imbunatatiri funciare

CAPITOLUL I GENERALITĂŢI 1.1. OBIECTUL DISCIPLINEI, SCOPUL ŞI IMPORTANŢA Obiectul disciplinei îl reprezintă studierea teoretică şi aplicarea în practică a amenajărilor cunoscute sub denumirea de îmbunătăţiri funciare.

Titulatura de îmbunătăţiri funciare este cea consacrată. În literatura de specialitate se mai pot întâlni termenii de amelioraţii agricole, amelioraţii funciare sau hidroamelioraţii care, în general, au acelaşi înţeles.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări de tehnică agricolă care au ca obiective: prevenirea şi înlăturarea factorilor de risc (secetă, excesul de apă, eroziunea solului, inundaţiile) pe terenurile cu destinaţie agricolă sau silvică, valorificarea mai deplină a capacităţii de producţie a terenurilor şi plantelor, introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.

Aceste obiective se realizează prin dirijarea raţională a apei, în sensul de a elimina atunci când este în surplus, de a o aduce atunci când lipseşte sau de a apăra terenurile de efectele ei mecanice dăunătoare.

Scopul principal al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare constă în obţinerea de recolte mari, constante şi profitabile, necondiţionate de factorii pedoclimatici existenţi.

Importanţa acestor lucrări pentru ţara noastră este deosebită.

Teritoriul României ridică probleme multiple şi complexe de îmbunătăţiri funciare datorită condiţiilor variate de relief, climă, sol, hidrografie, hidrogeologie ş.a. pe care le are.

Studiile întreprinse au scos în evidenţă că pe aproape 70 % din suprafaţa cultivată a ţării noastre sunt necesare lucrări de acest fel.

Sunt zone întinse cu soluri care suferă permanent de secetă, eroziune, inundaţii şi exces de umiditate, adeseori pe aceleaşi terenuri suprapunându-se acţiunea negativă a doi sau mai mulţi factori care produc aproape anual pagube însemnate economiei naţionale.

1

Lucrările de îmbunătăţiri funciare înlătură efectele acestor factori, determinând creşterea producţiei agricole.

De asemenea, prin amenajările de îmbunătăţiri funciare se pot asigura, după caz, protecţia localităţilor şi căilor de comunicaţii împotriva proceselor de eroziune, de alunecare a terenurilor şi de inundaţii, precum şi protecţia lacurilor de acumulare.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare contribuie, prin efectul lor, la protecţia şi ameliorarea factorilor de mediu, având prin aceasta şi un rol ecologic profund.

După scopul urmărit, amenajările de îmbunătăţiri funciare se clasifică astfel:  lucrări de îndiguire;  lucrări de desecare - drenaj;  lucrări de combaterea eroziunii solului;  lucrări de irigaţii ş.a.

Lucrările de îndiguire au rolul de a apăra terenurile agricole şi obiectivele social-economice de revărsările cursurilor de apă.

Desecările şi drenajele au ca obiect eliminarea excesului de apă de la suprafaţa şi din profilul solului.

Lucrările de combatere a eroziunii au rolul de a proteja solul împotriva acţiunii mecanice a apei şi vântului. Se execută, cu precădere, pe terenurile în pantă.

Irigaţiile combat deficitul de umiditate din sol şi din atmosferă.

Lucrările de îmbunătăţiri funciare se deosebesc fundamental de lucrările agricole obişnuite prin câteva trăsături caracteristice: - au o durată îndelungată de funcţionare. Efectul lucrărilor se exercită pe o perioadă de zeci sau chiar sute de ani, fără a fi nevoie de o repetare a lor, ci numai de o bună întreţinere şi exploatare; - necesită investiţii specifice mari, care se recuperează într-o perioadă lungă de timp, în medie de 10-20 ani; - datorită caracterului complex şi a tehnicităţii lor, lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută numai pe bază de proiect, iar exploatarea şi întreţinerea lucrărilor necesită personal specializat, cu o bună pregătire biologică şi tehnică.

2

Printr-o bună proiectare, execuţie, întreţinere şi exploatare a acestor lucrări se crează premize pentru creşterea fertilităţii solurilor, o folosire raţională a apei, asigurarea unui regim optim de umiditate, aeraţie, temperatură şi nutriţie.

Lucrările de îmbunătăţiri funciare contribuie la ridicarea gradului de intensivizare a agriculturii din zonă, deoarece optimizarea factorului apă impune, în conformitate cu una din legile fertilităţii (a proporţiilor armonice), dozarea, în aceeaşi proporţie şi a celorlalţi factori de vegetaţie, în scopul sporirii producţiei agricole şi al amortizării cât mai rapide a investiţiilor făcute.

Consider că aceste lucrări constituie infrastructura exploataţiilor agricole şi a spaţiului rural, fundamentul conceptului modern de dezvoltare durabilă pentru mediul agricol.

1.2. DEZVOLTAREA LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE Istoria dezvoltării civilizaţiei umane este strâns legată de evoluţia tehnicilor şi a mijloacelor de procurare de către om a hranei şi a apei necesare. Aşa au apărut marile civilizaţii în văile unor mari cursuri de apă ca Nil, Tigru, Eufrat, Gange, Fluviul Galben. Aceste văi erau cu soluri fertile, favorabile dezvoltării agriculturii, dar expuse permanent fie inundaţiilor, fie secetei.

Pentru combaterea acestor fenomene negative s-au executat importante lucrări de îndiguire şi mai ales de irigaţii, care au avut ca efect dezvoltarea unor civilizaţii înfloritoare în zonele respective.

Aşa se pare că primul dig a fost executat în Mesopotamia pe Eufrat, apoi în Egipt pe cursul inferior al Nilului, dar cele mai grandioase lucrări de îndiguire s-au realizat în China antică.

De asemenea se apreciază că în Mesopotamia şi China irigaţiile se practicau cu 5000 de ani înainte de Christos pentru ca ceva mai târziu să se dezvolte în Egipt, India şi Asia Centrală.

Practica irigaţiilor a dus la înflorirea şi dezvoltarea civilizaţiilor babiloneană, egipteană, indiană, aztecă, incaşă, dar şi declinul lor s-a datorat în mare parte degradării terenurilor irigate. În Europa primele lucrări de hidroamelioraţii au fost lucrări de îndiguiri în Grecia antică.

3

Pe timpul Imperiului roman se îndiguieşte Padul şi Tibrul. În secolul al XII-lea, în Olanda s-a îndiguit Delta Rinului, iar primul dig pentru apărarea terenurilor împotriva apelor oceanului s-a construit de olandezi în anul 1576.

Amploare deosebită au luat-o îndiguirile şi desecările în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea în Europa Centrală. În această perioadă s-au îndiguit Padul, apoi Dunărea şi Tisa şi s-au asanat sute de mii de hectare de terenuri mlăştinoase.

Primele atestări documentare privind suprafeţele irigate pe glob datează din secolul al VII-lea, apreciindu-se că 800.000 ha au fost irigate, iar în 1900 existau 40 mil.ha irigate, ajungându-se în anul 2000 la aproximativ 300 mil.ha. În ţara noastră, primele lucrări de îmbunătăţiri funciare au fost cele de îndiguiri şi desecări. Vestigii ale unor asemenea lucrări se regăsesc în diferite ţinuturi ale Daciei antice şi ale Principatelor Române.

Astfel, în secolul I înainte de Christos, se consemnează lucrări în văile Crişurilor şi Barcăului.

Din secolele II şi III după Christos stau mărturii canalele cu funcţionare mixtă (desecare-irigaţii) în Ţara Haţegului.

Mult mai târziu, în secolului XIII, s-au executat lucrări de desecare în Depresiunea Bârsei, pentru amplasarea localităţilor Hărman, Sâmpetru şi Prejmer.

Dimitrie Cantemir în Descripţia Moldavie (1716) consemnează existenţa, din sec. al XIV-lea a multor acumulări de ape (iazuri şi eleştee piscicole) pe firul văilor din Moldova, care în secolul al XVIIlea ajunseseră la o suprafaţă de 20.000 ha. Începând din secolele XVII-XVIII, acţiunile cu specific de îmbunătăţiri funciare s-au amplificat şi s-au extins în toate ţinuturile româneşti.

Lucrări mai importante de ameliorare în scop agricol a terenurilor inundabile şi mlăştinoase au fost întreprinse în Câmpia Banatului în perioada 1717 – 1800.

S-a început cu desecarea mlaştinilor din jurul Timişoarei, regularizarea râului Bega, realizarea canalului navigabil a dublei 4

conexiuni Bega-Timiş şi s-a continuat cu lucrări de îndiguire şi regularizare a albiilor râurilor Mureş, Timiş, Bârzava.

Totodată au început lucrările pentru regularizarea şi îndiguirea râurilor Crasna, Someş, Crişuri.

Pentru protecţia Bucureştiului împotriva inundaţiilor frecvente se execută începând cu anul 1780 „Canalul Ipsilante”, un canal de derivaţie a apei râului Dâmboviţa în Argeş şi Ciorogârla.

Primele îndiguiri în lunca Dunării s-au efectuat în anul 1895.

Se poate spune că în secolele XVIII şi XIX s-au realizat îndeosebi lucrări de prevenire a inundaţiilor, de înlăturare a excesului de umiditate şi de regularizare a unor cursuri de apă. Până în prezent au fost scoase de sub efectul inundaţiilor şi al excesului de umiditate aproximativ trei milioane de ha. În ceea ce priveşte lucrările de irigaţii, primele amenajări s-au executat pentru cultivarea legumelor încă din secolul al XVII-lea. În perioada 1718 – 1723 s-a realizat la Ghiroda prima orezărie care, ulterior s-a transformat într-o amenajare piscicolă.

Alte orezării s-au amenajat la Deta (Omor), în anul 1768 şi în zona Partoş-Banloc în 1801, acesta din urmă existând şi astăzi. În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost amenajate mai multe lucrări în Muntenia şi Moldova, în vederea extinderii irigaţiilor, îndeosebi pentru culturile de legume şi orez. Înţelegând importanţa irigării, începând cu mijlocul secolului trecut, o serie de personalităţi din ţara noastră şi-au îndreptat atenţia asupra acestei probleme.

Astfel, încă din anul 1865 Ion Ionescu de la Brad prevederea în proiectele sale irigarea păşunilor şi fâneţelor socotind că prin această acţiune producţia s-ar dubla şi chiar tripla (Mândru, 1969).

Este demn de remarcat concepţia înaintată a acestui savant, care în anul 1868 propune irigarea nisipurilor din zona Mehedinţului. În anul 1872 P.S.Aurelian recomandă, desemenea, introducerea irigaţiilor în vederea sporirii producţiei agricole, folosirea irigaţiilor în complex cu măsurile agrofitotehnice. Recomandările nu au fost transpuse în practică iar interesul pentru irigaţii a scăzut, deoarece după anii secetoşi au urmat o serie de ani ploioşi.

5

După secetele din anii 1865 şi 1872 au fost invitaţi în ţară specialişti străini pentru a examina împreună cu specialiştii români posibilităţile de irigare pe teritoriul României. Este de amintit cu acest prilej inginerul italian Gioia care, prin raportul tehnic prezentat, preconiza un canal de alimentare a Câmpiei Dunării între TurnuSeverin şi Brăila, aşa numitul „canalul lui Traian” (Chiru, 1893).

După anul 1890, inginerul Chiru a stabilit potenţialul irigabil al ţării, iar apoi inginerul Roşu a propus un canal de alimentare între Siret şi Călmăţui, lung de 80 de km, pentru dezvoltarea irigaţiilor din această zonă. În 1912 inginerul Davidescu a întocmit un anteproiect pentru irigarea unei suprafeţe de 1,3 milioane ha în Bărăgan, consultând pentru aceasta numeroşi specialişti din ţară ca Dragu, Mironescu, Saligny ş.a. dar şi din străinătate, ca Levy-Salvador, Villoressi, Wilcocks, Armand şi Grantz (Davidescu, 1929).

Amenajările s-au demarat destul de timid, acordându-se o atenţie mai mare lucrărilor de îndiguiri şi desecări şi în cele din urmă au fost părăsite intervenind primul război mondial.

Problema irigaţiilor s-a reluat în anul 1924 înfiinţându-se în cadrul Ministerului Agriculturii o comisie a irigaţiilor. Aceasta a elaborat un program de ansamblu pentru amenajări care nu a putut fi pus totuşi în aplicare din lipsă de cercetări prealabile.

Două ample studii asupra necesităţii irigaţiilor publică Chiriţescu (1925) şi Cayrand (1930), fundamentate ştiinţific.

Ambii solicită organizarea cercetărilor experimentale. „Calea spre sporirea producţiei agricole a ţării – scrie Chiriţescu Arva în 1925 – trece pe la Staţiunile experimentale şi propaganda convingătoare prin fapte...”. Între cele două războaie mondiale, lucrările de irigaţii s-au dezvoltat într-un ritm lent, principala preocupare constând din întreţinerea celor existente. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a trecut la reorganizarea sectorului de irigaţii.

Cu acest prilej s-au înfiinţat instituţii pentru proiectarea, execuţia şi exploatarea amenajărilor şi au fost demarate cercetări de acest gen, la început în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice din România, apoi la Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante 6

Tehnice Fundulea, iar din 1977 la Institutul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Irigaţii şi Drenaje de la Băneasa-Giurgiu.

Amenajările pentru irigaţii s-au dezvoltat în ultimii 30-40 de ani, ajungându-se la o suprafaţă amenajată de 3,1 milioane de hectare, din care în prezent se pot exploata numai aproximativ 1 milion hectare, restul amenajărilor fiind subdimensionate şi slab dotate cu echipamente specifice, ele purtând amprenta momentului respectiv, atât din punct de vedere tehnic dar mai ales din punct de vedere economic.

O primă descriere a proceselor de eroziune şi a pagubelor produse o întâlnim în lucrările savantului Ion Ionescu de la Brad în perioada 1850 – 1870, iar profesorul Gh. Maior face, în lucrările sale, o serie de recomandări practice cu privire la prevenirea eroziunii solului.

Cercetările moderne cu privire la fenomenele de eroziune pe terenurile agricole, măsuri de prevenire şi combatere sunt efectuate de către M. Moţoc. În anul 1990 s-a ajuns la 2,2 milioane de hectare amenajări antierozionale. În a doua jumătate a secolului XX s-au realizat practic toate lucrările importante de îmbunătăţiri funciare existente în prezent.

Dinamica suprafeţelor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare este prezentată în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1 Dinamica suprafeţelor amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare (Buhociu L.) Anul

1944 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 1999 2008

Îndiguire

622,0 642,0 668,8 827,1 856,7 1331,9 1455,2 1545,0

Suprafeţe amenajate (mii ha) cu lucrări de: Combaterea Irigaţii Desecări er. solului

18,0 42,5 93,1 199,6 229,9 731,3 1474 2301,0 2965,0 3168,7 3205,2 3179,8 2999,4

358,0 368,1 404,4 505,7 587,0 111,4 1965,5 2462,5 2948,8 3168,7 3196,2 3201,5 3085,3

2,0 9,4 100,0 197,5 435,3 983,1 1609,7 2095,5 2222,3 2267,8 2276,9 2218,4

7

1.3. POTENŢIALUL LUCRĂRILOR DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE ÎN ROMÂNIA Datorită diversităţii condiţiilor de relief, climă, sol şi hidrogeologie din ţara noastră, pe aproximativ 2/3 din suprafaţa agricolă a ţării se manifestă acţiunea negativă a unor factori naturali şi necesită amenajări cu lucrări de îmbunătăţiri funciare (tabelul 1.2).

Seceta afectează toate regiunile de câmpie ale ţării. Potenţialul tehnic irigabil este de 7,5 mil.ha, din care numai 5,3 mil.ha se justifică economic, ceea ce reprezintă aproximativ 50 % din suprafaţa arabilă.

Pot fi irigate cu apă din Dunăre 2,5 mil.ha, iar cu apă din râurile interioare în regim regularizat, 2,8 mil.ha. Este greu de stabilit limita necesităţii irigaţiei, dat fiind că pe lângă factorii naturali, factorii social economici au un rol hotărâtor în amenajarea de noi suprafeţe irigate.

Tabelul 1.2 Suprafeţele agricole care necesită lucrări de amenajare (Buhociu L.) Corectarea regimului aerohidric

Total [mii ha] din care: • Irigaţii • Desecări-drenaj • Apărare inundaţii Prevenirea şi combaterea eroziunii solului Corectarea • Reducerea acidităţii însuşirilor • Afânare solului • Spălarea sărurilor • Creşterea cantităţii de humus

15.000 7.500 6.700 2.100 6.400 2.200 3.200 500 10.000

Studiile şi cercetările cu privire la situaţia terenurilor agricole afectate de exces de umiditate au arătat că acestea cuprind o suprafaţă de 5,53 milioane ha, din care 2,53 milioane ha sunt situate în luncile inundabile ale râurilor interioare iar 3 milioane ha reprezintă terenuri grele şi areale depresionare cu drenaj natural neasigurat.

După datele ASAS, suprafaţa agricolă afectată de exces de umiditate este de 8,62 milioane hectare, împărţită pe diverse grade de 8

intensitate, în funcţie de sursa şi durata excesului şi de condiţiile de relief şi de sol.

Potrivit acestor date, suprafeţele cu exces de umiditate cuprind: • terenuri cu exces temporar de umiditate de natură pluvială – 4,20 mil.ha; • terenuri cu exces permanent de umiditate de natură freatică – 1,97 mil.ha; • terenuri cu exces cauzat de revărsarea râurilor sau infiltraţii prin dig sau pe sub dig – 2,45 mil.ha.

Suprafeţe întinse afectate de excesul de umiditate se găsesc în Lunca Dunării, Câmpia de Vest, luncile râurilor interioare, zona crovurilor din Câmpia Română.

Procesele de eroziune a solului afectează 44 % din suprafaţa agricolă a ţării iar 28 % din suprafaţa arabilă reprezintă terenuri erodate şi situate pe versanţi cu panta mai mare de 5 %.

Suprafaţa totală afectată de eroziune în ţara noastră însumează 3.802.546 ha (agricol şi neagricol fără fondul forestier), din care: 1.025.006 ha sunt slab erodate, 1.999.042 ha sunt cu eroziune moderată şi puternică şi 1.578.498 ha sunt erodate foarte puternic sau excesiv. La acestea se adaugă 360.407 ha cu eroziune de adâncime şi 798.713 ha terenuri cu alunecări active şi stabilizate. În Anuarul Statistic al României (ed.1996) se arată că în ţara noastră terenurile erodate prin apă reprezentau în anul 1995 aproximativ 4.065 mii hectare.

Examinând situaţia pe judeţe, suprafeţele cele mai mari afectate de eroziune se găsesc în judeţele: Vaslui, Mureş, Iaşi, Botoşani, Vâlcea, Harghita, Alba, Cluj.

Având în vedere durata de existenţă a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare precum şi schimbările în structura de proprietate a terenurilor agricole după anul 1990, sunt necesare măsuri de reabilitare a amenajărilor, de eficientizare a activităţilor şi de adaptare a organizării instituţionale a sectorului de îmbunătăţiri funciare.

9