecii din București? Cum sunt păstrate și conservate lucrările din Pinacotecă? Sunt suficiente vindecările miraculoase ale Muzeului Municipiului București? De ce Băile Herculane sunt o paragină? De ce permitem dărâmarea clădirilor interbelice în detrimentul consolidării și restaurării? De ce Moara lui Assan nu este importantă?

Tocmai de aceea respondenții văd necesitatea conservării și restaurării foarte importantă pentru noi, românii și aceasta pentru că dacă nu ne protejăm și înțelegem trecutul suntem condamnați la ignoranță și decădere.

Societatea poate fi influențată mult și foarte mult (peste 90% dintre respondenți), tocmai de aceea este necesar să înțelegem și să susținem demersul cultural artistic.

DOSAR TEMATIC|66

În final voi încheia prin a sublinia importanţa promovării. Deoarece arta nu este promovată prin intermediul şcolii şi al liceului foarte mult, orele de desen şi muzică fiind considerate de majoritatea elevilor secundare, oamenii îşi vor dezvolta interesul pentru acest domeniu din iniţiativă proprie. Deoarece timpul nu este îndeajuns pentru a le permite oamenilor să-şi cultive informaţiile ce ţin de domeniul artistic, deoarece după terminarea liceului şi al facultăţii majoritatea oamenilor petrec 8 ore din zi la serviciu sau la facultate, având apoi alte prioritaţi, timpul rămas pentru dezvoltarea cunoaşterii pe cont propriu este foarte scurt. Datorită timpului foarte scurt aomenii apelează la sursele rapide, precum cele onlie şi cele media. Problema generală este acea că aceste surse promovează doar anumiţi artişti, în funcţie de modă, lăsând în anonimitate artişti ale căror lucrări au o valoare foarte mare. Astfel putem observa cât de important este să promovăm arta încă din şcoala generală, atât teoretic cât şi practic. Odată cu această se dezvoltă şi creativitatea împreună cu gândirea alternativă, acesta fiind importantă în orice domeniu.

Chestionarul poate fi văzut la următorul link: http://goo.gl/forms/ybZnZLw7UV Rezultatele cercetării se pot citi la: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-13-1023_ en.htm. Se poate citi și raportul complet: http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ ebs/ebs_399_en.pdf http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_423_en.pdf Față de media europeană de 63%.

DOSAR TEMATIC|67

Arta privită prin ochi de copil de Diana Morar Oancea Abstract: Children are very open and interested in art. Their passion for art is usually supported in the family by participating in art events and after school art-classes.

Cuvinte cheie: artă, pictură, patrimoniu, Brâncuși Istoria artei și a manifestărilor specifice acesteia au avut diferite scopuri inițiale pentru care au fost create, dar constanta a fost întotdeauna receptorul - omul care privește. Acesta poate fi mai tânăr sau mai matur, cunoscător sau novice, curios sau plictisit, dar în mod sigur unul deschis și atent.

Modul în care cei mai tineri, copiii în special, relaționează cu arta este foarte diferit de cel al adulților, este mai voluntar și rapid. Astfel, raportul lor cu o imagine începe imediat sau nu începe deloc. Curiozitatea lor este precum un motor care le provoacă o mulțime de reacții care se pot citi prin mimica sinceră sau prin reacțiile zgomotoase. În cazul în care sunt atrași ei se miră, se întreabă, vor să atingă și apoi încep avalanșa de întrebări adresate adulților. La finalul explicațiilor legate de ceea ce apare în imagine și cum a fost făcută își oferă singuri o concluzie, un răspuns. Nu caută semnificațiile ascunse. Percepția lor este una cât se poate de obiectivă. Odată cu vârsta și acumularea de cunoștințe încep să facă corelații, să asocieze informații și să caute detaliile de profunzime. În cazul în care îndrăgesc o imagine, o apreciază ca pe ceva real și și-o doresc atât de mult până la a o reda ei înșiși. Intenția este să și-o asume, să și-o revendice, să se măsoare cu ea. Astfel observăm o altă finalitate decât în cazul adulților, copiii sunt atât de implicați încât se participă faptic în procesul acesta de cunoaștere a unei opere de artă.

Copiii cu înclinații artistice au o sensibilitate aparte legată de imagini care, în general se află în conexiune și cu abilități practice deosebite. Astfel de copii au fost cei care au răspuns unui chestionar cu privire la percepția artei, vârstele lor sunt între 6-18 ani, majoritatea din mediul urban, din orașul Bistrița.

Prima parte a chestionarului a fost focalizată pe semnificația artei și contactul formal sau voluntar cu aceasta. Partea a doua a avut în vedere statutul artei și al artiștilor, și determinarea căilor prin care aceștia intră în contact cu ea. Iar ultima parte s-a referit la valoarea de patrimoniu a unui edificiu sau operă de artă.

Copiii au fost clasificați în patru grupe de vârstă astfel: 6-8 ani, 9-11 ani, 12-14 ani, 15-18 ani. În urma răspunsurilor s-a putut ușor constata că în proporție de aproximativ 80% copiii asociază noțiunea de artă cu pictura, în detrimentul muzicii, dansului, sculpturii, ș.a.m.d.

DOSAR TEMATIC|68 Acest procent poate fi explicat prin faptul că toți respondenții participă în cadrul Cercului de Pictură-Desen de la Palatului Copiilor Bistrița și că sunt direct interesați de această ramură. Faptul că participă voluntar la aceste activități reprezintă și soluția pe care au adoptat-o pentru a aprofunda acest domeniu pe lângă orele oferite de școală. Dacă grupele de vârstă dintre 6-14 ani au răspuns că sunt mulțumite de cunoștințele despre artă învățate la orele de curs, ultima grupă 15-18 ani le consideră insuficiente și astfel compensează mai mult prin participare sau intenție de participare la expoziții, concerte, cercuri de specialitate, cărți sau spectacole de teatru. Nici una dintre grupe nu consideră că internetul și site-urile de profil ar ajuta la sporirea contactului cu arta. În privința susținerii înclinațiilor artistice de către societate copiii consideră că familia are cel mai mare aport, apoi încrederea în ei înșiși, prietenii și doar mai apoi apare influența profesorilor. Se dovedește astfel faptul că membrii familiei reprezintă modele, consideră arta ca o metodă potrivită de dezvoltare a copiilor lor și le acordă acestora libertatea și încrederea de a alege singuri activități educative și creative. În partea a doua a sondajului s-a încercat aflarea ponderii impactului artiștilor și a evenimentelor artistice în viața copiilor. Astfel, importanța prezenței artiștilor în societate a fost considerată ca fiind foarte importantă în procent de aproximativ 90%. Căile de informare despre evenimentele artistice au fost variate dar televizorul, media și mediul online au avut aproximativ același număr de voturi. Acest fapt indică interesul acestor copii față de artă, proiectarea în viitor a intenției de a deveni artiști și informarea despre acest tip de acțiuni din mai multe surse în paralel. În legătură cu participarea la evenimentele specifice: teatru, balet, expoziții, muzee, operă, s-a observat o creștere a intenției de participare proporțională cu vârsta, astfel, cei mai mari fiind foarte atenți la toate aceste manifestări.

Factorii sociali, viața culturală a orașului, educația cetățenilor legată de petrecerea timpului liber fac ca participarea efectivă a acestor copii la evenimente să nu fie una ridicată.

Elevii din grupa 15-18 ani, având un grad mai înalt de maturitate și responsabilitate sunt singurii care reușesc să ducă la îndeplinire intențiile menționate. Cunoștințele în materie de artiști români clasici sau contemporani se dovedesc a fi mai dezvoltate tot la copiii din grupa mai mare, care se informează și participă mai mult la viața culturală. Nume precum Constantin Brâncuși, Adrian Ghenie, Corneliu Baba sau Dan Perjovski reprezintă repere în căutările lor artistice, fapt ce denotă consecvență și responsabilitate față de actul artistic.

Arta este o manifestare tipic umană, cu un grad înalt de inteligență, iar conservarea și restaurarea pieselor de patrimoniu reprezintă un act firesc și obligatoriu. Astfel au considerat și respondenții sondajului, în proporție de aproximativ 80%. Din păcate o parte dintre aceștia au indicat că nu știu ce reprezintă acesta.

O societate sănătoasă trebuie să încurajeze dezvoltarea copiilor în direcțiile artistice, să ofere o paletă largă de acțiuni culturale, să informeze în mod obiectiv și să asigure un mediu benefic și echidistant. Copiii dovedesc de mici apreciere pozitivă față de manifestările artistice și este un act de responsabilitate al familiei, al școlii și al activităților extrașcolare de a-i conecta și a-i dezvolta pentru a avea mai apoi un grad calitativ mai înalt al vieții.

DOSAR TEMATIC|69

Art seen through the eyes of a child de Diana Morar Oancea Translated by Alexandra Șerbănescu Abstract:

Copiii sunt foarte deschiși și interesați de artă. De obicei, pasiunea lor pentru artă este încurajată de către familie prin participarea la eventimente artistice sau la cursuri de artă.

Keywords: art, painting, heritage, Brâncuși The history of art, in all of its manifestations, branched for different reasons but the receiving end was always invariable – the viewer. The viewer can be younger or older, a connoisseur or a novice, curious or bored but certainly open and observant.

The way in which the youngsters, especially children, interact with art is very different than that of the adults, it is quicker and voluntary. Thus, their interacting with an image either produces immediately or it doesn’t, at all. Their curiosity is like an engine that produces a variety of emotions that can be read through their sincere expression or noisy reactions. If they are interested, they wonder about it, they want to touch it and then they start flooding adults with questions. When the explanations about the image and how it was made come to an end, the children come to their own conclusions. They do not search for some hidden meaning. Their perception is extremely objective. Once they get older and accumulate knowledge they begin to correlate and associate information and to seek hidden details. If they hold an image dear, they appreciate it like a real, tangible object so much that they even wish to reproduce it. Their intention is to incorporate it, to measure themselves against it.

Thus, we can see a different approach to that of the adults; children are so invested in it they want to fully participate in the process of accumulating knowledge about a work of art.

Children that have artistic inclinations and are very responsive to images are generally also very skilled. Such talented children, between the ages of 6-18, mostly from an urban area of Bistrița participated in a survey regarding the perception of art.

The first part of the survey focused on the significance of art and the formal or voluntary contact with it. The second part took into consideration the status of art and artists and the importance of an edifice or a work of art as part of a national heritage.

Children were classified into four age groups: 6-8, 9-11, 12-14, 15-18.

Judging by the results, one can easily observe that almost 80% of children associate art with painting, instead of music, dancing, sculpture etc. The percentage can also be explained by the fact that the participants are actively involved in painting and drawing

DOSAR TEMATIC|70

classes at Palatul Copiilor in Bistrița and are interested in this field. That they voluntarily participate in these activities is also a solution they adopted to further involve themselves in this field, apart from the classes that are being held at school. If the 6-14 age group responded that they are content with the information about art that is taught in schools, the 15-18 age group considers that they are insufficient and so they compensate through participating in or intending to participate in exhibitions, concerts, special courses, book fairs or theatre shows. No group considered that the Internet or the specialized sites are a means to further accumulate knowledge about art. In regards to society supporting talented children, they considered that family is the most important, and then come selftrust, their friends and finally the teachers’ influence. Thus, we can see that family members are their role models; they see art as a fitting perspective in their child’s upbringing and they let them engage freely in educational and creative activities.

The second part of the survey dealt with finding out the percentage of the impact of artists and art-related events in a child’s life. Thus, 90% thought highly of the importance of artists in society. There is a variety of mediums through which people inform themselves on art-related events but the TV, the media and the Internet have had the same number of votes. This shows how much these children are interested by expressing their intention of becoming artists and informing themselves about these types of activities from multiple sources at the same time. There is also an increase in the intention to participate in certain events at the theatre, ballet recitals, exhibitions, museums and the opera that is proportional with age, thus the eldest group was more interested in these activities. According to social factors, the city’s cultural scene and how the citizens were educated in regards to their spending their free time can be a strong influence over how these children participate in these events. The students in the 15-18 age group are more mature and responsible and thus they are the only ones who want to involve themselves in the aforementioned activities. The children from the eldest group who inform themselves and participate more to the cultural scene are better mentally equipped with knowledge about classical and contemporary Romanian artists. Names such as Constantin Brâncuși, Adrian Ghenie, Corneliu Baba or Dan Perjovski are anchor points in their artistic endeavours, which denotes interest and responsibility for the artistic act.

Art is a typically human endeavour that requires a high degree of intelligence and the conservation and restoration of national heritage is a natural and compulsory act. This is also what 80% of the participants in the survey concluded. Unfortunately, some of them did not know what this is.

A healthy society must encourage children to get involved in artistic activities, must offer them a variety of cultural events, inform them objectively and ensure them a balanced environment. Children manifest positive appreciation for art since early youth and it is a responsibility of the family, school and the after school activities to support them in this direction for a better quality of life.

DOSAR TEMATIC|71

Arta ca socializare primară și secundară Alexandra Leca Abstract: Children’s culture is multifarious and pluralistic, displaying layers of subcultures, meanings, and adult influences, extending from infancy through pubescence. It is recognized that the arts contribute significantly to promoting children’s wellbeing. The arts help develop a tolerance for ambiguity. Music and acting teach young people to listen with care. The visual arts teach them to see with imagination - which means to see what is really there and a symbolic self-expression through the arts allows children to express complex feelings and hybrid identities.

Key words: education, socialization, arts, personality Socializarea primară reprezintă transformarea copiilor în adevărate ființe sociale, capabile să acționeze și să interacționeze cu ceilalți membri ai societăți prin învățarea valorilor de bază, prin pregătire și limbaj. Pe lângă toate acestea, socializare primară presupune și achiziționarea elementelor fundamentale ale propriei culturi, respectiv valorile estetice. Modelarea acestora, cunoașterea și înțelegerea lor, contribuie la dezvoltarea simțului critic, dar și la formarea capacității de a recepta creațiile artistice, reprezentând unul dintre obiectivele educației formale actuale. Educația vine în sprijinul unei gândiri libere, lipsită de prejudecăți, iar abilitățile creative sunt considerate deosebit de importante în formarea unui adult care va putea să se dedice cu ușurință activităților artistice.

Arta, ca formă a conștiinței sociale si ca formă de activitate cultural-umană specifică vieții sociale, materiale și spirituale, se caracterizează printr-o relativă autonomie în câmpul educației. Prin geneza, structura și funcțiile sale, prin formele sale instituționalizate, prin diversitatea de genuri și forme sub care se manifestă, prin schimburile permanente pe care le are cu societatea și natura, arta este rezultatul creației artistice, privită sub raportul condiționării ei sociale și în contextul fenomenelor sociale, sistemului de relații dintre grupurile umane și difuzării ei în societate. Fiind un element indispensabil al existenței socio-umane, educaţia reprezintă un transfer de valori de la societate la individ, un proces în plină derulare.

Din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre au existat preocupări artistice în cadrul educației, incluzând fenomenul educațional muzical. Primul mare sistem de educație, unde arta a devenit un instrument de baza în domeniul pedagogic a fost cel al Greciei Antice. Această educație era, înainte de toate, una practică ce privea individul și cetatea: cultivarea trupului și a spiritului, prin muzică, la nivelul copilăriei și în adolescență, reprezintă numai începutul formării omului. Atenienii acordau atenție diferitelor laturi ale dezvoltării omului, creând sintagma „om dezvoltat armonios”. Astfel, muzica era modalitatea prin care omul era înnobilat din punct de vedere moral și spiritual. Platon, unul dintre cei mai mari filozofi ai timpului, a conceput ideea educației publice a copiilor prin joc, poezie, cântec și povești, formându-le latura creativă, spontană, gustul artistic. În „Secolul luminilor”, pedagogii și oamenii de artă sunt interesați de educația morală concepută din perspectiva instaurării binelui social, creându-se o teorie corespunzătoare despre importanța educației artistice. În acest sens, Jean Jacques Rousseau pledează pentru dezvoltarea auzului și a vocii copilului, iar Johann Friedrich Herbat consideră că toți copiii trebuie să primească o educație estetică, indiferent de condiția socială.

DOSAR TEMATIC|72

Sursă foto: „ Istorii regăsite”-blog, Horia Dumitru Oprea

Revenind în zilele noastre, o educație în domeniul artelor plastice, inclusiv muzica, teatrul, desen, pictură , sculptură sau doar teoria artelor, pare a fi pusă în pericol. Multe școli reduc cheltuielile și elimină programele lor de artă din cauza constrângerilor bugetare. Acest fapt va afecta negativ atât cadrele didactice care lucrează în domeniul artelor, cât și elevii, nemaiputând să-și antreneze capacitățile cognitive și creative, trezirea sensibilității artistice și a imaginației. Importanța cultivării creativității încă din perioada pre-școlarității, prin intermediul căreia sunt create premisele personalității creatoare. Exercițiile realizate cu preșcolarii pentru stimularea sensibilității artistice

pot fi: jocuri pentru cultivarea perspicacității gândirii creative, stimularea imaginației, exerciții pentru cultivarea capacității empatice și de implicare. Artele sunt esențiale pentru ideea de educație prin includerea dragostei de învățare, de a dobândi cunoștințe.

Nu este un accident faptul ca artele sunt legate în mod tradițional, cu ideea de a fi educat , de aceea o persoană educată este presupusă a fi interesată de arte. Filozoful german al secolului al XX-lea, Ernst Cassirer, a explicat importanța artelor: „Știința ne dă ordine în gânduri, moralitatea ne dă ordine în acțiuni, arta ne dă ordine în reținerea aparițiilor vizibile, tangibile și auditive.”

O bună educație include o formare artistică bună, introducerea copiilor și tinerilor în literatura, dans, arte vizuale, muzică și film. Instituțiile de învățământ ar trebui să se angajeze în introducerea copiilor în cât mai multe domenii ale artelor pentru a fi înțeleasă, percepută și reînnoită de tânăra generație. Obiectivele urmărite trebuie să contribuie la orientarea proceselor de învățare prin abordarea educației permanente, interdisciplinare și prin formarea capacității de selecție și apreciere a frumosului.

Chiar dacă artele primesc relativ puțină atenție din partea politicienilor și a directorilor de școli, expunerea tinerilor la artă și cultură poate avea un impact puternic asupra dezvoltării lor. Totuși, efectele artei și a experienței culturale pot fi măsurate în mod riguros prin metodele și instrumentele de cercetare pe care sociologii le folosesc. Expunerea la arte afectează, de asemenea, valorile tinerilor, ceea ce îi face mai toleranți și mai empatici, deoarece, prin intermediul artelor, intră în contact cu oameni, culturi, concepții diferite. De asemenea, artele încurajează gândirea critică, îi face pe elevi să perceapă lumea în profunzimea ei, să treacă dincolo de aparența lumii cotidiene. În cazul în care artele și cultura rămân o parte vibrantă a educației copiilor, patronii de arte sunt obligați să contribuie la elaborarea unui plan de cercetare, care să-i facă pe oameni să conștientizeze rolul fundamental al artelor în viața elevilor.

DOSAR TEMATIC|73 Sursă foto: Educational Network

Arta poate deveni un mijloc de formare intelectuală a copilului, dezvoltând imaginatia, sensibilitatea, posibilitățile de exprimare, de stăpânire și coordonare, modelând caracterul si comportamentul copilului. De exemplu, desenul este cel mai obișnuit mod prin care copiii îsi exprimă personalitatea, emoțiile, creativitatea. Analizând desenele unui copil ne putem face o imagine despre lumea lui interioară, descoperim o latură a personalității lui la un moment dat.

Copiii nu acționează ca oamenii mari, viața copilului e spontaneitate, neprevăzut. Adultul continuă, copilul începe mereu: acțiunea lui e mereu creație nouă.

Arta este vitală pentru copii, fiind modul prin care un copil poate interacționa și poate înțelege mai bine mediul în care trăiești, dezvoltându-și curiozitatea, putând să participe la lumea complexă și adesea confuză a adulților. Arta poate fi un mijloc de exprimare de sine și de comunicare cu ceilalți, dar și o interacțiune personală cu mediul artistic. „ În procesul de selectare, interpretare și reformare a acestor elemente, copiii ne-au oferit mai mult decât o pictură sau o sculptură; ei ne-au oferit o parte din ei înșiși, modul lor de a gândi, de a simți și de a privi lumea.”, precizează psihiatrul Lowenfeld.

Bibliografie: 1. “The Sociology of Art”- David Inglis 2. “ Constructing a Sociology of the Arts”Vera L. Zolberg 3. „ Concepte fundamentale în sociologie”- Alfred Bulai 4. “ The Impact of Arts Education”- Ellen Winner, Thalia R. Goldstein, Stéphan Vincent-Lancrin Sursă foto: McDonogh School-Official

DOSAR TEMATIC|74

Art as primary and secondary socialization Alexandra Leca Translated by Teodora LAZA Abstract: Cultura copiilor este variată și pluralistă, prezentând straturi de subculturi, înțelesuri și influențe ale adulților ce se extind începând cu copilăria timpurie, până la pubertate. Este recunoscut faptul că arta contribuie semnificativ la promovarea bună stării copiilor. Arta ajută la dezvoltarea toleranței pentru ambiguitate. Muzica și teatru îi învață pe tineri să asculte cu atenție. Artele vizuale îi învață să privească lucrurile cu imaginație, adică să vadă ceea ce există cu adevărat iar exprimarea proprie prin arte permite copiilor să exprime sentimente complexe și identități hibride.

Key words: education, socialization, arts, personality Primary socialization turns children into true social beings, able to act and interact with other members of society by learning basic values, through education and language. Furthermore, primary socialization involves the acquisition of fundamental elements of their own culture, namely the aesthetic values. Modeling these values, knowing and understanding them helps the development of critical thinking but it also builds the ability of perceiving artistic creations. This is one of the main objectives of the current formal education. Education supports a free and open mind, and the creative skills are considered very important in the process of forming an adult who will be able to devote himself easily to the artistic activities.

Art, as a form of social consciousness and as a form of human-cultural activity, specific to the social, material and spiritual life is characterized by a relative autonomy in the field of education.

Through its functions, structure and genesis, through its institutionalized forms, the diversity of genres and shapes in which it manifests itself, through continuous exchanges that it has with society and nature, art is the result of artistic creation, viewed in terms of its social compliance, in the context of social phenomena and the system of relations between human groups and of its dissemination in society. As it is a compulsory element for the human social existence, education is a transfer of values from society to the individual, an undergoing process.

From ancient times until nowadays, there have been artistic preoccupations in education, including music as one of them. The first big educational system, where art was an important tool in teaching was that of ancient Greece. First of all, this education was a practical one and it concerned the individual and citadel: cultivation of body and spirit through music during childhood and adolescence is only the beginning of human development. Athenians paid attention to different sides of human development, they created the phrase „harmoniously developed person.”

Music was the way in which the man was ennobled morally and spiritually. Plato, one of the greatest philosophers of his time, conceived the idea of public education for children through games, poetry, songs and stories, forming their creative and spontaneous side and their artistic taste During the Enlightenment, teachers and artists were interested in moral education as a result of the establishment of social welfare, so a theory about the importance of artistic education was created. Jean Jacques Rousseau supports the fact that the voices of children should be heard and Johann Friedrich Herbat considers that all children should get an aesthetic education regardless of their social condition.

DOSAR TEMATIC|75 TEMATIC

Sursă foto: „ Istorii regăsite”-blog, Horia Dumitru Oprea

Coming back to our age, education in the field of arts, including music, theater, drawing, painting, sculpture or art theory seems to be endangered. Many schools cut down the costs and eliminate their artistic programs due to budget constraints. This will affect in a negative manner both teachers working in this area and students who will be unable to train their cognitive and creative capacities and their imagination. The exercises used with kindergarten children for stimulating their artistic sensibility are: games for developing creative thinking, games for stimulating their imagination and ex-

-ercises for developing their empathy. Arts are essential for the idea of being educated. There is no coincidence that arts are traditionally correlated with education, and that is why an educated person is thought to be interested in arts.

Twentieth-century German philosopher Ernst Cassirer explained the importance of the arts as follows: ‘Science gives us order in thoughts, morality gives us order in actions; art gives us order in the apprehension of visible, tangible and audible appearances.’ A good education includes a good arts education, introducing children and young people to great literature (novels, poetry and short stories, plays), dance, visual arts, music and film. A school should still be committed to introducing children to the best there is in as many art forms as possible because art needs to be understood, perceived and renewed by the new generation. Their objectives should help steer the learning processes by using permanent and interdisciplinary education and by creating the ability to select and appreciate beauty.

Even if arts receive little attention from politicians and school principals, the exposure of young people to art and culture can have a strong impact on their development. Methods used by sociologists can measure the effects of arts and cultural experience.

Exposure to arts also affects the values of young people, making them more tolerant and empathetic because, through the arts, they come in contact with different people, cultures and views. Art also encourages a critical way of thinking, it makes students perceive the world in its depth and go beyond the everyday appearances.

Art can become a valuable means of shaping child’s mentality, of developing their imagination, sensibility, their behavior and character. For example, drawing is the most common way for children to express their personality, emotions, creativity. Looking at a child’s drawings we can get an insight into his inner world, discovering a side of his personality.

DOSAR TEMATIC|76 Sursă foto: Educational Network

Children don’t act as grown-ups, a child’s life means spontaneity, and unpredictability. Adults continue what children begin, a child’s action is always a new creation.

Art is essential for children, it is the way in which a child interacts and understands better the world around him and so, they are able to participate in the complex and often confusing world of grown-ups. Psychiatrist Lowenfeld says that “In the process of selecting, interpreting and reforming these items, children gave us more than a painting or a sculpture, they gave us a part of themselves, of their way of thinking, feeling and perceiving the world.

Bibliografie:

Sursă foto: McDonogh School-Official

1. “The Sociology of Art”- David Inglis 2. “ Constructing a Sociology of the Arts”- Vera L. Zolberg 3. „ Concepte fundamentale în sociologie”- Alfred Bulai 4. “ The Impact of Arts Education”- Ellen Winner, Thalia R. Goldstein, Stéphan Vincent-Lancrin

DOSAR TEMATIC|77

Fotografiile lui Robert Mapplethorpe Cezara Miclea ABSTRACT: Having died of AIDS, Robert Mapplethorpe, the talented photographer of 21st century, is considered a liaison between Catholic themes and S&M photographies. In this article, I will discuss the biography of Mapplethorpe, his friendship with artist and musician Patti Smith and his dedication to the temple of beauty and balance.

KEYWORDS: Mapplethorpe, S&M, underground, Catholic, photography Foarte rar întâlnești fotografii care par făcute ieri, atât de proaspete par, precum cele făcute de către Robert Mapplethorpe, marele artist din anii 70 și 80. Ar fi de rău augur să reducem viața și munca unui artist la o singură observație, dar în cazul lui Robert Mapplethorpe întâlnești o dualitate extrem de pronunțată – în temele și subiectele alese în fotografiile sale alb-negru stilizate, în personalitatea îngerului întunericului pe care a cultivat-o, în dezbaterile controversate pe care le-au cauzat fotografiile saleîn timpul vieții sale scurte. Printre scenele pe care alegea să le fotografieze se numărau portretele cu celebrități de filme porno, artiști newyorkezi, nuduri feminine și masculine, autoportrete și imagini statice cu flori. Cele mai controversate imagini ale sale sunt acelea cu membri ai comunității BDSM din anii târzii 60 sau primii ani din 70 din New York.

Născut în Queens, New York, Mapplethorpe a crescut într-o familie catolică, alături de cinci frați și surori. Acesta declara în interviuri: “Vin din America suburbană. E un mediu extrem de sigur și e un mediu în care poți veni, la fel cum e și un mediu din care poți pleca”. În 1963, s-a înscris la Institutul Pratt din Brooklyn, unde a studiat desenul, picture și sculptura. Era influențat de artiști precum Joseph Cornell și Marcel Duchamp, și experimenta cu diferite materiale în colaje mixte, printre care și imagini tăiate din cărți și reviste.

DOSAR TEMATIC|78 Achiziționase un aparat foto Polaroid în 1970 și începuse să facă fotografii cu el, simțind că era mult mai sincer din partea lui așa. Totodată, s-a împrietenit cu artista, muziciana și poeta Patti Smith, cu care a avut atât o legătură romantică, cât și o relație strânsă de prietenie după ce Mapplethorpe a realizat că este homosexual. Ei s-au cunoscut în 1967 și trei ani mai târziu s-au mutat împreună în hotelul Chelsea. Într-unul din interviuri, Patti Smith a declarat că încă de când s-a cunoscut cu Mapplethorpe și și-au intersectat privirile, a știut că aveau să devină prieteni pentru totdeauna. Din punctul de vedere al lui Patti Smith, Robert nu a fost niciodată autodistructiv, ci optimist și încrezător. Aceasta îl vedea adesea lucrând la colajele sale zile înșiri, nedormit, cu mâinile tremurânde. Era și perioada în care Mapplethorpe începuse să fotografieze persoane și a început cu Patti Smith, pe care a surprins-o în nenumărate ipostaze, de la stările senzuale, fragile, la stările de frică, neliniște, furie.

Fotografiile sale făcute cu aparatul Polaroid încep să aibă succes, iar în 1973 galeria Light din New York, a organizat prima sa expoziție individuală intitulată “Fotografii Polaroid”.

Doi ani mai târziu a achiziționat o cameră foto Hasselblad și a început să își fotografieze prietenii și cercul de apropiați: artiști, muzicieni, celebrități, actori din filmele porno, și membri din comunitatea suburbană S&M. A lucrat diferite proiecte comerciale, a creat coperte pentru albumele muzicale ale lui Patti Smith, o serie de portrete, și fotografii de petreceri pentru revista Interview. În ultimii ani din 1970 Mapplethorpe a fost interesat în mod special de comunitatea underground de Sado-Maso din New York. Fotografiile care au rezultat din acest proiect au șocat pentru conținutul lor și au remarcat prin tehnică. Mapplethorpe a declarant pentru revista ARTnews în 1988 că urăște în mod deosebit cuvântul șocant: “Mă uit după lucruri neașteptate. Mă uit după lucruri pe care nu le-am văzut niciodată...Am fost în postura de a face acele fotografii. Am simțit o obligație de a le face.” În ciuda conținutului fotografiilor sale, Mapplethorpe a fost un formalist, fiind interesat mai mult de compoziție, culoare, textură, echilibru, și mai presus de toate, frumusețe. Între timp, cariera sa începe să înflorească. Avându-l pe Michelangelo ca sursă principală de inspirație, participă în proiectul

DOSAR TEMATIC|79 proiectul Documenta 6 din Vestul Germaniei în 1977, iar în 1978 galeria Robert Miller din New York devine dealerul său exclusiv. În 1980 o cunoaște pe bodybuilder-ița Lisa Lyon, campioană a Campionatului Mondial Feminin de Bodybuilding, cu care colaborează pentru câțiva ani pentru o serie de portrete, inclusiv pentru cartea Lady, Lisa Lyon. Pentru următorii ani, Mapplethorpe a produs imagini care aderau la standardele estetice clasice: compoziții stilizate cu nuduri masculine și feminine, fotografii statice cu flori și portrete cu celebrități. A rafinat diverse tehnici, printre care fotografii Polaroid 20” x 24”, fotogravuri, printuri de tip Cibachrome. În 1986, a făcut design-ul pentru spectacolele de dans ale Lucindei Childs, a creat o serie de fotogravuri pentru Arthur Rimbaud și al său A Season in Hell, și a fost delegat de curatorul Richard Marshall să realizeze portretele ale artiștilor din New York pentru o carte intitulată50 de artiști din New York. În același an, în 1986, a fost diagnosticat cu HIV, însă în ciuda bolii sale, nu s-a lăsat bătut, ci a dat frâu liber creativității sale și a acceptat nenumărate colaborări.

Mapplethorpe a avut numeroase alter ego-uri de-a lungul vieții sale, explorate în rândul autoportretelor, iar imaginile sale, de la om al milităriei, la aceea de femme fatale, la persoană gay, relevă o explorare a temelor catolice din istoria artei, de la transcendența cărnii, pedepse și confesiuni, la agonie și extaz. Așa cum curatorul și istoricul de artă Germano Celant a observat, Mapplethorpe era pe deplin spiritual, dar avea înclinații dar avea înclinații spre partea întunecată a religiei, caracterizate de o atracție către demonic, violență și abject, în timp ce năzuie spre mântuire, transformarea suferinței în grație prin frumusețe și echilibru. Pentru Mapplethorpe, metafora pentru această transformare se făcea prin sex - mai exact, sex S&M, la care participa ca voyeur timp de trei ani în anii 1970. Fotografiile sale reprezintă scene ale sexului S&M, nu neapărat actele în sine, deoarece

DOSAR TEMATIC|80 Mapplethorpe vedea viața socială ca pe un teatru. În opinia sa, ritualurile S&M, cu codul lor strict de comportament, nu erau prea diferite de ritualurile de modă ale femeilor contemporane, în încercările lor de a deveni atrăgătoare și puternice. Toate fotografiile lui Mapplethorpe par ale unor actori de scenă, performând temele arhetipale ale iubirii, poftelor trupești și dorinței. El adora dualitatea și controversa. Dacă te uiți peste fotografiile sale astăzi, par a fi făcute recent, atât de proaspete par. El explora anatomia umană, un lucru care pentru alții reprezenta un subiect tabu. Felul în care portretiza sexualitatea incita la filozofie și emoție. Realiza fotografii alb-negru pentru a capta atenția cu subiectul și postura decât schema culorilor.

Considerat unul dintre cei mai buni fotografi ai sec. XX, Mapplethorpe a îmbinat rețeta succesului provocând atenția publicului pentru a vizualiza fotografiile sale. Acest lucru se mai întâlnește și în opera artistei Karen Finley, Peter Hujar, și Nan Goldin. Mapplethorpe avea propria sa viziune și perspectivă asupra sexului S&M, îl vedea ca pe un teatru modern.

Robert Mapplethorpe a mai fondat și fundația Robert Mapplethorpe care sprijină cercetarea bolilor gen HIV. Unul dintre cel mai cunoscut citat al său este: “Văd lucrurile ca și cum nu au fost făcute niciodată înainte. Arta este o declarație precisă a timpului în care este făcută.”

DOSAR TEMATIC|81

Robert Mapplethorpe’s Photography Cezara Miclea REZUMAT: Robert Mapplethorpe, talentatul fotograf al secolului XXI care a pierdut lupta cu SIDA, este considerat liantul dintre temele catolice și fotografiile Sado-Masochiste. În articolul de față, voi analiza biografia lui Mapplethorpe, prietenia lui cu artista și muziciana Patti Smith și pasiunea lui pentru templul frumuseții și echilibrului.

CUVINTE-CHEIE: Mapplethorpe, Sado-masochism, suburban, catolicism, fotografie You rarely come across photographs so fresh that they seem to have been taken yesterday such as the ones of the great artist from the’70s and ’80s, Robert Mapplethorpe. It would be ill-fated to reduce an artist’s life and work to a single observation, but in Robert Mapplethorpe’s case you find a striking dualism – in the themes and topics chosen for his black and white photos, in the dark angel personality that’s he’s cultivated and in the controversial debates that his photographs have caused during his short life. Pornographic celebrities, New York artists, male and female nudes, self-portraits and floral still life were amongst his chosen subjects. The most controversial of his images were those of members of the BDSM community from the late ’60s or the early ‘70s in New York.

Born in Queens, New York, Mapplethorpe grew up in a catholic family with 5 brothers and sisters. In interviews he stated: “I come from suburban America. It was a very safe environment, and it was a good place to come from, in that it was a good place to leave.” In 1963, he enrolled at Pratt Institute where he studied drawing, painting and sculpture. He was influenced by artists like Joseph Cornell and Marcel Duchamp, and he experimented with different materials in mixed-media collages, including images cut out from books and magazines.

DOSAR TEMATIC|82 He bought a Polaroid in 1970 and started including his own photographs into collages because he felt that it was more honest that way. At the same time, he befriended artist, musician and poet Patti Smith with whom he had a romantic relationship, and also a close friendship after Mapplethorpe came out as homosexual. They met in 1967 and moved together three years later in Chelsea Hotel. In one of her interviews, Patti Smith said that ever since she met Mapplethorpe and set their eyes on each other, she knew that they would be friends forever. In Patti Smith’s opinion Robert was never self-destructive. On the contrary, he was optimistic and confident.

She would often see him working on his collages for days, sleep-deprived, with shaking hands. It was around that time that Mapplethorpe started to take photographs of people and the first person was Patti Smith, whom he caught in various candid shots, from sensual, fragile states to fear, anxiety, anger.

His Polaroid shots began to be successful, and in 1973 the Light Gallery in New York mounted his first exhibition called “Polaroids”. Two years later he acquired a Hasselblad camera and began shooting his circle of friends and acquaintances – artists, musicians, socialites, pornographic film stars, and members of the S&M underground. He worked on various commercial projects, he created album covers for Patti Smith, a series of portraits and party pictures for Interview Magazine.

In the late ‘70s, Mapplethorpe became interested in the New York S&M underground community. The resulting photographs were shocking for their content and remarkable for their technique. Mapplethorpe told ARTnews in 1988 that he particularly hated the word ‘shocking’: “I’m looking for the unexpected. I’m looking for things I’ve never seen before...

I was in a position to take those pictures. I felt an obligation to do them.” Despite the content of his photographs, Mapplethorpe was a formalist, interested more in composition, colour, texture, balance, and above all, beauty. Meanwhile, his career flourished. With Michelangelo as inspiration, he participated in Documenta 6, in 1977, West Germany, and in 1978, the Robert Miller Gallery in New York became his exclusive dealer.

DOSAR TEMATIC|83

In 1980, he met Lisa Lyon, World Women’s Bodybuilding Champion with whom he worked for several years on a series of portraits and on the book Lady, Lisa Lyon. In the years that followed, Mapplethorpe produced images that adhered to classical aesthetic standards: stylised compositions of male and female nudes, flower still lifes, and portraits of celebrities. He refined different techniques, including 20” x 24” Polaroids, photogravures, and Cibachrome prints. In 1986, he designed sets for Lucinda Childs’ dance performance, created a photogravure series for Arthur Rimbaud’s A Season in Hell, and was commisand was commissioned by curator Richard Marshall to take portraits of New York artists for the book 50 New York Artists. That same year, in 1986, he was diagnosed with AIDS. Despite his illness, he didn’t give up, but he became more creative and accepted countless collaborations.

Mapplethorpe had various alter egos during his life, explored in his self-portraits. His images, ranging from military man, to femme fatale, to gay individual reveal an exploration of Catholic themes found in Art History – from transcendence of the body, punishment and confession, to agony and ecstasy. As art historian and curator, Germano Celant noticed, Mapplethorpe was fully spiritual, but he had a preference for the dark side of religion, an attraction towards the demonic, violence, despicable, while searching for redemption, transforming suffering in grace through beauty and balance. To Mapplethorpe, this transformation metaphor was completed by sex – S&M sex, in particular, in which he participated as a voyeur for three years, in the 1970s. His pictures are a representation of S&M sex scenes, not necessarily the sex itself, because Mapplethorpe saw social life as a theatre. In his conception, the S&M strict behaviour rituals weren’t any different from fashion rituals of that time’s women trying to become attractive and strong.

DOSAR TEMATIC|84 All of Mapplethorpe’s photographs seem to be of actors performing archetypal themes of love, lust and desire. He loved dualism and controversy. If you look at his photographs now, they seem so fresh as if they were taken today. He explored the human anatomy which was a taboo for others. The way in which he illustrated sexuality called for philosophy and emotion. He took black and white pictures to put the focus on the subject and posture rather than on the colour scheme.

Considered one of the best photographers of the twentieth century, Mapplethorpe got the recipe for success by challenging the public to see his pictures. This can be also found in Karen Finely, Peter Hujar and Nan Goldin’s work. Mapplethorpe had his own perspective on S&M sex, seeing it as modern theatre.

He also founded the Robert Mapplethorpe Foundation which supports the research of HIV-related diseases. One of his most famous quotes is: “I see things like they’ve never been seen before. Art is an accurate statement of the time in which is made.”

BONUS|85

El Greco, arhetipul creatorului în romanul lui Vintilă Horia Un mormânt în cer Partea a II-a Apogeul artei lui El Greco: Înmormântarea contelui de Orgaz Sonia Elvireanu

ABSTRACT: The aim of this paper is to present El Greco’s art through Vintilă Horia’s novel Un mormânt în cer (A grave in the sky). Two creators with destinies connected to Toledo, the "Imperial City", meet accross centuries through their platonic vision on arts as well as through their byzantine Christian spirituality. Art’s intertextuality becomes the means through which Vintilă Horia introduces El Greco’s paintings in the novel, accompanied by the painter’s voice and his artistic evolution, from the Italian experience, under the influence of the Renaissance masters, to the Spanish mystical realism makinghim the greatest Spanish painter of the 16th century. The sinuous but engaging narrative, with picaresque and intertextual elements reunite in whole historical/philosophical/aesthetic ideas, comments, conceptions, events, aspects in order to illustrate the destiny of the Cretan exiled as well as Vintilă Horia’s conception on literature as a means of knowledge.

KEY WORDS: novel, exile, Vintilă Horia, El Greco, destiny Neînţeles de regele Filip al II-lea şi de nobili, rupţi de realitate şi izolaţi între zidurile Escorialului, El Greco îşi continuă căutarea şi se apropie de sufletul spaniol pe care-l transpune în personajele sale, inspirate din realitate. Arta sa, hrănită de istoria locală, de legendele oraşului Toledo, de modele reale, se desprinde de influenţele renascentiste ale lui Tizian şi Veronese, maeştrii săi din etapa italiană, iar noutatea surprinde în picturile sale.

Căutările pictorului se concretizează în revelarea spiritualităţii, prin interpretarea cu totul nouă a subiectelor, ca în reprezentarea martiriului Sfântului Mauriciu sau a Înmormântării contelui de Orgaz, două tablouri din a doua etapă a creaţiei sale, a realismului mistic spaniol ce îi defineşte stilul inconfundabil. Exacerbarea realismului apare ca element caracteristic în tablourile lui El Greco (Cossio, 1985, 199), unul dintre cei mai mari pictori spanioli ce nu-şi uită niciodată originile, ci le afirmă în semnarea tablourilor: numele grecesc la care adaugă epitetul cretanul. Înmormântarea contelui de Orgaz reprezintă apogeul creaţiei sale, în care se contopesc două suflete, al creatorului şi al iubitei sale, Jerónima, prin care descoperă şi iubeşte sufletul toledan: „Nimeni nu mă înţelegea, decât tu şi toledanii tăi, de la bun început a existat ceva ca un fluid de simpatie între orăşenii din Toledo şi mine.” (Horia, 1994, 11) Viziunea lui El Greco despre Toledo e filtrată prin iubirea pentru o toledană, aristocrata Jerónima de las Cuevas, care îi deschide drumul spre sine, eliberându-l în artă de influenţea italiană.

Reflectând la capodopera sa, Înmormântarea contelui de Orgaz, El Greco dezvăluie modul în care se încheagă în interioritatea sa subiectul şi îi explică semnificaţia: „Niciodată nu m-am gândit adânc la tabloul acesta, la arhitectura lui. El se afla în mine când mi l-au

BONUS|86 comandat părinţii augustini, se pictase singur, pe canavaua-mi interioară şi n-a trebuit decât să întind mâna pe pânza pregătită grijuliu, ca să ţâşnească din profunzimile mele cele trei ordine care îl compun: sacrul ecleziatic, îngrijindu-se de răposatul senior Orgaz, profanul cavaleresc, întrupând imaginea pământescului, şi veşnicia superioară către care se înălţa sufletul tânărului oştean, mort pretimpuriu, dar în aură de sfinţenie.” (Ibidem, 27) Înmormântarea nu este doar transpunerea pe pânză a funerariilor individuale ale unui nobil creştin, ci „Înmormântarea visului universal visat odinioară la Toledo.” (Ibidem, 29) Două iubiri îi călăuzesc viaţa: pictura şi Jerónima, corespondentul Beatricei lui Dante, iubirea fiind modalitatea de a accede în Paradis atât pentru Dante cât şi pentru El Greco: „Eşti în toate Fecioarele mele, imagine vie a celei de a doua naşteri a mele.” (Ibidem, 12) Întâlnirea cu Jerónima de las Cuevas, rememorată încă din primele pagini ale romanului, laitmotivul iubirii, are semnificaţia unei duble împliniri, afective şi spirituale, prin ea se desăvârşeşte destinul său de creator: „Ştiu că m-am născut ca să te cunosc şi să pot picta tabloul acesta, în care fiul nostru arată cu degetul centrul secretului.“ (Ibidem, 16) Femeia, ca la Dante, e o modalitate de cunoştere pe paliere diferite ale realităţii: fizică, psihică, spirituală. Erosul se manifestă în dublă ipostază, spirituală/profană, suflet/trup, iubire/ pasiune, prin Jerónima/Violeta, corespondentul Maria/Veronica din Cavalerul resemnării.

Ambele forme sunt iniţiatice, iubirea deschide sufletul şi mintea pictorului către propria interioritate, e calea spre eternitate. Pasiunea coboară în carnal şi înrobeşte prin simţuri, iubirea autentică înalţă. Jerónima se regăseşte în toate tablourile lui El Greco, în chipurile pure de fecioare sau în imaginea lui Jorge Manuel, fiul lui El Greco. Înmormântarea contelui de Orgaz e un tablou inspirat dintr-o legendă toledană despre funerariile un nobil evlavios, descendent al unei faimoase familii cu origini imperiale la Constantinopol. Legenda relatată de Michel Cossio vorbeşte despre moartea sfântă a contelui, îngropat în biserica Santo Tomé din Toledo, în prezenţa nobililor din oraş şi a clerului: „După ce preoţii terminaseră slujba de înmormântare, vroind să ducă trupul spre groapă, au văzut aievea cum coboară de sus veşnic slăviţii sfinţi Ştefan Primul Martir şi Sfântul Augustin, cu chipurile şi veşmintele pe care le-au recunoscut cu toţii, şi ajungând acolo unde zăcea trupul lui, l-au luat şi l-au dus spre groapă, în care l-au pus, în prezenţa tuturor, spunând: O astfel de răsplată primeşte cel ce pe Dumnezeu şi pe sfinţii săi îi slujeşte; şi îndată au dispărut, biserica rămânând plină de aroma şi mireasma cerească.”

(Cossio, 1985, 213) Tabloul ilustrează legenda, însă depăşeşte semnificaţia primă, de devoalare a sacrului ce zace în profan. Prin funerariile individuale ale unui aristocrat evlavios, pictorul dezvăluie ceva mai profund, spulberarea visului spaniolilor de a fonda un imperiu creştin universal, în secolul al XVI-lea, o dată cu distrugerea flotei Invincibila Armada, decăderea unui imperiu, presimţită de pictor, confirmată ulterior de realitate: „Mi-am imaginat tabloul ca pe înmormântarea a încă ceva, a ceva ce să fie nu numai trupul seniorului de Orgaz, ci şi

BONUS|87 tristeţea cavalerilor care îi însoţesc strămutarea la cer. Ceva uriaş începea să se destrame, se prăbuşea gata să dispară sub pământ, în timp ce sufletul, o dată eliberat de povara grijilor, ispitelor, frământărilor şi păcatelor impuse de tirania corpului se înalţă spre sălaşul atotluminos. [...] Îngroparea unui trup nu e decât slobozirea lui în veşnicie.“ ( Horia, 1994, 13) Pictura „surprinde prin acea uniune de intimitate mistică, exaltat idealism, ambianţă locală, accent dinamic şi sobrietate a tonalităţilor reci.” (Cossio, 1985, 208) Reprezintă „găsirea fericită a unei perfecte forme de expresie, căutată mai înainte fără succes, pentru a traduce realismul familiar şi intim, ambianţa fizică şi morală, atît a rasei, cît şi ale societăţii spaniole, împreună cu pronunţatul accent nervos şi tonalităţi reci, caracteristice artistului.” (Cossio, 1985, 209)

Vintilă Horia: Retorică şi narativitate Vintilă Horia evită autoficţiunea, preferă romanul, dar păstrează un narator ce se identifică cu personajul actant, ce povesteşte la persoana întâi. Opţiunea pentru un astfel de narator implicat şi timpurile verbale ale naraţiunii (specifice povestirii orale), alternanţa prezent/ perfectul compus, sporesc impresia de autenticitate. Prezentul istoric reactualizează orice poveste, o transferă în prezent, iar prezentul lecturii incorporează prezentul naratorului.

Lectorul are impresia că intră în alt timp sau, dimpotrivă, că timpul personajului intră în timpul tău, că trăieşte simultan în epoci diferite. Toate întâmplările sunt readuse pe aceeaşi axă a unui prezent continuu, ca şi cum timpul istoric este abolit.

Naraţiunea homodiegetică, substratul reflexiv, opţiunea pentru arhetipuri umane, intertextualitatea literară, istorică, filozofică, religioasă din Un mormânt în cer se regăsesc şi în Dumnezeu s-a născut în exil. Însă nostalgia spaţiului natal nu mai e pregnantă, ca la Ovidiu, ci diluată aproape total în artă. Doar semnătura pe tablouri, Domênikos Theotokópoulos cretanul, afirmă incontestabil originea pictorului, identitatea primară ce nu poate fi ştearsă. Apartenenţa la două culturi se revelă prin arta sa. Prin concepţia artistică rămâne fidel spiritualităţii greceşti (arta sa se reclamă din Platon), prin subiectele tablourilor se integrează în spiritualitatea spaniolă. Prin noutatea tehnicii depăşeşte mimesis-ul antic în artă şi spiritul italian al Renaşterii, îşi afirmă independenţa şi tendinţele novatoare, impunând realismul mistic în pictura spaniolă.

Hipetextualitatea sau transtextualitatea din romanul lui Vintilă Horia, definită de Gérard Genette ca „tot ce pune un text în relaţie, evidentă sau secretă, cu un alt text” (Genette, 1982, 7) e specifică prozei moderne şi postmoderne. Trimiteri directe ori indirecte la texte literare, filozofice, idei, concepţii, comentarii de artă hrănesc din plin textul lui Vintilă Horia, în care rescrie viaţa lui El Greco, hipotextul romanului în hipertext. Integrează în palimpsestul romanului episoade cunoscute din viaţa pictorului, comentarii de artă, descrieri de tablouri

BONUS|88 (Despuierea, Sfântul Mauriciu), culminând cu capodopera sa Înmormântarea contelui de Orgaz, idei filozofice din Banchetul lui Platon, episodul morţii pictorului veneţian Giorgione, povestită de Tizian, descrierea faţadei casei acestuia, pictată de el, un triumf al păgânismului antic, etc. Face trimiteri intertextuale la antichitatea greco-romană, la filozofia lui Platon şi Aristotel, la Renaşterea italiană, istoria Castiliei şi a Spaniei în secolul XVI, sub Filip al II-lea, la Evul Mediu creştin, la Divina Comedie a lui Dante. În ciuda diversităţii elementelor structurale, naraţiunea discontinuă, construită prin rememorare, capătă consistenţă şi unitate prin raportarea la formaţia spirituală şi la concepţia estetică a lui El Greco, de natură platonică, la care aderă spiritual Vintilă Horia.

Naraţiunea sinuoasă, dar palpitantă, cu elemente picareşti şi intertextuale, contopeşte idei, comentarii, concepţii, întâmplări, aspecte istorice/filozofice/estetice într-un tot unitar pentru a ilustra destinul exilatului cretan, dar şi concepţia lui Vintilă Horia despre literatură ca modalitate de cunoaştere. Romancierul reface cu deosebit talent narativ nu doar viaţa pictorului, ci culoarea locală a oraşului toledan, la sfârşit de secol sau ciclu istoric, prin atmosferă şi ingrediente lingvistice. Oraşul e surprins în diverse ipostaze, adevărate tablouri, dar mai ales în crepuscul, panoramic sau prin elemente precise, care-i definesc specificul arhitectural. Romanul pare a fi un sensibil omagiu adus oraşului care l-a integrat pe exilat. După cum iubirea lui El Greco pentru o toledană îl duce la integrarea spiritualităţii spaniole în tablourile sale, revelându-i calea spre o artă nouă, tot astfel Vintilă Horia integrează istoria şi cultura spaniolă în noua sa identitate, reconfigurată în exil, din care se ţese romanul Un mormânt în cer.

Pictorul cretan are mereu conştiinţa unei predestinări, iar căutările sale în artă îl conduc spre un drum personal, în care rădăcinile artei bizantine nu se pierd, ci se integrează într-o nouă viziune şi tehnică de a picta, realist-mistică. Vintilă Horia devoalează prin romanele sale propria cale spre înţelegerea literaturii ca modalitate de cunoaştere a universalului.

Bibliografie Cossio 1985, B. Manuel Cossio, El Greco. (Bucureşti: Editura Meridiane, 1985) Genette 1982, Gérard Genette, Palimpsestes : La littérature au second degré. (Paris : Seuil, 1982) Horia 1990, Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. (Craiova: Editura Europa, 1990) Horia 1991, Vintilă Horia, Cavalerul resemnării. (Craiova: Editura Europa, 1991).

Horia 1994, Vintilă Horia, Un mormânt în cer. (Bucureşti: Editura Eminescu, 1994) Horia 1993, Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoţi. Persecutaţi-l pe Boeţiu. (Craiova: Editura Europa, 1993) Todorov 1999, Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat. (Iaşi: Editura Institutul European, 1999)

BONUS|89

El Greco, the archetype of the creator in Vintilă Horia’s novel "A grave in the sky” Part II The culmination of El Greco’s art : The Burial of the Count of Orgaz Sonia Elvireanu REZUMAT: Scopul lucrării de față este de a prezenta arta lui El Greco prin romanul lui Vintilă Horia „Un mormânt în cer”. Doi creatori ale căror destine sunt legate de Toledo, orașul imperial, se întâlnesc peste secole atât prin viziunea lor platonică asupra artei, cât și prin spiritualitatea creștină bizantină. Intertextualitatea artelor plastice devine mijlocul prin care Vintilă Horia introduce picturile lui El Greco în roman, alături de vocea pictorului și evoluția sa artistică, de la experiența italiană, sub influența maeștrilor renascentiști, până la realismul mitic spaniol, făcându-l cel mai mare pictor spaniol al secolului al XVI-lea. Narațiunea sinuoasă dar captivantă, cu elemente picarești și intertextuale, reunește idei, comentarii, concepții, evenimente, aspecte istorice/filozofice/estetice, cu scopul de a ilustra destinul exilatului cretan, dar și concepția lui Vintilă Horia asupra literaturii ca mijloc de cogniție.

CUVINTE-CHEIE: roman, exil, Vintilă Horia, El Greco, destin Misunderstood by King Philip II and by the nobles, disconnected from reality and isolated between Escorial’s walls, El Greco continues his quest and comes closer to the Spanish soul he puts in his characters inspired by reality. His art, inspired from local history, from Toledo’s legends, from real models, differs from Tizian and Veronese’s Renaissance art even though they were his masters during the Italian stage. There is a novelty that surprises in his paintings. The painter’s search materializes in the revelation of spirituality through a complete new interpretation of subjects, as in Saint Maurice or The Burial of the Count of Orgaz, two paintings from his second stage of creation which is the Spanish mystical realism. It defines his unmistakable style. The intensity of realism emerges as a characteristic element in El Greco’s paintings (Cossio, 1985.1999), one of the greatest Spanish painters who never forgot his origins but reaffirms them by signing his pictures with his Greek name to which he adds the Cretan.

The Burial of the Count of Orgaz is the crown of El Greco’s creation, in which two souls combine, that of the creator and that of his beloved one, Jerónima through whom he discovers and loves at the same time the Toledan soul. “No one understood me, except you and your Toledans, from the very beginning there was sympathy between inhabitants of Toledo and me” (Horia, 1994, 11). El Greco’s vision about Toledo is influenced by his love for a Toledan girl, noble Jerónima de las Cuevas. She made him discover himself, helping him to free himself from Italian influence.

BONUS|90

Reflecting upon his masterpiece, The Burial of the Count of Orgaz, El Greco explains the way in which the subject took shape inside him and he explains its significance: “I have never thought deeply of this picture and its architecture. It was inside me when the Augustinians ordered it to me. It was painted inside me and all I have to do was to reach my hand to the canvas carefully prepared for the three orders to come out of my depth: the ecclesiastical sacral - taking care of the dead Mr. Orgaz, the knightly profane – incarnating the image of earthly and the superior everlastingness towards which the soul of the young man arose, too soon but in halo of holiness.” The burial is not just the transposition on the canvas of a Christian’s funerals but “The burial of the universal dream, dreamt long ago in Toledo”. (Ibidem, 29) El Greco loves two things and these are guiding his life. First of them is painting and the other one is Jerónima. She is for El Greco what Beatrice was for Dante, a way of getting to know the Paradise. ”You are in all my Maidens, a vivid image of my second birth.”

(Ibidem,12).

His encounter with Jerónima de las Cuevas, remembered at the beginning of the novel, leit-motif of love, has a double meeting. One of emotional fulfillment and second of spiritual fulfillment, in his way his destiny as a creator is accomplished. “I know I was born to know you and to be able to paint this picture in which our son points to the center of the secret” (Ibidem, 16). The woman, as in Dante’s situation, is a way of understanding reality different, from a physical, mental and spiritual perspective.” (Ibidem, 16). Eros has two sides, spiritual/profane, love/passion soul/body through Jerónima/Violeta, the equivalent of Maria/Veronica from Cavalerul resemnării (Horia Vintilă). Both sides are initiatory, love opens the soul and the mind of the author through the inner self; it is the way to eternity. Passion is something carnal but love rises you above. We find Jerónima in all El Greco’s paintings, in faces of pure maidens or in Jorge Manuel’s face, El Greco’s son.

The Burial of the Count of Orgaz is a picture inspired from a Toledan legend about the funerals of a pious nobleman, descendant from a famous family with imperial origins in Constantinople. The Legend told by Michel Cossio talks about the death of the count, buried in Santo Tome Church from Toledo in the presence of the city’s noblemen. “When the priests finished the service and wanted to carry the body to the grave they saw Saint Stefan The First Martyr and Saint Augustin descending from sky. They recognized their faces and clothes. When the Saints descended where the dead body was, they took it and carried it to the grave in which they placed it and said: This is the bestowal received by that who serves God and His saints. They disappeared while the church was still full of heavenly scent.” (Cossio, 1985, 213)

BONUS|91 The painting illustrates the legend but it is more than its basic significance, that of disclosing the solemn which lies in the profane. Through the individual funerals of an aristocratic pious man, he disclosed something deeper, namely the wreck of the Spanish dream, that of building a universal Christian empire. During the 16th century, while the Invincibible Armada was destroyed, the decline of the Empire was felt by the painter and confirmed later: “I’ve imagined the painting as a funeral of one more thing, something that is not just the body but also the sadness of the knights who accompany him. Something huge started to fall apart, crushed, ready to disappear under the ground while the soul once free from worries, temptations and sins that come with the human body elevates toward heaven. The burial of a body is nothing more than sending him to everlastingness.” (Horia, 1994, 13) The picture “astonishes through that union of mystical intimacy, exalted idealism, local atmosphere, dynamic accent and chastity of the cold tone” (Cossio, 1985. 208). It represents “the joyful finding of a perfect form of expression, sought after before without any success, for translating the familiar and intimate realism, physical and moral ambiance both of the race and Spanish society, together with the angry accent and cold tone, specific for the artist.” (Cossio, 1985. 209)

Vintilă Horia: Rhetoric and narrativity Vintilă Horia avoids autofiction, he prefers the novel and he keeps the narration in first person. The impression of authenticity is increased by alternating usage of present tense and past tense. The use of the historical present is refreshing for any story, it transfers it into the present and the present of reading becomes the present of the narrator.

The reader is under the impression that he is in another time or that character’s time is in his time. He is allowed to live two different ages. All actions happen at the same time.

Narration in first person, human archetypes, literary, historical, philosophic and religious intertextuality from A grave in the sky are also met in God was born in exile.

The homesickness is almost vanished and it is not poignant as in Ovid’s situation. His signature on paintings, Domênikos Theotokópoulos the Cretan, states his origins, his primary identity which cannot be erased. The fact that he belongs to two different cultures is shown in his art. Through his artistic conceptions he stays close to his Greek spirituality (inspired by Plato) and through the subject of his paintings he is integrated into Spanish spirituality. Through the novelty of his technic he goes beyond Antiquity’s mimesis in art and the Italian Renaissance spirit, he affirms independence and innovative inclinations. In this way he imposes mystical realism.

Hypertextuality or transtextuality from Horia Vintilă’s novel is defined by Gerard Genette as „everything that links a text to another, either in an obvious or secret manner” (Genette, 1982,7). It is specific to modern or postmodern poetry.

BONUS|92

In Horia Vintilă’s novel, in which he reqrites El Greco’s life, there are direct or indirect references to literary or philosophical texts, ideas, conceptions and commentaries about art.

In the novel, he introduces popular episodes from El Greco’s life, art reviews, descriptions of pictures (Saint Mauriciu), culminating with his masterpiece The Burial of the Cound of Orgaz, philosophical ideas from Platon’s Syposium, the episode in which the painter from Venice, Giorgione, dies, told by Tizian, the description of his house, painted by him, a triumph of antic godlessness, so on and so forth.

He makes indirect references to Greco-Roman antiquity, to Aristotel and Plato’s philosophy, to Italian Renaissance, to Castile’s history and Spain’s history under the reign of Philip II, to Christian Middle Ages, and to Dante’s Divine Comedy. Despite the diversity of structural elements, discontinuous narration built through remembrance acquires consistency and unity by reference to spiritual formation and aesthetic conceptions of El Greco. Horia Vintilă joins in a spiritual way El Greco’s platonic nature.

Sinuous but exhilarating narration with elements meant to investigate layers of the society, which merges ideas, commentaries, conceptions, happenings, historical/ philosophical/ aesthetic aspects into one unit with the purpose of illustating the destiny of the exiled Cretan, but also Vintilă’s conception about literature as a way of cognition. The novelist reconstructs with extraordinary narrative talent not only the life of the painter but also the Toledan city at the end of the century or historical period through atmosphere and language. The city is captured in various situations, splendid depictions, especially at twilight, panoramic views, or through certain elements which define its architectural specificity. The novel seems to be a sensitive tribute brought to the city which integrated the exiled man. As El Greco’s love for a Toledan girl brings him to integrate Spanish spirituality into his paintings, showing him the way to a new art, in the same way Vintilă Horia integrates Spanish history and culture into his new identity, the result being the novel “A grave in the sky”.

The Cretan painter always had a predestination, and his pursuits in art lead him on a personal path in which the origin of Byzantine art is not lost but integrated into a new vision and the technique used in painting is a mystical-realistic one. Vintilă Horia discloses through his novels his own way of understanding literature as a means of acknowledging the universal.

Bibliography Cossio 1985, B. Manuel Cossio, El Greco. (Bucureşti: Editura Meridiane, 1985) Genette 1982, Gérard Genette, Palimpsestes : La littérature au second degré. (Paris : Seuil, 1982) Horia 1990, Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil. (Craiova: Editura Europa, 1990) Horia 1991, Vintilă Horia, Cavalerul resemnării. (Craiova: Editura Europa, 1991).

Horia 1994, Vintilă Horia, Un mormânt în cer. (Bucureşti: Editura Eminescu, 1994) Horia 1993, Vintilă Horia, Salvarea de ostrogoţi. Persecutaţi-l pe Boeţiu. (Craiova: Editura Europa, 1993)

NO 45